caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Ieşirea din Paradis

de (17-7-2011)
2 ecouri

Alungarea din Rai - de Michelangelo Buonarroti

Multă vreme am trăit cu iluzia că, deşi am unele mici defecte, în general sunt un băiat de treabă, simpatizat de toată lumea. Multă vreme, asta înseamnă vreo paisprezece ani, număraţi de la naştere, până prin clasa a opta, ceea ce nu e puţin lucru într-o viaţă de om. Pe atunci lumea îmi zâmbea, fetele mă priveau pieziş, dar cu interes, băieţii mă voiau partener pentru diferite jocuri şi aventuri, femeile mă mângâiau pe creştet, bărbaţii mă încurajau, iar bătrânii îmi dădeau sfaturi folositoare. În acea perioadă şi eu îi simpatizam pe toţi, mai puţin pe unul mai mare ca mine şi gras, care mi-a furat o maşinuţă galbenă din plastic şi, o dată, când eram la baie, la pârâu, m-a băgat cu capul sub apă, ca să se distreze. Pe ăsta nu-l puteam suferi de loc. Dar el era o excepţie. A urmat o perioadă de vreo patru ani, în care lumea a păstrat aproximativ aceeaşi atitudine faţă de mine, numai că eu am început să am păreri şi să-i despart pe cei pe care îi iubeam, de cei pe care îi admiram, de cei care îmi erau indiferenţi şi de cei pe care nu-i puteam suferi. Totuşi, nu uram pe nimeni, decât, poate, pe vreun personaj negativ din romanele pe care le înghiţeam cu poftă nebună.

Au urmat primele dezamăgiri în dragoste, eşecurile, succesele. Cam mărunte, dar, pentru mine aveau dimensiuni cosmice. Am iubit, am înşelat, am fost înşelat, am urât, m-am (z)bătut pentru bani, pentru promovare, pentru confort. Totuşi, deasupra mea, era Partidul Comunist, care îmi promitea că va face şi va drege şi va aduce Paradisul pe pământ. Încrederea mea în aceste promisiuni era relativă, dar, eram convins de bunele intenţii ale conducătorilor de partid şi de stat, care munceau şi vegheau pentru ca mie, şi tuturor alor mei, să le fie tot mai bine. Ei, acolo sus, ştiau care este ţinta şi trasaseră drumul spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. Mi se părea evident că lumea aceasta trebuie să aibă un scop, iar scopul trebuiau să-l cunoască cei din conducere. Aş fi vrut să stau de vorbă cu vreunul dintre înţelepţii conducători, să-mi spună şi mie, care este rostul lumii acesteia, să-l întreb, la fel cum se întrebase Gauguin pe sine, în celebrul său tablou: „Cine suntem, de unde venim, încotro ne mergem?”

Am observat că, totuşi, conducătorii noştri cam bâjbâie. Mai mult, ne mint, prezintă mari succese, producţii record de cereale la hectar, când eu aflasem de la unii prieteni, ingineri agronomi, că acele producţii sunt pure invenţii. La fel, se minţea în ce priveşte producţia de oţel de la Combinatul Siderurgic în care lucram, astfel încât, an de an, producţiile (raportate către conducerea de partid şi de stat) să fie tot mai mari. Am aflat despre informatori, am auzit bancuri despre informatori, despre politicieni, despre Ceauşescu. În uzină ştiam care sunt informatorii securităţii şi ne feream de ei. Erau mulţi. Ulterior, după căderea regimului, am aflat că erau mai mulţi decât credeam. Când intra vreunul în atelier, schimbam subiectul. Aflasem despre ei că primesc bani ca să scrie rapoarte despre colegi şi îi priveam cu scârbă, dar, mă întrebam totodată, ce aş face dacă ar încerca să mă racoleze, evident spunându-mi că voi desfăşura o activitate patriotică, pentru depistarea trădătorilor. Niciodată nu s-a apropiat vreunul de mine ca să-mi propună ceva, să încerce să se împrietenească cu mine, ceea ce a început să mă îngrijoreze. M-am întrebat dacă nu cumva le par suspect.

Adevărul e că mă învârteam în cercuri de poeţi şi de pictori, toţi slobozi la gură. Cei care spuneau bancuri politice aveau succes printre artişti. Se arătau mai liberi decât alţii. Dar, pictorii din asociaţia judeţeană, mergeau în tabere, în Iugoslavia, care, pentru noi, era lumea liberă. Doar eu nu mergeam. Când conducerea asociaţiei m-a propus să fiu printre cei trei pictori care vor merge în tabără la Nisipurile de Aur, de la Deliblata, am fost tăiat de pe listă de către preşedinta Comitetului de Cultură. Am cerut audienţă să întreb de ce mi s-a refuzat participarea şi tovarăşa Grămadă (aşa o chema), mi-a spus că am un unchi în Germania. Am înlemnit. Ia, uite ce ştiu tovarăşii! Aveam un unchi şi o mătuşă în Germania, dar nu schimbam cu ei decât felicitări de Crăciun. M-am lepădat de unchi, ca Pavel de Isus Cristos, spunând că nu e adevărat, n-am niciun unchi. Dar, tovarăşa Grămadă a spus că se mai cercetează. De fapt, mi-a spus şi un banc: „Tovarăşu’ Mircioane, aţi păţit ca tovarăşul acela acuzat că a furat o bicicletă. Dar, el nu furase o bicicletă, ci, i s-a furat. Necazul e că avea o problemă cu bicicleta şi, până nu s-a elucidat cazul, a rămas suspect. Aşa şi cu dumneavoastră. Dar, nu-i nimic, poate mergeţi în tabără la anul”, a zis tovarăşa şi a zâmbit prieteneşte. Am râs strâmb. Am înţeles că şi tovarăşii de la partid ştiau bancuri politice. De fapt, bancul era aşa: „La Radio Erevan s-a anunţat că tovarăşul Vladimir Vladimirovici a fost premiat cu o maşină, ca răsplată a muncii sale în întrecerea socialistă. A doua zi, Radio Erevan a revenit cu o rectificare: Într-adevăr, este vorba despre tovarăşul Vladimirovici, însă, nu este vorba despre o maşină, ci despre o bicicletă, care nu i s-a dat, ci i s-a furat”. Ce simpatică, tovarăşa Grămadă! Mi-a arătat faţa umană a vigilenţei socialiste, care, iată, se putea exersa cu zâmbetul pe buze, apelând şi la bancuri, puţin transformate. Dar şi eu, ce bou! În loc să mă revolt că ce motiv e ăsta să nu merg în tabără, am minţit că nu am niciun unchi în Germania. Sistemul mă pervertise. În acea perioadă continuam să ţin cu ţările socialiste în confruntările sportive cu ţările capitaliste. La fotbal, hochei, gimnastică, atletism, ţineam cu URSS, Cehia, China, cu RDG. Îi consideram „ai mei”.

Odată, era în primăvara anului 1989, a venit la mine acasă profesorul meu de pictură, Petru Galiş, care era şi secretarul de partid al organizaţiei de la Şcoala Populară de Artă. Am stat de vorbă şi el mi-a zis că toţi şefii de partid din fruntea ţării nu urmăresc decât să se menţină la putere. Toţi fac, ce fac, urmărindu-şi propriile interese. Am rămas interzis. Ştiam că lucrurile merg prost, magazinele erau goale, cozile la alimente se lungeau zi de zi, dar l-am întrebat dacă nu cumva exagerează. Adică, merge prost, dar tovarăşii vor să ne meargă bine. „Aiurea. Nu-i interesează decât binele personal, şi pentru asta se folosesc de orice mijloace, mai ales de Securitate”, a zis Galiş. Nu m-a convins decât parţial de faptul că tovarăşii ştiu că ţara merge prost, dar ţin de putere cu dinţii. Fiind eu un dilematic, am acceptat, totuşi, ideea că, poate ştie şi profesorul meu ce spune, mai ales că era din sistem.

Adevărul e că, faţă de ce au păţit alţii, nu pot să spun că am avut contacte dure cu Securitatea. Singura întâmplare cu adevărat violentă în legătură cu sistemul de represiune a fost în toamna anului 1989, când, după ce am vizionat la un coleg un meci de fotbal în urma căruia naţionala României s-a calificat la Campionatul Mondial, am plecat acasă cu tramvaiul. În tramvai am făcut gălăgie şi am tot scandat: Hai România! Eram fericiţi că România se calificase la un Campionat Mondial, după 20 de ani de pauză. Un tip atletic, îmbrăcat în costum şi haină de piele, se tot uita la noi. Părea un securist de operetă şi nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi unul adevărat. De aceea, cam euforic din cauza băuturii, l-am şi luat la mişto: „Uite, la securistu’ ăla. Ne filează. Îmi bag picioarele în Securitate!” Tipul a întors capul în altă direcţie şi nu l-am mai băgat în seamă. Linia de tramvai din Reşiţa fusese recent inaugurată, însă era alcătuită din două segmente, între care se făcea transbordarea cu autobuze. În staţia de transbordare am coborât din tramvai strigând, alături de un coleg mai vârstnic, pe nume Truţă: Hai, România! În următoarele clipe m-am văzut înconjurat de miliţieni şi unul, care ulterior a devenit comandantul Poliţiei din Reşiţa, pe nume Strein, mi-a tras doi pumni peste faţă, ceilalţi m-au înşfăcat şi m-au aruncat în duba miliţiei. La fel au făcut şi cu Truţă, care a început să comenteze şi i-au pus cătuşe. Nervos, Truţă, a început să muşte cătuşele de i-a ţâşnit sângele pe gură şi miliţienii l-au bătut până s-a liniştit. Eu am stat cuminte, paralizat, aşa că am rămas cu cei doi pumni, încasaţi în staţia de tramvai. Am stat puţin în arest, după care mi-au dat drumul, cam pe la miezul nopţii, dar mi-au reţinut buletinul. A doua zi, îngrijorat, şeful meu m-a întrebat dacă am strigat ceva împotriva regimului. Doamne fereşte! Sigur că n-am strigat nimic contra. Am strigat: Hai, România! S-au dat ceva telefoane şi am primit buletinul înapoi. Zău că nu mai ţin minte dacă am plătit vreo amendă pentru tulburarea liniştii. Eram tare bucuros că scăpasem. Chiar dacă am plătit o amendă, a fost una mică, simbolică. Habar nu am dacă tipul în haine de piele are vreo legătură cu întâmplarea sau a fost o coincidenţă. Am aflat ulterior că în toamna lui ’89 trupele de miliţie, armată, securitate, aveau consemn să reprime orice mişcare de stradă care s-ar fi putut transforma în revoltă. Probabil, miliţienii care m-au bătut erau în staţia de transbordare, pregătiţi să stopeze posibilele manifestări de bucurie, de după meci, fiindcă se puteau transforma în revolte. Aşa am auzit.

Apoi, în decembrie a fost Revoluţia. Am fost în stradă din data de 21 decembrie, dar povestea e prea lungă. Am şi scris despre asta şi mai am nişte amintiri semnificative.

Ieşirea din Paradis mi s-a petrecut, însă, după Revoluţie. De atunci am înţeles că sunt individ subiectiv, cu păreri subiective, că nu citesc aceleaşi cărţi pe care le citesc cei care mi-au fost prieteni, că am nişte păreri subiective despre frumos, despre bine, despre libertate, despre religie, despre viaţă şi moarte. În sfârşit am înţeles că nici eu nu pot iubi pe toată lumea şi nici eu nu sunt iubit de foarte multă lume. Ba, dimpotrivă, sunt greu de suportat.

Paul Gauguin - Cine suntem, de unde venim, încotro mergem?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (22-2-2012 la 18:05)

    nene matei ,draga prietene de idei ,ai scris-o misto , cu sare si cu piper asa cum se cuvine . cate odata am avut impresia c-ai
    zis-o despre mine si multi altii care-au patit-o asisderea daca nu mai rau .sa fi sanatos si la punga gros si sa ai de toate bune ,mere pere si alune iti doresc cu drag , izu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Matei Mircioane: (23-2-2012 la 02:46)

    Prietene Izu, mi-ai făcut o mare bucurie. Mulţumesc pentru mere, pere, alune şi pentru toate celelalte urări. Mi-am început ziua ronţăind la ele.
    Cu simpatie, Matei

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.103.239