caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

În iarna lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit şi oameni de omenie

de (17-7-2011)
4 ecouri

De-a lungul anilor am ascultat relatările multor supravieţuitori ai lagărelor naziste şi detaşamentelor de muncă, unii dintre ei povestindu-mi  întâmplări pilduitoare despre omenia unor localnici întâlniţi în cale. Ecaterina Kallós (fie-i ţărâna uşoară) mi-a descris momentul în care convoiul, alcătuit din deţinutele zdrenţăroase şi epuizate, a ajuns într-un sat cehesc unde femeile le-au aruncat în şosea tăvi cu cozonaci şi pâini rumene, ţărăncile mai curajoase alergând, chiar sub ameninţarea gloanţelor, pentru a turna lapte în cănile legate la brâul prizonierelor. Aaron Fischer, unchiul mamei, (trecut şi el la cele veşnice) mi-a povestit că l-a nimerit un glonţ şi a căzut fără cunoştinţă  într-o pădure din Ucraina. Peste o vreme s-a trezit într-un bordei unde nişte momâi smolite îi oblojeau rănile cu plante. L-au întremat cu ceaiuri şi supă, ca apoi să-i dea şi nişte merinde de drum. Aşa a scăpat cu viaţă, a ajuns cumva la unitatea lui de muncă obligatorie, ca apoi să fie luat prizonier de sovietici…Amintirile lui Mihai Eisikovits, povestite cu prospeţime şi ilustrate cu desene originale, se înscriu în aceeaşi tematică.

Pe drumuri periculoase

de Mihai Eisikovits

În iarna anului 1944 mărşăluiam la un nou loc de muncă. Drumurile pe care le parcurgeam erau foarte lungi şi grele. Vara pe arşiţă, toamna în ploi şi noroaie. De data aceasta drumul era înzăpezit şi viscolul ne biciuia faţa. Lopata, dar mai ales târnăcopul, apăsa greu pe umerii noştri. Eram escortaţi de soldaţi unguri înarmaţi. Unii dintre ei nu erau prea severi cu noi, pentru că nici viaţa lor nu era „roză”. În vreme de război şi ei erau cu gândul la cei rămaşi acasă, la fel ca şi noi, cei din detaşamentul pentru muncă.

Mihai Eisikovits depănând amintiri în cuvinte şi desene

Mihai Eisikovits depănând amintiri din cuvinte şi desene

Mergeam în formaţie, dar la un moment dat am fost atacaţi cu focuri de armă. Cu toţii am aruncat uneltele şi ne-am refugiat unde am putut. Asta au făcut şi soldaţii care ne escortau şi apoi nu s-au mai arătat.  Au fost şi câţiva răniţi;  pe unul am apucat să-l văd. Avea în pulpă o rană mare deschisă, nu mai putea să meargă şi a rămas pe loc, de soarta lui nu am mai auzit niciodată. Atacatorii  în uniforma neagră, făceau parte din gărzile naţionaliste ucrainene. Ne-au luat trei căruţe, şase cai şi , desigur, toate proviziile. Eu am luat-o la fugă cu prietenul meu Hirsch. După ce am traversat un dâmb înalt, am ajuns la un drum cu zăpada bătătorită, convinşi că ne duce la o aşezare locuită, cel puţin un sat sau cătun, dar am dat de o şosea lată şi o zonă împădurită. Nu puteam merge pe drum. Fiind fugari şi pe deasupra evrei, ne păşteau multe pericole, aşa că ne-am hotărât să intrăm în pădure, dar nu prea adânc să nu ne rătăcim. Mergeam anevoios din cauza zăpezii înalte. Treptat începea să se întunece şi frigul s-a înăsprit; trebuia să găsim un loc unde să înnoptăm. Din marginea pădurii priveam spre întinderea albă şi unde vedeam o licărire de lampă, bănuiam o casă locuită. Ne-am îndreptat în direcţia luminiţelor. La prima casă am cerut găzduire pentru o noapte. Ne-au primit în casă şi ne-au dat şi o oală de cartofi fierţi în coajă, care au fost bineveniţi, că aveam o foame de lup. Gazda, un ucrainean omenos, ne-a dat nişte repere legate de drumul nostru. La ieşirea din casă am mai primit cartofi, pe care i-am pus în traistă şi care au fost gustoşi şi de folos, chiar şi după ce au îngheţat. Ieşiţi din casă, ne-am îndreptat tot spre pădure. După câteva ore de mers, am văzut pe şosea venind doi oameni şi ne-a fost puţin teamă să nu ne iasă în cale oarece duşmani. Dar când s-au mai apropiat i-am recunoscut, Nathan Rosenfeld şi N. Izsák, ambii din Târgu Lăpuş, fugari şi ei…Ni s-au alăturat şi ne-am continuat drumul. Spre seară, iar ger, iar foame, trebuia să găsim un adăpost, dar de data asta pentru patru. Am procedat ca în prima seară orientându-ne după luminiţe. Într-o altă casă de ucraineni am primit găzduire, cartofii fierţi  şi câte o cană de lapte acru. Dimineaţa, după ce le-am mulţumit pentru toate, ne-am îndreptat spre pădure. După  câteva ore de mers , fără mare spor, am văzut de la distanţă mare doi oameni cu doi cai. Eram sigur că sunt ucraineni şi nu ştiam ce ne va aduce întâlnirea cu ei. După ce s-au mai apropiat i-am recunoscut: unul era Andrei Reich din Oradea, celălalt Rosenberg din comuna Petriceni. Ca şi primii doi şi aceştia făceau parte din detaşamentul nostru de muncă. Am ascultat pe scurt şi povestea lor, şi ni s-au alăturat. Ştiam că de-acum  eram şase de găzduit pentru noapte. Seara, în timp ce ne căutam loc de înnoptat, am observat de la distanţă un alt om. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jóska Izsák din Oradea, tot  din detaşamentul nostru de muncă. Şi el avea multe de spus. Casă am găsit după ce se lăsase de mult întunericul. Ca să nu stârnim panică, mergând cu toţii spre casă, ne-am înţeles ca mai întâi să mă duc singur,  să vorbesc cu gazda, iar ei să vină după ce le fac semn cu mâna. M-am dus, am bătut încet în geam şi am zărit un om care s-a apropiat încet de geam. I-am cerut voie să înnoptez. Ucraineanul a ieşit din casă şi abia atunci i-am spus că nu sunt singur şi le-am făcut semn camarazilor meu. Cu toţii am intrat în casa încălzită, gazda a adus nişte paie şi ne-a făcut aşternutul pe podea. Am adormit buştean, dar la un moment m-a trezit gazda care trăgea de mine să fugim afară. Era lumină ca ziua, întrucât casa din vecini ardea în vâlvătăi . Eu, nedezmeticit şi rupt de oboseală, m-am aruncat în aşternutul de paie şi  mi-am zis că până nu ard paiele de sub mine nu mă mişc şi am adormit înapoi.

N-am păţit nimic, iar dimineaţa când eram gata de plecare, gazda noastră ne-a dat o pâine neagră şi o oală neagră de lut cu lapte. Am împărţit pâinea în şapte părţi şi ne-am aşezat în cerc şi oala am purtat-o roată din mână în mână, bând  fiecare câtei o sorbitură până ce s-a terminat şi ultima picătură. Ne-am luat rămas bun şi am luat-o din nou către pădure, dar pentru asta trebuia să traversăm şoseaua.

Deodată, din dosul unei movile înzăpezite apar în faţa noastră trei indivizi, în uniformă neagră şi cu arma automată atârnată de gât. Unul din ei strigă HALT. Am încremenit, ştiind că luptătorii gărzilor ucrainene  comiteau lucruri odioase. Unul din indivizi ne-a întrebat în limba germană: cine suntem, unde mergem, dacă avem bani, arme. Le-am răspuns. Apoi au început să caute în rucsacurile ponosite. Negăsind nimic interesant, s-au uitat ce avem în picioare. Orădeanul avea cizme bune, aşa că l-au obligat să şi le scoată  şi s-au făcut nevăzuţi. A rămas bietul nostru camarad în nişte ciorapi rupţi, în plină iarnă. Ce era să ne facem? Ne-am gândit să tăiem mantaua unuia dintre noi şi să-i facem încălţări din postav. când  apar două femei în uniforme negre, înarmate. Ne-a adresat aceleaşi întrebări ca şi ceilalţi. Le-am povestit ce păţise colegul nostru din cauza celor trei camarazi ai lor şi le-am întrebat „ist das menschlich?” (Este omenesc?). Femeile au dispărut, fără o vorbă. Trebuia să tăiem mantaua, dacă voiam ca picioarele lui Andrei să îngheţe. Dar nu a mai fost nevoie pentru că  am văzut zburând spre noi o cizmă şi, peste vreun minut, cealaltă. Atunci ne-am dat seama că ucrainenii aveau buncărul sub movila înzăpezită, de unde supravegheau şoseaua. Cu un cuţit am tăiat carâmbii ca cizmele lui să nu mai tenteze pe nimeni.

Scăpaţi de ucraineni, am intrat în pădure, am găsit şi o potecă bătătorită. La câţiva kilometri de mers, am văzut tot mai multe urme de sânge. Nu era a bună, dar ne-am continuat drumul sperând să ne fofilăm cumva şi să ajungem într-o zonă mai sigură. Spre seară ne-au apărut în drum alţi doi oameni… De data asta erau doi jandarmi unguri. „STAI! Cine sunteţi, de unde veniţi?” Am relatat cum fusese atacat detaşamentul nostru şi cum ne-am reîntâlnit apoi. Jandarmii ne-au escortat până la o casă mare de bârne, acolo era sediul companiei maghiare de grăniceri. De planul nostru de evadare se alesese praful.

Dimineaţa ne-au îmbarcat într-un tren şi apoi am fost transbordaţi într-un mărfar şi închişi într-un vagon. Aşa am ajuns la Debreţin unde, timp de trei săptămâni, ne-au luat în primire câţiva ofiţeraşi, care ne-au făcut o instrucţie severă cu salturi peste garduri înalte, căţărări pe stâlp şi altele şicane, drept pedeapsă pentru fuga noastră. De mâncare nu ne-u dat, dar am primit câte ceva, din bunăvoinţa bucătarilor…

După mai bine de două săptămâni am fost îmbarcaţi din nou şi retrimişi în Ucraina, în oraşul Calus, de unde după alte două săptămâni am ajuns la unităţile noastre, unde am constatat că peste o sută de oameni din detaşamentul nostru îşi pierduseră viaţa. Şi totuşi,  pot spune că:

– Unitatea noastră a fost printre cele mai norocoase, faţă de multe altele care au fuseseră decimate. E drept că după câteva luni am ajuns prizonieri de război la sovietici, unde aveam să mai tragem patru ani.

– Am întâlnit ucraineni simpli, oameni  cu suflet, care n-au pregetat să ne ajute.

– Deşi în general gărzile naţionale  ucrainene au ucis mulţi evrei, noi am avut norocul să scăpăm doar cu două cizme furate, pe care le-am recăpătat peste câteva minute.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lucian Herscovici: (18-7-2011 la 06:33)

    Multumiri Andrea, pentru publicarea acestei depozitii. Consider ca ar trebui publicata si pe hartie, intr-un volum de marturii asupra Holocaustului, ca material documentar, daca nu a fost publicata deja. Mult succes in strangerea si publicarea uno asemenea marturii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrei Klein: (18-7-2011 la 07:10)

    Înteresantele amintiri ale Domnului Mihai Eisikovits, confirmă faptul că printre cei care din forţa împrejurărilor erau prezenţi în diferite locuri unde se petreceau tragice evenimente pentru evrei, printre bestiile criminale soldaţi s-au civili, mulţi erau oameni care ajutau evrei, uneori chiar cu riscul vieţii familiei şi a lor.
    Personal mă bucur că chiar in titlul articolului am găsit referire la asta. Majoritatea acestor oameni au rămas anonimi pentru istorie. Părinţi mei au fost 3 ani şi jumate în Transnistria în lagăr, şi nu au omis să-mi povestească printer altele despre locuitori Ucrainieni care sub diferite forme ajutau Deportaţii. Important să ne amintim şi de ei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Hida: (18-7-2011 la 09:56)

    Draga Andrea,

    De cele mai multe ori oamenii simpli, muncitori, castigandu-si traiul de azi pe maine, au simpatizat si chiar ajutat pe cei mai oropsiti decat ei, fara sa-i caute de origine sau religie.
    Povestea domnului Eisikovits este intr-un fel asemanatoare cu multe alte istorioare asemanatoare.
    Mama mea, fie-i amintirea nestearsa, a facut parte din coloanele de detinuti fortate sa marsaluiasca pe distante de neinchipuit in geroasa iarna a anului 1945. Cu 9 zile inainte de intrarea Armatei Rosii in Lagarul de la Auschwitz, detinutii au fost imbarcati in aceleasi vagoane pentru vite, in care calatorisera cu 6 luni in urma de la Ghetto-ul din Cluj la Auschwitz, si dusi catre Wodzislav si apoi spre lantul de lagare de exterminare de la Stutthof. Langa Stutthof detinutii au fost scosi din vagoane si incolonati pentru marsul celor destinati sa moara, fara apa, fara mancare in drumul lor catre Danzig si marea Baltica. La inceputul marsului, soldatii ii mai impuscau pe cei ramasi in urma, dar, dupa un timp, impuscaturile s-au oprit pantru ca cei ramasi in sant mureau si fara ajutor. Statisticile spun ca din coloanele marsaluind pe drumul mortii au facut parte la inceput cam 60,000 de detinuti. Mai mult de 15,000 din ei nu au mai ajuns la Stutthof.
    Mama, impreuna cu alte 9 fete, surori de lagar, au reusit sa se fofileasca si sa evadeze din coloanele in mars. Mama isi amintea de doua scene demne de retinut in timpul incercarii de evadare din coloana si apoi cand grupul ei a trecut printr-un sat catre frontul rusesc. Prima scena, cea a grupului de fete ramase in urma, s-a intamplat cand grupul a fost interceptat de unul dintre soldatii SS care pazeau coloana. Dupa ce le-a intrebat pe fete de ce raman in urma, soldatul si-a ridicat automatul, l-a indreptat catre pieptul uneia dintre fete, s-a uitat de jur in prejur sa vada daca este cumva observat, a tras o rafala in aer si si-a continuat drumul pe linga coloana de detinuti.
    A doua scena s-a petrecut intr-un magazin alimentar din satul prin care au trecut. Fetele intrasera in magazin dupa manacare si, sub privirile speriate ale localnicelor – mama im povestea ca tarancele se trasesera la o parte ingrozite de aratarile infometate care venisera sa le jefuiasca – mama a smuls un cos de paie de la una din taranci si l-a indesat cu cartofi cruzi, paine si unt. La iesire, aceeasi taranca s-a apropiat de mama, i-a indesat in cos si o bucata de branza pe care tocmai o cumparase, soptindu-i: „nu manca totul dintr-o data ca o sa ti se faca rau”. Mama sa uitat la ea cu dusmanie, apoi a scos un cartof crud, si l-a indesat in gura ostentativ si a parasit satul in graba pentru ca se auzeau impuscaturi venind dinspre coloanele marasaluind spre moarte.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Maria Roth: (18-7-2011 la 13:14)

    Da, cum a spus domnul Lucian Herscovici, fiecare dintre aceste marturii este un margaritar, tot sirul trebuie adunat si publicat intr-un volum. Cred ca Hasefer s-ar bucura sa il publice. Tare as vrea sa vad acest volum de marturii si interviuri ingrijit de tine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.131.67