Prima oară s-a întâmplat acum câţiva ani cu prilejul unei delegaţii la Bistriţa. Realizam un reportaj despre evreii din Bistriţa. Colegul meu, operatorul de imagine, m-a invitat în casa unui amic medic. Am fost primiţi cu multă ospitalitate şi am povestit în jurul mesei încărcate de bunătăţi, la un pahar de coniac fin, în casa unui doctor bine cotat. Printre altele, a venit vorba despre subiectul reportajului.

În după amiaza respectivă intervievasem o supravieţuitoare de la Auschwitz. Gazda m-a ascultat cu atenţie şi pe urmă şi-a exprimat calm, pe îndelete, opinia că totul e o plăsmuire, că s-a dovedit ştiinţific imposibilitatea existenţei camerelor de gazare, din cauza lipsei de etanşeitate a uşilor şi ferestrelor, condiţii în care lumea n-ar fi putut muri asfixiată…

Erau informaţii pe care le citise într-o carte şi de care nu se îndoia. Mi s-a pus un nod în gât, din pricina uimirii şi revoltei, fiindu-mi aproape imposibil să scot vreun cuvânt cu care să combat cele afirmate, să-i spun că tatăl şi unchiul meu fuseseră deportaţi la Auschwitz şi au avut norocul să scape de selecţie, dar bunicii din partea tatei şi mamei, fraţii şi surorile lor, copiii de vârste fragede, vecinii din cartierul evreiesc din Cluj, respectiv din Gheorgheni, cunoştinţele mai vârstnice, femeile cu copii mici, bolnavii şi infirmii au fost duşi în camerele de gazare, că toate acestea le-am aflat din „surse directe şi credibile, de la martori”.

Că am ascultat şi citit mărturiile supravieţuitorilor, că ştiu atâtea poveşti cumplite. Dar eu eram „una de-a lor” intoxicată cu aceste legende…A pledat în locul meu, colegul meu operatorul de imagine, care citise la rându-i şi aflase despre grozăviile de la Auschwitz, ca în final să-i spună: „Tatăl colegei mele a fost deportat la Auschwitz, rudele ei au fost gazate”. Medicul în cauză n-a mai argumentat. N-a fost decât o discuţie o particulară care mi-a dezvăluit că există o categorie de oameni care pune la îndoială existenţa şi dimensiunile Holocaustului. Doar toţi avem dreptul la libertatea opiniei, nu-i aşa ? Iar eu eram convinsă că prin reportajele realizate cu supravieţuitori, prin impactul lor la televiziunea publică, adevărul Holocaustului are şansa să ajungă la publicul larg.

La sfârşitul anului 2006, butonând telecomanda, pe canalul M2 al televiziunii publice ungare, am nimerit un film documentar, care tocmai prezenta imagini de arhivă cu depunerea jurământului lui Szálasi, şi parada militară, în timp ce un bătrân uscăţiv povestea despre cum l-au capturat pe tatăl său, imediat după război, în zona americană din Germania şi cum l-au adus în Ungaria să-l judece. Cum a fost condamnat la moarte şi cum a decurs seara dinainte de execuţie, cum l-au vizitat şi ce a mâncat. Nu ştiam despre cine era vorba. Apoi am văzut câteva secvenţe de arhivă despre execuţia lui Endre László şi Baky László, cu un comentariu vehement, specific primilor ani bostbelici, urmat de continuarea mărturiilor bătrânului Endre Zsigmond, căruia reportera i se adresa cu apelativul Zsiga bácsi (Nea Zsiga).

Mie, datorită vârstei şi preocupărilor, numele lui Endre László îmi era cunoscut şi avea o rezonanţă sinistră, fiind vorba de un politician violent antisemit, acolit al lui Szálasi şi al lui Eichman. Endre fusese părtaş la decizia şi pusese în practică (la propriu) deportarea şi exterminarea populaţiei evreieşti din Ungaria, participând personal la înfiinţarea ghetourilor. Dar filmul nu informa despre toate acestea, interlocutorul privea în ochii telespectatorului povestind despre scrisoarea trimisă din închisoare de tatălui său, în care îşi asuma toate faptele, motivând că evreii trebuiau exterminaţi pentru că altfel ar fi subjugat poporul maghiar.

La întrebarea reporterei, Endre Zsigmond împărtăşea vederile tatălui său arătând că „Acum, în anul 2005, se dovedeşte justeţea principiilor tatălui său, dată fiind proliferarea evreilor în toate sferele de influenţă şi înmulţirea necontrolată a ţiganilor…” În final, copiii lui, printr-o scurtă convorbire telefonică din Australia, dezaprobau opiniile tatălui, dar afirmau că îl iubeau prea mult pentru a-l contrazice pe faţă. La întrebarea reporterei de ce n-a vizitat niciodată lagărul de la Auschwitz, „Zsiga bácsi” a răspuns: „Nu aveam de ce, este un muzeu contrafăcut. Camerele de gazare nu puteau exista din cauza imposibilităţii de a etanşa uşile şi ferestrele”.

Nu l-au interesat memoriile supravieţuitorilor pentru că „Sunt părtinitori”. La vederea fotografiei unui morman de cadavre de la Auschwitz, fiul lui Endre László a contestat provenienţa lor arătând că „Un preot catolic a demonstrat că este fotografia unor morţi în urma bombardamentelor”. În finalul filmului, cu o inscripţie măruntă, de genul celor în care se avertizează că efectele unui produs farmaceutic trebuie comunicate medicului sau farmacistului, erau înşirate crimele lui Endre László, faptul că a contribuit la exterminarea a 600.000 de evrei din Ungaria.

Filmul a fost urmat de o discuţie pro şi contra acestui film, în care autoarea şi un istoric arătau că filmul nu făcea decât să prezinte un crâmpei de istorie şi să clarifice personalitatea şi psihologia unui om cu vederi de extremă dreapta, că toată lumea de „bună credinţă”, cunoaşte adevărul istoric.

Argumentele telefonice ale celuilalt istoric, care încerca să demonstreze lipsurile (nici o vorbă şi nici un document despre activitatea criminală a lui Endre László), au fost risipite de moderatorul emisiunii fără a exista nici o posibilitate de intervenţie a telespectatorilor. Acest film, întitulat Descendenţii (Leszármazottak) şi realizat de Varga Ágota fusese distins cu premiul pentru regie la festivalul Magyar Filmszemle.
Cu acelaşi nod în gât şi neputinţa de a interveni, m-am gândit la impactul filmului, la tinerii care nu cunosc istoria, habar n-au de cine era Endre László, dar pot fi receptivi la discursul anti-evreiesc şi anti-ţigănesc, diseminat la televiziunea publică maghiară. M-am gândit la pericolul uitării şi la necesitatea informării despre Holocaust, permanent, prin mijloacele cele mai diverse şi mai accesibile, pentru ca societatea să fie imunizată împotriva negaţionismului care poate provoca o nouă epidemie de ciumă brună.

Andrea Ghiţă este redactorul emisiunii Shalom de la TVR Cluj, respectiv TVR3