Doamnei Clara nu îi făcea nicio plăcere să stea de vorbă cu persoane care o cunoşteau din ţară. Nici chiar cu acelea care proveneau din oraşul sau din judeţul ei; indiferent dacă auziseră de ea pe acolo sau nu.
Pentru doamna Clara, Romania însemna restul ţării; nu Sălajul, nu Zalăul şi nici măcar atât, satul în care a copilărit.
Cine ştie cum a ajuns doamna Clara în America? Doar ea şi, poate, serviciile americane de imigrare cărora nimeni nu credea că doamna Clara ar fi putut evita să le mărturisească totul atunci, odată şi odată.
Femeie deşteaptă, fără a avea o pregătire formală importantă, se descurcase în America şi strângătoare, pusese de-o parte bani buni cu care îşi cumpărase o casă foarte mare, frumoasă, cu garaj pentru trei maşini, curte cu piscină, grădină mare cu livadă în spate, salon de primire impresionant la parter; ce mai, proprietatea sărea bine de şase milioane de dolari în preţurile actuale. Iar lucrurile din interior valorau încă cel puţin pe atât.
– Dom’le, mi-a plăcut în totdeauna să mă respecte lumea, colegii şi şefii, pentru
deşteptăciunea mea; nu de frică pentru funcţia sau pentru puterea mea asupra lor.
Şi avea dreptate; era foarte descurcăreaţă. Unii mai cârcotaşi, care o cunoşteau de mai mulţi ani, povesteau, în lipsa ei de bună seamă, că inteligenţa ei nativă şi simţul, mirosul la urma banilor, i-ar fi fost de mare ajutor la acumularea unei averi considerabile; nu arareori pe căi alături de lege, ziceau unii, bănuitori.
Dar vorba lui Mircea, chelnerul care a ajuns ilegal în America şi în trei ani şi-a adus şi nevasta şi copiii şi a reuşit să ia în antrepriză restaurantul la care lucrase la negru în tot acest timp: „Cine îmi spune mie că nu calcă pe lângă lege în America şi ajunge să facă avere, îl scuip între ochi aşa, pe ţigăneşte.”
De fapt în afară de preotul Stănilă, de preoteasă şi de câteva gospodine care nu aveau cu ce-şi umple timpul, nimeni nu se interesa de situaţia doamnei Clara; şi nu numai de situaţia ei. De situaţia nimănui!
Grija doamnei Clara, de fapt teroarea ei, era singurul său fiu, Francis.
Clara nu se măritase. Roger, bărbatul cu care trăia de peste cincisprezece ani, era un om cumsecade, tăcut; cercul de români în care se învârteau ţinea la Roger ca la un român sadea. Aşa îşi şi zicea Roger, el însuşi; mai ales la chefurile la care consuma un pahar în plus şi apoi se pornea aşa din senin, să cânte muzică populară românească într-o limbă doar de el cunoscută. În afară de ocaziile de acest fel, liniştea era cuvântul, calitatea care îl caracteriza pe acest „român”.
Francis era student la Colegiul de Stat din Fullerton, California. În afară de ştiinţele economice, nu strălucea la nicio altă materie cu toate ambiţiile exagerate ale doamnei Clara de a scoate din el „un om mare”. Şi nu doar ambiţii; bani serioşi deasemenea.
Băiatul ăsta, la douăzeci şi doi de ani era pornit pe însurătoare şi o anunţă pe maică-sa că o să se însoare cu o negresă.
– Ia-ţi dragul mamei o americancă adevărată, dragule. Ia-ţi şi o mexicancă la urma
urmei; chiar o chinezoaică; dar nu te însura cu o negresă, dragule. Nu merge! M-ar blestema bunică-ta şi toţi străbunii noştri de acolo din Transilvania.
– Dar mai lasă-mă în pace, mamă! Poţi să-mi ceri să te ascult, să mă comport
civilizat, să fiu corect şi cinstit; dar cu cine să mă căsătoresc, nu-ţi voi permite niciodată să-mi spui.
Vorbeau în engleză. Doamna Clara nu reuşise să-l înveţe să vorbească româneşte. Până la patru-cinci ani se descurca cu el; se înţelegeau în română şi Francis acumula rapid un bagaj din ce în ce mai consistent de cuvinte româneşti.
La cinci ani l-a dus la grădiniţă în cartier, la o şcoală privată. Colegi, o mulţime de copii de culoare; de origine mexicană unii şi foarte mulţi asiatici. După trei-patru săptămâni Francis a început să prindă cuvintele în engleză; a început apoi să le folosească şi acasă în dialogurile cu maică-sa. La şase ani, când a trecut la grupele pregătitoare pentru a intra în clasa întâi a şcolii generale, a refuzat să mai folosească vorbele româneşti. Nu îi răspundea mamei sale când aceasta îl întreba ceva sau îi spunea ceva în română.
Încet-încet a pierdut ce acumulase în primii ani de viaţă şi doamna Clara a fost obligată să se resemneze. „O să înveţe el când va fi mai mare, dacă o să-l intereseze. Ce să fac cu el?” se lamenta femeia, cu o faţă plângăreaţă, impregnată de dezamăgire.
Anii au trecut, băiatul s-a făcut mare, ascultător, relativ disciplinat; ar fi fost mulţumută doamna Clara dacă băiatul nu ar fi avut obsesia aceasta a căsătoriei cu o negresă.
– Dar lasă-l doamna Clara în voia lui. Asta nu e o treabă în care să ne băgăm noi,
părinţii, îi ziceau cucoanele cu care mai discuta pe această temă plângând de fiecare dată.
– Nu pot dragă; nu pot!
– Să-ţi pară bine că uite, nu bea, nu fumează, nu se droghează, doamne fereşte. E un
băiat atât de bun, doamnă! Cât n-aş da eu să se uite la asta mică a mea! L-am iubi ca pe copilul nostru.
– Eh, că de iubire duce el lipsă! I-a intrat nebunia asta în cap şi uite, nu i-o mai pot
scoate.
Roger nu se amesteca. Părerea lui era că nu ar fi fost nicio catastrofă dacă Francis şi-ar fi luat o negresă. În America astfel de cazuri sunt fregvente şi nimeni nu se mai miră.
Mircea, şeful restaurantului-bar de la parterul marelui hotel, l-a luat într-o zi deoparte pe Roger care intrase să bea o bere sau două în barul lui şi i-a spus că l-a văzut pe Francis la restaurant cu o tânără negresă. „Dar frumoasă măi nea Roger, frumoasă tare, măi! Şi un corp…..Zău că nu m-aş opune, să fiu în locul vostru.
– Ce să fac Florine? E copilul ei; am încercat şi eu să o influenţez, dar.. nimic! Nu e
rasistă; îţi spun pe onoarea mea! Nu are treabă. Dar chestia asta cu căsătoria o nenoroceşte, domnule!
Se apropia Crăciunul. Francis era în ultimul an; în primăvară urma absolvirea. Întenţiona ca după absolvire să-şi continue studiile de economie la o universitate mai mare; poate chiar la Şcoala de Management J. Anderson de la University of California din Los Angeles, una dintre cele mai bune şcoli de profil din ţară.
– Mamă, în seara de Crăciun o s-o aduc pe Serena acasă, să o cunoşti şi tu.
Suntem colegi; e o fată excepţională. Familia ei nu este foarte răsărită dar sunt oameni cumsecade; îşi câştigă o existenţă onorabilă. Tatăl Serenei este paznic la vestita închisoare San Quentin; şef de tură. Câştigă destul de bine şi e respectat în comunitate. Mama ei nu lucrează. Tot Serena o cheamă.
Răsuflă uşurat; de mult tot voia să-i spună maică-si că vrea să i-o prezinte pe Serena, dar nu a avut curajul. Îi era groază de o discuţie cu ea pe această temă. Era foarte hotărât, însă.
– Dar nici nu vreau să aud aşa ceva, Francis. Ţi-am spus de atâtea ori. Treci peste voinţa mea fără să-ţi pese, măcar. Ştii foarte bine că nu o să pot accepta acest lucru, orice s-ar întâmpla.
Lucrurile au rămas nedecise. Francis era hotărât să o aducă în vizită pe Serena şi era convins că maică-sa îşi va schimba hotărârea când va sta de vorbă cu logodnica lui.
Nu doar că Serena avea o educaţie aleasă, dar avea şi un deosebit tact în relaţiile cu oamenii. Ea termina specialitatea de psihologie şi pe lângă calităţile ei native, instruirea bună îi dădea şanse în abordarea unor probleme complicate de relaţii interumane. Vom vedea….!
Telefonul a sunat pe la şapte seara. O voce de bas umplu receptorul cu vibraţii joase, de clopot greu.
– Doamna Marian, vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez la această oră.
Numele meu este Theodor Willson; sunt tatăl Serenei, prietena lui Francis.
Voiam doar să vă aud vocea şi să vă declar că înţeleg refuzul dumneavoastră referitor la mariajul copiilor noştri.
Anul trecut am cunoscut un deţinut la San Quentin care mi-a povestit cazul său cu o rămâncă. Mult mai târziu mi-am dat seama despre cine era vorba; după ce Francis mi-a povestit despre persoana, viaţa, şi familia dumneavoastră.
John Pinder a fost executat la 13 iulie anul trecut. Nu ştiu dacă aţi cunoscut acest fapt.
Povestea lui şi povestea dumneavoastră o cunosc doar eu acum şi vă respect dorinţa şi resentimentele.
Serenei nu i-am spus amănuntele care vă privesc. Vi le spun dumneavoastră acum şi vă doresc să aveţi parte de sărbători fericite.
Clac! A închis.
Nu era în stare să scoată niciun sunet, măcar.
Puse receptorul în furcă şi o acoperi un tremur adânc şi un plâns disperat.
De uşurare? De durere? De ruşine? De regrete?
Dan David, Los Angeles, Martie-02-2006.