caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

FUNDAȚIA SPIELBERG – 1. Atât de puțini rămași…

de (30-11-2008)
5 ecouri

Nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 10 ani. Parca era ieri, un mic anunt in Yedioth Aharonoth, intr-o zi din mijlocul saptaminii, continea un apel catre cei ce sint dispusi sa ia interviuri video supravietuitorilor Holocaustului, in scop documentar. Stiam ca Yad Vashem stringea marturii, dar anuntul era publicat de ” Survivors of the Shoah, Visual History Foundation”, intemeiata de Steven Spielberg, in 1994, un an dupa aparitia celebrului sau film ” Lista lui Schindler”, si cauta voluntari in Israel, preferabil vorbitori de limbi straine.

Din familia mea mai era in viata doar tatal meu, trecut prin lagar de munca obligatorie, in nordul Moldovei. Mama si bunica murisera in 1984 si 1990, fusesera deportate in Transnistria, tineam vag minte putinul pe care mi-l povestisera in Romania, mai nimic, voiau sa cresc fara resentimente, departe de o realitate cruda, pe care ei o traisera parca pe o alta planeta, unde domneau ura, umilinta, crima. Citisem „Fabrica mortii”, „Cartea neagra”, „Am fost medic la Auschwitz”, si totusi eram atit de departe de a realiza suferintele generatiei parintilor mei, chinurile indurate, permanenta si obsesiva prezenta a mortii, curajul de a o infrunta si invinge. Emigrat in 1970 in Israel, am vazut multe filme, am citit carti, dar ai mei imi vorbeau rar despre Holocaust, cu un ton detasat, in putine cuvinte, fara detalii.

Am luat legatura cu organizatia, numita, pe scurt, Fundatia Spielberg, si am urmat un curs intensiv de istorie si geografie a perioadei pre si post belice, despre iudaism si semnificatia sarbatorilor, a obiceiurilor locale, structura comunitatilor evreiesti, evenimentele care au precedat legilor de segregatie rasiala, in diferite tari. Si, desigur, despre al doilea razboi mondial, despre Holocaust, lagarele de munca, concentrare si exterminare, cum s-a putut intimpla incredibilul, asasinarea a 6.000.000 de evrei, batrini, femei, copii, care aveau doar vina de a apartine poporului evreu. La curs s-au prezentat sute de voluntari, avind parca aceeasi dorinta de a inchide un cerc invizibil, neclar desenat in suflet si in minte, un perpetuu dialog imaginar cu parintii, majoritatea fiind formata din urmasi ai supravietuitorilor celei mai cumplite crime din istoria omenirii. Am ramas citeva zeci de persoane, pregatite pentru acest monumental proiect, nu am intilnit nici un alt vorbitor de limba romana, am fost instruiti cum sa luam interviurile video, care urmau sa faca parte dintr-o arhiva de peste 50000 de marturii, la care sa aiba acces istorici, familiile celor pieriti in Holocaust, studenti, oricine dorea sa cerceteze intunecata perioada si consecintele ei, obiectivul declarat fiind de a nu se uita, de a lasa generatiilor viitoare marturii elocvente ale suferintelor supravietuitorilor si un mesaj ferm, dar optimist, ca aceste orori nu trebuie sa se repete. Fundatia isi avea sediul principal si arhiva la Los Angeles, in California, birouri in multe tari, iar interviurile erau multiplicate pentru Yad Vashem (Ierusalim), Muzeul Holocaustului ( Washington), Centrul Simon Wiesenthal ( Los Angeles), Arhiva Video Fortunoff ( Universitatea Yale – New Haven), The Museum of Jewish Heritage (New York).

Fiecare interviu dura circa 3 ore, impartit in 5-6 casete de cite 30 de minute, care se desfasurau fara nici o modificare ulterioara, filmarea trebuia sa curga spontan, in general la domiciliul persoanelor dispuse sa povesteasca despre ele insele, sa reconstituie momente din viata lor si a familiei, inainte de razboi, pe toata durata lui si dupa infringerea trupelor naziste. Structura interviurilor era putin rigida, 20% din timp era dedicat perioadei dinaintea razboiului, 60% se concentra pe Holocaust si reconstituirea tragediei persoanei intervievate, 20% era rezervat epopeii post-belice, prezentarii de fotografii, obiecte si documente, precum si a familiei supravietuitorilor. Camera de filmat era aproape tot timpul fixa, close-up pe personaj si expresia fetei lui, doar la inceput era filmat si cel ce lua interviul, iar in ultimele minute se introduceau mesajul supravietuitorului, crezul lui in viitor, imagini ale urmasilor, amanunte despre viata sa in Israel, dupa emigrare, uneori intreaga familie reunita.

Cursul in sine a constituit , pentru mine, o lectie de neuitat. Mi-am dat seama cit de putin stiam despre Holocaust, despre ceea ce s-a petrecut in diferitele colturi ale Europei „civilizate”, despre masacrele nemiloase, cit de putin conta viata fiecaruia, cit de firesc au decurs evenimentele, cum s-a ajuns de la antisemitism la legi rasiale si pogromuri, la asasinate in masa, la statistici, cifre care spun atit de putin despre tragedia fiecareia dintre victime, cu cita usurinta au fost lichidati, torturati, chinuiti, umiliti si batjocoriti oameni care au copilarit si crescut alaturi de fosti prieteni, deveniti apoi calai.

Cind am plecat la drumul anevoios al interviurilor, mi-am dat repede seama ca partea cea mai grea era prima intilnire cu oamenii, asa-numitul pre-interviu, in care erau solicitati sa reconstituie date, locuri, sa-si aminteasca evenimente importante, sa povesteasca despre familie, cu nume, ani, cit mai detailat, pentru incrucisarea marturiilor si stabilirea unor adevaruri istorice obiective. Aveam un formular cu multe pagini, pe care trebuia sa le umplu, cit mai exact, sa storc de la cel intervievat amanunte demult uitate, ceea ce il supunea la un efort considerabil, fizic si sufletesc, mai ales datorita virstei inaintate si a dificultatii de a localiza in timp si spatiu fiecare amanunt. Timp de aproape doi ani, de prin 95, cred, cam de doua ori pe luna, uneori mai des, chiar saptaminal, fixam o intilnire cu un supravietuitor, dupa datele furnizate de biroul din Ierusalim. Cautam sa ajung cit mai devreme, dupa ziua de munca, stiind ca prima intilnire e cheia comunicarii mele viitoare si a reusitei interviului. De obicei discutia era in limba ebraica, unii scrisesera deja carti autobiografice, pe care mi le ofereau dupa pre-interviu, care dura, de obicei, vreo doua ore. Plecam spre casa stors de energie, urmarit de descrieri macabre, pe care trebuia, totusi, sa le evit in prima faza, pentru a nu afecta spontaneitatea interviului propiu zis. Ma intrebam in fiecare seara de ce ma ambalasem la un asemenea proiect anevoios, ce anume ma impingea din urma, ce dialog cu mine insumi, cu trecutul si cu familia mea incercam sa-mi limpezesc. De fiecare data gaseam un alt raspuns, care devenea o noua intrebare in ziua urmatoare. Adormeam cu greutate, visam locuri unde nu fusesem niciodata, dar ajunsesem prin cuvintele indurerate ale noilor mele cunostinte.

Majoritatea covirsitoare a interviurilor luate de mine a fost cu supravietuitori din Polonia, Germania, Cehia, Ungaria, Ucraina, oameni trecuti prin Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, Dachau, Mauthausen, Treblinka, sau ghettouri de unde au evadat, riscindu-si viata, lasind in urma frati, mame, rude, prieteni, arsi in crematorii, impuscati de armata germana sau a tarilor aliate ei, pieriti de foame, tifos, mizerie, aruncati in trenuri, sufocati, schingiuiti, dezumanizati, supusi la cele mai cumplite si inimaginabile chinuri.

Fundatia Spielberg era excelent organizata, Steven Spielberg donase primii bani ( cca 14 milione de dolari, cred), apoi multe societati industriale, artisti, politicieni, personalitati de pe toate meleagurile, intelegind importanta acestui proiect, ofereau sume consistente, sprijinind idealul regizorului. Echipa de conducere din USA – Michael Berenbaum, Ari Zev si Michael Engel- era foarte calificata, devotata si plina de energie, la fel si Bill Steinberg si Diana Weisman, responsabilii cu productia, iar biroul din Ierusalim, coordonat de Shoshana, lucra fara oboseala, era ca un mecanism bine uns, care lupta contra timpului, pentru ca numarul celor care mai puteau depune marturii se imputina pe zi ce trece. Dar contributia cea mai asidua o depuneam noi, furnicile care cutreierau in lung si lat tarile in care luam interviuri, pentru a lasa posteritatii cat mai multe destainuiri.

Desi inceputul a fost greu, in timp, colaborarea mea cu operatorii devenea tot mai simbiotica, ne intelegeam din priviri, simteam ritmul dialogului si aproape nu mai era nevoie de semnul usor, pe umar, cind operatorul ma instiinta ca mai aveam doua minute si trebuia schimbata caseta. Intre mine si supravietuitori se creau prietenii, imi telefonau uneori dupa interviu, pentru a-mi multumi ca li se oferise posibilitatea sa comunice lumii ceea ce nu indraznisera sa povesteasca propriilor copii, ma anuntau cind aveau vreo sarbatoare in familie, ma instiintau cind primeau copia interviului si ma rugau sa multumesc Fundatiei Spielberg pentru nobilul proiect. Colindam prin Tel-Aviv, Ramat Gan, Ghivataim, Raanana, Holon, Nathania, Kfar-Saba, ajungeam uneori la Ierusalim, dupa fiecare interviu simteam o sfirseala, dar si un catharsis, trait prin interactia cu oameni care pastrau o permanenta durere in suflet, pe care nimic nu o putea inlatura, dar carora le daruisem aceste citeva ore in care se confruntau cu trecutul, retraind cumplita tragedie personala, dar si triumful asupra mortii si bucuria de a transmite generatiilor viitoare teribilele lor experiente. Ma insotea privirea lor, ochii tristi, deseori inlacrimati, dar, intotdeauna, cu o scanteie de speranta.

Simteam ca sint util altora, ca daruiesc ceva din mine insumi pentru un ideal, un scop pe care il impartaseam simultan cu mii de oameni, care alergau, ca mine, din loc in loc, sa adune ultimele farime din memoria unei generatii apuse. Interviurile deveneau tot mai curgatoare si dramatice, imi permiteam chiar sa ies putin din tiparul impus, solicitindu-i pe operatori sa adauge si o mica nota artistica, sa schimbe unghiul camerei de filmare, sa o miste uneori, accentuind atmosfera intima, sau dinamica dialogului. Dar, intr-o zi, am ajuns la un rabin din Bney Brak, foarte putin comunicativ, cu toate insistentele si stradaniile mele, raspundea laconic, nu reuseam sa acopar aspectele istorice obligatorii ale interviului, nu transmitea aproape nimic personal, pierdea firul povestirii, se oprea, confunda locuri si date, cele trei ore au trecut cu greu si mi-au lasat senzatia unui total esec. Am plecat dezamagit de mine insumi, dupa un urias efort, simteam nevoia sa intrerup pentru un timp aceasta munca sisifica, poate chiar sa renunt la participarea la proiect. A doua zi am telefonat la Ierusalim si am solicitat o pauza de o luna, pretextind o perioada dificila la cabinet. Dupa numai trei saptamini insa, primesc un telefon de la centrala din Los Angeles, de la unul dintre directorii fundatiei, care ma anunta ca Spielberg si colaboratorii lui vizionasera interviul meu cu rabinul din Bney Brak, tradus in engleza.

Acest articol a apărut inițial în Jurnalul Săptămânii, care apare la Tel Aviv.

În episodul viitor – o supraviețuitoare își aduce aminte de iadul din Transnistria unde a trimis-o Antonescu.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • fernand: (30-11-2008 la 00:00)

    gasesc articolul foarte interesant… multi romani ar avea ceva de invatat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Renata G.: (30-11-2008 la 00:00)

    L-am citit si in Jurnalul Saptaminal, Tel Aviv cu citeva luni in urma… Cred ca trebuie mentionat unde a mai aparut articolul chiar de autor. E important sa existe o corectitudine in reluari de articole tiparite sau aparute pe internet. Mentionez ca e un articol interesant.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Vlad Solomon: (30-11-2008 la 00:00)

    Chiar daca a aparut initial in Jurnalul Saptaminii, acum citeva luni ( nu in Jurnalul Saptamanal, asa cum il numeste ” Renata G”, ), eu sint colaborator extern voluntar la Jurnalul Saptaminii, chiar daca am pagina mea ( rubrica Oameni, locuri, evenimente), toate textele imi apartin mie ( nu ziarului), am libertatea deplina sa le trimit unde cred de cuviinta, iar Jurnalul Saptaminii, care nu are site internet, nu are nici o pretentie sa-i amintesc numele, oriunde public un articol conceput de mine, chiar daca a fost gazduit si in paginile lui. Asadar drepturile de autor imi apartin.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Andrea: (30-11-2008 la 00:00)

    Interesant articol, dovedind ca cei care au facut parte din echipa de reporteri, au trait cu sufletul la gura povestea celui care isi relata amintirile din Infern.

    In 5 decembrie a.c. am realizat un interviu cu doamna Rachel, domiciliata in Brasov. A fost eliberata la infirmeria din Auschwitz, in 27 ianuarie 1945. Avea 16 ani si 30 de kilograme. In vara lui 1945 cand a revenit in Transilvania, s-a dus la primaria din Miercurea Ciuc, de unde o deportasera, pentru a obtine un certificat de nastere. In arhiva primariei nu mai era niciun act care sa ateste prezenta ( de veacuri) a evreilor in acel oras… I s-a eliberat certificatul de nastere, pe baza declaratiilor martorilor…

    Peste ani, dintr-o eroare de organizare, avea sa fie omisa de programul Fundatiei Spielberg. Marturia ei fragmentara va fi inclusa, abia in ianuarie 2009, intr-o emisiune difuzata pe TVR3.

    Si nu e singurul caz… De-a lungul anilor am mai intalnit suoravietuitori uitati…Unii si-au asternut pe hartie amintirile si zac nepublicate…Acum 10 ani, se spunea ca suntem in ceasul al 12-lea pentru culegerea memoriilor. Cred ca actiunea ar trebui continuata. Articolul lui Vlad Solomon e un argument pentru asta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Angela Demusca: (27-1-2016 la 15:18)

    Da, este o munca uriasa ca sa aduni marturiile supravietuitorilo Holocaustului ca adevarul sa iasa la iveala asa cum a fost.

    Cunosc insa o familie de evrei care a trait in Ardealul romanesc si care nu au parasit tara niciun moment. Sa nu credeti ca lor le-a fost mai usor. Cel mai mare dusman era frica. Au fost salvati de mama sotului meu care la acea vreme se numea Letitia Onisor. Dupa casatorie a luat numele sotului sau, Demusca.

    Aceasta familie de evrei se numea Candel David, sotia sa Roza si cei doi copii Max si Herman. Aceasta familie a stat ascunsa timp de sase luni intr-o capita de fan, amenajata in asa fel incat sa poata locui patru persoane. Poveste este emotionanta, cu multe intamplari incredibile.

    Pentru curajul sau si a familiei sale, Letitia Demusca, Ioana Onisor, Ana Craciun, Victor Onisor, Lazor Onisor (mama, sora si fratii Letitiei) au primit Diploma de Onoare „Drepti ai Popoarelor”

    Consider ca nu se face prea mult in aceasta privina si ma refer ca nu se spun prea multe despre aceasta tragedie a Poporului Evreu si nu numai. Televiziunile romanesti, una sau doua, amintesc in treacat in cuvinte putine despre Comemorarea Holocaustului. Celelalte posturi tv. tac. Sper ca pe viitor acest subiect dureros sa fie luat in discutie mai des.

    Cu stima
    Angela Demusca

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149