caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Unirea Principatelor – 2. Ce rol au avut francmasonii la 1859?

de (18-1-2009)
Sub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua UnireSub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua Unire

Secolul al XVI-lea a adus modificări de substanţă ale situaţiei juridice a Ţărilor Române. În condiţiile prăbuşirii regatului medieval al Ungariei sub loviturile otomane, atât Ţara Românească şi Moldova, cât şi Transilvania dobândesc un statut similar, păstrându-şi individualitatea proprie, cu preţul acceptării suzeranităţii otomane. Chiar dacă proximitatea habsburgică sau polonă a impus anumite nuanţe conduitei otomane, cele trei state au resimţit în egală măsură creşterea presiunii unui Imperiu Otoman căzut pradă crizei economice şi rigorismului religios.

În acest context s-a cristalizat aşa-numitul proiect dacic, constând în tentative succesive de confederare a principatelor în vederea implicării în lupta antiotomană. Indiferent dacă acceptăm teza lui Nicolae Iorga conform căreia la originea acestuia s-a aflat Casa de Austria, sau acordăm factorilor de decizie locali vreo importanţă în afirmarea acestei construcţii ideologice , şansele sale de concretizare au depins de aderenţa acestora din urmă. Opţiunile politice ale lui Mihai Viteazul, ajuns domn al Ţării Româneşti din voinţa sultanului şi cu o descendenţă contestată, conducător al unei facţiuni boiereşti, dar şi cele ale contemporanilor săi din Transilvania şi Moldova, trebuie înţelese în primul rând ca o reacţie de afirmare a individualităţii proprii, ameninţate de posibila încorporare în universalismul difuz şi eclectic al lumii islamice.

În aceste împrejurări, aderarea la Liga Sfântă, alcătuită din iniţiativa împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg în condiţiile izbucnirii războiului de cincisprezece ani, a oferit o ocazie în plus pentru implicarea Ţărilor Române în frontul antiotoman, iar victoriile obţinute i-au oferit domnului muntean ascendentul indispensabil unui proiect politic de succes. Succesul campaniei sale din Transilvania a însemnat recalibrarea vechilor raporturi dintre principate, în care principele Transilvaniei îşi asigurase iniţial o poziţie predominantă, dar şi renunţarea la proiectul balcanic de refacere a Imperiului Bizantin, vehiculat de unii clerici sud-dunăreni, în favoarea proiectului dacic .

Încorporarea Moldovei a însemnat concretizarea deplină a acestuia, dar a ridicat şi primele provocări. Opozanţii noului regim nu au fost doar exponenţii nobilimii maghiare, răsculaţi în Transilvania în toamna lui 1600, ci şi o parte a boierimii moldoveneşti, rămasă loială fostului domn Ieremia Movilă. De altfel, în paralel cu Mihai Viteazul, Movileştii vor iniţia un proiect politic asemănător, prin înscăunarea lui Simion Movilă la Târgovişte şi o bună relaţie cu Transilvania unde Sigismund Bathory îşi redobândise tronul. Acest edificiu s-ar fi aflat sub patronajul uniunii polono-lituaniene şi ar fi însemnat restabilirea păcii cu Poarta otomană.

Efectele unirii din 1600 s-au înregistrat mai ales în Transilvania, chiar dacă scurta domnie românească nu a schimbat aşezămintele fundamentale ale principatului. Cu toate acestea, unele surse sugerează că, sub impulsul reformei catolice, Mihai Viteazul ar fi intenţionat să modifice sistemul religiilor recunoscute oficial, prin excluderea disidenţelor protestante şi recunoaşterea celei ortodoxe. Chiar dacă astfel de temeri au alimentat neîncrederea protestanţilor maghiari din Transilvania faţă de noua putere şi faţă de susţinătorii săi imperiali, deceniile următoare au însemnat pentru Transilvania începuturile aşa-numitului principat protestant.

Sub conducerea lui Gabriel Bethlen şi apoi a celor doi principi Rakoczy, Transilvania asumă la rândul său proiectul de restaurare a Ungariei, pe o bază antihabsburgică şi în relaţie cu puterile reformate din Europa. Reacţiile de diferenţiere ostilă în relaţie cu românii sporesc în intensitate în rândurile istoricilor şi prelaţilor maghiari , iar integrarea românilor în sistemul naţiunilor ardelene pe calea afilierii la una din confesiunile existente devine de acum o chestiune esenţială pentru stabilitatea politică a Transilvaniei.

Unirea din 1859 și francmasonii

Spre deosebire de acest fragment de istorie premodernă, unirea din 1859 a fost un proces politic prin excelenţă, desfăşurat în contextul acutizării crizei structurale prin care trecea Imperiul Otoman şi a eforturilor puterilor occidentale de a împiedica instalarea controlului Rusiei asupra strâmtorilor. Chiar dacă demersurile în favoarea unirii nu au dispus constant de suportul puterii de stat din principate, a existat un acord al majorităţii forţelor politice şi sociale cu privire la necesitatea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti ca premisă a accelerării procesului de modernizare .

Generaţia de tineri boieri care activaseră pe baricadele revoluţiei din 1848, ajunsă acum la maturitate, a găsit mijloacele de a colabora cu forţele conservatoare, care preferau un ritm mai lent al reformelor şi evitarea riscurilor de conflict cu puterile vecine. Un aspect fascinant pentru publicul larg, dar evitat multă vreme de investigaţia istorică, tocmai datorită caracterului său controversat, îl reprezintă rolul jucat de societăţile francmasonice în înfăptuirea unirii.

Aparent paradoxal, activitatea masoneriei pe teritoril principatelor a fost documentată în principate pe durata ocupaţiei militare ruseşti. Dealtfel, prezenţa militară rusă a avut urmări şi la nivelul modernizării instituţionale şi a transformărilor de ordin cultural, cel puţin în cazul boierimii române, oricât ne-ar fi de greu să acceptăm în condiţiile actuale. Studiile la Paris sau Berlin, urmate de numeroşi tineri moldoveni şi munteni, au facilitat contactul acestora cu societăţile secrete, zvonurile despre astfel de activităţi alimentând un amestec de temeri şi speranţe acasă.

Afilierea masonică a devenit aproape la modă în rândul tinerilor boieri moldoveni şi chiar fiul domnitorului Mihail Sturdza, perceput ca un conservator intransigent, este menţionat ca făcând parte dintr-o structură masonică. Înrâurirea pe care masoneria franceză a avut-o asupra spiritelor libere din principatele române a avut şi consecinţe în plan politic, guvernul împăratului Napoleon al III-lea, el însuşi cu un background de acest gen şi un constant susţinător al unor proiecte naţionale de inspiraţie masonică, a acţionat constant ca principal sprijinitor al cauzei unirii, chiar în condiţiile în care foştii aliaţi britanici din războiul Crimeiei erau preocupaţi de impactul pe care noua realitate politică l-ar avea asupra Imperiului Otoman.

Contactele cu masoneria franceză şi cu cea poloneză au influenţat conduita politică externă a puterii instalate la Bucureşti şi Iaşi după 24 ianuarie 1859, iar cercetările întreprinse în arhiva prinţului Adam Czartoriski vor oferi noi perspective asupra acestor evenimente. Construcţia statului român modern a coincis ca moment cu procesele similare din lumea germană şi cea italiană, dar a exclus confruntarea militară, iniţiativele de ordin instituţional menite să transforme unirea formală concepută de puterile garante într-una efectivă, au fost rezultate ale unor negocieri dificile, în care susţinerea internă şi cadrul internaţional în schimbare au acţionat în favoarea părţii române. Societatea românească nu a fost unanimă în favoarea unirii nici de această dată, iar contestaţia a luat forma unor mişcări separatiste în Moldova, pe care istoriografia le-a tratat cu suficienţă ca manifestări izolate ale unor boieri şi clerici filoruşi.

Fenomenul merită mai mult interes din partea specialiştilor, chiar dacă impactul său nu a fost unul notabil pe termen lung. Pe de altă parte, o serie de participanţi la campaniile interne sau externe în favoarea unirii au exprimat obiecţii în legătură cu sensul reformelor sau cu traiectoria politică a regimului principelui Cuza. În pofida limitelor sale, unirea din 1859 a creat o realitate politică recunoscută internaţional, un stat în măsură să-şi revendice şi să-şi obţină independenţa, iar în plan intern să-şi asume gestionarea reformelor necesare dezvoltării moderne a naţiunii şi statului român.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (18-1-2009 la 00:00)

    Si totusi, multi dintre disidentii din Moldova erau moldoveni numai cu numele, precum clanul lui Vogoridis.

    La Bucuresti unirea a fost votata in unanimitate, dar asta nu inseamna ca nu au existat si disidenti.

    Revolutionarii din Bucuresti au „ajutat” putin votantii sa aleaga „calea cea dreapta” prin faptul ca au permis intrarea in sala ca sa asiste la votul natiunii a reprezentantilor breslei macelarilor si tabacarilor, cu uneltele lor uzuale de lucru cu tot.

    Daca am fi mentinut aceasta traditie si in istoria noastra recenta, cred ca unii politicieni nu ar fi indraznit sa-si bata joc de tara, de frica de a nu fi tabaciti sau chiar mai rau…

    Cat despre masoni, da, ei au avut o mare importanta in secolul al 19-lea, dar acum a mai ramas numai o caricatura din miscarea lor; practic au disparut.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149