APUSUL CA UN ACOPERIŞ -1 –
Apusul se lăsă ca o pasăre pe coline. Magdalena Vasiliade rămase o clipă în faţa porţii privind incendiul opalescent de pe culmi. Mai ales acum, toamna, când pădurile se colorau în nuanţe de ruginiu, galben, brun, o excursie dincolo de culmi, prin poienele de zmeuriş şi pădurile de fag care se întindeau până înspre munte era o adevărată bucurie. Clipi de câteva ori din ochii obosiţi, oftă fără să-şi dea seama, apoi închise poarta cu grijă în urma ei. Va trebui cât mai repede să facă plimbarea aceasta, poate peste câteva săptămâni se răceşte vremea, apoi către sfârşitul lui octombrie se vor porni ploile reci şi odihnitoare de toamnă. Ploile care i-ar face atât de bine nervilor ei surescitaţi, sufletului ei amărât.
În minte îi veni imaginea unei doamne în vârstă purtând de mână pe coclauri o fetiţă de câţiva anişori cu ochii negri, pătrunzători. Va face plimbarea aceasta cu Esmeralda, nepoţica ei. După ce închise uşa se aşeză obosită în fotoliu. Venind de departe, parcă dintr-un spaţiu al morţilor, clopotele catedralei se auziră ca o tânguire plină de melancolie şi de penumbră. Îşi lăsă capul pe spate, închise ochii şi le ascultă cu aviditate, aşa cum altădată asculta la radio un cântec care-i plăcea mult. Se gândi cu tristeţe că viaţa este totuşi un spaţiu cu prea puţine lucruri demne de interes. Acum că se apropia de bătrâneţe, timpul i se părea din ce în ce mai pustiu ca o câmpie pe care te uiţi şi nu zăreşti nimic până în zare. Abia acum, şi ideea aceasta o încântă o clipă prin profunzimea ei, ar trebui să mai iau viaţa din nou. Acum ar şti cu siguranţă cum s-o trăiască, ce lucruri să preţuiască, de ce capcane ar trebui să se păzească. Abia după ce oftă rar, se trezi puţin din reveria care o cuprinsese. Oftă din nou, de data aceasta din adâncul sufletului.
Doamne, cât de stupidă e viaţa oamenilor, plină de prejudecăţi, de locuri comune, şi de o nesfârşită superficialitate. Magdalena Vaschide fusese, până când s-a pensionat, profesoară la Academia Comercială. În tinereţe, atunci când crezi că timpul care ţi se aşterne în faţă este al tău, şi lumea este frumoasă, i se păruse că a fi profesor universitar la o facultate atât de prestigioasă este un lucru cu adevărat important. De fapt, şi de lucrul acesta îşi aducea aminte totdeauna cu neplăcere, facultatea aceasta nu era chiar atât de prestigioasă pe cât şi-o repeta ea în gând. Acum, după ce a fost o viaţă întreagă profesoară de cifre, Dumnezeule, de hectare şi de pustiuri întregi de cifre, îşi dădea cu amărăciune seama că se înşelase. La drept vorbind viaţa ei fusese îngrozitor de pustie, de plicticoasă. Dacă nu l-ar fi cunoscut în tinereţe pe Albert (la numele acesta nu renunţase nici acum după atâţia ani, deşi pe bărbatul pe care îl iubise în tinereţe, acum scriitor celebru, îl chema altfel) dacă n-ar fi descoperit frumuseţea şi profunzimea artei, dacă nu l-a r fi avut pe fiul ei, iar acum pe Esmeralda, viaţa ei ar fi fost cu adevărat un calvar. Se cutremură uşor gândindu-se că altfel s-ar fi sinucis, dar se linişti repede ştiind sigur că ar fi avut tăria şi demnitatea să ducă totul până la bun sfârşit. Aşa cum şi trăise de altfel. Magdalena Vaschide îşi ridică uşor capul ca pentru a se trezi din moleşeala în care căzuse. Tuşi de câteva ori mai mult pentru a-şi face curaj şi se apucă de treburile mărunte care-i ocupau viaţa. După amiază, când Esmeralda venea acasă de la cămin, avea să termine dulceaţa de gutui, lucru plăcut la care se gândea încă din vară.
De dimineaţă vântul bătuse dinspre răsărit şi aplecase fumurile Combinatului înspre oraş. Se răcise binişor, o pală de vânt o făcu pe doamna Magdalena Vaschide să se strângă în pardesiul ei parizian. Când dădu cu ochii de vitrina de cărţi, răsuflă uşurată; avea să intre în librărie şi cel puţin o jumătate de oră şi-o va pierde uitându-se peste titluri sau mai răsfoind câte o carte care îi va trezi vag interesul. Gestul de a cumpăra cărţi o liniştea întotdeauna; când se reîntorcea către casă se simţea parcă mai bogată, mai stăpână pe ea. La ora aceasta librăria era aproape goală, lucru care o făcea să se simtă şi mai în largul ei. O emoţie ciudată, bolnăvicioasă o inundă pe nesimţite. În clipa aceea se gândi că ar fi excelent să se găsească, tot în această librărie, la o măsuţă în faţa unei cafele. Se uita de mult timp la cărţile de pe măsuţa în faţa căreia ajunsese, o privire din aceea difuză când nu vezi nimic, numai mintea parcă îţi este prinsă de un păienjeniş cald. Apoi, deodată, ca şi cum ar fi explodat în faţa ei, tresări speriată. Sângele îi bătea puternic ca un flux în toată fiinţa, şi auzi vag un timp ţiuiturile pe care le simţea în urechi întotdeauna când îi creştea tensiunea.
Deodată văzu atât de limpede încât crezu că şi-a pierdut minţile. Îşi muşcă buzele şi rămase un timp nemişcată pentru a se regăsi. Aşa era, nu visase. Era cartea lui, a lui Albert al ei. (Când erau în facultate se plimbau serile pe cheiul fluviului. Îl vedea în faţa ochilor atât de viu, gesticulând şi vorbind într-una cu ochii scăpărători, făcând planuri de viitor, sau vorbindu-i de proiectul lui de sistem filosofic la care se gândea încă din liceu. Apoi imaginea lui se înceţoşa brusc pe fondul unui orizont înroşit de sângele apusului). Închise ochii ca să vadă mai bine. Doamne, era adevărat. Întinse mâna s-o ia şi se trezi pipăind-o ca şi cum ar fi fost un bibelou de sticlă sau de porţelan. Răsfoi cu inima bătându-i să-i spargă pieptul primele pagini: nu, nu era. De atâtea ori sperase să-i vadă poza. Ar fi vrut să ştie cum arată acum, la 58 de ani. Trebuie să se fi schimbat mult. Ca şi ea, de altfel. Luă cartea şi se îndreptă grăbită cu ea spre casă. Plăti şi-o băgă repede în sacoşă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu i-o ia cineva. Se trezi aproape alergând către casă.
Stefan Dumitrescu