Portul militar al cetatii bizantine de la Pacuiul lui Soare, adapostea (foarte probabil) si faimoasele „dromoane”. Acestea erau dotate (la prova) cu un „sifon” (sau injector) ce elimina sub presiune, un lichid inflamabil. Lichidul teribil, ce incendia navele (si oamenii) nu putea fi stins. Nici cu apa. Toti (contemporani, cronicari, diplomati, militari, istorici) l-au numit „focul grecesc”.
Si azi, un foc ce arde continuu, chiar si sub apa, provoaca groaza. Va dati seama ce insemna in secolele VII-XV acest lucru.
Din pacate, nu pot lamuri cititorii in privinta acestui secret. A disparut odata cu caderea Constantinopolului (1453).
Nimeni nu a reusit sa stabileasca componentele lichidului si/sau proportiile acestora. Se vorbeste de titei brut, var nestins, colofoniu, etc. Spre deosebire de Napalm (cu care este adeseori comparat pe nedrept, pentru ca e mult diferit) „focul grecesc” nu putea fi stins nici cu nisip. (De aici s-a dedus ca-n formula lui era si carbonat de calciu -var nestins-, care „ardea” carnea fara flacara, chiar daca aruncai nisip -pamint- pe foc.) Oricum, e vorba de speculatii. Repet, nimeni nu stie -si nu a stiut- din ce e facut acest lichid. Un secret foarte bine pastrat de atelierul care-l producea si serviciile speciale ale imparatilor bizantini. (Cu toata cucerirea Constantinopolului de cruciati, razboaie civile, etc.)
Se poarta discutii si asupra amorsarii sale. Unii considera ca la contactul cu aerul se auto-aprindea (cu explozie). Altii cred ca la contactul cu aerul se amorsa doar, aprinzindu-se doar la contactul cu o flacara.
Din pacate, raza lui de actiune era mica. In afara de succesul naval (mai ales ca arabii si slavii -inamicii obisnuiti ai bizantinilor pe mare- aveau nave mici, deschise; multe, dar proaste) nu se poate vorbi de un efect pozitiv al „focului grecesc”. Luptele terestre aproape ca nu-l consemneaza, cu exceptia apararii zidurilor Constantinopolului. Si aici apare ocazional. Instalatiile necesare erau scumpe, delicate in minuire, greoaie si cu raza mica de actiune. Nu putea apara intregul perimetru al Bizantului si nici chiar toate turnurile.
Pe cimpurile de lupta terestre, arma decisiva a fost „catafractul”. Cavaleristul greu, inarmat cu arc, lance, topor, spada si scut. Inzauat, cu calul protejat si special dresat. Sarjele lui erau nimicitoare.
Acest tip de soldat a fost inventat de comitele Belizarie („Ultimul mare roman.”), in secolul VI. Belizarie a analizat evenimentele militare ale secolelor IV-V. El a observat ca infanteristii romani (legiunile erau compuse din infanteristi grei, medii si usori; asadar, foarte flexibila) au fost invinsi de cavaleristii grei goti. Acestia, au fost eliminati de pe cimpiile est-europene de arcasii calare huni. Bizantul, a trebuit sa-si creeze unitati de cavalerie. Lancieri grei si arcasi usori. Belizarie a inteles ca in fata unor inamici cu potentiale diferite, cele doua unitati trebuiau contopite intr-un singur tip de soldat. Adaugind doua elemente minore la prima vedere: arcul de otel si scara de sa.
Scara de sa este de origine hunica. Aceasta permitea cavaleristului sa stea mai comod si sa-si dirijeze calul doar cu picioarele, miinile raminind libere pentru minuirea arcului. Generalul a introdus acest „obiect de inventar” obligatoriu, chiar daca oamenii sai erau ironizati (in epoca, doar femeile o foloseau). Efectul a fost nebanuit asupra cavaleristului…greu. Acum, intreaga greutate om/cal/armura se puteau uni si lovi intr-un singur punct.Efectul sarjei era devastator. Incomparabil cu cel de pina atunci. (Inainte, omul putea fi usor aruncat de pe cal.)
Arcul de otel introdus in unitatile sale personale, era mult mai puternic decit arcul hunic. Avea o raza de actiune mai mare, se intretinea mai usor. Cavaleristii sai, deveneau superiori atit hunilor (si populatiilor stepei), cit si gotilor.
Belizarie si-a format regimentul de casa din oameni diferiti. Le-a asigurat cai masivi si rezistenti, camasi de zale, coifuri. Oamenii sai erau instruiti sa traga (din mersul calului) asupra unor tinte mobile (papusi puse in care, trase de la mare distanta cu funii). Apoi, din goana cailor, schimbau armele, sarjind cu lancea si -in final- angajind lupta corp la corp fie cu spada, fie cu baltagul (topor de lupta, cu coada lunga).
Belizarie, a invins si pe germani (nordul Africii, Italia) si pe persi sau huni, cu armata bizantina structurata in jurul regimentului sau de casa. Acest tip de calaret s-a dezvoltat continuu, reprezentind o forta de temut in fata migratorilor.
Abia escadroanele de arcasi calari protejati de zale, au putut face fata catafractilor (bulgarii, pecenegii, turcii).
Discursul meau s-a structurat in asa fel, ca am inceput discutia despre armele din estul european cu….sfirsitul. Voi incerca sa descriu aceasta evolutie, in numerele viitoare.
Pina atunci, precizez ca armata bizantina a fost infrinta datorita citorva elemente clare:
1. Odata cu venirea dinastiei Comnen, micul fermier/soldat decade, armata bizantina devenind tot mai mult o armata feudala clasica.(Banderiile nobiliare sunt preponderente.)
2. Comparativ cu armata bizantina, armata otomana -din epoca- e mult mai democratica. (Nobilimea turca -spahii- sunt minoritari in armata sultanului.)
3. Otomanii au prima oaste permanenta din istorie: ienicerii. Chiar daca nu-i majoritar, corpul de ieniceri e permanent gata de lupta. Ceea ce era un avantaj deosebit intr-o perioada in care armatele se adunau greu si lent.
4. Mahomed al II-lea si-a dezvoltat un puternic parc de artilerie. In special artilerie grea, de asediu. (Superioara injectoarelor cu „foc grecesc” prin raza de actiune si mobilitate.)