Loading

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 9th, 2011

Sărutul iguanelor dominicane la cumpăna dintre ani

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

România, din nou discriminată şi cu onoarea nereperată

ianuarie 9th, 2011

Gara de Nord… 10 decembrie 2010. Un bătrân, veteran de război, îşi aşteaptă trenul. Haine ponosite, o barbă respectabilă şi câteva decoraţii prinse în piept. Se apropie de el un individ care vinde telefoane mobile. Un grobian cu un vocabular de vreo cincizeci de cuvinte. Bătrânul nu are bani de telefoane. Îl refuză politicos. Grobianul se simte jignit. Printre diverse înjurături îl acuză pe veteran cum că ar fi omorât oameni în războaie, cum că înşeală CFR-ul şi din cauza lui ţara asta e aşa cum e. La zece metri un poliţist cât uşa liftului unui hotel respectabil vorbeşte la telefon. Un alt cetăţean cu un soi de uniformă neagră despre care bănuiesc că e vreun agent de pază cere ţigări cerşetorilor, îi bate pe umeri şi, desigur, la unii dintre ei ţipă autoritar. La Otopeni întrebasem un oficial unde pot depune plângere în cazul în care bagajul meu nu mai ajunge (erau indicii serioase în acest sens). Începuse să gesticuleze lătrându-mi într-o română aproximativ că nu el se ocupă de aşa ceva. Apoi, aparatul şoferului de taxi înregistra sume astronomice de la aeroport şi până la gară. Era un taxi „acreditat”; o voce suavă răsunase în difuzoare recomandând călătorilor aceste taximetre. Am ajuns în Ardeal a doua zi dimineaţa şi aveam să aflu de la televizor că statul român se reformează. De sus în jos, cică. Se fac reglaje fine ale sistemelor, previziuni macroeconomice, lumea e supărată rău că nu prea avem şanse să intrăm în Schengen. Din nou, conspiratorii marginalizează România, această patrie întru totul perfectă, ideală. Punând cap la cap aceste imagini, multiplicându-le şi înmulţindu-le cu celelalte 364/363 de zile ale anului, nu reuşesc să înţeleg de ce ar trebui să fim în interiorul spaţiului Schengen sau de ce e necesar să nu mai fim monitorizaţi de la Bruxelles. Orice tip de presiune pe care Europa o poate exercita asupra României trebuie exercitată din plin. Altă soluţie nu există. Incapabili să ne punem ordine în ogradă, sclavii discursurilor pompoase, ne umflăm inutil în pene în vreme ce în jurul nostru realitatea se descompune; ce se poate face când în interiorul unui stat nu mai există nici voinţa şi nici putinţa de a impune normalitatea?! În cel mai fericit dintre cazuri, când are cine să preseze din afară, ar trebui să fim recunoscători că nu suntem, odată în plus, lăsaţi de capul nostru, să eşuăm aşa cum adesea am dovedit că putem eşua în ultimii douăzeci de ani.

Mă gândesc pentru prima dată ce s-ar întâmpla dacă statul român ar oferi burse studenţilor mei indieni. I-aş trimite într-o ţară autistă, în care lumea urlă, gesticulează larg, monologhează inutil. I-aş trimite într-o ţară pentru care aş fi nevoit să caut scuze permanent. Suntem destul de tineri prin istorie, avem un retard tradiţional, am avut de înfruntat decenii de comunism… le-am spus despre toate astea când a trebuit să le explic articolele scrise prin presa străină despre România. Adevărul este, însă, că toate astea nu explică nici măcar în parte doza enormă de vulgar, în toate formele sale, pe care România le oferă la tot pasul. Nu lipsa reformelor mari, sistemice, e cauza acestei labilităţi, a acestei sociopatii generalizate.

Există o Românie acceptabilă, aproape sofisticată, elitistă, subtilă, dar undeva din underground răsare şi o Românie, mult mai vizibilă, agresivă, plină de ură. Ura celui prost îmbrăcat faţă de cel bine îmbrăcat, ura proletarului faţă de intelectual, ura privatului faţă de bugetar – o ură generalizată care, mai ales în momente de criză, răbufneşte violent. Sentimentele celor care în primii ani după 1989 îi snopeau în bătaie pe cei cu barbă şi ochelari sub pretextul că ar fi intelectuali (crimă impardonabilă!) sunt încă acolo, aşteptând momentul potrivit pentru a se reactiva. Ipocrit, statul român prin vocile sale autorizate ne vorbeşte în continuare despre solidaritate şi conştiinţă naţională. Care solidaritate? Faţă de cine şi faţă de ce? Care conştiinţă naţională? Cumva aceea care pretindem că ar fi apărut la noi prin secolul XVI, deşi ea avea să fie inventată plenar în secolul XIX? Adevărul nud, greu de acceptat pentru că ne duce cumva către alte posibile adevăruri, e că România are în interiorul ei o mulţime de alte Românii care nu interacţionează între ele. România Gării de Nord şi România academică îşi văd fiecare de treaba ei. România e azi profund regionalizată. E o regionalizare nu neapărat teritorială, ci axiologică. Că refuzăm să o admitem, asta e cu totul altceva. Dincolo de inflamarea viscerală pe care o resimţim la auzul cuvântului „regionalizare”, cred că ar trebui să se răspundă la întrebarea: de ce destui români simt astăzi că aparţin nu neapărat unui stat unitar, ci se revendică drept secui, moldoveni, ardeleni, olteni etc.? De ce ne retragem în interiorul identităţilor „mici”? Nu cumva pentru că nu ne simţim bine în interiorul identităţii „mari”?! Nu putem spune asta în public pentru că nu dă bine. Când se opresc camerele de luat vederi, însă, în spatele cortinei apartenenţa la românitate lasă locul altor apartenenţe. De ce? Asta e întrebarea fundamentală. Pentru a-i linişti pe patrioţi, trebuie să spun că nu militez pentru autonomii teritoriale radicale. Ele sunt la fel de aberante ca şi clamarea aceasta agresivă şi constantă a unei unităţi care nu există decât la nivel mitologic.

Ne agităm vulcanic atunci când mergem în secuime şi nu ni se răspunde în română. Nu avem, însă, aceeaşi atitudine faţă de sudistul care îl repede pe ardelean pentru că vorbeşte ceva mai molcom sau faţă de ardeleanul care îl priveşte cu superioritate pe sudist doar pentru că acesta din urmă are un alt stil de adresare. Nu ne tresare inima la auzul enormului angrenaj de idei preconcepute la adresa românilor de dincolo şi de dincoace de munţi. Acestea ni se par fireşti. Ne ascundem sub preş elementele care ne individualizează, de teama ca nu cumva să avem de înfruntat corul lamentabil al patrioţilor de serviciu. Ei bine, nimic nu e mai firesc decât un individ care îşi alege limba în care ţi se adresează. Prefer să înţeleg cu greutate un ardelean care îmi vorbeşte în maghiară decât să îl înţeleg cu acurateţe pe grobianul din Gara de Nord, acela despre care vorbeam în debutul acestui articol. Nu limba în care comunicăm în viaţa de zi cu zi face diferenţa, ci ideile pe care le vehiculăm şi atitudinile pe care le avem unii faţă de alţii. Extremiştii maghiari sau români nu sunt periculoşi prin faptul că unii vorbesc pe stradă în maghiară şi ceilalţi în română. Ei sunt periculoşi prin spectaculoasa lor îngustime de minte, prin sărăcia gândirii şi cantitatea de ură pe care o difuzează generos în jurul lor. De unde pretenţia aceasta absurdă de a supralicita limba română în timp ce zi de zi o vorbim din ce în ce mai prost? Dacă am vrea să facem asta, mă tem că mai mult de jumătate din clasa noastră politică ar pica testul. Pe cine deranjează ideea că în interiorul aceluiaşi stat avem oameni cu tradiţii diferite şi diverse feluri de a se raporta la valori? În cazul în care sloganurile mai spun ceva (şi ar trebui să spună într-o ţară condusă de sloganuri), ar trebui să ne aducem aminte de unitatea în diversitate. Suntem în Uniunea Europeană, nu?! Ultima dată când am verificat pe hartă cam aşa stăteau lucrurile.

CE E DE FĂCUT CU „ROMÂNOIZII”?

ianuarie 9th, 2011

Cercetător specializat în istoria slavilor, în unul dintre studiile sale către istoricul, politologul și publicistul moldo-rus Serghei Ehrlich avansează – fără a se gândi la repercusiuni – termenul „românoid”, perceput de mulţi ca un analog al cuvântului jignitor „ovreu” adoptat în limba română.

Istoricul clarifică sensul conceptului propus, susținând că sufixul „-id” adăugat lexemei „român” indică asupra faptului că cele două fenomene au în comun asemănări externe, dar în realitate diferă. Cu alte cuvinte, „românoiziisunt acei locuitori ai Moldovei care pretind că sunt români, fără a fi ei înşişi considerați români plauzibili de cătreromânii originari”. Astfel, „vorbirea deficientă a limbii române și ortografierea plină de erori teribile” sunt , după Ehrlich, „un motiv suficient pentru „românoizi” de a fi catalogați inferiori”. Ironia sorții face ca autorul să se afle în imposibilitate (materialul său e publicat pe site-ul procomunist ava.md!) de a face trimitere la numeroasele „perle” lingvistice ale ex-președintelui moldovean Vladimir Voronin, care au scandalizat opinia publică pe parcursul ultimilor opt ani, inclusiv antologica replică „Te zguduie această întrebare? Cînd am să ies din sală, îţi răspund”, i-ar fi replicat liderul comuniștilor unui participant la întâlnirea preelectorală recentă de la Ungheni, Republica Moldova.

Referitor la prezența rușilor în spațiul basarabean, istoricul de origine evreiască invocă citate abundente din cărturarii moldoveni predecesori.

Astfel, Dimitrie Cantemir e creditat cu următoarea afrirmație: ”Credem că este puţin probabil că mai există alt stat, închis în limite atât de înguste precum Moldova, în care să trăiască atâtea naţionalităţi diferite. Înafară de moldovenii care majoritatea au venit din Maramureș, statul moldovensesc e locuit de greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruși, maghiari, germani, armeni, evrei si țigani prolifici”. Acesta atrage atenţia asupra faptului că fraza invocată de „marele fiu al pământului moldovenesc” e datată cu „trei secole în urmă, adică cu o sută de ani înainte de ocupaţia rusească a Basarabiei”. În acest context, „este clar că polietnicitatea în Moldova a a fost stabilită cu mult înainte de data la care savantul încoronat își redacta remarcabila sa lucrare” („Descriea Moldovei”). Or, „multietnicismul este într-adevăr o moştenire a culturii moldovenesti veche de secole”, susține istoricul multicultural.

În eventualitatea în care dovezile invocate de către Cantemir par insuficiente, Serghei Ehrlich face un apel să se citească analele lui Simion Dascălul la letopísețul  lui Grigore Ureche (datate cu prima jumătate a secolului XVII), precizând faptul că originalul a fost redactat în alfabetul chirilic: „Scrie la létopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucévei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost RUS şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au intrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este RUS din Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au intrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşénilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus RUŞI mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucévei în sus şi pre Sirétiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi RUŞII în sus”.

„De dragul adevărului”, Serghei Ehrlich precizează că însuși Grigore Ureche invocă o altă versiune a apariţiei rușilor în Moldova, datând evenimentul undeva prin 1498, și nu în anul 1359: „Într-acelaşi an, Ştefan vodă vrându să-şi întoarcă dispre léşi strâmbătatea sa, strânsă ţara şi au intratu la Podoliia şi la RUŞI, trecutau şi de Liov la Canţug oraşului, la apa Visloca, toate satile arzându şi prădându. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul şi multă bunătate dintr-însa au luatu şi mulţi joimiri au scos, ci pre toţi i-au tăiatu şi alţii mai mulţi au arsu în cetate. Şi cetatea Buceaciul multă nevoie au păţitu şi Podhaeţul au arsu. Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000, mulţi de aceia au aşezatu Ştefan vodă în ţara sa, deşi pănă astăzi trăieşte limba RUSASCĂ în Moldova, ales pre unde i-au discălicatu, că mai a treia parte grăiescu RUSÉŞTE”.

Dovezile invocate de Cantemir, Simion Dascălul și Ureche „se referă la secolele XVII-XVIII” sunt suficient de clare pentru soluționarea problemei, crede Ehrlich (nu știu exact cum ș-ar ortografia numele, dat fiind faptul că semnează în rusă care, în mod tradițional, apelează la transcierea ortoepică fonică, adică „se scrie cum se aude”).

Dar cum rămâne cu „cronicile moldovenești anterioare, din secolele XV-XVI, și care au fost scrise direct în limba slavonă”, se întreabă retoric istoricul, doar „ele nu fac referință la perioada de stabilire a slavilor în Moldova?”. Pentru ca tot el să ofere răspunsul previzibil: „Aparent, pentru autorii cronicilor era evidentr că slavii, a căror limbă o vorbesc fluent şi o scriu exmplar (nu doar cărturarii, dar şi elita politică moldovenească, inclusiv Ştefan cel Mare), au locuit aici MEREU”.

În final, pariul pus de Serghei Ehrlich pe viitorul republicii de peste Prut este următorul „Moldova va fi multietnică sau nu va deloc!”.

Materiale consultate:

http://ava.md/analytics-commentary/09762-libo-moldaviya-budet-polietnichnoi-libo-ee-ne-budet-otvet-moim-kritikam.html

http://www.unimedia.info/?mod=news&id=25200

Puțină demografie. Și câți locuitori va avea România în anul 2050

ianuarie 9th, 2011

Cateva prognoze de mare interes despre evolutia demografica a Romaniei si previziunea  pentru 2050. Ele sunt oferite de prof.dr. Vasile Ghetau Directorul Centrului de Cercetari Demografice a Academiei Romane (preluat dupa www.gandul.info).

1. In Romania o femeie naste in medie 1,3 copii. In Europa media este de 1,5 copii.

2. O româncă de etnie romă dă naştere, în medie, la 3 copii, în timp ce o româncă sau o conaţională de etnie maghiară au, în medie, 1,2-1,3 copii.

3. Pentru ca o populaţie să nu îmbătrânească, este nevoie ca o femeie să dea naştere, în medie, la 2,1 copii.

4. Populatia Romaniei va ajunge in 2050 la 15-16 milioane de locuitori din cauza natalitatii scazute si a emigratiei.

5. Nu există până acum niciun indiciu potrivit căruia populaţia României ar putea creşte, în viitor, prin imigratie. Imigratia este in stransa legatura cu disponibilitatea locurilor de munca.

6. In Romania natalitatea este de 10 nou nascuti la mia de locuitori si mortalitatea de 12 la mia de locuitori. In timp, natalitatea va scadea si mortalitatea va creste (7 la 14 in 2025).

7. Natalitatea pe regiuni istorice:

– Moldova-ridicata (1,6)

– Zona centru-scazuta

– Banat si judete din apropierea Bucurestiului -si mai scazuta

Aceste date statistice  ne arata, cu minimele erori,  catre ce ne indreptam. Asta daca nu se va intampla ceva deosebit in viata acestei tari.

Vom reveni. Pana atunci astept comentariile dvs.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/05/putina-demografie-si-cati-locuitori-va-avea-romania-in-anul-2050/

O decizie inevitabila: Voi returna Premiul “Ion I. C. Bratianu” al PNL

ianuarie 9th, 2011

Exista momente cand a nu reactiona inseamna sa te injosesti.  Din ratiuni pe care le-am explicat in articolul despre “Samanismul peronist”, privesc alianta dintre actualul PNL si PC drept o capitulare a lui Crin Antonescu si a colegilor sai in raport cu un partid-televiziune cu certe radacini si afinitati in zone pe care le consider responsabile pentru dezastrul tarii in veacul douazeci si in acest veac.  Mai mult, formarea iminenta a unei “Aliante de Stanga-Dreapta” care sa includa si PSD-ul condus de Victor Ponta (dar controlat si “indrumat” din umbra de Ion Iliescu) , anuleaza, din punctul meu de vedere, credibilitatea actualei conduceri PNL din perspectiva autenticelor valori liberale.

Un premiu il defineste si pe cel care il confera, dar si pe acela care il accepta. Am fost extrem de onorat in 2001 cand mi s-a acordat aceasta distinctie. Nu cred ca mai exista vreo ratiune ca eu sa figurez printre cei premiati cata vreme conducerea actuala a PNL, fara vreo sfidare, fara vreo contestare profunda, intr-o buimacitoare unanimitate, a decis sa fraternizeze cu formatiuni care au boicotat decomunizarea tarii si s-au opus vehement condamnarii dictaturii comuniste din Romania.  Marturisesc ca acest gest de renuntare la un premiu atat de prestigios (in clipa cand l-am primit) ma costa sentimental si intelectual.  A nu-l face ar insemna sa ma fac vinovat de complicitate cu travestiul si impostura.

La data de 14 mai 2001 primeam din partea PNL, cu semnatura presedintelui din epoca, Valeriu Stoica, un mesaj in care mi se scria::

“Partidul National Liberal confera anual Premiul ‘Ion I. C. Bratianu’ personalitatilor care, fara a fi membre PNL, au contribuit constant si eficient la afirmarea valorilor liberale in societatea romaneasca.  Am onoarea si bucuria sa va anunt ca jurul alcatuit din Dl. acad. Constantin Balaceanu Stolnici, presedinte; Dl acad. Stefan Augustin Doinas, Dl Neagu Djuvara, Dl Alexandru Paleologu si dl Valeriu Stoica, membri, a hotarat cu unanimitate de voturi ca Domnia Voastra sa fiti laureatul din acest an al Premiului ‘Ion I. C. Bratianu’. Prin activitatea Dvs editoriala si pedagogica ati contribuit decisiv la punerea bazelor politologiei romanesti si la configurarea si aprofundarea in societatea romaneasca post-comunista a unui sistem axiologic in centrul caruia se situeaza drepturile cetateanului, libera concurenta, economia de piata, denuntarea oricarei forme de discriminare.  Fara studiile politice comparate purtand marca Vladimir Tismaneanu, sensurile tranzitiei romanesti ar fi fost mult mai greu de descifrat, iar drumul ideilor liberale, mai dificil”.

Am recitit de cateva ori acest mesaj, am reflectat indelung la ce se scrie in el si am ajuns la aceasta decizie irevocabila.  Constat cu tristete ca intre acel PNL si actuala formatiune nu mai exista alta legatura decat numele.  Voi returna cat de curand conducerii actualului PNL Premiul “Ion I. C. Bratianu” pe anul 2001.

Carol Iancu – „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)”

ianuarie 9th, 2011

ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)
ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)
Editura Hasefer 2010
ISBN 978-973-630-217-6
607 pagini
Coperta: Bogdan-Alexandru Ungureanu

În anul 2010, Editura Hasefer a publicat un volum în limba română „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”şi respectiv traducerea sa în limba franceză “ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)”sub semnătura renumitului istoric francez de origine română Carol Iancu, cu o prefaţă de dr. Aurel Vainer.

Profesorul universitar Carol Iancu de la Universitatea «Paul Valéry» din Montpellier, este doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Iaşi precum şi director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa. De curând, în 2009, domnul Carol Iancu a fost ales preşedinte al „Society for Jewish and Biblical Studies in Central Europe”.


Prof. Carol Iancu © Marina Nicolaev

„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este rezultatul unor cercetări îndelungate în arhivele româneşti şi străine şi conţine 190 de documente de arhivă, majoritatea inedite, 97 de extrase din articole din presa vremii în română, engleză, ebraică, franceză şi germană, 35 de mărturii ale unor personalităţi cunoscute sau mai puţin cunoscute (dintre care ingineri, scriitori, avocaţi, doctori, profesori, istorici militanţi sionişti, un ofiţer al regelui Mihai I, inclusiv un interviu oferit de regele Mihai I al României) precum şi 43 de documente în facsimil (note, articole şi corespondenţe originale). Ilustraţiile din acest volum provin din arhiva personală a prof. Carol Iancu cât şi a dr. Avinoam Şafran, fiul lui Alexandru Şafran.

În baza noilor documente şi mărturii din perioada 1940-1944 prezentate în acest volum, se conturează un fragment tulburător şi inedit din istoria evreilor din România, clarificând anumite aspecte, necunoscute până acum şi completând strălucit imaginea personalităţii de referinţă, Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al României (1940-1947) şi Mare Rabin al Genevei (1948-1998).

În prefaţa acestui volum excepţional, profesorul Carol Iancu a subliniat anumite aspecte privind „utilizarea termenului “Shoah” care apare în titlul prezentului volum. Acest cuvânt ebraic care se regăseşte în Biblie cu sensul original de «catastrofă» sau «distrugere», defineşte masacrul sistematic la care au fost supuşi Evreii europeni, de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferite ţări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel unde Parlamentul a instaurat «Ziua Shoah-ului şi a curajului» (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvoura), precum şi în Franţa unde s-a răspândit graţie a filmului «Shoah» de Claude Lanzmann. Ca termen îl prefer celui de «Holocaust» care s-a impus în media americană în anii 60 ai secolului XX şi care s-a înrădăcinat de asemenea şi în România pentru a defini acelaşi fenomen. În concluzie, definiţiile date de dicţionare expresiei «Holocaust» nu convin: «sacrificiu sau arderea integrală a unei victime», «sacrificiu sângeros executat în scop religios». Personal, pledez pentru utilizarea acestui cuvânt Shoah, întrucât nu trebuie să se creeze nicio confuzie, este singurul care desemnează unicitatea fenomenului de aneantizare totală prin care era cât pe ce să facă să dispară poporul evreiesc. În România, a existat une shoah neterminat care a fost în acelaşi timp un shoah fără camere de gazare. Iată pentru ce am menţinut termenul de shoah în traducerea românească a cărţii mele consacrate Evreilor români în timpul celui de-al doilea Război mondial de-a lungul a documentelor inedite din arhivele de la Quai d’Orsay, şi apărut în franceză la Montpellier, în 1998 (ediţia I) şi în 2000 (ediţia a II-a): La Shoah en Roumanie…, apoi la Iaşi în 2001: Shoah în România…”

„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este compus din 7 părţi: Studiu introductiv, Tabele cronologice şi analitice, Documente de arhivă: de la nr. 1 la nr. 190, Articole din presa internaţională: de la nr. 1 la nr. 47, Tabel cronologic şi analitic al articolelor din presa de limbă română, Articole din presa românească: de la nr. 1 la 50, Mărturii: nr. 1 la nr. 35 şi Documente în facsimil: nr.1 la nr. 27.

Studiul introductiv este alcătuit din: I. Introducere, II. Itinerariul lui Alexandru Şafran: de la Bacău la Bucureşti, trecând prin Viena, III. Shoah-ul neterminat din România şi calendarul acestuia, IV. Activităţile lui Alexandru Şafran prin documentele de arhivă, presă şi mărturii (1. alegerea lui Alexandru Şafran şef rabinul României; 2. Intervenţiile din Senat; 3. Problema tăierii rituale; 4. Măsurile antievreieşti ale guvernului Gheorghe Tătărescu (11 mai-3 iulie 1940); 5. Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către U.R.S.S. şi progromurile din vara lui 1940; 6. «Statutul evreilor» şi legislaţia antisemită a guvernului Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940); 7. Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor; 8. Statul «naţional-legionar» (14 septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941) : legi antisemite, violenţe şi atrocităţi a. legi descriminatorii, b. violenţele şi atrocităţile legionarilor; 9. Pogromul din Bucureşti şi comemorarea sa; 10. Opoziţia împotriva legilor şi măsurilor antisemite ale guvernului Ion Antonescu: jafuri, românizare, muncă forţată, steaua galbenă, ajutorul reintegrării) a. jafuri şi românizare, b. «munca de interes public»: munca forţată, c. steaua galbenă şi abolirea ei, d. ajutorul «reintegrării» din 1941; 11. De la progromul de la Iaşi la deportările din Transnistria: demersurile pe lângă Antonescu, Regina-Mamă, patriarhul Nicodim şi mitropolitul Tit Simedrea; 12. Ajutorul deportaţilor evrei din Transnistria: predici şi discursuri, demersuri şi activităţi clandestine; 13. Alexandru Şafran şi Andrea Cassulo: lupta pentru oprirea deportărilor în lagărele de exterminare naziste din Polonia şi lupta pentru reîntoarcerea deportaţilor din Transnistria; 14. În serviciul comunităţii: activităţi religioase, pedagogice, socio-culturale şi sioniste. eforturile pentru la Alyah: a. Activităţi religioase, b. Activităţi pedagogice, c. Activităţi sociale şi culturale, d. Activităţi sioniste, e. Eforturile pentru la Alyah; 15. Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii; V. Concluzii.

De o deosebită importanţă pentru istoria contemporană, această carte prezintă de o manieră excepţional de obiectivă activitatea celui mai tânăr Şef Rabin din istoria României într-un moment crucial de mare cumpănă al umanităţii, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Alexandru Şafran a fost un „OM de credinţă profundă care a jucat un rol determinant în lupta pentru supravieţuirea coreligionarilor săi” ne precizează profesorul Carol Iancu, ceea ce rezultă de-altfel din întregul volum.

Ajutorul oferit poporului evreu de către Regina-Mamă Elena care s-a opus deportării acestuia în lagărele de exterminare, a fost răsplătit prin oferirea, după război, a înaltului titlu de „Drept între popoare”, la recomandarea lui Alexandru Şafran.

În 1993, Alexandru Şafran a declarat: Yad Vashem din Ierusalim mi-a comunicat decizia de a conferi titlul de „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României.
Primind acest mesaj, am simțit din nou disperarea care mă îndemna să mă adresez Majestății Sale Reginei-mame Elena pentru a o implora să ia sub ocrotirea ei populația evreiască a țării; am revăzut chipul ei nobil și luminos; am auzit din nou vocea ei tandră și consolatoare. De fiecare dată și fără întârziere, Regina-mamă a răspuns chemării mele: cu pietate și înțelepciune, cu delicatețe și fermitate. Ea a făcut eforturi să salveze evreii persecutați și i-a salvat.
Îi datorez recunoștință.
În scrierile mele, am numit-o: o adevărată mamă.
Da, așa a fost Regina-mamă Elena pentru evreii României, în anii în care ei erau vânați fără milă.
Sufletul ei, atât de bun, stă pentru totdeauna în înălțimile sublime, printre cei Drepți” ( “Discursul Eminenței Sale Marelui Rabin al Genevei, dr. Alexandru Șafran, cu ocazia remiterii medaliei „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României, la Berna, joi 4 noiembrie 1993).

În toamna lui 2010 a avut la Bucureşti „o reuniune în care a fost evocată figura luminoasă a doctorului Alexandru Șafran, Rabin-șef al României în întunecata perioadă a anilor 1940-1947. Cel care avea să devină, după război, Marele Rabin al Genevei a jucat un rol important în apărarea drepturilor omului în România acelor ani și s-a distins ca unul dintre cei mai vizionari, mai curajoși și mai generoși lideri spirituali ai României secolului XX.


„Premiul Alexandru Şafran 2010″, Bucureşti ©Marina Nicolaev

Familia Şafran, reprezentată de fiul şi fiica lui Alexandru Șafran, împreună cu Federația Comunităţilor Evreieşti din România, a decernat ieri Medalia dr. Alexandru Şafran Majestății Sale Regelui, în memoria acţiunii remarcabile a mamei sale, Regina Elena, la salvarea vieților evreilor români. Regina Elena este unul dintre Drepții Între Popoare, la Yad Vașem.
Au primit aceeași medalie ambasadorii Sfântului Scaun, Statelor Unite ale Americii, Franţei, Elveţiei și reprezentantul Crucii Roșii Internaţionale, în memoria predecesorilor lor, aflați la post în România în perioada celui de-al doilea război mondial. Au fost distinşi cei trei preşedinţi ai României postdecembriste, precum şi primarul general al Capitalei”.


Premierea prof. Carol Iancu ©Marina Nicolaev

Cu acest prilej, prof.univ. Carol Iancu a primit „Premiul Dr. Alexandru Șafran 2010” pentru volumul „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”.

„ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)” constituie o lucrare reprezentativă pentru istoria modernă şi contemporană, având calitatea de a continua să îmbogăţească “remarcabila monografie Alexandru Şafran” (Andrei Marga).

Interviul acordat de Carol Iancu privind „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” la France Culture:

http://www.franceculture.com/emission-maison-d-etudes-maison-d-etude-iancu-2010-09-19.html

Surse: Arhiva foto Marina Nicolaev
http://www.princeradublog.ro/jurnal/premiul-dr-alexandru-%C8%99afran-2010/

Şi-a fost un fulger…

ianuarie 9th, 2011

Poem de Valentina Becart

.

Eu am venit pe lume

cu un ţipăt

şi nimeni n-a văzut

drapelele de luptă

fluturând

pe câmpiile pline de cruci…

Ei mă strângeau

la piept

şi-mi vorbeau cu vocea

stinsă

a străbunilor

şi nu vedeau nimic…

numai eu le-am întâlnit

privirile

în amurguri

cuprinse de flăcări…

… şi-mi cântau duios

ca o legănare de ape

şi nimeni n-a văzut

fulgerul

ce-a despicat cerul

şi-a ucis în inima-mi

tânără

speranţa nemuririi…

Ei mă strigau pe nume

şi credeau

că mâinile-mi fragile

căutau mângâierea…

dar pumnii strânşi în tăcere

cereau răzbunare…

răzbunare…

Alb şi dureros

ianuarie 9th, 2011

Ochiurile de sârmă de la gard

Pline sunt acum de promoroacă

Parc-au trecut nişte zâne şi-n joacă

Au mânjit ulucile cu fard

Dau încet perdeaua la o parte

Totul este alb şi dureros

Puritarea ca de zahăr tos

A umplut o pagină de carte

Şi-n această carte ca de vis

Eu şi tu şi ceilalţi după noi

Toate câte voi şi nu le voi,

Sunt acoperite cu dichis;

Este-aici o lege la doi paşi

Când ajungi la ea ţi se ascunde

În puncte multiforme şi rotunde

Şi mulţimi din fluturii gingaşi

Grindină

ianuarie 9th, 2011

Cerul naşte grindina

Din atmosfera îmbâcsită cu larma vocilor noastre.

Ne loveşte la întâmplare, nu după fapte.

Dacă mi-aş cunoaşte îngerul,

Dacă l-aş putea localiza după căldura ochilor,

I-aş duce grindina în palme să-mi ierte păcatele.

Câte unul pentru fiecare bob.

Mă aştepţi în ploaie la capătul străzii,

Ghemuită ca o pisică.

Numeri gloanţele albe.

Mă apropiu cu pumnii plini cu gheaţă.

Râzi încântată.

Dinţii, mai albi decât pietrele revărsate din cer.

Grindina mi se topeşte în palme, la căldura ochilor buni.

Curge printre degete.

O ploaie banală.

Am uitat de păcate.

Doamna aceea mergând

ianuarie 9th, 2011

Poem de Radu Ulmeanu Ulmeni, judeţul Maramureş, (25 ianuarie 1946).

Poet, eseist, prozator, jurnalist, editor, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

.

Pe banca mea de lemn din grădina plină de pomi

se scorojeşte lacul de anul trecut de multă nefolosire

şi masa de ping-pong se curbează câte puţin după fiecare

ploaie care o spală

Frunzele pomilor şi ale viţei-de-vie se pătează în alb şi galben

de tot felul de boli ce infestează vegetaţia oraşului

câinele mi-a murit şi el de un cancer al sângelui,

doar noi, omenii, mai rezistăm

Cât ni se pare că rezistăm, mai bine zis, pentru că luna

mi se strecoară pe sub unghii ca o aşchie ascuţită

încercând să-mi îndurereze existenţa de dincolo de moarte

încât deja aud bubuindu-mi în urechi

călăreţii ce sparg în copitele cailor

pojghiţa aurorelor boreale

Ave, ave, pax vobiscum, îmi vine să strig

dar mă opreşte un minimum de decenţă când văd

rochia tivită cu fir de aur a morţii

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 8th, 2011

It’s a little bit country in Urca, Romania


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Minţit şi furat în acelaşi timp

ianuarie 8th, 2011

La revenirea din croazieră, Coco era vădit schimbat

ianuarie 7th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 7th, 2011

Iarna în Israel


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Băsescu are un caracter dezgustător și PNL n-are nevoie de PC

ianuarie 7th, 2011

Comunicat

Nu aveam intenţia de a mai comenta pe marginea preconizatei alianţe PNL – PC până după decizia Delegaţiei Permanente a PNL de luni, 10 ianuarie, dar intervenţia de ieri a preşedintelui Băsescu de la postul public de televiziune, tot pe această temă, mă detremină să declar urrmatoarele:

În primul rând, intervenţia preşedintelui Băsescu a fost încă o dovadă, dacă mai era nevoie, cât de departe este acesta de funcţia şi demnitatea de preşedinte. Modul insiduos, diversionist, securistic prin care işi argumentează tezele folosind bârfe imunde preluate de la zvoneri internauţi îl arată încă o dată în adevarata sa întunecime: un caracter dezgustător.

În al doilea rând, intervenţia mea este a unui senator PNL, a unui membru fondator al PNL, care lucrează pentru binele partidului său şi nu în detrimentul acestuia. Este opinia mea fermă că această preconizată alianţă nu va ajuta PNL,  ci dimpotrivă. Am arătat în scrisoarea deschisă adresată preşedintelui PNL o serie de argumente pe care le pot detalia, sau la care mai pot adăuga şi altele.

Cred cu tărie că PNL are o şansă uriaşă să câştige SINGUR alegerile din 2012, fie ele locale, sau parlamentare. Iniţiativa şi creativitatea tradiţionale ale poporului român reprezintă resursele primordiale care merită şi trebuie puse inteligent în valoare în perioada de până la alegeri. Niciun alt partid din România nu are acest capital de valoare autentică (PSD nu se bazează pe solidaritate socială, aspect complet ignorat de facto în anii săi de guvernare, ci pe vechea structură administrativ-birocratică a fostului regim, iar PD, nu prin valori creştin-democrate guvernează, ci prin clientizare şi politizarea şi mai accentuată a noilor structuri administrativ-birocratice, la care a adăugat si elemente ale lumii interlope).

PNL poate şi trebuie să devină partidul elitelor profesionale din România. Pentru acesta trebuie să se deschidă, nu să se ascundă în spatele unei alianţe cu un partid de studiou TV. Nu cunosc protocolul preconizatei alianţe şi nici nu vreau să colportez zvonuri de pe Internet precum preşedintele Băsescu, dar cum poate cineva din PNL să-si imagineze că intregi organizaţii liberale judeţene, de sector, etc. vor lucra pentru ca niste parveniţi din PC să ajungă parlamentari, miniştri (am citit o declaraţie chiar azi a unui fruntaş conservator, că-şi doresc deja ministerul agriculturii !), sau vicepresedinte de Senat!

Intreb din nou : ce are de câştigat PNL din aceasta alianţă ? Pentru ca dacă este s-o facem, trebuie să avem un profit ca partid, altfel de ce s-o facem ? Pe termen scurt, aritmetica parlamentară de azi este cât se poate de clară: cu sau fără cei 3-4 parlamentari PC în cadrul grupurilor parlamentare PNL, tot atâţia suntem. Devine alianţa mai atragatoare… pentru cine? Pentru cei care au plecat la UNPR? Îi vrea cineva înapoi pe aceşti mercenari? De ce să-i adunam noi pe toti compromişii şi compromiţătorii din politica româneasca ? Există oare studii de impact care să arate că alianţa are argumente… pentru? Mi-e teamă ca nu !

PNL a colaborat foarte bine cu UDMR în trecutul apropiat. Singura modalitate de schimbare a guvernului azi este doar cu aportul UDMR. Va fi UDMR mai atrasă de o colaborare cu o alianţă diluată din punctul de vedere al valorilor şi principiilor liberale ? Mă tem ca nu !

Pe termen lung riscăm să ne confruntăm cu o campanie anti-PNL în care să fim obligaţi să explicăm permanent aceasta mutare toxică, în loc să ne prezentăm programele politice ! Drept consecinţă vom pierde mai mult decât vom câstiga. De aceea trebuie să mergem singuri in alegeri. A venit timpul ca românii să voteze pentru valori, consecvenţă ideologică, fermitate a principiilor. Ei au experimentat pe piele proprie până acum toate minciunile – şi ştiu deja asta.

Nu în ultimul rând, ca senator ales de diaspora română aflată în principal în America de Nord dar şi în alte ţări, mi-am asumat un mandat clar : acela de a nu face compromisuri cu cei care, sub o forma sau alta, reprezintă trecutul comunist.

În concluzie, îmi menţin punctul de vedere şi cer şi altor membri ai Delegaţiei Permanente să fie împotriva alianţei PNL-PC. Nu pentru a continua o luptă absurdă şi inutilă cu un caracter dezgustător – l-am numit pe preşedintele Băsescu – ci pentru că aşa este drept, aşa este liberal, aşa este curat.

Raymond Luca,
senator

Cine poate zice că am mâinile murdare?

ianuarie 6th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 6th, 2011

Soare, nisip, valuri, palmieri, cer curat – iarna în Los Angeles


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Momentul inventării tradiţiei cadourilor substanţiale

ianuarie 5th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 5th, 2011

Iarna pe Planeta Trandafirului

Foto: Adrian Ghiţă

Trandafirul nins pare o planetă a fragilităţii decisă să învingă asaltul iernii, cuibărindu-se într-un cocon mătăsos. Oare o să reziste până primăvară?

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Senatorul PNL Raymond Luca contestă alianța cu Partidul Conservator

ianuarie 5th, 2011

Senatorul PNL Raymond Luca a adresat un protest președintelui Partidului Național Liberal, Crin Antonescu, care anunțase în cursul zilei de 5 ianuarie formarea unei alianțe cu Partidul Conservator, intitulată Alianța de Centru Dreapta.

Domnule presedinte,

Am citit cu mare atentie transcrierea conferintei de presa din 5 ianuarie in care ati anuntat intentia dvs de a crea o alianta politica si electorala cu PC. Am inteles ca principalul argument pentru realizarea acestei aliante il constituie compatibilitatea doctrinara dintre PNL si PC, ambele partide fiind in opinia dvs de centru-dreapta. Va marturisesc ca am facut mari eforturi ca sa-mi aduc aminte de vreo initiativa PC care sa sustina o astfel de compatibilitate. Cu toate eforturile mele, n-am reusit sa-mi amintesc decit de initiativa dlui senator Voiculescu de la inceputul anului 2009, legata de casele nationalizate, si care era profund impotriva pricipiilor liberale. Altceva? Doar declaratii populiste, stingiste ale aceluiasi senator, sau ale unor alti reprezentanti de marca din PC, precum distinsa d-na Minca.

Ati declarat ca va preocupa prezentul si mai putin trecutul. De acord cu dvs daca este sa vorbim despre somnul Bratienilor. Totusi, trecutul nu foarte indepartat, mai ales cind este vorba despre persoane care au avut un anume rol in fostul regim comunist ar trebui sa va preocupe. Macar si pentru ca o asociere cu persoane compromise nu vad cum ar ajuta electoral PNL. Ce mai urmeaza in continuare? Sa ne facem frati de cruce cu dl. Ion Iliescu? Cu alte cuvinte, sa uitam.

Apoi, nu inteleg de unde graba de a ne alia cu PC, sau cu oricine altcineva. Ce rezolva acest lucru? O atitudine mai binevoitoare a moderatorilor de la Antena 3 fata de dvs / PNL la schimb cu locuri eligibile pentru conservatori la viitoarele alegeri? Oricum o atitudine binevoitoare o aveati / aveam si oricum nu (prea) conteaza, asa cum s-a vazut in ultimele exercitii electorale.

Este adevarat ca milioane de romani doresc schimbarea neintirziata a guvernului Boc si a lui Basescu, o arata sondajele, dar nu inteleg de ce ar fi necesar ca aceasta schimbare sa fie conditionata de existenta unei aliante inscrisa la tribunal intre partidele din opozitie. Pentru ca asa doreste dl. Voiculescu? Credeti ca UDMR ar fi mai convinsa sa marseze la acest demers, asa cum sperati, de existenta unei aliante intre PNL si PC? Atitudinea fatis si gretos-nationalista a PC si uneori a PSD constituie handicapuri si in niciun caz nu ajuta. Un PNL ascuns in spatele unei aliante cu neprieteni ai UDMR nu cred ca devine un partener interesant pentru UDMR.

In concluzie, domnule presedinte, va spun sincer ca nu eu nu vad de ce PNL trebuie sa intre intr-o astfel de alianta si va declar ca eu nu voi fi un sustinator al acestei actiuni. Cum nu voi putea sa particip la Delegatia Permanenta de luni, 10 ianuarie, va transmit in mod simbolic votul meu impotriva.

Cu deosebita consideratie,

Raymond Luca

Senator

www.raymondluca.com

Parlamentul Romaniei

Calea 13 Septembrie nr. 1-3

Bucuresti, Romania

Tel. 004-021-3102874

Cel. 004-0734339100

Fax. 004-021-3110748

Iată și textul anunțului făcut de Crin Antonescu:

Transcriere conferinţă de presă susţinută de preşedintele PNL, Crin Antonescu, la finalul şedinţei BPC

5 ianuarie 2011

Partidul Naţional Liberal începe acest an politic cu convingerea că este de datoria noastră, aşa cum spuneam şi la sfârşitul anului trecut, să facem cât mai mult şi cât mai repede pentru ca situaţia politică, economică, socială a României să se schimbe. Promisiunile actualei puteri nu mai pot păcăli pe nimeni, nu mai pot genera nici speranţe şi nici încredere şi, astăzi, aşteptările celor mai mulţi dintre români se îndreaptă, nu către putere, cum ar fi normal, ci către opoziţie în speranţa unei schimbări, unei schimbări majore, unei schimbări substanţiale, unei schimbări care să redea României şi românilor măcar speranţa că se poate reveni la normalitate, la democraţie deplină, la prosperitate.

Cum spuneam şi la sfârşitul anului trecut, Partidul Naţional Liberal este decis să acţioneze, pe cât îi stă în putinţă, pentru ca actuala opoziţie să-şi asume responsabilitatea de a se tranforma în putere. România are nevoie de o adevărată revoluţie, pe cale democratică, pe cale parlamentară, şi are nevoie să schimbe cât mai repede preşedintele, guvernul şi majoritatea parlamentară.

Începem anul printr-un act politic important, printr-un pas către construirea unei alternative de putere, în sensul celor pe care le-am evocat mai înainte, şi, astăzi, Biroul Politic Central al Partdului Naţional Liberal a votat în unanimitate, un vot consultativ pentru că nu are putere de decizie deocamdată, constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, aşa se va numi ea, o alianţă între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator.

De asemenea,  a decis convocarea Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional Liberal pentru ziua de luni, 10 ianuarie, la orele 11.00, Delegaţie Permanentă care, conform statutului nostru, are îndrituirea de a consacra astfel de alianţe. Propunerea cu care noi vom merge în Delegaţia Permanentă este de a valida, de a constitui şi această alianţă politică şi electorală şi trebuie, în legătură cu asta, să spun două lucruri:

Este o alianţă care se constituie, înainte de toate, pe baze programatice şi doctrinare. Sigur că prima întrebare care, probabil, vine oricărui analist sau observator al scenei politice în minte este de ce Partidul Conservator, care făcea parte dintr-o alianţă cu PSD-ul de ani buni, vine astăzi într-o alianţă cu Partidul Naţional Liberal. Răspunsul este unul de natură doctrinară, unul de compatibilitate doctrinară, de compatibilitate ideologică şi de aceea această alianţă PNL – PC va purta numele Alianţa de Centru-Dreapta.

Al doilea lucru pe care vreau să-l precizez foarte, foarte limpede este că e un pas către o construcţie mai largă, atât în viziunea noastră, cât şi în cea a Partidului Conservator. Nu este nicidecum un gest de ostilitate faţă de Partidul Social Democrat, dimpotrivă, Partidul Social Democrat este vizat de această alianţă care se va constitui, de noi, de Partidul Conservator ca potenţial principal partener în construirea unei alianţe mai largi, unei alianţe majore, unei construcţii politice majore, care să încerce, aşa cum spuneam, schimbarea radicală a raportului de forţe şi a puterii din România.

Am spus-o şi la sfârşitul anului trecut, la capătul unui an în care preşedintele Traian Băsescu, Guvernul Emil Boc, majoritatea în frunte cu Partidul Democrat Liberal şi-au bătut joc de această ţară, i-au compromis economia, i-au compromis instituţiile, i-au compromis speranţa, este obligaţia noastră,  a noastră, a celor din PSD, a celor din Partidul Conservator să facem ceva. Şi, în sensul acesta, încă o dată o spun, relaţiile dintre mine şi Victor Ponta, preşedintele Partidului Social Democrat, dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat sunt relaţii normale, sunt relaţii care nu au niciun element  care să împiedice o construcţie majoră şi decisivă pentru soarta politicii româneşti. Nu ne putem permite faţă de alegătorii noştri, nu ne putem permite faţă de milioane de români să aşteptăm în calcule electorale anul 2012. Este nevoie să facem tot ce putem împreună pentru că numai aşa putem, în cursul acestui an şi cât mai devreme.

În sensul acesta, sigur că alianţa o dată constituită, probabil la începutul săptămânii viitoare, după cum v-am descris calendarul,  va începe imediat discuţii cu Partidul Social Democrat pentru a putea examina posibilităţile concrete de constituire de construcţii politice majore, care să fie după modelul unei mari coaliţii, stânga-dreapta, unei coaliţii care să aibă în vedere un proiect politic major pentru România pe o durată de câţiva ani şi, sigur, despre aceste lucruri vom discuta la momentul potrivit.

Aş vrea, în fine, să fac o precizare la fel de categorică şi anume că informaţii apărute într-un cotidian central, cred Evenimentul Zilei, nu are importanţă, privitoare la negocieri care s-ar fi dus între secretarul general al Partidului Naţional Liberal, domnul Radu Stroe, şi secretarul general al PSD, omologul său, domnul Liviu Dragnea, informaţiile respective nu au nici cel mai mic temei. Deci, nu s-a purtat niciun fel de discuţie privitoare la candidaturi comune, la împărţiri de zone de influenţe, la unde-i Ardealul şi unde-i Moldova şi Ţara Romnească, absolut deloc şi trebuie să dezmint acest lucru. Sigur, încă o dată o spun, sper să ajungem la discuţii de felul acesta, nu în sensul împărţirii ţării, ci în sensul unei construcţii politice foarte concrete, dar informaţia potrivit căreia s-ar fi discutat deja aceste lucruri nu are, din păcate, pentru cei care au lansat-o sau pentru sursele lor niciun fel de temei.

Dacă sunt întrebări, vă stau la dispoziţie.

Întrebări mass-media

Jurnalist: Când vedeţi dumneavoastră această alipire a PSD şi d ce depinde ea în acest moment?

Crin Antonescu: Nu e vorba de vreo alipire. Dacă vorbim de o mare coaliţie, ea nu se face prin alipirea cuiva la altcineva, ea se face prin reunirea forţelor majore politice actuale din opoziţie, de stânga şi de dreapta, şi eu cred că e cu atât mai bine cu cât e mai repede. Sigur că aşa ceva durează. Sigur că aşa ceva înseamnă paşi temeinici, aşezaţi. Nu e o construcţie uşoară, dar eu cred că trebuie să ne grăbim. N-am în sensul acesta dubii în legătură cu faptul că şi cei din PSD sunt conştienţi de necesitatea unei asemenea construcţii şi de urgenţa ei şi rămâne, văzând şi făcând, să vedem cât durează. Eu cred că până la data, să zicem, tradiţională de despărţire a anotimpurilor, până la 1 martie aşa ceva se poate constitui. Nu pot să spun că asta va fi data, dar cred, repet, şi intenţionez, împreună cu colegii mei, să pornim la aceste discuţii cât mai repede. Ele durează, dar dacă suntem foarte aplicaţi şi vrem să facem aceste lucruri, putem, cred, în acest interval să finalizăm ceva.

Jurnalist: De ce nu s-a parafat această înţelegere simultan cu PSD şi cu PC? Care au fost impedimentele?

Crin Antonescu: Nu s-a pus această problemă. O alianţă cu Partidul Conservator, pornind, repet, de la o compatibilitate doctrinară şi de la un tip de experienţă şi de colaborare în decursul vremii, chiar dacă n-am fost într-o alianţă, este mult mai uşor de făcut. În sensul acesta, e vorba, o să vedeţi luni, dacă acest lucru va fi hotărât, o să vedeţi şi conţinutul protocolului, e un protocol destul de amănunţit, e un protocol construit pe pe bază de respect şi încredere reciproce şi care s-a putut face mult mai repede decât se poate face ceva similar cu Partidul Social Democrat, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem paşii care sunt posibili cât mai repede.

Jurnalist: Spuneţi-ne cum va funcţiona alianţa mare în perspectiva tuturor alegerilor care vor urma?

Crin Antonescu: Nu v-am vorbit deocamdată de o alianţă mare. Eu v-am vorbit despre un deziderat şi despre o disponibilitate. Ea poate funcţiona foarte bine ca alianţă electorală şi este, probabil, mijlocul de presiune cel mai eficient.

Jurnalist: Astăzi, şeful statului spunea că îi asumă întreaga răspundere politică pentru întârzierea aderării României la spaţiul Schengen. Cum comentaţi această declaraţie?

Crin Antonescu: Să demisioneze dacă îşi asumă cu adevărat ceva. Cred că este o declaraţie corectă, în sensul că răspunderea, în principal, îi aparţine domniei sale, care este conducătorul oficial şi constituţional al politicii externe româneşti.

Jurnalist: În trecut, Partidul Naţional Liberal comenta trecutul lui Dan Voiculescu. Cum de aţi ajuns să faceţi o alianţă în condiţiile în care nu eraţi de acord cu trecutul domnului Voiculescu?

Crin Antonescu: Eu nu sunt de acord cu prezentul  României şi răspunderea mea ca lider politic şi a Partidului Naţional Liberal este faţă de prezentul României. Nu de trecutul fiecăruia dintre noi, care, în atâtea şi atâtea cazuri, aproape fără excepţie, poate fi discutat. A rămâne în capcana pe care ne-o tot întind partizanii propagantistici ai domnului Băsescu, conform căreia vai de mine se întorc Brătienii în mormânt dacă noi depunem o moţiune împreună cu PSD. E întoarce şi Duca, au pomenit ei numele, în mormânt dacă noi facem o alianţă cu Dan Voiculescu. Dar nu se întorc Brătienii în mormânt  în momentul în care Traian Băsescu face ce face în ţara asta. Nu se întorc Brătienii în mormânt în momentul în care România a ajuns batjocorită la nivelul Uniunii Europene mai rău decât atunci când era ţară aspirantă. Nu se mai întorc Brătienii în mormânt după părerea acestor domni. Obligaţia mea este să fac ceea ce trebuie şi pot face în raport cu prezentul României. Ori prezentul României înseamnă sărăcirea acestei ţări, lipsa ei de speranţă, înjosirea şi marginalizarea ei pe plan internaţional, iar astea le face actuala putere, nu Dan Voiculescu şi nici măcar PSD-ul.

Jurnalist: În perspectiva alegerilor, aţi convenit cumva ce număr de parlamentari ar reveni PC-ului?

Crin Antonescu: Noi ne-am angajat privind conţinutul acestui protocol ca un deziderat mai vechi al Partidului Conservator şi anume acela de a avea un număr suficient de parlamentari pentru a putea constitui grupuri parlamentare proprii în Cameră şi în Senat să fie îndeplinit şi vom respecta această înţelegere fără niciun fel de discuţii. Ea este formulată în conţinutul protocolului. Mi se pare o dorinţă legitimă şi perfect realizabilă.

Jurnalist: Această alianţă între PNL şi PC vizează alegerile din 2012 sau eventualele alegeri anticipate?

Crin Antonescu: Nu mai ţin exact, şi vom vedea a Delegaţia Permanentă, de altfel, pentru că astea sunt detalii, de principiu, noi am vrea să facem o alianţă care are termenul până la sfârşitul lui 2016.Deci, este o alianţă de durată, nu este o alianţă pentru alegeri anticipate sau numai până la alegerile din 2012. Este o alianţăpe fundamente solide şi de durată.

Jurnalist: Înainte de sărbători vorbeaţi şi de cooptarea UDMR-ului de partea dumneavoastră, nu în vreo alianţă. În acest moment, vreţi să îi mai atrageţi pe cei de la UDMR spre dumneavoastră?

Crin Antonescu: Da. Sigur că da. Am mai spus-o, rolul UDMR-ului poate să fie decisiv. UDMR-ul cred că este conştient, conştienţi oamenii săi care sunt oameni politici cu mare experienţă şi destulă competenţă de faptul că, în bună măsură, în mâna lor stă soarta României. Şi dacă în 2010 a existat, să spunem, prezumţia de bună-credinţă din partea domniilor lor pentru guvernul Boc, aşteptarea, încrederea în promisiunile pe care domnul Boc le-a făcut şi, sigur, cei din UDMR, ca parte a guvernului şi a majorităţii, ar trebui să le asume şi ei. La începutul lui 2011 nu mai există pentru nişte oamenii atât de maturi politic această iluzie şi UDMR-ul se află în faţa unei decizii majore, are ţine de responsabilitatea faţă de România, ţara în care fac politică şi care guvernează, faţă de electoratul românesc, faţă de electoratul maghiar din România pe care-l reprezintă şi faţă de viitorul lor ca formaţiune politică. Având în vedere toate acestea, sigur că mă uit cu interes şi aştept cu interes evoluţia UDMR. Este foarte importantă. Poate fi o formaţiune cheie în toată construcţia politică

Jurnalist: Legea Educaţie intră în vigoare. Cum comentaţi?

Crin Antonescu: N-am comentarii de adăugat la ceea ce am mai spus. Suntem în faţa unui abuz şi procedural, chiar dacă legitimat post factum de Curtea Constituţională a nu ştiu câta ediţie a aceleiaşi decizii, al guvernului acest abuz, pentru că odată ce-ţi spune şi Curtea Constituţională că angajarea de răspundere nu e neconstituţională, în această situaţie, dacă eşti un democrat, nu continui ideea. Este un abuz faţă de parlament pentru una din Cameree parlamentului, cameră decizională în acest caz – Senatul   era practic în faza finală a dezbaterii şi adoptării legii. Pe conţinut, cunoaşteţi obiecţiile noastre majore. Le-am făcut de attea ori. Le-au făcut cu mai multă legitimitate, cu mai multă competenţă şi cu mai multă precizie vicepreşedintele Partidului Naţional Liberal profesorul Andrei Marga şi alţi colegi, deputatul Cristian Adomniţei, fost ministru, şi atâţia alţi colegi, punctele noastre de vedere sunt cunoscute, iar pretenţia domnilor Băsescu şi Funeriu că această lege înseamnă într-adevăr paşi către reforma sistemuluii de educaţie nu poate să mascheze adevăratele lor intenţii care sunt de politizare, şi în sensul  de aducere sub autoritatea, sub influenţa PD-ului şi actualei puteri a unor zone care le scăpau, şi anume zonele de autonomie universitară din câteva universităţi importante din România. Faptul că preşedintele României se referă aşa cum s-a referit ieri la doi intelectuali de prestigiu şi la două vârfuri autentice ale vieţii universitare româneşti – Andrei Marga şi Ecaterina Andronescu, doar pentru faptul că îi sunt adversari politici arată că suntem într-o ţară în care preşedintele înţelege să-şi îndeplinească aşa mandatul, atacând şi declarându-i şef de clan pe doi dintre intelectualii de vârf, de prestigiu ai României. Când ştim că preşedintele este şeful celui mai periculos şi mai agresiv clan din România, anume clanul portocaliu, clanul politico-financiar-infracţional care stăpâneşte această ţară, atunci comentariile sunt de prisos.

Jurnalist: În perspectiva acestei alainţe mari, unde vă vedeţi dumneavoastră? Ca posibil candidat la prezidenţiale, posibil premier …

Crin Antonescu: Nu am niciun fel de element în această privinţă. Eu nu mi-am coordonat niciodată acţiunile, intenţiile politice în funcţie de ocupatrea unui anume post. Vă aduc aminte că faptul că între cele două tururi de scrutin din 2009, n-am pus nicio secundă problema condiţionării susţinerii candidatului Mircea Geoană de o poziţie pentru mine – preşedinte al Senatului, prim-ministru sau altceva. N-am nici acum intenţia de a condiţiona în vreun fel sau, din punctul meu de vedere, de a stipula în vreun fel într-un eventual acord de alianţă o poziţie anume pentru mine. N-are niciun fel de rost. Sunt preşedintele Partidului Naţional Liberal. E o poziţie de maximă importanţă, care mă onorează, ca să spun aşa, suficient şi nu caut decât să-mi fac datoria în sensul a ceea ce aşteaptă atâta lume de la mine ca preşedinte al partidului, de la partidul meu şi de la actuala opoziţie.

Jurnalist: După constituirea alianţei PNL – PC, ce se va întâmpla cu parlamentarii PC, vor participa la grupurile PNL? E important având în vedere că domnul Dan Voiculescu este vicepreşedinte al Senatului.

Crin Antonescu: Va fi o situaţie cum a fost şi până acum, în sensul că până acum am avut o alianţă PSD-PC şi în consecinţă grupuri parlamentare comune PSD-PC. Vom avea grupuri parlamentare comune PNL-PC, dacă nu cumva, există şi posibilitatea asta, Partidul Conservator va reuni numărul de parlamentari pentru a constitui grupuri proprii şi va dori să facă asta. În Senat, e destul de posibil aşa ceva. Vom vedea. Dacă se constituie un grup PNL-PC, nu avem niciun fel de problemă în a propune domnului senator Voiculescu poziţia pe care a avut-o şi în formula PSD – PC, anume aceea de vicepreşedinte al Senatului.

Editorialul ce va fi publicat de revista ACUM luni 10 ianuarie se va intitula: „Îl propunem pe Raymond Luca lider al Partidului Național Liberal”.

„Delirul lui Traian Băsescu” – declaraţia lui Andrei Marga, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

ianuarie 5th, 2011

Traian Băsescu mă obligă să-i răspund din nou. O fac fără să reiau ceea ce am spus recent în replica Eşecul imposturii. Este clar, după deliranta sa declaraţie din 4 ianuarie 2011, că, fiindu-i frică de căderea în sondaje şi de alegeri, el promulgă la repezeală o lege a educaţiei prin care vrea să transforme din timp directori de şcoli şi licee şi rectori în agenţii săi electorali. El ştie că altfel îl aşteaptă procesele (flotă navală, uzurparea constituţională şi altele). Poate de aceea, în declaraţia sa nici nu mai apar termeni, pentru el blamaţi, precum „profesori” sau „autonomie universitară”.

Fac şapte observaţii factuale, cât se poate de succint.

Prima este că reforma 1996-2000 a permis încheierea pozitivă, deja în mai 2000, a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană pe capitolul „Educaţie şi formare profesională” (primul capitol încheiat de ţara noastră), spre cinstea slujitorilor şcolii româneşti. A fost singura reformă din România, care a fost evaluată pozitiv de agenţii internaţionale. Faptul este atestat de documente.

A doua observaţie este că tocmai Traian Băsescu şi persoanele numite de el au stricat învăţământul. Cele mai greşite măsuri au fost luate în 2005-2006 – iar faptul se poate atesta, de asemenea, pe acte.

A treia este că toate, absolut toate soluţiile din legea 2011, cu care se laudă Traian Băsescu (curriculum la dispoziţia şcolii, descentralizare şi integrare în comunitate, răspunderea publică a universităţilor, finanţarea per capita, ierarhizarea universităţilor, abolirea vechimii în accesul pe postul de profesor, concursul pentru decanat şi rectorat, măsurile anticorupţie etc.) şi multe altele sunt preluate din „reforma Marga”, pentru a-l cita pe preopinent. (Se poate observa, de pildă, volumul Andrei Marga, Anii reformei (1997-2000), EFES, Cluj, 2007, 570 p.). Traian Băsescu a integrat  soluţiile plagiate într-o politizare primitivă, care nu se mai practică în Europa, a învăţământului.

A patra este că opoziţia la legea educaţiei nu înseamnă adversitate faţă de reformă (Traian Băsescu, de altfel, n-a putut face nici măcar reforma transporturilor, succesorul său din 2005 trebuind să încheie negocierile de  la Bruxelles). Chiar parlamentari ai PDL i-au spus, la Cotroceni, că „legea e proastă” şi „centralizează excesiv învăţământul”. Reprezentanţi ai Uniunii Europene au exprimat, la Bucureşti, o opinie similară. Nici o forţă din învăţământ – sindicate, părinţi, studenţi, profesori – nu a agreat eronata lege a lui Traian Băsescu.

A cincea este că Traian Băsescu vorbeşte, ca în 2004, de „baroni” (acum îi găseşte în universităţi), de plagiat, nepotism, privilegii ale profesorilor. În toate se înşeală sau minte. Plagiatorii, dacă îl interesează, îi găseşte înainte de toate printre cei care îl consiliază. Ce nepotism e mai exemplar decât promovarea unei odrasle agramate în instituţii respectabile al noii Europe? Nici un profesor nu are privilegii. Iar clanurile, dacă au existat, au fost tocmai în universităţile protejate de Traian Băsescu (una a şi creat, de altfel, un partid de buzunar al acestuia).

A şasea este că, după ce a mobilizat angajaţi contra pensionari, nebugetari contra bugetari, tinerii contra celor mai puţini tineri etc., Traian Băsescu incită acum asistenţii şi lectorii contra profesorilor universitari. Astfel de, „minirevoluţii culturale” nu au dat rezultate nici în 1952, nici altă dată. În fapt, Traian Băsescu este cel care este la originea opririi, în 2009, a concursurilor pentru posturi didactice, el este sursa tăierii salariilor şi veniturilor, care au lovit în aceste grade didactice. Profesorii universitari, previzibil izgoniţi de un preşedinte iresponsabil, vor fi buni în universităţi din alte ţări. Câştigă astfel România? Din păcate, nu! Tocmai într-o epocă în care fiecare ţară îşi gospodăreşte cu parcimonie specialiştii (Italia, Germania şi alte ţări au luat deja măsuri în acest sens)!

A şaptea este că în orice poziţie pe care am deţinut-o – ca ministru sau ca rector – veniturile personalului, de la profesor la rector, au fost una din grijile mele şi au crescut în mod legal. Nu se pot obţine performanţe fără a-i sprijini pe oameni.

Nu mai insist asupra aberaţiilor din declaraţia lui Traian Băsescu: „directorii sunt mai mari decât rectorii”, „concurenţă între unităţile şcolare”, „suntem de finalul unei dezbaterii care a durat patru ani” etc., care se demit de la sine pentru orice om normal. Reamintesc doar că SUA aplică în momentul de faţă programul Obama-Biden de reformă a educaţiei. Una dintre opţiunile majore ale reformei este asigurarea „valorii şi demnităţii profesorului”. Traian Băsescu a ajuns să decidă lucruri la care nu se pricepe. El este prost consiliat şi vrea acum o reformă împotriva profesorilor. O astfel de reformă nu a reuşit nicăieri, iar un om câtuşi de puţin cultivat sau măcar cu scaun la cap nici nu o mai încearcă. Ne consolăm deocamdată cu observaţia unui cititor: escrocheria este însuşirea unor semeni, dar Traian Băsescu abuzează de ea.

… şi ai vreo dovadă?

ianuarie 4th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 4th, 2011

Iarna pe uliță

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un potop biblic lovește nord-estul Australiei

ianuarie 4th, 2011

Australia, cel mai uscat continent a cunoscut in ultimele zile efectele unor inundatii nemaicunoscute de cateva decenii.

Australienii sunt obisnuiti cu capriciile vremii, de la focuri devastatoare, la uscaciune, la inundatii. O imagine tipica in arta australiana e un grup de cetateni band bere pe acoperisul unui bar de tara complet inundat.

Anul acesta insa nivelul apelor a crescut mult mai mult in Queensland decat de obicei, asa ca orase intregi au trebuit a fie evacuate. Drumuri, aeroporturi si linii de tren sunt impracticabile iar apa a inceput sa care deseuri menajere si umane prin casele devastate. Mirosul e de nedescris. Exista o temere reala de epidemii. Hectare intregi sunt distruse. Culturi de pepeni, dovleci, banane, ananas, mango sunt complet compromise iar cei mai multi din producatori nu au asigurare impotriva inundatiilor.

In ciuda devastarilor, premierul Ana Bligh a profitat de vizita primului ministru, Julia Gillard la Brisbane ca sa petreaca revelionul la Sydney, zburand cu avionul guvernamental.

Locuitorii din Queensland care nu sunt impresionati de performanta ambelor femei sunt infuriati de escapada premierului.

Intre timp, apa continua sa creasca pe alocuri si noi furtuni sunt preconoizate in urmatoarele zile.

It's raining in Queensland - acrylic pe panza - 1m x 1m - Stefan Maguran

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 3rd, 2011

Magia patinoarului din parcul Cişmigiu


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

După pensionare, amiralul îşi descoperise o nouă pasiune

ianuarie 3rd, 2011

 

Cota majorată de TVA îi va afecta pe toți britanicii

ianuarie 3rd, 2011

Începând cu data de 4 ianuarie 2011 pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a intrat în vigoare cota majorată de 20% pentru taxa pe valoarea adăugată (TVA), vechea cotă fiind de 17,5%.

Primele prognoze indică deja că vânzările cu amănuntul vor scădea, iar opoziția Laburistă a început să exploateze din punct de vedere politic această majorare.

Austeritatea anunțată de guvernul de coaliție Conservator – Liberal Democrat a început să fie resimțită direct de populație. Se așteaptă ca scumpirea produselor și serviciilor să determine o scăderea a vânzărilor cu amănuntul de 2,2 miliarde de lire în primele trei luni ale lui 2011, potrivit unui studiu de piață publicat luni.

Majorarea cotei de TVA, decisă în bugetul de urgență de vara trecută, va afecta majoritatea bunurilor și serviciilor, cu excepția alimentelor, hainelor și încălțămintei de copii, transportului în comun, a cărților, ziarelor și revistelor, care sunt scutite de TVA și a curentului electric și gazelor, care sunt taxate cu 5%.

Măsura a fost introdusă pentru a reduce imensul deficit bugetar – peste 11% din Produsul Intern Brut (PIB) – moștenit de actualul guvern de la Laburiști, după alegerile parlamentare din luna mai a anului trecut.

Conservatorii nu au fost primii care au introdus TVA (Laburiștii sunt cei care au introdus taxa în anii ’70), dar ei sunt cei care au majorat cota la 15% în 1979, apoi la 17,5% în 1991, pentru ca acum să o majoreze din nou la 20%.

Partidul Laburist, care redusese temporar TVA la 15% pe parcursul anului 2009, consideră că majorarea va afecta în special persoanele cu venituri mici, în medie bugetul unei familii fiind afectat cu aproape 400 de lire pe an.

TVA este numită și taxă “regresivă”, deoarece afectează cel mai mult persoanele cele mai sărace, care plătesc pe un produs sau serviciu aceeași rată cu cele bogate.

Liderul Laburist, Ed Milliband, a anunțat că majorarea TVA va fi tema principală de campanie în primul scrutin parțial al actualului parlament, ce va avea loc pe 13 ianuarie într-o circumscripție din nordul Angliei. Acolo, Liberal Democrații sperau să câștige mandatul, alegerea deputatului Laburist Phil Woolas fiind anulată de justiție pe motivul unor neregularități în timpul campaniei electorale din primăvară.

Milliband a spus că va specula promisiunile încălcate ale Liberal Democraților din campanie de a nu majora cota de TVA. Dar partidele actualei coaliții guvernamentale replică prin ceea ce califică drept situația catastrofală a finanțelor publice lăsate de Laburiști după 13 ani de guvernare neîntreruptă, care au obligat actuala putere să ia măsuri de austeritate fără precedent în ultimii 65 de ani.

Dan David – „Cerşetorul de timp”

ianuarie 2nd, 2011



Dan David
„Cerşetorul de timp” 2010
ISBN 978-0-557-30570-4
Lulu Publishing Inc.
150 pagini

Editura Lulu Publishing Inc. a publicat în anul 2010 volumul de versuri „Cerşetorul de timp” semnat Dan David.

Un debut târziu în poezie (2001) într-o revistă de limbă română din Statele Unite, unde a decis să se stabilească, marchează o frontieră nouă, a luminilor interioare, latente. Veşmântul Pandorei sau doar o cămaşă a „melosimetriilor” desprinsă de cer în desertul înfometat de îngeri, undeva, unde cresc pietrele vii ale Timpului.

Prezenţă statornică pe site-urile literare, Dan David a publicat volumele: „Bună Dimineaţa, America”, la Editura Criterion Publishing House, Georgia, USA, 2003; „Leuştean pentru America de Nord”, la Editura Paralela 45- România, 2004; „Master and Servant” Editura „iUNIVERSE, Inc.” 2004 în USA, (în engleză); „Dealul galben” la casa de Editură LULU.com, USA 2007; „Gardul Pustiul dintre noi” la Casa de Editură LULU.com, USA 2007 (proză); „Cerşetorul de Timp” la Casa de Editură LULU.com, USA 2010.

Având o prezentare grafică impecabilă, volumul „Cerşetorul de timp” este alcătuit din 131 de poeme. „În volumul de faţă incerc din toate câte puţin şi în plus, cerşesc timp. Bineînţeles, de la Cine îl are şi îl poate dărui.” mărturiseşte de-altfel autorul.

Poezia lui Dan David deschide ferestrele Timpului, cavităţile din interioarele sale expuse efemerităţii în căutarea unui perpetuum mobile al existenţei umane. „Nu mă mai ştiu întoarce acasă./Mă voi pierde prin pustietăţile acestea/În care mă sufoc, abia mai respir./Mi-e drumul închis./Labirint inchis./Noaptea e timpul când mă deşir.” (Labirint interzis).

Timpul se contractă, devine însuşi ghemul Ariadnei risipit în carnea Labirintului, ca o tumoare malignă. Se măsoară în respiraţia livezilor din departele său, din semnele urcate la cer. Dincolo de ferestrele memoriei stagnează într-un alt real, o altă lume din care timpul subţiază încă o dată sintagmele umbrelor „şterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună./Aerul serii îmi e străin./Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor.” (Singur 2) pentru că aşa este scris să se întâmple „Amintirile despre tine mă dor”, până când „Ninge peste ochii tăi./Fiecare fulg este un înger albastru” (Arlechin în camera albastră).

Echinoxul celuilalt se ridică peste masa tăcerii dincolo de punctele cardinale căzute aleatoriu pe marginea perlată a Universului în doi, doar pentru că „Lângă tine, sensul căderii îmi era indiferent/Cu ochii la aura din jurul frunţii tale,/Cu auzul vrăjit de melodiile pe care le pluteam,/Nu te-am intrebat încotro e susul, ori josul, ori abisul./Pentru mine erau rosturi de neînţeles./Până când m-am zdrobit de asfalt./Tata, unde e mama?/Muritorule, unde iţi sunt lumina şi visul?/Au plecat.”(Sensul căderii).

Amintirile inventariate meticulos le poartă cu el, dincolo de arhipeleagul „fulgilor de lumină” pentru că ştie, conştientizează sensul Timpului febril, irevocabil, tonant prin fluviul existenţial „Mi-am adunat amintirile prăfuite/De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii.”(Amintiri prăfuite).

Trecutul, prezentul sunt secvenţe impromptu care se succed aleatoriu, întru semnele incandescente lăsate de cei dragi, trasee luminoase dintr-o lume despre care a fost deja prevenit „’Priveşte fiule, împrejur!/Frumuseţea desăvârşită doarme peste tot în cale./Aşteaptă să fie văzută’/Dacă privesc adânc în ochii lor./Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi”(Ochii părinţilor). Somnul timpului se deschide larg despletindu-şi umorile „Ce e cu nebunia asta împrejur?/Am început să mă rostogolesc. (…) Ultimul lucru pe care mi-l amintesc/Înainte de a mă pierde în somn,/Este o mângâiere pe frunte/Şi sângele care îi picura în palmă;” (Rostogoliri).

Victima propriului său timp încarcerat ireversibil în el, Dan David caută propriul său sistem de coordonate într-un spaţiu-timp plutitor, din care marginile se rup, se suprapun, se autodevorează, copilăria tresare previzibil, un alt timp paralel invadează releele prezentului vremelnic.
Timpul devine haina spaţiului şi invers în permanenta curgere a universului interior, unde vitraliile deschid albume vechi, neuitate, spre lumile bunicului pierdut la Oituz căruia „nu i-au găsit trupul să-i clădească şi lui oasele/În piramida sub care s-a închegat neamul,/ Să-i picteze ochii albaştri pe tun.” (Apele, oasele).

Timpul cere ofrande rogatorii în instanţele primăverilor de altădată, şi Dan David ştie, are nevoie de toate aceste revendicări dureroase, deşi recunoaşte „Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig,/Ca de moarte./Nu pot alunga frica din visele crunte/Ale nopţilor lungi./Disperarea îşi înscrie numele/În riduri pe frunte.” (Disperări 4).

„Cerşetorul de timp confirmă existenţa organică a unui Timp ce-şi devorează formele lichide, un concept tranzient aproape aplatizat, proiecţia nomadă a Eului rătăcitor în căutarea absolutului.

Dan David îşi ridică din lumina îngerilor săi cetate până la cer. O cetate precum inimile arhanghelilor cusute prin crepusculul deşertului, unde pe colţurile pietrelor arse cresc cuvinte împletite pentru menestrelii de-a pururea pribegi în căutarea fericirii.

Dan David atinge armura luminiscentă a Timpului şi modelează la căpătâiul lumii semnele unui nou regat: Poezia. Timpul Poeziei este propriul său Timp.

România are nevoie urgentă de un model de țară

ianuarie 2nd, 2011

Dupa 21 de ani, Romania nu are un model de tara. Nu stim incotro ne indreptam. Chestiunea aceasta este cea mai putin procupanta pentru cei ce fac politica, dar si pentru ceilalti.

Am fost imediat dupa 89 anticomunisti si capitalisti  in percepte si ele ne-au dus spre nicaieri. Ne-am propus din condei texte frumoase care nici pana azi nu sunt aplicabile in totalitate.

Enumeram:

1. Nu s-a facut o lustratie imediata si pe termen scurt. Era un prilej de ispasire dupa care  se putea incerca mersul pe mai departe. Facuta imediat, fara patima si corect  era un semnal….Asta nu insemna  inchisoarea sau alte pedepse,  ci  simplu retragerea cel putin pentru o vreme….

2. Am facut caz de proprietatea privata si nici pana azi nu am dus-o pana la capat. Restituirile imobiliare in natura au dat prilejul unor imense speculatii pentru unii si au fost prilej de alte nedreptati pentru altii. Pana la urma s-au impotmolit sau au ajuns intr-o faza in care  au ramas sa arda la foc mic.

3. Restituirea pamanturilor sau a padurilor a creat un haos total. Masura a fost eminamente populista si a fost facuta pentru voturi de catre noua putere instalata atunci. Se stia clar ca  romanul nu are  cu ce sa lucreze pamantul. Puterea de atunci a “dat” pamantul inapoi fara sa asigure si conditii pentru  lucrarea lui macar de catre o parte din proprietari    (acces la credite ieftine, sprijinirea productiei agricole romanesti, etc). Restituirea a tinut mai mult de sentiment si de nostalgie pe de o parte si de calcul din partea noii puteri si nu a avut nimic elaborat sau pragmatic. Rezultatul s-a vazut si se vede. Piata libera nu putea sa functioneze corect  in acei ani  astfel incat sa se realizeze adevarate  acumulari de suprafete care sa permita exploatarea   eficienta.

4. Aruncarea la lada de gunoi a unui dat greu implantat: cultul muncii!

5. Promovarea desantata a  principiului ca fiecare trebuie sa fie patron, ca patronul nu munceste si castiga… din cer. Amintiti-va de  bucuria ciudata a unora care numarau  chioscurile ca semn al capitalismului izbavitor. Plus perceptia insinuata ca este o rusine sa mai fi angajat.

Am navigat in bataia vanturilor cativa ani cu scopul precis ca  un anume esalon sa  acapareze averi si sa detina puterea  prin economic. Politicul s-a subordonat in acest caz economicului.

Ne-am agatat cand nu mai era nimic de facut sau cand “programul” era deja infaptuit de Uniunea Europeana.

Din lac in put. Ne-am facut luntre si punte acceptand la gramada si fara nici o obiectie toate cele ce s-au impus.

Pregatirea intrarii  in UE a fost  lovitura finala cand s-a desavarsit ceea ce era  de terminat.

Am alunecat usor si pe nesimtite sub entuziasmul cantat in gura mare a sosirii marilor investitori spre un model de lume a treia. Tara de consum.

Dupa douazeci de ani, dupa ce UE s-a dovedit  a nu fi  asteptatul tarm (nici nu avea cum), sub presiunea unei noi generatii care nu-si cunoaste trecutul sau il stie deformat si eminamente de pe pozitia anticomunismului anarhic promovat abil  dar care nu vede nimic pentru viitor, am inceput unii si altii  sa ne intrebam ce trebuie sa facem.

Este tarziu dar nu pot sa spun ca prea tarziu. Exista cale de intoarcere  dar va fi presarata cu multe si mari sacrificii.

Romania are nevoie imediata de  a stabili si apoi  urma  un model de tara. Ar fi cantecul de lebada al actualei clase politice care oricum va dispare. Dar va dispare intr-un mod care sa-i mai atenueze marile erori si vicii. Trebuie sa fie un model  bazat pe conditile si necesitatile tarii, nu neaparat original, dar cu o puternica componenta nationala. Intr-o epoca a globalizarii reusim numai prin a fi si nationali. Altfel vom fi cu totul inghititi  de valul urias ce bantuie prin preajma.

Care ar fi setul de componente  ale acestui model de tara?

1. Agricultura.Tranformarea  statutului celor ce se ocupa cu agricultura din taran in fermier. Avem prea putini fermieri si  foarte multi tarani care au o bucata de pamant si nu stiu ce sa faca cu ea. Sa o lucreze nu pot, sa o vanda nu prea au cui!

2. Industrie,  de la  IT la celelalte ramuri. Renasterea industriei este absolut necesara. Marota turismului spre care ne tot imping unii  nu poate sa sustina o tara.

3. Investitii in infrastructura. Masurate si nu de-a valma. Refacerea CFR dupa dezastrul  programului  implementat cu ajutorul Bancii Mondiale.

4. O justitie prin lege si  pentru lege.

5. Promovarea  pe baza calitativa si concurentiala a produselor romanesti.

6. Recastigarea increderii romanilor in Romania.

Par la prima vedere  enumerari teoretice. Le putem dezvolta dar nu acesta este scopul. Ultima componenta sus scrisa  este si cea mai grea dar de aici trebuie plecat!

Altfel nu se poate!

Toate acestea cer masuri si bani. Masurile se iau (daca ai sange), banii se pot obtine. Nu neaparat numai  de la FMI+BM+UE.

Scopul nostru este de a provoca alaturi de altii o dezbatere rapida care sa se finalizeze cu un proiect de model de tara.

Acest proiect  odata aprobat, trebuie  si  realizat.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

România-Franța: motivele răcirii

ianuarie 2nd, 2011

In ultimul an, relatia dintre Franta si Romania s-a degradat semnificativ. In ianuarie presedintele roman Traian Basescu vorbea despre parteneriatul strategic cu Franta ca despre un model de dezvoltare a relatiilor bilaterale. Seful statului facea din intrarea in Schengen, prioritatea zero a politicii externe. 12 luni mai tarziu Franta, partenerul strategic, este principalul opozant al extinderii spatiului Schengen catre Romania si Bulgaria. Mai mult, oficialii francezi fac azi declaratii in care vorbesc despre coruptia persistenta din Romania (desi pina acum Franta nu insistase pe dosarele de coruptie si pe Mecanismul de Cooperare si Verificare pe Justitie), iar vara acestui an a fost marcata de un episod tensionat intre Bucuresti si Paris, atunci cind Franta a decis sa mediatizeze repatrierea romilor romani.

Cum s-a ajuns aici ? Iata citeva explicatii dupa discutii pe care le-am avut cu o serie de cunoscatori ai relatiilor franco-romane.

Chestiunea romilor

De mai bine de un an, din iulie 2009, Franta transmite mesaje Romaniei in legatura cu romii romani din marile orase. Fostul ministru al afacerilor europene, Pierre Lellouche, si-a facut o cauza personala din acest dosar si a venit de mai multe ori la Bucuresti. Desi a promis-o din februarie, Romania nu numeste decit la sfarsitul lui iulie un secretar de stat insarcinat cu problema romilor. Potrivit lui Cristian Pirvulescu, decanul facultatii de stiinte politice din cadrul SNSPA, autoritatile romane au crezut ca “simplul discurs e suficient pentru a adormi vigilenta autoritatilor franceze”. Nu a fost asa. Pe 29 iulie 2010, Nicolas Sarkozy tine un discurs in care cere evacuarea taberelor de romi. Incepea o operatiune extrem de mediatizata de expulzari catre Romania si Bulgaria. (De fapt, noua este doar mediatizarea, pentru ca repatrierile si expulzarile aveau loc de citiva ani, intr-un mod mai discret)

In urma acestei actiuni, guvernul francez primeste o salva de critici din partea comunitatii internationale – incepind cu Consiliul Europei, continuind cu ONU, Parlamentul european si Comisia Europeana. Franta, tara drepturilor omului, este acuzata de comisarul european pentru libertati, Viviane Reding, ca ar practica deportari. Ceea ce ar fi trebuit, in viziune autoritatilor franceze, sa ramana la nivel bilateral capata o dimensiune europeana. Potrivit lui Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Libera din Bruxelles, “Nicolas Sarkozy a incercat sa instrumenteze politic chestiunea romilor”. Neobisnuita cu astfel de critici, e posibil ca Franta, ranita in orgoliu, sa fi pastrat resentimente la adresa Romaniei.

Politica interna franceza

Franta se afla intr-o perioada pre-electorala pentru alegerile prezidentiale din primavara lui 2012. Remanierea guvernamentala din toamna a plasat guvernul lui Francois Fillon si mai la dreapta decit era. Una dintre temele ce se vor afla in dezbatere va fi lupta impotriva imigratiei ilegale (si aici alegatorii francezi nu fac diferenta intre cei care se misca in interiorul Uniunii si cei care vin din afara ei ). Nicolas Sarkozy va folosi cu atit mai mult acest discurs cu cit este atacat din partea dreapta a esicherului politic de extrem de carismatica Marine Le Pen, fata lui Jean Marie Le Pen, cea care probabil va prelua presedintia Frontului National.

Nu trebuie uitat ca lupta imigratiei ilegale este unul dintre caii de bataie favoriti ai lui Sarkozy inca de cind era ministru de interne. Mai mult, intr-un discurs tinut in 2008 in Parlamentul Romaniei (chiar dupa ce se semna parteneriatul strategic…), Sarkozy vorbea deja despre necesitatea unui “pact comun european pentru lupta impotriva imigratiei ilegale.” Tema nu e deci noua si nici semnalele.

Problema Schengen

Chiar daca in Romania exista sentimentul ca aminarea aderarii la Schengen are numai motive politice interne franceze, exista si temeri reale ca Romania si Bulgaria nu vor reusi sa pazeasca bine cele doua frontiere. Motivele sint coruptia (in Romania) si criminalitatea organizata (in Bulgaria).

Schengen are deja probleme in flancul sudic, mai ales in Grecia si Italia. Grecia a cerut recent asistenta din partea UE pentru ca nu mai poate face fata valului de imigranti ilegali din state terte : in fiecare zi, sute de persoane din Irak, Afganistan, Iran sau Somalia incearca sa intre in Grecia. Pe insula italiana Lampedusa ajung peste 20 de mii de imigranti ilegal in fiecare an. Intrebarea pe care si-o pun francezii si alti europeni este : de ce sa primim acum doua tari care se pot dovedi noi vulnerabilitati ? (in replica, autoritatile romane pot cita din raportul unui grup de lucru din Consiliul UE care arata ca autoritatile franceze nu considera ca lupta impotriva migratiei ilegale la frontiera maritima a Frantei ar fi o prioritate…, dar nu Franta este cea care vrea sa intre in Schengen acum). Problema este, dupa cum spune Jean Michel de Waele ca « societatea franceza nu a acceptat cu totul extinderea UE catre Romania si Bulgaria, considerind ca aceste doua tari au intrat de fapt nepregatite ». Neadmiterea in Schengen poate fi privita ca o decizie politica, sustine si jurnalistul franco roman Nicolas Don, « dar la fel de politica a fost si decizia de a primi Romania si Bulgaria in UE in 2007, cind era evident ca Bucurestiul si Sofia nu indeplinesc toate criteriile. »

Greselile Romaniei

Bazandu-se pe existenta parteneriatului strategic, Romania nu a luat in seama la timp semnalele venite de la Paris. Dupa cum spune Cristian Preda, europarlamentar si bun cunoscator al Frantei, “Bucurestiul a stat timp de opt luni fara ambasador in Franta, intr-un moment de relatie dificila cu Parisul. De asemenea “reactia fata de Schengen a fost tarzie. Semnalele nu au venit la timp dinspre Bucuresti si s-a mizat prea mult pe sprijinul Comisiei Europene, desi se stia ca decizia finala o ia Consiliul Uniunii Europene. Din motive care imi scapa, reactia noastra a fost extrem de tardiva”.

Tot la capitolul greseli sau inabilitati pot fi trecute si declaratiile repetate ale sefului statului in legatura cu cetatenia romana acordata cetatenilor republicii Moldova. Desi numarul cetateniilor acordate nu este foarte mare, aceste declaratii au dat posibilitatea unor speculatii pe tema “valului de cetateni moldoveni care devin romani” si a frontierei Europei care nu s-ar afla la “Prut, ci la Nistru”.

In fine, citeva cuvinte si despre participantii dialog. De parte romaneasca, ministrii cei mai vizibili au fost Teodor Baconschi si Catalin Predoiu, titularul de la Justitie. Traian Basescu se intilneste si el la summit-urile europene cu Nicolas Sarkozy (desi presa romaneasca si internationala a speculat pe marginea dialogului gestual dintre cei doi care indica o racire a relatiilor ). Lipsesc insa din peisaj titularii de la alte ministere implicate in parteneriatul strategic si, mai ales, se remarca absenta completa a premierului Emil Boc. Toti prim ministrii care l-au precedat, fie ca e vorba de Radu Vasile, Adrian Nastase sau Calin Popescu-Tariceanu au fost extrem de activi in relatia cu Franta, chiar daca aceasta nu era ridicata atunci la nivel de « parteneriat strategic »

Chestiunile economice.

Desi parteneriatul strategic semnat acum trei ani prevede o colaborare stransa in multe domenii : agricultura, transporturi, energie, militar etc, rezultatele practice sint putin vizibile. Mai mult, o serie de proiecte economice aflate pe agenda au disparut sau au fost amanate. Astfel, la inceputul anului se vorbea despre apropiata semnare a unei intelegeri privind constructia unei centrale nucleare cu “tehnologie europeana, deci franceza” (dupa cum se exprima ministrul de externe, Teodor Baconschi). Pe fond de criza economica, proiectul e in adormire. Franta era interesata si de reactoarele 3 si 4 de la Cernavoda ( vezi articolul lui Dan Tapalaga de pe HotNews.ro ), dar nu a avut castig de cauza. Compania Vinci s-a retras in conditii nu foarte clare din proiectul de constructie al autostrazii Comarnic Brasov. Dupa cum remarca la RFI consultantul finanicar Ionel Blanculescu este pentru a doua oara in citiva ani cind Vinci are de pierdut intr-un contract cu Bucurestiul. Pentru o companie a carei cifra de afaceri e egala cu bugetul Romaniei, o astfel de infrangere nu ramane fara urmari. Gaz de France, prezent in Romania, are relatii tensionate cu Agentia Nationala de Reglementare in Domeniul Energiei din cauza pretului gazului. Pana si un proiect aparent minor cum ar fi terenul pe care urmeaza sa fie construit noul liceu francez din Bucuresti e grevat de nenumarate probleme de peste 10 ani ! “Exista ratiuni de ordin comercial si economic care fac ca Parisul sa astepte niste gesturi din partea Bucurestiului” spune jurnalistul franco-roman Nicolas Don. Gesturi care intarzie.

Represalii

In unele cercuri apropiate de puterea de Bucuresti am auzit vorbindu-se despre posibilitatea unor actiuni de raspuns la opozitia Frantei fata de aderarea Romaniei la Schengen, in asa fel incit actiunile europene ale Parisului sa fie afectate. Cum s-ar putea intampla asta ? Anne Marie Blejan, jurnalista la HotNews.ro spune ca “tehnic ar fi posibil. Romania ar putea vota impotriva intereselor Frantei intr-un vot in Consiliu. Cred insa ca ar fi o greseala pentru statutul celor doua tari e diferit. Franta poate afecta mult mai mult interesele Romaniei decit poate afecta Romania interesele Frantei”. Alti observatori vorbesc despre dificultati suplimentare pe care le-ar putea intampina firmele franceze aflate in Romania. O strategie periculoasa insa, afectarea intereselor unor firme franceze ar putea atinge si interese economice romanesti. Mai mult, daca societatile franceze se vor simti hartuite isi pot face bagajele si pleca din Romania.

Jean Michel de Waele crede totusi ca in perioada urmatoare am putea asista la o “inasprirea a discursului anti-francez si anti-Sarkozy in Romania”, dar si ca “Sarkozy ar putea sa faca din Romania un tap ispasitor in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2011”. In fine, europarlamentarul Cristian Preda invita la prudenta : “Daca vom vedea in episoadele recente motive pentru a privi Franta ca pe un adversar, vom intra pe un teritoriu mlastinos si periculos, deoarece nu trebuie uitat sprijinul masiv al Frantei pentru aderarea Romaniei la NATO si la UE. In relatia cu Parisul, Romania trebuie sa gaseasca un ton cordial si demn”.

2011?

Dupa episoadele tensionate din 2010, cum va evolua relatia anul viitor ? Ea depinde in primul rand de chestiunea Schengen. E foarte probabil ca aderarea nu se va produce in martie, ceea ce va starni frustrare la Bucuresti. Noul ministru francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, spune ca ar trebui creat un “grup de lucru la nivel european care sa ajute Romania si Bulgaria sa se pregateasca pentru aderarea la Schengen”. Sa fie vorba despre o noua monitorizare ? Romania a anuntat ca nu accepta asa ceva. Dar care ii este marja de manevra din moment ce cuplul franco-german e pe aceeasi lungime de unda referitor la Schengen, iar alte tari au aceeasi viziune ?

Cum in ambele tari politica externa este “domeniul rezervat” al presedintilor e nevoie cit mai repede de un dialog intre Nicolas Sarkozy si Traian Basescu. O vizita a lui Traian Basescu la Paris fusese schitata in urma unui dialog telefonic din luna septembrie. De asemenea, ministrul de externe, Teodor Baconschi spunea ca va merge la Paris pentru a pregati vizita sefului statului. La citeva zile dupa aceasta declaratie, Traian Basescu anunta insa ca initiativa ministrului de externe este “nefericita” (un anunt care a starnit o oarecare perplexitate in ministerul francez de externe). Presedintele roman spune ca se intilneste la Consiliile Europene cu Nicolas Sarkozy, o data la trei luni, si, prin urmare nu ar fi nevoie de o intalnire speciala.

Si totusi. Cind cel care ti-a fost principalul avocat pentru aderarea la NATO si UE trimite mesaje atit de critice situatia este preocupanta iar o vizita bilaterala – cu o agenda clara – nu ar fi in nici un caz superflua. Cu cit dialogul se petrece mai repede, cu atit sansele ca tensiunea sa scada sint mai mari. In caz contrar, s-ar putea sa fim nevoiti sa asteptam rezultatul alegerilor prezidentiale franceze din 2012 pentru a relansa relatia dintre Paris si Bucuresti.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro

Președintele Parlamentului – șef al statului prin puterea legii

ianuarie 2nd, 2011

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Presedintele Parlamentului, Marian Lupu, exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 91 din Constitutia Republicii Moldova, dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.

Din economia articolului 91 din Constitutie, Presedintele Parlamentului exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 135 alin.(1) lit. f) din Constitutie, Curtea Constitutionala urmeaza sa constate circumstantele care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova. Astfel, din interpretarea gramaticala a textului constitutional, deducem ca atributia Curtii este de a constata o circumstanta sau o situatie si nu de a hotara asupra acesteia. Prin urmare, avizul emis de Curtea Constitutionala are un efect declarativ si nu constitutiv, deoarece Curtea este chemata sa constate existenta unei situatii nascute anterior sesizarii. Avizul Curtii nu “da nastere” interimatului, ci doar confirma existenta acestuia. Daca s-ar merge pe ideea ca interimatul ia nastere la data emiterii avizului Curtii Constitutionale, atunci s-ar incalca principiul continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului, statuat in termeni imperativi in art. 91, ajungandu-se la situatia in care, intre data intervenirii vacantei functiei, demisiei sau imposibilitatii temporare de exercitare a atributiilor si data constatarii existentei acestor circumstante prin avizul Curtii Constitutionale,sa existe un vid de putere la nivelul sefului statului, lucru nepermis intr-un stat de drept.

In consecinta, normele din Codul jurisdictiei constitutionale, recte art.38 alin.(2) lit. c) coroborat cu art. 63 lit. d), prin care se statueaza ca pentru constatarea  circumstantelor ce justifica interimatul functiei  de Presedinte  al Republicii Moldova, Parlamentul trebuie sa adopte o hotarare, semnata de Presedintele Parlamentului, sunt contrare spiritului Constitutiei. Urmand logica acestor texte, se poate ajunge la situatia absurda in care o majoritate conjuncturala constituita in Parlament ar respinge o astfel de hotarare, ceea ce inseamna crearea pe cale artificiala a unei situatii de vid de putere, intrucat, nefiind adoptata hotararea respectiva, nu poate fi sesizata Curtea Constitutionala pe taramul art. 135 alin.(1) lit. f). Pe cale de consecinta, Curtea nu ar putea emite avizul care ar urma sa constate existenta circumstantelor care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, fapt ce ar duce la un blocaj institutional.

De lege ferenda, se impune modificarea Codului juridictiei constitutionale in sensul atribuirii Presedintelui Parlamentului dreptul de sesizare a Curtii Constitutionale pe taramul art. 135 alin.(1) lit.f), fapt ce ar duce la punerea in acord a acestor dispozitii cu spiritul Constitutiei si ar evita situatiile de blocaj institutional.

In concluzie, Presedintele Parlamentului asigura automat interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, in conditiile normei imperative de la art. 91 din Constitutie.

Tăiem porcul la Chicago! O știre face ocolul presei din România…

ianuarie 2nd, 2011

O stire face ocolul presei din tara. Niste romani au taiat porcul de Craciun. S-a intamplat la Chicago -SUA.
Alarmati de zgomotele firesti unui astfel de ritual, dar necunoscute lor, vecinii au alarmat fortele de politie. Dupa ce trupele au luat cu “asalt” curtea imobilului unde se petrecea marele delict, romanii au fost dusi la politie,de unde au scapat usor pe motivul respectarii dreptului la libertate in privinta traditiilor.

Nu vad nimic deosebit in stire, un fapt absolut divers si mi se pare chiar idiot interesul care i se da. Chiar daca ar fi adevarata!

Asa alimentam, din ratiunea unui rating aberant, prin pierderea increderii in ce inseamna roman si Romania, enumerari si caracterizari de genul: “gluma numita Romania”, ”gloata salbatica ce nu stie decat sa fure”, ”vagauna medievala” cu care m-a procopsit recent un “comentator” de pe net!

Ca mi-a spus-o mie nu ar fi o problema, dar individul se referea la romani si Romania.

Am reactionat in acel caz cum fac si acum!

Mult zgomot pentru nimic in cazul Chicago dar si zgomotul intra la aditionale….

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

Istoria ieri şi azi: faptele „aşa cum au fost” şi tentaţia falsului

ianuarie 2nd, 2011

Autorii primelor scrieri oamenilor şi faptelor din trecut şi-au legitimat consemnările prin clamarea adevărului celor consemnate, demonstrat prin invocarea unor mărturii care să pară credibile potenţialilor cititori, a inspiraţiei divine sau a unor experienţe personale care i-au pus în contact nemijlocit cu realităţile descrise. Aceleiaşi etape a genezei sale, îi datorează istoria şi caracterul ei angajat în serviciul cetăţii, al cauzei comunităţii căreia i se adresa sau a facţiunii căreia îi aparţinea autorul şi protectorii săi, iar astfel de afinităţi şi limitele cunoaşterii au favorizat disponibilitatea istoricului spre emoţional şi retorică, făcând loc pledoariilor patriotice şi expunerilor literare. Antichitatea clasică ne-a transmis istoricilor contemporani atât idealurile ştiinţifice ale istoriei ca învăţătoare a vieţii, ale descrierii faptelor fără mânie şi părtinire, dar şi interferenţele riscante cu naraţiunea literară şi cu preluarea necritică a unor tradiţii şi mituri. Încă în momentul în care conflictul pentru dominaţia lumii clasice mediteraneene nu se tranşase, grecul Polibyos, poate singurul istoric în accepţiunea ştiinţifică a termenului pe care l-a cunoscut antichitatea, sublinia responsabilităţile ce revin autorului de istorie şi caracterul nociv al mistificărilor voluntare şi ale exagerărilor stilistice. Meritele sale ca promotor al spiritului critic sunt cu atât mai mari cu cât avem de-a face cu exponentul unei comunităţi care pierduse competiţia politică şi economică şi care căuta mijloace de a-şi prezerva specificul cultural în relaţie cu noua putere în ascensiune, Roma lui Cato Senior şi a Scipionilor. Conştiinţa înfrângerii şi prizonieratul politic nu îi inspiră autorului  ostilitate faţă de subiectul său, ci mai mult, îi prilejuieşte o analiză pertinentă a instituţiilor romane, elenistice şi cartagineze, iar succesele Romei sunt explicate tocmai prin caracterul echilibrat şi funcţional al sistemului său politic şi administrativ.

Nu am insistat asupra acestui exemplu pentru a face o demonstraţie de falsă erudiţie, ci din convingerea că sensurile enunţurilor şi metodei sale au rămas la fel de actuale şi azi, chiar şi după două secole în care fiecare ideologie şi revoluţia pe care a generat-o a propus o lectură proprie a istoriei, pornind de la repudierea precedentelor şi structurată în logica normelor etice şi ştiinţifice considerate canonice. Apelul la critică, responsabilitate şi renunţarea la locuri comune în favoarea contextualizării continuă să fie singurele mijloace care asigură o reconstituire veridică a realităţilor care ne-au precedat, care au supravieţuit oricum sub forma unor relatări parţiale, marcate de selecţia subiectivă a memoriei individuale şi colective.

Scrisul istoric şi discursul naţional

Apariţia istoriografiei moderne şi structurarea coerentă a ideologiilor naţionale sunt fenomene aproape contemporane, iar interferenţele dintre ele nu se rezumă doar la date conjuncturale sau de cronologie. Adepţii tezelor herderiene au căutat în studiul specificului şi tradiţiilor naţionale resorturile volksgeistului, forţa colectivă ce guvernează destinul istoric al comunităţilor umane, încercând să se distanţeze de scientismul nivelator al iluminiştilor şi de credinţa lor nestrămutată în virtuţile omului şi ale civilizaţiei. Aşa cum apartenenţa la religia creştină nu a pus capăt rivalităţilor dintre suveranii şi comunităţile etnice medievale, iar începând din secolul al XIII-lea a devenit unul din catalizatorii conştiinţei identitare, naţionalismul, religia lumii moderne a accentuat concurenţa pentru acumularea de resurse şi pentru pondere politică. Xenofobia latentă pe care pragmatismul oamenilor politici a menţinut-o în limite controlabile pe durata secolului al XIX-lea, dar care a declanşat în ultimă instanţă cele două războaie mondiale, s-a manifestat şi în planul scrisului istoric, cu reverberaţii detectabile şi azi în mentalul şi conduita colectivă. Istoricii s-au simţit datori să-şi servească naţiunea de origine punând în serviciul obiectivelor acesteia resursele entuziasmului patriotic în aceeaşi măsură în care faptele adversarilor tradiţionali au fost filtrate prin grila rigorii critice. Teoreticieni ai ştiinţei istorice precum Leopold von Ranke sau Theodor Momsen au acreditat tema misiunii civilizatoare a naţiunii germane în relaţie cu slavii şi maghiarii, iar discipoli ai acestora au glosat asupra pretinsei incapacităţi a naţiunilor din est de a se edifica structuri statale sau urbane. Istoricii francezi au subliniat superioritatea culturală şi instituţională a francezilor, edificatorii celui mai eficient stat medieval, guvernat de instituţii naţionale, iar istoricii ruşi, adepţi sau ostili teoriei descendenţei din varegi, au căutat în Evul Mediu sensurile misiunii naţiunii ruse şi au propus paradigmele ortodoxiei ca soluţie morală pentru regenerarea morală a Occidentului, ca o contrapondere la liberalism şi ssubversiunea revoluţionară. Istoriografia românească antebelică a evoluat într-un sens similar, autorii formaţi în ambianţa universitară franceză sau germană au încadrat interesul pentru cunoaşterea istoriei românilor în efortul de edificare a statului naţional. Discursul istoric s-a concentrat asupra unor subiecte aflate pe agenda politică a momentului, precum controversele cu istoriografia maghiară legate de continuitatea locuirii la nordul Dunării şi mai ales în spaţiul intracarpatic după retragerea romană din Dacia, rolul românilor în apărarea creştinătăţii şi valoarea de simboluri şi forţa de sugestie a unor leaderi politici şi militari, aureolaţi de victorii militare sau, într-o dimensiune mai puţin vizibilă, a unor intelectuali care au contribuit la articularea discursului identitar al românilor. Este dificil de stabilit cu precizie dacă anumite concluzii ale acestei etape a scrisului istoric românesc, nuanţate sau anulate de cercetări ulterioare, au fost generate de comandamente sociale sau politice, sau de limitele cunoaşterii surselor documentare şi a arhivelor. Ar fi cu totul nedrept să invalidăm în integralitatea ei opera unor specialişti de talia lui A.D.Xenopol, Nicolae Iorga sau Gheorghe I. Btrătianu, aşa cum tind să facă unele abordări contemporane, numai în virtutea unor exagerări obiective sau a suportului documentar de care au dispus aceştia din urmă. Pe de altă parte, naţionalismul românesc modern pare aproape rezonabil în comparaţie cu scrierile unor prelaţi maghiari care, în contextul revoluţiei din 1848 îl invocau pe Iisus ca pe un strămoş al maghiarilor sau cu autorii ruşi care conectau originile Romanovilor cu dinastia Iulia-Claudia. Chiar dacă şi în spaţiul românesc, istoria nu s-a putut sustrage exigenţelor propagandei, iar faptul este relevat cu uşurinţă de manualele din epocă, mediul academic a manifestat disponibilităţi pentru dezbateri în care caracterul polemic nu a exclus în general civilitatea, iar actele de frondă ale generaţiilor mai tinere au inspirat noi direcţii interpretative, cu rezultate ce pot fi valorificate în actualitate, odată ce restituirea trecutului se poate emancipa de presiunile prezentului.Laboratorul istoricului avea să fie confiscat asemenea bibliotecilor publice şi private şi transformat în poligon de experienţe ideologice şi identitare ca urmare a instaurării regimului comunist. Dacă preluarea mediocră a docmelor staliniste datorată lui Mihail Roller a rămas un fenomen meteoric, discursul istoric naţional-comunist continuă să genereze provocări pentru istoricii profesionişti şi să capaciteze atenţia unor categorii ale publicului, afectate de ritmul schimbării grilei de valori sociale şi educaţionale..

Rechizitorii, baricade, conspiraţii

Tentativele regimurilor comuniste de a se legitima prin apelul la trecutul naţiunilor guvernate a fost un fenomen intens studiat în ultimele două decenii şi chiar dacă problematica generează un larg spectru de opinii şi controverse, majoritatea studiilor tind să îndreptăţească aprecierea lui Adam Michnik, conform căreia naţionalismul a reprezentat ultimul refugiu al comunismului. Cazul românesc este unul din puţinele care oferă exemple de instrumentalizare sau reinventare a istoriei naţionale înintegralitatea ei, din antichitate până, să ne oprim aici, la revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să ne reamintim de exagerările referitoare la rolul tracilor în antichitate sau la superioritatea iliteratei civilizaţii dacice în raport cu invadatorii romani, chiar dacă pe descendenţa romană a românilor se fondase identitatea naţională românească modernă.. Varianta extremă a acestui aşa-numit dacism şi-a asigurat o oarecare popularitate după 1990, graţie unor publicaţii cu preocupări exotice, mult mai bine susţinute economic decât cele aparţinând universităţilor sau muzeelor, cu documentatele dar sterilele lor cercetări arheologice. Teze conform cărora în Carpaţi s-ar afla un centru dinspre care au iradiat toate marile civilizaţii ale antichităţii, sau dezbaterea în jurul tăbliţelor de la Tărtăria, considerate de unii drept dovezi ale primei scrieri din istoria omenirii, sunt extrem de tentante într-un context socio-cultural marcat de regres economic şi de recalibrări axiologice. Acelaşi gen de practici au vizat şi Evul Mediu şi epoca modernă, voievozii munteni şi moldoveni fiind confiscaţi de propaganda oficială pentru potenţialul lor de precursori ai regimului dictatorial. Moldova şi Ţara Românească devin astfel protagonistele unei istorii autarhice, în care poporul înarmat, strâns unit în jurul conducătorului, au ca unică raţiune de a fi apărarea ţării în faţa vecinilor ostili, demers jalonat de victorii militare de excepţie, separate prin lungi perioade de tăcere. Trecutul este invocat în forma sublimată a unor personalităţi alese să satisfacă interesele oficiale, iar retorica marxistă şi-a păstrat parţial sfera de influenţă în relaţie cu epoca modernă, în care monarhia şi partidele active în vechiul regat şi în Transilvania sunt aproape ignorate, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza sau a câtorva leaderi paşoptişti radicali. Istoria Transilvaniei, a beneficiat de acelaşi tratament, numai că în această privinţă, rescrierea militantă a trecutului a luat forme mai palpabile tocmai la Cluj, unde administraţia naţionalistă a generat cunoscuta confruntare legată de statuia regelui Matya Corvinul şi de vestigiile fundaţiei romane a oraşului. Poate părea straniu faptul că tocmai unul din cei mai iluştri regi ai Ungariei, căruia adversarii politici i-au reproşat originea românească, a devenit obiectul ostilităţii celor ce se străduiau să afirme programatic caracterul românesc al Transilvaniei. Explicaţia nu trebuie căutată doar în caracterul de simbol pe care monumentul l-a dobândit pentru comunitatea maghiară din Cluj, ci mai ales în necesitatea funciară a unei istorii conflictuale între români şi unguri, singura care poate legitima autoritatea unor leaderi exclusivişti, în lipsa unor performanţe în gestiunea treburilor publice. Aceleiaşi viziuni etniciste i se încadrează şi românizarea şi cultul lui Paul Kinisz, mai cunoscut ca Pavel Chinezul, şi mai ales insistenţa ostentativă asupra unor momente tragice din istoria modernă a Transilvaniei, precum conflictul din 1848-1849. Subiectele care asigură speculaţiei şi falsificării un spaţiu nedrept de generos sunt datele istoriei contemporane, insuficient cunoscută chiar istoricilor profesionişti. Autori de diverse formaţii şi încadraţi unor tendinţe politice difuze îşi propun să exonereze mişcarea legionară de acuzaţiile de antisemitism şi asviolenţă, sau încearcă o reabilitare măcar parţială a lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Este evident că fenomenul legionar merită o analiză mult mai nuanţată decât cea rezultată din dosarele Siguranţei sau ale Securităţii comuniste, că această mişcare antisistem a avut particularităţi care o diferenţiază de nazismul german sau de fascismul italian, dar evenimentele anilor 40 nu pot fi explicate doar prin caracterul tendenţios al opiniilor adversarilor sau prin existenţa, mai mult sau mai puţin dovedită, a unor provocatori. În aceeaşi ordine de idei, nu putem ignora faptul că şi societatea românească a cunoscut forme ale antisemitismului, de la circumspecţia lumii rurale în raport cu unele practici economice şi forme de viaţă, la excesele unor categorii sociale urbane sau expresii livreşti.

Mecanismul după care sunt elaborate aceste aprecieri care încearcă să-şi asigure o dublă cetăţenie, în zona istorică şi în cea politică, este unul uşor de decriptat: promotorii lor sunt în majoritate istorici autodidacţi, tentaţi de popularitatea facilă adusă de invective, preiau selectiv şi necritic fapte istorice reale dar refuză contextualizarea, iar locul documentului este luat de vehicularea unor teorii ale conspiraţiei universale. Responsabilitatea pentru gradul de credibilitate al acestor interpretări revine şi istoricilor specializaţi, care dintr-un complex de superioritate sau din raţiuni de oportunitate preferă să evite confruntările cu autorii lor, dar şi oficialităţii, care în lipsa unor beneficii imediate, plasează investigaţia istorică la periferia cercetării ştiinţifice. Experienţa tragediilor din proximitatea frontierelor noastre ar trebui să fie suficientă pentru a înţelege la ce poate duce falsificarea trecutului îndepărtat sau recent, sau permanenta agitare a cămăşii însângerate. Inhibarea riscurilor nu poate fi avută în vedere decât prin soluţii pe termen lung, care să-şi găsească locul în reforma educaţiei, în care istoria să nu se mai reducă la memorarea prea puţin utilă a unui şir de date şi bătălii, dar nici să neglijeze analiza unor astfel de evenimente în favoarea unor eseuri canonice despre integrare europeană şi multiculturalism, care să înlocuiască realismul socialist cu corectitudinea politică.

Crăciun la Botoșani

ianuarie 2nd, 2011

La parada si spectacolul formatiilor de obiceiuri populare, datini ( sarbatorile de iarna ) din Botosani participa in fiecare an formatii locale si din alte judete cum ar fi Bacau, Iasi , Maramures, Bistrita si chiar Republica Moldova.

Spectacolul incepe cu o parada pe strazile orasului iar apoi fiecare formatie/judet se prezinta cu un program pe scena din piata orasului. Ca in fiecare an si anul acesta a fost un spectacol superb, ti se pune un nod in gat cand vezi incarcatura spirituala a acestor obiceiuri. In multe sate sunt primari sau profesori inimosi care incurajeaza pastrarea acestor comori, ei merita toata stima, lauda si incurajarea noastra a romanilor.

Langa Botosani, in localitatea Tudora, are loc in ziua de 31 decembrie a fiecarui an un spectacol, destul de mare, cu obiceiuri numai din aceasta comuna. Vin zeci de masini cu vizitatori din multe judete indepartate sa urmareasca minunea spectacolului folcloric.

Aceste obiceiuri de Craciun se organizeaza in mai toate judetele Romaniei iar pentru varietatea spectacolelor fiecare judet importa si exporta formatii din judetele vecine.

O mai noua traditie este Targul „Produs in Botosani ” unde expun mesteri populari, mestesugari, firme de produse de carne , brutarie, bauturi naturale, miere de albine, toate produse locale. Este o adevarata binecuvantate sa fii acolo de sarbatori, sa participi cu tot sufletul la astfel de superbe manifestari folclorice.

Nu ar fi rau sa promovam mai mult aceste comori ale poporului nostru care ne-ar putea aduce mii de turisti curiosi din toate partile lumii. Un francez a afirmat nu de mult ca la noi in Romania la fiecare 20 km intalnesti alte si alte traditii si obiceiuri,  varietatea este imensa iar el nu a vazut asa ceva nicaeri altundeva in lume.

Dan David Prize 2011

ianuarie 2nd, 2011

Dan David Prize 2011 este oferit de Fundatia The Dan David al carui sediu se afla la Universitatea din Tel Aviv.

Informaţii generale pentru Burse 2011

Termenul limită pentru primirea cererilor de burse este 15 martie 2011.

Dan David Prize 2011 ofera anual douăzeci burse de studiu in valoare de 15.000 dolari pentru studenti doctoranzi cu merite deosebite şi pentru studenti postdoctoranzi cu merite exceptionale în domeniul ales.

Dan David Prize 2011 consta in acordarea a zece burse postdoctorale şi doctorale pentru studenţii de la universităţi din întreaga lume şi zece burse pentru studentii de la Universitatea din Tel Aviv.

Dan David Prize 2011 este acordat în funcţie de merit, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică.

Pentru aplicatie puteti accesa: http://www.dandavidprize.org/index.php/scholarship-applications/application-form.html

sursa: http://www.dandavidprize.org/

Recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști

ianuarie 2nd, 2011

Trebuie să precizez că nu toți acești cârcotași naționaliști sau nostalgici comuniști sunt persoane care au trăit ca adulți înainte de decembrie 1989. Unii sunt tineri care au aflat de la rude, din cărți sau de pe internet că pe vremea lui Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău și în orice caz mai bine decât pe vremea lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu.

Deși i-am împărțit în două categorii, naționaliști și comuniști, distincția nu e ușor de făcut. În prima categorie intră de regulă aceia care se declară anti-comuniști, dar până la urmă ambele categorii cad de acord în aversiunea lor față de prezentul democratic, ajungând practic la aceleași cauze ale relelor actuale și la aceleași soluții, de cele mai multe ori simpliste, pentru remedierea lor.

În rândurile ce urmează am să fac niște recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști, care le-ar putea fi utile în depășirea stării permanente de frustrare care le otrăvește mintea și viața. Iată-le:

– Nu mai înjurați democrația, atribuindu-i responsabilitatea pentru toate relele prezentului. Învățați din trecut că este alternativa cea mai puțin proastă dintre toate câte au fost încercate până acum, din timp în timp, vorba lui Churchill (pe care mulți dintre voi îl urăsc, pentru “vânzarea României lui Stalin”, deși fără această “vânzare” n-ați mai fi cunoscut pe pielea voastră sistemul comunist pe care acum îl regretați).

– Încercați să înțelegeți că libertatea de exprimare pe care o clamați (și care e reprimată în sistemele a căror apologie o faceți) impune și responsabilitate. Nu mai incitați la ură (de rasă, interetnică, religioasă, de clasă). Pe lângă faptul că e moralmente abject, de cele mai multe ori constituie un delict penal.

– Nu mai dați soluții simpliste, de tipul “ar trebui băgați imediat la închisoare (eventual împușcați) toți cei care…”. Ceaușescu (pe care mulți dintre voi îl regretă) avea la îndemână aceste metode și n-a rezolvat nimic, dimpotrivă. Învățați că într-o democrație, unde interesele cetățenilor sunt adesea conflictuale, soluția nu poate fi decât un compromis adeseori nesatisfăcător. Acceptați faptul că în societate un pesimism realist e mult mai util decât un optimism nemărginit și nebazat pe realitate.

– Limitați-vă încrederea în capacitățile statului de a rezolva orice problemă a cetățenilor. Dacă doriți să ajutați la bunul mers al societății, alăturați-vă unui partid politic sau unei organizații a societății civile.

– Nu mai tunați și fulgerați împotriva celor care nu vă împărtășesc convingerile religioase (de regulă creștin ortodoxe). Nu mai confundați ateismul de stat de sorginte comunistă cu ateismul individual dintr-o democrație. Nu mai militați împotriva predării teoriei evoluției și în general a științei în școli sau dacă doriți să fiți consecvenți renunțați să mai folosiți internetul și duceți-vă la preot, nu la medic atunci când sunteți bolnavi. Și mai presus de orice nu uitați că în România, ca în orice țară democratică, religia e separată de stat.

– Nu mai incitați la ură împotriva romilor. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României și mai, presus de orice, ființe omenești. Nu se va rezolva problema lor socială (reală) cu metode de forță sau cu continuarea tacită a discriminării actuale.

– Nu-i mai înjurați pe ungurii din România. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României, pe aceste meleaguri de 1000 de ani, iar în Transilvania, cu origini probabil mai vechi decât majoritatea românilor de acolo. Au dreptul să se simtă și ei acasă în țara lor, inclusiv să-și folosească limba maternă în public. Dacă nu puteți să vă puneți în pielea lor, atunci gândiți-vă la românii din Ucraina și imaginați-vă ce înseamnă să fii minoritar.

– Nu mai dați vina pe evrei pentru tot ce se întâmplă rău în România. După ce i-ați acuzat că au adus comunismul (pe care acum mulți dintre voi îl regretați), acum îi acuzați că au adus capitalismul. Abandonați încrederea oarbă în teoria consiprației universale evreiești. Și chiar presupunând, prin absurd, că evreii conspiră împotriva României, dacă sunt așa de puternici cum îi considerați voi, ce rost are rezistența, sau “if you can’t beat them, join them”. Nu mai negați Holocaustul, pe lângă faptul că e stupid în anul 2010 – când există atâtea dovezi istorice – și abject din punct de vedere moral, mai constituie și un delict penal în România.

– Nu vă mai revoltați împotriva Uniunii Europene și a NATO, după ce ani de zile ați dorit, în marea voastră majoritate, ca România să facă parte din cele două organizații occidentale. Din nou, ca și cu democrația, e cel mai mic dintre două rele.

– Nu mai idealizați personaje ca Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. Chiar dacă au avut vreun merit în trecut, moștenirea lor nu poate fi decât una nocivă în contextul de azi.

– Nu vă mai imaginați că se poate trăi ca în capitalism și munci ca în comunism. Asumați-vă răspunderea pentru propria bunăstare și nu mai așteptați ca cineva să vă “dea” ceva.

Nu săriți de doi metri, dând cu capul de tavan, când citiți aceste rânduri. Reflectați și poate adoptând câteva dintre aceste recomandări viața voastră va deveni, dacă nu mai bună, atunci ceva mai puțin inconfortabilă.

Canonul libertății: “Religiile politice” de Eric Voegelin

ianuarie 2nd, 2011

A sosit din plin momentul ca discutiile in jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea sa iasa din amatorism, sa intre cu adevarat in zona expertizei.  Este nevoie de racordarea faptelor (pe care, fireste, trebuie sa le cunoastem, sa le examinam, sa le explicam, in primul rand prin accesul neingradit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militantii noilor credinte.  Mai mult, este nevoie de o deconstructie a substratului doctrinar si emotional, a matricii paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.  Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbari esentiale in regimul subiectivitatii, au tradus institutional si in planul actiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice traditionale prin noi doctrine menite sa inflameze, sa galvanizeze, sa genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare in numele carora milioane de oameni au fost prigoniti, deportati, inchisi, asasinati.  Totalitarismul nu poate fi inteles fara explorarea religiilor politice pe care s-a intemeiat (a se vedea in acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorata profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologica si soteriologica a ideologiei comuniste in versiunea sa romaneasca).  Atunci cand unii il numesc pe Adrian Paunescu un simplu “mascarici de curte”, mi-e teama ca se subestimeaza rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul ca sistemul nu putea functiona in absenta acestor procesiuni cultice care combinau misticismul institutionalizat cu fanatismul si cu partolatria exclusivista.

Colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Editura Humanitas are tocmai acest scop, de a oferi perspective istorice, analitice si hermeneutice deopotriva asupra conceptelor moderne privind libertatea cat si privitoare la asaltul impotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Ma bucur sa pot anunta aparitia uneia dintre cartile mari ale secolului trecut. Este, daca nu ma insel, prima lucrare de Eric Voegelin (1901-1985) care apare in traducere romaneasca. Salut aici efortul exceptional al istoricului Bogdan Ivascu, autorul traducerii si al studiului introductiv.

Am inceput sa-l citesc pe Voegelin in anii 80, la indemnul profesorului Virgil Nemoianu (care il considera drept unul dintre marii ganditori politici ai modernitatii). In 2009 am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Craiutu si Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutata in adancime, alaturi de contributiile unor Raymond Aron si, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit in acesti ani corespondenta dintre Voegelin si Leo Strauss. Sunt convins ca, alaturi de lucrarile unor Raymond Aron, Elie Halevy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kolakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghita Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a ma limita doar la aceste nume, contributiile lui Voegelin traseaza liniile de forta ale rezistentei in raport cu profetismul revolutionar comunist si fascist, cu orice forma de colectivism utopic, de inginerie sociala cu pretentii universal-transformatoare.

Reiau public aici doua citate de sustinere a cartii aparute pe pagina editurii Humanitas:

„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com

Contribuabilul român, faţă cu statul

ianuarie 2nd, 2011


Relaţia cetăţeanului cu statul, cea de contribuabil, este în principiu una similară cu cea dintre un plătitor şi un furnizor de servicii. Eu plătesc cât îmi cere, în schimb el furnizându-mi ordine publică, condiţii favorabile desfăşurării activităţii economice, asistenţă medicală, acces la justiţie etc. Când furnizorul de servicii este privat, el face, de regulă dar şi în fapt, tot ce-i stă în putinţă ca eu să pot plăti cât mai uşor. Asiguratorii sunt în stare să vină şi acasă, furnizorii de telefonie mobilă au contracte cu toate băncile mari, astfel încât să nu trebuiască să mă deplasez mai mult de 5 minute (asta dacă nu am chef să plătesc prin internet), şi exemplele pot continua. Că odată ce ţi-au luat bănuţii, unii dintre ei se poartă ca-n codru, e altă istorie.

Cine şi-a plătit măcar odată impozitele a constatat, desigur, că statul parcă nu ar vrea să-ţi ia banii. Te duci într-un birou, capeţi o hârtie pe care scrie suma pe care o ai de plată; cu asta de duci la alt ghişeu, unde altă funcţionară îţi ia hârtia, copiază într-un calculator ceea ce omul de la calculatorul anterior tocmai imprimase, apoi, în sfârşit ajungi la casierie unde îţi dai obolul – neapărat în bani peşin, căci plata cu card nu a ajuns aici (nu găseşti nici măcar un ATM în incinta instituţiei). Evident, fiecare dintre aceste mişcări înseamnă zeci de minute de aşteptare.

Vă mai amintiţi harababura creată în august, atunci când o lege şi nişte norme de aplicare contradictorii obligau contribuabilii cinstiţi să stea la câte trei cozi interminabile în fiecare lună, pentru a depune nişte declaraţii care spuneau acelaşi lucru? Ministrul de atunci al Comunicaţiilor, d-l Gabriel Sandu, ne promitea că va face în aşa fel încât să putem depune declaraţiile şi face plăţile online: „În eRomânia vor exista toate formularele existente la aceasta data, atât în ANAF cât şi la Ministerul Muncii. Va fi un link, dai click şi în momentul ăla îţi apare formularul. (…) Se completeaza datele şi automat se trimite.” A şi promis că, dacă nu realizează treaba asta până la 25 septembrie, demisionează. N-a mai apucat, căci a fost remaniat. Noul ministru a lăsat-o mai moale, promiţând că minunatul portal va deveni funcţional de la 1 ianuarie 2011. Între timp, am înţeles că de fapt la începutul anului viitor vor fi nişte testări.

De unde diferenţa dintre atitudinea celor doi furnizori de servicii? Evident, din situaţia de monopol pe care o deţine statul. Dacă nu-ţi convine cum se poartă cu tine, nu poţi merge la alt furnizor (sau mă rog, poţi, preşedintele ţării chiar ne-a îndemnat s-o facem, câteva milioane dintre noi au făcut-o deja), şi nici nu poţi renunţa la serviciul respectiv – de exemplu, să-ţi contractezi o asigurare privată de sănătate şi să-i laşi în plata Domnului pe nesuferiţii de la Casa de Sănătate. Ba, mai mult, dacă îndrăzneşti să superi statul, de exemplu încercând să plăteşti prin internet, te trezeşti cu o notificare (datată acum două săptămâni) în care te ameninţă că dacă în cinci zile nu te duci să plăteşti ceea ce deja ai plătit, urmează să fii executat silit (nu-i clar dacă prin spânzurătoare sau simplă împuşcare).
Dacă tot există această situaţie de monopol (să-i zicem natural deşi, ca anarhist, am unele rezerve), atunci aş propune celui care îmi furnizează – evident, contra cost – serviciul de reglementare a acestor situaţii, anume Consiliul Concurenţei, să adopte în regim de urgenţă (că se poartă) două reglementări, şi anume:

1. Nici o instituţie de stat nu are voie să-ţi ceară un act emis de o altă instituţie de stat. N-au decât să se descurce între ei – de exemplu, cei de la spital cărora le e tare greu să-şi întrebe şefii de la Casa de Sănătate dacă eu sunt la zi cu dările.

2. Dacă într-o instituţie de stat, pentru a-mi achita o datorie către stat, sunt nevoit să stau mai mult de o jumătate de oră, statul este obligat să-mi plătească timpul respectiv, la tariful orar mediu rezultat din veniturile mele din ultimul an. În felul ăsta, s-ar putea să înceapă să-mi convină să-mi plătesc contribuţia lunară la fondul de şomaj, în valoare de vreo 10 lei. Şi, sunt convins, în felul ăsta s-ar putea face o adevărată restructurare a aparatului birocratic, pentru că cineva s-ar lămuri că e ineficient să mă plimbe pe la trei funcţionari pentru o simplă operaţie de plată.

În rest, vă doresc, stimaţi cititori, un an în care să citiţi exclusiv ştiri pozitive.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.romanialibera.ro

Attic Arts 2011

ianuarie 2nd, 2011

Artisti in rezidenta @ ICR Londra

Attic Arts este un program de rezidenta la Institutul Cultural Roman din Londra, care ofera profesionistilor de cetatenie romana din diferite discipline umaniste 2 luni de rezidenta in garsoniera mansardata a Institutului (attic – care da si numele programului).

Programul permite rezidentilor sa lucreze intr-o capitala multiculturala, unica prin diversitatea etnica si complexitatea optiunilor culturale. Aceastia au ocazia sa experimenteze mediul cultural londonez, sa exploreze idei noi, sa fructifice contactele pe care le au cu profesionisti britanici din domeniile respective si sa stabileasca unele noi.

Rezidentii vor realiza proiectul propus in candidatura pentru Attic Arts, care va fi ulterior prezentat la ICR Londra sau in alte spatii din Marea Britanie. Proiectele vor purta mentiunea „Realizat in colaborare cu Institutul Cultural Roman de la Londra, prin programul de rezidenta Attic Arts” in orice comunicare publica.

Regulament general

Obiectivele programului

* facilitarea accesului artistilor romani la scena de arta britanica si crearea de oportunitati de dezvoltare a unui proiect de colaborare pe o tema identificata in prealabil;
* crearea unei arhive de lucrari si proiecte artistice, promovabile ulterior prin reteaua globala a Institutului Cultural Roman, cu scopul de a face cunoscute publicului international valorile culturale romanesti;
* incurajarea dialogului si colaborarii intre producatorii culturali romani si cei din Marea Britanie;
* stabilirea unui profil distinct al Institutului Cultural Roman din Londra ca partener valoros pentru initierea, sustinerea si derularea de programe culturale in colaborare.

Cine poate candida

Orice cetatean roman care are proiecte in urmatoarele domenii: arte vizuale, curatoriat si critica de arta, muzeologie/muzeografie; muzica si muzicologie; jurnalism; traduceri; cercetare si documentare; arhitectura, urbanism si design; literatura si critica literara; dans, artele spectacolului, film si critica de specialitate; patrimoniu cultural; management cultural; stiinte sociale (economie, psihologie, relatii internationale, drept, stiinte politice, sociologie, filozofie, istorie si istoria ideilor etc).

Ce oferim

* bursa de rezidenta in valoare de 1 700 Euro / rezidenta / luna;
* cazare timp de 2 luni in garsoniera mansardata a Institutului, in 1 Belgrave Square, Londra, foarte aproape de Buckingham Palace, Royal Albert Hall si Serpentine Gallery;
* oportunitatea de a initia si dezvolta un proiect cultural nou;
* oportunitatea de a experimenta noi posibilitati si directii in practica artistica prin contactul cu profesionisti si institutii britanice, din aceeasi arie de interes.

Numar de rezidente
4 rezidente pe an.

Documente necesare pentru inscriere:

* formular de inscriere (il puteti descarca aici)
* portofoliu de lucrari, maximum 4 exemple: fotografii (JPG, max. 1MB fiecare) / fisiere audio/video (max. 4MB in total) / texte (max 3 pag format A4). Nu vor fi acceptate documente mai mari.

Data limita de depunere a dosarelor de candidatura:
1 februarie 2011, 19:00 (GMT + 2).

O a doua sesiune de candidaturi se va organiza numai daca cele 4 rezidente anuale nu vor fi acordate integral in luna februarie.

Candidatii si proiectul propus trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:

* calitate artistica si relevanta in raport cu abordarile curente din domeniul respectiv in Marea Britanie;
* capacitatea de a identifica parteneriate cu artisti individuali sau organizatii din Marea Britanie pentru a dezvolta proiectul;
* potentialul de realizare si prezentare a proiectului in cel mult un an de la incheierea rezidentei, la Institutul Cultural Roman din Londra sau in alte institutii din Marea Britanie;
* experienta profesionala;
* abilitatea de a comunica fluent in limba engleza.

Calitatea artistica, capacitatea de a identifica parteneriate si potentialul de realizare a proiectului sunt factori decisivi.

Candidaturile se vor trimite pe adresa atticarts @ icr-london.co.uk.

sursa: ICR LONDRA

De gustibus (non) est disputandum

ianuarie 2nd, 2011

Ca intr-o campanie militara ori temerara de cucerire a unui teritoriu , a unei lumi noi orice actiune ori  escaladare de promovare a unui obiectiv comercial presupune o strategie,  o documentare prealabila a locului de desfasurare, dar si a impactului asupra clientilor.

In orase de provincie si in metropole aventurarea in domeniul gastronomiei pare neavenitilor un fleac.

Un prim pas in punerea pe piata a unui item e nevoie de cunoasterea produsului in intregime si apoi posibilele impresii ale clientilor in legatura cu acesta.

Marketingul ca forma initiala de penetrare a pietei nu inseamna doar reclame, promotii si tone de hartie dispersate in stanga si dreapta.

O metoda relativ noua in Europa, insa deja cu traditie in SUA vine sa contracareze ideea ca gusturile nu se discuta, dimpotriva, e nevoie de opiniile, de sugestiile clientilor.

Realizez ca zeci de restaurante isi inchid portile la scurt timp dupa inaugurare.

Incerc sa va descriu activitatea unei corporatii din regiunea Boston-ului.

Biroul este specializat in lansarea a zeci de produse alimentare pe coasta estica din SUA.

Angajatii sunt alesi in functie de aptitudinile lor profesionale in domeniul alimentatiei publice si in cel al sectorului – vanzari.

Rutina de lucru este relativ simpla, si nu are nimic spectaculos in a deveni un specialist confruntat cu produsul nou si cu reactiile clientilor.

Odata acceptat in randurile companiei de marketing, angajatul va fi investit cu rolul de specialist demonstrator si primeste instructiunile de operare si materialul publicitar.

Ziua de lucru cuprinde trei faze distincte:

1.Pregatirea, familiarizarea cu produsul

2.Prezentarea produsului si distribuirea mostrelor

3.Inscrierea interactiunii demonstrator, produs si client in formulare informatizate menite sa informeze cu acuratete firmele producatoare in cel putin 24 ore de la finalizarea  sedintei.

De la cafea pana la cereale, intreaga gama menita degustarii in sute de mostre reprezinta pasul decisiv in contactul cu clientii.

Claire Bishop, fondatorul companiei de marketing C.A. Courtesy in urma cu 25 de ani, subliniaza ca toti angajatii trebuie sa actioneze asemenea unor straluciti amabsadori ai noilor produse si ca nu numai pregatirea profesionala primeaza, ci si felul in care vorbesc cu clientii, sunt imbracati respectand codul uniformei impus de catre biroul central.

Invazia de noi produse alimentare cu rigorile pietei si ale clientilor, din ce in ce mai atenti cu continutul de sodiu, de zahar, de conservanti sunt obiective majore ale industriei alimentare contemporane.

Membrii echipei de marketing sunt prezenti si in alte genuri de actiuni in cadrul comunitatilor precum:

–        Deschiderea unor puncte comerciale

–        Seri festive cu copiii in restaurante si supermarketuri

–        Targuri comerciale –expozitii

–        Actiuni caritabile

Poate o actiune de formare, de informare a personalului din diferite puncte de vanzare – tejgheaua cu branza si vitrinele cu prezentare ar capata o alta imagine in receptarea consumatorului.

Avand in vedere ca generatorul de venituri ramane insusi clientul trebuie sa tinem seama de comentariile sale, de gusturile si optiunile sale si sa nu-i impunem noi in mod autoritar ce sa puna pe masa.

REŢETĂ GARANTATĂ PENTRU UN AN MAI BUN

ianuarie 2nd, 2011

Se iau 12 luni  şi se curăţă foarte bine de:
– amărăciune
– mândrie
– ură
– invidie
– frică
– irascibilitate
– stres.

Se împarte fiecare lună în 28-31 (după caz), astfel ca proviziile să ajungă exact pe 1 an.

Fiecare zi se prepară separat astfel:
– o parte muncă
– o parte linişte şi odihnă
– o parte umor.

Se mai adaugă:
–  3 linguri de optimism
–  1 linguriţă de toleranţă
–  un praf de bun simţ  şi
–  o picătură de speranţă.

Peste toată compoziţia se toarnă apoi:
–   dragoste din belşug

Preparatul gata făcut se aşează pe un platou şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine.

Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de o ceaşcă de cafea în fiecare dimineaţă !!!!

Prezenta reţetă nu se compensează, este gratuită şi se transmite de la om la om, însoţită de urarea:

LA MULȚI ANI  !!!!!

Rețeta a fost preluată de pe internet.

Coardă cu mac sau nucă

ianuarie 2nd, 2011

În fiecare an, în ajunul Crăciunului, Mama pregătea specialitatea casei, coarda cu mac și cu nucă.

Rețeta, scrisă de mâna Mamei, se află la loc de cinste în „caietul meu de prăjituri”. M-am încumetat la încercarea rețetei, pentru prima dată, în urmă cu 15 ani, după emigrarea mea în Canada. Doream să petrecem un Crăciun lipsit de griji, chiar dacă departe de cei dragi, în atmosfera tradițiilor din casa părintească.

De atunci, coarda cu mac și cu nucă a devenit specialitatea Cristinei. Prietenii care ni se alătură la Crăciun, an de an, consideră aceste bunătăți „piesa de rezistență” a mesei festive din casa noastră.

Doresc să împărtășesc cu voi, cititorii noștri, rețeta atât de ușor de urmat. Aveți nevoie doar de un singur ingredient mai special, dragostea. Sunt sigură însă, că o veți găsi în inimile voastre.

Ingrediente:

- 30 linguri cu lapte
– 20 linguri cu ulei
– 2 gălbenușuri
– 2 linguri cu zahăr
– puțină sare
– 60 g drojdie
– făină cât cuprinde

Metoda de preparare

Se amestecă într-un vas laptele, uleiul, gălbenușurile, zahărul, sarea. Separat se freacă drojdia cu 2 lingurițe de zahăr și puțin lapte, până se face ca o cremă. Se toarnă plămădeala peste restul ingredientelor din vas, adaugându-se făina și amestecând întâi cu lingura, apoi cu mâna. Se frământă aluatul mai departe, până se obține un aluat potrivit de moale și se desprinde de pe mână. Se lasă la cald să crească, timp de o oră.

Umplutura de nucă
– 500 g nuci măcinate
– 350 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă nucile măcinate cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

Umplutura de mac
– 300 g mac măcinat
– 200 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă macul măcinat cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

După o oră, aluatul se împarte în patru părți egale, care se întind pe masa de aluat presărată cu făină, în foi dreptunghiulare, cam de o jumătate de deget grosime. Se întinde nuca sau macul pe fiecare foaie și se face sul, rulându-l de la bază spre vârf. Cele patru coarde obținute prin rulare se așează în tăvi, unde se lasă o oră să crească. Apoi, se ung cu gălbenuș de ou amestecat cu zahăr, se înțeapă cu furculița, se coc la foc potrivit.

După ce s-au răcit, se scot din tăvi, se taie în felii doar înainte de a fi servite. Se pot păstra o săptămână, învelite în folie de aluminiu.

Poftă bună!

Parcajul subteran din Piaţa Universităţii între necesitate şi nelegalitate

ianuarie 2nd, 2011

Într-o zi de toamnă târzie priveam cu neputinţă cum erau scoase statuile din Piaţa Universităţii pentru a fi amplasate în parcul Izvor. Departe de istorie, într-un oraş din ce în ce mai desfigurat.

Acum câtva timp Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional lansa „Cartea neagră: distrugerea patrimoniului arhitectural şi urbanistic din România: [Bucureşti, 1990 – 2009]” (autori: Hanna Derer, Peter Derer, Dan Lungu, Dana Mihai, Andrei Pippidi).

Oare nu suntem martorii pasivi ale distrugerilor patrimoniului arhitectural şi urbanistic, a unor proiecte inutile si constisitoare, a unei administrari deficitare a orasului, în condiţiile în care nu sunt bani pentru consolidarile constructiilor afectate de cutremure si cand mai exista cartiere în Bucureşti fără canalizare şi fără străzi asfaltate?


foto:MN

Vă propunem spre dezbatere câteva aspecte importante parcajul din Piaţa Universităţii Bucureşti:

1) Este necesară construirea parcajului subteran din Piaţa Universităţii Bucureşti în contextul crizei actuale? Se ştie că la Intercontinental mai există un alt pasaj subteran de ani de zile, ce se întâmplă cu acesta? De ce nu este modernizat, renovat etc.?

2) Cine a aprobat această investiţie? Sunt răspunzători în faţa legii cei care au aprobat?

3) Care este suma reală la care se ridică această investiţie şi cine este investitorul? Cu alte cuvinte, cine plăteşte în plină criză?

4) Au fost descoperite mai multe schelete umane şi morminte datând din perioada secolului al XVI-lea pe acest amplasament. Ce măsuri legale s-au luat?

„Conform legislaţiei din România, beneficiarul care doreşte să cosntruiască o parcare cu o adâncime de 20 de metri a fost nevoit să apeleze la cercetarea arheologică pentru a se cunoaşte care sunt realităţile din teren. Din săpăturile anterioare ştiam că există aici două biserici: cimitrul şi vestigiile de la Sf. Sava. Atunci, conform contractului dintre muzeu şi Institutul de Arheologie pe baza unor autorizaţii. De pe 5 noiembrie arheologii efectează cercetări în această zonă. În funcţie de rezultatele care vor fi date Ministerului Culturii se va aproba sau nu proiectul pentru această parcare. Această parcare trebuie să ţină cont de acest studiu arheologic”, a declarat Gheorghe Mănucu, şeful secţiei Arheologie-Muzeul Bucureşti.

5) Se respectă legislaţia în România?
Art. 24 alin (1) din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cu completarile si modificarile ulterioare – actualizata 2009 consideră infracţiuni „a) executarea, fără autorizatie de construire sau de desfiinţare, ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, a lucrărilor prevăzute la art. 3 lit. b”) respectiv „continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii 50 /1991 republicată din „lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum si orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează să fie efectuate la constructii reprezentând monumente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în acelasi imobil – teren si/sau constructii, la constructii amplasate în zone de protecţie a monumentelor si în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la construcţii cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin documentatii de urbanism aprobate”.

Care este poziţia oficială a Ministerului Culturii?

Dar a Inspectoratului de Stat în Construcţii?

Care este opinia oficială a Patriarhiei Române?

Vă redăm un comunicat de presă lansat de curând de OAR semnat de prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc.

Dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii

Stimati colegi,

Filiala Bucureşti a OAR s-a autosesizat în urmă cu două săptămâni in privinţa nerespectării de către Prointec Romania, proiectantul parcării subterane din Piaţa Universităţii, a prevederilor PUZ-ului aprobat pentru această zonă.

In consecinţă au avut două întâlniri prealabile cu proiectantul la sediul nostru, cu care ocazie s-au solicitat explicaţii referitoare cu precădere la limitele parcajului precum şi la legăturile sale cu solul, respectiv prezenţa căilor şi rampelor de acces, scări şi lifturi, asigurarea plantaţiei de aliniament, guri de aerisire, elemente ale proiectului care crează servituţi în spaţiul public al pieţii.

Au participat la acest dialog împreună cu preşedintele filialei, arh. Mihai Ene, vicepreşdinte al resortului profesional, arh. Dan Marin consultant al PUZ pe această zonă, arh. Stefan Bortnowski, vicepreşedinte al OAR, arh. Justin Baroncea, membru al Consiliului Teritorial.
Din partea Prointec Romania au participat arh. Ester Gonzalez-Diez, director general, arh. Adrian Andrei, autor proiect si arh. Margareta Fotache.
La una din întâlniri a participat şi arh. Gh. Pătraşcu în calitatea sa de Arhitect Sef al Capitalei.

Explicaţiile oferite de către proiectant au invocat strict aspectele economice şi tehnice, calitatea soluţiei arhitectural urbanistice fiind lăsată în plan secund, ca o consecinţă a soluţiilor propuse în proiect, deşi în cursul dialogului s-a constatat ca există si alte rezolvări, alternative, care să nu vicieze amenajarea ariei civice pietonale de la sol.

Neexistând un angajament ferm din partea proiectantului privind disponibilitatea de a respecta PUZ-ul, am considerat oportună o dezbatere publică la nivelul structurilor şi organizaţiilor implicate în această acţiune de amploare, importantă pentru imaginea centrului capitalei.

La solicitarea conducerii filialei, miercuri 8 nov. a.c. s-a desfăşurat la sediul GDS o dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii.
Au fost invitaţi reprezentanţi ai Primăriei Municipiului Bucureşti, Ministerului Culturii, Registrul Urbaniştilor, Organizaţiei Propatrimonia, ONG-urilor, etc. şi al proiectantului, compania Prointec Romania.
Motivaţia principală a acestei întâlniri o constituia nerespectarea prevederilor PUZ-ului de către proiectantul parcajului subteran.
Din partea Primăriei Capitalei a participat dl. Victor Teodor Iovici, viceprimar şi Arhitect Sef Gh. Pătraşcu.
După prezentarea de către Filială a celor două documentaţii, ale PUZ-ului şi proiectului parcării subterane, accentuând obligaţia proiectantului de a nu se abate de la prevederile PUZ-ului aprobat, am solicitat desprinderea proiectului amenajării Pieţei de cel al parcării, şi organizarea de urgenţă a unui concurs, deschis tuturor arhitecţilor.

Intervenţiile şi luările de poziţie ale participanţilor au fost unanime în sprijinul respectării prevederilor PUZ-ului şi de obligare a proiectantulului să-şi modifice în consecinţă soluţiile care îl încalcă.

Atât Viceprimarul cât şi arhitectul şef s-au angajat în a lua măsurile de impunere a respectării legislaţiei în domeniu, de protejare a acestui spaţiu public reprezentativ şi de organizare a concursului de arhitectură pentru Piaţa Universităţii, în colaborare cu OAR.

In încheiere am informat autorităţile privind hotărârea filialei de a monitoriza respectarea şi aplicarea acestor angajamente.



Nimic despre cimitirul descoperit, nimic despre necesitatea modificării unei investiţii inutile.
Un Plan Urbanistic Zonal nerespectat, dar care „bate” Planul Urbanistic General al oraşului…

(Într-un caz similar la Atena, Grecia,când au fost descoperite oseminte pe amplasament în staţia de metrou Sintagma s-a dispus realizarea unui muzeu în incinta acesteia.)
Şi iată, se organizează un concurs, chiar două?!… Deci nu au fost respectate prevederile autorizatiei? Si nu este nimeni amendat? Nici constructorul si nici proiectantul? O simpla dezbatere eludeaza aplicarea legii?

Surprize, surprize… Concursuri, concursuri…
Timp în care piaţa Universităţii va sta în plină iarnă cu gropile mari lăsate la discreţia Nepăsării…sau Nelegalităţii?

Israel: Triumful democrației, sau prostia președintelui Katzav?

ianuarie 2nd, 2011

Dupa cinci ani de actiuni judiciare, schimbari de directie dramatice, zvonuri si presupuneri, s-a pronuntat verdictul in procesul fostului presedinte al Israelului, Moshe Katzav. Completul de judecata, condus de George Kara, l-a gasit pe Katzav vinovat de doua violuri (savirsite asupra aceleiasi subalterne, in perioada in care era ministru al turismului), de acte indecente, cu utilizarea fortei fizice (o reclamanta din ministerul turismului si alta din timpul mandatului prezidential), hartuire sexuala (doua victime, in perioada prezidentiala), obstructionarea justitiei, cu presiuni asupra martorilor, in timpul anchetei politiei. Conform acestui verdict Moshe Katzav risca pina la 16 ani de inchisoare desi, dupa aprecierile juristilor, tribunalul nu va cere aplicarea pedepsei maxime prevazuta de lege.

E primul caz, in istoria Israelului, in care un presedinte se confrunta cu astfel de delicte grave. Aparat de o baterie de avocati de prima mina, precum Avigdor Feldmann si Tzion Amir ( David Libai a demisionat in prima faza), Moshe Katzav a sustinut, pe toata durata cercetarilor si de-a lungul procesului, ca este nevinovat, insinuind ca reclamantele, presa si anumiti politicieni i-au inscenat aceste acuzari, din interese politice sau din cauza refuzurilor sale de a ceda unor pretentii si presiuni absurde, la limita santajului.

‘Afacerea Katzav’ a inceput de la o alta reclamanta, care i-a fost subalterna la resedinta prezidentiala, dar procuratura a considerat ca declaratiile acesteia sint problematice, iar avocatii apararii pot sa-i demonteze afirmatiile, subminindu-i credibilitatea. De altfel, politia s-a confruntat permanent cu dificultatea de a dovedi veridicitatea acuzatiilor, fiind vorba de versiuni diferite, greu de demonstrat, nesustinute suficient de alti martori, ci doar de circumstante, confruntari si incoerente, iar decizia judecatorilor s-a bazat pe credibilitatea depozitiilor si pe inconsecventa liniei adoptate de avocatii presedintelui.

Prima greseala

Primul pas a fost facut chiar de Katzav, care l-a convocat pe Meni Mazuz, pe atunci consilier juridic al guvernului, pretinzind ca este santajat de o fosta functionara de la Casa Prezidentiala, care cere sa fie reangajata, amenintind ca va dezvalui detalii personale, legate de relatia sexuala pe care ar fi intretinut-o cu presedintele. Desi unii jurnalisti afirma ca, deja de pe atunci, se raspindisera zvonuri care nu puteau fi ignorate, cred ca aceasta initiativa a lui Katzav a fost prima sa mare greseala. Mazuz nu era avocatul sau personal, nu putea musamaliza lucrurile, iar functia sa oficiala il obliga sa-l trimita pe presedinte la politie, sa denunte aceasta tentativa de santaj. De aici evenimentele s-au precipitat in cascada, presa a inceput o campanie suculenta, scotind la iveala amanunte intime care erau departe de a-l prezenta pe Katzav ca pe o victima, dimpotriva.

Dupa multe tergiversari procuratura nu a reusit sa inchege un act de acuzare bine fondat care sa demostreze, deasupra oricarui dubiu, prin argumente solide, vina presedintelui, iar avocatii au izbutit, prin contestarea unor formalitati si prin discreditarea femeilor care il acuzau pe Katzav, sa ajunga la o intelegere cu procuratura; astfel toata furtuna se reducea la citeva acuzatii minore, care nu-l obligau pe inculpat sa-si recunoasca gravele abateri, nici relatiile sexuale cu subalternele sale.

Consilierul juridic al guvernului, prevazind dificultatea de a dovedi acuzatia de viol, s-a vazut nevoit sa accepte acest acord, in urma caruia Katzav s-ar fi ales cu doar 6 luni de inchisoare conditionata, dupa ce ar fi consimtit ca anumite cuvinte, gesturi si mingiieri puteau fi interpretate ca aluzii sexuale, recunoscind cu jumatate de gura ca a depasit, oarecum, limitele impuse de un cod moral potrivit rolului si atributiilor sale. In declaratia de presa Mazuz si-a argumentat decizia de a prefera acordul, recunoscind lacunele unei asemenea hotariri, lasind, insa, impresia ca, in hatisul situatiei, a preferat linia minimei rezistente, considerind ca insasi recunoasterea unor fapte minore e un succes pentru justitia israeliana.

Explicatiile lui Mazuz au fost urmate de un masiv protest in presa si de domonstratii de strada. Aparatul justitiar era acuzat de incapacitate intrucat potrivit unei zicale israeliene ” muntele nascuse un soricel”. Partial, opinia publica ar fi fost satisfacuta: presedintele demisiona, afacerea nu era musamalizata si, chiar daca aparentele indicau alte abateri, justitia isi facea datoria, transmitind mesajul ca nici un cetatean nu este deasupra legii.

A doua greseala

Dar dupa citeva luni, Katzav comite o a doua greseala, se razgindeste si respinge acest acord, pentru ca, din spusele sale, nu ar fi putut sa traiasca in umbra banuielilor continue, cu asumarea unor delicte, fie ele chiar minore, drept care revine la versiunea lui initiala a nevinovatiei si solicita judecarea procesului, pornind de la premisa ca procuratura nu va putea aduce probe concludente in defavoarea sa.

Aceasta schimbare, in dezacord cu sfaturile avocatilor, mizind pe incapacitatea partii adverse si provocind procuratura la o noua confruntare, demonstreaza trufia presedintelui Katzav, desconsiderarea justitiei, incercarea de a mistifica adevarul pentru a salva o imagine deja deteriorata, atit in presa cit si in constiinta populatiei, care realiza ca presedintele nu era, nici pe departe, omul imaculat si manierat, cetateanul numarul 1 al tarii, sinteza unor calitati morale de nezdruncinat. Nici macar victima unor imprejurari nefavorabile. La numai 24 de ani devenise primar, deputat din 1977, apoi ministru al turismului. Ales presedinte in virtutea unor interese de partid, desi fusese un politician lipsit de stralucire, era considerat un om cinstit de majoritatea israelienilor, pina la recentele dezvaluiri.

In Israel, presedentia statului este o functie mai mult protocolara, fara importante atributii de ordin legislativ sau executiv, dar cu valoare de simbol al unitatii nationale.

Desi in ultimii ani Israelul s-a obisnuit cu politicieni corupti, cu ministri care fura din avutul statului si parlamentari care isi vind crezul pentru avantaje materiale, cu toate ca fostul presedinte, Ezer Weizmann, a fost implicat in nereguli financiare care l-au obligat sa demisioneze in 2000, alegerea lui Katzav in functia de presedinte al tarii, in urma unor jocuri politice, in ciuda unui contra-candidat mult superior lui (Shimon Peres), satisfacea macar din punct de vedere moral. Nu fusese implicat in fraude, nu i se puteau reprosa manipulatii de culise si nici compromisuri grave, imbogatire prin escrocherii sau o viata conjugala presarata cu conflicte.

Originar din Iran, emigrat la virsta de 5 ani, tata a cinci copii si bunic, casatorit de peste 40 de ani cu Ghila, locuind in Kiryat Mal’akhi (orasel in dezvoltare, populat de locuitori simpli), Katzav a absolvit Universitatea Ebraica si a avut o cariera politica bogata (fiind ministru al muncii si al turismului), reprezentind o alegere acceptabila, atit pentru patura saraca din Israel (care vedea in el un reprezentant de succes al comunitatii de evrei orientali, desi Katzav nu si-a fluturat originea), cit si pentru restul populatiei. Pe scurt o familie normativa, unita, pastrind traditia, dar fara excese religioase. Desigur, Katzav nu era o personalitate de nivelul altor presedinti din trecut sau cu faima mondiala a lui Shimon Peres, dar era considerat un om placut, politicos, nu stirnea scandaluri, nu lua initiative politice, isi juca rolul in mod corect, fara note stridente, dar si fara impact international.

Schimbarea de macaz, dupa ce acordul dintre procuratura si avocati a fost acceptat de consilierul guvernamental Mazuz, s-a dovedit a fi lipsita de inspiratie. Conform recentelor declaratii ale avocatului Avigdor Feldmann, acest pas nu a lasat procuraturii alta solutie decit sa inainteze capetele de acuzare cele mai grave, incluzind violul, desi in intelegerea prealabila fusese exclus din ecuatie. Aceasta a ingreunat sarcina procurorilor, dar si a avocatilor, nevoiti sa gaseasca dovezi care sa sprijine decizia lui Katzav (care a demisionat in 2007, dupa citeva aminari) si sustinindu-i, din nou, nevinovatia, ca si cum acordul prestabilit nu ar constitui un compromis acceptabil. Rezultatul a fost ca avocatii au transmis, de-a lungul procesului, un mesaj bilbiit; pe de o parte sustineau ca fostul presedinte nu a intretinut relatii sexuale cu reclamantele, pe de alta parte sugerau ca totul s-a desfasurat in deplin consimtamint.

Verdict univoc

Dupa ani de dezbateri care semanau, in mare masura, cu un joc de poker, judecatorii Tribunalului Regional au decis, in unanimitate, ca fostul presedinte e vinovat de savirsirea a doua violuri, de acte imorale, uzind de forta fizica, de hartuire sexuala, de obstructionarea justitiei. Judecatorul Kara a fost foarte clar in pronuntarea verdictului, neatribuind acuzatului nici un fel de circumstante atenuante, nelasind macar un palid dubiu asupra caracterului fostului presedinte, pe care l-a calificat infractor, violator, manipulator, mincinos, departe de imaginea pe care a incercat sa o perpetueze de-a lungul anilor. Nici Katzav, nici mare parte dintre ziaristi nu se asteptau la un asemenea verdict aspru care nu lasa sa se intrevada cea mai mica ezitare.

Decizia Tribunalului Regional, indiferent de sentinta care va urma peste citeva luni, implica si pierderea, de catre Katzav, a tuturor privilegiilor de care se bucura presedintii care isi incheie mandatul. Conform hotaririi din urma cu doi ani a Comisiei Financiare Parlamentare, orice functionar public, care se face vinovat de infractiuni grave, este privat de toate drepturile, cu exceptia pensiei.

Asadar fostul presedinte nu va mai beneficia de chirie la apartament, secretara, automobil, sofer, cabinet, telefon mobil, cheltuieli de reprezentare. Nici de inmormintare cu fast, alaturi de alti presedinti de stat, nici de invitatii oficiale la ceremonii statale si internationale. Devine, dupa ispasirea pedepsei, un cetatean de rind, fara drepturi speciale.

Avocatii lui Katzav au anuntat ca vor depune recurs la Tribunalul Suprem. Teoretic procesul abia incheiat nu ar fi ultima etapa. Dar  Tribunalul Suprem s-a exprimat deja, in citeva rinduri, relativ la intelegerea pe care insusi Katzav a anulat-o si e greu de crezut ca apararea va reusi sa aduca elemente noi, care sa sustina nevinovatia clientului, dupa zig-zagul fostului presedinte, care a refuzat sa isi asume responsabilitatea faptelor, demonstrate fara umbra de indoiala in proces.

Orgoliu si prostie

Laudind activitatea subalternilor sai si decizia Tribunalului Regional, procurorul sef, Moshe Lador, a declarat ca verdictul reprezinta o victorie a democratiei, o onoare pentru societatea israeliana si pentru sistemul ei juridic. Modul in care s-a desfasurat procedura judiciara ar fi demonstrat ca, in fata legii, fiecare cetatean este egal, nimeni nefiind considerat deasupra ei nici macar presedintele statului. In afara faptului ca nu cred ca Lador trebuia sa-si flateze colaboratorii, in conferinta de presa, pentru simplul fapt ca si-au facut datoria, asa cum trebuie sa si-o execute orice functionar public (declaratia nu era intimplatoare, ci venea pe fondul grevei procurorilor, deci cu atit mai putin potrivita), aprecierile lui Lador mi se par exagerate.

Comparatia cu alte tari, pe care au facut-o citiva jurnalisti, care considera ca, pe multe meleaguri, afacerea ar fi fost musamalizata, nu mi se pare acceptabila. Israelul este un stat democrat, care se pretinde de nivel occidental, nu o dictatura, iar intr-o democratie structura legislativa trebuie sa functioneze in mod corect, conform legii, sa aplice prevederile ei, tinzind spre dezvaluirea adevarului si pedepsirea infractorilor. Ceea ce trebuie sa fie de la sine inteles, nu poate fi considerat un merit deosebit, mai ales pe fondul unei coruptii politice tot mai accentuate si a strinsei legaturi intre avere si putere, din ultimii ani. Democratia si legislatia sint si vor fi mereu supuse la examenul realitatii sociale si economice, iar tribunalul este ultima statie, in care isi pune sperantele populatia.

Sa nu uitam ca Israelul nu are, inca, o Constitutie.  Si ca sistemul politic, cel electoral si mecanismul desemnarilor in functii publice de raspundere incurajeaza coruptia, combinatiile, favorurile reciproce, alterind transparenta deciziilor organelor de conducere si ale structurilor administrative. Dar asta nu e o noutate, o stie toata lumea: in Israel, unii politicieni sint prinsi, altii nu, sau scapa cu pedepse nesemnificative, pentru ca multi cetateni se tem sa reclame neregulile, resemnati din cauza unor rezultate nesatisfacatoare. Prin prisma esecurilor ar trebui, poate, sa consideram verdictul procesului Katzav ca pe un triumf al adevarului, intr-o societate impinzita de norme neclare, de minciuna si prefacatorie, intr-un Israel in care idealurile s-au perimat, in mare masura.

Ca sa nu suferim de amnezie, amintesc ca afacerea Katzav risca sa se incheie cu o intelegere intre procuratura si avocatii apararii, cu 6 luni de inchisoare conditionata, cu victime nedreptatite si cu recunoasterea de forma a unor gesturi tandre, a unei imbratisari parintesti sau a unor complimente gresit interpretate.  Iar ceea ce a impiedicat acest deznodamint absurd, nu a fost profesionalitatea procurorilor. Nici triumful democratiei si al sistemului legislativ, nici macar perseverenta juristilor in dezvaluirea adevarului. Fara indoiala, Katzav este un personaj tragic, care s-a acoperit singur de ridicol. Dar deznodamintul tragi-comediei „Procesul Katzav” se datoreaza  unui „deus ex machina”, pe care, spre deosebire de tragediile grecesti, insusi fostul presedinte l-a adus in scena. Acesta a fost propriul sau orgoliu, sau, in alte cuvinte, trufia si prostia de a anula grotescul acord prealabil procesului.

Koko nu ştia doar să vorbească!

ianuarie 2nd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 2nd, 2011

Iarna in Suedia


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

De ce am nevoie de timpul tău

ianuarie 2nd, 2011

Drag cititor al revistei electronice ACUM, am nevoie de timpul tău. Şi dau acest anunţ, în speranţa că mă vei contacta pe adresa editor@acum.tv şi vom putea încheia un contract de colaborare. Timpul tău contra orice doreşti. Evident, nu voi putea da curs decât ofertelor şi condiţionărilor celor mai rezonabile. Dar de răspuns voi răspunde tuturor ofertelor făcute cu bună credinţă. Evident, evaluarea bunei credinţe este pur subiectivă şi, cel puţin pentru început, se află strict la latitudinea mea.

Am nevoie de timpul tău pentru a creşte puterea vocii revistei ACUM şi a o face auzită de către cei aflaţi în poziţia de a lua măsuri corective sau preventive pentru ca tot ce te dezgustă azi în legătură cu România sau cu românii, ori poate în legătură cu alte ţări, grupuri etnice sau alte tipuri de grupuri umane, să se diminueze. Am nevoie de timpul tău pentru a mări şansa noastră de a face o diferenţă, acţionând şi îndreptând lucruri în direcţia în care am vrea să meargă.

De scris despre valorile pe care le propunem prin ACUM am făcut-o deja de multe ori şi nu mă voi mai repeta. Te îndemn, cititorule, dacă vei fi tentat de această invitaţie, să încerci mai întâi să ne cunoşti un pic măcar, pentru a-ţi doza cât mai bine aşteptările. Apoi scrie-mi: cât timp îmi dai? Când? Cât de realist este să pot efectiv conta pe tine? Ce-mi ceri în schimb?

Iată un caz: un profesor de istorie de la un liceu din Braşov, semnând în nume propriu (nu reiau datele concrete dar ele pot fi uşor aflate din paginile noastre) propune ca soluţie pentru rezolvarea problemelor rromilor nici mai mult nici mai puţin decât lagăre de concentrare şi de exterminare. Somat să retracteze, respectivul se face că plouă. În acel moment, simultan şi fără a comunica în acest sens, un membru al redacţiei ACUM şi un cititor din Germania scriu directoarei liceului respectiv din Braşov cu detalii despre profesor şi modul în care acesta se exprimă. La acea dată nimeni nu avea măcar certitudinea că numele respectivului este real şi cu atât mai puţin că îndeplineşte nobila misiune de a preda istoria într-unul dintre cele mai prestigioase licee din România.

Şi totuşi, cu promptitudine şi cu o fermitate demnă de toată stima, directoarea liceului răspunde, confirmă realitatea existenţei profesorului şi promite că va lua măsuri. La foarte scurt timp după aceea, profesorul revine în paginile ACUM şi retractează cele afirmate, în termeni fără echivoc.

Considerăm acest caz a fi un mare succes al nostru în calitate de cetăţeni dar şi al politicii editoriale a revistei. Iată că posibila apetenţă (sau inconştienţă) de a educa tinerii în spiritul urii, a unui cadru didactic din România, aflat în linia întâi a formării de conştiinţe, a primit un „ciomag virtual” din partea noastră, transformat într-o mustrare cu efecte corective de care justiţia din România, deşi dispune de instrumente legale, nu s-ar fi atins nici măcar cu o pană.

Am putea avea mai multe intervenţii de acest gen? Bineinţeles. Dacă am avea un pic din timpul tău, stimate cititor. Am putea – şi am face o diferenţă mult mai vizibilă.

Era în 2004 când am început ACUM. Am promis că această încercare va dura zece ani. Au mai rămas trei. Voi face tot posibilul ca în acest timp să încerc să atrag cât mai mulţi colaboratori, cât mai mulţi donatori (da, dacă nu-mi poţi oferi timp, cititorule, donează alte tipuri de resurse şi ele vor fi puse la lucru) pentru a face o diferenţă în sensul promovării valorilor ACUM.

Urăsc să bârfesc despre România. Urăsc să împărtăşesc ganduri despre „cât de rău este”, despre „cât de egoişti şi incompetenţi” sunt majoritatea politicienilor din România, despre cantitatea incredibilă de corupţie, incultură, rea voinţă, lipsă de elementar bun simţ şi prevalenţa prostului gust. Despre toate acestea însă, am ales să fac ceva prin ACUM – la fel şi colegii mei, unii dintre noi petrecând peste 20 de ore săptămânal în faţa computerelor, strict pentru a face ca ACUM să fie ceea ce este (de altfel, cerându-ţi timp, cititorule, voi începe să asigur înclusiv transparenţa resurselor care se transformă în ACUM: timp, bani, know-how, etc., şi a numelor care cheltuie aceste resurse).

Noi vrem să îţi asigurăm, dacă îţi convin valorile pe care le propunem, un spaţiu de canalizare a bunei tale credinţe care, luată individual, nu poate realiza nimic. În cadrul unui flux care reuneşte zeci, sute, mii, zeci de mii de conştiinţe, lucrurile vor sta cu totul altfel. Nu ştiu ce alte dovezi să mai ofer sau cum să te rog mai frumos. Sper că este cât se poate de clar că suntem o organizaţie civică în sens larg şi neformalizat şi nu un partid – dacă există vreo suspiciune în acest sens – şi nu avem nici un fel de afiliere.

Hai să oprim „mica bârfă” despre români şi România şi să facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ea.

Cine sunt câștigătorii și perdanții noii guvernări de la Chișinău

ianuarie 2nd, 2011

Teatrul politic s-a terminat dupa definitivarea orientarii viitoarei coalitii de guvernare. Sperantele de instituire a unei coalitii de centru-stanga au pierdut in totalitate terenul, comunistii devenind principalii perdanti ai jocului speculativ si iluzoriu purtat de catre democrati. Fostii parteneri de guvernare isi muta parghiile de influnta in clona AIE (Alianța pentru Integrare Europeană – compusă din Partidul Liberal Democrat – PLDM, condus de premierul interimar Vlad Filat -, Partidul Democrat (PDM) – condus de președintele interimar, Marian Lupu – și Partidul Liberal – PL, condus de Mihai Ghimpu),  denumita pentru moment “AIE 2″, care spre deosebire de prima “constructie” se prognozeaza ca va fi mai transparenta, coeziva, coerenta, obligatorie pentru elementele constituente, legata de consimtaminte, din care considerente avand la baza si elemente de coercitie deocamdata indefinite.

A câștigat PDM?!

Castigatorii principali din competitia pentru coalitii de guvernare au iesit democratii. Acestia si-au elucidat pentru prima data abilitatea de a trage pe sfoara unul din cele mai puternice partide din tara (Partidul Comuniștilor, PCRM), recurgand la tinerea “in sah” psihologic a colegilor din fosta AIE, mentinand totodata in presiune opinia publica locala, dar si numerosii actori externi  fixati cu privirile pe fluiditatile politice din R. Moldova. PDM-ul si-a dorit mult rolul-cheie in dirijarea procesului politic si o va face in continuare, indiferent de nivelul de perfectiune si eficacitate a mecanismelor de guvernare, carpite de cele trei partide intr-o coalitie de centru-dreapta.

Asupra unei mici victorii a PDM-ului indica si reactiile furibunde ale comunistilor, impinsi ca si un an in urma in opozitie. Liderul PDM a reusit sa se impuna folosind slabiciunea PL-ului tras in jos de catre electorat la alegeri, precum si presiunile intense exercitate asupra PLDM-ului, controlat si ghidat de catre europeni, dornici sa vada orice scenariu politic care seamana cu “o continuitate politica” a perioadei 2009-2010. Daca raportul de putere ar fi altul, atunci PLDM trecea peste PDM si forta liber partidele ne-comuniste sa se coaguleze in jurul sau. Dar circumstantele descrise au schimbat regulile jocului, unde prin intermediul lui Plahotniuc s-au aranjat lucrurile nu tocmai pe placul PLDM. Iar simpatiile ascunse, deloc intamplatoare, ale “liberalului” Ghimpu, fata de businessmanul reprofilat in politician, Vladimir Plahotniuc, au favorizat suplimentar democratii.

Pentru a crea anturajul unei victorii desavarsite, PDM-ul a orchestrat in graba Consiliul National Politic al formatiunii, dorind sa se achite pentru un set de abateri, antrenandu-si organul reprezentativ pentru a confirma decizia privitor la coalitia de guvernare luata din timp de varful partidului. Votul celor 201 de reprezentanti PDM (din numarul total de 228) in favoarea unei coalitii de centru-dreapta le-a permis mimarea importantei structurilor sale teritoriale in verbalizarea pozitiei politice a partidului. Dupa subrezirea randurilor sale in teritoriu din cauza manifestelor publice ale sustinatorilor politizati ai AIE, Lupu a folosit “plebescitul” intern, in preajma alegerilor locale, cu scopul ridicarii moralului in partid, reanimandu-si legitimitatea si totodata revendicandu-si statutul “democratului autentic”.

Pe fundalul euforiei democratilor din provincie fata de posibilitatea si ponderea lor, in realitate artificiala, in re-editarea AIE, liderii partidului au reusit sa-l propulseze pe controversatul si anonimul Plahotniuc pana la functia de vicepresedinte al PDM, integrandu-l fara probleme si in Executivul politic al partidului. Astfel, este oficializata prezenta omului de afaceri, fiind scuzata si legitimizata indirect actiunea conducerii in frunte cu Lupu care l-a plasat pe locul doi in lista candidatilor democrati. Ocupand aceasta pozitie, Plahotniuc se apropie considerabil de varful institutional al partidului, aranjamentele fiind insotite de viitoare alegeri locale si de tenditele evidente ale omului de afaceri de a se instala in centrul vietii politice moldovenesti. Evaluarea avantului si a dinamicii cu care actioneaza acest personaj politic, deja si pe fata, intareste convingerea ca Plahotniuc planifica repetarea carierei lui Filat, subordonandu-si PDM-ul, pentru a economisi timpul si eforturile legate de constituirea unui partid de la fundament.

Filat – parțial câștigător?!

Oboseala exprimata de liderul PLDM dupa incheierea procedurile de constituire a AIE2 denota volumul de energie directionat de catre acesta pentru a mentine PDM-ul in raza de centru-dreapta. Premierul a trebuit sa faca cedari, limitandu-si din greu orgoliile alimentate de rezultatele bune obtinute la alegeri, avand deopotriva europeni exigenti, iar din alta parte fiind presati de catre democratii care au dezlegat o farsa politica cu PCRM-ul revansist si eurosceptic. Cedarile constau in functii, de care depinde insa si PLDM si PDM, deoarece ascund in interiorul lor persoane intangibile, dar atractive pentru  actul justitiei. Mai mult, anume prin intermediul MAI, CCCEC sau a Procuraturii Generale, pot fi reglate conturile, inclusiv cu anumite fete politice, cercuri de afaceri, dar prioritara ramane asigurarea inviolabilitatii propriilor randuri. Liberal-democratii au mers la un pas riscant, accepand varianta alegerii lui Lupu in functia de spicher al legislativului, de care tot Filat l-a lipsit in 2009 pentru a-l retine de la preluarea interimatului presedintiei tarii.

Fara a avea garantii sigure ca presedintele tarii va fi totusi ales, se pare ca acesta este dispus sa-l lase pe liderul democrat sa dirijeze cu legislativul, contand pe gestionarea circumstantelor politice de o maniera convenabila pentru finalizarea procesului de formare a structurilor de stat, cu conditia prezervarii influentei exercitate pana acum de catre PLDM. Spre deosebire de Ghimpu, Lupu este un concurent politic mai serios pentru Filat, care va incerca sa mearga pas in pas cu acesta, incercand sa obtina din nou fotoliul de premier, de unde vor veni si resurse administrative si autoritatea corespunzatoare pentru a se impune la alegerile din 2011. Dupa eliminarea AMN din circuitul puterii centrale, atat PLDM cat si PDM tintesc modalitati de completare a golurilor lasate de formatiunea in descompunere a ex-vicepresedintelui de Parlament, Serafim Urecheanu. Impartirea “osemintelor AMN”, precum si cosolidarea pozitiilor in structurile centrale, depind foarte mult de viteza cu care va fi desemnat premierul si distanta acestei numiri de la alegerea spicherului, vizata fatis de catre liderul democrat.

Ghimpu parțial perdant?!

Dupa comunisti, cu o doza disproportionat mai mica, pe postura de perdanti se afla liberalii in frunte cu Mihai Ghimpu. Sacrificandu-si cerintele nejustificate pentru setarea AIE2, PL a acceptat rolul secundar in viitoarea guvernare, deoarece nu a capatat niciun “minister de forta” pentru care manifesta interes. Mentinerea acestui demers ar fi avut consecinte grave pentru liberali, atat in perspectiva alegerilor locale, sincronizate cu cele din capitala, unde electoratul i-ar fi taxat dur pentru eventualele impedimente puse in fata AIE2. De asemenea, nimerind in opozitie alaturi de PLDM, liberalii riscau absorbtie, valuri de emigratie sau devalorizare politica pe fundalul liberal-democratilor mai bine institutionalizati si organizati.

Pierderea cea mai mare pentru acest partid poate fi legata de prezenta limitata in puterea centrala, fapt aparent acceptat de catre Ghimpu – fost președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, constient de faptul ca daca conducerea Parlamentului revine PDM-ului, atunci executivul trece automat in mainile lui Filat, iar Presedintia nicidecum nu va fi propusa lui. Pastrandu-si ministerele anterioare si lipsiti de altele influente si “generatoare de suport electoral” (MAEIE, MAI, CCCEC sau Procuratura), liberalii pot deveni insesizabili pentru public, iar in lipsa de resurse administrative si reprezentativitate potrivita, vor deveni tinta expansivului PLDM.

In loc de concluzie

Conditiile dificile in care s-au pus bazele AIE2 lasa loc pentru interpretari si pune la indoiala rezistenta noului “construct politic”. De la fortarea si presiunile interne si externe pentru formarea acesteia, dar si conflictele de interes devoalate de nemeroasele runde de negocieri, lasa o amprenta grea si descurajatoare in privinta bunei functionari si a calitatii guvernarii de catre trilaterala PLDM-PDM-PL, unde persista laolalta complexe de inferioritate si superioritate, deficit acut de incredere si tendinta maniacala spre concentrarea puterii in mana unei singure forte/persoane.

Barbarie, poezie, adevăr

ianuarie 2nd, 2011

Rostirea adevarului este singura cale de salvare cand este vorba de crime impotriva umanitatii.  Am primit astazi cateva mesaje legate de recenta decizie a Comisiei Europene de a respinge propunerea ministrilor de externe dintr-o serie de state est si central europene legata de condamnarea negationismului privind crimele genocidare comuniste, ca si in cazul fascismului.  A-l glorifica pe Stalin este la fel de obscen ca si a-l ridica in slavi pe Hitler.  A perora despre “grandoarea istorica a bolsevismului” este la fel de scandalos ca si a scrie despre “grandoarea istorica a national-socialismului”.  Falsul umanism leninist se intemeia pe diabolizarea unor intregi categorii sociale osandite la exterminare.  A nu recunoaste acest lucru acum, cand probele istorice s-au adunat dincolo de orice indoiala rationala, tine de o auto-indusa orbire.

Iata ce-mi scrie un prieten:

Nu cunosc, în detaliu, aspectele legate de această bizară hotărâre a Comisiei Europene. În sensul că nu am parcurs silogismele/sofismele care fac substanţa poziţiei Comisiei. Dar îmi pot închipui că anumiţi domni cu „flirturi” de stânga au invocat, subit, autoritatea Nuanţei: „Să nu încurcăm borcanele!” Această cochetă désir de nuance nu e departe de aberaţie şi delir. Ştim bine discursul expiator: „Fascismele au fost ale lui Cain. Comunismul e al lui Spartacus. Primele sunt demonice prin excelenţă,
abominabile implementări de management homicid. Comunismul, în schimb, nu e altceva decât un creştinism fără transcendenţă, deci fără superstiţii, idealul frăţiei universale, cordialitate planetară… Din păcate, a fost instrumentalizat de cinici, diletanţi sau megalomani. Etc.”

Într-un asemenea context argumentativ, heremenutica dvs. comparatistă, sublinierea erudită a izomorfiilor, exerciţiile de semiotica şi fenomenologia religiilor politice, fixarea academică a ambelor totalitarisme la rubrici de tipul „Ură Instituţionalizată”, „Genocid” sau, cu un termen mai generic, „Heteroclastie”, toate aceste demersuri de pedagogie, profilaxie şi istorie politică sunt cruciale pentru înţelegerea corectă a infrastructurii (psihologice şi sociale a) Răului politic.

„Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch.” Adorno nu avea dreptate. Ba am putea spune că Poezia ar trebui să refacă Nobleţea asediat şi ruinată în laboratoarele morţii. Cu condiţia să nu uite, cosmetic, sinistrul obraz roşu când îşi aminteşte chipul Diavolului.

Afirmatia lui Adorno a fost citata de nenumarate ori in chip apodictic. Ceea ce mi se pare indoielnic este atribuirea unei implicatii barbare tocmai actului redemptiv care este creatia poetica.  Cum imi scria un distins intelectual cu cateva ceasuri inainte de intrarea in Noul An:

Adorno voia sa spuna ca dupa Auschwitz este frivol sa te ocupi de poezie. Dar cum sa fie poezia frivola? Caci tocmai prin poezie, cum a facut Celan, se invinge si moartea mamei, si disperarea de a scrie in limba calailor, si absenta fraternitatii semenilor tai. In cele din urma, si Holocaustul se invinge prin poezie, asa cum si Anna Ahmatova a stat impotriva Gulagului care i-a ucis sotul si rapit fiul prin poemul ei “Requiem”. Poezia Bibliei ebraice nu este forma prin care poporul lui Israel a invins deportarea si exilul?

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/31/barbarie-poezie-adevar/

„Am învăţat că omul nu s-a schimbat de-a lungul istoriei” – interviu cu scriitorul Gheorghe Schwartz

ianuarie 2nd, 2011

Preambul: Gheorghe Schwartz, profesor de filozofie şi psihologie la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad şi autor al mai multor cărţi de specialitate, este unul dintre cei mai prolifici şi mai originali  scriitori contemporani din România. 

Scriitorul Gheorghe Schwartz

 A publicat peste douăzeci de volume de literatură de toate genurile: proză scurtă, teatru, roman psihologic, istoric şi fantastic. De-a lungul anilor Gheroghe Schwartz a fost recompensat cu mai multe premii prestigioase, anul acesta obţinând Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru Culoarul Templier. Romanul face parte din Ciclul Cei o sută, despre care mi-a vorbit în interviul care urmează. 

Un personaj pentru fiecare procent din istoria certă a omenirii. 

Andrea Ghiţă: Cine sunt Cei o sută şi care e sorgintea lor ? 

Gheorghe Schwartz: Noaptea dintre 15 şi 16 august 1985 a fost extraordinar de caldă şi noi eram deja extraordinar de sătui de tot ceea ce se întâmpla. Chinuit de insomnie am încercat să aflu ce rost are să continuăm să peticim mereu un sac care se rupe tot timpul. Făcând un calcul simplu mi-am dat seama că noi reprezentăm cam un procent din istoria certă a omenirii. În urmă cu trei – patru mii de ani totul se petrecea doar în mit, în legendă. Perioadă atestată documentar a început abia acum două mii cinci sute de ani. Împărţind două mii cinci sute de ani la douăzeci şi cinci de ani – durata convenţională pentru o generaţie – mi-am dat seama  că s-au scurs cam o sută de generaţii de când istoria omenirii este certă. Atunci m-am gândit că reprezentând un procent din istoria omenirii e important să ne trăim clipa. Pe de altă parte, tot ceea ce s-a întâmplat mai demult decât vremea bunicilor se transformă tot în legendă. Nu ne aducem aminte decât de câtva personaje, restul fiind completat din ceea ce ni s-a povestit. Există tot felul de straturi ascunse ale istoriei, printre care se află şi propria noastră istorie povestită de scrib. Scribul este cel care face istoria şi nu evenimentele, scribul este cel care poate să înlocuiască adevărul, să-l înfrumuseţeze sau să-l strice şi tot scribul poartă răspunderea anonimă a acestor evenimente. În noaptea aceea m-am transformat în scrib, pentru a scrie biografia a o sută de personaje din tată în fiu, începând de la căderea Babilonului, una dintre primele întâmplări cunoscute din tratatele scrise tot de… scribi. În douăzeci şi cinci de ani am ajuns la cel de al optzeci şi şaselea. Ciclul se întitulează Cei o sută. Înainte de a începe acest ciclu am mai publicat alte zece cărţi şi împlinisem patruzeci de ani de viaţă. Sunt convins că mai devreme n-aş fi putut să scriu o asemenea saga, întrucât a trebuit să citesc enorm. Eu trebuie să ştiu ce putea să mănânce un personaj în Atena şi cum îşi lega şireturile un roman, ce era permis să spui în teritoriul merovingian şi cum se înjura nu ştiu unde. 

 Nouă volume din unsprezece 

 A.G.: Câte romane au apărut până în prezent şi ce perioadă cuprind ele ? 

Gheorghe Schwartz: Primul volum se întitulează Anabasis, începe în perioada căderii Babilonului şi ajunge până în epoca precreştină.  Este populat cu foarte multe personaje atestate de istorie, ca de pildă Socrate, Alexandru Macedon, dar şi personaje care au dus cultura în lume. Cele mai multe sunt personaje atestate, pe care le-am găsit în înscrisuri mai puţin cunoscute pe care am avut şansa să le consult . Apar şi personaje plăsmuite de mine, care se alătură celor atestate, ajutându-le în lucrarea lor. Cel de al doilea volum,  Ecce Homo,  se petrece în perioada romană, cu multe personaje apropiate de putere. Personajele mele nu sunt personaje istorice.  Pe vremea când am început acest ciclu îmi scriam romanele la maşina de scris şi făceam câteva însemnări pe marginea foii, pentru a marca personajele atestate istoric. Acum, pe calculator, nu mai fac treaba asta şi, sincer să fiu, nu mai ştiu care personaje provin din documente şi care s-au înfiripat în mintea mea. Al treilea volum, Oul de Aur, se derulează la începutul erei creştine. O perioadă care mi-a convenit, fiind puţin cunoscută în istorie. Credeam că voi putea scrie mai multe episoade lirice. Când colo este o epocă  ticsită de personaje care nu mi-au permis să ies din epic. Volumul al patrulea, Mâna albă, se petrece în cea mai mare parte la Roma. Mâna Albă era o societate secretă destul de periculoasă care trăia în suburbiile şi în cimitirul din Romei. Volumul al cincilea este Vara rece, a cărei acţiune se desfăşoară în perioada cea mai puţin cunoscută din istorie:  migraţia popoarelor. Cel de al şaselea, Axa lumii, se petrece în zorii Renaşterii, în timp ce volumul al şaptelea, Culoarul templier, prezintă influenţa cavalerilor templieri. Este o istorie apocrifă întrucât templierii mei nu se află în cercul principal. Volumul al optulea, Secretul Florenţa, este istoria unei familii apărută din neant. Neantul reprezentându-l spaţiul istoric al României actuale, un spaţiu plin de legende şi  poate cel mai puţin atestat de documente. Venind din acest spaţiu unul dintre Cei o sută  întemeiază o dinastie puternică la Florenţa, clădeşte un palat – Palatul Bosci – pe care l-am căutat mult în ghidurile turistice, până când mi-am amintit că pornit din mintea mea…  Familia Bosci trăieşte şapte generaţii de mari succese, fiind în legătură cu Familia Medici şi marii maeştri ai Renaşterii. Fireşte că apar şi corifeii Michelangelo, Leonardo da Vinci şi alţii, dar în treacăt, personajele importante fiind undeva în decorul întâmplărilor.  Cel de al nouălea volum este şi el terminat, se numeşte Diavolul argintiu şi prezintă  continuarea poveştii familiei Bosci, care după arderea palatului se mută în spaţiul german, la Hanovra, unde trăieşte Contrareforma cu tot ceea ce a însemnat ea. Mai urmează două volume pentru a încheia acest ciclu care este bucuria şi justificarea existenţei mele. 

 Un personaj enigmatic – Ţipor. 

A.G. Spuneaţi că romanele ciclului sunt populate atât de personaje istorice reale, cât şi de altele, imaginare. Dacă v-aş ruga să vă opriţi asupra unuia dintre acestea din urmă, pe care l-aţi alege ? 

Gheorghe Schwartz: Acest ciclu lung are o sută de personaje, dintre care optzeci şi şase au prins deja viaţă. Romanele sunt populate cu oameni care au plecat din Babilon, au trecut prin toate centrele de istorie culturală ale omenirii, mai puţin orientul îndepărtat.  Unul dintre personaje pentru mine reprezintă o enigmă. Poartă numele de Ţipor şi este evreu. Nu consider că în istorie „poporul ales” ar fi avut un rol mai deosebit decât ca al altor popoare. Are însă marele merit de a nu fi fost distrus într-o perioadă atât de lungă de timp. Asta m-a determinat să-l introduc pe acest evreu cu rol de liant. Despre spartani nu mai ştim mare lucru, Grecia  nouă nu mai este Grecia Antică, italienii nu mai sunt romanii de altă dată, pe când acest evreu prăpădit,  foarte bogat sau foarte trădat este acelaşi de câteva mii de ani. În ebraică Ţipor înseamnă pasăre, însă eu habar nu aveam de acest cuvânt. De altfel, şi în alte cărţi scrise de mine apar personaje care poartă nume ebraice, deşi eu nu cunosc deloc această limbă. Nu ştiu de unde s-au ivit aceste nume. Probabil că purtăm în genele noastre nişte straturi de cunoştinţe pe care le-am uitat de mult. Cred că numele respectiv este cel mai potrivit pentru acest personaj care transcende timpurile şi, asemenea păsării Phoenix, reînvie după fiecare cataclism pe care-l suferă. Ţipor este omorât de zeci de ori în aceste cărţi, dar revine mereu, constituind un liant între diferitele volume ale ciclului. El este întotdeauna în preajma personajelor principale şi de cele mai multe ori plăteşte pentru această apropiere. 

 A scrie înseamnă speranţă 

A.G: Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest ciclu vast, la care lucraţi de un sfert de secol? 

Gheorghe Schwartz: Cei o sută este o construcţie care mi-a umplut viaţa şi  m-a făcut să trăiesc după orarul său. Eu nu mai ştiu ce s-a întâmplat în 1995, dar ştiu că atunci am scris „Al douăzeci şi treilea” şi întreaga mea viaţă decurge după calendarul acestui ciclu. Am învăţat eu însumi foarte multe lucruri din această muncă. Am învăţat că lucrurile nu se schimbă de-a lungul istoriei, că omul nu se schimbă. Nimeni nu poate declara astăzi, în secolul al XXI-lea, că ar fi mai moral decât Socrate, care a trăit acum două milenii şi jumătate. Tot ceea ce s-a schimbat este tehnica şi micile tabieturi pe care ni le-am construit, pe de o parte, iar  pe de altă parte suntem capabili să omorâm mult mai mulţi oameni într-o singură zi, decât romanii sau grecii sau asirienii. Scrierea ciclului Cei o sută este o încercare de a demonstra că omul rămâne om cu păcatele şi cu calităţile sale tot timpul, că există întotdeauna o speranţă şi ea constă în urmaşii noştri care vor reînnoda acest şir. Pe de altă parte, această speranţă înseamnă pomul pe care-l sădim, casa pe care o clădim şi opera pe care o lăsăm după noi. Aşa era şi acum 2500 de ani şi aşa este şi acum. Asta este şi speranţa mea.

Gânduri, vise

ianuarie 2nd, 2011

Seara nu reuşesc să-mi pun gândurile în ordine;

Să le curăţ, să le spăl dinţii cariaţi, măselele cavernoase,

Şi după o rugăciune scurtă,

Să le pun pijamalele, să le iau la culcare.

Rămân aşa cu nişte cioturi ca nişte spini.

Îmi perforează baloanele viselor

În care încerc să trec dincolo de ceaţa fiecărei zile.

Nu se mai găsesc balanţe nemăsluite în lume.

Prin talciocurile gălăgioase totul se cântăreşte la ochi.

Plăteşti cât nu face!

Pupeze lâncezind în cuiburi dereticate în grabă,

Dau lecţii de higienă, de moralitate.

Isteţul pe care l-am prins cu mâna în buzunar,

Mă înjură, mă face gloabă:

„Umbli prin târg ca un nesimţit, cu portofelul gol!”

Dimineaţa le găsesc tot aşa, înţepate.

O iau de la capăt.

Gânduri rămase de ieri,

Vise din care au mai rămas doar baloanele sparte.

Oratie de nunta

ianuarie 2nd, 2011

Sa te trezesti in aceeasi camera neincapatoare visurilor tale  – iti spui cu infrigurare ca demonul ascuns in hainele timpului

iti atine calea – si iti acoperi ochii cu palmele, alungi intunericul si te indrepti catre intaia suflare a primaverii,

mireasa in matase si – povara a frumusetii in vesnica promisiune cum doar freziile

pe timp iernatic reconstruiesc lumina.

Un madrigal cu arini, un burg nins si cu miile de sanii coborand pe Dealul Ursulinelor

ar fi ceea ce corul sufletelor incercate de tristete deschide lumii,

si domina asezarea nuptiala.

Sa te trezesti in aceeasi broderie cu alai, cu mii de petale si cantece impletite in viata de acum,

de viata viitoare si mai ales de privirile imbratisate

pana dincolo de Valea Plangerii,

invingandu-ti spaima ca intr-o partida de sah cu insingurarea.

În pierdere de teren

ianuarie 2nd, 2011

La bursa vieţii mor cocorii

De-o molimă necunoscută

Din care lumea împrumută

O teamă când se-arată zorii

Şi semne mari de întrebare

Coboară lent din depărtări

Când trenurile cer în gări

Permise de la semafoare

Iar cel ascuns în noi, acuză

Un dor de ducă în priviri

În burguri, cârciume, fachiri

Desculţi, pe cioburi se amuză.

Gândul

ianuarie 2nd, 2011

Poem de Leo Butnaru născut la Negureni, judeţul Orhei (5 ianuarie 1949)

Poet, prozator, traducător, eseist, jurnalist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al U.S.R.

Membru-fondator P.E.N. Club.

Membru „World Academy of Arts and Culture” şi „Academia Avangardei Ruse”.

.

iată

sau – uite o parte din cosmos

aerul – o parte

din atmosfera pământului

nişte raze de soare

nişte fuioare de întuneric

sau de nori

taina lumii în complicitate şi complacere cu

cea a luminii

misterul universului

gândul la Dumnezeu… – şi încă cea – cam

din categoria aceasta anume – a

indefinitului

ezotericului

extra-intra-umanului

dar totuşi oarecum altfel?… – aşadar

toate astea ar putea fi considerate

bogăţie naţională?… –

universul

văzduhul

ceva din soare

din noapte norul

misterul universului

gândul la Dumnezeu…

nu nu – şcolăreşte vorbind

astea nu pot fi considerate

bogăţie naţională

(NB)…

poate că doar

gândul la Dumnezeu… –

da acesta poate fi considerat

bogăţie naţională…

„Zidul de zgură”

ianuarie 2nd, 2011

Semnal editorial

Anunț aparitia noului meu volum de poeme în română, „Zidul de zgură”,

la Casa de Editură Lulu Publishing Inc. USA.

Zidul de zgura nu este doar un

simbol, o creatie mentala, poetica.

El exista aievea.
De la fereastra prin care privesc
lumea, zidul din caramizi roscate este
ecranul pe care imi proiectez
imaginile amintirilor, bune sau rele,
ale nostalgiilor, ale nazuintelor, ale
durerilor, ale dezamagirilor; ultimele
nu sunt putine.
Le privesc mirat, adesea critic, uneori
admirativ sau nostalgic, si le descriu
in cuvinte putine.
Fiecare cititor va putea completa
descrierile mele cu propriile amintiri sau nostalgii, cu propriile nazuinte, cu propriile dureri sau dezamagiri.
Sper ca acestea din urma sa nu fie la fel de multe ca ale mele.
Va obtine propriile umbre, proiectate pe propriul zid.
Acela nu trebuie sa fie neaparat un zid din zgura!

Bucuros de oaspeți.

Cei interesati pot vizita linkul:

http://www.lulu.com/product/paperback/zidul-de-zgur%C4%83/14417209

Unul dintre prototipurile neaprobate pentru Omul Nou

ianuarie 1st, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 1st, 2011

Iarna în Israel este deosebită

Pasarile calatoare gasesc aici un punct de trecere de la…., pina la…, in ambele directii. Insa, porumbeii ramin cu noi.
Am fost la Ierusalim in urma cu citeva zile, deci in plina iarna israeliana. Ploua afara, nu am gasit zapada pe care o asteptam. Insa, ajungind la Zidul Sperantei (asa numesc eu zidul cunoscut de toata lumea sub numele de Zidul Plingerii), m-au intimpinat razele soarelui aparut de dupa  nori.

Sa-mi inveseleasca inima grea, datorita „misiunii” pentru care am facut drumul Haifa – Ierusalim ?

Pe pietrele Zidului, la mare inaltime, se aflau porumbei cu pene inchise la culoare. Doar unul singur era alb si parca dorea sa-mi spuna  “pune biletelele, voi avea  grija ca furtunile iernii sa nu le imprastie, sa ramina intre pietre Zidului, acolo unde ai dorit sa le pui.”

Vegetatia care creste pe pietre, deobicei uscata, de data asta, datorita ploilor, era verde. Semn de innoire, de schimbare, de speranta.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 31st, 2010

Ninge, este frig, ce-i de facut? Sa intram la „le Baroc’s cafe”. O formatie rock studenteasca, caldura, muzica buna, atmosfera conviviala. OK! Seara asta m-am amuzat bine, maine seara? Mai vedem noi. Sarbatori Fericite!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cu sorcova

decembrie 31st, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 30th, 2010

Coral Costa Caribe – La Romana, Republica Dominicană

Întâmpinarea Anului Nou pe plajă

LA MULȚI ANI!


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Evadare din închisoarea ecologică

decembrie 30th, 2010

După operaţia, un pic mai ieftină, de la clinica veterinară…

decembrie 29th, 2010

 

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 29th, 2010


…5 lei-bugetul pentru viitor , dragoste şi destin pentru anul 2011-Lipscani- O invitaţie la Carul cu Bere, eventual cu un ocol prin centrul vechi al Bucureştiului într-o zi de iarnă săracă , fără zăpadă…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Aflând despre Wikileaks, Eufrosina…

decembrie 28th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 28th, 2010

O ninsoare de pomina la Washington, DC, in februarie 2010

Derdelusul a fost improvizat pe niste trepte aflate la mare adancime sub zapada.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vladimir Filat este noul președinte interimar al Republicii Moldova

decembrie 28th, 2010
Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Premierul interimar Vlad Filat a devenit și președinte interimar al Republicii Moldova, ca urmare a eșecului noului Parlament ales la 28 noiembrie de a alege în ședința inaugurală un președinte al adunării legislative care îndeplinește funcția de șef interimar al statului.

Întruniți sub președinția decanului de vârstă, Vladimir Voronin, deputații nu au reușit să de pună de acord asupra unei candidaturi, ședința fiind suspendată urmând a fi reluată joi 30 decembrie. Până acum, interimatul în fruntea statului a fost deținut de Mihai Ghimpu, președintele vechiului Parlament.

În această situație, interimatul funcției prezidențiale a fost preluat de premierul Filat (vezi explicația mecanismului constituțional dată de juristul Alexandru Iavorschi în revista ACUM, http://www.acum.tv/articol/21352).

Cei 101 deputați au următoarea afiliere politica: 42 aparțin Partidului Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, 32 din partea Partidului Liberal Democrat (PLDM), condus de Vladimir Filat, 15 sunt din partea Partidului Democrat (PDM), condus de Marian Lupu si 12 sunt membri ai Partidului Liberal (PL), condus de Mihai Ghimpu.

Prima sarcină după constituirea noului Parlament va fi alegerea președintelui adunării, care va deveni și noul șef interimar al statului, pana la alegerea noului președinte de către Parlament.

Președintele Republicii Moldova este ales cu votul a minimum 61 de deputați, iar PLDM, PDM si PL, care au format precedenta coaliție de guvernare au împreună 59 de mandate, fiindu-le necesare minimum două voturi din partea deputaților PCRM.

Precedentele tentative de alegere a șefului statului au eșuat, determinând convocarea de alegeri parlamentare repetate pe 29 iulie 2009 si 28 noiembrie 2010.

Filat, Lupu si Ghimpu au negociat formarea noului guvern în care, potrivit cotidianului Timpul, PLDM va avea șapte portofolii, iar PDM si PL câte cinci. Dar liderul PDM a declarat marți că la lucrările tripartite nu s-a înregistrat niciun progres, dând de înțeles că partidul său ar putea forma o coaliție și cu PCRM. PDM, cu 15 mandate, deține balanța puterii între PLDM/PL și PCRM.

…Şi aşa am pierdut lucrarea de doctorat despre Transportul în Comun!

decembrie 27th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 27th, 2010

Charleston Christmas Parade, USA

No snow, but still festive!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Despre inutilitatea disperării generice

decembrie 27th, 2010

Sa sari de la balconul parlamentului aflat in plina sesiune e, in acelasi timp, un act de temeritate si un  act de prostie. Spun temeritate pentru ca nu e putin lucru sa iti iei inima in dinti, stiind ca gestul tau poate fi fatal desi a fost gandit, poate, ca un strigat disperat de ajutor, o cautare a unei maini ferme care sa intervina macar in ultimul moment.

E si un act de prostie pentru ca ranile care te astepta la capatul unei secunde de cadere nu te ajuta nici pe tine, nici pe cei care probabil depind de tine fie si doar cu sufletul daca nu si cu viata.  E inca o data prostie pentru ca nu iti trebuie prea multa minte sa stii ca nu rezolvi mai nimic, in afara de provocare unor emotii de moment si a unui val cinisme  mai tarziu.  E si mai mult prostie daca, fie si pentru o secunda, ti-a trecut prin cap ca vor fi unii care vor incerca sa te imite si ai ignorat gandul asta.

Asta despre gestul propriu-zis. Despre  momentul, locul ales, asistenta si reactii se pot spune multe insa ceea ce ramane este semnul unei incontestabile tensiuni care domneste in societate.  O tensiune care nu are legatura cu instigarile de la tv sau cu cine stie ce discurs idiotic-populist al vreunuia din politicienii zilei. E vorba de abandonarea sperantei pe care cei cativa ani de crestere economica o inventasera si o crescusera cu o rapiditate pe care nimeni nu a prevazut-o. Asa cum nimeni nu a prevazut  prabusirea brusca si dureroasa din ultimii doi ani.

Veti spune ca e greu de probat asa ceva.  Ca  aparatul de masurat nervii societatii nu este inca reglat corect.  Ca un incident izolat nu dovedeste nimic.  Probabil asa e.  Dar uitati-va la curajul banditilor care jefuiesc banci. Uitati-va  la numarul lor.  Ascultati un pic ce va spun cunoscutii si o sa vedeti cum, ca o fantoma insistenta, discutia despre “plecare” revine. Maxilarele sunt iar inclestate.  Viitorul e gri. Entuziasmul piere, increderea dispare.

Vad in comentariile de pe net amintite obsesiv nume ca Iliescu, Basescu, Boc.  Fiecare cu pacatele lui, impartite aproape democratic. Unul si-a vandut trecutul si ne-a amanetat viitorul, altii ne distrug prezentul si mai ucid o data viitorul si tot  asa, intr-un soi de sarabanda a acuzatiilor generice si vagi al caror unic rost este de a marca, in spatiul public, mica bucatica de disperare a fiecaruia.

Despre disperare vorbim, dar mai vorbim si de inadecvare, de furie neputincioasa si inutila.  Ne aplecam prea rar, mult prea rar,  asupra aspectului tehnic al problemelor Romaniei.  De ce e coruptie? Cine da banii, cui si de ce? Ce nu merge in justitie? De ce judecatorii voteaza fosti securisti in fruntea CSM? De ce unii castiga tot si altii nimic? De ce politistii patriei se fac ca nu vad atatea lucruri: de la micul trafic de tigari pana la bataile de strada sau vanzatorii de heroina?   Cum se cheltuiesc banii publici?  De ce un sistem sanitar din ce in ce mai umflat cu fonduri pare tot mai sarac, tot mai debusolat, tot mai vecin cu crima? Si multe, multe alte intrebari de acelasi fel…

Atunci cand vorbim de astfel de subiecte, cautam vinovatii de principii (pe care le dezbatem la nesfarsit) si nu de fapte concrete, evaluabile, bune de pus in vitrina sau de trimis in sala de judecata.  Cand se intampla sa ne ajunga cutitul la os, comitem gesturi dramatice in fata parlamentarilor, pupam mana candidatilor, ne multumim cu drama si castigul mic.

O sa ne mai emotionam vreo doua zile si de gestul angajatului TVR. Apoi il asteptam pe urmatorul, fara sa tragem vreo concluzie.

Problema este undeva si in modul de raportare la autoritate. In “Delirul” lui Marin Preda, un personaj din vremea razboiului se gandea  cate lucruri s-ar schimba daca seful statului, “conducatorul”, ar sti ceea ce se intampla “in teren”.  Situatia pare sa se fi schimbat acum: nu numai ca presupunem ca “ei” stiu totul dar asteptam ca tot “ei” sa rezolve fiecare situatie particulara. Le reprosam “lor” toate mizeriile si nefericirile “noastre”. Depindem de “ei” intr-un mod bolnav si nefiresc. Incapabili de pragmatism sau de autonomie,  asteptam mana divina pe care o uram si o iubim in acelasi timp. Ne refuzam luxul de a avea curaj, pastrandu-l pentru cate un moment dintr-asta in care sfintii de la televizor sunt aproape. Va trebui sa ne obisnuim o data si cu ideea ca traim independent iar pentru fiecare cauza exista un efect, masurabil, previzibil si independent de  ”ei”.

Ce omagiu mai sinistru puteau sa primeasca parlamentarii Romaniei decat  ranile unui disperat?  As putea sa jur ca macar unii dintre ei au simtit fiorul propriei importante.   Si atunci, la ce bun?

http://www.contributors.ro/editorial/despre-inutilitatea-disperarii-generice/

Terminologie și istorie – pentru edificarea unui antisemit

decembrie 27th, 2010

Recent, pe adresa redacţiei revistei ACUM a sosit un mesaj al unui domn pe nume Ştefan Mousa. El s-a adresat redactorului şef al revistei, colegul Petru Clej. Deoarece mesajul se referea la aspecte de terminologie în domeniul istoriei evreieşti, domnul Petru Clej mi s-a adresat, rugându-mă să scriu un articol pe această temă, pentru a explica anumite lucruri autorului mesajului. Ceea ce fac mai jos. Cu aceeaşi ocazie menţionez că mesajul respectiv conţinea expresii de o vulgaritate ieşită din comun. Nu vreau să le citez, deoarece vreau ca revista ACUM să-şi păstreze un nivel
intelectual şi lingvistic ridicat, ca până acum. Vreau să sper că domnul Ştefan Mousa îşi va revizui şi modera limbajul după ce va primi explicaţiile necesare. Dacă cineva doreşte să polemizeze, este invitat să o facă, dar păstrând limitele limbajului civilizat şi pe cele ale regulilor bunului simţ.

SEFARD

Domnul Ştefan Mousa afirmă că „Sefard este un termen care nu exista pe vremea Iudeei romane şi nu desemnează o etnie„. Răspunsul meu la această afirmaţie este că…depinde la ce se referă. Termenul „Sefarad” apare în Biblia Ebraică (Vechiul Testament), respectiv în cartea profetului Ovadiyah (sau „Obadia”, sau „Avdie” în traduceri româneşti diferite ale  Bibliei), versetul 20. Sensul este însă diferit de cel folosit în ebraica modernă: este vorba despre oraşul Sardes, capitala regatului Lidiei din Anatolia, existent în secolul al VI-lea înaintea erei creştine. Regatul lidian a fost cucerit de regele persan Cyrus al II-lea în anii 547-546 înaintea erei creştine, iar ultimul său rege, Cresus, luat în captivitate. Apropo, regele Cresus era cunoscut ca fiind foarte bogat, iar în vestitul roman popular „Alexandria”  se vorbeşte despre „comorile lui Cris împărat”, intrate în legendă. Oraşul Sardes a continuat să existe; în prezent, el se numeşte Sart şi este în Turcia. Fraza din cartea profetului Ovadiyah în care este menţionat termenul „Sefarad” este: „Wegaluth hachel hazeh
livney Ysrael asher knaanym ad Tzarfath wegaluth Yerushalayim asher biSfarad yirshu eth arey haNeghev”. Profeţia lui Ovadiyah se referă la fiii lui Israel căzuţi în robie, prinşi în război, care se aflau la Sardes şi care în viitor vor stăpâni cetăţile din sud, din Neghev.

Aici trebuie să menţionez că au mai existat şi alte interpretări ale textului biblic, după care termenul „Sefarad” din cartea profetului Ovadiyah s-ar referi la Iviria, respectiv la Gruzia (Georgia) contemporană, sau eventual la malul strâmtorii Bosfor. Penultima interpretare a fost o încercare de a stabili legătura cu termenul „Sefarad” referitor la Peninsula Iberică. Astăzi această interpretare este discutabilă, majoriatea comentatorilor Bibliei şi a cercetătorilor geografiei biblice şi medievale afirmând ca termenul este referitor la oraşul Sardes, iar legătura lui cu termenul care
desemnează Peninsula Iberică este discutabil. Oricum, Peninsula Iberică este denumită „Sefarad” în literatura ebraică târzie şi în literatura ebraică medievală. Probabil că este o reunire a celor doi termeni şi o atribuire a termenului biblic Peninsulei Iberice.

Oricum, chiar dacă termenul nu desemna Spania în perioada romană, el exista din punct de vedere geografic şi lingvistic. Este adevărat că acest termen nu a desemnat o etnie, dar a desemnat o comunitate evreiască, dezvoltată în mod separat. După unele informaţii, ar fi vorba despre evrei imigraţi în Spania încă din perioada romană, cărora li s-au
adăugat evrei din Egipt şi nord-vestul Africii în mod treptat, în special în timpul cuceririi arabe. După unele afirmaţii, ar fi fost şi un număr de convertiţi la iudaism, de origine berberă nord-africană; dar sursele istorice nu oferă informaţii suficiente în acest sens, baza fiind cea a ipotezelor.

Se poate vorbi despre evreii sefarzi ca despre o cultură? Răspunsul la această întrebare este pozitiv. În privinţa religiei, ei reprezintă o parte dintre evrei; religia iudaică este comună tuturor. Totuşi, iudaismul sefard are unele aspecte, specifice, diferite de iudaismul așkenaz, ca şi de alte ramuri ale iudaismului medieval. În cadrul iudaismului sefard există multe elemente de filosofie raţionalistă, precum şi o literatură bogată, în limbile ebraică, arabă şi iudeo-spaniolă (sau „ladino”, deşi acest termen se referea iniţial la traducerea iudeo-spaniolă scrisă a Bibliei ebraice şi nu la limba
vorbită; ulterior, el s-a extins).

Domnul Ştefan Mousa afirmă ca „sefardul este un talmudic de limba ladino„. Regret, dar termenul este impropriu. Spre deosebire de iudaismul aşkenaz, în care baza era studiul Talmudului, în iudaismul sefard (respectiv în rândul evreilor din Peninsula Iberică, regiunile Provence şi Occitanie din Franţa şi din unele regiuni din nordul Italiei), baza intelectuală era comentarea Bibliei Ebraice şi explicarea filozofică a credinţei. Acest fenomen apare şi în o parte a
iudaismului oriental, respectiv din Babilon (Irakul de astăzi) după secolul al X-lea, respectiv după învăţatul Saadya Gaon, care a combătut tezele caraismului şi a condus spre o renaştere intelectuală a iudaismului. (Apropo, o ediţie rezumativă a cărţii acestui învăţat, „Emunoth vedeoth”, a apărut şi în limba română, traducător şi comentator fiind rabinul doctor David Şafran din Bucureşti, în anul 1942). S-ar putea afirma că sefardul este un evreu vorbitor de limba
iudeo-spaniolă, dar şi această afirmaţie este problematică: există evrei orientali a caror cultură este asemănătoare cu cea a evreilor din Spania sau originari din Spania, deci care aparţin aceluiaşi cerc cultural, iar ritul lor religios este acelaşi cu cel al evreilor sefarzi, dar care nu sunt (sau, respectiv nu au fost) vorbitori de iudeo-spaniola, ci de arabă. Vă propun să revizuiţi folosirea termenilor, pentru a evita unele confuzii.

JIDAN  ŞI  JIDDEN

Domnul Ştefan Mousa vorbeşte şi despre „altă etnie iudaică”, „jidden„. Probabil că se referă la evreii aşkenazi. Aici trebuie să menţionez că termenul „altă etnie iudaică” respectiv împărţind evreii în câteva etnii în funcţe de unele elemente culturale, fără a lua în considerare toate elementele culturale şi religioase, în plenitudinea lor, este incorect. Iudaismul include ideea unităţii în cadrul diferentei. În privinţa originii termenului „jidan”, nu neg legătura cu termenul
„jidden”. Dar sensul peiorativ a apărut mai târziu. În limba română, acest sens peiorativ a apărut în secolul al 19-lea. Anterior, evreii erau denumiţi „jidovi” în Moldova (termen de origine poloneză” şi „ovrei” în Ţara Românească (termen de origine grecească; din acest termen a apărut şi termenul „evreu” în limba română contemporană).

Termenul „jidan”, paralel cu termenul „târtan” indica iniţial pe imigranţii evrei din Galiţia austriacă veniţi în Moldova (termenul „târtan” indica pe renumitul „Untertan”, subofiţerul în armata austriacă, iar evreul supus austriac era introdus în acest termen în mod impropriu, adăugându-i-se şi denumirea -devenită peiorativă – „jidan”, sau „un târtan” (termen dezvoltat prin etimologie populară din „Untertan”).

TALMUDUL

Talmudul sau „Tora Orală” este considerat de tradiţia iudaică un paralel al Torei Scrise (respectiv al Pentateucului din Biblia Ebraică). Conform tradiţiei, „Tora Orală” a fost dată poporului evreu impreună cu „Tora Scrisă”, pe Muntele Sinai, în cadrul Revelaţiei Sinaitice, ca o completare şi o explicaţie a acesteia. Tamudul include două elemente : Mishnah (paralela Torei) şi Ghemara (explicaţia ei şi a Torei Scrise). El include legi, tradiţii şi legende iudaice.

Originea unora dintre ele este veche şi ele au paralelisme în cadrul unor legende din Noul Testament şi din literatura creştină timpurie, atât codificată cât şi apocrifă. Este adevărat însă că include şi elemente noi, precum şi faptul că el a fost încheiat şi înregistrat în scris în secolul al 6-lea, dar baza lui este mult mai veche, lucru care poate fi înţeles din unele explicaţii, comentarii biblice, legende, datorită cadrului lor istoric. Dacă Biblia Ebraică este  (sau a devenit ) universală, Talmudul a rămas specific evreiesc. Interpretarea Bibliei Ebraice de către evrei este făcută cu ajutorul
Talmudului, spre deosebire de interpretarea creştină, făcută cu ajutorul Patristicii. Bineînţeles, mă refer la comentariile tradiţionale şi nu la comentariile ştiinţifice contemporane, în care exegeza teologică este reunită cu informaţii istorice, filologice, arheologice, geografice şi altele.

Aici ajung la ultimul aspect la care se referă domnul Ştefan Mousa: caraiţii. Caraiţii reprezintă o sectă iudaică apărută în secolele 8-9 ale erei noastre, care acceptă numai Biblia Ebraică (respectiv Tora Scrisă) şi resping Talmudul (respectiv Tora Orală). Relaţiile între cele două grupuri (caraiţi, sau secta caraiţilor) şi rabaniţi (respectiv restul evreilor, care acceptă Talmudul şi ideea învăţătorilor – „rabini” – din Talmud) nu au fost totdeauna bune.

Totuşi, în timpul Holocaustului au fost victime şi din rândul evreilor caraiţi. După Holocaust, unii evrei caraiţi supravieţuitori au ales calea stabilirii în Israel, alături de „sionişti”, de evreii rabaniţi. Deci, au devenit sionişti şi ei, sau cel puţin au fost influenţaţi de sionism. O comunitate de evrei caraiţi se află în prezent în oraşul israelian Ramleh. Nu cred că termenul „ciufuţi”, respectiv oameni zgârciţi, avari ar fi potrivit evreilor caraiţi, după cum nu cred că
este potrivit evreilor în totalitatea lor. Există oameni avari în rândul tuturor popoarelor, după cum există şi oameni darnici. Apropo, recomand domnului Ştefan Mousa numele bancherului Elias din Bucureştiul de altă dată, care a lăsat moştenire o mare avere, ca donaţie, Academiei Române, unui spital, şi altor instituţii româneşti şi de asemenea evreieşti. Nu văd nici o legătură între termenii „ciufut”, „carait”, „sionist”, primul – un peiorativ – având un
caracter individual, fără nici o bază etnico-religioasă…

Marea Britanie – 2010, un an nefast

decembrie 26th, 2010

Intemperii, dezastre naturale, catastrofe ecologice, austeritare bugetară severă și primul guvern de coaliție din ultimii 65 de ani au dominat anul 2010 în Regatul Unit.

An care se termină așa cum a început, cu frig, ninsori, îngheț, cu care majoritatea britanicilor nu sunt obișnuiți. Dacă până la sfârșitul anului valul de frig care a lovit insulele britanice continuă, atunci luna decembrie a acestui an va fi cea mai friguroasă din ultimul secol.

În luna aprilie erupția unui vulcan din Islanda a perturbat sever traficul aerian în Europa timp de mai multe săptămâni, provocând mari pierderi companiei British Airways, deja afectată de o serie de greve ale personalului navigant.

Tot în aprilie o altă companie cu capital britanic majoritar, BP, a fost la originea celei mai mari catastrofe ecologice din istoria Statelor Unite, atunci când o sondă de foraj marin din Golful Mexic din proprietatea companiei a explodat, provocând cea mai mare deversare de țiței brut din istoria omenirii și ucigând 13 persoane.

Au trecut aproape trei luni până la astuparea scurgerii submarine care a provocat daune incalculabile florei, faunei și economiei statului Texas. În total, costul catastrofei este estimat la 40 de miliarde de dolari, iar în luna decembrie guvernul Statelor Unite a dat în judecată BP cerând daune.

Alternanță la putere

În Marea Britanie, evenimentul politic principal al anului l-au constituit alegerile parlamentare, desfășurate pe data de 6 mai.

Așa cum era de așteptat, Partidul Laburist, condus de premierul Gordon Brown, a pierdut puterea pentru prima oară după 13 ani, dar Partidul Conservator, condus de David Cameron, nu a reușit să obțină singur majoritatea absolută în Camera Comunelor.

În premieră au avut loc trei dezbateri televizate în direct la care au participat pe lângă cei doi lideri și Nick Clegg, liderul celui de-al treilea partid ca mărime, Liberal Democrat, care a fost revelația acestor dezbateri, reușind la un moment dat să se situeze în sondajele de opinie la egalitate cu Conservatorii și Laburiștii.

În final însă, Liberal Democrații au câștigat chiar mai puține mandate decât în urmă cu cinci ani, dar au reușit să dețină balanța puterii în noul parlament.

După cinci zile de suspens, timp în care Gordon Brown a rămas în funcția de prim ministru, Cameron și Clegg au reușit să ajungă la un acord și au format primul guvern de coaliție din Marea Britanie din ultimii 65 de ani.

Dar noul guvern de coaliție n-a avut o lună de miere, dată fiind moștenirea fiscală dezastruoasă a guvernului Laburist – deficit bugetar de 155 de miliarde de lire pe anul fiscal 2009 – 2010, echivalent cu 11% din Produsul Intern Brut.

Așa încât, în luna iunie, în bugetul rectificativ de urgență au fost majorate taxe și impozite, cea mai importantă măsură fiind mărirea cotei TVA de la 17,5% la 20% cu începere de la 1 ianuarie 2011.

A urmat în octombrie faza cea mai dureroasă – cea a reducerii cheltuielilor bugetare. Numeroase departamente, inclusiv interne, externe, justiție și educație își vor vedea bugetele reduse cu între 10 și 25% la sută pe următorii cinci ani, rezultând în reducerea efectivelor de angajați în sectorul public cu aproape 500000 până în 2015.

În paralel, coaliția a luat taurul de coarne și a decis majorarea taxelor universitare de la 3300 la un maximum de 9000 de lire pe an. Măsura a trecut de Camera Comunelor, deși peste jumătate dintre deputații Partidului Liberal Democrat au votat fie împotrivă, fie s-au abținut de la vot.

Majorarea taxelor universitare a provocat proteste de stradă, uneori vehemente, la care au participat zeci de mii de tineri, elevi și studenți. În ziua votului din Camera Comunelor – 8 decembrie – în centrul Londrei au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție, soldate cu răniți de ambele părți și cu arestări în rândul manifestanților.

Logodnă princiară

Cu acest prilej, a fost atacată mașina în care se afla Prințul moștenitor al coroanei, Charles și soția sa, Ducesa de Cornwell, care a fost chiar atinsă de un demonstrant.

Și pentru că tot am pomenit de familia regală, să amintim că fiul lui Charles, Prințul William, al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a logodit în luna noiembrie cu prietena sa de lungă durată, Kate Middleton.

Și tot în registru personal, premierul David Cameron a devenit tată pentru a patra oară în august, când i s-a născut o fetiță numită Florence. Dar pe lângă această bucurie, David Cameron a suferit și șocul morții tatălui său, care a avut o importantă influență formativă asupra sa, la numai un an după moartea fiului său cel mai mare, Ivan, care era sever handicapat.

Revenind la capitolul politică, Partidul Laburist și-a ales în septembrie un nou lider, Ed Milliband, care l-a învins la mustață pe fratele său, David, urmându-i în post lui Gordon Brown care a demisionat din funcție la câteva zile după înfrângerea din alegerile parlamentare.

Și încheiem cu sport, Anglia a pierdut în decembrie șansa de a organiza Cupa Mondială la fotbal din 2018 în dauna Rusiei. După mai multe dezvăluiri în presa britanică de corupție în sânul comitetului executiv al FIFA, care decidea atribuirea organizării, candidatura Angliei a obținut doar două voturi din 23 și a fost eliminată din primul tur.

O dezamăgire care se înscrie în imaginea în general sumbră a unui an plin de catastrofe, vreme proastă, austeritate și pesimism.

Moș Crăciun sau Moș Gerilă?

decembrie 26th, 2010

Acasă, în sânul familiei, îl cunoscusem pe Moș Crăciun.

Din fragedă copilărie, Mama îmi cânta colinde. Nu vroiam să dorm după-masa, așa că, pentru a mă convinge, recurgea la un adevărat ritual … Îmi plăcea să o ascult depănând amintiri, povești (care în mod obligatoriu trebuiau să fie adevărate). Vocea ei plăcută și dulce mă învăluia. Îmi cânta tot ceea ce își amintea, de la cântece pentru copii, melodii populare, până la romanțe. Cel mai mult însă, mă atrăgeau colindele, care mă aduceau într-o stare de visare : “Afară ninge liniștit”, “O, ce veste minunată”. Nu avea nicio importanță dacă era vară sau iarnă, eu vroiam să aud aceste cântece tradiționale. Disperată, dezarmată de argumente, Mama mi-a spus la un moment dat “celor care cântă colinde vara, le ies bube pe limbă”. Nemulțumită de răspunsul primit, insistam să îmi arate limba, să mă conving. Cu greu acceptam compromisul.

În scurt timp, am ajuns să cunosc toate colindele pe care le știa Mama. Majoritatea erau vechi, religioase. O singură dată pe an, în dumineca dinaintea Crăciunului, corul Catedralei ortodoxe din Arad, orașul copilăriei mele, prezenta un concert de colinde. Anticipam cu nerăbdare acea zi. În frigul iernii, plecam spre biserică pe jos, cu Mama și sora ei. Eram fericită, aerul rece îmi îngheța respirația, fulgii de zăpadă se topeau însă pe obrajii înfierbântați de emoții. Intrarea în Catedrală mă impresiona; bolți înalte, picturi, icoane, fum și miros de lumânări. Vocea coriștilor, aflați în balconul bisericii, se așternea ca o binecuvântare peste capetele noastre. Închideam ochii, simțeam căldura pătrunzându-mi în suflet, cântam și eu la unison. Ora colindelor trecea întotdeauna prea repede, aș fi vrut să țină o veșnicie. Ne întorceam acasă împăcate, pregătirile pentru sărbătoarea care ne bătea la poartă continuau a doua zi.

În ajunul Crăciunului, dis-de-dimineață, Mama se apuca de frământat cozonacii, pregătea sarmalele și multe alte bunătăți. Îmi amintesc aroma cozonacilor copți, bananele verzi învelite în ziar, așezate pe calorifer, în speranța coacerii timpurii, mirosul portocalelor, bomboanele de pom (“saloanele”), care în anii perioadei Ceaușescu, erau tot mai greu de procurat.

După-masa, eram întotdeauna invitată la sora mamei, unde, spre supriza mea, Moș Crăciun poposise deja, lăsând în urmă cadouri ascunse sub bradul încărcat. Acolo, uitam de tot și de toate, înconjurată fiind de dragostea celor mari, care se bucurau de bucuria mea, trăiau prin mine. După o vreme, reveneam acasă, unde descopeream o altă surpriză…. Moș Crăciun mă aștepta răbdător, așezat pe un scaun, lângă bradul gătit de sărbătoare. Cum reușise Moșul să instaleze bradul, să îl decoreze în doar câteva ore, cât lipsisem eu de acasă? Îmi puneam aceste întrebări dar, nu insistam în aflarea răspunsului. Moș Crăciun cerea o singură favoare de la mine: o poezie, un cântecel. Aveam emoții, dar știam că trebuie să le stăpânesc. Cei mari și dragi mie se arătau întotdeauna mulțumiți de performanța mea, iar în final, știam că voi fi răsplătită cu ceva din sacul Moșului. În casa noastră, Moș Crăciun purta întotdeauna o mantie lungă și roșie, cu manșete albe, barba îi era lungă și albă, ca zăpada. Ochii abia i se zăreau de sub sprâncenele stufoase, gura era străjuită de mustața și barbă, mâinile purtau mănuși albe. Da, știam, simțeam, acesta era Moș Crăciun!

Moș Gerilă

Aveam patru ani când am început să merg la grădiniță, în anii 70. Mare mi-a fost uimirea când auzisem acolo, pentru prima dată, de Moș Gerilă.

Am venit acasă și mi-am potopit părinții cu întrebări. Cine era acest Moș? Din câte înțelesesem eu, părea un frate al lui Moș Crăciun. Dar, de ce Gerilă? Știam că “ger” însemna un frig foarte mare. Mi se citise Povestea lui Harap-Alb, prin care am făcut cunoștință cu Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă. Să fie vorba despre același Gerilă? Dacă da, de ce Moș Gerilă? Cine era, totuși? Și mai uimită am fost când ni s-a spus că Moș Gerilă este cel care aduce bradul, dar nu în ajunul Crăciunului, ci înainte de sosirea Anului Nou. Eram derutată, nu înțelegeam ce nevoie era de acest personaj, când noi îl aveam dintotdeauna pe bunul și blândul Moș Crăciun.

Am participat la serbarea de iarnă, la grădiniță, așteptând întîlnirea cu Moș Gerilă, care a sosit îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu cea a lui Moș Crăciun, doar că nu era roșie, ci vișinie. Barba nu era albă, ci sură, iar bradul nu avea ornamente sub formă de îngerași. Când a venit momentul să recit poezia în fața lui Moș Gerilă, i-am privit chipul de aproape: trăsăturile îi erau aspre, nu schița nici un zâmbet, iar barba părea făcută din sfoară… Am venit acasă dezamăgită, iar concluzia pe care am tras-o atunci, în mintea mea de copil a fost “Moș Gerilă nu este adevărat. Nu există! L-am văzut, are barba din sfoară!”

Anii au trecut, Moș Gerilă m-a urmărit cu prezența lui falsă de-a lungul copilăriei, dar eu am fost întodeauna indiferentă la tot ceea ce îl privea.

Eram fericită acasă, în sânul familiei, unde aveam colindele pe care le învățasem de la Mama iar Moș Crăciun mă iubea și an de an, în ciuda greutăților care au urmat, nu lipsea niciodată de la masa noastră, în seara de Ajun.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 26th, 2010

Bună dimineața, Toronto!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Moș Crăciun și Crăciunița

decembrie 26th, 2010

Iarna pe uliţă

decembrie 26th, 2010

Am găsit câţiva dintre copiii din Valea Screzii jucându-se pe derdeluş…

Săniuţele zboară ca săgeata spre uliţa satului, ocolind “la mustaţă” majoritarele pungi de plastic …Copiii aşezaţi pe acestea din urmă alunecă la vale seamănând cu nişte pinguini planând peste gheţuri. Claudiu mă întreabă “ Cine a fost mai rapid ?”….înfăşcându-şi repede punga şi neaşteptând răspunsul meu se avântă spre o nouă cursă.

Iată şi un schior ! Clăparii rămân fixaţi în legăturile lor, în timp ce alt copil îşi pune schiurile. Un băieţel subţire ca o trestie străbate cu un echilibru incredibil întreaga pantă doar alunecând pe tălpile cizmuliţelor de cauciuc.  Apoi îl zăresc în cârca unui băiat care şi-a adjudecat pentru câteva clipe supremaţia asupra schiurilor.

Joaca năvalnică pare o luptă contra-cronometru, de parcă nu va mai exista o a doua zi pe derdeluş….

Grijile lumeşti s-au concentrat la poalele dealului înzăpezit.

Construcţia caselor este cea mai mare dintre ele, soluţionarea ei aducând o relaxare în ceea ce priveşte spaţiul şi organizarea vieţii acestei comunităţi.

Proiecte în curs de finalizare…

Proiecte amânate în aşteptarea unui viitor mai generos al căror deznodământ se află în puterea celor generoşi, adesea anonimii binefăcători.

O estimare a necesarului finalizării unuia dintre aceste proiecte este de aproximativ 59279 RON (http://www.fundatiaarsenieboca.ro/), adică cam 13785 Euro.

Orfani, micuţi sau şcolari, copilaşi având alături pe mamele lor, sau lasaţi aici în grijă …

Fiecare duce în suflet o poveste, o tristeţe, un dor…Genele le palpită printre zâmbete reţinute.

Ceea ce m-a impresionat este liantul invizibil dintre copiii care trăiesc aici, în tabără şi cei din sat.

Solidaritatea inocenţei nu pune stavile locului de joacă şi nici băncilor din şcoala satului. Venind aici, am intrat într-o mare de copii şi am încetat să mă întreb care sunt cei ai preotului Tănase şi care sunt ai satului. Pentru toţi se găseşte o hăinuţă, o mandarină sau un leac pentru febră. Pentru toţi se cântă colinde şi oricine este binevenit la masă.

Chipul palid al lunii s-a ivit deasupra dealului. Liniştea înserării ne împresoară cu  aroma lemnului ars în sobe. Cu regret ne pregătim să ne întoarcem acasă. Ziua de astăzi a fost un balsam pentru suflet.

Două fetiţe îşi iau rămas bun, strângându-mă cu putere în braţe….Îmi urează ” Crăciun fericit! „.

A avut dreptate părintele Tănase când a zis că  cei ce vin aici vor reveni cu siguranţă !  ….

Condamnarea crimelor totalitare și Comisia Europeană

decembrie 26th, 2010

Tocmai s-a incheiat o discutie la BBC World Service unde am participat impreuna cu istoricul Anthony Beevor, autorul, intre alte lucrari, al cartii “Stalingrad” si cu Dr Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal. Subiectul a fost respingerea de catre Comisia Europeana a cererii unui numar de ministri de externe din Europa de Est si Centrala, intre care si ministrul de externe al Romaniei, de a se interzice negarea crimelor comuniste, tot astfel cum este interzia in multe tari negarea crimelor naziste.

Anthony Beevor a insistat asupra faptului ce genocidul politic, comis de Stalin si emulii acestuia este la fel de repugnant moral precum genocidul etnic practicat de Hitler. In plus, asasinarea in masa (prin infometare organizata statal) a taranimii ucrainiene in anii colectictivizarii fortate (1930-1933) a fost evident un caz de genocid cu motivatii si efecte de ordin etnic.  Anthony Beevor (ale carui carti au aparut in romaneste la Editura Rao) a mentionat planurile pogromiste ale lui Stalin la inceputul anilor 50.  S-a referit la formularea lui Vasili Grossman, autorul romanului “Viata si destin” dar si al “Cartii Negre privind crimele naziste impotriva populatiei evreiesti din URSS” (volum interzis de Stalin), care spunea ca a fost vorba de genocid prin gazare si de genocid prin gloante.  In fapt, la ora actuala, stim ca milioane de evrei au fost ucisi de nazisti (mai ales in Ucraina, Belarus si Transnistria) cu gloante.  Negationismul, fie ca este vorba de atrocitatile naziste ori de cele comuniste, este obscen.

Am accentuat, in interventia mea, faptul ca ambele regimuri de tip totalitar s-au intemeiat pe precepte ideologice, pe eforturile maniacale de dezumanizare a celui declarat inamic (de rasa ori de clasa), pe reducerea acestor grupuri umane la conditia de vermina exterminabila.  Am vorbit despre similitudinile (nu identitatea) dintre cele doua sisteme. Dr Efraim Zuroff a intervenit si a criticat Declaratia de la Praga. Si-a exprimat compasiunea pentru victimele crimelor comuniste, insa s-a opus eforturilor de a transforma analogiile comparative in ceea ce dansul considera incercari de exonerare a criminalilor de razboi din statele aliate cu Germania nazista(mai ales in Tarile Baltice, Ungaria, Croatia etc). I-am raspuns ca Declaratia de la Praga a fost intiata de Vaclav Havel si alte figuri marcante ale disidentei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, ca textul condamna in termeni categorici nu doar crimele staliniste, ci si pe cele naziste. Am amintit ca am semnat eu insumi, alaturi de numerosi prieteni de valori din Romania, Declaratia si ca, la subiectul crimelor fasciste, sunt extrem de sensibil (au murit arsi de vii la Odessa fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii sub zece ani).

Am reamintit un lucru pe care poate Comisia Europeana a preferat sa-l ignore: anume ca absenta genocidului politic din Conventia Internationala privind genocidul se datoreaza opozitiei delegatului sovietic. Am reamintit cartea lui Timothy Snyder, “Bloodlands” in care se examineaza cu cutremuratoare detalii statistice disparitia fizica, prin actiunile imperiilor sovietic si nazist, a peste 14 milioane de oameni.  Sunt de acord cu dl Zuroff ca aceste chestiuni trebuie analizate cu empatie si respect neclintit pentru adevarul istoric. M-am opus intodeauna tendintelor de a lupta pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “locul intai in imaginatia morala a umanitatii”.  Cred sincer ca decizia Comisiei Europene va fi intr-o zi regandita prin renuntarea la dublele standarde, la dubla masura, in spiritul unei memorii comune europene care sa nu excluda niciun grup uman care a fost supus experimentelor genocidare comunist si fascist.

Mineriada lui Lukașenko: Bonapartism cu chip colhoznic

decembrie 26th, 2010

Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”.  Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva:  Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare)  pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica?  De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei?  De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?  Evident, Lukasenko nu l-a citit pe Alexis de Tocqueville. Dar el stie instinctiv ca un despotism este extrem de vulnerabil atunci cand incepe sa se auto-reformeze.  Pentru acest gen de tirani, timpul este paralizat. Pot domni decenii, ori cred ei ca pot domni, precum generalii din Birmania, precum fratii Castro in Cuba.  Indignarea lumii democratice? Aparent, ultimul lucru care i-ar impresiona. Si totusi, chiar si dictatorii au nevoie de un spatiu de miscare intr-o lume in care democratia este tot mai mult traita ca un ideal global.  De aici si proliferarea regimurilor numite democratii de fatada.

Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist.  A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”.  Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain.  Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale.  Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.

Relatives of people detained in Sunday's Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Relatives of people detained in Sunday’s Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)?  Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare.  Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.

Vă urăm, de sărbători

decembrie 26th, 2010

Războiul pentru cadavre: studențimea română și antisemitismul interbelic

decembrie 26th, 2010

În Pentru Legionari, C. Zelea Codreanu reaminteşte că în 1922 prioritatea mişcării antisemite pe care o anima era „Crearea la Bucureşti şi Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptători din masa studenţească, care să lucreze în afară de directivele centrului respectiv. La Cluj şi la Bucureşti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucureşti, Ibrăileanu, delegatul Iaşului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârză a lui Simionescu, conducătorul mediciniştilor, a menţinut studenţimea în spiritul cel adevărat.”

Primul test al capacităţii de mobilizare a studenţimii a fost oferit de o dispută în jurul cadavrelor folosite în timpul lucrărilor practice de anatomie de către studenţii din anul I de la Medicină. După Sorin Lavric, incidentul a fost provocat de „refuzul Comunităţii Evreieşti de a lăsa cadavrele evreilor să fie folosite ca materiale de studiu în sălile de anatomie ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti, câteva din aceste cadavre dispărând noaptea de pe mesele de disecţie”. De aici, „revolta bruscă a studenţilor români”, pe 10 decembrie 1922, înfuriaţi de faptul „că singurele materiale de studiu anatomic rămăseseră cadavrele creştinilor, şi asta într-o facultate în care studenţii evrei erau numeroşi”. Ca urmare, „studenţii evrei au fost alungaţi din aula facultăţii”, iar revoltaţii medicinişti bucureşteni au scris o petiţie prin care cereau regelui Ferdinand şi primului ministru Ionel I.C. Brătianu „introducerea condiţiei restrictive a lui numerus clausus”. Pornită spre Palatul Regal, cohorta studenţilor, sub conducerea lui Ion Simionescu, Constantin Danelescu, şi Napoleon Creţu, a strigat lozinci antisemite şi s-a încăierat cu forţele de ordine.[1] Mai târziu, sub Antonescu, Ion Simionescu şi Constantin Danelescu au fost subsecretari de stat în Ministerul Sănătăţii, iar Napoleon Creţu a ajuns secretar general în Ministerul Educaţiei Naţionale.

Acţiunea urma o manifestaţie similară a mediciniştilor din Cluj, care au adresat Rectoratului următorul memoriu: „Noi, studenţii anului întâiu de la facultatea de medicină din Cluj, observând lipsa totală a cadavrelor evreieşti din sălile de disecţie şi cum numărul studenţilor israeliţi e în majoritate covârşitoare, cu onoare vă rugăm să binevoiţi de a interveni pe lângă Comunitatea israelită pentru ca aceasta să facă pentru ştiinţă aceleaşi sacrificii faţă de credinţele religioase, cum noi creştinii le-am făcut şi le facem. … ca atare noi creştinii, considerând şi noi disecarea cadavrelor ca o profanare a credinţelor şi datinilor noastre strămoşeşti, rugăm Consiliul profesoral să aprobe hotărârea noastră de a nu îngădui studenţilor evrei să disece până ce Comunitatea israelită nu va trimite treptat Institutului de Anatomie cadavre de evrei în raport cu numărul studenţilor evrei”.[2] Potrivit lui Lavric, proteste similare au avut loc la Iaşi, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu şi Ion Moţa. În legătură cu aceste incidente, am găsit o scurtă ştire preluată de Neamul Românesc din ziarul Dimineaţa care relata că „atât la Cluj cât şi la Iaşi studenţii evrei n-au avut nimic de obiectat acestei cereri a studenţilor medicinişti creştini, iar la Iaşi comunitatea israelită a şi luat măsuri să se trimită la Institutul de Anatomie toate cadavrele de Evrei nereclamate”.[3].

In acest context, Nicolae Iorga, profesor la Universitatea din Bacuresti,  scria : „La Cluj studenţii creştini au săvârşit acte mai mult decât condamnabile împotriva colegilor lor israeliţi. Într-o ţară civilizată unde legea recunoaşte dreptul la viaţă al tuturor confesiunilor, asemenea gesturi constituie un regres.”[4]. Pe de altă parte, Nicolae Paulescu, profesor la Facultatea de Medicina din aceasi oras, a publicat articole în Apărarea Naţională, în care justifica violenţele antisemite din mediile universitare. În articolul Cauzele manifestaţiilor studenţeşti publicat în numărul din 15 ianuarie 1923, Paulescu scria că nu a avut cunoştinţă de izbucnirea mişcărilor antisemite ale studenţilor, dar le aproba considerându-le ca provenind din instinctul de conservare al poporului român care s-ar fi confruntat cu o adevărată invazie străină. „În realitate motivele trebuiesc căutate în adâncul sufletului românesc. Ele se rezumă într-o Lege a Naturei, adică a Instinctului de apărare a Naţiei. Suntem invadaţi de o rasă străină, asiatică, cu moravuri sanguine, ce de un secol şi jumătate se strecoară tiptil în ţară prin graniţele ce-s rău păzite.” În continuarea articolului său, Paulescu se arăta a fi ostil prezenţei studenţilor evrei în universităţile din România: „Puii de jidani profitând de fonduri imense, venite în mare parte din afară se îmbulzesc să umple golurile cu vârf şi îndesat. Atacul condus de lifta de paraziţi, cu o măiestrie infernală a reuşit pe deplin, el a înlăturat pe Românii goi şi flămânzi şi i-a înlocuit cu lipitori umflate de sânge românesc”. În concluzie, Paulescu considera normală reacţia violentă antisemită a unei părţi a studenţimii române, atunci când a văzut, „că intrările Universităţilor îi sunt barate de o hoardă organizată de plojniţe”[5].


[1] S. Lavric. Noica şi Mişcarea legionară. Editura Humanitas, 2008, pp.63-64.

[2] Neamul Romanesc, nr 261 din 18 noiembrie 1922.

[3] În chestiunea cadavrelor. Neamul Romanesc, nr. 334 din 3 decembrie 1922.

[4] Neamul Romanesc, nr. 332 din 1 decembrie 1922.

[5] A se vedea articolul Cauzele manifestaţiilor studenţeşti  în Apărarea Naţională, an 2, nr. 20 din 15 ianuarie 1923, p. 19 .

Ciomăgeala (virtuală) va continua

decembrie 26th, 2010

„Mai mulţi ascultători nie întrieabă…” vă amintiţi? Aşa începeau bancurile din seria „Radio Erevan”.

De data aceasta nu este vorba însă de proverbialul radio, care de altfel nici nu a existat în realitate la modul reflectat de anecdotică, ci despre o revistă, cât se poate de reală, cu apariţie săptămânală, şi cititorii ei. Nu e greu de ghicit, este vorba chiar despre ACUM.

Aşadar, mai mulţi cititori ne întreabă de ce suntem noi atât de răi şi nu acceptăm şi alte opinii dacă acestea diferă de ale noastre? De ce ne permitem, mai ales, să recurgem permanent la această „ciomăgeală” virtuală la care îi supunem pe cei care ne oferă, prin intermediul ecourilor lor, „nevinovate opinii”, de regulă sub acoperirea anonimatului?

Am să încerc să ofer un răspuns în rândurile ce urmează.

În primul rând, trebuie să revin la Experimentul Milgram, despre care am amintit într-un editorial recent. Nu mai reiau naraţiunea explicativă privind experimentul propriu-zis, dar în esenţă, datorită distanţei dintre publicul nostru şi revistă, la care se adaugă posibilitatea de interactivitate pe care o oferim, conştienţi că ne vor scrie şi cititori care au păreri diferite, sub scuza autorităţii pe care le-o oferă convingerile lor, circa 65% dintre cei care au păreri diferite simt nevoia să ne plesnească.  Dintre aceştia, statistic, peste trei sferturi  o fac împrumutând nume sau alegând anonimităţi ostentative. Evident,  anonimii nu se mai obosesc  să aducă şi argumente în sprijinul „opiniilor lor diferite”.  De altfel foarte puţini chiar şi dintre cei care semnează cu numele real se obosesc să aducă argumente.

Mutându-ne atenţia pentru câteva clipe către cei care agrează politica editorială ACUM (un grup de altfel mult mai tăcut decât am prefera), ei ştiu că echipa de redactori este angajată şi politic. Desigur, nu în cadrul unei organizaţii formale, dincolo de paginile propriu-zise ale revistei. Dar totuşi, fiecare, pe cont propriu, într-o politică a civismului responsabil, în apărarea unor valori umane perene. Nu sunt secrete aceste valori, am publicat credo-ul nostru si nu o dată am reamintit existenţa lui.

Cum ne-ar sta nouă, care ne luăm misiunea suficient de în serios pentru a dedica fiecare ore şi ore voluntare, săptămână de săptămână, dacă nu am apăra, cu ciomagul virtual în mână, valorile pentru care scriem? Care ar fi percepţia celor care fac parte din ceva care aş numi „clubul ACUM” (cititori, autori, redactori), dacă am lăsa să pătrundă în paginile noastre, nesancţionate, comentarii  care neagă valorile în care credem?

Exemple ar fi nenumărate şi ele se nasc zilnic, mai ales în jurul subiectelor controversate cum ar fi cele privind minorităţile (etnice, sexuale, religioase, etc.) ori microbismul politic ori legate de interpretarea în actualitate a unor informaţii istorice, cu precădere cele falsificate de propaganda naţional-socialistă în anii de tristă amintire ai regimului comunist din România.

Există însă şi exemple atipice, cum ar fi rumorile care se crează după câte un articol al lui Vlad Solomon, un caz care prin semnificaţiile lui merită privit mai îndeaproape.

Vlad Solomon  „greşeşte” înainte de orice prin a fi o conştiinţă trează.  El observă cu un ochi lucid atât ceea ce se întâmplă în jurul lui dar, în acelaşi timp, are şi capacitatea de a se autoanaliza disecându-şi propriile trăiri cu o detaşare aproape chirurgicală ceea ce conduce inevitabil la o sinceritate dezarmantă şi  la involuntare generalizări, în sensul  că mulţi cititori, după cum demonstrează şi ecourile, se regăsesc în ipostaze asemănătoare, îşi problematizează proprii percepţii şi amintiri, reuşesc  să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi.

A doua „greşeală” a lui Vlad este că îşi imaginează (în opinia unora, între care mă număr, pe bună dreptate) că este vreun cetăţean al lumii, nimerit, cine ştie cum, în paginile unei reviste adresate cititorilor în limba română, oriunde s-ar afla ei. Prin consecinţă, în loc să se limiteze la subiecte româneşti sau israeliene „cuminţi” (Israelul fiind ţara sa de adopţie şi de suflet) el scrie despre orice îi trece prin cap şi poate argumenta, punând cu nonşalanţă pe tapet problemele care îl preocupă pe el, vorbind în nume propriu, dar neţinând seama că alţii ar putea crede că sunt mai îndreptăţiţi să abordeze subiectele respective.

Am ales „cazul V.S.” şi pentru că Vlad este prototipul conştiinţei neînregimentabile.

În fine deci, genurile de reacţii pe care le stârnesc articolele lui sunt  dintre cele mai diverse.  De la complimente de suflet, la acuzaţii de trădare. De la completări cu argumente personale şi generalizări, la jigniri şi contraziceri sumare, adevărate lapidări, concepute ca nişte obiecte de aruncat în cap.

Şi vin să întreb din nou, cum ne-ar sta nouă, la ACUM, care concepem revista ca pe un spaţiu de exprimare liberă, decentă, utilizând forţa argumentului, în limba română, dacă nu am lua măsurile care ne stau în putere pentru ca un om ca Vlad să se simtă acasă în ACUM? Adică nu neapărat român, nu neapărat evreu, ci mai ales OM?

Aceeaşi grijă suntem obligaţi să o avem faţă de toţi cei care exprimă în paginile revistei ACUM frământările lor ca oameni care gândesc şi încearcă să împărtăşească din preocupările lor, luându-se ei înşişi în serios. De aceea restrângem constant anonimatul şi practicăm ciomăgitul virtual în raport cu cei care consideră că au dreptul, în numele libertăţii de opinie, să contrazică autorii revistei fără argumente, prin intervenţii jignitoare sau şi una şi alta. Vrem să menţinem acest spaţiu curat, animat de valorile civice pentru care l-am creat şi departe de accesul unor autori compromişi care nu şi-au făcut mea culpa după colaboraţionismul cu care au contribuit la spălarea creierelor în România, sub regimul ceauşist sau chiar post-ceaușist.

Aşadar, aviz tuturor celor care doresc să pună în discuţie valorile pe care le promovăm: puteţi să vă căutaţi alte locuri în marele internet unde să vă simţiţi în largul vostru. În acest „club” (revista ACUM) nu doar promovăm respectivele valori ci le şi apărăm.  Ciomăgeala virtuală va continua şi nu se va opri până când nu vom vedea o îmbunătăţire a caracterului celor care o merita. Este un avertisment şi pentru cei care nu ne vor putea învinge: luaţi mai bine în calcul să vă uniţi forţele cu ale noastre!

România în Spațiul Schengen: un NU (categoric) deocamdată!

decembrie 26th, 2010

Lucrurile sunt clare. Germania si Franta  au adresat  comisarului pentru Afaceri Interne a Comisiei Europene  o scrisoare prin care cer  oficial amanarea aderarii  Romaniei si Bulgariei   la spatiul Schengen (prevazuta initial  in martie 2011).

Dincolo de plans si ras sa ne amintim  un banc. Care este cel mai puternic anticonceptional? Un NU Categoric !

Germania si Franta  au preferat   sa  inghita un anticonceptional care aminteste de  prea vechiul NIET prin care se “protejeaza” accesul Romaniei la un spatiu la care ar fi avut  dreptul.

Decizia este pur politica  pentru ca in aceeasi scrisoare se aminteste ca  din punct de vedere tehnic procesul aderarii Romaniei si Bulgariei este GLOBAL POZITIV! Prin parte tehnica se inteleg  securizarea frontierelor, a aeroporturilor, etc,  inclusiv legatura la baza de date Schengen. Tot ce tine de un mecanism tehnic de control  a marfurilor si oamenilor este realizat.

Ce carente au gasit cele doua tari? Se vorbeste de “carente” ce au legatura cu  securitatea si justitia,coruptia  plus criminalitatea organizata toate  trimitand la MCV(Mecanismul de  Cooperare si Verificare )

Presedintele Basescu a  prevazut acest  refuz prin amanare la calende  de acum ceva vreme dar si ultimile zile. Declaratiile  sale de  vineri 17 decembrie:

“România a respectat regulile acestui club din momentul aderării la Uniune, acum patru ani. Nu aş vrea să cred că am greşit prin această abordare constructivă şi că beneficiile în Uniune se obţin doar prin abordări confruntaţionale. România nu doreşte să fie victima colaterală pentru tot ceea ce nu merge bine azi în Uniune”

Aderarea la spatiul Schengen in martie 2011 “nu reprezintă un cadou oferit României, ci o responsabilitate crescută pentru statul român”.

“Avem obligaţia să ne asumăm responsabilitatea protejării frontierelor UE. Am arătat în declaraţie că este un efort financiar comun al României şi al UE, un efort financiar care se ridică la circa un miliard de euro, din care jumătate sunt bani ai cetăţenilor UE, alţii decât cetăţenii români. De asemenea, în declaraţie subliniez faptul că putem să nu mai înţelegem rostul MCV, atât timp cât el este utilizat politic împotriva României. El este un mecanism de cooperare şi nu un mecanism de blocare a României”.Presedintele se refera la declaratia pe care a facut-o la  Consiliul  UE de saptamana trecuta.

Pozitia dura a Presedintelui Basescu in fata UE nu  a avut efect. Refuzul sau amanarea(diplomatic tot  asta este )  solicitata de Germania si Franta ne arata clar cum se joaca  si cine conduce jocul in UE.

Ne referim la Germania, Franta   s-a aliat  cu   Germania in acest caz prin traditia  legaturilor dintre cele doua tari si   usurinta  cu care politicienii francezi se lipesc de stapanul  la zi(plus  alegerile din acesta tara).

Germania face jocurile in UE si Romania nu este pe placul Germaniei. De ceva vreme. Ratiunea ar fi axa, tot mai   solida, Berlin-Moscova care evident nu trece prin Romania. In Romania ar trebui sa aiba  interese SUA dar  americanii sunt departe si noi traim in Europa.

Balonul de sapun pe care s-a  asezat cresterea economica a catorva tari europene,prefigurarea intrarii lor in criza,  dansul pe sarma al monedei euro,hotararea clara a Romaniei de acorda cetatenie   basarabenilor,faptul ca aici s-a cam  “rezolvat” din punct de vedere economic cam tot ce si-a dorit UE  sunt cateva motive ce au condus la aceasta  amanare.

Celelalte tin de noi.Sigur cu  amendamentul ca fiecare  doarme asa cum isi asterne. Noi am dorit sa fim aici  cu” ale noastre”  iara cei dinafara sa -si vada de mecanismele lor.

Invocatul MCV  iara da dreptate Presedintelui Basescu. A solicitat partidelor si CSM  remedierea deficientelor semnalate  in acest mecanism.  Nu l-a ascultat nimeni.  Profitand si  de faptul ca tema este arida, specioasa si  nu face rating la televizor solicitarile presedintelui au fost repede deturnate si de opozitie (“tiranul si dictatorul”) si de putere (” ce se baga Basescu,noi am cheltuit trebuie sa ne scoatem banii”). Din pacate constatam ca influenta presedintelui Basescu  a fost  aproape de zero in ce priveste urnirea  luptei  pentru coruptie.

Sigur nu va lasati inselati ca   in UE nu exista coruptie. Marea coruptie(afaceri cu statul si influente la nivel inalt) exista acolo  aproape la fel ca si la noi. Acolo nu exista “mica coruptie”(sa folosim acest termen). Adica acolo cetateanul simplu este respectat  si justitia isi face imediat datoria in cauzele  in speta. Fara influente. Acolo si politia isi face datoria fara  aceleasi influente. Aici este diferenta!

Nu mai departe de acum cateva zile partidele coalitiei de la putere din Parlament nu au fost in stare  sa dea un raspuns favorabil  la cererea DNA privind cercetarea  doamnei Monica Ridzi. In frunte cu PDL. Toate astea se contabilizeaza. Si in interior si in exterior. Si te lovesc fie la viitoarele alegeri fie prin astfel de amanari.

Amanarea este un esec al partidelor din Romania. Nu a poporului roman.

Din pacate tot poporul roman este cel ce sufera. Odata prin  tratarea Romaniei ca tara  de rang inferior si de aici si a poporului roman. Situatia pe care romanii nu o merita.

Pe de alta parte prin perpetuarea   starii de fapt, cu o justitie ineficienta  populatiei  si  un minister de interne care face  cu greu fata datoriei de a  apara pe cetateni si de a preveni orice act  care nu este la locul lui.

Asteptam cu interes justificarile partidelor de la putere si opozitie. Pozitia Presedintelui Basescu am vazut-o si din punct de vedere a  conducatorului de tara este corecta. Cei ce  au condus la aceasta situatie se afla in randul clasei politice si ei poarta o vina mai mare decat a Presedintelui.

A ura şi a urî

decembrie 26th, 2010

De curând, urările mele de Crăciun au fost refuzate printr-un Reply iritat: „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”, din care reieşea că nu numai urările mele erau neavenite,  ci şi ale altora. Răspunsul m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri.

Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate. De Crăciun şi de Anul Nou primeam cele mai multe. Le înşiram pe birou şi apoi le răspundeam pe rând, mulţumind şi întorcând urările. Ne străduiam să găsim texte adecvate pentru fiecare destinatar, sperând să-i aducem un zâmbet pe buze. O vreme am păstrat felicitările primite într-o cutie de metal, rânduite cronologic. Nu mă înduram să le arunc pentru că reprezentau semnul palpabil al gândurilor bune.

De o vreme încoace urările vin prin poşta electronică, multe dintre ele având mesaje standard, expediate via  e-card sau You Tube, fiind individualizate doar prin numele expeditorului, fără însă a înceta să reprezinte evidenţa virtuală a unui gând bun, a faptului că cineva s-a gândit la tine şi ţi-a dorit binele, măcar preţ de un e-mail. Mi se pare firesc să dau click pe Reply, să mulţumesc şi să fac urări de bine, la rândul meu, chiar dacă, uneori,  în cuvinte mai puţine decât cele din mesajul de răspuns exemplificat mai sus. Până la urmă şi mecanismul optimizat al organismului uman, pentru o încruntare mobilizează 43 de muşchi, iar pentru un surâs doar 17…

Şi totuşi, nu pot să nu caut logica refuzului de a accepta urările. Să fi exprimat el lehamitea, protestul faţă de o realitate hidoasă în care lăcomia, violenţa, intoleranţa şi nepăsarea sunt camuflate, de sărbători, sub sclipiciul făţărniciei ? Să fi fost un gest de frondă faţă de conformiştii care trimit felicitări formale îndărătul cărora s-a pitit răutatea şi invidia? Nu am înţeles încă, dar m-a obligat să mă întreb şi gândul m-a dus la relaţia dintre a ura şi a urî. Eu cred că urările sunt cărări tăiate prin hăţişul urii, iar sărbătorile un răstimp în care avem  prilejul să ne trimitem gândurile bune. Oare dacă nimeni nu va mai ura, nu ne va năpădi ura?

Felul românilor de a fi săraci

decembrie 26th, 2010

2010 a fost, pentru statele Uniunii Europene, Anul internaţional pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale. Pentru a verifica în ce măsură această declaraţie a avut efecte sau a rămas la nivel de principii, Directoratul general pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitatea de şanse al UE a efectuat, în cadrul Eurobarometrului, două sondaje de opinie în ţările membre, unul în urmă cu un an, altul în această toamnă (septembrie). La nivel european, mai mult de trei sferturi din cei intervievaţi (76%) consideră acum că sărăcia este răspândită în ţara lor. Comparând această cifră cu cea înregistrată în urmă cu un an (73%), rezultă că, cel puţin la nivelul percepţiei publice, combaterea sărăciei în anul dedicat acestui obiectiv nu a fost eficientă.

Măsura în care sărăcia este percepută ca răspândită variază enorm de la o ţară la alta, cu valori între 33% în Suedia şi 96%, aţi ghicit, în România. Tot ţara noastră este cea care înregistrează unul dintre cele mai semnificative salturi (adică regrese) de la un an la altul, de 6 procente. Dacă din totalul eşantionului UE 23% din respondenţi estimează că în ţara lor săracii reprezintă mai mult de o treime din populaţie, în România proporţia respectivă este de 63%.

Ne deosebim de majoritatea europenilor şi în ceea ce priveşte percepţia asupra cauzelor „societale” şi „personale” ale sărăciei. În prima categorie, românii plasează pe primul loc salariile prea mici, apoi nivelul scăzut al ajutoarelor sociale şi al pensiilor şi abia pe al treilea loc rata mare a şomajului. La nivel individual, noi situăm pe primul loc provenienţa dintr-o familie săracă, apoi discriminarea şi pe al treilea loc nivelul scăzut de educaţie. Pentru media europeană, educaţia este considerată prima cauză individuală, fiind urmată de provenienţa dintr-o familie săracă şi de diverse tipuri de dependenţă (alcool, droguri etc.).

Există şi o „veste bună” a sondajului publicat săptămâna trecută: în ceea ce priveşte experienţele personale ce exprimă dificultăţi financiare majore, românii sunt mai apropiaţi de media europeană decât de alte ţări aflate în dificultate – proporţia celor care declară că sunt în urmă cu plata unor facturi sau credite, ori că au mari probleme financiare este de 7%, cifră mai apropiată de media europeană (5%) decât de ţări precum Grecia şi Bulgaria (22%) sau Letonia şi Ungaria (14%). Pe de altă parte, proporţia celor fericiţi, care pot afirma că fac faţă fără probleme plăţilor curente, este în România de numai 12%, în timp ce media europenilor care indică acest răspuns este de 43%. Asta înseamnă că, în realitate, România se caracterizează prin faptul că traiul de zi cu zi este dificil pentru marea majoritate a populaţiei, care se simte strâmtorată, însă situaţiile într-adevăr dramatice sunt relativ rare. De altfel, atunci când sunt întrebaţi dacă veniturile gospodăriei lor sunt superioare sau inferioare nivelului minim pe care-l consideră necesar pentru a duce un trai acceptabil, noi şi bulgarii înregistrăm cele mai mari proporţii ale răspunsurilor negative (75% şi 85%, faţă de media UE – 40%). Alt¬minteri, nu suntem exagerat de pretenţioşi, din moment ce acest nivel minim acceptabil se situează sub 500 euro pentru 40% din români (faţă de 5% din europeni). Asta ar însemna că în cazul nostru ceea ce apasă asupra stării de spirit este diferenţa mare dintre nivelul aspiraţiilor şi cel al realităţii – cu alte cuvinte, un înalt grad al frustrării.

Poate din această apăsare generală provine şi pesimismul conaţionalilor noştri, căci aici ne situăm – din nou – la extrema clasamentului. La nivel european, aşteptările în planul situaţiei financiare ale propriei gospodării sunt echilibrate: 19% prevăd pentru următoarele 12 luni o situaţie mai bună, 18% una mai proastă. Procentele cele mai mari ale respondenţilor care se aşteaptă în următoarele 12 luni să o ducă mai rău se înregistrează în Grecia (54%) şi România (41%, în creştere cu 13% faţă de anul trecut!). Aş aminti că pesimismul românilor este un fenomen relativ nou, în anii 2007-2008 el era mult superior mediei. Comparativ cu restul europenilor, românii se tem în mult mai mare măsură că este posibil să nu mai aibă bani pentru mâncare şi alte bunuri de strictă necesitate (30%, faţă de 14% în UE) sau să nu mai facă faţă cheltuielilor de întreţinere (40%, faţă de 20%).

Drept concluzie, aş spune că sărăcia noastră nu e cea mai dramatică din Europa, dar este printre cele mai cuprinzătoare; criza nu a lovit cu putere un număr relativ redus de oameni (îndeobşte, prin pierderea locurilor de muncă), dar afectează viaţa marii majorităţi a populaţiei, prin scăderea veniturilor tuturor. De aici, o stare de spirit eminamente negativă, factor care, spun economiştii, este el însuşi generator de criză.

Actorii teatrului românesc după ce lumina reflectoarelor se stinge

decembrie 26th, 2010

Mihaela Dordea, „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.

„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte”

Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.”

„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.”

Dan Puric – „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate”

Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.”

Ştefan Iordache – „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii”

Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.”

„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă … Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Cei patru care au speriat comuniștii

decembrie 26th, 2010
Din colțul de stânga sus în sensul acelor de ceasornic: Whittaker Chambers, Arthur Koestler, Jan Valtin, Viktor Kravcenko (sursa: johnvfleming.com)

Din colțul de stânga sus în sensul acelor de ceasornic: Whittaker Chambers, Arthur Koestler, Jan Valtin, Viktor Kravcenko (sursa: johnvfleming.com)

Nostalgia pentru perioada comunistă relevată recent de mai multe sondaje de opinie din România e o probă a scurtimii memoriei majorității oamenilor sau a ignoranței lor. Acum, când sursele de informare sunt la îndemâna tuturor, o astfel de atitudine mi se pare impardonabilă.

Au existat oameni, acum șapte decenii, care în plină ascensiune a comunismului au demascat natura acestui sistem totalitar, într-o perioadă în care se știa prea puțin despre Gulag sau alte abuzuri înfăptuite în numele ideologiei marxist-leniniste.

O carte publicată în august 2009,   „The Anti-Communist Manifestos – Four Books that shaped the Cold War” – „Manifestele anti-comuniste – patru cărți care au modelat războiul rece”, (editura W.W. Norton – New York) scrisă de John V. Fleming, prezintă patru cărți care au zguduit din temelii sistemul comunist.

Toate cele patru cărți “Darkness at Noon” – “Întuneric la amiază (publicată în1940), de Arthur Koestler, “Out of the night” – ”Ieșirea din noapte” (1941), de Jan Valtin, “I chose freedom” – “Am ales libertatea (1946), de Viktor Kravcenko și “Witness” – “Martor”, de Whittaker Chambers, reprezintă denunțări ale sistemului comunist de către patru foști comuniști convinși.

Koestler (născut în 1905), ca și Valtin (n.1904 – pe numele său adevărat Richard Krebs) au fost membri ai Partidului Comunist din Germania.

Primul a fost condamnat la moarte ca agent comunist de către franchiști în timpul războiului civil din Spania în 1937 și schimbat contra unui prizonier falangist.

Valtin a fost un agent al Kominternului în marina comercială, întemnițat în Statele Unite între 1926 – 1929 pentru un act terorist și apoi după 1933 întemnițat și torturat de naziști.

Ambii au cunoscut metodele kominterniste din interior și după 1938 au pierdut orice încredere în ideologia comunistă.

Kravcenko (n.1905) a fost primul dezertor sovietic de rang relativ important în 1944, când făcea parte din misiunea sovietică la Washington.

Chambers (n.1901) este singurul american dintre cei patru, fost comunist, implicat într-o rețea de spionaj sovietică în Statele Unite, care a abandonat treptat cauza comunistă după semnarea pactului Hitler – Stalin în 1939.

Cu excepția cărții lui Koestler (care are însă elemente autobiografice), celelalte trei sunt autobiografii, unii ar spune romanțate, alții le-au calificat de-a dreptul opere de ficțiune.

Dacă romanul lui Koestler, publicat în 1940 la Londra, și care descria soarta unui vechi bolșevic Rubașov (inspirat parțial din Troțki și parțial din Buharin) care cade victimă valului de epurări din 1937 – 1938, a trecut inițial neobservat, celelalte trei au avut un succes fulminant.

Cartea lui Valtin a fost publicată în primele luni ale lui 1941, când Statele Unite nu intraseră încă în război, ca și URSS care era aliata Germaniei naziste, cea a lui Kravcenko în 1946, la începutul războiului rece, iar cea a lui Chambers în 1952, după procesul împotriva fostului său prieten Alger Hiss, un înalt diplomat american demascat ca spion sovietic și condamnat pentru sperjur.

“Întuneric la amiază” a devenit o carte de succes abia după 1945 când a fost republicată în Franța sub titlul “Le Zero et l’Infini” – “Zero și infinitul”.

Publicarea celor patru cărți a declanșat atacuri concertate din partea comuniștilor, a “tovarășilor de drum”, “a idioților utili” – extrem de numeroși în acel timp. Orice calomnie, denigrare sau insultă a fost încercată, de la negarea existenței lui Jan Valtin, la calificarea de agenți ai fascismului, homosexual și turnător (în cazul lui Chambers), metode care azi sunt (sau ar trebui să fie) familiare tuturor celor care au cât de cât idee despre ideologiile totalitare, comunistă sau fascistă.

Prestigiul comunismului – șubrezit

Kravcenko și Chambers i-au confruntat însă pe denigratori și au câștigat. Primul a dat în judecată prestigioasa publicație “Letrres francaises”, controlată de comuniștii francezi, care scrisese că afirmația sa cu privire la existența lagărelor de muncă în URSS ar fi o invenție. Procesul, desfășurat în 1950 – 1951 și încheiat cu o decizie simbolică – denigratorii lui Kravcenko au fost obligați să plătească 1 franc daune morale – o constituit o lovitură cumplită pentru Partidul Comunist Francez – cel mai stalinist partid comunist occidental și în general pentru credibilitatea comunismului ca ideologie.

Chambers, care a depus mărturie împotriva lui Hiss la comisia Congresului SUA cu privire la activități anti-americane, a repetat acuzația și în presă, fiind imediat acționat în justiție pentru calomnie. După două procese, el a reușit să probeze acuzația de spionaj în favoarea URSS, accelerând simultan ascensiunea unor politicieni anti-comuniști precum Joseph McCarthy și Richard Nixon.

Cei patru scriitori n-au avut o soartă prea fericită: Koestler (1983) și Kravcenko (1966) s-au sinucis, Valtin a murit de pneumonie în 1951, iar Chambers a murit în 1962, abandonat de prieteni ca un paria, în timp ce Hiss și-a menținut nevinovăția până la moarte în 1996, la vârsta de 92 de ani, având numeroși și admiratori.

Autorul acest studiu, profesorul John V. Fleming, care a predat la Universitatea Princeton, consideră că cele patru cărți constituie manifeste anti-comuniste, care au influențat decisiv opinia publică din țările occidentale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, atunci când prestigiul lui Stalin, al URSS și al ideologiei marxist-leniniste era la apogeu.

Eu cred că, deși nu pot fi numiți profeți, cei patru au fost niște oameni de un curaj ieșit din comun. Nu doar datorită pericolului fizic la care s-au expus (răzbunarea lui Stalin și a comuniștilor în general era necruțătoare, iar exemple sunt cu duiumul) cât mai ales a oprobriul militanților și simpatizanților comuniști. Le suntem datori și lor pentru faptul că în 1989 regimurile comuniste s-au prăbușit. Le recomand tuturor acelora care încă mai au nostalgii comuniste sau care nu au cunoscut “binefacerile” acestui regim să citească această carte a lui John Fleming, măcar, dacă nu au curiozitatea să citească cele patru “manifeste anti-comuniste”.

Dupa amiaza de iarna

decembrie 26th, 2010


Vinul fiert rasfata pietele si casele europene cu aromele exotice, cu efectele unui potir magic in regatul iernii.

In America de Nord vinul fiert apare in varianta cidrului de mere.

In Japonia intalnim retete de Sake fiert.

Nimic  mai frumos in zilele de iarna decat pe marginea patinoarelor, ale lacurilor inghetate cu pescari la copca si in targurile cu calusei si carusel sa degusti un pahar de vin fiert.

Nu exista retete fixe si nici nu se impune un anume fel de vin.

La 1 litru de vin avem nevoie de zahar (ori miere de calitate), scortisoara intreaga, cuisoare, boabe de ienibahar, coji de portocala si de lamaie, Vinul se fierbe cu mirodeniile amintite si cu zaharul (ori mierea) pana da in doua sau trei clocote.

Il lasati cateva minute acoperit cateva minute inainte de servire.

Va propun o reteta de placinta alsaciana facila, insa plina de savoare alaturi de vinul fie

Ingrediente

500 gr aluat de paine

50 ml de crema dubla de frisca

80 gr de piept afumat de porc sau de bacon

50 gr de ceapa maruntita

Sare, piper si nucsoara in praf

1 linguri de ulei

50 gr unt

Metoda de preparare

Caliti ceapa intr-o tigae in unt, adaugati crema si condimentele pana se ajunge la o consistenta. Separat in cuptorul incins sau intr-o tigae prajiti feliile de bacon sau piept afumat ca apoi sa le uscati de grasime.

Intr-o tava unsa cu ulei se intinde aluatul ca pentru pizza peste care se aseaza amestecul de ceapa cu crema. Aranjati feliile de bacon (ori piept afumat) si puneti tava in cuptorul incins timp de 10-15 minute.

Biserica Ortodoxă din Moldova preîntâmpină: Educaţia sexuală înseamnă dispariţie!

decembrie 26th, 2010
16 Decembrie 2010 11:15
La insistenţa părinţilor, pedagogilor şi educatorilor Mitropolia Moldovei a cerut organelor abilitate să confirme caracterul imoral, indecent şi incompatibil cu dezvoltarea complexă a copilului a cărții „Sexul povestit celor mici” .

În urma unei analize minuţioase, complexe şi multiaspectuale Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Afacerilor de Interne, Agenţia pentru Protecţia Moralităţii și alte autorităţi specializate au confirmat „impactul grav” al ghidului „Sexul povestit celor mici” asupra dezvoltării complexe a copilului.

Astfel, Ministerul Culturii conform răspunsului din 26.10.2010 nr. 02-09/3253 a menţionat că drept urmare a implementării „educaţiei sexuale” din Danemarca, ţara care e de mai mulţi ani campioană la acest capitol, se constată următoarele:

•    Violurile au crescut cu 300 %

•    Bolile sexuale (la tineri sub 20 de ani!) cu 250 %

•    Cazurile de graviditate, de sarcină în afara căsătoriei  și divorțurile s-au dublat

•    Avorturile au crescut cu 500 %

În acest sens Ministerul Culturii este tranşant contra unor experienţe preluate în mod mecanic, negândit, neraportate la realitatea noastră şi la tradiţiile creştin-ortodoxe pe care le îmbrăţişează majoritatea populaţiei din ţară.

Ministerul Sănătăţii în răspunsul său din 08.11.2010 nr. 018/2186 a menţionat:

„Ţinem să menţionăm, că subiectele abordate în acest ghid, precum şi modul de expunere a acestora, depăşesc capacităţile fiziologice de asimilare ale unui copil de vârsta preşcolară şi pun în pericol formarea psiho-emoţională şi socială a acestuia”.

Spitalul Clinic de Psihiatrie în răspunsul său din 25.10.2010 nr. 01/0-11-886 a menţionat:

„Unanim am ajuns la concluzia că materialul propus are un caracter bizar, amoral, ce ar putea influenţa negativ asupra stării psihice a copiilor, provocând un interes sexual nesănătos la copiii de vârstă preşcolară. Considerăm că utilizarea acestui „Ghid” trebuie interzis în Republica Moldova”.

Prea Sfinția Sa Petru, Episcop de Hâncu și vicar al Mitropoliei Moldovei, care s-a preocupat nemijlocit de acest caz a menționat următoarele:

„Colectând toate răspunsurile ne-am adresat domnului prim-ministru cu cererea de a interveni şi de a scoate din circulaţie acest produs vicios. A fost o bucurie pentru noi când am aflat că domnul Vlad Filat  în cadrul şedinţei Guvernului a dat indicaţii corespunzătoare.

Nu prea a fost înţeleasă atitudinea Ministerului Educaţiei în acest sens referitor la „analiza cărţii şi apoi la luarea deciziei de retragere”, dând răspunsul său din 05.11.2010 prin care a menţionat: „Ministerul nu a participat la elaborarea ghidului, nu l-a avizat şi nici nu a promovat lucrarea în cauză”.

Suntem conştienţi de influenţele negative ale diverselor organizaţii faţă de decizia primului ministru, dar această decizie este un pas important în „dezinfectarea” societăţii noastre.

După prima etapă de „educaţie sexuală a picilor”, urmează „educaţia sexuală a adolescenţilor” printr-un instrument „util”, „cu valenţe educaţionale”, „eficient” şi „de folos”.

Numele acestui instrument este cartea „Sexul explicat adolescenţilor”.

Considerăm că educaţia sexuală trebuie să fie efectuată numai în sânul familiei sau de persoane specializate (pedagogi, medici, educatori).
Biserica Ortodoxă din Moldova nu trebuie să fie indeferentă de pericolele „sexualizării” copiilor noştri, trebuie să spunem „NU” viciilor sociale, care ţintesc dispariţia noastră.

Iubiţi părinţi, educatori, pedagogi fiţi atenţi ce semănaţi în inimile copiilor, aveţi grijă de viitorul nostru.”

http://mitropolia.md/main/show_article/3612


Bienala internaţională de umor şi satiră în arte de la Gabrovo-Bulgaria, 2011

decembrie 26th, 2010

21 mai 2011: Ediţia cu numărul douăzeci a Bienalei internaţionale de umor şi satiră în arte de la Gabrovo-Bulgaria, 2011.

Evenimentul are caracter de concurs şi este dotat cu premii în bani, cuprinzând şase categorii, fiecare cu propria zonă de expunere: caricatură, grafică şi desen, pictură, sculptură, afiş şi fotografie.

Creatorii români si nu numai, sunt invitaţi să se înscrie, ţinând cont de faptul că termenul limită pentru primirea lucrărilor este 1 martie 2011.
Condiţiile de participare, formularul de înscriere şi detaliile evenimentului se găsesc pe pagina web a Casei Umorului şi Satirei din Gabrovo, la www.humorhouse.bg/engl/condition.html.
Organizatorii pot fi contactaţi la adresa: House of Humor and Satire, 68, Bryanska Street, Gabrovo, 5300, Bulgaria. Tel. 0035966807229, Fax. 0035966806989, sau prin email, la adresele: humorhouse@globcom.net , humorhouse@mail.bg. www.cultura.ro

Regulament:

http://www.cjtimis.ro/uapt/evenimente_uapt/bienala_de_la_garbovo_bulgaria_regulament-2011-engl.pdf

S-a aruncat…

decembrie 26th, 2010

Prezenta poezie nu are nici o legătură cu ce s-a petrecut la 22 decembrie ora 10.30 la Parlamentul României.

S-a aruncat un om de la etaj

Şi lumea-n jurul lui s-a strâns ciopor

Stârnind şi frică, panică, fior

Căderea lui tăiată de-un fior

Un suflu cald i-a fluturat pe buze

Mai încercând să se ridice de pe jos

De parcă ne-ar fi cerut nouă scuze

Că n-a putut să moară mai frumos

Poate că s-a omorât din teamă

Să n-ajungă altora povară

Şi-a simţit deodată cum îl cheamă

Cineva, din viaţă, în afară

I-a ţâşnit pe nas, urechi şi gură

Un sânge gros şi negru, revoltat

Cu ultima privire, fără ură

Ne-a spus atât: Că moare împăcat

Şi-a ieşit un om din adunare

Bătrân şi gârbov că de-abia păşeşte

I-a aprins la cap o lumânare

Ca să moară şi el creştineşte.

Fluviul galben

decembrie 26th, 2010

Primul fluviu pe care l-am traversat în vis

a fost Fluviul Galben.

Când am citit despre el în cartea de geografie,

Gândul mi-a zburat la pârâul mereu uscat

care tăia adânc păşunea de sub Zirea

Și la urma veche de cuţit de pe faţa aspră

a paznicului morocănos de la vie.

Ne trimitea mama cu căruţa să adunăm bolovani.

Pavam cu ei curtea şi aleile;

Până la grajd, până la poartă, până la grădină,

până la privată.

Aproape goi, cu ochii arşi de soarele verii,

căram bolovanii pe mal.

S-au rupt norii vineţi de ură;

Mai grei decât bolovanii din braţele slabe.

Apele au năvălit dintr-odată furioase

coborând din pădure ca un balaur galben.

Bale gălbui de lut îi bolboroseau înspumate

printre dinţii din arbori căzuţi.

Urlau holbându-se la mine gata să mă înghită.

Am desjugat vacile, am fugit cu ele acasă.

Am abandonat bolovanii; îmi părea rău după ei.

Străluceau ca niște ochi de balaur, în ploaia năucă.

Pe paznicul morocănos cu faţa tăiată

l-au pescuit a doua zi la stăvilarul morii din Câmpia.

L-au furat apele rele, cu colibă cu tot;

ca pe o coajă de nucă.

Era tatăl Rujiţei, fata cuminte dintr-a-ntâia.

Când?

decembrie 26th, 2010

Poem de Petre Got

Poet, comentator literar, Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Născut la Deseşti, judeţul Maramureş. (20 septembrie 1937)

.

Pe malul Senei cu tine la braţ

Nu mi-e dat să păşesc.

Fiecare îşi trimite gândurile spre celălalt

Cum nişte zburătoare albe, prelungi,

Dar nu mai ajung.

Flux amar ne încearcă, ne macină,

Săptămânile noastre trec

Unele pe lângă celelalte

Asemeni trenurilor de mare viteză

Mergând în sensuri opuse.

Când se va limpezi orizontul?

Sufletele când vor cânta din nou?

Poate niciodată, niciodată,

Poate grădina curcubeelor vii

Nici nu există.

.

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Lucrare de control

decembrie 25th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 25th, 2010

Bradul vesnic verde de Craciun este un simbol al vietii oferite de Cristos.

” Darul suprem al lui Dumnezeu pentru omenire” spunea Papa Ioan Paul al II-lea.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Invitaţie la vals

decembrie 24th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 24th, 2010

Rockefeller Center, New York City

Pentru mine, zapada, iarna si Craciunul inseamna bucurie, copilarie, familie si vesti bune.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 23rd, 2010

Licăriri de sărbătoare

Uneori Sărbătoarea Luminii şi Crăciunul se învecinează în preajma Solstiţiului de Iarnă, alungând întunericul cu licăririle lor. Pe scrinul din sufrageria mea Hanukia şi Bradul de Crăciun se împacă foarte bine.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mai e doar o zi şi putem să ne-mbătăm!

decembrie 23rd, 2010

Comunicat Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

decembrie 23rd, 2010

Azi, 22 decembrie, ora 13, am fost informaţi de către secretariatul Convenţiei Teatrale Europene (CTE) în legătură cu mesajul disperat pe care l-au primit din partea Belarus Free Theatre din Minsk, membru al CTE.

În acest mesaj se comunică faptul că Nicolai Khalezin, director artistic al teatrului, Natalia Koliada şi Artsiom Zhelezniak au fost arestaţi în intervalul 18-20 decembrie, a.c., de Forţele Speciale ale guvernului bielorus şi transportaţi spre o destinaţie necunoscută. Prin activitatea lor artistică, membrii Belarus Free Theatre din Minsk au fost în permanenţă apărătorii dreptului la liberă exprimare, constituind astfel repere morale şi etice ale opoziţiei din această ţară europeană.

După cum informează site-ul „Democracy, Politics, Philosophy” în ultimele zile au fost arestaţi peste 600 de opozanţi ai preşedintelui reales, Aleksander Lukashenko.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, membru al Convenţiei Teatrale Europene (CTE), îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu abuzurile la care sunt supuşi colegii lor din Belarus, abuzuri care ne aduc aminte de vremuri pe care le credeam revolute.

Este inacceptabil ca un regim care se pretinde democrat să-şi intimideze astfel opozanţii, care nu fac decât să protesteze cu mijloacele artei lor împotriva politicii oficiale de la Minsk, fără a recurge decât la armele profesiunii lor.

Colectivul Teatrului Naţional Marin Sorescu îşi exprimă indignarea faţă de metodele represive ale Administraţiei Lukashenko şi cere eliberarea imediată a celor trei colegi de breaslă.

Toţi cei care doresc să se ralieze acestui protest pot semna petiţia online pentru eliberarea celor trei artişti bieloruşi la adresa: http://zoneofsilence.org/sign-the-petition/

Zi săru’ mâna ca nu-ţi ordon ce mi s-a ordonat mie acum 21 de ani!

decembrie 22nd, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 22nd, 2010

Christmas Tree in Marion Square in Charleston, USA

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Revoluţia trăită – Bucureşti, 21 Decembrie 1989

decembrie 22nd, 2010


 

  

  

Photobucket
sursă foto: Romulus Cristea

Programul comemorărilor din decembrie 2010 

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989 (SSPR) organizează în Bucureşti ceremonii pentru comemorarea revoluţiei române în principalele locuri unde au fost înregistrate victime acum 21 de ani. Programul acţiunilor este următorul: 

* 20 decembrie 2010:
Ora 12 – Troiţa de la Popeşti Leordeni; 

* 21 decembrie 2010:
Ora 9 – Cimitirul Eroilor Revoluţiei;
Ora 11,30 – Crematoriul Uman Cenuşa;
Ora 12 – Troiţa de la Spitalul Colţea;
Ora 12,15 – Piaţa Universităţii;
Ora 12,30 – Sala Dalles;
Ora 12,45 – Piaţa Romană; 

* 22 decembrie 2010:
Ora 9 – Monumentul pentru cinstire eroilor revoluţiei, din Piaţa Revoluţiei;
Ora 10 – Radiodifuziunea Română;
Ora 11,30 – Troiţa de la Televiziunea Română;
Ora 12 – Troiţa paraşutiştilor de la Televiziunea Română; 

* 23 decembrie 2010:
Ora 11 – Monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Henri Coandă – Otopeni 

Preluând titlul unui articol semnat de Doina Ţetcu (pe care vă invit să-l citiţi pe http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=735), nu întâmplător ieri, 21 decembrie 2010, vă propun un exerciţiu de memorie: comentaţi ceea ce aţi trăit acum 21 de ani.
Textul dumneavoastră va fi inclus în articol.
 

sursa comunicat: Asociaţia 21 decembrie 1989  

  

 
54.234.52.37