Fosta directoare executivă a trustului de presă News International, Rebekah Brooks, a fost arestată sub acuzaţia de conspirație în interceptarea de comunicații și corupție.

Brooks demisionase vinerea trecută din funcția pe care o deținea în cadrul conglomeratului condus de magnatul americano-australian Rupert Murdoch, ca urmare a dezvăluirilor privind interceptarea mesageriei vocale a aproape 4000 de persoane de către un investigator care lucra pentru tabloidul duminical News of the World, proprietate a trustului News International.

Între timp, șeful poliției metropolitane din Londra, Sir Paul Stephenson, și-a anunțat demisia, ca urmare a efectelor scandalului News of the World.

Momentul arestării Rebekăi Brooks, invitată să se prezinte la un comisariat de poliție din Londra, a venit ca o surpriză: nu doar într-o duminică, ci și mai ales cu două zile înaintea audierii ei de către comisia parlamentară de cultură și mass media.

La acea audiere fuseseră convocați pe lângă Brooks și Rupert Murdoch, președintele companiei globale News Corporation și fiul său, James Murdoch, președinte al companiei News International, brațul publicistic al News Corporation în Marea Britanie.

Arestarea este semnificativă, atât pentru poliție, cât și pentru Rebekah Brooks. Însuși președintele comisiei de cultură și mass-media, John Whittingdale, declara duminică presei că nu știe dacă audierei ei mai poate avea loc.

În cazul unei anchete de poliție, audierea publică a suspectului de către o comisie parlamentară poate nu doar compromite integritatea anchetei, dar poate cauza autoincriminarea suspectului prin răspunsurile la întrebările parlamentarilor.

Rebekah Brooks este a zecea persoană arestată în scandalul interceptărilor mesageriei vocale. Ea a fost editoare a duminicalului News of the World între 2000 și 2003, perioada în care a început interceptarea ilegală de către un detectiv particular angajat de către tabloid a mesageriei vocale, una dintre primele victime fiind adolescenta Millie Dowler, dispărută și apoi găsită ucisă în 2002.

Avocatul familiei Dowler a declarat canalului de televiziune Sky News că arestarea Rebekăi Brooks tocmai acum i se pare suspectă. Alte personalități publice au criticat momentul și suspectează poliția, criticată pentru superficialitatea anchetei în acest caz din 2009, că a dorit să distragă atenția.

Dar, la doar câteva ore după arestarea Rebekăi Brooks, seful poliției metropolitane din Londra, Sir Paul Stephenson, a demisionat, ca urmare a criticilor la adresa deciziei de a-l angaja în calitate de consultant pe Neil Wallis, fost în conducerea lui News of the World.

Între timp, duminică a fost prima zi când nu a apărut News of the Word, ca urmare a deciziei lui Murdoch, tată și fiu, de a desființa ziarul după 168 de ani de existență din cauza discreditării în acest scandal.

Inițial, magnatul americano-australian a fost oarecum sfidător, dar după câteva zile de la sosirea sa la Londra de la New York, Rupert Murdoch și-a cerut scuze victimelor acestui scandal, vizitând personal familia Dowler. Sâmbătă, News International a cumpărat pagini în majoritatea cotidianelor britanice în care își cerea scuze.

Marți, atât Rupert cât și James Murdoch sunt așteptați că compară în fața comisiei de cultură și mass media a Camerei Comunelor, dar în actualele circumstanțe cu o masivă anchetă de poliție și posibile inculpări, este îndoielnic că cei doi vor dori să spună prea multe invocând, cel puțin, pericolul de a compromite ancheta poliției, pericol de care vor fi conștienți și deputații membri ai comisiei.

Septembrie se apropie cu paşi repezi şi în acelaşi timp se intesifică activitatea de lobby a palestinienilor  şi  israelienilor. Miza, după cum se ştie, este obţinerea la Adunarea Generală a ONU a cât mai multor voturi de susţinere a recunoaşterii statului palestinian, inclusiv de către Consiliul de Securitate, fără negocieri prealabile. De aceea, urmând exemplul lui Netanyahu şi a ministrului său de externe care au efectuat turnee în Europa – primul vizitând România şi Bulgaria şi având programate Ungaria şi Polonia – preşedintele palestinian, Mahmud Abbas, va merge în Norvegia, Spania  şi Turcia. Dacă scopul lui Netanyahu a fost să convingă statele respective să nu susţină cauza palestiniană, în mod firesc, Abbas doreşte inversul.

Teoretic, el are de-acum câştig de cauză, cel puţin în Adunarea Generală unde 140 de ţări i-au promis sprijinul. În schimb, la Consiliul de Securitate va pierde din cauza veto-ului Statelor Unite. Şi fără acest vot, viitorul stat palestinian nu va obţine calitatea de membru  plin al organizaţiei internaţionale. Statele Unite şi numeroase ţări europene susţin punctul de vedere israelian de a se ajunge la declararea statului palestinian prin negocieri, aşa cum prevăd acordurile de la Oslo. Din păcate, nimeni, nici  măcar cvartetul pentru Orientul Mijlociu (SUA, Rusia, ONU şi UE), nu a reuşit să readucă cele două părţi la masa negocierilor. Un eşec a fost înregistrat la ultima întâlnire a cvartetului, unde cei patru s-au împiedecat de respingerea de către unele state a recunoaşterii Israelului ca stat evreu şi de includerea (de către SUA) în declaraţia finală, a scrisorii adresate în 2004 de preşedintele George Bush premierului de-atunci, Ariel Sharon. În document se stipulează că viitoarele graniţe nu trebuie să fie cele din 1967, ci să reflecte schimbările demografice care au intervenit de-atunci. O astfel de formulare nu va fi niciodată acceptată de palestinieni -au afirmat ceilalţi membri ai cvartetului, opoziţia cea mai vehementă fiind manifestată de Catherine Ashton (UE) şi de către Rusia. Insuccesul celor patru l-a stimulat mai mult pe Abbas să-şi continue demersurile.Palestinienii nu se vor mai adresa Consiliului de Securitate, numai Adunării Generale. Ei compară situaţia cu cea din noiembrie  1947 când Adunarea Generală a  votat rezoluţia 181 în care s-a aprobat împărţirea Palestinei, iar în mai 1948 Israelul şi-a declarat independenţa.

Dar ce se va întâmpla dacă Adunarea Generală va vota ceea ce doresc palestinienii? Interesant este că opiniile sunt împărţite şi în rândul oamenilor politici evrei şi  israelieni, dar şi în rândul conducerii palestiniene. Recent, la Ierusalim, s-a desfăşurat Conferinţa Convenţiei Internaţionale a Parlamentarilor Evrei, o organizaţie care-i include pe parlamentarii evrei din diferite ţări ale lumii. Problema declarării unilaterale a statului palestinian a fost dezbătută pe larg, s-a adoptat şi o rezoluţie de sprijin în favoarea unei soluţii negociate de către ambele părţi , dar părerile au fost împărţite. Unii parlamentari au afirmat că în cazul în care se va declara statul palestinian, chiar dacă unilateral, acesta va trebui să se supună unor reguli internaţionale. A fost o idee susţinută la Bucureşti şi de fostul ministru israelian de externe, Shlomo Ben Ami. La Ierusalim, parlamentarii pro-stat palestinian, au dat drept exemplu situaţia atacurilor cu rachete împotriva sudului Israelului. Dacă un stat recunoscut face acest lucru, încalcă o serie de prevederi internaţionale şi statul atacat – în acest caz Israelul – are dreptul să ia măsuri de apărare, fără să i se mai reproşeze ceva, aşa cum se întâmplă acum. De asemenea, chiar în Knesset, au existat păreri că un stat palestinian ar putea prelua pe arabii din Israel, reducând astfel presiunea demografică. (Alţii, în schimb, au susţinut că, deşi există nemulţumiri, o bună parte a arabilor din Israel nu va renunţa la cetăţenia israeliană.) În Israel, arabi dar şi evrei au demonstrat în favoarea statului palestinian. John Bolton, fost ambasador american la ONU, a declarat – în cadrul unei recente vizite în Israel – că , oricum, recunoaşterea de către ONU a statului palestinian nu înseamnă mare lucru fără negocieri şi că nu ar trebui să i se acorde o aşa mare atenţie.

Dar mult mai mulţi, în primul rând guvernul israelian, văd lucrurile altfel şi dacă ştiu că, formal, Bolton probabil că are dreptate, este vorba de valoarea simbolică a unei rezoluţii de recunoaştere, de presiunea exercitată apoi de comunitatea internaţională, chiar de izolarea Israelului şi de continuarea de către inamicii statului eveu a delegitimizării  statului evreu.pe termen lung. O astfel de deciziae ar putea încuraja  islamiştii radicali să organizeze noi atacuri teroriste. De aceea, Israelul continuă demersurile pentru a obţine cât mai multe voturi de nesusţinere a rezoluţiei, mai ales din partea statelor cu un rol important pe plan internaţional. Pe de-altă parte, nici în cadrul Autorităţii Palestiniene nu există unanimitate, premierul Fayad pronunţându-se împotriva declarării unilaterale a statului.

Este mare păcat că s-a ajuns aici, că – după atâta timp – suspiciunile, neîncrederea reciprocă, o lipsă de compromisuri de ambele părţi, lipsa unor măsuri curajoase – de teama propriei opinii publice -au împiedecat un demers logic şi normal care să ducă la existenţa celor două state. Poate primăvara  arabă ar fi trebuit să-i stimuleze în sens bun pe palestinieni şi israelieni. Nu s-a întâmplat aşa. Peste nici două luni vom vedea cum vor evolua lucrurile,

Romania isi vinde votul pentru un blid de linte?

O stire plină de rele intenţii a circulat zilele trecute in presa internaţională. Se afirma că România şi Bulgaria ar fi acceptat să susţină Israelul la Adunarea Generală în schimbul a câte…1000 de locuri de muncă în Israel. Sursa ştirii a fost palestiniană, se pare că Fatah-ul. Informaţia este cu atât mai falsă cu cât poziţia exprimată de Emil Boc si de preşedintele Băsescu -stat palestinian pe bază de negocieri- nu este nouă, dimpotrivă, s-a formulat cu decenii în urmă, încă pe vremea când Ceauşescu a încercat să fie intermediar între israelieni şi palestinieni, în speranţa că va obţine Nobel-ul pentru pace. Iar în ceea ce priveşte cele 1000 de locuri de muncă, relaţiile economice dintre România şi Israel sunt de mult mai mare anvergură, Israelul fiind unul dintre marii investitori în România. În ceea ce ne priveşte, depinde de noi cum investim în Israel, piaţa israeliană este deschisă.  De fapt, cel mai bun răspuns la acest zvon a fost dat de ambasadorul Israelului în România. Întrebat la un  post de radio, domnia-sa a spus că a vorbi despre 1000 de locuri de muncă în schimbul votului e pur şi simplu o jignire pentru România. Hai să zicem dacă ar fi fost vorba de un milion…

In iunie 2011, dupa dezbateri aprige in cercurile conducatoare de la Washington, presedintelel Statelor Unite, Barak Obama, a ordonat inceperea retragerii trupelor americane din Afganistan. Din cei 100.000 de militari americani din Afganistan, 10.000 vor pleca pana la sfarsitul anului curent si alti 23.000 pana la finele anului 2012. Ceeace inseamna ca toti cei 33.000 de soldati aditionali americani trimisi in Afganistan anul trecut se vor retrage in urmatoarele 18 luni. Evacuarea completa a militarilor americani din Afganistan a fost tentativ stabilita pentru 2014.

Traditional, in orice conflict armat in care SUA au fost implicate, ofiterii superiori de la Pentagon au solicitat de la Presedinte si de la Congres cat mai multi soldati, armament din ce in ce mai potent, surse financiare abundente si timp nelimitat „ca sa-si indeplineasca misiunea”. Dar presedintele, liderul suprem al fortelor militare americane, trebuie sa ia in consideratie costurile imense ale razboiului din Afganistan (circa 10 miliarde USD lunar), deteriorarea progresiva a sustinerii populare in SUA pentru continuarea razboiului si situatia precara a fiscalitatii bugetare a Americii (deficit de peste 14.000 de miliarde USD).

Pericolul antebelic emanat din Afganistan pentru America nu era „existential”. De la inceput, „misiunea” NATO in Afganistan a fost „nebuloasa”. Aparent, obiectivele principale ale invaziei militare erau pedepsirea regimului taliban pentru gazduirea teroristilor din Al Qaida, capturarea sau/si uciderea lui Osama ben Laden pentru declaratiile de razboi impotriva SUA si degradarea organizatiei Al Qaida, responsabila pentru atacurile teroriste de la New York si Washington in septembrie 2001.

Multi oficiali, analisti si comentatori americani afirma acum ca decizia fostului presedinte George Bush de a invada si ocupa militar Afganistanul a fost eroare monumentala. Bilantul celui mai indelungat razboi al Americii este dezolant. Pentru SUA, beneficiile potentiale ale invaziei militare din Afganistan, in mare parte iluzorii, nu justifica deteriorarea relatiilor dintre America si lumea musulmana, pierderile de viata afgane, europene si americane, devastarea structurilor sociale afgane si cheltuielile imense ale razboiului. Liderii NATO si agentiile de informatii americane recunosc ca o solutie „militara” nu este posibila. Dupa zece ani de razboi, negocierile intre guvernul de la Kabul, NATO si insurgentii afgani, in derulare, reprezinta singura cale care ar putea rezolva „in mod acceptabil” conflictul. In America, presiunile in favoarea retragerii militarilor din Afganistan au devenit irezistibile. Sondaje de opinie recente au aratat ca 70% din americani sunt convinsi ca razboiul din Afganistan nu merita sa fie continuat. La Washington, o minoritate vocala inca insista ca SUA trebuie sa contitnue razboiul inconclusiv de contrainsurgenta. Acesti oficiali incearca sa sperie publicul ca, daca NATO se retrage din Afganistan „prea devreme”, consecintele vor fi devastante: haos, razboi civil si instabilitate regionala.

Justificarea oficiala a deciziei de a evacua trupele NATO din Afganistan se bazeaza pe recenta assasinare a lui Osama ben Laden si decimarea conducerii organizatiei teroriste Al Qaida, pe ameliorarea sanselor de transfer al responsabilitatii pentru contrainsurgenta catre guvernul afgan si pe imbunatatirea aparenta a securitatii in unele provincii disputate in trecut.

Succesul unui razboi de contrainsurgenta necesita cooperarera eficienta si dedicata a guvernului national cu „asistentii” din strainatate. Guvernul de la Kabul, cumplit de corupt si cu legitimitate limitata, nu controleaza decat partial si limitat teritoriul Afganistanului. In public, ca si in discutii private, Karzai peroreaza veciferos, furibund si acuzator resentimente puternice impotriva „ocupatiei” americane. El blameaza brutalitatea campaniei militare de contrainsurgenta pentru moartea, ranirea si alungarea in refugiu a mii de civili afgani. Agresivitatea angajatilor civili americani responsabili cu probleme de securitate, incursiunile nocturne abuzive ale soldatilor coalitiei in casele afgane si daunele „colaterale” produse de utilizarea excesiva a armelor distrugatoare au infuriat atat populatia cat si guvernul afgan.

Se pare ca Obama a realizat ca oricat de „defavorabila” pare sa fie retragerea trupelor americane din Afganistan, incercarea de a prelungi si poate de a permanetiza prezenta militarilor americani in Afganistan nu poate decat sa agraveze situatia existenta care oricum nu este sustenabila. Idea ca in urma aplanarii razboiului care a durat 10 ani, Statele Unite si Afganistanul vor ramane parteneri, aliati si „prieteni” in viitor si ca guvernul de la Kabul va oferi americanilor utilizarea indefinita a instalatiilor militare existente, a fost discreditata.

Guvernele europene din NATO, incantate de decizia lui Obama de a reduce prezenta americana in Afganistan, s-au grabit sa anunte cu satisfactie ca si ele planuiesc sa-si retraga contigentele militare respective in urmatorii 2-3 ani. In 2001, aliatii europeni din NATO au participat la invazia Afganistanului fara entuziasm, numai ca sa-si demonstreze solidaritatea cu Statele Unite. Multi dintre aliati, avand capabilitate logistica si militara neglijabila, au contribuit numai marginal la eforturile combative ale aliantei.

Militarii americani continua sa aibe probleme extrem de dificile cu logistica aprovizionarii trupelor NATO din Afganistan. Tara este cumplit de „inaccesibila”. Neavand iesire la mare, nu are facilitati portuare care sa permita ancorarea vaselor de transport. Deci aprovizionarea trebuie sa treaca prin statele vecine. Pana in 2006, 90% din aprovizionarea militarilor NATO se facea tranzitand prin Pakistan. Armament, munitii si accesorii erau aduse pe vapoare la portul pakistanez Karaci si transportate cu camioane prin defileuri in regiunile muntoase, prin desert si prin provinciile tribale „neadministrate” pana in Afganistan.

Din cauza uciderii lui ben Laden in Paksitan, a bombardamentelor necontenite a regiunilor tribale cu avioane fara pilot si a activitatilor secrete ale agentilor CIA in Pakistan, relatiile dintre Islamabad si Washington au devenit tensionate. S-ar putea ca Pakistanul, care oricum sprijina „discret” insurgentii talibani, sa interzica tranzitul materialelor americane destinate pentru militarii NATO din Afganistan. Ceeace ar forta contractorii civili americani, responsabili cu aprovizionarea, sa utilizeze alte rute mult mai neconvenabile, mai riscante si mai costisitoare. De exemplu, de la porturile Tarilor Baltice, cu trenul, prin Rusia si Asia Centrala. Sau de la Marea Neagra, cu camioanele prin Caucaz, cu vaporul peste Marea Caspica si iarasi cu camioanele prin Asia Centrala. Sau din Germania, cu camioanele prin Europa Est-Centrala, Turcia, Caucaz, cu vapoarele peste Marea Caspica si, din nou, prin Asia Centrala. Transportul aerian, este mult mai costisitor si necesita survolarea multor state.

Rutele „nordice” prin Asia Centrala au restrictii majore. Numai alimente, apa si materiale de constructie sunt permise prin Kazahstan, Uzbekistan, Kargastan si Tadjikistan. Armament, munitii si materiale de razboi sunt interzise. Deasemenea, tranzitul prin Asia Centrala poate avea numai sens unic. Nimic nu poate fi transportat pe aceasta ruta in sens invers, din Afganistan in afara. America este criticata de organizatiile care promoveaza drepturile umane pentru colaborarea indeaproape cu dictatori represivi din Asia Centrala.

Statele din vecinatate, precum Pakistan, Iran, India, Rusia si China, avand interese politice, economice si de securitate importante in Afganistan, manevreaza febril ca sa-si asigure influenta dupa retragerea trupelor NATO. Negocierile pentru pacificarea Afganistanului fara participarea directa a Pakistanului si Iranului nu pot asigura stabilitate in regiune.

Ordonand inceperea retragerii trupelor americane din Afganistan, presdintele american Barak Obama incearca, precaut, sa dezangajeze Statele Unite dintr-un razboi neinspirat, lung si costisitor. Infrangerea totala a insurgentilor si creerea unui stat democrat in Afganistan nu sunt realizabile. Obama s-a convins ca o „victorie” sau un „rezultat mai favorabil” nu devin mai probabile prin prelungirea conflictului. Pentagonul spera ca un contigent redus de militari americani sa ramana indefinit in Afganistan ca sa sprijine guvernul de la Kabul si armata „nationala” instruita de NATO si ca sa previna revenirea la putere a talibanilor. Exista totusi posibilitatea ca, dupa evacuarea trupelor NATO, insurgentii sa descinda din munti si sa invadeze din Pakistan, sa pactizeze cu guvernantii de la Kabul sau, impreuna cu localnicii simpatizanti, sa preia puterea, asa cum s-a intamplat in trecut.

Obama a amanat evacuarea completa a militarilor americani, initial programata pentru 2012, pana la finele anului 2014, poate ca situatia sa nu se deteriorizeze abrupt si sa nu-i afecteze sansele de a fi reales anul viitor. Publicul american intelege ca Obama, dace va fi reales ca presedinte, va pune capat celor doua razboaie initiate de predecesorul sau de la Casa Alba in Irak si Afganistan.

Prima pagină a ultimului număr al tabloidului News of the World

Magnatul americano-australian Rupert Murdoch, președinte al News Corporation, în vârstă de 80 de ani, a sosit în Marea Britanie pentru a-și apăra imperiul de presă grav afectat de scandalul News of the World, tabloidul duminical a cărui ultim număr a apărut duminică, după 168 de ani de existență.

Președintele News International, brațul publicistic al Bew Corporation în Marea Britanie, James Murdoch, care este și fiul lui Rupert, a anunțat desființarea tabloidului ca urmare a dezvăluirii amploarei fără precedent a interceptării mesageriei vocale – peste 4000 de persoane – de către jurnaliști de la News of the World în perioada 2002 – 2007.

Faptul că Rupert Murdoch în persoană a sosit la Londra denotă gravitatea situației. Duminicalul Sunday Times, care este proprietatea News International, scria că cel puțin nouă jurnaliști și trei polițiști riscă pedepse cu închisoarea în scandalul piratării mesageriei vocale.

Poliția a redeschis ancheta începută în 2009, ca urmare a dezvăluirii recente a faptului că un detectiv particular, Glenn Mulcaire, condamnat la închisoare în 2007, avea mii de numere de telefon ale unor persoane cărora le-a fost spartă mesageria vocală.

De asemenea presa a lansat acuzații cu privire la cumpărarea coruptă de către jurnaliști de la polițiști a unor detalii personale ale unor victime ale infracționalității.

Fostul editor al tabloidului News of the World între 2003 – 2007, Andy Coulson, a fost arestat și eliberat pe cauțiune, fiind cercetat de poliție sub bănuiala de corupție. Coulson a negat că avea cunoștință de interceptări, dar în ianuarie 2011 a fost nevoit să demisioneze din postul de director de comunicații al premierului David Cameron.

De asemenea, opoziția și multe persoane publice au cerut demisia directoarei executive a lui News International, Rebekah Brooks, și ea fostă editoare a News of the World între 2000 și 2003, demisie refuzată de Murdoch, tatăl și fiul.

Între timp, duminică 10 iulie a apărut ultimul număr al duminicalului News of the World și se estimează că tirajul va depăși cu mult cele 2,6 milioane de exemplare vândute săptămânal  în ultima vreme. În epoca sa de glorie, în 1950, News of the World vindea 8,5 milioane de exemplare.

Tabloidul s-a specializat în dezvăluiri senzaționale, legate de viața privată a celebrităților, dar uneori a mai și dat-o în bară, cum a fost de pildă în 2002, când a scris că românul Alin Turcu ar fi plănuit să o răpească pe Victoria, soția fotbalistului David Beckham. Articolul s-a dovedit calomnios și News of the World a fost nevoit să-i plătească daune lui Turcu.

Presa și politicienii

Decizia închiderii e și de natură comercială, deoarece multe companii și instituții începuseră să-și retragă reclama din duminical, dar mai ales brandul News of the World devenise toxic pentru News International într-o perioadă extrem de importantă.

Conglomeratul condus de Murdoch aștepta aprobarea guvernului pentru achiziționarea în integralitate a pachetului de acțiuni al trustului de televiziune BskyB, unde deține acum 39% din acțiuni.

Având o cifră de afaceri de peste 8 miliarde de dolari anual, BskyB, care deține între altele majoritatea drepturilor de difuzare în direct a meciurilor de fotbal din prima ligă engleză, este principalul generator de profit în Regatul Unit pentru imperiul Murdoch.

Guvernului Cameron i s-a cerut să amâne decizia privind achiziționarea integrală a pachetului de acțiuni, nu doar datorită dubiului cu privire la o posibilă poziție de monopol, dar și deoarece acum au loc două anchete – una asupra investigației poliției în afacerea piratării mesageriei vocale și alta asupra eficacității reglementării presei prin Press Complaints Commission (Comisia care analizează plângerile împotriva presei scrise), acuzată că nu și-a făcut datoria în scandalul News of the World.

Liderul Partidului Laburist de opoziție, Ed Milliband, a cerut un vot în Camera Comunelor asupra aprobării tranzacției și, chiar dacă un vot negativ nu poate influența decizia guvernului, din punct de vedere politic David Cameron nu poate nesocoti voința parlamentului, mai ales că asocierea sa cu oameni de frunte, trecuți sau prezenți, ai imperiului de presă Murdoch îl pune într-o situație jenantă.

Nici Laburiștii însă nu sunt fără prihană. Scandalul a izbucnit în timpul perioadei în care s-au aflat la putere și în timpul căreia presa lui Murdoch – prieten personal al fostului premier Tony Blair – i-a sprijinit cu consecvență, înainte de a sări în barca Conservatorilor în 2009, când devenise clar că Laburiștii vor pierde alegerile parlamentare din 2010.

Este posibil ca momentele prin care trece imperiul de presă al lui Murdoch să fie cele mai grele din istoria sa. Dar este prematur ca numeroșii dușmani pe care magnatul și i-a făcut în ultimii 40 de ani să jubileze. Murdoch a demonstrat în repetate rânduri că are o influență enormă și că știe cum să îi atragă pe politicieni de partea sa. Acum, magnatul octogenar  va trebui să-și folosească toată abilitatea de care dispune pentru a ieși dintr-o criză care îi amenință serios imperiul.

O ştire, apărută pe la mijlocul săptămânii dar care, din cauza altor evenimente mai actuale şi presante a fost trecută cu vederea, ar trebui să ne îngrijoreze. Aflată la Budapesta pentru a participa la inaugurarea  Institutului “Tom Lantos” şi în acelaşi timp de a atrage atenţia premierului Viktor Orban asupra derapajelor democraţiei ungare, secretarul de stat Hillary Clinton a declarat senină că administraţia Obama ar dori să iniţieze un dialog cu formaţiunea islamistă egipteană “Frăţia Musulmană”. “Credem că, în condiţiile modificării peisajului politic din Egipt, este în interesul Statelor Unite să stea de vorbă cu toate partidele paşnice şi angajate la nonviolenţă care intenţionează să participe la alegerile parlamentare şi prezidenţiale. În consecinţă,  vom saluta dialogul cu acei membri ai Frăţiei Musulmane care ar dori acest lucru”, a spus secretarul de stat american.

În această declaraţie există două sau trei erori. Este vorba de formula „partid paşnic şi angajamentul la nonviolenţă” cu referire la Frăţia Musulmană. Aceste caracteristici contravin frontal ideologiei Frăţiei şi numai cine nu cunoaşte trecutul mişcării (de-acum partid politic sub un alt nume), ar folosi astfel de cuvinte. De la înfiinţarea sa, în 1928, mişcarea cu caracter fundamentalist şi-a propus drept scop restaurararea califatului, introducerea legilor Sariei, mai întâi în ţările musulamene şi, în ultimă instanţă, în întreaga lume. La ora actuală, ea are filiale în 80 de ţări. “Prin natura sa, Islamul este făcut să domine, nu să fie dominat, să-şi impună legile asupra tuturor popoarelor şi să-şi extindă puterea pe întreaga planetă”, a declarat Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane. Nimeni, cel puţin deocamdată, nu a vorbit despre schimbarea radicală a acestei ideologii. Alte idei susţinute de mişcare: “Statele Unite nu susţin valori morale şi umane, democraţiile occidentale sunt corupte, nerealiste şi false”. Frăţia Musulmană a chemat la Jihad “împotriva adevăraţilor duşmani ai musulmanilor care nu se limitează numai la Israel ci şi la Statele Unite. A duce un Jihad împotriva acestor doi necredincioşi este un comandament al lui Allah de care trebuie ţinut cont”. Aceste ultime cuvinte au fost rostite nu acum 50 de ani, ci în septembrie 2010 de către Muhammed Badi, ghidul suprem al Frăţiei Musulmane.

Oare cu membrii unei astfel de formaţiuni ar trebui să iniţieze un dialog Washingtonul? Est adevărat , la începutul tulburărilor din Egipt, Frăţia nu s-a manifestat, dar aceasta nu înseamnă că n-a existat, că susţinătorii ei nu se aflau în mijlocul mulţimii. O încercare de demonstraţie în faţa ambasadei Israelului din Cairo, la scurt timp după eliminarea lui Mubarak, a fost inspirată de fundamentalişti. Apoi au devenit mai vocali arătându-şi antipatia nu numai faţă de evrei şi Israel, ci şi faţă de copţii din Egipt. Formarea propriului partid politic a fost un alt indiciu al intenţiei mişcării de a căpăta influenţă, de a–şi deschide calea către putere. Şi chiar dacă, aşa cum susţine preşedintele Obama că “Frăţia este doar o facţiune în Egipt”, ceea ce ar putea fi corect, cea de a doua parte a afirmaţiei lui –că nu are sprijinul majorităţii – nu este adevărat. În Egipt numărul credincioşilor musulmani este în creştere şi mai ales în rândul tinerilor şi aceasta nu contravine cu nimic ideii că ei ar fi o “generaţie a internetului”. Mijloacele moderne pot fi folosite foarte bine de orice fel de mişcare,  teroriştii al Qaida şi alte grupări îl exploatează cu mare succes. Şi chiar dacă aceşti tineri nu fac parte oficial din Frăţie,  simpatizează cu aceste idei şi la urne este posibil să voteze masiv cu ea.

În discursul său inaugural, preşedintele Obama a făcut o “invitaţie la vals” adresată lumii musulmane. Nu numai că nu a fost acceptată, a fost refuzată. Se pare că preşedintele american şi consilierii săi nu cunosc psihologia musulmanilor fundamentalişti. Astfel de invitaţii sunt considerate slăbiciuni. Nu cu astfel de parteneri trebuie să dialogheze Statele Unite.. Ar trebui găsiţi, în măsura în care există, – deoarece la ora actuală nu se ştie ce se întâmplă de fapt în Egipt şi în alte ţări ale aşa zisei ”primăveri arabe”- interlocutori cu orientare seculară, persoane , grupări, mişcări care înţeleg cu adevărat ce este democraţia şi care ştiu de ce are nevoie Egiptul (şi alte state din zonă), ca  să iasă la lumină. Statele Unite dar şi Europa trebuie să fie conştiente cine le sunt prietenii şi, mai ales, cine  merită să fie sprijinit. Altfel, toate sacrificiile făcute, toate iniţiativele către un dialog vor fi zadarnice.

In ultimii zece ani, membrii europeni din NATO si-au redus bugetele militare cu 15%. In acelasi interval, Statele Unite si-au dublat fondurile bugetare pentru fortele armate. Contributiile europenilor la NATO au devenit derizorii. Datoriile statale considerabile, criza financiara din zona euro si problemele socio-economice nerezolvate, asigura ca europenii din NATO vor continua procesul de degradare a cheltuielilor pentru aparare. In perioada Razboiului Rece, SUA acopereau 50% din cheltuielile NATO. In prezent, contributia americana a ajuns la 75%. S-a ajuns la o situatie in care Alianta Atlantica nu mai poate functiona fara participarea covarsitoare a SUA. Dar si administratia de la Washington, sub presiunea unui deficit bugetar de peste 14.000 miliarde USD, va fi fortata sa-si reduca fondurile alocate pentru Pentagon.

Dificultatile financiare din Europa s-au agravat progresiv in ultimii trei ani. Ceeace a pus presiuni mari asupra guvernantilor respectivi sa reduca si mai mult bugetele militare. Ministrul apararii american Robert Gates a declarat recent ca „NATO se confrunta cu o adevarata criza din cauza degradarii contributiilor aliatiilor europeni si a aversiunii lor de a utiliza forta armata”. Chiar si tarile mai instarite din Europa precum Franta, Germania si Marea Britanie si-au redus progresiv bugetele militare, numarul de soldati si capabilitatea tehnica a fortelor armate.

Germania a renuntat recent la conscriptia obligatorie. Guvernul de la Berlin a anuntat ca intentioneaza sa disponibilizeze cel putin 50.000 din cei 250.000 de militari din Bundeswehr si sa elimine 9,3 miliarde euro din cheltuielile pentru aparare in urmatorii trei ani. Impreuna cu Rusia, China, India si Brazilia, Germania a refuzat sa voteze la ONU in favoarea rezolutiei 1973 care a autorizat interventia militara NATO in Libia. Dupa rezolutia Razboiului Rece, Anglia si Franta au fost singurele puteri europene care au alocat mau mult de 2% din produsul brut intern pentru fortele armate.

Recent, Franta a decis sa reduca bugetul pentru aparare cu 3,6 miliarde euro in urmatorii doi ani. Guvernul conservator din Marea Britanie, timorat de cresterea datoriilor statale, a inaugurat in 2010 o campanie agresiva de austeritate fiscala. Premierul David Cameron s-a amgajat sa reduca bugetul militar al Angliei cu 7,5 % si numarul militarilor britanici cu 10% in urmatorii 3 ani. In 2014, armata tarii va avea 40% mai putine tancuri si 35% mai putine piese de artilerie grea. Ceeace va degrada capabilitatea Marii Britanii de a participa simultan la operatii de contrainsurgenta si la razboaie interstatale. In 1991, in Irak, fortele aeriene britanice au participat cu 20 de escadrile la mentinerea interdictiei aeriane. Acum, in Libia, pentru aceiasi misiune, Regatul Unit nu poate contribui mai mult de sase escadrile. Initial, guvernele statelor europene din NATO s-au angajat sa alocheze 2% din PBI pentru aparare. Cu cateva exceptii (Norvegia, Danemarca), europenii nu s-au conformat angajamentelor. Pe cand Germania cheltuie in scopuri militare in jur de 1,3% din PBI, Italia si Spania au ramas sub 1%. Consiliul pentru Relatii cu Strainatatea (Council on Foreign Relations) din Washington a publicat un raport in care afirma ca „Statele Unite vor trebui sa desconsidere NATO daca aliatii europeni insista sa mentina perceptii diferite de SUA cu privire la amenintarile „din afara” si daca ei nu accepta sa participe la interventii militare la scara globala impotriva exponentilor terorismului, a inamicilor existenti si potentiali si a proliferatorilor de arme de distrugere in masa.”

Din cauza crizei economico-financiare, a datoriior statale acumulate si a realitatilor globalizarii, membrii NATO inteleg ca restrangerea Aliantei este inevitabila. La insistentele liderilor de la Washington, Paris si Londra, in iunie 2011, ministrii apararii din statele NATO au decis sa reduca drastic structurile de comanda, agentiile si comitetele Aliantei Atlantice. Comandamentele fortelor terestre, aeriene si navale ale NATO vor fi reduse de la sase la trei. Numarul cartierelor generale, a sediilor si a statelor majore ale aliantei va scadea vertiginos. Comandamentele NATO vor disponibiliza 5.000 din personalul actual de 13.400. Din cele 400 de comitete din subordonarea aliantei vor continua sa functioneze mai putin de 100.

Debilitatea militara a europenilor din NATO a devenit evidenta in Afganistan. In urma atacului terorist impotriva SUA din 11 septembrie 2001, statele europene din NATO s-au simtit obligate sa participe la razboiul anti-taliban din Afganistan, in baza Articolului 5 al Tratatului NATO care obliga aliatii sa actioneze militar in comun atunci cand un membru este atacat „din afara”. Avand o capabilitate militara jenant de limitata, aliatii europeni au facut eforturi financiare, tehnice si umane „disperate” ca sa mentina in stare relativ functionala un contigent intre 25.000 si 40.000 de militari in Afganistan. Dar trupele europene au trebuit sa se bazeze pe resursele americanilor in probleme de logistica, recunoastere, informatii si coordonare. Zece ani de razboi in Afganistan au epuizat rezervele de armament si munitii ale europenilor si au deceptionat majoritatea publicului european care nu a perceput niciodata o amenintare „existentiala” din partea talibanilor.

Mediocritatea militara a militarilor europeni a devenit si mai evidenta in campania NATO impotriva regimului dictatorial al lui Moamar Gaddafi din Libia. In martie 2011, fortele Aliantei Atlantice, cu participarea simbolica a unor tari arabe si cu mandat de la ONU si de la Liga Araba, au initiat bombardamente aeriene in Libia „ca sa protejeze civilii din orasele controlate de rebeli impotriva asalturilor armatei libiene loiale dictatorului Gaddafi, ca sa previna import de armament si ca sa stabileasca in Libia o zona de interdictie aeriana. In prima saptamana a campaniei, Statele Unite au participat activ la asaltul aerian cu bombe ghidate de laseri si rachete de croaziera care au degradat apararea antiaeriana, aeropoartele si centrele de comanda ale loialistilor lui Gaddafi. Dupa o saptamana, asa cum promisese, presedintele american Barak Obama a trasferat „oficial” interventia din Libia sub comanda NATO. In cadrul Aliantei Atlantice, interventia militara din Libia nu a fost dezbatuta si nu a fost pusa la vot inainte de initierea bombardantelor. Din cele 28 de state membre NATO, numai jumatate s-au implicat oarecum in campania din Libia. Ceilalti au refuzat orice participare. Singurele tari care au acordat sustinere tactica rebelilor libieni au fost SUA, Anglia si Franta.

Unii comentatori au avertizat publicul occidental ca hotararea NATO de a interveni militar in Libia a fost neinspitara si impulsiva ca in Irak si Afganistan. In cele din urma, interventia din Libia ar putea fi detrimentala pentru libieni, pentru NATO si pentru Orientul Mijlociu. A devenit clar ca membrii europeni ai aliantei nu au suficiente resurse ca sa sustina activitatea militara din Libia. Anglia si Franta si-au epuizat rapid rezervele de bombe ghidate cu laseri. Avioanele franceze nu pot acomoda bombele cu precizie din arsenalul american. Fara interventia unor trupe terestre din strainatate, razboiul civil dintre rebeli si armata libiana a ajuns la impas. In primele patru luni, interventia NATO in Libia a costat in jur de 4 miliarde USD. Din cauza lipsei de munitii, a fondurilor limitate si a intransigentei lui Gaddafi, europenii dau semne de „oboseala”. NATO incearca sa obtina acces la cele 30 miliarde USD ale Bancii Centrale Libiene, sechestrate in banci occidentale. Se pare ca Gaddafi, avand la dispozitie un jur de 1000 miliarde USD in bancnote si 144 de tone de aur, are suficiente fonduri sa-si recompenseze loialistii si mercenarii pentru multa vreme.

Ministrii apararii din statele NATO, intruniti la Bruxelles in inue 2011, au votat impotriva expansiunii ofensivei militare din Libia. Douazeci de membrii au refuzat orice participare la interventia militara anti-Gaddafi. Solicitati sa reintervina direct in actiunile militare din Libia, amercanii au ripostat ca ei sunt deja implicati in conflicte majore in Irak si Afganistan. Razboiul inconclusiv din Libia a contrubuit la cresterea pretului la titei pana la 112 USD pentru un baril. Scumpirea petrolului importat de occidentali ameninta sa deraieze redresarea economica, de altfel destul de firava, din America si din Europa. Contrariati de lipsa de progres in conflictul cu Gaddafi, liderii occidentali se simt fortati sa considere masuri aditionale in speranta ca ele vor forta inlaturarea dictatorului Libian. De exemplu, furnizarea de arme, bani si consilieri pentru rebeli. Poate chiar si o invazie terestra cu mercenari sau trupe straine.

Deceptionati cumplit de inabilitatea aliatilor europeni din NATO de a contribui resurse pentru Alianta, unii comentatori americani au sugerat ca Statele Unite sa abrogheze Articolul 5 al Tratatului sau chiar ca SUA sa se retraga din NATO. Din fericire, acesti comentatori nu au sprijin oficial. Parerea multora este ca acesti fondatori de opinie intentioneaza sa puna presiune asupra europenilor ca sa-si restructureze prioritatile de securitate si sa-si reformeze modul irational, fragmentar si necoordonat in care isi utilizeaza cele 300 miliarde USD din bugetele pentru aparare ale statelor europene din NATO.