Raymond Luca – receptiv ca întotdeauna la solicitările revistei ACUM

Raymond Luca a fost ales senator din partea PNL în colegiul 2 – Americile, Oceania, Orientul Apropiat și Mijlociu și Africa, situându-se pe locul 2 în colegiul său electoral cu 944 de voturi din 5082.

În vârstă de 54 de ani, el a fost membru al PNL din 1990, apoi membru fondator al PNL Aripa Tânără (ulterior PL ’93), deputat în perioada 1992 – 1996, emigrând în Statele Unite la sfârșitul mandatului.

El a avut amabilitatea să răspundă cu promptitudine întrebărilor noastre.

1) Ce coalitie de guvernare preferati?

Asa cum am raspuns si cu alt prilej, as fi preferat sa nu fie cazul unei coalitii. Totusi, in actualele conditii eu as inclina spre o coalitie cu PD-L. Daca nu va fi posibil, preferabil este ca PNL sa intre in opozitie.

2) Cum va veti desfasura activitatea, data fiind enormitatea circumscriptiei pe care o reprezentati?

Sunt convins ca vor fi facute completarile necesare la regulamentul Senatului in asa fel incat sa-mi faciliteze un contact relativ frecvent cu alegatorii din circumscriptie. Voi propune ca la fiecare trimestru cei 2 senatori ai diasporei sa poate face 1-2 saptamini de deplasare intr-una din tarile cu o comunitatea romaneasca semnificativa. In afara de contactul direct voi apela ca si pana acum la Internet: email si web-site (www.raymondluca.com) , care va ramine in functiune pe toata durata mandatului.

3) Cum intentionati sa rezolvati problema proprietatilor talharite de stat dupa 1945, pana in prezent? Ce parere aveti de votul PD-L alaturi de PSD in parlamernt la legea din septembrie 2008 retrimisa de presedintele Basescu?

Conform programului politic pe care mi l-am propus, voi initia un proiect de lege pentru despagubirea acelor proprietari santajati de statul comunist sa-si vanda proprietatile la un pret de nimic ca sa poata imigra. Daca nu voi avea succes cu initiativa legislativa nu voi abandona lupta, voi initia un „class-action” in care voi stringe pe toti cei nedreptatiti de statul roman si vom actiona in consecinta. Ultima solutie o vad si in cazul altor proprietari abandonati de puterea politica de la Bucuresti, in acest caz PSD, PC la care s-au asociat si parlamentari PDL. Am avut deja discutii cu un grup de juristi romani stabiliti in Montreal pe aceste teme si ramin increzator ca voi putea produce o schimbare, ajutat fiind de prietenii mei din diaspora.

4) Cum veti impaca promisiunea acordarii cetateniei romane celor din Republica Moldova (si Ucraina) cu obligatiile ce decurd din apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana?

Am acceptat cu deosebit interes invitatia fundatiei Moldova de a participa la intilnirea anuala pe tema relatiilor Moldova – UE care se va desfasura la inceputul anului viitor la Iasi. Este un prilej pentru mine sa ascult, sa inteleg mai bine care sunt obstacolele existente astazi intre Moldova si UE si cum poate Romania sa ajute si sa promoveze interesele Moldovei.

Plec de la bun inceput de la convingerea ca acordarea cetateniei romane romanilor din Moldova si Ucraina nu trebuie sa sperie, sau sa supere pe nimeni, sa fie un proces acceptat atit de autoritatile din republica Moldova cit si de UE.

5) Ce pozitie aveti fata de cota unica de impozitare a veniturilor?

Am o pozitie foarte favorabila. Cota unica de impozitare a fost motorul cresterii economice din timpul guvernarii liberale si poate in continuare sa atenueze efectele crizei financiare si economice globale in tara noastra.

6) Ce pozitie aveti fata de legea electorala actuala, care permite alegerea unui deputat cu 34 de voturi si fata de numarul de mandate pentru Diaspora – 6 – in conditiile unui numar de votanti de doar 24000?

Sunt doua chestiuni diferite: modul de re-alocare a mandatelor si numarul de parlamentari raportat la numarul de votanti din diaspora.

In privinta modului de re-alocare, consider ca este greu de inteles, netransparent si care conduce la rezultate aparent ciudate. N-ar trebui insa uitat ca sistemul Hondt de repartizare a mandatelor pe vremea votului pe lista conducea la acordarea unor locuri de deputat unor candidati UDMR in judete precum Tulcea sau Giurgiu. Consider ca sitemul este perfectibil si ca oricum a reprezentat un progres fata de votul pe liste.

In privinta numarului de parlamentari raportat la numarul de votanti din diaspora aici nu pot sa fiu de acord cu dvs. Faptul ca legea a iesit cu prevederi restrictive in privinta dreptului de a vota al romanilor din diaspora si cu instructiuni de aplicare inca si mai rele nu ar trebui sa fie un factor de diminuare a numarului de parlamentari. Dimpotriva, eu cred ca legea noua pe care o voi initia, va trebui sa fie permisiva, sa asigure exercitarea unui drept fundamental, acela de-a vota, tuturor celor care vor sa si-l exercite. Eu nu inteleg cum un document de CALATORIE poate sa fie dovada cetateniei? Au fost respinsi de la vot romani veniti cu carti de identitate valabile, deci cu documente care sunt mai aproape de a certifica cetatenia cuiva! Iata un abuz si in acelasi timp o prostie din partea celor care au intocmit instructiunile de aplicare a legii. Cu alte cuvinte, chiar daca nu vrei sa calatoresti trebuie sa-ti scoti pasaport ca sa poti vota! Ce se intimpla cu oamenii care NU mai pot calatori din cauza varstei, unor handicapuri? Ii privezi de un drept fundamental doar pentru ca n-au de ce sa-si scoata un pasaport?
Apoi apare si chestiunea celor care se afla la distante uriase de orice sectie de vot din tara de rezidenta. Atit legea cit si instructiunile de aplicare ar fi putut sa inlesneasca votul acelor romani, dar n-au facut-o.

In concluzie eu cred ca diaspora are suficienti votanti ca sa justifice cel putin 6 parlamentari daca nu mai multi. Recunosc ca si interesul a fost scazut datorita faptului ca nu au fost si alegeri prezidentiale in acelasi moment cu cele parlamentare, dar trebuie sa ne obisnuim cu asta, iar candidatii propusi de partide erau in mare masura necunoscuti si au avut prea putin timp ca sa surmonteze acest fapt. Acum suntem la inceput si sunt convins ca peste 4 ani si cu o lege mai clara si mai dreapta veti observa o schimbare semnificativa.

7) Ce masuri propuneti pentru atenuarea impactului crizei financiare mondiale asupra Romaniei?

In acest caz imi insusesc propunerile PNL pe care le gasesc potrivite si suficient de inteligente ca sa atenueze efectele crizei economice deja manifestate si in Romania.

Am adresat aceleași întrebări și celorlalți parlmentari ai Diasporei: senatorului Viorel Badea (PD-L,Europa) și deputaților William Brînză (PD-L, Europa Occidentală), Mircea Lubanovici (PD-L, Americi), Tudor Panțîru (PSD, Europa de est și Asia) și Jozsef Koto (UDMR, Orientul Apropiat, Mijlociu și Africa).

Niciunul dintre cei solicitați nu a răspuns.

Ştim acum că participarea diasporei la alegerile din 30 noiembrie a fost sub aşteptări. Au participat aşadar la vot 24008 persoane, deşi fuseseră distribuite peste 500000 de buletine de vot. Avem acum şase parlamentari (doi senatori, patru deputaţi) ce vor reprezenta Diaspora în Parlamentul României.

Explicaţii la absenteismul alegătorilor din străinătate se pot găsi multe: de la dezinteresul – şi dezamăgirea – alegătorilor potenţiali faţă de viaţa politică din România, la lipsa unor proceduri de care să facă posibilă votarea independent de dispunerea geografică sau de prezenţa fizică la data de 30 noembrie a alegătorilor (votul prin corespondenţă, sau prin e-mail), stricteţea (probabil cu un anumit scop bine urmărit) privind dreptul de participare la vot, aşa cum a fost interdicţia de a vota pe baza unor documente provizorii eliberate de consulate (ca şi cum consulatele ar fi putut să încurajeze fraudele sau să ofere dreptul electoral unor persoane „indezirabile“??) ş.a.m.d.; motive în general plauzibile şi, în mare măsură, cumva îndreptăţite.

Să fim bine înţeleşi: nu am nimic împotriva faptului de a vota în calitate de cetăţean român (cetăţenie pe care, alături de cea germană dobîndită, am dorit s-o păstrez, deşi birocraţia din ţară mi-a împiedicat prelungirea paşaportului românesc!) în ideea de a fi ceva mai bine nu numai pentru cei din ţară, ci şi pentru noi, cei ce trăim peste hotare. Şi sunt la fel de convins că pentru aceştia din urmă se pot face mult mai multe.

Alegerile din acest an au adus însă un element nou – pentru cei din diasporă – şi anume apariţia unor candidaţi din partea diasporei. Or aici mi se pare că se ridică nişte semne de întrebare.

Cît timp era vorba să votăm – noi, cei ce trăim dincolo de hotarele României – unul sau altul dintre partide (respectiv unul sau altul dintre candidaţii la preşedinţie), opţiunea fiecăruia dintre noi era de înţeles. Cei ce cunoaştem realitatea din ţară – în concret din localităţile de origine, sau pe care le-am vizitat între timp, avem acolo rude, prieteni cu problemele dar şi cu speranţele lor – şi deci „ne pasă“ de evoluţiile de acolo – ne dădeam votul nostru celor pe care îi consideram în viitorul apropiat capabili de a face mai mult pentru o calitate superioară a vieţii în România – din toate punctele de vedere. Candidaţii respectivi trebuiau să-i reprezinte pe compatrioţii noştri din ţară, iar noi, cunoscînd starea de lucru şi problemele acestora, le susţineam, prin votul nostru, cauza (implicit şi pe a noastră, pentru situaţiile cînd ne găseam în ţară).

Intre timp însă a apărut un element nou: candidaţi pentru Camera Deputaților, respectiv Senat, din partea diasporei. Involuntar, imediat mi-am pus nişte întrebări:
Pe cine vor să reprezinte aceşti candidaţi? Iar apoi:
In ce măsură vor putea candidaţii aleşi să ajute cu ceva situaţia alegătorului ce trăieşte într-o altă ţară decît România?

La prima întrebare răspunsul aşteptat – şi bineînţeles dorit de cei în cauză – ar fi: „pe alegătorii din colegiul respectiv“ (Care? Din toată Europa (fie chiar numai cea occidentală)? Sau de pe mai multe continente?)

Ca să spun deschis de la bun început: îi înţeleg (deşi nu-i aprob neapărat) pe politicienii din ţară, care vor să-şi asigure cît mai multe voturi; în fond asta este dorinţa politicienilor din toate ţările (unul din partidele din Germania ar fi în stare – deocamdată metaforic vorbind – să-şi atragă pînă şi voturile imigranţilor ilegali, după ce şi-a atras simpatia şi altor grupuri de potenţiali alegători, susţinînd printre altele consumul de droguri (cele „uşoare“!), prostituţia (cea „liberă“, nesilită!), mişcarea homosexualilor, etc, etc).

Inţeleg pînă la urmă şi dorinţa candidaţilor (nu numai din ţară, ci şi dintre cei trăitori în diasporă) de a ocupa un fotoliu de parlamentar sau senator, bineînţeles fără să pun la îndoială buna lor credinţă şi eventual chiar o dorinţă sinceră de a face ceva bun pentru românii din străinătate, neuitîndu-i nici pe rudele şi apropiaţii acestora care au rămas în România.

Am mai afirmat însă cu alte ocazii, în schimburi de opinii cu alţi compatrioţi ce trăiesc în alte ţări: diaspora românească este (ca şi alte diaspore, evident) este eterogenă şi nici nu are cum să fie altfel.
Eterogenă din mai multe puncte de vedere şi anume:

– al „vechimii“ (un factor esenţial, dacă comparăm de ex. situaţia economică din Germania în urmă cu 30 de ani cu cea de acum),
– vîrstei,
– condiţiei sociale
– şi nu în ultimul rînd al intereselor imediate:

– cei ce au venit la muncă, în condiţii deseori greu de imaginat,
– cei ce studiază şi speră să-şi găsească un loc de muncă pe măsura capacităţilor lor, apoi
– cei trecuţi de o anumită vîrstă (peste care în prezent nu mai au căutare pe piaţa de muncă, indiferent de experienţa şi capacităţile lor profesionnale), dar care au venit pentru a le asigura copiilor lor perspective greu de realizat în România.
Este de la sine înţeles şi nu trebuie să ai studii sociologice ca să-ţi dai seama că toate aceste grupuri nu pot avea aceleaşi interese şi obiective de viitor cu cei care au venit în urmă cu 20 sau 30 de ani, cu o situaţie consolidată, cu nişte ani lucraţi aici dîndu-le drepturi egale cu ale concetăţenilor lor germani şi bucurîndu-se de nişte realizări care pentru cei din primele categorii enunţate fie că aparţin viitorului, fie că nu există.

Mai adăugăm în final şi:
– diversitatea opţiunilor politice şi, deseori,
– neîncrederea şi suspiciunile reciproce între una sau alta dintre categoriile de mai sus
şi avem un tablou mai mult sau mai puţin întreg al comunităţii româneşti din diasporă.

Nu avem o situaţie ca de exemplu în cazul „Aussiedlerilor“ (repatriaţilor) de origine germană (saşii ardeleni, şvabii bănăţeni) sosiţi în Germania înainte de 1989 (a nu se amesteca cu cei de aceeaşi origine sosiţi însă după ce au trebuit „să construiască socialismul“ pînă la capăt, care nu se mai bucură de aceleaşi avantaje ca cei dinainte): o grupă mult mai omogenă din punct de vedere al condiţiei sociale, profesionale, cu interese în general comune, dar care au rămas şi aici o minoritate (o „Randgruppe“ – o grupă marginală) relativ puţin asimilaţi de germanii „get-beget“. La fel nu este o situaţie comparabilă cu cei sosiţi din fosta URSS şi aparţinînd uneia din următoarele două categorii: repatriaţii de origine germană (Russland-Deutschen) – e adevărat, cei mai mulţi de generaţia a treia, nemaiavînd prea mult în comun cu „germanitatea“ – sau cei de origine evreiască (cu statutul de „refugiaţi contigentaţi“), de obicei provenind din oraşele mari şi cu pregătire superioară. Pe toţi aceştia însă îi preocupă interese comune, au un statut similar, trebuie să facă faţă aceloraşi probleme ş.a.m.d.; numărul impresionabil de publicaţii în limba rusă editate în Germania nu face decît să confirme cele de mai sus.

In aceste condiţii pe care din categoriile de cetăţeni români (marea majoritate avînd şi cetăţenia germană) vor să-i reprezinte candidaţii cu pricina? Şi mai ales cum?

Am urmărit de curiozitate cam tot ce a apărut în Internet privind obiectivele acestora şi din toate cele declarate de candidaţii prezenţi pe acest mediu de comunicare am reţinut un singur obiectiv, de interes pentru una din categoriile citate mai sus, şi anume pentru cei plecaţi la muncă în străinătate. Acestora li se promitea din partea candidaţilor sprijin sub diferite forme în situaţia lor în localităţile unde muncesc, ca şi familiilor lor rămase în ţară.

Cu toată bunăvoinţa însă, nu am reuşit să descopăr alte obiective reale.

Dezideratele de mai sus nu stau nici ele de fapt prea solid în picioare. Cei sosiţi la muncă legal în Occident au nişte contracte (este adevărat, unele semnate în necunoştinţa tuturor datelor – situaţii în care am luat şi noi poziţie în mass media de aici) care trebuiesc respectate conform legislaţiei de aici, tot astfel cum trebuie respectată constituţia şi legile ţării în care trăieşti. Aici nu te poate ajuta un parlament dintr-o altă ţară; cel mult te poate ajuta un oficiu sau o autoritate din România, cu atribuţii în informarea cetăţenilor doritori să lucreze – şi să trăiască – peste hotare.
Or, după cîte ştiu, există un Oficiu pentru Românii de peste hotare, pe care nu cred că îl împiedică nimeni să-şi lărgescă şi să-şi diversifice competenţele.
In mod similar, oficiile consulare ale României oferă asistenţa lor în multe cazuri, inclusiv întocmirea unor formalităţi (şi aici activitatea lor ar putea fi susţinută mai mult de către organele administrative din ţară).
Există în România şi un Oficiu al Forţei de Muncă, care are printre altele şi competenţa de a facilita trimiterea la muncă în străinătate în funcţie de ofertele din diferite ţări.

In plus în ţările occidentale (ca şi în România de după 1989 de altfel) libertatea de asociere este garantată: nimeni şi nimic nu-i împiedică pe românii de origine să-şi înfiinţeze cîte asociaţii doresc (ba chiar şi forme de organizare ce nu au nevoie de a fi înregistrate la Tribunal – o altă facilitate a legislaţiei de aici – cum este cazul Cercului cultural pe care îl conduce – voluntar -subsemnatul), în care săşi desfăşoare orice fel de activităţi doresc – respectînd evident principiile democratice şi legile de aici.
Diversitatea asociaţiilor culturale, de prietenie, de ajutor umanitar ş.a. româneşti din Germania este cea mai bună dovadă în acest sens.

Cu toată bunăvoinţa aşadar, nu am reuşit să găsesc un alt domeniu real în care din România ar putea fi întreprins ceva pentru compatrioţii noştri din diasporă. Cel mult, aşa cum am arătat mai sus, unor oficii, autorităţi, sau foruri similare din ţară, le pot fi lărgite sau diversificate atribuţiile încît cei ce au nevoie – din rîndul uneia sau alteia din categoriile de români din diasporă – să poată apela cu toată încrederea şi cu siguranţa că doleanţele lor (relative la statutul lor şi de cetăţeni români) vor fi ascultate şi soluţionate. Şi nu să asculte promisiuni electorale, care, oricît ar fi de bine intenţionate, sunt (haideţi să fim sinceri!) au un mare coeficient de nesiguranţă.

Şi aceasta indiferent dacă acei candidaţi la Parlament sau Senat provin din rîndul diasporei sau (ceea îmi este şi mai de neînţeles) din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Trăim acum cu toţii într-o Europă unită, suntem cetăţeni ai acestei Europe, respectînd aceleaşi principii şi bucurîndu-ne de aceleaşi drepturi, avînd obligaţia – normală – de a ne supune legilor din ţările în care locuim.

Votare la Londra, în secția 55

Mult trâmbițata alegere directă a nu mai puțin șase parlamentari reprezentând Diaspora (locul 2 în lume după Italia care alege 6 senatori din 315 și 12 deputați din 630, începând cu alegerile din 2008, la o populație de trei ori mai mare ca a României) a fost de fapt un fiasco, la votare în afara României prezentându-se doar 24008 alegători, deși secțiile de votare respective fuseseră dotate cu peste 500000 de buletine de vot.

Așadar o participare aproximativă de sub 5%. Cauzele sunt multiple, de la supraestimarea electoratului potențial, la informarea uneori deficitară din partea autorităților, la lipsa de interes a majorității cetățenilor români din Diasporă pentru aceste alegeri și lipsa actelor doveditoare ale rezidenței în țara respectivă.

În orice caz, este absolut nedrept ca doi senatori și patru deputați să reprezinte 24000 de votanți din Diasporă – unul la 6000, iar restul de 446 de parlamentari să reprezinte 6800000 de votanți – unul la peste 15000 de votanți.

Dar calculele sunt înșelătoare, pentru că de fapt numai colegiul 1 (Europa Occidentală) – a avut un număr oarecum semnificativ de votanți – peste 15000, celelalte trei având sub 4000, dintre care colegiul 4 – Orientul Apropiat, Mijlociu și Africa doar 1768 de votanți, dintre care aproape jumătate în Israel.

Unii cititori sugerau votul prin corespondență sau votul electronic, dar asta nu înseamnă că această suprareprezentare a Diasporei este justificată. La urma urmei și în Statele Unite, Germania sau Marea Britanie se poate vota prin corespondență, dar nu există locuri rezervate pentru parlamentari ai Diasporei.

‘Muieți-s posmagii?’

În Marea Britanie, de pildă, numărul secțiilor de votare a sporit de la două la alegerile europene din noiembrie 2007 la 14 acum.

Am întâlnit alegători la secția de votare care HABAR n-aveau că aleg un senator și un deputat într-un colegiu pentru Diasporă.

Am stat de vorbă la Patiseria Română din Londra, unde era și afișul candidatului PD-L, William Brînză, care venise special să facă agitație electorală, dar unii români HABAR n-aveau despre ce e vorba.

Am întâlnit și alegători care mi-au spus că s-au informat foarte ușor pe internet.

În aceste condiții, invocarea lui „N-am avut informație” este precum „Muieți-s posmagii?”.

De aceea sugerez reducerea drastică a numărului de parlamentari de la șase la unul singur – senator – care să fie ales de cetățenii români din afara României.

Niciunul dintre candidați nu a fost ales direct, neobțînând majoritatea absolută, în frunte clasându-se peste tot candidații PD-L: Viorel Badea (colegiul 1) și Eugen Chivu (colegiul 2) la Senat, William Brînză (colegiul 1), Eugen Tomac (colegiul 2), Mircea Lubanovici (colegiul 3) și Herman Berkovits (colegiul 4) la Camera Deputaților.

Până la urmă, dintre aceștia doar Viorel Badea, William Brînză și Mircea Lubanovici au fost aleși, celelalte mandate revenind – conform reprezentării proporționale stipulate de legea electorală – lui Raymond Luca (PNL, Senat colegiul 2), Tudor Panțîru (PSD, Camera Deputaților colegiul 2) și Iosif Koto (UDMR, Camera Deputaților, colegiul 4).

De remarcat scorul slab – 320 de voturi din 1768 obținut de candidatul PSD Armand Schor, care a fost devansat la colegiul 4 nu numai de Herman Berkovits, ci și de candidata PNL Mariana Stoica.

Ar fi interesant cât a cântărit disprețul cu care domnul Schor a tratat cererea revistei ACUM de a răspunde la o serie de întrebări.

Dacă facem un clasament al votului la Senat pentru Diasporă ajungem la clasamentul:

PD-L 46,4%
PNL 23,5%
PSD 13,2%
UDMR 5,1 %

care este destul de asemănător cu sondajul nostru http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=500, deși 40% dintre cititorii noștri sunt din România.

Calitatea campaniei electorale în Diasporă a lăsat de dorit, fie prin absența totală a informației, fie prin atacurile calomnioase, dezinformarea și lipsa de substanță, la care s-au raliat din păcate mai multe personalități și publicații din Diasporă.

Candidații de origine basarabeană au promis cetățenie română pentru toți locuitorii Republicii Moldova, știind foarte bine că așa ceva s-ar fi realizat până acum, dacă nu ar exista limitările inerente pe care statutul de membru al Uniunii Europene le pune în calea aplicării unei asemenea măsuri de către România.

Directorul revistei noastre, Ștefan Niculescu Maier, a stat de vorbă cu un candidat la Camera Deputaților, care s-a interesat de vederile candidatului aceluiași partid la Senat cu privire la avorturi și homosexualitate, pentru că, spunea el, fiind pastor, să știe ce recomandare de vot să facă enoriașilor săi.

Toate acestea mă îndeamnă să conchid că exercițiul acesta a fost ratat (interesant ar fi de știut cât a costat).

Violonista Ioana Dumitriu

Personalitate marcanta, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii in orchestra majora “Phoenix Symphony” din Arizona, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta in comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pana de curand, cand o veste nefasta a adus-o in centrul atentiei publice. Pentru Ioana, care se lupta in prezent cu o boala necrutatoare, nedumeririle si presupunerile au aparut acum cativa ani, mai precis in 2001, cand in urma unei mamografii, afla ca are un nodul tumorar in stadiu incipient. Peste trei ani, in 2004, rezultatul biopsiei indica o inrautatire a situatiei – boala evoluase intre timp, iar diagnosticul era nici mai mult nici mai putin decat cancer mamar. Lucrurile nu s-au oprit insa aici, caci pentru ea de-abia de acum incolo incepe greul. In luna aprilie anul acesta, Ioana face o serie de investigatii mai amanuntite, pe baza carora medicii oncologi din Scottsdale, Arizona, ii vor confirma temerile, fara a lasa loc de echivoc – cancer metastatic la san.

Desi este o fire optimista si vesela, povestea vietii Ioanei Dumitriu poarta de-a lungul ei o unda de tristete, inca din anii copilariei. Nascuta in 1950, intr-o familie saraca din Bucuresti (Cruceru), se imbolnaveste de pneurezie la varsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata, iar parintii o lasa la tara, in grija bunicilor, care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai “mai bun”. Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farcas, afla de situatia ei si decide sa o infieze. Asa se face ca la sase ani, Ioana patrunde intr-un mediu cu totul diferit fata de ceea ce cunoscuse pana atunci, iar viata ei se schimba radical.

Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos, mama adoptiva este pictorita, de aceea se gandesc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, si aceasta, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la sapte ani, in urma unei infectii, fetita isi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farcas decide ca ea sa inceapa sa frecventeze in paralel cu scoala normala si scoala elementara de muzica. Va studia timp de un an pianul, iar apoi va sutine un examen foarte greu, in urma caruia parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea pretios ca sa fie irosit, asa ca ii recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, care este mult mai complex, dar si mai dificil.

In consecinta, parintii ii cumpara fetei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, insa scoala de muzica vine in conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. “Are talent dar nu vrea”, repeta mereu profesorul de muzica, dar fara folos. Macar ca parintii sunt foarte severi cu ea, iar studiile muzicale merg inainte fara intrerupere, pana cand Ioana implineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa isi aleaga un alt drum in viata, total diferit de ceea ce facuse pana atunci. Pentru ea, viitorul inseamna facultatea de medicina si nu conservatorul.

Tot acum, Ioana afla ca ea nu este fiica familiei Farcas, ceea ce ii accentueaza sentimentele rebele pana acolo incat ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa ii mai asculte, pentru ca oricum, nu erau parintii ei. “Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim”, i-au replicat acestia, dupa o discutie mai dura, fara a trece insa, vreodata, la fapte.

Totusi, Ioana decide ca trebuie sa isi vada casa natala, asa ca inventeaza un pretext nevionovat pentru parintii adoptivi si porneste spre periferia Bucurestiului, unde isi intalneste mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare insa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gandeasca serios la faptul ca radacinile nou descoperite o vor trage in jos si ii vor afecta viitorul.

Fata revine la parintii adoptivi si pentru prima data, ia in serios vioara, aprofundand in special, “analiza muzicii”, materie fata de care aratase pana atunci un dezinteres total. Cu profesori ca Modest Iftinchi, un talent al viorii, si Silvia Marcovici, o persoana care a dat dovada de un tact si o delicatete deosebite, si dupa multa munca asidua, in 1973, Ioana Dumitriu absolva Conservatorul de muzica “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti si se casatoreste in acelasi an, cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la viola, pe care l-a cunoscut in timpul facultatii, in 1969. Vor avea impreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si Robert Daniel (1988).

Dupa terminarea facultatii, Ioana da auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul si incepe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmează o perioada de repetitii zilnice, sub bagheta violonistului Ion Voicu, dar si turnee in strainatate, atat in tarile socialiste, cat si in cele de dincolo de cortina de fier. Daca Ioana concerteaza in cea mai buna orchestra la acea vreme din Romania, sotul ei, Dan, are de asemenea, oportunitatea unui loc de munca la fel de interesant, in orchestra Radio-Televiziunii Romane.

Schimbarea se profileaza in anul 1979, cand Dan pleaca intr-un turneu in Italia, cu RadioTeleviziunea. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai intoarce in Romania si alege ca destinatie finala, Boston, Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era 30 august, 1979, cand Ioana afla ca in sfarsit, sotul ei “a ajuns acasa” si desi contactata si interogata de catre securitatea romana, in mai putin de un an i se alatura, impreuna cu Monica.

Pana in decembrie 1980, Dan va lucra la o fabrica, insa din anul urmator, vantul incepe sa le bata in panze sotilor Dumitriu, care intra in orchestra simfonica “Phoenix Orchestra” din Arizona, la vremea aceea o orchestra regionala. Intre timp, in special datorita directorului musical Theo Alcantara, “Phoenix Orchestra” creste, atragand tot mai multi instrumentisti de valoare pentru ca in anul 1983, sa devina o orchestra majora.

Lucrurile se pun in miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria in care obtinusera o diploma, si sa fie membri intr-un dintre cele 35 de orchestre simfonice majore, din SUA. In timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa cum sunt sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa. Ioana este o femeie implinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut incheia aici, daca o intamplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa iasa de pe fagasul normal, intunecandu-le orizontul, intr-un moment in care totul le mergea din plin, atat pe plan profesional, cat si in viata de familie.

La inceputul acestui an, Ioana este diagnosticata cu cancer metastatic, dupa ce in 2001, avusese primele banuieli ca lucrurile nu sunt in regula. Desi stirile rele se vor tine lant, celebra violonista, care este o fire optimista, nu se lasa intimidata de boala aceasta cumplita si in consecinta, refuzand chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt incurajate in general, de lumea medicala. Explicatia este ca in momentul in care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii nu vor mai apela la medicina conventionala, care este extrem de costisitoare, iar medicii vor avea numai de pierdut din punct de vedere financiar. Ar mai fi totusi de adaugat, ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe cand cel alternativ trebuie suportat de pacient.
Ioana s-a gandit sa puna la dispozitia celor interesati informatiile adunate, in speranta ca se vor dovedi utile si pentru altii, astfel ca mai multe detalii despre tratamentul alternativ puteti afla accesand site-ul personal al acesteia, la www.mustcuretheincurable.com

Octavian Curpas