Loading

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (2)

octombrie 31st, 2010

- urmare din numarul trecut -

Desen de Marcel Iancu

Organizati in echipe masive si bine inarmate cetele de legionari au invadat in seara de Marti si noaptea spre Miercuri in cartierele evreesti dand foc sinagogelor, devastand si ridicand cu camioanele toate marfurile pravaliilor, incendiand casele si mobilele in strazi si pradand cu furie tot ce vedeau in calea lor, ca ultimii barbari.

Aspectul jalnic al acestor camere a impresionat si pe germani, cari erau doar martori impasibili si specializati in aceste opere bestiale.

In noaptea de Marti au fost scosi cu forta din case zeci de evrei in toalete sumare pentru a fi “anchetati”. Cei ce n’au lipsit de acasa, barbati si tineri care n’au reusit sa se furiseze la vre-un crestin ce nu i-a denuntat, caci au fost multi din acestia, au fost ridicati de aceeasi politie sociala, stransi in ganguri si sinagogi si carati cate 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare si executati in cursul noptii prin schingiuiri si impuscare. Sunt case in cari lipsesc cate 10-15 barbati cari n’au mai fost gasiti. Bineinteles ca dupa ridicarea barbatilor veneau echipe speciale de talhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars in strada. Nici unul din cei carati nu s’au mai intors. Macelul a inceput cu barbatii gasiti in sinagogi Marti seara. Au fost stransi familii intregi, parinti cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii intregi, zeci de oameni au fost ridicati cu forta, dusi in paduri si impuscati. Rabinul Guttman, denuntat de preotul parohiei a trebuit sa vada cu ochii sai cum cei doi fii ai sai au fost impuscati pentru ca s’au impotrivit la ridicarea tatalui lor. El singur a scapat impuscat fara rana mortala, stand toata noaptea culcat pe trupul rece al copiilor sai.

Desen de Marcel Iancu

Camioanele cu aceste transporturi de oameni catre cealalta lume n’a contenit toata noaptea si in dimineata zilei de Miercuri in sgomotul bubuiturilor de tun si mitraliere.

Executiile urmau la Jilava si comuna Serban Voda, Bucuresti noi si beciurile cuiburilor legionare si prefectura politiei de catre specialisti barbati si chiar femei legionare. In timp ce aceasta populatie nu fusese aparata de un singur sergent de strada sau un soldat in cartierele evreesti si a fost expusa tuturor faradelegilor si crimelor ordinare cari nici nu se pot descrie, in oras lucrau bande organizate cu masini rechizitionate pentru “strangerea fondurilor” la evrei bogati. Au fost astfel invitati fruntasii comunitatii sa verse sumele gasite in casele de bani, iar apoi executati. Au fost schingiuiti oameni bogati ca sa-si denunte averile, iar dupa plata milioanelor gasite au fost executati si batjocoriti.

Au fost ridicati la acest “serviciu social”oameni tineri fara vre-o vina din sanul familiilor pentru a li se stoarce declaratii de comunism, batuti si schingiuiti pentru a da adresele bogatasilor din familie, iar apoi batuti la sange si impuscati fara alegere. Iata marea opera legionara. Toate aceste crime politice a caror exemple sunt fara precedent in istoria pogromurilor exceleaza insa prin bestialitatea si cruzimea faptelor, prin massele ucise dar mai ales prin sadismul si barbaria faptelor. Cautand printre cadavre la institutul medico legal s’au gasit urmele celor mai fioroase fapte contra constiintei omenesti.

Desen de Marcel Iancu

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovati. Limbi taiate, ochi scosi, degete si maini taiate, piele jupuita de vie, corpuri taiate si atarnate cu inscriptia “Coser” in abatoare, trupuri injunghiate, capete taiate si organe taiate, iata bilantul eroismul legionar. Dar daca instinctele criminale si “razbunarea crestineasca “ nu a avut toata satisfactia, trebue sa inchei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate pana la piele in padurea Jilavei si jefuite de dintii din gura, de unghii si cadavrele violate.

Nici azi nu s’au inventariat inca numarul mortilor evrei, caci putine trupuri au putut fi gasite, mai putine identificate. Se crede ca au fost ucisi peste 1500 de barbati si femei.

Dar s’au putut inventaria dupa date oficiale multe sute de milioane gasite in casele sefilor legionari, sute de camioane cu marfuri furate si mobile jefuite de la evrei si din cassele statului si nenumarate dovezi de spionaj si tradare de tara.

Cine a planuit acest nemaipomenit macel si jaf, a putut deslantui cu atata cruzime pogromul care va ramane in istoria antisemita ca un exemplu de bestialitate, de groaza si de josnicie omeneasca? Cine a avut interesul sa tarasca in noroi numele acestei tari?

Unde a adus legiunea si capitanii sai crestini numele de roman?

(Marcel Iancu – Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse)


Recitind si descifrind manuscrisul “Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, marturie a marelui artist, si comparind-o cu traducerea in ebraica si engleza a fragmentelor inserate in catalogul expozitiei On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, imi permit sa remarc citeva detalii, care pot fi relevante in intelegerea si plasarea textului in timp.

Desi in catalog se considera ca acest text a fost scris de Marcel Iancu in ianuarie 1941, imediat dupa Pogrom, tind sa cred ca marturia a fost pusa pe hirtie mai tirziu. Sa nu uitam ca familia Iancu a parasit in graba Romania, la putine zile dupa Rebeliunea Legionara si, desi artistul a inceput sa deseneze grozaviile crimelor, fiind inca in Bucuresti, imi permit sa avansez presupunerea ca acest text a fost conceput pe drumul intortocheat catre Palestina, sau in Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea ca, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului sau Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simtit nevoia sa-si exprime socul si durerea imediat dupa Pogrom.

Detaliile prezentate in manuscris indica preocuparea marelui artist, ca masacrul populatiei evreiesti din Bucuresti sa nu fie dat uitarii.

In prima parte a articolului mentionam ca, probabil, din cele 12 pagini, lipseste pagina 10. Recitind si descifrind cronologia descrierilor, este foarte posibil ca aceasta pagina sa nu fi fost scrisa vreodata. Pe dosul paginii 7 se afla adnotari si completari cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse in text, creaza o imagine completa, substituindu-se paginii 10.

De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica actiunilor redate si concluziile marturiei, cunoscind stilul in care marele artist isi concepea textele, rezolva dubiile relativ la eventuala omisiune.

Repunind in ordine paginile manuscrisului, marturia devine astfel completa, si realizez ca asidua mea cautare prin arhive, de-a lungul acestor doi ani (de cind doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizind ca pagina 10 lipseste), a fost, poate, inutila. Totusi, remarcind tendinta de reabilitare a Miscarii legionare, prezentata in presa romana cu multa indulgenta, de multe ori cu subintelesul ca legionarii ar fi fost doar niste tineri nabadaiosi, cu dragoste de tara, care doreau binele Romaniei, pentru a o apara de expansiunea bolsevismului, consider ca aduc la lumina acest text la momentul potrivit.

Marcel Iancu

Multe evenimente au fost masluite si prezentate intr-o lumina falsa, in ultimii douazeci de ani, de catre Noua Dreapta sau istoricii nationalisti din Romania. In ciuda documentelor, facind exceptie de victimele evreiesti, de legile rasiale, de cei 300 de mii de evrei asasinati in Holocaustul romanesc, jurnalisti si istorici din Romania, cu agenda nationalista si antisemita, incearca sa mistifice adevarul, prezentind o imagine falsa, care impodobeste conducatorii criminali legionari precum Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima cu o aureola de sfinti. Altii incerca sa musamalizeze rolul lui Rady Gyr, cel ce a scris imnul legionar, in incitarea la crime si violente, atribuindu-i o valoare literara exagerata care ar trebui sa puna in umbra “neinsemnatele rataciri”.

In contextul incercarii divinizarii miscarii legionare, a reabilitarii membrilor sai si a prezentarii nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine sa clarifice, fara dubiu, aspectele sociale si faptele criminale, aducind o contributie substantiala la dezvaluirea adevarului.

Marcel Iancu “artistul roman cu care ne mindrim”, a fost, in primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat in tara natala, in urma legilor rasiale si a masacrelor legionare, si-a regasit apartenenta la poporul evreu, alaturi de care suferea, si-a descoperit salvarea in sionism, in identitatea sa israeliana, la care a aderat cu toate fibrele sufletului sau.

Summit-ul Dunării

octombrie 31st, 2010

Ambasada României din S.U.A. anunţă desfăşurarea  în 8 noiembrie 2010 la Bucureşti- Palatul Parlamentului, Sala Drepturilor Omului, a Summit-ului  Dunării, eveniment major de dezbatere pe marginea aspectelor legate de orientările mari de care se va ţine cont în structurarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării- un model de dezvoltare regională la nivel european, lansată la iniţiativa României şi Austriei în 2008, urmând a se concretiza la finalul acestui an. Scopul Strategiei Dunării este de a asigura dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor şi regiunilor situate în bazinul hidrografic al acestui fluviu, cu respectarea normelor de protecţie a mediului.

La Summit-ul Dunării de la Bucureşti au fost invitate să participe la nivel înalt, 22 de delegaţii reprezentând guvernele naţionale ale celor 14 state din bazinul Dunării, preşedintele Comisiei Europene, prim-miniştrii / guvernatori ai celor 6 landuri riverane din Germania şi Austria şi primarul oraşului Ulm din Germania. De asemenea, Polonia a fost invitată în calitate de observator.

Summit-ul se va desfăşura sub următorul format: o primă sesiune plenară (cu accesul presei la discursurile de deschidere, respectiv oportunităţi de imagine), un dejun de lucru şi cea de-a doua sesiune plenară destinată adoptării Declaraţiei de la Bucureşti a Summit-ului, urmate de o Conferinţă de presă (informaţii privind programul evenimentului regăsiţi accesând link-ul: http://www.mae.ro/summitul-dunarii).

Reprezentanţii mass-media care doresc să participe la acest eveniment sunt rugaţi să completeze formularul de acreditare, pe care să îl trimită completat şi scanat la Departamanetul de Comunicare al MAE la adresa de e-mail presa@mae.ro însoţit de copia scanată a unui act de identitate şi a legitimaţiei de presă.  Formularul de acreditate al jurnaliştilor poate fi descărcat direct de pe website-ul MAE, de la următoarea adresă: http://www.mae.ro/sites/default/files/summit_dunare_form-acred.doc .
Persoana de contact este dna. Aurelia Grosu (telefon: +4021.431.1604, +4021.431.1377, fax: +4021.319.21.95, e-mail: aurelia.grosu@mae.ro).

Accesul presei acreditate este permis pe baza unui ecuson care va putea fi ridicat în ziua evenimentului, la faţa locului, cu o oră înainte de începerea oficială a Summit-ului, fiind necesară prezentarea legitimaţiei de presă şi a unui act de identitate.

Pentru agenda actualizată a evenimentului, precum şi pentru informaţii suplimentare, accesaţi link-ul Summit-ului:

http://www.mae.ro/summitul-dunarii

http://www.mae.ro/strategia-dunarii

Autorităţile guvernamentale şi locale, institutele de cercetare, reprezentanţii societăţii civile, mediului academic şi de afaceri, vor participa la dezbaterea publică pe această temă.

Divorțul de realitatea economică europeană ne aruncă într-un etnocentrism vicios

octombrie 31st, 2010


Ne merge rau si suntem mahniti, pe drept cuvant. Nici europenilor nu le merge prea bine. Va vine sa credeti ca pierderile de venit si de bunastare sunt chiar mai severe in unele tari europene decat in Romania? O astfel de constatare nu ne va tine in mod cert de cald. Insa divortul de realitatea economica europeana ne arunca intr-un etnocentrism vicios si o lamentare interna perpetua.

Intreaga Europa este incercata de masuri de austeritate de o duritate crancena. De curand, Marea Britanie a luat o decizie drastica, fara precedent: 500.000 de disponibilizari in sectorul bugetar – echivalentul unei economii de circa 83 miliarde lire sterline la bugetul public. Dar nu despre aceste masuri doresc sa scriu acum, ci despre plasarea Romaniei in tabloul general al dinamicii socio-economice europene.

Avem cele mai mici salarii, cu exceptia Bulgariei, dar dinamica costurilor salariale ale fortei de munca, de +4,9%, ne plaseaza pe locul al doilea intre cele 24 de state europene pentru care exista date disponibile, in trimestrul doi al acestui an fata de acelasi trimestru din anul trecut. Salariile s-au miscat in medie cu doar +1,5% in cele 24 de state europene. Dinamica costurilor salariale cu forta de munca a fost negativa in tari precum Estonia (-1.7%), Grecia si Slovacia(-1.2%), Cipru (-2.1%), Letonia (-4.6%), Lituania (-5.5%). Sursa: aici.

Preturile la paine si la cereale sunt cele mai mici in UE (61% din media europeana in anul 2009), cu exceptia doar a Poloniei (58%) si a Bulgariei (52%). La carne, preturile noastre se ridica la 58% din media europeana si doar Polonia are preturi mai mici decat noi in intreaga Uniune. Preturile la lapte, branza si oua se apropie mult de media europeana (93%) si ne plaseaza pe locul 16 in cele 27 de state membre. In urma noastra gasim tari precum Olanda (93%), Bulgaria, Slovacia si Germania(92%), Suedia (90%), Letonia si Ungaria (89%), Estonia (86%), Cehia (82%), Lituania (77%), Polonia (63%). Sursa: aici.

Pretul mediu la energie electrica pentru gospodarii se ridica la 9,79 euro/100 KWh, in al doilea semestru al anului 2009, fata de media europeana de 16,45 euro/100 KWh. Ne plasam pe locul 23 din cele 26 de state membre pentru care exista date disponibile. Preturi mai mici decat la noi gasim in Lituania (9.26), Estonia (9.20), Bulgaria (8.18). Sursa: aici.

Romania continua sa inregistreze in luna septembrie 2010 cea mai ridicata rata anuala a inflatiei in UE, de 7,7%, apropiat de cel inregistrat in Grecia (5,7%), dar departe de media de 2,2% in UE-27 sau 1,8% in zona euro.

Gradul de ocupare a scazut in Romania cu 2,2%, mai sever decat media europeana de -0,6%, in aceeasi perioada, plansandu-ne pe locul 16 in acelasi grup de 24 de state membre pentru care exista date disponibile. In urma noastra se plaseaza tari precum: Letonia si Lituania (-6.7%), Bulgaria (-6.4%), Estonia (-5.6%), Spania (-2.4%), Grecia si Slovacia (-2.3%), Danemarca (-2.2%). Sursa: aici.

Rata somajului ne asaza pe locul 8 in UE-27 in luna august 2010, cu 7,1% fata de 9,6% media europeana. Un somaj mai ridicat gasim in Cipru (7.2%), Slovenia (7.3%), UK (7.8%), Suedia si Italia (8.2%), Finlanda (8.5%), Belgia (8.7%), Polonia (9.4%), Bulgaria si Franta (10.1%), Portugalia (10.7%), Ungaria (10.9%), Grecia (12.2%), Irlanda (13.9%), Slovacia (14.6%), Lituania (18.2%), Estonia (18.6%), Letonia (19.5%), Spania (20.5%). Sursa: aici.

Performanta Romaniei este remarcabila la capitolul cresterea exporturilorlocul trei in UE, cu +25% in primele sapte luni ale anului curent, si pozitia a cincea dupa avansul importurilor (+20%) (Eurostat, octombrie 2010).

In schimb, Romania ocupa locul trei in Europa Centrala, de Est si de Sud-Est la ponderea creditelor neperformante, ceea ce indica inrautatirea situatiei sistemului bancar romanesc. In patru state din regiune apar semnale pozitive. Nivelul creditelor neperformante de 17,5% in sistemul bancar romanesc este depasit doar de cel din Lituania (19,2%), Letonia (17,9%). La polul opus se asaza Turcia si Cehia, ambele cu cate 4,9% (Capital Economics, octombrie 2010).

Gradul de indatorare publica in anul 2010 a crescut in Romania la 30,5% din PIB, fata de 23,7% din PIB in anul 2009, dar constinua sa se mentina sub jumatatea mediei europene (79,6% din PIB in UE-27). Sursa: aici.

In final, dinamica Produsului Intern Brut ne asaza in UE-27 pe:
locul 20 daca raportam trimestrul doi din anul 2010 la primul trimestru al aceluiasi an (+0,3%) – peste nivelul inregistrat in Irlanda (-1.2%), Grecia (-1.8%), Luxemburg (-0.3%), Ungaria (0.0%), Malta (+0.1%), Spania (+0.2%) sau Portugalia (0.3%);
pe locul 24 daca raportam trimestrul doi din anul 2010 la acelasi trimestru din anul 2009 (-1,5%) – peste dinamica economica din Irlanda (-1.8%), Letonia (-2.9%) sau Grecia (-3.7%).

Ia Moțiunea, neamule !

octombrie 31st, 2010

Imagine din Karlovo, Bulgaria

Cine s-ar fi asteptat ca dupa doua decenii de democratizare si mai ales de integrare in Europa unita ca bietul roman sa se regaseasca in topul tarilor din josul clasamentelor la saracie, suferinta si deznadejde ?

Jocul de-a guvernarea, de a destabiliza economia si increderea poporului in capacitatea politicienilor ne intorc la scena caragialesca fuzionand cu absurdul, unde nu mai zambim ca la o comedie.

Omologul bulgar al lui Emil Boc, Boyko Borisov, supranumit “omul cu jacheta neagra” se bucura de o autoritate inegalabila, dar si de o suita de consilieri documentati – buni specialisti. Intentiile sale de deratizare social-politica intr-o tara criminalizata ca Bulgaria si mult inapoiata fata de alte tari est-europene dau roade astazi.

As aminti doar doua dintre obiectivele sale majore: atragerea si crearea unui climat favorabil investitiilor straine (Chevron, Aurubis AG), si a schimbarii proastei reputatii a bulgarilor pe plan international. Ca fost ofiter pe probleme de securitate intelege ca sincronizarea cu ritmul democratiei inseamna cooperarea cu FBI-ul si a altor foruri politienesti din intreaga lume.

Totodata, in ciuda presiunilor rusesti, Borisov se detaseaza de suprematia ploii de la Moscova, incercand sa nu mai deschida umbrela de la Sofia.

Poate este ajutat si de spiritual sau de disciplina sportiva, ca maestru in arta martiala (karate, 7dani).

Romania se bucura de resurse naturale, de traditii si o mai apropiata cooperare cu Occidentul, aici ma refer in mod special la culoarul transilvan.

Eroarea esentiala a sistemului postdecembrist consta tocmai in inlesnirea avalanselor de societati comerciale, de tot felul de afaceri gen obor , nicidecum de inceputuri de cooperare cu firme serioase, de buna reputatie.

Proliferarea ideii de afacere, de facut bani pe seama investitorului s-a infiripat si a creat un sistem de brokeri, comisionari, smenari, camatari la margine de drum.

In plina Europa pare ireal schimbul valutar la colt de strada, precum si dezvoltarea unei economii subterane parelele cu cea legala.

Redobandirea increderii romanilor in legi, in aparatul juridic si in politicieni se poate face numai prin restructurarea sistemului in functie de specificul tarii, si nu de bunul plac al ministrilor, al celor de sus.

Imi este aproape imposibil sa digerez ca in prezent dupa atatea vizite costisitoare ale parlamentarilor, ale secretarilor de stat in intreaga lume nu sunt capabili sa copieze macar daca sa nu creeze din ceea ce vad in vizitele lor de lucru.

Poporul descumpanit este nevoit sa aleaga austeritatea sau emigrarea.

Am revizitat locurile unde candva am fost repartizat ca proaspat absolvent de facultate si am fost uimit sa reintalnesc aceleasi fete comuniste din fostul aparat de partid la putere.

Miile de activisti din fostul Comitet Central si cu subordonatii lor din judete s-au strecurat mai departe reusind sa-si recastige redutele de altadata. Daca s-au reinstalat la putere imbracand uniforme noi, insa cu naravuri vechi, este si din vina alegatorilor.

Micii si berea lui Sechelariu de la Bacau sau de la Rosia Montana ne amintesc de nerusinata afirmatie leninista ca un popor infometat se conduce mai bine, anulandu-i demnitatea.

he was the angel of freedom

octombrie 31st, 2010

azi… port cămaşă cu dungi,
împart strada cu deşert…
nasturii inventează un buzunar
pentru catenele din suflet…
întrebarea e un colţ de şoaptă!
unde e zâmbetul?
şi acuarela de joi…
miroase a cafea de august,
când el s-a schimbat la faţă!
învăţ să beau comedie amară!
şi acuarela de joi…
miroase a iubire de toamnă…
alunele numără ploile liniştite ale lui 9,
smochinele seamănă cu acea noapte,
au gust de lună care joacă biliard!
şi acuarela de joi…
curge de-atâta straniu rămas…
parcă mă închid într-un ceas de onix,
dorul vibrează ca o literă de zig-zag!
irisul, de pe moneda din Budapesta,
parcă doreşte o aruncare în Dunăre!

9 septembrie 2010, 23:23
din volumul în curs de apariţie
UMBRA PLOII DEVINE FORTUNA

Ciprul.. o stare, nu un peisaj

octombrie 31st, 2010

Cunosc multa lume care a avut ocazia să colinde lumea în toate colţişoarele ei şi când a tras linie a spus: Ciprul… acolo mi-a plăcut cel mai mult.

Am plecat aşadar  foarte încărcată de aşteptări şi nu am găsit paradisul, ci o ţară prietenoasă.

Nu am găsit o vegetaţie luxuriantă, colorit înnebunitor (înţeleg ca ianuarie este luna cea mai verde acolo), o curăţenie şi o ordine elveţiană, dar am avut şansa să trăiesc momente autentice: să rămânem în pană pe drumul spre Pietrele Afroditei, în mijlocul lui niciunde, şi să vad cum aproape toate maşinile care nu aveau număr de închiriere opreau să ne ajute.

Am văzut curţi în care se mai păstra una alta, că, ştiţi cum e, poate trebuie… Am intrat şi într-un hotel de 5 stele care arăta de toate stelele afişate, dar am văzut si hoteluri ieftine în care te simţeai foarte bine.

Am văzut pisici.. multe, foarte multe pisici pe străzi care au avantajul că nu muşcă… am găsit o climă atât de prietenoasă în final de octombire, încât nu ai cum să nu îţi spui că totuşi când în fiecare dimineaţă îţi bate soarele în geam nu poţi fi trist.

E drept ca în iulie şi în august nu poţi trăi decât cu telecomanda de la aerul condiţionat în mână…. e necesară o hibernare în vară, motiv pentru care ciprioţii pleacă în zone mai răcoroase atunci.

Am mâncat capere puse la murat de bătrâne cipriote, cu totul altfel decât ceea ce găsim noi în magazine…  aşa încât am senzaţia că cei care adoră Ciprul, admiră nu Kurionul, nici Pietrele Afroditei, nici peisajul, frumos, dar nu extrem de special, ci căldura oamenilor din zonă, firescul din tot.

De ce ţi-e frică… nu scapi!

octombrie 31st, 2010

Societatea modernă pare să fie din ce în ce mai obsedată de ideea sănătăţii perfecte. Tratamente preventive cu medicamente energetizante, vizitele sistematice la bioterapeut sau psiholog evidenţiază tragedia unei societăţi dezvoltate dar bolnave. Cu cât societatea este asa-zis mai civilizată, cu atât grija pentru propria persoană, pentru calitatea vieţii şi a mediului este mai mare. Din păcate însă, majoritatea acţiunilor nu sunt generate din respect pentru VIAŢĂ şi NATURA ci mai mult de Frică. Frica de moarte, acest ultim proces ce aruncă omul într-o confuzie profundă, sau, mai banal, frica de durere.

La o primă vedere acest fapt pare să fie un reflex al instinctului de supravieţuire atât de specific viului. O analiză mai atentă însă ne evidenţiază complexitatea problemei, căci, spre deosebire de animal, omul are numeroase reacţii iraţionale, ce contravin primei legi din lumea vie materializată: supravieţuirea. Actele de eroism, sacrificiul de sine al atâtor oameni pentru o idee abstractă, pentru o persoană iubită fac din om un personaj aparte. Confruntat cu problemele majore ale regnului animal, omul este un fenomen aparte, extrem de complex şi atipic. Asemănările comportamentale esenţiale, la nivel de individ şi grupare de indivizi, ale omului cu multe dintre mamiferele superioare sunt izbitoare. Se poate spune că pe anumite planuri nu ne-am desprins încă din lumea animalelor. Bătălia pentru o bucată de carne mai mare sau pentru controlul unei turme mai numeroase sunt încă atât de vizibile în societatea modernă! Cu toate astea, acordurile muzicii lui Bach sau Beethoven, a lui Mozart sau Ceaikovski, explozia de umbre şi culori din tablourile lui Rembrandt sau Picasso, formele lui Rodin sau Brâncusi ne sunt dovadă că omul este si altceva decât un animal mai „complicat”.

Într-o „lume naturală”, alcătuită din mai multe specii ce se luptă pentru existenţă, supravieţuirea este legată de interacţiuni nemijlocite, de tip pradă-prădător. Nu există decât o lege, a celui mai tare, mai rapid, mai camuflat în mediu. Selecţia naturală acţionează structurând treptat un sistem ecologic dinamic şi în acelaşi timp robust faţă de unele schimbări de mediu, de componenţă a speciilor sau de număr de indivizi dintr-o specie. Bătălia cu mediul este sinonimă conservării vieţii, întăririi prin selecţie a unor proprietăţi nebănuite. Intersecţia cu un „duşman” de talie mare sau de talie microscopică, ce produce îmbolnăvirea, sunt intersecţii nefaste pentru un individ, dar normale. Comunicarea şi semnalizarea dintre specii se pot manifesta doar la nivelul delimitării teritoriilor şi în cadrul unui cod primar, bazat pe arhetipuri. În interiorul unei specii domneşte în general o ordine indusă de forţă. Structurarea ierarhiei se face în baza unui criteriu clar, ce se probează în fiecare an: marea bătălie pentru împerechere. Nu există compromisuri! Nu există pile! Cel mai tare conduce, restul se supune necondiţionat. Rar sunt doi „conducători” acceptaţi pe acelaşi teritoriu. Acestea sunt „legile junglei”, simple şi care nu iartă. O clipă de neatenţie poate fi fatală. Este un adevăr perceput de toţi participanţii la acest mare joc al vieţii.

Omul pare să ocupe o poziţie particulară în acest teatru al vieţii. Dezvoltarea intelectului i-a permis obţinerea a două „performanţe” ce l-au izolat de restul speciilor şi în final de Natura însăşi: construcţia unui sistem de comunicare în interiorul speciei, din ce în ce mai diversificat şi mai abstract; construcţia unui mediu socio-economic artificial, capabil să izoleze omul de „legea junglei” ce domnea în rest şi să definească treptat termenul de civilizaţie, de confort si de calitate a vieţii. Este interesant de remarcat că aceste două trăsături ar fi trebuit după părerea mea să asigure cooperarea dintre oameni. Comunicarea prin intermediul unei limbi vii, dinamice, permite a împărtăşi din ce în ce mai nuanţat o speranţă, o părere, o durere. Confortul intelectual al omului care putea dormi liniştit, departe de atacurile celorlalte vieţuitoare ce luptau pentru supravieţuire, permite structurarea treptată a unei viziuni globale asupra vieţii însăşi. Şi cu toate astea omul pare să fie supus în continuare bătăliei primare, aduse din păcate şi în interiorul „cetăţii” delimitate de noua postură. Este ca şi când, neînţelegând o lege profundă, în evoluţia sa omul a modificat doar aparent mediul, mutând pe alt plan raportul pradă-prădător. Omul a devenit propriul său duşman, propria sa pradă. Rămas fără competitorii naturali, din necesitate sau din joacă, omul pare să-şi fi inventat competitorii printre semeni. De ce ţi-e frică nu scapi! Frica inventează duşmanul. Frica şi Plăcerea!

Frica este o stare ce acţionează, prin intermediul individului, la o altă scară, a grupului, regiunii, natiunii… Frica poate declanşa un mecanism mult mai profund. Ea atrage lucrul ce face obiectul fricii. De ce ţi-e frică nu scapi. Şi cum ar putea fi folosit acest proces natural într-o manieră “inteligentă” şi care să genereze un business fără sfârşit? Simplu! Poate mult prea simplu! Iată reţeta: Să creezi probleme pentru ca apoi să le rezolvi, cronicizându-le. Pui în funcţiune un mecanism care odată pornit pare să funcţioneze de la sine. Mediatizezi doar crime, războaie, durere, sânge, moarte şi treptat se generează, în mintea celui destinat a intra în structura mecanismului, FRICA. O dată instalată ea actionează de la sine. Se generează stresul, obţinându-se obiectul muncii: pacientul. Se formează apoi o industrie care vindecă parţial şi la un preţ substanţial efectul şi NU cauza. Tratarea cauzei ar fi întreruperea ciclului ce este însuşi scopul procesului descris. Deci întreaga atitudine managerială se orientează pentru a obţine o clientelă stabilă şi sigură şi nu pentru eradicarea cauzei generatoare. Aceasta ar fi exploatarea fricii şi durerii.

Şi, parcă pentru a echilibra situaţia, pe fundalul unei pregătiri psihologice adecvate se poate imagina un sistem ce „exploatează” plăcerea. Plăcerea de a mânca, de a bea, de a trăi senzaţii intense… O industrie profitabilă te îmbie să consumi, şi alta, la fel de profitabilă şi de multe, ori pentru acelaşi grup de persoane, te ajută să îţi revii din exces. O industrie te îngraşă si alta îti oferă reţeta slăbirii. Un cleşte cu două fălci active, ce l-a prins la mijloc pe cel ce nu are putere să asculte glasul interior al măsurii lucrurilor, al armoniei universale. Si tocmai aici este problema, căci totul pare să înceapă cu „sugrumarea” bunului-simţ, cu sădirea confuziei, suspiciunii şi arbitrariului încă de la naştere.

O regulă pe care unii par să o cunoască ancestral, pe care o exercită aproape instinctiv: întâi trebuie îmbolnăvit spiritul, apoi pustiită inima, pentru ca în final să rămână doar corpul ce este pus necondiţionat la treabă, pentru a obţine MARELE Premiu pentru… un Altul (pe care în general nici nu fl vezi).

Din păcate, în lumea noastră materială premiul astfel obţinut fiind palpabil, este confundat eu cel adevărat, obţinut pe merit. Banii nu au miros, se spune, aşa că cel mai bun premiu ar fi să fie banul si nu valoarea umană. Nu se evidenţiază munca celui ce luptă pentru a fi primul, ci doar suma pe care o dobândeşte. Banul poate fi însuşit şi fără merit. Banul nu poate cumpăra înţelepciune! Banul poate cumpăra însă un „bilet” pentru şedere nelimitată în capcana ignoranţei. Banul este numai bun pentru a contribui la întreţinerea jocului din întuneric.

În concluzie şi vorbind în termenii unei evoluţii în “Spaţiul fazelor”, în lumea asta sunt lucruri Plăcute (atractoare) şi lucruri Dureroase (repulsoare); există şi aşa numiţii “atractori stranii“… Memoria păstrează cu grijă urmele trăite, şi după un scurt timp petrecut în această lume, se instalează un comportament automat, descriptibil de un automat cu feed-back şi feed-before orientat spre maximizarea plăcerii şi minimizarea durerii.

Omul poate evoca, după dorinţă, o amintire. Este ca şi când am aduce trecutul pe o “planşetă” de studiu, o masă de disecţie, într-un spaţiu mental unde… Ceva din noi poate opera simbolic, abstract… Într-o explozie de cuvinte-gând se pot face referiri asupra celor trăite, se pot rememora bucurii sau dureri, se pot trage concluzii referitoare le corectitudinea sau incorectitudinea unor acţiuni etc… Acest mecanism, paradoxal, nu se află de cele mai multe ori sub controlul nostru. Căci, de cele mai multe ori, pasiunea, plăcerea, patima … simplifică analiza şi asta sub acţiunea unei adevărate “fabrici de motivaţii”… Omul este slab… omul este supus greşelii… omul este uşor de tentat cu … “oglinjoare şi mărgeluţe…”

O amintire, declanşată de un stimul exterior, poate nesemnificativ ca intensitate, trezeşte dorinţa de a re-experimenta starea de plăcere ataşată acţiunii deja cunoscute (acţiune cantonată în trecutul subiectului). Mecanismul declanşat nu este decât o reîntoarcere în trecut sub impulsul dorinţei de a retrăi o plăcere sigură. Dorinţa, o dată instalată, mobilizează sistemul biologic pentru a îndeplini comanda. Neîmplinirea dorinţei este resimţită ca durere şi frustrare. Experimentată prin propria trăire, neîmplinirea motivează o dată în plus acţiunea căci, din momentul „aprinderii” dorinţei nu se văd decât două situaţii posibile: plăcerea actului consumat sau durerea actului ratat.

Sub presiunea dorinţei însă, omul deformează realitatea. Zona de interes capătă imediat altă dimensiune. Se exacerbează simţuri, se amplifică sau se decuplează legăturile zonei de interes cu zonele învecinate. Dorinţa orbeşte, trunchiază infor-maţii, minimizează pericole sau implicaţii ulterioare. Spiritul dominat de dorinţă nu mai poate înţelege unitatea şi armonia universului în care este cufundat. Paradoxal, dorinţa adoarme . atenţia! Acest complex proces psihologic ce se produce într-un sistem neuronal primar ce funcţionează automat, declanşat de amintirea unei trăiri trecute şi generatoare de plăcere, poate fi surprins poate mai uşor într-o metaforă grafică realizată de un mare artist al acestui secol, Escher – Scena Balconului.

ESCHER - Balcony

Balconul la care mă uit EU nu este la fel cu celelalte balcoane! ! ! Este Mai Mare, Mai Important, Mai Adevărat etc… Este mai balcon! oricum este altfel decât al Tău (cel ce eşti în afara mea). Ce greu este să comunici cu cel ce se uită în altă parte şi care, la rândul lui, deformează zona lui de interes. Bătălie fără sfârşit între două celule guvernate de aceeaşi lege: împlinirea dorinţei. Să nu existe oare şi altă forţă motoare decât …dorinţa de a lua jucăria vecinului, de a avea o prăjitură mai mare …o …mai mare?

Şi când te gandeşti că nu eram aşa …la începutul acestei vieţi!

Dirijor (3 ani) Percuţie (2 ani)

“Trick or treat?” – aceasta e întrebarea

octombrie 31st, 2010

Ca în fiecare an, în seara de duminecă, 31 octombrie, copiii canadieni sărbătoresc Halloweeen-ul.  Originea acestui eveniment este vechiul festival celtic Samhain și Sărbătoarea Tuturor Sfinților din tradiția creștină.

Canadienii se pregătesc pentru această seară imediat după încheierea tradiționalei cine de Thanksgiving. În ziua următoare, magazinele sunt inundate cu mărfuri specifice zilei de Halloween: costume, măști, bomboane, ciocolată, schelete, pălării de vrăjitoare, dinți de vampiri, unghii lungi și negre. Se plănuiesc petreceri, baluri mascate, prilej de a fi împreună, de bucurii.

De mici, copiii se simt atrași de tainele acestei sărbători. Dar în Canada, seara de Halloween este răcoroasă, iar unele costume (prințese, balerine, superman, spiderman) nu se manifestă în deplina lor splendoare sub pardesie, mănuși și căciuli…Presupun că frigul este motivul pentru care se organizează petreceri în școli, case și apartamente, putându-se astfel etala costumele, măștile, machiajul. Anual au loc concursuri, iar cel mai înfricoșător și creativ costum câștigă.

Cu câțiva ani în urmă, compania în care lucrez a organizat o competiție de decorare a locurilor de muncă. Serioșii mei colegi și-au dat frâu liber imaginației, iar rezultatul a fost uimitor. Trecând din etaj în etaj, le-am admirat creativitatea. A învins departamentul de finanțe, presărat cu  frunze uscate, acoperit de pânze de păianjen amenințătoare. Printre scaunele de birou, trona un coșciug, în care s-au aruncate dosare cu acte, bilanțuri contabile.

Acum doi ani am participat la un concurs de dovleci sculptați, expuși într-o sală luminată de flacăra lumânărilor din interiorul lor. Prin colțuri, eram întâmpinați de fantome, schelete sau vampiri care țineau să ne îmbrățișeze sau șopteau cuvinte amenințătoare.

Caracteristic Halloween-ului sunt bomboanele și ciocolata oferite în toate birourile, făcând în ciudă dieteticienilor.

De câteva zile, la fel ca în Irlanda, Marea Britanie, SUA, Australia, canadienii încep decorarea apartamentelor și a caselor. Ghirlande de becuri sub formă de dovleci portocalii, schelete, sperietori de ciori, fantome atârnate prin copaci, pietre de mormânt, lilieci, pisici negre, mâini și capete ivite din pământ, muzica onomatopeică, râsete sinistre, voci răgușite de vrăjitoare,  toate acestea crează atmosfera specifică, în care se îmbină teama cu umorul macabru.

Seara, grupuri de copii, însoțiți, pornesc la “trick or treat”. Perindându-se din casă în casă, cer bomboane, ciocolată (treats). Dacă proprietarul nu are nimic pregătit, copiii îi fac diverse farse (tricks). E seara în care au voie să ceară și să primească dulciuri, fără limite.

Intrăm într-un “cimitir abandonat”, amenajat pe un gazon, cu morminte deschise și spirite chinuite, care se luptă să se întoarcă în lumea noastră. Proprietarii, costumați și mascați,  în întunericul serii, par fantome răsărite din adâncuri, bântuind împrejurimile. Scârțâituri, gemete, atmosferă de groază. Unii copii dau bir cu fugiții, renunțând la ciocolată și bomboane. Se opresc la următoarea casă, unde proprietarii sunt poate mai puțin înclinați spre partea întunecată a Halloween-ului; predomină dovlecii de diverse mărimi, scobiți pe dinăuntru și sculptați cu mult simț artistic. Lumânările aprinse în interiorul dovlecilor crează impresia unor felinare.

Pe altă stradă, scheletele stau nemișcate în fața ușii. Copiii se apropie cu multă precauție, dar ele capătă viață, pulsul ți se accelerează, știai că e doar o glumă și totuși….continui drumul întrebând “trick or treat”?

Atmosfera în seara de Halloween te înspăimântă și te fascinează în același timp. Copiii sunt încurajați să participe. Cei mai mici se îmbracă în costume de dovleac, devenind mici și rotofei, alții se travestesc în animale (căței, pisici, tigri, șoricei), sau clovni, cu peruci colorate, nas roșu. Prințese cu rochii diafane, balerine, mici vrăjitoare, cowboys, spidermen, batmen, supermen, întregesc culoarea evenimentului. Pe măsură ce cresc însă, copiii aleg costume tot mai grotești: măști cu dâre de sânge care se preling pe față, lame de topor înfipte în țeastă, piroane care traversează craniul prin urechi.

Scopul final este îmbogățirea cu cât mai multe dulciuri. Ajunși la casele lor, copiii își admiră prada și o inventariază pe categorii. În familiile numeroase se declanșează adevărate competiții. Cine a adunat cel mai mare număr de bunătăți?

“Trick or treat?”

Bucureştiul în toamnă

octombrie 31st, 2010

Să redescoperi toamna în Bucureşti  este o provocare în fiecare an.

Sunt locuri “ consacrate” unde spectacolul de culori al anotimpului se anunţă fascinant şi plin de nostalgii asemenea aceleiaşi piese de teatru, cap de afiş al fiecărei stagiuni. O piesă de teatru în care “sufleorul “ ne aminteşte  să spunem “ te iubesc” …Iar biletele sunt chiar aici, în palmele copilului din noi…

Poarta anotimpurilor

Aleile Herăstrăului străjuiesc majestoase plimbările solitare sau alături de prietenul devotat, din fuga rolelor totul pare mai exuberant .

Veveriţele au devenit  în ultimii ani vedetele arămii ale toamnei, mişunând printre pomi, făcând salturi graţioase la înălţime şi întâmpinând atingerea  umană cu care s-au obişnuit în schimbul unei nuci gustoase.

 Spectatorii…

Şi paznicii…

Energia tinereţii este amplificată de înclinarea rampelor de la „ skater-world”…

Un tril de rămas bun. Mergem mai departe….

Generalul Charles de Gaulle pare a coborî de pe o hartă imaginară a României conturată în joacă  sub penelul toamnei…

Din ce în ce mai dese,  “târgurile de antichităţi” se transformă în expoziţii în aer liber… Am sentimenul că iau cu mine o porţie de tristeţe şi de însingurare. Tablouri, bijuterii, ceasuri, cărţi, reviste , bibelouri, mobilier, împovărate  de… toamna lor …asteaptă cuminţi un zvon de primăvară.

Optimism…

Fundaţia “ Nicolae Titulescu” de la şosea…

O apariţie relativ recentă şi firească  în peisajul Facultăţii de Medicină “ Carol Davila “, bisericuţa de lemn în stil maramureşean veghează paşii şi sufletele celor care trudesc în apropiere…

Pe cheiul Dâmboviţei culorile se împletesc , iedera trufaşă a şoptit vântului că este nemuritoare…

Una dintre marile nelinişti, neîmpărtăşite de noi, ale toamnei….Va ploua …

Sau va fi soare …

…În Cişmigiu ?

O femeie de bronz pare a prinde viaţă aşteptând  îmbrăţişarea aurie a frunzelor . “ Acoperă-mi  inima cu ceva…!”

O frunză singuratică desparte două anotimpuri…

Un popas dulce încheie o scurtă plimbare prin Bucureşti….

Festin de Halloween

octombrie 31st, 2010

Ciorba de perisoare cu dovleac

Ingrediente

2 l de zeama de supa (strecurata)

zarzavat de supa (morcovi, radacina patrunjel, ceapa)

300 gr de carne tocata (vita)

50 gr orez

1 ou

2 felii de paine alba

verdeata pentru supa

1 dovleac mic curatat de coaja si fara seminte, taiat in cuburi

50 gr boabe de porumb de fiert (sau din conserva)

2 cepe mici

½ lingurita de chimen

½ lingurita de turmeric
¼ ardei iute maruntit

2 linguri de ulei

4 catei de usturoi maruntiti cu cutitul

Metoda de preparare

Intr-o oala de supa dispuneti uleiul. Caliti ceapa, legumele taiate in cuburi, chimenul.

Separat preparati perisoarele (carne tocata, ou, miez de paine inmuiat, sare, piper si orez fiert doar pe jumtate).

Tot separat in cuptor incins coaceti bucatile de dovleac, presarate cu usturoiul maruntit.

Cand legumele sunt calite puneti zeama de supa. Dupa 20 minute adaugati porumbul si perisoarele, ardeiul iute si turmericul. Dupa alte 10 minute puneti si perisoarele si bucatile de dovleac sa fiarba bine in cateva clocote.

Inainte de servire adaugati verdeata (patrunjel ori coriandru verde)

E bine că e pace? Sau ,,unitatea de măsură GDS – Generația De Sacrificiu”

octombrie 31st, 2010

O mare parte a vieții mi-am pus obsesiv întrebarea: de ce merg lucrurile la noi sistematic mai prost decât în alte țări? De pildă, Suedia a ieșit din criză în doi ani fără alte pierderi și sacrificii decât o creștere a șomajului (șomajul în  Suedia însemnând cu totul altceva decât cel din România) și fără urmări, într-o perioadă când România nici nu știa că e în criză (era, pe când nu se vedea… iar acum…)

Cum fac alții!?

Mulți, (prea mulți?) dintre compatrioții mei sunt de părere cu totul opusă: cică nu ar conta cum merg lucrurile în România. Important este Romanii sunt o rasa capabilă, cel puțin peste medie, și doar factori adverși, care nu trebuie luați în considerare și nici sa le fie puși în spate, îi împiedică dintotdeauna să materializeze. Si ce? Nu avem șosele cum trebuie pană la minunile turistice cu care ne mândrim dar avem un Enescu, un Brâncuși, suntem de origine latină și cel mai vechi popor creștin.

Curiozitatea de a afla ,,cum fac alții” a fost și unul din motivele pentru care am plecat din țară cu două decenii în urmă. Am aflat răspunsul? Poate că nu în totalitate – asta este un proiect de o viată - , dar m-am ales cel puțin cu niște ,,bănuieli”.

Cultul nereușitei

Cultura noastră abunda de exemple de nereușită ridicate la rang de legendă sau artă: Meșterul Manole, Leneșul, dar și Omul prost al lui Creangă, Miorița. În istorie, domnitori viteji repurtau mai tot timpul victorii zdrobitoare împotriva turcilor de se minuna tot Apusul. După care ori erau înjunghiați pe la spate – tot de ai lor (!) – ori se aliau de buna voie cu turcii. Altfel nu se putea! Pana și Geniul lui Eminescu, însuși Luceafărul e umilit de o pământeană mai cu dare de mană.

Au fost și excepții, dar de a căror însemnătate și putere pilduitoare nu ne-am preocupat. Am fost atenti sa le trecem deliberat cu vederea. De, voiam si noi si fim patrioti. Pentru prima data, un rege cu o coroana de otel a rupt dependenta tarii de turci odată pentru totdeauna! Dar în toată perioada cat am trecut prin școală în manuale găseai despre el cel mult una-doua ,,mențiuni” seci. Cică nu era pământean de-al nostru, ceeace l-a împiedicat să ne înțeleagă sufletul. Slavă Domnului, aș zice, ca a avut tăria sa nu se contamineze.

Etaloanele nereușitei

Prin anii ’80, probabil cel mai groaznic deceniu al României, numit de unii, ironia soartei, Epoca Luminii, îmi mai vărsam focul asupra situației mizerabile și umilitoare în care ne aflam, cate unei persoane mai de încredere De mult prea multe, din gura vreunei măicuțe bătrâne, ori primeam răspunsul care ma arunca și mai mult în disperare ,,Ei… e bine ca e pace!” cu varianta culta ,,Să zicem mersi că noi ne descurcăm, mai  facem rost de un bidon de benzină, un litru de lapte, un kil de carne și doua pâini (una de dat la porc)”.

Tulburarea îmi era atât de mare încât ajunsesem să urăsc ideea ca e pace și implicit, parca să doresc alte timpuri, mai sângeroase dar cu promisiunea unei ieșiri.

Adevărul ca ,,e bine ca e pace” era doar o diversiune parșivă care ne punea în fata unei alegeri false, intre nenorocirile războiului și o viata nenorocita pe timp de pace. Trebuie ca aceasta toxina a mintii să se fi propagat după ce nenorocita guvernare comunista a căzut Am găsit-o cuibărită în mintea romanului din nou, în Liniștea dăruită de Iliescu.

Ca să n-o mai lungesc, cat e de greu să înțelegem ca relele din timp de pace ale unei societăți nu trebuie să-și găsească o scuza în lipsa războiului Ele au o dinamica diferita de a acestuia, dar nu mai puțin periculoasa: sunt generatoare de suferință a unei întregi populații la nivel relativ moderat dar prelungita pe termen practic nelimitat (nu mi-e frica de moarte, ci de veșnicia ei) și, poate cel mai nefericit efect, sunt drogul care produce obișnuință.

Măsura Generațiilor de sacrificiu

Am realizat târziu, dar ma grăbesc să va încredințez și dumneavoastră, latura invizibila a ,,nevinovatei” sintagme Generația de sacrificiu?

Ce ar mai fi rău și în asta? Știm cu toții ca sacrificiile sunt o parte a vieții noastre. Arta cere sacrificii, copii cer sacrificii, căsnicia cere sacrificii, cariera cere sacrificii șamd!? Fără exercițiul continuu al sacrificiului ne-am transforma în ființe neputincioase, asociale. Nu asa s-au construit piramidele și nici tunelurile din Italia și Elveția!

Problema sintagmei este însă conținutul unei toxine cu dublu efect, de buna seama omisa din declarația de conținut.

A accepta o generație de sacrificiu înseamnă a consfinți ideea imposibilității de a repara o țara, o societate într-o perioada de timp nu mai puțin lunga decât perioada de viata a unei generații: 70 (șaptezeci de ani)?? Pai nu e groaznic?! Să trebuiască să plecam capul în jos pentru ca nemulțumirile noastre referitoare la locul în care trăim nu au cum sa fie înlăturate, deși ,,se lucrează continuu la ele” în timpul vieții noastre? Dar Germania după cel de-al Doilea război mondial, dar Germania de Est, dar ciclul recesiunilor din țările occidentale care nu depășește 5 (cinci) ani? De ce tocmai o viata întreagă!?

Sintagma Generației de sacrificiu ne îndeamnă la resemnare prosteasca. Ea definește pe furiș unitatea de măsura a schimbării ca fiind de aproape un secol. Si noi credem… Atitudinea multor dintre concetățenii noștri dovedește ca minciuna nerușinată prinde de minune. Fiecare păcălit devine un apărător vajnic al farsei.

O a doua toxină care am foste ne-a fost inoculată și pe care o transmitem mai departe cu sfințenie neputincioasă este aceea ca cineva trebuie să fie gata să se sacrifice – pasă-mi-te altfel nu se poate ajunge acolo unde ne-am propus. Conceptul a existat în istoria tuturor țărilor europene în proporții mai mari sau mai mici dar este expirat de mult. El reprezintă justificarea statului autoritar care contează pe cetățenii lui ca pe materiale consumabile. Conceptul a fost înlocuit de mult în țările democrate cu unul modern și rezonabil, care pune Cetățeanul în centru. Nenumeroasele exemple care arată ca acesta din urmă  funcționează mai mult decât acceptabil, încât sa merite sa adoptam ca ideal, și că nu mai exista cale de întoarcere la vechiul sistem autoritar, fac de prisos orice dezbatere.

În același timp… undeva, în spatele culiselor, cei care mereu ne întind aceasta cursa ieftina în care cădem de fiecare data își freacă mulțumiți palmele. Mașini cu girofar, locuințe ,,de vacanta” de sute de metri pătrați, cate o mașină germana pentru fiecare membru al familiei, picturi originale antebelice (ca de, avem o lege a patrimoniului care ne interzice să scoatem din țara chiar o nenorocita de pictura de gang – dar nu și din circuitul sau patrimoniul public!) cate un set bijuterii de cate 50000 euro pentru Doamna și fetite… lista e lunga. Sunt zeii la care ne uitam de jos cu admirație pioasa, cei cărora le va da mana întotdeauna să aibe principii: ,,Noi nu ne părăsim țara”.

Epilog

Citez o anecdota folosita de excepționalul filosof și psiholog  roman Peter DAN în studiul sau ,,Psihologia Răului, comunismul și visul lui Stanley Milgram”. Acesta o preia la rândul lui de la mentorul sau profesional Stanley Milgram (autorul experimentului psihologic care ii poarta numele).

http://www.peterdanpsychology.ro/ro/pagina/28/Psihologia%20Răului,%20comunismul%20şi%20visul%20lui%20Stanley%20Milgram.html

Îi las să vorbească pe Peter Dan și Stanley Milgram:

[…] doi domni care nu se cunosc sunt interpelați pe o stradă din New York de un cetățean care le cere cooperarea vreme de câteva minute și îi conduce într-un birou. Sunt întâmpinați de un funcționar care, după ce consultă un catastif, se adresează primului domn:
„Domnul Cutare? Scrie aici că muriți astăzi. Aveți de ales între o injecție letală și scufundarea înceată în acid sulfuric.“
„Vai de mine! Dar eu sufăr de o boală de piele. Să încercăm cu injecția“.
Zis și făcut. I se face injecția și moare. Funcționarul ridică capul din catastif.
„Acum celălalt domn. Unde este?“
„A plecat.“ Ușa era acolo, nu-l reținea nimeni, și nimeni nu a spus că e obligatoriu să te supui. Domnul Cutare a acceptat definirea situației de către o altă persoană, și nu a văzut soluția.
În opinia lui Stanley Milgram, un număr considerabil de oameni restructurează cognitiv relațiile cu autoritatea de o asemenea manieră încât nu percep – și nu concep – posibilitatea de a se opune, care totuși este prezentă.
Inabilitatea de a identifica și de a opta pentru soluții acceptabile din punct de vedere moral sunt esența participării în acțiuni care pot fi caracterizate ca aparținând categoriei de Rău.
Ramura revoluționară a psihologiei presupune că un proces prezent într-o proporție semnificativă a populației are necesarmente o funcție de adaptare, și după cum am menționat, exemplele de Rău abundă. [..]

Închei aceste rânduri pesimiste și cârcotașe cu două vești bune – cunoscute de toată lumea – pentru noi:

Prima: putem oricând să ,,coborâm la prima” din propriile noastre prejudecăți dar mai ales din cele impuse cu forța, numai să vrem. Trebuie sa se petreacă în timpul vieții noastre!

A doua: mica mea poveste nu se termină aici – citiți continuarea în Generația Viitoare.

Constantin ŢICU – omul care a salvat evrei din Budapesta

octombrie 31st, 2010

Numele meu este Suzana SZOERENY şi am copilărit la Budapesta (ca cetăţean român). Consider ca pe o obligaţie morală să mă folosesc de orice prilej sau ocazie prin care pot omagia memoria unui OM de Omenie, diplomatul Constantin ŢICU – Consulul României la Budapesta (în primăvara anului 1944).

La vârsta de 4 ani am părăsit Bucureştiul – o alegere obligatorie în contextul în care mama mea era grav bolnavă şi necesita perioade lungi de internare. Tatăl şi fratele meu au ramas în România, iar eu am plecat la Budapesta. În 1944 aveam 14 ani şi deja 10 ani de cand locuiam la Budapesta, la rudele mele care m-au crescut.

În 1944 legile naziste erau aplicate cu duritate: am fost evacuaţi din locuinţă şi rudele mele au fost obligate să se mute în ghetou, iar eu (încă legal) am fost găzduită de nişte oameni foarte modeşti, dar cu o inimă largă.

Cam acesta ar fi, pe scurt, tabloul acelor ani. În acest context m-am adresat Consulatului Român de la Budapesta cu o cerere de eliberare a unui document care să certifice că sunt cetăţean român. Pe baza acelei adeverinţe urma să obţin o cartelă de alimente ceva mai convenabilă.. Doamna secretară, surprinsă pesemne de apariţia unui copil singur m-a poftit să revin  în altă zi, când pot avea o discuţie cu domnul Consul Constantin ŢICU. M-am comformat şi atunci a început salvarea vieţii mele, fără însă a realiza la momentul respectiv, uriaşa şansă care mi-a fost oferită. Domnul Consul mi-a atras atenţia asupra unor măsuri dure care vor fi luate de autorităţile de ocupaţie germane, naziste (fără să-mi ofere detalii) şi m-a sfătuit să mă întorc cât mai repede în România. Totodată mi-a spus că nu există timpul necesar pentru obţinerea unui paşaport, dar că ar fi posibil ca acesta să fie înlocuit de un certificat de repatriere. Prima mea reacţie a fost un refuz categoric, dar tot dumnealui m-a sfătuit să cer părerea unor persoane mature, responsabile, care înteleg mai bine situaţia, momentul istoric.

M-am resemnat si cu ajutorul rudelor, dar şi a altor persoane au fost începute demersurile pentru obţinerea actelor necesare, a banilor de drum, etc. După întâlnirea de la Consulat, nu l-am mai revăzut pe binefăcătorul meu, nu ştiam nici cum îl chemă, iar oamenii care l-au contactat pe parcursul demersurilor (inclusiv rudele mele) – şi care după război ar fi putut să-mi dea mai multe amănunte – au pierit din păcate, în mod tragic.

Am revenit în ţară, practic în necunoscut, la data de 20 iulie 1944, cu o lună înainte de 23 august, atunci când România nu a mai fost aliată cu Ungaria şi când au urmat luptele şi apoi deportările din Ardeal. Eu în acel moment mă aflam la Arad şi am mai fugit odată din faţa pericolului eminent.

Este mai mult decât evident că fără omenia şi generozitatea domnului consul Constantin ŢICU n-aş fi avut nici o şansă de scăpare.

În timpul regimului comunist din România n-am avut nici o posibilitate de a afla ceva despre salvatorul meu. După 1989 am început căutările şi până în ziua de azi, totul merge anevoios. A durat extrem de mult până am descoperit numele său. Apoi, mi-au parvenit diverse informaţii care atestă faptul că în decursul acelor vremuri crunte a salvat mai mult de o sută de persoane. Am aflat: că în timpul regimului comunist a fost implicat într-un proces politic şi apoi condamnat, că a fost decorat de guvernul Ungariei, că numele său figurează (e menţionat) în cărţi care tratează realitatea acelor ani.

Desigur mai sunt multe de aflat, iar eu voi face tot posibilul să caut noi date pe care să le aduc la cunoştinţa celor, care poate ştiu mai puţin despre o Românie mult mai complexă decât este ea prezentată şi percepută din presă şi alte mijloace de informare.

Aş fi recunoscătoare dacă aş putea afla mai multe de la eventualii lui descendenţi, persoane care s-au aflat în situaţii extreme şi au fost ajutaţi de domnul Constantin ŢICU, sau oricine doreşte să întregească acest portret de persoană providenţială. În ceea ce mă priveşte, cât voi trăi îi voi cinsti memoria şi-mi voi exprima gratitudinea pentru acest OM şi Dipolmat de excepţie, care a fost CONSTANTIN ŢICU.

Prof. Univ. Suzana Szoereny

De ce am votat moțiunea de cenzură împotriva guvernului Boc

octombrie 31st, 2010

In primul rind, din cauza ca orice prilej oferit pentru a indeparta guvernul Boc de la guvernarea tarii este un lucru corect. Cind ai ajuns sa te “bucuri” de mai putin de 10% incredere, nu poti guverna eficient si mai ales nu ai acoperirea morala de a lua masuri de austeritate de o asemenea gravitate.

In al doilea rind, din cauza nerespectarii procedurilor democratice cele mai elementare in cadrul dezbaterilor parlamentare. Actuala majoritate a ajuns sa ignore tot ceea ce procedural i-ar impiedica sa comita abuzuri. Nici macar pe vremea presedentiei lui Adrian Nastase la Camera Deputatilor (eram secretar, stiu ce spun), intre ’92 – ’96, nu se intimplau astfel de incalcari de regulament! Modul in care s-a procedat la asumarea raspunderii in lipsa qvorumului de sedinta, in conditiile in care a fost ceruta procedura apelului nominal in repetate rinduri si in mod regulamentar de catre opozitie, arata cit de departe s-a ajuns! Nimic nu a impiedicat actuala majoritate sa fie prezenta IN MAJORITATE ca sa-si respecte primul ministru. Ori nici macar PDL nu si-l mai respecta! Poate din cauza ca fusesera legati de scaune cu o zi in urma? ZERO voturi in favoarea guvernului la motiunea de miercuri spune si asta ceva!

In al treilea rind, am votat motiunea de cenzura impotriva guvernului si din cauza ca isi ignora proprii senatori din comisia de educatie din Senat care s-au opus asumarii raspunderii pe lege – vezi declaratia senatorului Hardau, presedintele comisiei.

Aceasta explicatie este cu atit mai necesara si din cauza ca nu sunt de acord cu pozitia exprimata de PNL, care s-a manifestat impotriva studierii unor materii in limba minoritatilor. Or eu sunt de acord si daca legea venea la dezbateri in plenul Senatului, eu as fi votat respectivele articole de lege, asa cum am mai promis. Asa cum sunt iarasi de acord cu incompatibilitatile stabilite de proiectul guvernamental si care au fost eliminate de catre comisia (de rectori) de la Senat. Cum as fi fost de acord si cu pozitia guvernului in privinta studierii religiei in scoala (materie optionala) si care a devenit de neacceptat pentru mine asa cum a iesit de la Camera Deputatilor si mentinuta in comisia din Senat (materie obligatorie).

In concluzie, in mod paradoxal, eu as fi avut mai multe motive sa sustin pozitia guvernului decit cea a Parlamentului pe legea educatiei, dar n-o sa am ocazia din cauza abuzurilor actualei puteri, care a ajuns sa se foloseasca de mijloace nedemocratice pentru as atinge scopurile, chiar si atunci cind are dreptate!

Raymond Luca

Senator PNL

www.raymondluca.com

Inceput de drum … spre Vest (2)

octombrie 31st, 2010

Mi-a fost absolut imposibil sa mananc ceva in avion. Prea multe sentimente si senzatii; continuam sa traiesc la intensitate maxima fiecare moment. Sute de ganduri navalisera deodata peste mine, insotite de temerile de care nu reuseam sa scap nicicum.

Incercam sa-mi aduc aminte cate ceva din listele mele cele multe, si … nimic! … un gol total; puzderie de intrebari fara raspunsuri. Aproape ca ajunsesem sa cedez in favoarea panicii, dar m-a mai linistit aroma cafelei din fata, careia i s-a alaturat imaginea Alpilor ce strapunsesera cu varfurile lor semete norii, unele dintre ele inca inzapezite. Incepusem sa ma intreb ce vad: Gotthard, Jungfrau, Matterhorn sau Monch, cine stie?

In filme vazusem ca pilotul anunta peste ce zona, oras , etc, survoleaza avionul. Nu era insa si cazul nostru. Nimeni nu dadea niciun fel de informatie, iar doua stewardese, matusalemice, rubensiene si vopsite ca sorcovele (mai mult ca sigur nevestele pilotilor!) vorbeau rastit si se purtau cu pasagerii si cu colegele lor mai tinere, ca sefele de tarla! La un moment dat ma gandeam sa le amintesc ca cei care platesc biletele platesc si salariile lor, dar nu ar fi avut niciun sens. Oricum n-ar fi inteles. Galagioase, indiferente, superficiale, pline de ele, obraznice si usoare cu duhul; pe scurt: o cauza pierduta!

Am aterizat la Zurich. Cerul acoperit si cele cateva picaturi de ploaie n-au reusit sa-mi atenueze nici bucuria si nici curiozitatea. Neoficial, puteam spune ca eram in Elvetia! Oficial, eram tot in Romania, pentru ca nu am avut voie sa iesim in tranzit. Pasagerii pentru Zurich au coborat dupa un control riguros al biletului si al vizei din pasaport, alti cativa au intrat in avion, apoi s-a inchis din nou usa, dupa care au inceput realimentarea aeronavei.

Afara, dintr-odata altceva: o pista bine ingrijita cu marcaje vizibile si de calitate. Totul, superorganizat.

Ma uitam in jur cu atat de multa atentie incat nici macar nu m-a deranjat ca eram inchisi ca animalele intr-o cusca. Abia scapasem din una mult mai mare si culmea ironiei, eram izolati, inchisi … in lumea libera!

Ma lipisem de ochiul ala de geam si incercam sa deslusesc ceva din interiorul aeroportului; panouri luminoase peste tot, colorate, porti de iesire telescopice conectate la avioane masive.

La Otopeni, Taromul nostru mi se paruse foarte mare in comparatie cu Antonovul cu care zburasem odata la Constanta; acum, pe pista, langa celelalte, arata ca o corcitura aparuta pe neasteptate la o expozitie a animalelor de rasa; mic, cu vopseaua matuita, zgariata; ruda saraca a celor din jur.

De unde eram noi parcati, undeva destul de departe astfel incat transportul pasagerilor sa fie posibil doar cu autobuzul, vedeam aeroportul in toata splendoarea lui: o caracatita uriasa ce reusise sa acapareze la capatul fiecarei tentacule o gaza metalizata: un avion.

M-a amuzat asemanarea si zambind, mi-am mutat gandul inapoi la listele mele, nu inainte de a urmari indeaproape momentul decolarii. Am profitat din plin de clipele de liniste de dupa si mi-am pus hartiile din plic in ordine: pasaport, bilet, invitatie, garantie. Apoi, toate traducerile legalizate. Iar in secunda urmatoare, ca lovita de trasnet…. panica! Panica totala! Amintindu-mi de “amabilitatea” granicerului de la Otopeni, am realizat ca nu am nicio traducere in olandeza! Daca trebuia sa am toate actele si in olandeza, vizate de Ambasada de la Bucuresti? Daca am omis paragraful din scrisoarea cu instructiuni? De ce nu ma atentionasera cei de la Ambasada? La avizier nu exista nicio informatie in sensul asta…

Sufocata de spaima, am reluat totul, punct cu punct; fiecare hartie, scrisoarea Companiei si mai ales pagina cu instructiuni …. Nimic! Daca uitasera ei?

Aceeasi voce stridenta si rastita ne-a anuntat sa ne pregatim pentru aterizare si apoi ne-a comunicat ca la Amsterdam cerul este partial senin, bate usor vantul si sunt…12 grade! Cum adica 12 grade? Purtam o rochita vaporoasa de vara si sandale; recapituland pe indelete “actiunea geamantanul” de la Bucuresti mi-am amintit ca aveam cu mine, in valiza, un singur sacou si ala de in. Plecasem de la 28 de gade. Nici macar nu ajunsesem la destinatie si aveam deja o problema; mare. Nu aveam hainele care-mi trebuiau.

Gatuita de ganduri sumbre si de griji, nici nu bagasem de seama cand a trecut restul timpului si la anuntul aterizarii pe Schiphol Amsterdam, panica mi s-a accentuat simtitor.

Trebuia sa-mi regasesc cat de cat echilibrul si mi-am impus sa-mi indrept gandurile catre altceva, asa ca am decis sa privesc in continuare pe geam; ce senzatie ciudata: sa plutesti deasupra norilor. Ca niste perne uriase, umflate si pufoase, ghemotoace imbietoare de bezea cu frisca spumoasa, o mare de vata de zahar pe o intindere necuprinsa de zapada neprihanita. Umbre ciudate, alb cat vezi cu ochii, si totul, imbaiat in soarele cald si cuminte al amiezei.

Avionul a inceput sa coboare si ma uitam cum cu fiecare secunda ne apropiam din ce in ce mai mult de masa aia de alb cufundandu-ne treptat ca intr-un labirint de ceata laptoasa si densa, ca mai apoi sa ne contopim cu ea, si asteptam ca-ntr-o poveste, ca Zana cea Buna sa apara, sa ne calauzeasca si sa ne arate calea catre lumina.

In scurt timp am inceput sa deslusesc forme si umbre, iar odata trecuti de nori am avut primele imagini ale Olandei: apa, foarte multa apa; ca o imensa panza de paianjen, canale de dimensiuni diferite unite intre ele si legate de mare. Verde, foarte mult verde, autostrazi serpuite, tivite cu iesiri inelare, case perfect aliniate, mici si egale. Simetrie perfecta.

Am aterizat pe Schiphol; daca ramasesem destul de uimita la aterizarea in Zurich, acum, nu mai aveam cuvinte. Asta nu era un aeroport ci un oras intreg; imens; totul iluminat, marcat , beculete colorate incastrate intr-un asfalt negricios, perfect, fara nicio zgarietura; de crapaturi nici nu putea fi vorba. Zone verzi cu gazon impecabil, stropit din loc in loc cu maci si flori de camp. Canale cu apa; ingrijite, desenate parca; la mal, un batlan; in apa, rate salbatice. Putin mai incolo, deloc intimidati de harmalaia avioanelor, doi iepuri de camp.

Am rulat pe pista schimband directia de cateva ori; la un moment dat, un podet cu paravan de protectie, transparent. Doar ajunsi pe el am vazut ca traversam peste o autostrada. Sub noi, zeci de masini treceau in viteza, nestingherite, ordonate in trei benzi pe fiecare sens.

Fara sarma ghimpata, fara caini vagabonzi, fara cai costelivi si mai ales…. fara soldati! Nicaieri, nici macar unul singur!

Si cu cat ne apropiam de cladire, incepeam sa-i deslusesc formele. Fatade de sticla. Geamuri imense, cum nu mai vazusem niciodata in viata mea, curate, umbrite de lamelele jaluzelelor comandate electric. Schelet metalic vopsit perfect; nimic cojit, nimic ruginit, nimic zgariat. Zeci de porti telescopice ca niste omizi lenese si greoaie; avioane lucioase, lustruite, majoritatea inscriptionate KLM se odihneau inhamate supus la fiecare iesire.

Taromul nostru s-a oprit tot la mijlocul pistei, aproape de una din extremitatile cladirii. Apoi a aparut scara si autobuzul. Dupa am aflat ca dimensiunea mica a avionului (Rom-Bac 1-11) nu permitea conectarea la o poarta telescopica.

Am intrat in aeroport auzindu-mi bataile inimii in urechi. Si iarasi ma sufoca emotia completata de panica hartiilor; eram atenta la fiecare sunet, fiecare pas, fiecare detaliu.

Nu aveam nici cea mai mica idee cum o sa trec granita fara traducerile in olandeza dar mi-am spus ca orice ar fi fost, exista cu siguranta o solutie, o rezolvare, indiferent in ce directie ar fi fost ea si in cel mai nefericit caz, m-ar fi trimis inapoi cu acelasi avion.

Prin urmare, m-am inarmat cu mult curaj …. ca mai apoi sa-mi parasesc temporar temerile, vrajita de tot ceea ce ma inconjura; panouri electronice uriase, informatie la fiecare pas. Am apelat din nou la biletul din geanta, bilet pe care-mi notasem descrierea reperelor din aeroport si precum mi se spusese clar in instructiuni, aveam de urmarit traseul catre “baggage claim area”.

Zeci de porti de iesire, benzi rulante pe ambele sensuri de mers, chioscuri cu de toate la tot pasul. Magazine elegante, luminoase, aerisite, curate, cu vanzatoare amabile si zambitoare. Nu-mi ajungeau ochii, ma tentau toate, m-as fi uitat cu orele peste tot; trebuia insa sa ajung nu numai la valiza dar mai ales la iesire, unde eram asteptata de Bart.

“Exit – baggage claim area 15 min.” Afisaje clare, explicite, dese, imposibil de ignorat. Ca sa te pierzi pe Schiphol Amsterdam trebuie sa fii ori analfabet, inapoiat mintal sau picat de pe alta planeta!

Aglomeratie, peste tot mii de oameni grabiti, agitati ca intr-un furnicar. Mi se spusese printre altele ca intre aeroport si hotelul unde urma sa fiu cazata, aproape de Companie, este o distanta de aproximativ 100 km asa ca am indraznit sa ma abat de la traseu si m-am oprit intr-o toaleta. Impresionant de curat si de modern; hartie igienica, servetele… la discretie; nimeni nu avea nevoie de ele acasa; chiuvete design, sapun lichid …… niciun robinet, niciun buton ! Aveam deja spuma pe maini si simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga de sub picioare. De momentele astea ma temusem cel mai mult; iesisem din avion de nici cinci minute si deja ma impotmolisem in prea multa civilizatie!

M-am uitat in oglinda si mi-am intalnit propria-mi privire: pierduta; licarire ciudata: un amestec de disperare si deznadejde. Incet, incet, mi-am facut de lucru cu sapunul din palma si incercand toate variantele posibile am reusit sa descopar pozitia care declansa prin fotocelula curgerea apei. Am lasat-o sa curga indelung pe maini ca si cum as fi vrut sa-mi indeparteze toate spaimele, racorindu-mi in acelasi timp gandurile.

Trecusem de primul hop. Doar cu foarte, foarte putin mai stapana pe mine decat eram la coborarea din avion, realizand ca voi avea “surprize” de genul asta la fiecare pas pe parcursul celor doua saptamani si cu inima cat un purice, mi-am continuat drumul spre iesire, pregatindu-ma pentru urmatorul soc: intalnirea cu granicerul olandez.

Ghiseul cu “all other passports”. Asteptam in liniste sa-mi vina randul si nu puteam intelege de ce unii calatori treceau la simpla prezentare a pasaportului fara sa li se puna nici macar o singura intrebare, iar altora li se verificau amanuntit toate actele.

Nici granicerul nu aducea in nicio privinta cu cel de la Otopeni. Tanar, blond, inalt si subtire, tuns scurt, foarte ingrijit. Uniforma impecabila. Nu sifonat, pungit, burtos si cu o camasa neschimbata cu zilele…. Maini curate cu unghii taiate frumos, fara ghiuluri, fara bratari.

Atent, foarte politicos, uneori glumet si ….. zambitor!

Tineam strans plicul cu acte si incercam sa-mi stapanesc pe cat posibil teama. Cand am ajuns in fata si i-am inmanat pasaportul, s-a uitat la el cu atentie, apoi, cu un zambet larg catre mine, m-a intrebat intr-o engleza impecabila: ” Prima oara in Olanda?”

“Da”. Ma pregateam sa-i dau celelalte hartii, incepand cu invitatia companiei, dar m-a oprit spunandu-mi: “Nu e nevoie de nimic altceva; aveti o viza business. Unde-i Compania, in ce oras?” Complicat de pronuntat si ca sa nu ma fac de ras i-am aratat adresa din scrisoare.

“Va asteapta cineva?”

“Da”

“Pacat. Plec in 20 de minute si v-as fi putut conduce eu. Stau aproape de hotelul respectiv si as fi avut astfel posibilitatea sa aflu cate ceva despre Romania.” … Si uitandu-se inca o data la pasaportul meu, continua: ” Bun venit in Olanda… Mira; frumos nume! Sper sa-ti placa la noi !”

Cu greu am reusit sa articulez un “multumesc mult”. Eram muta! Nu tu traduceri legalizate, mutre acrite, nu tu topenie, aroganta, pretentii absurde…

Fara comportamentul scortos si “vigilent” al celor de la Otopeni, care, sufocandu-se-n propria lor importanta, abuzau de pozitia si de slujba in exercitiul careia munceau cu o sila vizibila, fara respect pentru nimeni si nimic, si fara responsabilitate!

Cata diferenta!

Alte monitoare; aici am aflat banda la care ne ajungeau bagajele: nr 15. O alta excursie pana acolo, totul la fel de bine semnalizat. Sute de carucioare, intr-o ordine perfecta, asteptau parca sa vina in ajutorul pasagerilor. Mi-am recuperat valiza, am trecut de vamesii care n-au schitat nici macar un gest in directia noastra si m-am indreptat cu pasi grabiti catre iesire.

Dincolo de poarta, multa lume, multe flori si baloane colorate. Peste tot sute de ochi zambitori, luminati de bucuria revederii si a reintalnirii cu cei dragi. Altii aveau hartii pe care le tineau deasupra capului si pe care erau scrise cu litere de-o schioapa diverse nume. In jur, cafenele, chioscuri, magazine.

Privirea mi s-a oprit pe-un zambet cunoscut; era al Idei, sotia lui Bart. Venisera amandoi sa ma ia de la aeroport. Bart, ascuns in spatele unui buchet imens de flori, Ida cu o cutie mare cu bomboane de ciocolata. M-au imbratisat amandoi cu lacrimi in ochi de parc-as fi fost copilul pierdut demult si regasit printr-o minune, dupa care Ida mi-a intins o jacheta. Fusese sigura ca nimeni nu se gandise sa-mi trimita conditiile meteo si grijulie ca intotdeauna … m-a salvat!

Eram obosita, extenuata, sfarsita, de parca as fi carat eu avionul in spate pana la Amsterdam. Aveam senzatia ca plecasem de o suta de ani din Romania si doar acum realizam ca in adancul meu, batalia trairilor contradictorii ajunsese la apogeu.

Un amalgam de bucurie, teama, curiozitate, frica, mandrie, disperare, fericire, ambitie. Multa ambitie….

La iesirea din aeroport m-am oprit pentru cateva clipe, m-am uitat roata de jur imprejur si am tras adanc aer in piept. Ecranele mari din jur, reclamele luminoase, sirul de masini de lux pe post de taxiuri, autobuzele viu colorate , cladirile, florile, totul, absolut totul era socant de frumos si parea ireal.

M-am ciupit de mana sa fiu sigura ca nu visez, apoi am zambit.

Nu, nu visam …… era mult mai mult de atat: eram … “in filme” si respiram aer de Olanda!

Mi-am adus aminte de chiuveta din toaleta aeroportului si iarasi am zambit: un barbar de Bucuresti la portile Olandei!….

Realizam ca cele doua saptamani nu vor fi usoare, din niciun punct de vedere. Am mai tras inca o data puternic si adanc aer in piept, mi-am strans in brate buchetul de flori si i-am facut semn Idei ca putem merge spre masina.

Mie insa, in gand, mi-am promis la fel cum faceam de fiecare data inaintea concursurilor de gimnastica, in copilarie, ca voi castiga competitia si medalia, indiferent cat de complicat si de dificil va fi sa-mi fie drumul.

Vanturile nordului mi-au suflat salbatic prin par, am simtit caldura firava a soarelui de Iunie amestecata cu parfumul dulceag al florilor si m-am auzit soptind: “Holland…. Here I am!”

- va urma -

London Roundtable on East European Roma

octombrie 28th, 2010

          On behalf of the Romanian-Moldovan Studies Group, I would like to invite you to attend the roundtable discussion “Nowhere at home: East European Roma from discrimination to expulsions”. The event will take place on 19 November, at 16:00, in room 347 at the School of Slavonic and East European Studies, University College London (16 Taviton Street, WC1H 0BW).

        The invited speakers are Dr. Aidan Mcgarry, University of Brighton, and Dr. Dan Oprescu, Senior Advisor, National Agency for the Roma, Romanian Government. The event will be chaired by Prof. Dennis Deletant, School of Slavonic and East European Studies, University College London.

Further details can be found here: http://www.ssees.ucl.ac.uk/romaroundtable.htm

IU Romanian Studies Conference

octombrie 27th, 2010

Indiana University Romanian Studies Conference- March 25 and 26, 2011

 In March 2011, Indiana University’s Romanian Studies Organization (RomSO) will host the fourth annual interdisciplinary Romanian Studies Conference for graduate students and recent PhDs in the humanities and social sciences.

 We welcome paper proposals from graduate students and recent PhDs on any topic related to Romania, Moldova, or the Romanian diaspora in any discipline or methodology, including but not limited to history, political science, economics, international relations, anthropology, literature, sociology, musicology, and cultural studies. Especially encouraged are papers that take an interdisciplinary approach.

 Please submit abstracts of 250-300 words, along with your contact information to  RomSO@indiana.edu by January 24, 2011. Please submit abstracts in .doc file format rather than .docx or .pdf. We will be pre-circulating the papers so that our commentators can provide more extensive feedback. Therefore, if your paper is selected we ask that you submit a completed paper by March 11, 2011.

 Any other inquiries about the conference may be directed to the Indiana University Romanian Studies Organization at   RomSO@indiana.edu.

Invitation Conference Romania

octombrie 27th, 2010

THE MINISTRY OF EDUCATION, RESEARCH, YOUTH AND SPORTS,

“TRANSILVANIA” UNIVERSITY  FROM BRASOV

THE FACULTY OF MATHEMATICS AND INFORMATICS

THE TECHNICAL COLLEGE OF CONSTRUCTIONS AND ARCHITECTURE “CHRISTIAN KERTSCH” FROM BRASOV

THE NATIONAL COLLEGE “ÁPRILY LAJOS” FROM BRASOV

M.E.C.T.S.

No…………………………………………..2010

The Faculty of Mathematics and Informatics

Transilvania” University Brasov

Nr.4554/18.10.2010

The Brasov School Inspectorate

Nr.131421/18.10.2010

The Technical College “Christian                   The National College “Áprily

Kertsch” Brasov                                               Lajos”Brasov

No.2233/15.10.2010                                          No.2050/18.10.2010

The “Christian Kertsch” Association               The International Association József Wildt

No.3/15.10.2010                                                 No.17/14.10./2010

Organizes:

THE INTERNATIONAL CONFERENCE:

MATHEMATICAL EDUCATION IN THE CURRENT EUROPEAN CONTEXT

taking place under the aegis of

  • The Society of Mathematical Sciences from Romania, the Brasov office
  • The Faculty of Mathematics and Informatics from the

“Transilvania” University from Brasov

  • The Brasov School Inspectorate
  • The Scientific József Wildt Association
  • The Christian Kertsch Association

Distinguished guests:

-          Professor Emil Stoica, PhD  pro-rector at “Transilvania” University from Brasov

-          University lecturer Eugen Păltănea, PhD dean of the Faculty of Mathematics and Informatics, “Transilvania” University from Brasov

-          Teacher Dorel Agache, General School Inspector at the Brasov School Inspectorate

-          Teacher Mária Szabó, Assistant to the General School Inspector at Brasov School Inspectorate

Coordinators:

-          Teacher Cozeta  Ţion, Expert Inspector at the Brasov School Inspectorate

-          Teacher Mihaly Bencze – The National College “Áprily Lajos” from Brasov

-          Teacher Virginia Marinescu – The Technical College “Christian Kertsch” Brasov

Organizers:

-          Teacher Csaba Molnár, Inspector for technical subjects, Brasov School Inspectorate

-          Teacher Camelia Moldovan – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Teacher Ciprian Doka – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Teacher Anca Schmidt – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Informatician Bogdan Barbu – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Teacher Anca Popa Alexandru – The College “Emil Racoviţă”

-          Teacher Cristina Centea – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Teacher Daniela Andreiu – The Technical College “Christian Kertsch”

-          Prof Mária Vandra – The National College “Áprily Lajos”

The reason of the project:

„Learning Mathematics, one learns to think

Grigore C. Moisil

Romania’s affiliation to the European Union involves harmonizing the Romanian educational system with the other European educational systems. The Program of Bologna traced common development directions for the university education and it is now necessary to find essential landmarks in the pre-university education as well as to form the young.

The suggested event will allow useful experience exchanges in the field of interactive teaching strategies and that of integrating multimedia technologies during the Mathematics classes. We aim at promoting the innovative teaching measures, at encouraging actions which allow the insurance of quality in education and the life-long constant professional training.

Mathematics is an essential subject in forming a young person. The actions dedicated to  “The Year of Mathematics in Romanian Schools 2010″ allow certain ideas to be known. They also allow the knowledge of certain teaching-learning approaches of this subject in schools and they should be known by our teachers and students.

Gheorghe Mihoc stated „We shouldn’t educate children for what we are today, but for what they will be tomorrow

The Objectives:

  • Knowing the place held by Mathematics in the curriculum of different schools
  • Promoting modern methods of teaching, learning and assessment (including the computer-assisted learning)
  • Motivating teachers and students to use the interactive teaching methods and strategies which are specific to modern pedagogy
  • Motivating teachers and students for a serious scientific training in the field of professional competences.

Target group: teachers from elementary schools, from high schools, beginner teachers, senior students, people working on an M.A. and a Ph.D. within the Mathematical faculties.

The suggested sections:

  • Section I: Relevant aims/competences and contents for the Mathematical education of the young in Romanian and European Schools
  • Section II: Computer assisted Mathematical lessons
  • Section III: Themes, problems, Mathematical lessons – innovative and interdisciplinary approaches (contents, strategies, methods and  approaching/solving techniques)
  • Section IV: Mathematics and its connections with other fields of study (literature, arts, sciences, technologies, management etc).

Location: The Technical College of Constructions and Architecture “Christian Kertsch”

11Scolii Street, Brasov, 500059, Romania

Date: 10.12.2010

Participation Rules:

  1. Sending the paper and the registration form (see Appendix 1) to the contact persons. Deadline: 6.12.2010.

The contact persons are:

1. Teacher Camelia Moldovan, phone no.: 0040. 744 321 716, e-mail: camelia.moldovan@yahoo.com (Part 1)

2. Teacher Anca Alexandru Popa, phone no.: 0040 723 068 360, e-mail: anca_popa4@yahoo.com, (Part 2)

3. Teacher Mihaly Bencze, phone no :0040 268 273 632, e-mail: benczemihaly@gmail.com (Part 3)

4. Teacher Virginia Marinescu, phone no.: 0040 740 850 110, e-mail: gini_l18@yahoo.com(Part 4)

You can also hand the paper and the registration form on December 5th 2010 at the symposium. The sent materials will not be returned. Valuable materials in electronic format, may contribute to the creation of an ISBN volume, on this topic. Each paper can have maximum two authors.

  1. The participation fee is 40 Ron/paper/author [please read point c) of the participation rules]. The fee must be sent until December 6th 2010 at this address: ASOCIAŢIA CHRISTIAN KERTSCH, in the account RO76BRDE080SV84870500800 (please mention „for conference”). The fee for students who participate at the symposium is 20 Ron. Foreign participants must send the equivalent of 15 Euro/teacher and 10Euro/student. The sum covers expenses for the printing of the Symposium portfolio, the participation diploma, the printing of the ISBN volume and the protocol.
  2. In order to prove you have paid the fee you need to send by mail a copy of the receipt; (the address is that of the college “Christian Kertsch”) and to send scanned copies of your receipts by e-mail to the contact persons. The persons who do not come at the Symposium will receive the diplomas by mail. For the printed volume they need to cover the mailing expenses: 15 Ron (aprox.3.5 Eur). All participants from the city and district of Brasov are asked to be present at the Conference.
  3. The material will be sent in electronic format MS Word (document „doc”) or Latex (document „tex”). Bibliographical references will be included (see Appendix 2).

Assessment.

All papers will be mentioned in the catalogue of the Conference. The participants will receive directly/by mail the diploma, the portfolio with the schedule of the activities, the catalogue and the special ISBN volume (for the printed papers).

Specification: The accommodation will be done according to appendix 1.

The Schedule of the Activities

December 10th 2010

The Technical College of Constructions and Architecture „Christian Kertsch”

2-2.30  Receiving the participants and the guests. Seeing a thematic exhibition.

2.30-5  Presenting the papers

5-5.30 Conclusions and diploma handing

Dean of the Faculty of Mathematics and Informatics,

the Transilvania University from Brasov

Lecturer dr. Eugen Păltănea

General School Inspector,

Teacher Dorel Agache

Principal of the Technical College “Ch. Kertsch”,     Principal of the National College “Aprily Lajos”,

Teacher Ildiko Brasoveanu                                           Teacher Pal Petki

The Christian Kertsch Association                                      The International Association József Wildt

President: Teacher Felicia Mereuţă                                       President: Teacher Mihály Bencze

De la Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai

octombrie 26th, 2010

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul Comunicat:

Vizita in Iasi, Suceava si Radauti

Miercuri, 27 octombrie 2010, Altetele Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei vor incepe o vizita de patru zile in Iasi, Suceava si Raduti.

Principesa Margareta si Principele Radu vor participa, in ziua de 27 octombrie, la ceremonia DIES ACADEMICUS – 150 de ani in Aula Magna «Mihai Eminescu » si Sala Pasilor Pierduti ai Universitatii « Alexandru Ioan Cuza ».

In aceeasi zi, Altetele Lor Regale vor vizita Scoala nr. 21 “Ion Neculce” unde Principele Radu a fost elev.

Tot miercuri, Principesa Margareta si Principele Radu vor participa la cina festiva organizata de Universiatatea « Al. I. Cuza » cu ocazia aniversarii celor 150 de ani de activitate.

Joi, 28 octombrie, Altetele Lor Regale vor fi fi prezente la Biserica Sfanta Mahrama a Domnului si Sfintii Martiri Brancovineni unde vor participa la slujba de Te Deum.

In aceeasi zi, Principele Radu va fi invitatul domnului Nicolae Tomescu intr-o emisiune a postului Radio Iasi FM.

In ziua de 29 octombrie, Principele Radu va merge la Suceava pentru a vizita Colegiul National « Stefan cel Mare » care implineste in aceasta luna 150 de ani de la infiintare.
Principele va vizita Colegiul si se va intalni cu elevii si profesorii acestei prestigioase institutii.

In continuare, Alteta Sa Regala va vizita campusul Universitatii « Stefan cel Mare » si se va intalni cu profesorii si studentii prezenti.

In aceeasi zi, Principele va merge la Radauti pentru a vizita Scoala nr. 4 « Regina Maria ».

Sambata, 30 octombrie, Principesa Margareta si Principele Radu vor participa la Deschiderea lucrarilor celei de-a 7-a editii a Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” si a celei de-a 3-a editie a concursului scoalar interdisciplinar „Urmasii Principelui Cantemir”, aflate sub Inaltul Patronaj al Altetei Sale Regale Principele Radu al Romaniei.

Rezidente de creatie la ICR Paris

octombrie 26th, 2010
Rezidentele de creatie la ICR Paris. Termen de depunere a candidaturilor: 10 noiembrie 2010
Rezidenţe de creaţie în cadrul Institutului Cultural Român din Paris
Program realizat cu sprijinul Ambasadei României în Franţa
Programul oferă profesioniştilor români din diferite discipline umaniste o luna sau doua de rezidenţă. Durata rezidenţei va fi stabilită în funcţie de natura proiectului prezentat.
Numărul de rezidenţe acordate anual: 12-24 rezidenţe.

Programul oferă bursierilor români posibilităţi de :
- a se consacra, pe perioada rezidenţei, exclusiv unei activitaţi de concepţie/creaţie şi producţie ;
- a lucra în mediul cultural şi profesional francez ;
- a stabili contacte cu profesionişti din domeniul lor de acţiune ;
- a crea legături cu mediile profesionale specifice din Franţa;
- a elabora proiecte fie individuale, fie în colaborare cu actori culturali francezi ;
- a contribui la crearea unui fond de proiecte pe care ICR Paris îl va promova ;

Valoarea unei rezidenţe: 1 500 Euro/rezidenţă/lună sau 2 500 Euro/2 luni.

Termenul limita de depunere a dosarului pentru perioada ianuarie – iunie 2011: 10.11.2010

Bursierii au obligaţia de a produce, la sfârşitul perioadei de rezidenţă, un proiect remis conducerii ICR Paris. Creaţiile produse în cursul acestei rezidenţe vor purta menţiunea « Realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Paris » şi logoul institutului, în orice acţiune publică.

Condiţii de participare la programul de rezidenţă

- cetăţenia română sau cetatenia Republicii Moldova
- copie scanata dupa cartea de identitate (pentru cetatenii romani) sau dupa pasaport (pentru cetatenii Republicii Moldova) ;
- cunoasterea obligatorie a limbii romane ;
- cunoaşterea limbii franceze şi/sau engleze
- prezentarea unui pre-proiect într-unul, sau mai multe, din domeniile :

 arte plastice (pictură, sculptură, grafică, design, fotografie, instalaţii)
 arhitectură
 literatură
 critică literară şi critică de artă
 jurnalism
 film
 teatru
 muzică
 management cultural
 muzeologie
 patrimoniu

Se vor lua în considerare :
Cunoasterea limbii franceze
Cunoasterea limbii române (pentru cetatenii Republicii Moldova ; candidatul poate fi supus unui interviu telefonic)
Originalitatea şi calitatea pre-proiectului prezentat
Capacitatea de a identifica parteneriate sau colaborări cu artişti francezi şi/sau organizaţii/instituţii din Franţa.

Selecţia candidaţilor se face pe baza dosarului de candidatură, de către un juriu format din profesionişti din domeniul cultural şi artistic din Franţa, sub autoritatea directorului Institutului Cultural Român din Paris şi în colaborare cu experţii ICR Bucureşti.

Câstigătorii vor primi un răspuns din partea juriului într-un termen de 30 zile de la data limită de depunere a dosarelor de candidatură.

Cîstigătorii concursului vor beneficia de :
o bursă de rezidenţă în valoare de 1.500 Euro/lună sau 2500 Euro/2 luni
cazare pe o perioadă de o luna sau doua, in functie de natura proiectului prezentat
logistica şi reţeaua profesională a ICR Paris.

Plata asigurării medicale si a transportului revine bursierului.
Demersuri administrative în vederea înscrierii la concurs :

FISA INDIVIDUALA DE CANDIDATURA se completează în limba franceză sau engleza (numai pentru arte vizuale si muzica, in cazul candidatilor care nu cunosc limba franceza) şi se trimite prin e-mail la adresa: institut@institut-roumain.org

Componenta juriului « rezidențe de creație iulie-decembrie 2010 »

Katia Dănilă, director ICR Paris, expert în cinematografie și muzică , Simona Rădulescu, director adjunct ICR Paris, expertă în teatru și artele spectacolului, François Barré, expert în fotografie, arhitectură și arte vizuale, Mirella Patureau, expertă în teatru și arte vizuale, Tudor Tepeneag, expert în literatură.


Descarcati fisa individuala de candidatura din Documente atasate.

Institutul Cultural Român promovează cultura şi civilizaţia română printr-o reţea de 15 centre în toată lumea. Detalii la www.icr.ro si www.institut-roumain.org .

sursa: ICR

Se înmulțesc cazurile de exploatare a copiilor români în Anglia

octombrie 25th, 2010

Poliția din comitatul Worcestershire din vestul Angliei se află în căutarea unei persoane responsabile de exploatarea a șapte copii din România. Minorii, cu vârste cuprinse între nouă și 16 ani, au fost găsiți muncind pe un câmp împreună cu alte câteva zeci de adulți din România. Cu doar o săptămână înaintea incidentului, poliția arestase la Londra mai multe persoane din România suspectate de implicare în traficul de copii.

“Șapte copii au fost găsiți lucrând pe un câmp” sunau titlurile din presa britanică din ultimele două zile. Poate că dacă era vorba despre Cambodgia sau Zimbabwe nu ar fi fost nimic șocant.

Dar când copiii sunt originari din România, iar câmpul este undeva pe teritoriul Marii Britanii – ambele state fiind membre ale Uniunii Europene și având legi stricte de protejare a copiilor sub 16 ani împotriva exploatării – atunci titlul devine cu adevărat șocant.

Unii dintre copii munceau cu părinții, alții singuri, în condiții descrise drept “înfiorătoare” de autoritatea care emite licențe pentru angajatorii de zilieri în agricultură.

Toți românii, care culegeau ceapă de primăvară, duceau lipsă de haine adecvate în condițiile frigului de toamnă, nu aveau apă de băut sau condiții de spălat și erau clar exploatați, având sume de bani ridicol de mici asupra lor, spun autoritățile.

Inițial, șase dintre cei șapte copii au fost luați sub protecția poliției, dar ulterior au fost returnați părinților. O anchetă a autorităților locale este în curs, iar poliția caută angajatorul românilor, suspectându-l de exploatarea lor.

Acest incident se petrece la doar o săptămână după descinderile simultane la 16 adrese din Ilford, în estul Londrei în urma cărora poliția a arestat șapte adulți și a luat 28 de copii sub protecție, inclusiv o fetiță de 12 ani care era gravidă și un băiețel de trei ani cu răni pe față.

Acțiunea din 12 octombrie a țintit membri ai comunității romilor din Țăndărei, unii dintre ei implicați în traficul de copii din România în Marea Britanie.

Unul dintre ofițerii superiori de poliție declara presei că mulți dintre acești copii sunt folosiți la cerșit, furat sau pentru a obține alocații sociale și că bandele de traficanți din România pot obține un profit anual de 100000 de lire sterline de pe urma unui singur astfel de copil.

În luna mai anul acest, la un tribunal din Londra activista pentru drepturile romilor, Lavinia Olmazu, și partenerul ei, Alin Enachi, s-au declarat vinovați de înlesnirea obținerii prin fraudă de beneficii sociale de aproape trei milioane de lire sterline de către 172 de familii de romi din România care locuiau la vremea respectivă în Marea Britanie.

Autoritățile britanice se văd confruntate pe teritoriul lor cu fenomene specifice mai degrabă lumii a treia. Faptul că cei implicați în aceste incidente sunt cetățeni români, deci ai Uniunii Europene, nu poate decât să stârnească îngrijorare printre autorități și nu e de natură să aducă prestigiu nici României și nici românilor, chiar dacă marea majoritate a cetățenilor români din Marea Britanie își câștigă existența în mod onest.

Proşti şi deştepţi

octombrie 25th, 2010

Deşi ne întâlnim personal aproape zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi cu percepţii legate de subiectul de reflecţie pe care îl propun mai jos, mult mai rar îl aducem în discuţii publice, chiar şi între prieteni. Iar atunci când o facem, nu rareori este doar sub forma unei etichete puse alaturi de propriul nume sau al altcuiva, trecând cu viteza, mai departe.
Cum am putea fi însă mai puţin superficiali când facem aprecieri despre inteligenţa proprie sau a celor cu care venim în contact?

Voi folosi adjectivele populare care caracterizează inteligenţa.
Pentru orice om este important să ştie dacă este prost sau deştept. (Din experienţă rezultă că frecvent, pentru ele însele, unele persoane consideră că aspectul acesta este mai puţin important decât atractivitatea, frumuseţea, dar asta este cu totul alt subiect). Deci nu ne referim la deşteptăciune în raport cu ceva anume – în acest caz fiind vorba de instruire – ci în general, din punctul de vedere al ceea ce se numeşte îndeobşte „nivel de inteligenţă”.

Şcoala e un bun evaluator al coeficientului de inteligenţă (IQ) al unei persoane dar, aşa cum au arătat autori contemporani pentru care a fost evident că un rezultat bun la un test de tip Stanford-Binet nu este suficient pentru a explica succesul sau insuccesul în viaţă, evaluarea oferită de sistemul educaţional nu este relevantă în destule cazuri, suficiente pentru a nu ne baza doar pe ea. Aceşti autori au scris despre EQ (Emotional Quotient) descriind aspectele legate de aşa-zisa „inteligenţă emoţională” ca fiind chiar mai importante decât cele legate de puterea de calcul, capacitatea combinatorie sau memorie, în realizarea umană.
De fapt aşa şi este, din cauză că o persoană care colaborează cu propriile emoţii va şti să se plaseze într-un mediu favorabil exprimării cât mai relevante a propriilor calităţi şi prin aceasta se va considera realizată. Cu alte cuvinte, poate fi un vis al meu să devin academician-doctor-inginer, dar dacă nu am mare lucru în cap, doar trăind într-o lume închisă, ireală, pot realiza această „performanţă”. Verificarea realităţii va veni mai devreme sau mai târziu. Pe când dacă am abilitatea de a mă autocunoaşte, de a şti ce pot, mă pot aşeza în acea lume reală în care pot face o diferenţă, pot produce şi consuma valoare adăugata şi, în consecinţă, mă pot simţi „la mine acasă”.
Din combinaţia IQ+EQ totuşi, mi-am permis să-mi construiesc o viziune personală asupra prostiei şi deşteptăciunii, concepte-pereche care mi se pare că ilustrează foarte plastic în limba română ceea ce altfel poate apare ca o teorie psihologică destul de seacă, deşi foarte ramificată.

Astfel, pur şi simplu fiindcă aşa am decis să construiesc această structură şi nicidecum bazat pe vreun studiu, am identificat cam şase niveluri principale ale combinaţiei IQ+EQ.

Proştii iremediabili sunt persoanele cu suferinţe psihiatrice majore. Nu pot supravieţui fără ajutor medical şi/sau social. Soarta lor poate fi ameliorată, viaţa lor poate fi îmbunătăţită, dar afecţiunea majoră pe care o au nu va putea fi practic înlăturată.

Cu o şansă de ameliorare se prezintă în accepţiunea mea, proştii care nu ştiu că sunt proşti. Nu este posibil să fie conştientizaţi în toate cazurile, pentru că una dintre cele mai relevante componente ale prostiei este incapacitatea de a avea conştiinţă de sine. E mult de muncă cu ei, dar nu sunt, în marea majoritate, irecuperabili. Problema cu ei, ca de altfel şi cu categoria anterioară, este că degeaba încerci să îi moralizezi cu proverbul „Prostul care nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Nivelul lor de inteligenţă este atât de scăzut încât nu percep conceptul de „fuduleală”. Pur şi simplu o politică sănătoasă, posibil după ce te-ai lovit de ei de mai multe ori şi n-ai reuşit să-i trezeşti cu nici un chip, este să te fereşti pur şi simplu de ei.

Nivelul superior al prostiei este ocupat de cei care sunt conştienţi de faptul că sunt proşti. În general nu trebuie făcut nimic pentru aceştia, pentru că fie vor să facă ei înşişi ceva pentru a deveni mai deştepţi, şi chiar fac, situaţie în care, aparent paradoxal, se plasează automat deasupra categoriei „deştepţi care ştiu că sunt deştepţi” (următoarea, în această ierarhie ad-hoc), fie doar declară că vor dar de fapt nu vor sau nu pot face nimic, în care caz sunt doar cel mult mai puţin jenanţi decât proştii inconştienţi, dar cam atât.
Din categoria „proşti care încearcă mereu să se corecteze” fac parte şi eu şi majoritatea celor cu care am relaţii normale. Din cauză că realizez că sunt un prost care încearcă să se corecteze, mărturisesc fără falsă modestie, mă consider un om care are măcar o conştiinţă perfectibilă.

Cum spuneam, urmează categoria deştepţi care ştiu că sunt deştepţi – cei care nu acceptă alte opinii, nu ascultă, te întrerup sau, ma rău, pariază pe bunuri care nu le aparţin. Atâta timp cât aceşti deştepţi acţionează doar asupra vieţii proprii îi pot tolera, dar am o problemă de îndată ce încearcă să dirijeze cu o mână forte un prost ca mine. În special am o problemă dacă sunt întrerupt sau mai rău, nu sunt lăsat să vorbesc, atunci când ştiu clar că o fac civilizat. Relaţiile mele nu excelează cu „deştepţii care ştiu că sunt deştepţi”.

Pe penultima treaptă sunt deştepţii inconştienţi de deşteptăciunea lor. Se aplică probabil numai la copiii foarte înzestraţi, care n-au apucat să se autoevalueze, alegând să se considere fie proşti fie deştepţi conştienţi ori devenind natural iremediabil deştepţi, o categorie simetrică prostiei iremediabile şi care se aplică doar oamenilor de mare talent artistic sau ştiinţific, celor posedaţi de viziuni şi proiecte care au darul să producă mişcări tectonice în istorie, cultură, civilizaţie (nu neapărat favorabile!).

Aceasta fiind teoria, propusă spre amuzamentul dv. şi fără niciun fel de pretenţii, uitaţi-vă în jurul dv. şi observaţi dacă vi se pare că se poate şi aplica. Distracţie plăcută!

Exportul de rinichi umani moldovenești continuă neabătut

octombrie 24th, 2010

Deja traditional, presa straina ne aduce la cunostinta cazuri socante despre moldoveni. Nu demult am vazut moldoveni sechestrati si evadati din Egipt, tineri moldoveni implicati in crime cibernetice si bancare in SUA, acum, si mai nou, moldovenii apar in ipostaza victimelor traficului de fiinte umane in scopul prelevarii de organe. Ca si anterior, atrag atentia presei, care reflecta intr-o forma zgarcita sau cu o intarziere impardonabila lucruri de interes maxim pentru publicul nostru ratacit in fluxul de stiri electorale. Nu ma indepartez nici de autoritatile noastre publice, care se pare ca au uitat de obligatiile sale sau ascund intentionat anumite lucruri de ochii presei locale. Revenind la cazul socant intamplat moldovenilor voi apela la ajutorul presei straine si anume vecinilor ucraineni, care inca la 9 septembrie 2010 anuntase ca au fost capturati membri ai unei retele de traficanti de “carne vie” pentru transplantarea si comercializarea pe piata neagra a organelor interne retezate de la cetatenii din mai multe state ex-sovietice, inclusiv R. Moldova. [1]

Pana acum politia ucraineana a arestat un cetatean al Israelului si doi de origine ucraineana, angajati ai unei clinici din capitala ucraineana. Au fost descoperite in jur de 39 de cazuri de prelevare ilegala a organelor si comercializarea lor. Cele mai solicitate organe au fost rinichii. Principalii beneficiari ai ,rinichilor ex-sovietici, erau clientii din America, Asia si Europa, care ii cumparau, la preturi intre 100 si 200 mii. dolari fiecare. Itinerarul tarilor unde se petrecea prelevarea organelor cuprindea Ucraina, Azerbaidjan si chiar Ecuador. Traficantii gaseau potentialele victime prin anunturile plasate pe sursele electronice de comunicare. Despre lichidarea retelei date alcatuite din 12 persoane, autoritatile ucrainene au comunicat si mai devreme la 5 august 2010.

Acum cateva zile, in presa ucraineana a aparut informatia despre retinerea altor trei medici, care faceau parte din aceeasi structura criminalersoane victive au fost identificate, majoritatea provenind din Ucraina, R. Moldova si Uzbekistan. [2] Persoanele erau vandute in strainatate in urma unor acorduri initial benevole, acasa intorcandu-se cu corpul golit de rinichi si in prima faza de invaliditate. Nu este clar daca traficantii remunerau toate victimele, presa vecina spune ca transportatorilor de rinichi li se promiteau 10 mii dolari per rinichi.

In mod regretabil, asemenea crime sunt insesizabile de presa autohtona, antrenata in discutii sofisticate despre piraterie si drepturile de autor in R. Moldova, in loc sa se concentreze si pe probleme, mult mai apropiate de cetateanul de rand, cum ar‚ fi anihilarea si pedepsirea traficantilor de persoane, dar si ingrijirea de persoanele traficate si lasate fara de rinichi.

Amanate de presa si omise de autoritatile de resort intrebarile sunt ascunse de cetateni, iar ca urmare si de laata ce partea ucraineana a stabilit cifra orientativa de 30 de victime inca de pe 9 septembrie, printre care si cetateni ai Moldovei, oficialii moldoveni fie din nou expira aere de ignoranta, fie in mod firesc gafeaza si nu ne ofera nici cel mai mic inficiu in acest sens (vezi: www.mai.md si www.mfa.gov.md). Indiferent de sezonul elctoral, atat MAEIE cat si MAI trebuie sa actioneze concertat, fara retinere, pentru a sensibiliza si a identifica lista moldovenilor pagubasi si acelor persoane care au facilitat comiterea crimei; lansand apeluri in sursele mass-media locale si internationale; asigurand facilitati pentru reanimarea lor medicala si judecarea posibililor criminali locali implicati in retea etc.

Daca protejarea drepturilor de autor sunt necesare pentru negocierile cu UE privind aprofundarea relatiilor comerciale si economice, atunci combaterea traficului de fiinte umane si grija pentru reabilitarea victimelor contine elemente utile pentru procesul de liberalizare a vizelor. Asteptand raspunsul europenilor privind foaia de parcurs pentru liberalizarea vizelor, s-ar putea ca oficialii sa se fi subsemnat indirect tacerii mass-media locala, incordata mai mult pe tematici electorale.

Lansarea acestui articol este si un avertisment pentru MAEIE si MAI, posibil chiar si pentru Procuratura, ce trebuie sa se autosiseze daca primeste confirmarea de la diplomatia moldoveneasca. Primele doua institutii trebuie sa comunice cu partea ucraineana sau prezinte publicului datele cuprinzatoare, cautand moldovenii privati de rinichi sau alte organe vitale de catrea reteaua respectiva. Iar presei scuturate ii va revine rolul de a canaliza atentia tuturor persoanelor interesate catre investigatii si de a monitoriza actiunile intreprinse de autoritati pentru a stinge focarul problemei date cat mai devreme, tragand cu un ochi si -cu-rinichi-de-moldoveni-pe-piata-neagra-tragem-de-maneca-autoritatile-sau-nu.

Culorile fundamentale

octombrie 24th, 2010

Ochii mi s-au despărţit unul de celălalt.

Au început să vadă altceva, fiecare.

Tu erai jumătate felină, jumătate delfin.

Ochii tăi mă priveau din unghiuri diferite;

Unul din aer, altul din apă.

Au început să râdă.

Nu îi auzeam.

Eram exaltat, eram beat.

Le-am văzut strălucirile doar,

Trecute parcă printr-o prismă.

Eram curios ce imagine am.

De nerecunoscut.

Descompus în culorile fundamentale,

Pe un cer boreal.

Început de drum … spre Vest (1)

octombrie 24th, 2010

Sfarsitul lui Martie ’90 m-a gasit intr-o agitatie continua. Alergam de dimineata pana seara, aveam zilnic liste cu ce trebuia sa duc la bun sfarsit si nu prea-mi permiteam sa aman nimic de pe-o zi pe alta. Pentru orice confirmare banala dadeam cel putin zece telefoane si pentru ca era totusi ’90 iar Bucurestiul se lafaia intr-o democratie prost inteleasa, era absolut imposibil sa rezolv orice, indiferent de ce-as fi avut nevoie, fara…. “mica atentie”!

Nimic deosebit de altfel de ce era inainte de Decembrie ‘89, cu singura diferenta ca atunci totul se “oferea” cat de cat mascat, iar acum, nu numai ca operatiunea se desfasura total la vedere, fara niciun pic de jena, dar functionarii publici ridicau chiar pretentii … deloc marunte!

In urma catorva examene destul de complicate si serioase devenisem de foarte putin timp, angajata unei Multinationale. Imi dorisem foarte mult postul si muncisem ca un scalv sa mi-l adjudec, dar pana nu am primit confirmarea rezultatului “negru pe alb”, n-am indraznit nici macar sa sper, desi fusesem deja anuntata telefonic de mai bine de doua saptamani! Cunosteam bine Compania; chimicale, catalizatori, produse medicale, etc. Tradusesem de cateva ori pentru ei pe parcursul catorva expozitii si targuri de profil ce se desfasurasera in Romania.

Pentru noua mea slujba aveam de citit o caruta de materiale. Imi fusesera trimise prin curier; o cutie plina cu brosuri, prezentari, date tehnice, date comerciale si o scrisoare; un plic voluminos, alaturi de care pusesera o cutie mare cu bomboane de ciocolata; cele care-mi placusera cel mai mult in timpul ultimului targ, cand ma facusera sa recunosc public: “I’m addicted to chocolate!” Bomboanele erau de la directorul meu tehnic, Bart, pe care-l cunosteam din expozitii, de peste trei ani. El fusese cel care ma anuntase de existenta noului post, si cel care-mi trimisese toate materialele pentru examen. Aveam aceeasi zi de nastere, aceleasi preferinte culinare si acelasi simt al umorului. Bart avea exact varsta mamei mele si impreuna cu sotia lui, o femeie absolut deosebita pe care o cunoscusem in timpul unei expozitii la Bucuresti, se purtau cu mine amandoi ca si cand as fi fost fiica pe care ei n-o avusesera niciodata; acasa aveau doi baieti, ambii ceva mai mici decat mine.

Scrisoarea, redactata intr-un mod foarte oficial, semnata de Directorul comercial zonal cat si de Directorul General pentru Europa, ma anunta ca luasem testele cu punctaj maxim, devansandu-i pe ceilalti participanti veniti toti tot din Europa de Est, si de care ma temusem destul de mult; mai ales de cei din Polonia si Cehia.

Tot acolo mi se cerea sa parcurg cu mare atentie si in amanunt toata documentatia din colet pana la data de “x” Iunie ‘90 cand trebuia sa ma prezint pentru doua saptamani de scolarizare, surpriza: ….. in Olanda!

Celelalte pagini contineau programul general al scolarizarii, urmat de o lista plictisitoare cu toate actele pe care trebuia sa le pregatesc.

Si de aici….. toata alergatura!

Pe langa toate astea mai aveam de tradus cateva materiale pentru o alta expozitie, materiale trimise de un bun prieten al meu, tot olandez, caruia-i promisesem ca-l ajut; si ca totul sa fie si mai complicat, asteptam confirmarea programarilor unor examene de echivalare in domeniul medical, ca sa nu mai amintesc de scoala de soferi; unul din punctele listei mele era si carnetul de conducere, pe care inca nu-l detineam.

Astea erau, in linii generale, motivele pentru care zilele mele incepeau la sase dimineata si se sfarseau la ore mici, tarziu, in noapte.

La inceput, citind scrisoarea, avusesem senzatia ca e un vis; ori ca nu inteleg eu bine despre ce este vorba; ca sigur trebuie sa fie o greseala de tipar, sau, cel mai probabil, ma prostisem: nu mai intelegeam o iota-n engleza.

Treceam prin emotii si stari greu de descris in cuvinte; o amestecatura de mandrie cu frica, de speranta si nesiguranta, bulucindu-se toate deodata si navalind peste mine in acelasi timp.

Si ca un ritual, in fiecare noapte inainte de a adormi, incercam sa-mi imaginez drumul spre Olanda. Incercam sa-mi imaginez tara din pozele vazute, din povestirile altora, din ceea ce reusisem sa citesc prin biblioteci si prin tot felul de carti si brosuri ce-mi ramasesera din targuri.

Ma surprindeam punandu-mi intrebari si saream din pat ca arsa cand nu stiam sau nu-mi aminteam raspunsul; notam apoi in agenda, sa nu uit, dupa care, cu o oarecare liniste in suflet ma bagam inapoi in pat si incercam sa adorm.

Si uite-asa, au trecut zilele, una dupa alta, eu facand liste la Lista!

Total separata era cea rezervata Olandei: numar de locuitori, provincii, conditii geografice, orase importante, dialecte, industrie, Casa Regala, date istorice importante, … si arta! Arta. Multa arta!

Pictura a fost si este unul din hobbyurile mele, iar cei patru ani de scoala de arte plastice absolviti in adolescenta, n-au facut altceva decat sa-mi slefuiasca, sa-mi educe un talent si sa-mi accentueze dorinta de a vedea si de a sti cat mai mult in domeniu.

Restul listelor completau datele din brosuri, din documentatia pe care trebuia sa o parcurg; multe tehnice, foarte multe din chimie, o si mai mare parte, date comerciale.

Ajunsesem sa am trei dosare destul de consistente: listele cu materialele necesare postului, listele cu actele, drumurile si alergatura, si … Olanda!

Nu-mi faceam mari probleme privind regulile de eticheta; educatia primita acasa, scoala de fete cu invatatoare si apoi profesori foarte valorosi, de exceptie, profesori de moda veche intr-o scoala bucuresteana cu mare traditie, mediul universitar medical, la care s-au adaugat experientele ultimilor ani in timpul carora mai si tradusesem in targuri si expozitii pentru diverse companii, isi pusesera clar amprenta. Si totusi, in caz de nevoie, aveam ochi sa vad si urechi sa aud.

Altele erau temerile mele: nu mai stiam exact cine eram si cat de bine pregatita eram pentru lumea de dincolo; dincolo de tarcul in care am fost tinuti atatia ani ca vitele. Nu aveam nici cea mai mica idee daca tot ceea ce invatasem era bine sau daca tot ce stiam avea vreo valoare, vreun rost, vreun sens.

Mi-era frica sa nu am reactiile unui animal salbatic, de circ, caruia i se dadea drumul dupa o viata de dresaj anost si spectacole in captivitate, direct in mijlocul junglei!

Mi-era pur si simplu… groaza! Visam sa vad locurile alea despre care citisem o gramada, visam sa cunosc alti oameni, sa inteleg mai mult.

Imi doream sa ma pot bucura de experienta asta noua ca un copil care primeste jucaria pe care si-o dorise cu ardoare ani la rand, si-n acelasi timp, mi-era frica sa nu se citeasca in mine reactia animalului fugarit, hamesit…..

Pe scurt, eram ca un vulcan gata sa erupa spre interior, si totul … sub o crusta de gheata!

Cu o saptamana inainte de plecare, tineam in mana doua lucruri care, cu doar nici macar un an in urma, ar fi fost considerate o inchipuire fantastica intr-un vis suprarealist: un pasaport cu viza Benelux si un bilet de avion … ambele pe numele meu! De necrezut! Evident ca cele doua “bijuterii nepretuite” au trecut pe rand, din mana-n mana pe la toti reprezentantii majori ai familiei, dupa care, au fost incuiate de tatal meu, cu mare grija, in dulapul cu acte.

Ma coplesisera gandurile, trairile si amalgamul de sentimente contradictorii care pusesera definitiv stapanire pe mine, si cum epuizasem toate subiectele din puzderia de liste care ma inconjurasera si-mi dictasera progamul zilnic al ultimelor doua luni ….. am gasit de cuviinta…. sa mai fac… o alta … lista: bagajul; ce trebuia sa iau cu mine. Cateva tinute business, asta stiam din targuri. Apoi jeans, cateva tricouri pentru orele libere, si altele ceva mai sobre pentru seara. Simplu, clasic si elegant; stilul meu. Geamantan: nu aveam, dar nici nu era o problema. Gina, o buna prietena mi-l oferise pe-al ei; tipic socialist ce-i drept, din vinilin si de un ocru-maroniu greu de definit, dar se inchidea bine si avea … lacatel! Altceva, nu conta deloc!

Ziua cea mare. Plecarea! Acasa era o liniste mormantala. Incepand cu doua zile inainte de plecarea mea, toti ai casei vorbeau in soapta, nimeni nu indraznea sa-mi dea sfaturi sau sa ma intrebe ceva. Din cand in cand mai prindeam din zbor cate-o frantura de discutie si desluseam vocea mamei: “… stie ea ce face, doar pleaca in Olanda, nu-n Burkina Faso!”

Doar in drum spre Otopeni am avut timpul si starea necesara pentru a privi si-n jurul meu.

Lasam in urma un Bucuresti cald, molcom si obosit, cufundat intr-o lumina de-un auriu prafuit si imbatat in parfumul teilor de la Sosea. Din loc in loc, la colturile strazilor, tronau gheretele tigancilor florarese, din care se-mbulzeau inghesuite, parca luptandu-se-ntre ele pentru a lua o gura de aer, sute de bujori si margarete.

Ceva mai incolo, doi copii alergau cu mainile pline cu cirese. Era deja vara ….

Trecuse primavara peste mine fara sa-mi dau seama. Nu-mi aminteam nimic cu exceptia testelor, formularelor, ghiseelor, cozilor, si evident …. a listelor!

Eram in drum spre aeroport cu toata familia dupa mine, aveam in geanta un pasaport cu viza, un bilet, si-n suflet un drum deschis catre Olanda!

Mi-am lasat parintii la aeroport uitandu-se intrebator si lung dupa mine, nu inainte de a-mi spune fiecare pe rand: Mama: ” nu-ti fie teama fata mea, tu esti o invingatoare. Fii tu insati si totul o sa fie bine”.

Tata: “Sa nu uiti niciodata de unde-ai plecat, Mira, si sa nu-ti fie niciodata rusine cu tine; suntem saraci doar la suprafata; habar n-au ei ce bogatie e ascunsa acolo, la interior”. Apoi mi-a strecurat stingher, cu stangacie, o bancnota de 10 dolari, scuzandu-se ca nu are mai mult, dar rugandu-ma insistent sa-i promit ca le dau telefon imediat ce-am ajuns cu bine la hotel.

Imi simtisera amandoi zbuciumul interior, nesiguranta si teama , si ca intotdeauna de cand imi puteam eu aduce aminte, erau acolo; langa mine. Sprijinul si forta mea: cei mai buni parinti din lume.

Nu conta ca aveam 30 de ani. Pentru ei am fost si o sa fiu intotdeauna, pentru cat timp vor mai exista, simplu: “cea mica”.

Am ajuns la granita cu un sentiment foarte ciudat; parca priveam un film cu mine in rolul principal; nu mi se intampla mie, nu eram eu cea de acolo si ma asteptam ca-n orice moment sa intervina ceva rau; sa se “rupa filmul”.

Aveam un plic plin cu hartii pe care asa, impietrita cum eram, le-am inmanat mecanic granicerului, pe rand, una cate una, ca raspuns la intrebarile ce-mi erau adresate clar cu scopul de a ma incurca: invitatia din partea firmei, in original, vizata de Ambasada Olandei la Bucuresti, tradusa si legalizata; la fel, scrisoarea de garantie a Companiei cu specificatia clara ca toate cheltuielile pe teritoriul Benelux, nu doar olandez sunt suportate de firma; tradusa si legalizata. Ce fel de si cata valuta am cu mine; intrebarea nu-si avea rostul din moment ce aveam scrisoarea de garantie, dar asta era jocul. Dupa ce am fost nevoita sa-i arat, tacuta, tot ce aveam prin portofel, mi-a cerut dovada de schimb valutar! As fi vrut sa i-o lipesc pe frunte; era chiar o magarie, dar zambetul schimonosit pe care l-a afisat observand ca nu mai are ce sa solicite, m-a linistit total.

Devenisem dintr-odata mai stapana pe mine, imi disparuse toata emotia, toata teama. L-am intrebat daca mai are nevoie de ceva sau daca doar copiile legalizate raman la el. Nu mi-a raspuns, si fara macar a se sinchisi sa-mi arunce o privire, mi le-a aruncat inapoi pe toate prin orificiul meschin al ghiseului, spunandu-mi raspicat sa ma grabesc, pentru ca asteapta lume la coada!

Pe studenta dinaintea mea o trimisese inapoi. Pleca cu o bursa in America si nu avea traducerea legalizata a invitatiei. Ei i-a spus sec ca nu este obligat sa stie limba engleza si daca mai vrea sa plece sa-l astepte la birou peste jumatate de ora, poate seful lui gaseste “o solutie”. Banuiesc ca biata copila, sau cei ce-o insotisera la aeroport, din familie, au fost nevoiti sa “cotizeze” din greu pentru ca stampila de iesire sa-i fie aplicata intr-un final, fetei, pe pasaport. Cam asta era situatia de atunci……

Si asa am ajuns in avion. Cursa Tarom care facea escala la Zurich in drum spre Amsterdam. Ma ghemuisem intr-un loc la geam si priveam prin hublou imaginea sinistra a aeroportului. Ochiuri de sticla opacizate de zoaiele ploilor amestecate cu praful ultimilor 20 de ani. Un catarg stramb de care spanzura un tricolor; ma obisnuisem deja sa vad steagul cu o imensa gaura la mijloc, locul de unde decupasera stema, dar, asa vechi, decolorat de soare, ploi si zdrentuit de vant, arata absolut oribil! Multe ciori. Asfalt pleznit, cu buruieni ce reusisera sa populeze fiecare fisura; spatii verzi fara verdeata dar colonizate de caini fara stapan. Spre capatul pistei de aterizare, singura zona ale carei crapaturi fusesera plombate cu smoala, intr-un loc unde iarba crescuse nestingherita, se plimba agale o martoaga costeliva, care-mi amintea descrierea cailor bolsevicilor de prin 1917. Nici urma de marcaje. Din loc in loc, la capatul zonei verzi care invecina pista pe toata lungimea ei, stalpi razleti, cojiti de vopsea si ruginiti, imprastiati ca dintii unei greble uriase, despuiati de sarmele care-i unisera candva, pe care le purtasera semet odata, si de care cu singuranta, “cineva” avusese neaparata nevoie intre timp, … strajuiau haosul din jur. Peste tot soldati …. Destul de jigariti, dar .. inarmati! TAB-uri, doua puncte de aparare antiaeriana. O priveliste deprimanta, la fel de autoritara ca inainte de ‘89, doar ca acum aveau voie “sa-si arate muschii”. Imaginile erau similare celor vazute la televizor in reportajele despre Africa: rupti de foame si de saracie, cu turul pantalonilor peticit, desculti, dar ….. inarmati pana-n dinti! Aveam in fata un exemplu de “banana republic” in varianta alba, balcanica!

Avionul s-a ridicat lin si-n foarte putin timp lasam in urma si crestele Carpatilor.

Imi disparuse nodul din stomac, si toata senzatia aia de incordare, de gatuire, lasa loc coplesitor, sentimentului de eliberare, de usurare. Doar acum realizam ca iesisem cu adevarat din Romania. Mult mai tarziu, mi-am dat seama ca aveam ochii umezi. O stewardesa cu voce stridenta vazandu-ma atat de adanc pierduta-n ganduri si cu lacrimi cuminti ce se-nnodau in barba, mi-a spus: “ehe, e foarte greu sa-ti lasi tara ta si familia si sa traiesti printre strainii aia mofturosi; acum ca avem libertate o sa veniti mai des, nu-i asa?”

N-aveam nici cea mai mica intentie in a incepe o conversatie lamuritoare si mai ales la nivelul ala, asa c-am dat afirmativ din cap si mi-am continuat sirul gandurilor.

Cum adica sa-mi las in urma familia? Asta n-as fi facut niciodata!

Altceva lasasem definitiv in urma: sentimentul de prizonierat! Senzatia apasatoare ca-mi iroseam viata intr-o unitate de timp careia nu-i apartineam, fiind obligata sa accept reguli draconice impuse de prostime.

Lasasem definitiv in urma neputinta, teama de autoritate si de abuzurile ei.

Lasasem in urma toleranta pentru nedreptate si frica de a-mi spune liber parerea.

Lasasem in urma timbrul soptit al vocii mele, cuvintele-nghitite cu amar, si multe, multe alte dureri.

Lasasem in urma pentru totdeauna sentimentul de animal haituit.

Decolarea catre Amsterdam a insemnat mult mai mult decat primul zbor, prima iesire spre Vest. A fost ruperea definitiva de chingile trecutului si a marcat momentul in care am inteles ca pot iesi din propria-mi carapace si ca pot actiona dupa cum imi dicteaza propriu-mi creier.

Devenisem brusc stapana pe mine, pe timpul meu, pe actiunile si deciziile mele.

Si daca numai pentru a realiza descotorosirea de trecut, zborul asta spre Olanda a meritat tot efortul!

Si nu din tristete-mi siroiau lacrimile pe obraz, ci de fericire.

Au fost primele lacrimi de fericire din viata mea !

- va urma -

Sylvie Guillem- un miracol

octombrie 24th, 2010

Am sentimentul ca daca nu ai vazut-o dansind pe Sylvie Guillem nu ai vazut nimic. Mai bine de o ora  o sala plina ochi  si-a tinut respiratia  privind acest miracol, miscindu-se ca  un fluture pe scena, imateriala si puternica. Perfecta. Cea mai buna balerina din lume a dansat aseara pe scena Teatrului National, miscindu-se cu lejeritatea aerului si cu forta unei batai de aripi. Nimic nu  a fost imposibil. Sa stai intr-un picior in poante  si sa il ridici pe celalalt a 180 de grade, fara sa iti tii macar echilibrul cu mainile, pare cel mai firesc lucru pentru ea. Pentru ca apoi, fara nicio ezitare, sa treaca intr-o pirueta de parca asa ar trebui sa se miste un om.  Impreuna cu coreograful Russell Maliphant, Sylvie Guillem sfideaza gravitatia.  Un trup perfect definit, care la 45 de ni se misca  la fel ca la 20.Usoara, lejera si  plina de forta. Un dans care parea sa nu le ceara nici unuia nici celuilalt nici un efort, desi intuiesti tehnica, orele lungi de antrenament, vointa de fier.

Sylvie Guillem nu e nascuta sa fie una dintre gratioasele lebede ale lui Ceaikovschi. In copilarie o admira pe Nadia Comenici. E nascuta sa straluceasca singura pe scena, sa isi miste corpul de parca nu ar avea legatura cu Pamintul, sa exploreze si sa imping limitele miscarii dincolo de ceea ce o balerina poate face. Gratie si forta.

Intilnirile JTI sunt intotdeauna alese cu grija si cu cel mai  fin gust. I-am vazut Baletul lui Bejart, pe Joaquin Cortes si Alvin Ailey American Dance Theater. Fara Sylvie Guillem in “Push” ar fi fost ca si cum nu am vazut nimic. Gustul perfect al doamnei care organizeaza Intilnirile JTI mi-a oferit o seara fara de care nu merita sa traiesti. Multumes,Sylvie, multumesc, Gilda.

O străpungere către …o clipă de Tihnă…

octombrie 24th, 2010

A fost o săptămână infernală. Cu toate cele învăţate la cursurile de MBA, nu prea mai reuşesc să îmi manageriez aşa cum aş dori timpul. Rezultatul acţiunii personale depinde din ce în ce mai mult de cei din jur, de volatilitatea economică, de „accidente” geofizice şi politice. Prea mare desincronizare… prea multe fluctuaţii locale, personale, care tulbură coerenţa unei acţiuni bine structurate… Nu degeaba se spune că trăim într-o perioadă turbulentă…

Pe de altă parte, fluxul de informaţii necesar a fi procesate pentru a lua decizii mărunte chiar, creşte continuu… Fel de fel de gadget-uri specifice societăţii informaţionale  pompează şi ele ştiri şi informaţii deosebite şi profesional ambalate… Este păcat să fi om al mileniului trei şi să nu şti nimic despre lumea în care trăieşti, despre ce fac semenii tăi chiar dacă nu îi vei vedeea vreodată faţă în faţă… Cum să ratezi un film editat de TED.com sau cum să nu admiri galeria pozelor premiate anual pe diferite direcţii… sau să citeşti o carte din sutele de mii de cărţi ce apar anula pe planetă… Tentaţii…Potenţialităţi…Limite… Tensiune…

Sub presiunea ofertei informaţionale se renunţă treptat la unele direcţii, se focalizează spre ceea ce este „esenţial” (?!). Se optimizează şi se eficentizează viaţa personală fapt echivalent pentru mine (metaforic vorbind) cu semnarea unui pact cu… Jocul Finit…(un joc ciudat al civilizaţiei moderne ce are ca efect „furtul” uneia din cele mai mari şi importante proprietăţi ce poate innobila Omul …Timpul personal… ). Timpul de TIHNA în care EU-l se poate repoziţiona, restructura, aşeza…oferind Minţii o altă viziune, o altă perspectivă… Timpul petrecut cu tine însuţi este cel sacrificat în numele unui stil de viaţă considerat modern …

M-am întâlnit de curând cu un mare antropolog englez care tocmai se întorsese dintr-o expediţie umanitară din Africa… doua lucruri mi-au rămas… Din fonduri ONU s-a construit într-un sat uitat de lume un puţ şi s-a instalat întreaga infrastructură astfel ca oamenii să îşi poată lua apa necesară mai comod. Tradiţional, femeile din sat plecau zilnic, cale de două ore dus şi două întors, cu greutăţi inimaginabile purtate pe cap (aduceau fiecare peste 20Kg de apă). „Fericirea” a durat doar 2 luni după care sătenii au distrus sistemul căci, în primul rând femeile au descoperit că această „comoditate” le răpea cele 4 ore de „libertate”, patru ore în care nu  simţeau presiunea soţilor, presiune dictată de o atitudine patriarhală exacerbată. Era timpul lor… Greutatea fizică nu conta! Era un timp liber de constrângeri sociale, de sarcini şi îndatoriri…o clipă de respiro pentru mintea care poate astfel să se orienteze către Sine şi să „taca”!

Şi am mai aflat ceva de la prietenul meu antropoog. El calculase raportul dintre timpul necesar pregătirii mesei zilnice într-o familie africană din acel trib: T=16 ore şi cel din Anglia, în care semipreparatele, tehnologia electro-casnică face ca aceeaşi activitate să dureze doar T=15 minute. Era pentru el o măsură a civilizatiei moderne… Stăteam şi mă gândeam la cele aflate … Pentru a avea acasă cele necesare şi a cumpara de la market-uri imense ingredientele necesare ai nevoie de bani aşa că munceşti 8-10 ore pe zi, ore în care nu vezi familia, nu interacţionezi cu Viaţa şi nu vezi cum evoluează cel de lângă tine. În final nu ştiu cine este cel mai câştigat, căci, dacă civilizaţia nu mi-ar răpi tot timpul poate aş avea tihna pentru a vedea mai limpede. Aş avea poate vlaga şi putiinţa necesară ca să nu mă mulţumesc cu o realitate şablon: se ajunge acasa, se încălzeşte repede la microunde o mâncare artificială şi culeasă cu zeci de zile în urmă, se ia un pahar de bere sau whisky şi se întinde în faţa televizorului sau alături de malderul de ziare… sau se merge la supermerket, se cară kg din care 20…30% se vor arunca, se spală, se face curat, se înghijeşte copilul, se face… se drege.. şi se caută un alt servici – mai bine plătit- dar care va solicita evident şi mai mult timp…Ne vindem astfel Viitorul unui Joc finit în care nu suntem decât simple piese. Şi, ca şi orice piesă, daca ne „defectam” vom fi lesne inlocuiţi (căci nu suntem entităţi şi persoane ci doar „numere”, etichete pentru un joc).  Dacă aş sta precum africanul în mijlocul Naturii, măcar 15 min, aş vedea poate mai bine că există şi un alfel de joc… unul „infinit” ca să il definim complementar celui de care aminteam în numărul trecut… dar nu am …timp!

articol ce merita exploat ca de altfel tot ce este pe pagina asta

Ce ar fi …un joc infinit?

Atâta timp cât este joc presupune că are reguli şi constrângeri. Diferenţa între jocurile finite şi cele infinite ar consta în aceea că jocurile infinite nu sunt localizate în timp, nu au moment exact de începere şi nici o durată fixă. Nu au nici o constrângere stabilă şi nu au o miză „finală” evaluabilă de la început. Altfel spus: în jocurile infinite constrângerile sunt flexibile, se pot schimba şi se şi schimbă în timp, însăşi această căutare fiind spiritul ce animă jocul. Sufetul Omului se bucură astfel de nou şi pulsează odată cu ritmul Universului… aşa cum se spunea în vechime că „ sufletului îi este foame de libertate şi spiritului îi este sete de Adevăr”, trăiri dincolo pe plăcerea adusă simţurilor bicuite de viaţa cotidiană.

Jocul infinit, fiind un joc fără sfârşit, nu este început pentru a fi terminat, ci doar pentru a fi jucat! Se începe un astfel de joc fără să ne propunem ca scop să învingem căci ştim de la început că nu putem principial învinge, constrângerile jocului fiind dincolo de viaţa oricaruia dintre noi. Putem juca numai pentru a diminua constrângerile şi pentru a schimba regulile în favoarea Vieţii însăşi. Un asemenea joc este cel de dezvoltare personală, creativă şi auto-motivantă.

Dacă privim înapoi în istoria umanităţii, regulile s-au schimbat de foarte multe ori. Această schimbare a fost făcută la sugestia unor oameni care n-au acceptat să joace „jocul societăţii”, să acţioneze în acord cu rolul deja scris. Prin contemplarea şi explorarea atentă a lumii înconjurătoare au descoperit lucruri de care au fost surprinşi ei înşişi. Au născocit noi reguli, le-au violat pe cele existente. În acel moment au jucat pro-activ, creativ, au contribuit la evoluţia Universului prin cultura şi civilizaţia creată, desprinzându-ne continuu de lumea animală. Putem defini din acest unghi evoluţia umanităţii ca fiind produsul activităţii oamenilor care joacă un joc infinit.

Dacă acel cineva într-adevăr joacă un joc infinit, săvarşeşte un act de cultură, un act civilizator prin definiţie. El încearcă să facă mai înţeleaptă constrângerea, mai uşor de suportat şi, prin aceasta se situează principial în exteriorul constrângerii. El construieşte prin propria-i viaţă o altă variantă a jocului ce tocmai se desfasoară. Dacă varianta are constrângeri mai uşor de suportat şi este compatibilă cu societatea, doar atunci societatea „va negocia” la un moment dat cu acest jucător care astfel a câştigat, şi doar atunci, jucătorul va „primi” premiul pentru munca sa!!! Dacă ne uităm la biografia personalităţilor care ne-au dăruit cunoaşterea actuală, priceperea de a construi, de la supermaşini la nanotehnologie şi materiale inteligente, vom vedea că de cele mai multe ori au trăit la limita subzistenţei, neînţeleşi, „hăituiţi” de autorităţi, arşi pe rug ca şi eretici…

Interesant este că orice activitate umană poate fi încadrată într-unul din cele două tipuri de jocuri şi că aproape toata lumea le joacă pe amândouă în acelaşi timp, în proporţii diferite. Puţină lume este însă conştientă că acţionează în conformitate cu aceste tipuri de jocuri. Şi iarăşi diferenţa este dictată de Intenţionalitatea unui act şi dr acceptul personal (liberul arbitru). Un joc începe pentru a fi terminat, iar celalalt joc există, fiind deja început înainte ca noi să fi deschis ochii în viaţă. Nu putem decât să intrăm în joc ACUM şi ştim că o să încetăm să existăm înainte ca jocul să aiba un sfârşit; (jocul însuşi nu are sfârşit, sau oricum nu se va sfârşi în timpul vieţii noastre). Sesizam instinctiv că există o contradicţie între cerinţele şi natura profundă a acestor două tipuri de „abordări”, de atitudini şi, de cele mai multe ori, sub presionea dorinţei de a face ceva „vizibil” acum şi aici neglijam până la a uita de existenţa jocului infinit.

Putem imagina că societatea este locul unde se desfaşoară jocul finit al unui grup de oameni şi care conţine o ierarhie complicată de jocuri finite. Orice activitate poate fi realizată în societate numai dacă avem dreptul (o diplomă) să o facem. Putem fi profesori numai dacă am câştigat un joc finit care ne autorizează să jucăm pentru un timp acest rol. Aceasta înseamnă de fapt că fiecare rol pe care îl putem avea este într-un fel asemănător cu cel dintr-o piesă de teatru. Ştim că există rolul profesorului, politicianului, ministrului şi luptăm să căştigăm dreptul de a desfăşura această activitate. Pentru a supravieţui trebuie să descoperim regulile specifice fiecarui joc. Dacă exercităm funcţia de profesor, atunci trebuie să “jucăm” conform legii învăţământului. Când cineva se abate de la normal generând reguli noi, este imediat sancţionat de cei ce respectă “tradiţia” şi asta, de multe ori în ciuda evidenţei că propunerea nu este doar bună ci chiar necesară. Să nu uităm însă că pot fi şi nenumărate propuneri aberante… Societatea nu îşi poate permite sa le absoarbă pe toate aşa că va fi prin definitie refractară la nou… Societatea acţionează ca factor inerţial fiind o entitate capabilă să filtreze într-un anume fel creativitatea individuală. De modul în care va face această filtrare, de modul în care va dialoga cu cei creativi va depinde în fond şi calitatea vieţii în acea societate. Creativitatea este o proprietate individuala iar calitatea vieţii este una globala, socială. Bunăstarea unei societăţi va depinde deci de înţelepciunea cu care va negocia şi asimila acea parte de creativitate ce poate duce la bunăstare colectivă şi nu la unla locala, tot individuală. Studiul şi înţelegerea modului în care o propunere locală, individuală poate schimba starea globală a unui sistem, este o problemă abordata formal de ceea ce se numeşte azi: ştiinţa Complexităţii.

În orice joc finit nu contează cine joacă roluri importante! Există doar roluri importante iar cine le joacă trebuie doar sa o facă precum un actor bun. Trebuie să rezoneze cu rolul ales sau câştigat şi nu poate schimba nimic, pentru că orice invenţie ar reprezenta încălcarea regulilor jocului în care tocmai a intrat. Într-un joc infinit se acţionează fundamental pentru a schimba regulile jocului. Schimarea se va face întotdeauna din afara jocului finit, din analiza corecta şi percepţia nedeformată de mize şi dorinţe sau interese asupra evoluţiei Omenirii ce joacă acest joc finit. Validarea schimbării nu se va face pe criterii arbitrare. Omenirea va absorbi la un momentdat acea variantă ce se potriveşte cu însăşi drumul „întregului”. Testată pe marginea jocului, de către cei ce construiesc „seinţele pentru Viitor”, indivizi ce au văzut cu o clipă mai devreme Nevoia întregului, varianta structurată va fi absorbită aproape instantaneu.

Pentru a medita asupra acestei persective şi a modului în care împărţim timpul nostru  între cele două jocuri, este nevoie de TIHNĂ… de acea linişte sufletească… Am putea spune astfel că RECREAREA noastra începe cu o RECREAŢIE… Să facem deci să sune clopoţelul măcar pentru o recreaţie de 15 minute pe zi, minute de tihnă dăruite de noi… nouă!

PARISUL TOAMNA

octombrie 24th, 2010

“Thanksgiving Day” în Canada

octombrie 24th, 2010

În urmă cu două săptămâni, pe data de 11 octombrie, Canada a sărbătorit “Thanksgiving Day”, festivitate anuală prin care se exprimă recunoștința pentru bogăția recoltei. Este o sărbătoare a familiei.

Populația indigenă de odinioară aducea mulțumiri pentru bogăția recoltei, prin dansuri, festivaluri și ceremonii, cu sute de ani înainte ca europenii să sosească pe teritoriul de astăzi al Canadei. Trei ani la rând, din 1576, Martin Frobisher, explorator britanic, a încercat să găsească o trecătoare nordică spre Oceanul Pacific, cu scopul de a ajunge în Orient. Nu a reușit, dar de fiecare dată a ancorat în nord-estul Canadei. În anul 1578 a ținut o ceremonie în regiunea care astăzi poartă numele de provincia Newfoundland and Labrador, spre a aduce mulțumiri pentru supraviețuirea de-a lungul acestor expediții. Mai târziu, Frobisher a fost înobilat, iar golful din Oceanul Atlantic îi poartă numele – Frobisher Bay.

Coloniștii francezi și englezi sosiți ulterior au continuat tradiția, Thanksgiving Day fiind sărbătorită în fiecare an, la date diferite. În 1957 a fost stabilită în mod oficial a doua zi de luni în octombrie, canadienii exprimându-și recunoștința, nu doar pentru recolta toamnei, dar mai ales pentru familiile cărora le-a fost hărăzită, pentru liniște și prosperitate.

Thanksgiving a fost prima sărbătoare cu care ne-am întâlnit pe meleagurile canadiene, la câteva luni după emigrare. Ajunși în țara adoptivă, am făcut tot posibilul pentru o rapidă integrare. Sărbătorile canadiene au fost printre primele care ne-au atras, prin specificul și noutatea pe care le prezentau pentru noi, crescuți și educați în România.

La doar trei luni de la sosire, urmam cursurile de limbă engleză LINC ( Language Instruction for Newcomers of Canada ) oferite emigranților de către guvernul canadian. Pe lângă noțiunile fundamentale, am fost îndrumați în scrierea resume-urilor, pregătiți pentru interviurile de angajare în companii, ne-au fost prezentate elemente ale culturii și civilizației țării pe care am ales-o. Am cunoscut oameni veniți din diverse colțuri ale lumii, cu educații și culturi diferite, dar dornici să se integreze în societatea canadiană.

Aici am luat cunoștință pentru prima dată, cu sărbătoarea Thanksgiving. Personal, aveam toate motivele de a fi recunoscătoare: familia, sănătatea, o viață nouă, care promitea să îmi ofere o lume necunoscută, dar cu atât mai incitantă.

Majoritatea canadienilor se adunau în casele părinților, ale fraților sau surorilor, alții se întâlneau cu prietenii, bucurându-se de tot ceea ce viața le-a oferit până atunci.

Am hotărât să nu ne lăsăm umbriți de nostalgia despărțirii de părinții rămași în România. Am decorat micuțul nostru apartament cu dovleci de culoarea soarelui, am gătit mâncărurile tradiționale ( curcan la cuptor, piure de cartofi, sos de merișor, plăcintă cu dovleac ), ne-am bucurat de culorile și minunățiile toamnei care era în acea zi, mai frumoasă ca oricând. Ne aveam unii pe alții, aveam noi prieteni, oameni de curând întâlniți, dar lângă care ne simțeam bine. Nu eram singuri.

Anii au trecut și, în fiecare octombrie, sărbătoarea Thanksgiving ne aduce mai aproape de tradiția canadiană. Au fost ani în care părinții ne-au fost alături, alții în care am cutreierat lumea, încercând să nu ne simțim singuri. Cel puțin o dată pe an, ne oprim din vârtejul vieții, zăbovim, reflectând la cele trecute, la cele prezente, fiind recunoscători pentru ziua în care, trezindu-ne dimineața, ne dăm seama ca suntem, totuși, o întâmplare minunată!

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (1)

octombrie 24th, 2010

Marcel Iancu

Marcel Iancu, pictor si arhitect, s-a nascut in 1895, la Bucuresti. Ajuns la Zurich in 1915, pentru a studia arhitectura, revolutioneaza tiparele artistice ale vremii, alaturi de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp si altii, punind bazele miscarii de avangarda Dada, in Cabaret Voltaire. Intors in Romania in 1922,  modernizeaza, alaturi de fratele sau Iuliu, arhitectura Bucurestiului. Impreuna cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi intre anii 1924-1939, organizeaza si participa la numeroase expozitii de arta, din care nu lipseau, alaturi de tablourile sale, picturi si sculpturi ale artistilor de seama din Romania si din alte tari europene. Fara indoiala, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii si literaturii din Romania, noi directii si valente universale. Contributia sa se manifesta si in domeniul eseistic, in filozofia artei si arhitecturii, tinzind catre o expresie artistica totala, in care cuvintul scris, poezia, se imbina cu pictura, sculptura si muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seama avangardisti din Europa, iar aportul sau la civilizatia mondiala este mentionat in numeroase tratate, carti de istorie a artei, in intreaga lume.

Marcel Iancu era evreu, precum multi artisti modernisti din acea perioada, iar legatura sa cu traditia evreiasca si comunitatea evreilor din Romania o gasim documentata in publicatiile vremii precum Puntea de fildes si Adam.

Odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu se simte strain in tara de bastina, fara posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-si expune creatiile, de a se simti cetatean cu drepturi egale.

In toamna anului 1938 (an in care emigreaza si alti artisti de notorietate din Romania), se imbarca pe un vapor care avea sa il duca spre Palestina de atunci, cautind un nou rost familiei sale. Dupa citeva luni, revine in Romania si incepe demersurile, in vederea emigrarii definitive. In 1939 fratele sau Iuliu si cumnatul sau, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), impreuna cu familiile lor, emigreaza in Palestina. In acelasi an are loc la Bucuresti ultima expozitie a lui Marcel Iancu, impreuna cu Militza Petrascu. Familia Iancu isi continua pregatirea in vederea parasirii definitive a Romaniei, tara in care fascismul si antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiasca sufera continue persecutii.

In ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionara, Pogromul de la Bucuresti, in care sint ucisi, torturati si jefuiti numerosi evrei din Bucuresti. Cumnatul lui Marcel Iancu, Misu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul sau pingarit. Citeva zile dupa Pogrom, familia Iancu paraseste in graba Romania, pe un drum intortocheat si anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv.

Desen de Marcel Iancu

Singeroasele evenimente din Romania sint descrise de Marcel Iancu in mai multe confesiuni, parte din ele publicate in presa de limba romana din Israel (precum Arta mea si sionismul). Legiile rasiale, crimele legionarilor si ale guvernului Antonescu, Holocaustul din Romania si din intreaga Europa, si-au lasat o dureroasa amprenta in creatia marelui artist. Marcel Iancu picteaza sute de tablouri care oglindesc grozaviile vremurilor, cu sete de razbunare, cu durerea celui care s-a simtit roman si cetatean al universului, devenit marginalizat, tinta a urii, strain in tara in care s-a nascut, victima a raului. Precum povesteste el insusi, se simte mai mult evreu decit roman, devine sionist din tot sufletul, rupe legaturile cu Romania (pe care o va mai vizita o singura data, in 1967), iar intreaga sa activitate se desfasoara in Israel, unde pune bazele coloniei artistilor la Ein Hod si isi aduce contributia la revolutionarea artei locale.

In anul 1967, Marcel Iancu primeste Premiul Israel pentru arta. Dupa numeroase expozitii in intreaga lume si dupa infiintarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu inceteaza din viata pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.

Majoritatea marturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii sai ani in Romania, au vazut lumina tiparului in Israel. Multumita fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns in posesia unui manuscris, din care numai o mica parte a fost tradusa in ebraica si engleza si tiparita in cadrul expozitiei On the Edge (Kav Haketz, Pe muchie) organizata de muzeul Janco-Dada in 1990, sase ani dupa incetarea din viata a artistului, prezentind 80 de desene, avind ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Desen de Marcel Iancu

In ciuda cautarilor in arhive, nu am reusit sa gasesc vreo indicatie ca acest document a fost redat in intregime. Desi il am de circa doi ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat ca nu a fost preluat de nicio publicatie, nu l-am scos la iveala, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la indemina, lipseste pagina 10, iar unele cuvinte sint greu de descifrat sau sterse. Si totusi, am hotarit sa public acum acest document, in ciuda dificultatilor de descifrare, pentru ca am remarcat, in presa de limba romana, din Bucuresti sau de pe alte meleaguri, o tendinta de reabilitare a miscarii criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgica a liderilor asasinilor legionari si o toleranta care cauta justificari artificiale masacrelor cumplite.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatal sau a simtit un impuls dureros de a pune pe hirtie amintirea tregicelor evenimente. Nu stiu cind a scris Marcel Iancu aceste rinduri, la putin timp dupa ianuarie 41, sau la mare distanta, in perspectiva timpului. Pogromul din Bucuresti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fara indoiala, Marcel Iancu stia (parte din familia sa fiind originara din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iasi (27-29 iunie 1941), si de deportarea si asasinarea evreilor in Transnistria, din ordinul Maresalului Antonescu.

Marcel Iancu

Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse

Cu toate ca de mai multe saptamani nu contenisera deloc sub toate pretextele din lume “cercetarile” si anchetele in locuintele evreilor instariti, care se terminau intotdeauna cu schingiuiri, pradaciuni, preturi grase de rascumparare, cu care sefii cuiburilor legionare isi intocmisera in graba confortul necesar oricarui politician, incepand dela mobilier si casa cu bae, pana la limusina confiscata pentru o batae sau doua.

Cu toate ca de luni de zile generalul revoltat de faradelegile legionarilor sai promisese oficial ca nesiguranta caminului si libertatea cetateanului nu va mai fi turburata, hoardele politiei sociale a comisarului Stanga din prefectura orasului, intocmisera listele cetatenilor evrei in afara de lege care trebuiau “cercetati”.

Iar in ultimul timp parola de lupta contra”dusmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusa, leitmotivul care a adus in laba salbaticilor din legiune noi surse de venituri si sange.

In plina desfasurare a activitatii productive, legionarii au fost insa intrerupti in zelul lor “nationalist”, caci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, impreuna cu seful Horia Sima contra statului si vietii insasi a Conducatorului Statului.

In dimineata zilei de 21 Ianuarie, dupa ce generalul convocase la presedentie pe toti prefectii legionari din tara, numind provizoriu in loc sefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vre-o surpriza, a dat ordinul sa fie ocupate de armata toate institutiile de stat, ministere, tribunal, posta, radio, telefoanele, si apoi dand ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistenta a rebelilor condusi de Horia Sima.

In timp ce legionarii inarmati pana in dinti se baricadasera cu tancuri, tunuri mici si mitraliere in palatul corpului gardienilor din sos.Bonaparte (600 de barbati), in prefectura politiei (400 oameni) la sediul din str (…), si alte cuiburi de unde trebuia sa porneasca lupta, s’au vazut ministrii ca Radu Gyr, care indemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, si altii cari conducand baricade in oras, dupa ce oprisera intreaga circulatie a tramvaelor, taxiuri, varsand benzina, ordonand lupta pe strazi.

In tot acest timp se continua cu furie “ridicarea evreilor” de pe strazi, fara distinctie de varsta sau avut, fara alegerea locului unde sa fie anchetati sau schingiuiti ca ostateci, sau ca ultima prada a legiunei.

Cu toate ca la inceput soldatii aveau ordin sa nu traga in legionari, la impuscaturile acestora si la acte de barbarie ca aprinderea unor soldati, dupa ce au fost stropiti cu gaz, raspunsul armatei a fost drastic si hotarator. Cu toate ca legionarii incercasera sa intimideze armata impingand cu forta in primele randuri la atac pe fetele legionare si tineretul cel mai fraged, armata a tras orbeste si tacanitul mitralierelor, ca si bubuitul tunurilor, s’a auzit fara intrerupere din dupa amiaza zilei de 21 pana in 23 Ianuarie, inclusiv cand aceasta rebeliune a avortat rusinos pentru legiune.

Au cazut in aceasta lupta fracticida sute de legionari, fete tinere neinarmate, copii nestiutori, alaturi de muncitori si studenti care credeau ca lupta pentru o cauza mai buna, pe cand sefii lor lasi si fara constiinta si talhari au reusit, parte sa se ascunda, parte sa isi procure pasapoarte diplomatice, cu cari au parasit in graba tara.

Au cazut in aceasta lupta pentru apararea tarii si sute de soldati, pentru ca au sovait sa traga in cetele de instrainati si rebeli salbatici care se organizasera si inarmasera militareste.

In tot timpul acestei lupte functiona pogromul, secerand sute si sute de nevinovati cari nu au cerut nici puterea si nu erau nici inarmati pentru aparare. A cazut floarea populatiei evreesti, decimata cu bestialitate si cruzimea celor mai intunecate timpuri ale istoriei.


-continuare in numarul viitor-

Un Parlament plin de Agamitzi DANDANACHE

octombrie 24th, 2010

Este infiorator cand te sesizezi cine iti stau aburcati in cap, pe post de soferi de tara … Ce ambuscati, ce agramati, ce amorali, ce egoisti cinici, ce caractere mizere, ce meschini si aroganti, ce asociere de “nimeni”... Aceasta liota de paraziti “legislativi” sunt un adevarat pain in ass-ul tarii, in afara de rolurile de promoteri de hemoragii financiare si haotizare administrativ-societara, neperformand in ninika.

Reaua lor intentie am putut-o vedea (impreuna cu nisa de oameni normali din tara si lumea civilizata) din nou si ieri, odata cu votul legii reducerii TVA-ului pentru produsele agricole de baza la 5%, si neimpozitarea pensiilor sub un anumit cuantum. Acum vom zabovi mai putin pe tehnica votului “ca si primarul”, ipochimenii nefiind in stare sa-si urmareasca in logica nici macar sugestia propriilor consilieri angajati, ridicand afirmativ labele soioase doar la comanda mecanica “cu stegulete” a ciobanilor, sefi de camere … Ca o paranteza “tot dintr-o greseala” se putea vota ieri o declaratie de razboi la adresa Taiwanului, fara ca louserii natiunii sa se prinda de figura, dar ca noroc uite asa am scapat de “concentrare”..

Ce este insa mai jalnic este ca au fost prinsi cu matza populismului de carton in sac. Cu alte cuvinte toata protipendada politica se da de ceasul  mortii prin talk-show-uri sau tabloide, ca nu mai pot de dorul si durerea natiunii, cica reprezentate, ca fac mai mult decat totul pentru a indulci streangul si ghilotina ce dezinvolt pe fond tot ei ni le arvunesc … ce mai tura vura, o adevarata dramoleta de alcov fanariot-balcanic. Ei bine prin faptul ca au sarit 10 metri in sus cand si-au dat seama ca au votat ceva pentru binele boborului, si-au demonstrat a n-oara fatarnicia, acum dandu-se cu capul de toti peretii cosmeliei in intentia de a nega sau anula  votul, respectiv avantajul donat in fals (“in necunostinta de cauza”) pentru cetateni.

Interesanta de urmarit va fi si reactia prezidentiala (i mean “il capo din tutti capi”) la aceasta gogomanie, adica daca aceasta institutie “organizata” va cauta sa le ia apararea parlamentarozaurilor, trimitand legea din nou “spre studiu” la camere, sau va incerca sa se pozitioneze ca si critic al sistemului (ce by the way, il gireaza) si mare iubitor de “opincarime”, promulgand legea (fapt ce va rasturna tot setul de aranjamente cu FMI, alt raptor de seva nationala..).

Asa se vede treaba ca realitatea atemporala zugravita de Caragialeprin termeni gen Agamita Dandanche, Coana Joitica, Trahanache, etc., trebuie musai up-gradata pentru de azi inainte, printr-un termen de genul BOC (boccisme), TOADER (toderisme), UDREA (udrisme), ANASTASE (anastasisme), dupa toate minunatiile de sens peiorativ ce ni le degaja politicoiosii astia pe gat, zi de zi si ceas de ceas.

Vai de noi si noi, tara de pesti, cu capetele (demult si grosolan) imputite!…

“unul dintre egali”

PLATON

Băsescu trebuie să oprească degringolada politică din România

octombrie 24th, 2010

Opoziția din România a simțit mirosul de sânge. Moțiunea de cenzură depusă de PSD are și sprijinul PNL, iar partidul condus de Victor Ponta depune eforturi serioase pentru a atrage voturile partenerului la guvernare al PDL, UDMR, precum și al masei de manevră numite Grupul parlamentar al minorităților naționale.

Împreună cu aliatul său, Partidul Conservator (cunoscut pentru dragostea sa nețărmurită de minorități naționale), PSD a promis păstrarea posturilor de miniștri pentru UDMR, într-un viitor guvern, dacă moțiunea de cenzură este adoptată. Asta după ce în decembrie 2008 PSD-PC refuzaseră propunerea PD-L de a coopta UDMR la guvernare.

PSD pare mai pregătit decât în trecut să preia puterea: liderul său, Victor Ponta, s-a declarat gata de ocuparea funcției de prim-ministru. Doar că aliatul de circumstanță al PSD, PNL, prin vocea liderului său, Crin Antonescu, nu acceptă această variantă, insistând asupra unui premier “independent” (sau tehnocrat, ca să folosim limbajul la modă).

Aici, PSD a făcut un pas spre normalitate. E firesc ca un guvern să fie condus de liderul partidului politic cel mai numeros, cum ar fi PSD într-o coaliție cu PNL și UDMR. Dar Crin Antonescu, acest politician resentimentar care are pe agenda sa doar un singur punct ”jos Băsescu”, nu pare să priceapă că trăiește într-o țară a Uniunii Europene în 2010, când guvernarea trebuie asumată politic, mai ales în momente de gravă criză economică, prin care trece acum România.

Cât despre coaliția de guvernare PD-L – UDMR, ea supraviețuiește de la un vot la altul cu sprijinul unor oportuniști, care însă, confruntați cu valul de proteste publice împotriva austerității crunte la care e supusă populația, încep să părăsească vaporul comandat de președintele Traian Băsescu și secondat de premierul Emil Boc.

Recentele voturi unanime din parlament privind reducerea TVA la alimente și majorarea pragului de la care încetează scutirea de impozitare a pensiilor arată cât de panicată este clasa politică din România. Se revine la politica de demagogie fiscală și salarială de acum doi care este în mare măsură responsabilă de situația dezastruoasă a finanțelor publice din România de azi.

Să recapitulăm: în 2005 – 2006 România a avut guvern PNL – PD(L) – PC – UDMR, în 2007 – 2008 guvern PNL – UDMR cu sprijin PSD-PC, în 2008 – 2009, guvern PDL – PSD, urmat în 2009 de un guvern minoritar PDL, urmat în 2010 de un guvern PDL-UDMR cu sprijinul unei adunături de “independenți”.

Președintele Traian Băsescu este în bună măsură responsabil de această situație politică, dar nu e singurul. Emil Boc, Bela Marko, Victor Ponta și Crin Antonescu sunt liderii incompetenți ai unor partide care au pierdut orice credibilitate.

Să presupunem că moțiunea de cenzură este adoptată. Ce va urma? Actuala compoziție a parlamentului nu pare în măsură, conjugată cu prezența la Cotroceni a lui Traian Băsescu, să ofere stabilitate politică.

De aceea, dacă guvernul Boc cade (și chiar dacă nu cade), soluția alegerilor anticipate este cea mai puțin proastă dintre toate relele. Actualul parlament ales în noiembrie 2008 a pierdut orice legitimitate, iar liderii politici actuali s-au discreditat tot.

Le recomand domnilor Boc, Marko, Ponta și Antonescu să demisioneze și să lase locul unei generații noi de lideri. Știu că e greu, că nici în generația mai tânără nu sunt cine știe ce valori politice, dar ăștia sunt, cu ăștia defilăm.

Și în final, îi recomand președintelui Traian Băsescu să încerce, dacă poate, să aibă un comportament prezidențial, adică să dea dovadă de imparțialitate și viziune și să se delimiteze de partidele politice actuale. PDL este catastrofal la guvernare, cam de același nivel cu PDSR din perioada 1992 – 1996. Dacă nu dorește să deschidă ușa unor extremiști politici, care slavă Domnului nu sunt reprezentați în parlament ca în Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Belgia, Suedia sau Olanda, Traian Băsescu trebuie să înțeleagă că furtuna politică pe care a declanșat-o la puțin timp după aderarea României la UE în 2007 trebuie potolită. Cât timp nu e prea târziu.

“Pomană” pentru regimul de la Tiraspol sau calcul geopolitic al Moscovei

octombrie 24th, 2010

Delegatia Sovietului Suprem, parte a regimului de la Tiraspol, in frunte cu Anatol Caminschi, a venit de la Moscova cu vesti bune pentru factorii de decizie din regiune. Pachetul de ajutor umanitar oferit trimestrial, timp de 3 ani, incepand cu 2007, administratiei de la Tiraspol, a fost deblocat [1]. Potrivit “oficialilor transnistreni”, alocarea unei noi transe, in valoare 12 mln. dolari, a fost conditionata de partea rusa cu un control sporit asupra transparentei si eficientei cheltuielilor, in comun de catre Curtea de Conturi a Rusiei si cea din regiunea transnistreana.

Totodata, solul Sovietului Suprem, Anatol Camischi a vizitat cancelariile Dumei de Stat si ale partidului “Edinoia Rossia”. Raspunsul pozitiv al Moscovei fata de solicitarile  “deficitarului” Tiraspol are rationamente geo/politice clare, chiar daca autoritatile separatiste inregistreaza deficite bugetare consecutive, neavand posibilitatea sa achite pentru volumul de gaz natural rusesc consumat de locuitorii regiunii, ca urmare a redirectionarii platilor locale pentru acoperirea bugetului transnistrean. Or, din perspectiva Moscovei, amanarea continua a ajutorului umanitar poate avea repercusiuni mai grave decat acordarea acestuia. Atat timp cat “deblocarile” recente in problema traficului feroviar si alte facilitati nu isi au efectul imediat se impune sustinerea financiara a regimului de la Tiraspol.

Anticipand o evenutala “criza umanitara” derivata din neglijarea unei situatii socio-economice critice de moment, autoritatile ruse sunt  preocupate de neafectarea imaginii sale, dar si pastrarea intacta a status-quoului sau geopolitic, in ajunul perioadei electorale din regiune, precum si a desfasurarii summitului OSCE, in luna decembrie curent. Nimeni la Moscova nu doreste sa-si piarda reputatia din cauza a 12 mln. dolari, in conditiile ambiguitatii configuratiei politice de la Chisinau, care dupa alegerile anticipate poate insa permite angrenarea geopolitica a regiunii date, sub o forma acceptabila, in teritoriul R. Moldova.

“Pamana” rusilor poate avea preconditii de natura electorala, in vederea deschiderii votului populatiei din regiunea transnistreana catre anumiti concurenti electorali de pe malul drept, in conditiile in care delegatia de la Tiraspol a discutat despre reluarea “pachetului umanitar” cu persoane-cheie din Duma de Stat si partidul rus de guvernamant “Edinaia Rossia”.

In cele din urma, Moscova incearca sa mentina regiunea cat mai departe de procesul de europenizare de pe malul drept al Nistrului. In 2009, guvernarea de la Chisinau a atins indicatori inalti la capitolul integrare europeana, avand un sprijin enorm din partea Bruxellului si altor capitole europene importante. De aceea, ezitarea Rusiei in relatia cu regimul de la Tiraspol, desi risipitor si corupt, poate conduce la reorientarea populatiei transnistrene si la impulsionarea anumitor transformari politice ireversibile in regiunea, unde emergenta europeana sporeste, datorita metamorfozelor “europeniste” de le Chisinau.

Disconfortul si calculul minutios al Rusiei depinde foarte mult de “pulsul politic” de la Chisinau. In cele din urma, proiectiile reglementarii transnistreana, pregatite la Moscova, se vor developa in mare parte dupa alegerile parlamentare din R. Moldova, lucru sugerat la recentul summit ruso-franco-german, si de catre presedintele rus, Dmitri Medvedev.

http://cenusadi.wordpress.com/2010/10/23/pomana-pentru-regimul-de-la-tiraspol-sau-calcul-geopolitic-al-moscovei/#more-1958

Filosoful israelian Marcelo Dascal, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava

octombrie 24th, 2010

Cu prilejul desfăşurării la Suceava, în intervalul 27-29 octombrie a.c., a Conferinţei internaţionale „Ingineria Singularităţii”, manifestare ştiinţifică organizată de Catedra de Filosofie, Ştiinte Sociale şi Politice a Universităţii ”Ştefan cel Mare” în colaborare cu Societatea Română de Filosofie, Inginerie şi Tehnoetică, profesorului universitar israelian Marcelo Dascal, de la Universitatea din Tel Aviv i se va acorda titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii sucevene.

          La conferinţa „The Engineered Singularity” vor participa câţiva dintre cei mai importanţi gânditori contemporani din Brazilia, Canada, Franţa, India, Israel, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, S.U.A. specializaţi în cercetarea influenţei tehnologiilor emergente (robotică, nanotehnologie, inginerie genetică), cadre didactice universitare şi doctoranzi, în total un număr de aproximativ 50 de participanţi.

          Născut în 1940 în Sao Paulo-Brazilia într-o familie cu rădăcini în Bucovina, Marcelo Dascal este un filozof şi lingvist israelian, profesor la Universitatea din Tel Aviv.

          Marcelo Dascal, care a predat la universităţi din SUA, Brazilia, Mexic , Franţa, Italia, Portugalia, Elveţia, şi a deţinut importante funcţii de cercetare, este preşedinte al Asociaţiei de Filozofie Noul Israel şi al Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Controverselor. În 2003 şi 2008 a fost ales şi reales membru în Comitetul de conducere al Federation Internationale des Societes de Philosophie (FISP).

          Marcelo Dascal are şi o bogată activitate editorială: este co-fondator şi redactor al revistei filozofice internaţionale „Manuscrito” (Campinas, Brazilia), fondator şi editor a două serii de cărţi în ebraică şi co-editor al unei serii de carte în limba engleză.

 

(Monitorul de Suceava, 22 octombrie 2010)

Concluzii pripite

octombrie 24th, 2010

O tânără programatoare, mamă a doi gemeni, suferă la locul de muncă un stop cardio-vascular care îi este în cele din urmă fatal. O știre tragică în fața căreia rămâi împietrit. Încerci să judeci: o colegă excelentă, o mamă și o soție iubită de ai săi, o ființă aparent plină de viață și-a întrerupt absurd și fără preambul destinul. E atât de nedrept, încât n-ai cum să nu te revolți. Pentru orice minte normală, reflexul de a căuta vinovății vine de la sine.

Devenit obiect de dezbatere în ziare, pe micile ecrane și pe bloguri, faptul devine cap de acuzare împotriva managerilor nemiloși din multinaționalele fără suflet, care-și exploatează până la ultima suflare angajații. Ei bine, e în parte adevărat. În întreprinderile private se muncește din greu. Competiția pentru promovarea în carieră sau, în vremuri de criză, pentru supraviețuire e dură, uneori nemiloasă. Când zeci de mii de bugetari își pierd locul de muncă, când locurile rămase libere în urma ieșirilor din sistem sunt blocate, iar sarcinile aferente sunt puse pe umerii celor rămași – fără plată suplimentară -, vorbim despre reformă și eficientizare. Acum preferăm să vorbim despre capitaliști fără inimă. Descoperim că salariații sunt obligați să facă ore suplimentare. Până acum, treceam seara prin fața noilor și impozantelor clădiri de birouri prin ai căror pereți de sticlă vedeam luminile aprinse și oamenii așezați în fața birourilor; continuăm să-i vedem și nu ni se pare nefiresc. Uităm prea des că avantajul competițional al economiei românești – atât cât este – se datorează costului redus al forței de muncă, lipsei unor sindicate puternice în sectorul privat – sindicate care ar avea rolul de a interveni atunci când drepturile salariaților sunt încălcate. E o temă care ar trebui discutată pe îndelete, ca și condiția femeilor angajate și în același timp mame. Generalizările însă nu sunt neapărat legitime.

Întâmplarea face să cunosc destul de bine firma în care s-a petrecut tragedia de săptămâna trecută – am lucrat acolo doi ani, până în urmă cu un an. Da, munca nu era ușoară. Ca în orice companie de cercetare de piață, ritmul nu este uniform; există perioade în care se acumulează termene de livrare și altele în care ritmul se relaxează. Programul e flexibil – când trebuie se lucrează după orele de program, dar nici nu e multă aglomerație la prima oră și, în general, nu știu să fi fost cineva întrebat de ce își prelungește pauza de masă peste ora reglementară, atât timp cât și-a îndeplinit sarcinile. Am citit pe unul dintre multele bloguri în care se fac dezvăluiri sub protecția anonimatului că cineva acuza faptul că, dacă greșeai, erai penalizat. Competiția între firme presupune calitate, este firesc ca greșelile să nu fie tolerate. Dar tot acolo am văzut un manager de divizie care a renunțat la propriul bonus anual pentru ca subordonații să primească o recompensă ceva mai substanțială. E o firmă ca multe altele, cu bunele și relele unui sistem economic bazat pe competiție, în nici un caz galera descrisă în diverse medii.

Nu cu mulți ani în urmă, moartea unei angajate a unei alte multinaționale cu sediul într-o clădire cu pereții de sticlă a stârnit valuri de revoltă similare celor din zilele astea. Ne-am adus aminte acum, am făcut imediat legătura cu nenorocirea de ultimă oră (uitând că atunci concluziile anchetei medicale stabiliseră cauza morții ca fiind un grav diabet nedepistat, fără legătură cu o presupusă epuizare). Am construit repede o serie în care criminalul odios e sistemul capitalist, întruchipat în corporațiile multinaționale. Poveste, de altfel, facil de ambalat și vândut într-o societate cu oameni din ce în ce mai frustrați de faptul că viața lor seamănă tot mai puțin cu iluziile pe care și le-au făcut mai demult sau mai de curând. Nu trebuie uitat că reversul medaliei e sistemul de care ne-am despărțit de bunăvoie în urmă cu douăzeci de ani, în care nimeni nu era stresat într-o economie care nu producea nimic, nici măcar deziluzii.

Da, într-adevăr, cineva a căzut lângă birou, la serviciu, și acolo i s-a încheiat viața. Dar de aici până la a stabili o legătură de cauzalitate între muncă și moarte e o distanță pe care logica ne împiedică să o parcurgem fără argumente; anatema aruncată asupra țintei la îndemână e cel puțin riscantă. Va fi o anchetă, există un sistem electronic de înregistrare a intrărilor și ieșirilor, oamenii lucrează la calculatoare care păstrează cronologia operațiilor efectuate. Deocamdată medicii identifică drept cauză imediată a accidentului o boală virală, iar primele analize de laborator au infirmat prezența în organism a hormonilor specifici stării de stres. Asta e ceea ce știm deocamdată, concluziile e preferabil să fie trase în cunoștință de cauză.

Mircea Kivu este sociolog

Nevoia de miracole

octombrie 24th, 2010

Sarbatorirea Sfintei Paraschiva in Iasi in aceasta luna s-a desfasurat mai mult intr-un cadru al deznadejdii, de pelerinaj, de ore de asteptare in frig pentru atingerea raclei cu relicvele preacuvioasei venerate de intreaga comunitate crestina ortodoxa din Romania.

Icoane ce plang, izvoare tamaduitoare si alte locuri devenite sfinte apar in intreaga lume indiferent de religie ori de origine etnica.

Maglavit, un sat mizer din Oltenia devine in 1935 un centru de pelerinaj datorita lui Petrache Lupu, ciobanul ce ar fi vorbit cu “Mosul”, adica un mesager divin.

Nu insist asupra celebritatii orasului Lourdes de la poalele Pirineilor ca un veritabil centru de tamaduire datorita altei persoane de conditie modesta careia imaculata Maria i-ar fi vorbit si ar fi provocat izvorul catre care mii de pelerini se indreapta anual in speranta unei vindecari, a unui miracol.

In Montreal domina Oratoriul Sfantul Iosif, o biserica impunatoare ce face parte ca un cadru unic in filmul Isus din Montreal. Treptele din fata catedralei constituie un miracol pentru cei ce spera in schimbari pozitive in existenta lor. Pelerinii se roaga si urca aceste trepte in genunchi.

Pelerinajele suferinzilor, ale sarmanilor nu evidentiaza o credinta adanca in divinitate.

Practica religioasa in sine, si nu credinta reala in ceva, a dezvoltat ipocrizia unui comportament frecvent la catolici si la ortodocsi . Bulele papale, spovedaniile si impartasitul, absolvirea de pacate devin comert si nicidecum actiuni caritabile ale clericilor.

Din timpuri medievale si pana in prezent biserica in isnstitutia ei te califica in schimbul unui onorariu ca un individ reevaluat, purificat. Tot muritorul e sortit pacatului in dogma crestina, si ca atare e nevoie de acest serviciu.

Cel afectat de o boala incurabila isi intoarce privirea catre cer ca intr-o disperata incercare de readucere a sanatatii.

Sa ne reamintim cazul regretatei Anca Parghel luptand cu cancerul pana in ultimele sale clipe de viata.

De cand lumea bogatii nu se inghesuie nici la Lourdes, nici la Iasi, nici la Montreal si nici la Maglavit.

Daca in vremea Romei antice plebea se bucura si de paine, pe langa circ, astazi in frigul scolilor, in primariile inchise din lipsa de fonduri, in apartamentele pensionarilor se amplifica nevoia de miracole ca o alternativa de pe urma.

Minunea apare oamenilor sedusi de mirajul promisiunilor politicienesti, de straluciri temporare si face ca forta creativa sa dispara.

Natura umana ar trebui sa se supuna revoltei fata de dependenta mistica.

Minunea adevarata se isca dinauntrul fiecarui individ. Destinul se regaseste in capacitatea acestuia in a-si consolida propriul drum cu resursele proprii oferite de munca, tenacitate si autodepasire. In mod revers un popor pasiv, in asteptarea daruruilor ceresti, ale inlesnirilor sociale nu va progresa.

In spatiul ex-comunist lipsa de initiativa si letargia combinate cu coruptia stagneaza ascensiunea catre o societate democratica.

In prezent intalnim mii de hectare de pamant arabil zacand in paragina. Cercul vicios – individ si sistem – se roteste intr-o permanenta ineficienta.

Imi vine in minte un exemplu (si nu singular) dintr-o tara mediteraneana unde locuitorii unui catun isi lucreaza impreuna livezile de maslini si de citrice. La cules distributia recoltei se face in functie de numarul de pomi detinuti de fiecare familie in parte.

Niponii reusesc sa cultive legume pe acoperisul casei, olandezii ocupa un loc fruntas in exportul de legume si flori produse intr-un sol recastigat prin indiguirea apelor ce se afla deasupra nivelului acestuia.

Noi cu toata traditia milenara in practica agrara importam tomate si alte bunuri de la vecinii nostri pe care adesea ii denigram.

Uimeste numarul bisericilor mereu in crestere, parca in concurenta ce cel al birturilor, locuri in care popasul indelungat nu sprijina schimbarile radicale in mentalitatea noastra de balcanici.

dragoste nicăieri

octombrie 24th, 2010

lacrimi-vocale, amintiri-consoane,

spirale galbene, inima şi eu…

ieri, Cristina mi-a deschis rana,

priveam ploaia de cerneală…

şi aşteptam să ia chip de bărbat!

ascult şi-acum… Leonard Cohen.

I’m your man… şi mă uit la el,

clocot de smoală, o rădăcină

cu colţi de viperă, ocolindu-mă,

să simt cercurile răzbunărilor!

refuz bărbatul de lângă mine,

groapa de otravă, acel negru

decis să-mi fure viaţa, deşi

ştie că nu ma va lua somnul

niciodată! veghez focul…

din Felix, a mai rămas

doar un cântec după cântec…

ochii lui nu-i mai simt! ştiu doar

că plâng noapte după noapte, mor

încet, gemeni de 11 septembrie!

din George, nu pot să iau nimic,

chiar şi ceaţa lui doare, vinde

seminţe de lacrimi… şi tresar,

ca şi cum glonţul rotund, de dor,

s-ar înjumătăţi pentru sânii mei!

din celălalt… am luat totul, aura

mea e plină de vară şi zâmbet!

şi aud verdele lui cum mă certă!

de ce am pierdut perechea lui 101?

de ce am despărţit-o pe Yna de Joy?

şi trec prin zid, şi vin şi lacrimile,

inexistenţa ne face o declaraţie

de amor… şi toamna îşi deschide

ochiul din piept… văd marea…

linii de gheaţă între yin şi yang!

19 octombrie 2010, 18:17

daniela voiculescu

A schimbat oare Declarația Balfour istoria omenirii?

octombrie 24th, 2010


“Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va întreprinde toate eforturile în vederea realizării acestui obiectiv, înțelegându-se că nu va întreprins nimic care să prejudicieze drepturile civile sau religioase ale comunităților ne-evreiești existente în Palestina sau drepturile politice de care se bucură evreii în orice altă țară.”

Această declarație a fost trimisă la 2 noiembrie 1917 de Arthur Balfour, ministru de externe al guvernului Marii Britanii într-o scrisoare adresată Lordului Rothschild, care e considerat liderul neoficial al evreilor britanici.

Denumite ulterior declarația Balfour, deși acesta era doar un mesager și nu autorul ei,  aceste câteva rânduri sunt considerate de evreii sioniști ca fundamentale pentru reînființarea statului modern Israel, iar de către mulți arabi originea nenorocirilor ce s-au abătut asupra lor în ultimii 100 de ani.

Dar acest document nu a fost inevitabil și faptul că statul Israel există nu se datorează doar acestui petec de hârtie, este concluzia unei cărți extrem de documentate “Declarația Balfour – Originile conflictului arabo-israelian”, scrisă de profesorul Jonathan Schneer, de la Georgia Institute of Technology și apărută recent la editura Bloomsbury.

Autorul prezintă evenimentele care au premers emiterea declarației și le aseamănă cu o partidă de șah între mai mulți jucători la mai multe mese, în care puțini sunt aceia care văd toate mișcările adversarilor.

Evenimentul care a dominat anii ce au premers Declarația a fost evident primul război mondial, în care la sfârșitul primului an al conflictului, 1914, Turcia, puterea colonială în Palestina s-a alăturat Germaniei împotriva puterilor Antantei, Marea Britanie, Franța și Imperiul Țarist.

Inițial, mișcarea sionistă, care a văzut în conflictul britano-turc posibilitatea realizării dezideratului național evreiesc, a avut mari dificultăți în a se impune în fața autorităților de la Londra. Evreii anti-sioniști aveau pe atunci cea mai mare influență, dar pe măsura trecerii timpului balanța puterii s-a schimbat, un rol decisiv avându-l carismaticul lider sionist, Haim Weizmann, cel care în 1949 avea să devină primul președinte al statului Israel.

În paralel, arabii, conduși de șeriful de Mecca, Hussein, au intrat și ei în contacte secrete cu guvernul britanic, negociind o revoltă anti-otomană care să ducă la independență.

Pe al treilea plan, Marea Britanie și Franța negociau, tot în secret, împărțirea Orientului Apropiat și Mijlociu și dezmembrarea Imperiului Otoman, chiar înainte de înfrângerea acesuia.

Fără ca sioniștii sau naționaliștii arabi să fie înștiințați, câte un diplomat din fiecare țară, Sir Mark Sykes și Georges Picot, au împărțit teritoriile viitorului fost Imperiu Otoman într-un act secret semnat în 1916, care simbolizează de atunci încoace toate racilele imperialismului și ale cărui efecte se simt și azi în Orientul Apropiat și Mijlociu și de fapt în întreaga lume.

O a patra tablă de șah au constituit-o negocierile secrete permanente, inclusiv după publicarea declarației Balfour, dintre Marea Britanie și Imperiul Otoman, pentru ajungerea la o pace separată, în care era menționată posibilitatea continuării suverantității Constantinopolului asupra Palestinei.

Dar evenimentele, între care căderea țarului și apoi puciul bolșevic și ieșirea Rusiei din război, au schimbat datele problemei. Intrarea în 1917 a Statelor Unite în război de partea aliaților a schimbat decisiv raportul de forțe.

În acest timp, sioniștii au profitat de ceea ce autorul consideră că era (și este în continuare) mitul “puterii mondiale a evreilor” și au convins în final guvernul britanic să emită Declarația Balfour.

La numai o lună după aceea, generalul britanic Allenby și-a făcut intrarea în Ierusalim, dar a mai trecut aproape un an până ce Imperiul Otoman a capitulat. După război, britanicii nu și-au ținut promisiunile, iar sioniștii și naționaliștii arabi au descoperit că fuseseră trași pe sfoară.

Autorul consideră că Imperiul Britanic, ajuns la apogeu (cel puțin ca întindere) imediat după primul război mondial, nu a dus neapărat în mod deliberat o politică duplicitară în Orientul Apropiat și Mijlociu, ci a încercat să obțină avantaje strategice în război, unde victoria era un obiectiv mult mai important decât aspirațiile sioniste sau naționaliste arabe.

Palestina a devenit teritoriu sub mandat britanic, Siria și Libanul au fost atribuite Franței, iar celelalte teritorii arabe au căzut sub influență britanică. Hussein căruia i se fluturase perspectiva de a deveni calif a devenit doar rege al Hejazului, de unde a fost alungat de fundamentaliștii wahabiți, iar doi fii ai săi au devenit regi ai Iordaniei și Irakului, în fapt marionete britanice.

Dar, mai important, după Declarația Balfour din 1917 și înainte de înființarea în 1948 a statului modern Israel, poporul evreu a suferit cea mai mare catastrofă din istoria sa, Holocaustul. Iată de ce, importanța acestei declarații simbolice trebuie relativizată, iar această carte superbă lămurește foarte clar cititorii de ce.

Arta de dincolo de gară (I)

octombrie 24th, 2010

Am crescut intr-un cartier ocolit de istorie, situat in afara zidurilor Sibiului, tocmai pe locul unei foste colonii de leprosi, numindu-se Lazaret.

Destinul uniformizarii si al colonizarii familiilor de origine germana, evreieasca, maghiara, rroma in case nationalizate in perioada anilor ’50 au stigmatizat climatul de saracie, de teroare, de deznadejde. Industrializarea masiva si cresterea numerica a clasei muncitoare aveau sa marginalizeze artistii considerati” de origine nesanatoasa”.

In aceasta lume de saraciti si de saraci Rudi Schmueckle, fiul unui ceasornicar de origine austriaca creste alaturi de ceilalti copii pe maidanul de dincolo de gara mare. Printre trenuri si carutele carand nisip din albia raului Cibin batea mingea cu ceilalti copii. In absenta televizorului, al confortului, strada ramanea spatiul comun al copilariei.

Eram atat de fascinati de maidanul nostru ca acolo si mancam. Rudi amintea intr-un dialog publicat in Tribuna de Sibiu: “ Am avut o copilărie cum nu pot să descriu. Oriunde mergeai primeai o pâine cu unsoare. Jucam fotbal pe stradă până târziu.”

La sfarsitul lunii septembrie 2010 in Galeriile Habitus (in subsolul unei biserici catolice)  Rudi Schmueckle expune creatii din grafica sa. Vernisajul se coreleaza cu lansarea volumului Viziera peste cuvinte (Editura Casa de presa Tribuna, 2010) a poetului Andrei Ileni.

Rudi si Andrei sunt vecini si prieteni de decenii.

Ii uneste nu numai vecinatatea, apartenenta la periferia joasa de dinapoia garii, ci crezul in arta, in contorsionarea realitatii in metafora, in imaginar.

Graficianul si caricaturistul Rudi Schmueckle nu recurge la cuvinte cand e vorba de caricatura sa.

Andrei Ileni ermetizeaza limbajul si crede in forta sensurilor impuse de catre poet, ca slefuitor de diamante.

Doi prieteni se regasesc dupa ani in ingemanarea poeziei cu arta vizuala intr-un eveniment ce trece neobservat de catre o lume preocupata de neajunsuri, de deziluzii, de deceptii social-politice, incercand o evadare din aceasta existenta efemera.

India dincolo de efectul placebo

octombrie 24th, 2010

India nu lasă pe nimeni indiferent. Dacă trăieşti în acest spaţiu suficient de mult, lentoarea de aici, percepţia cu totul particulară a timpului, spaţiile enorme pe care trebuie să le traversezi de fiecare dată, imprevizibilitatea vieţii cotidiene, absurdul ca ingredient natural al existenţei, paradoxul şi amestecul de normalitate şi aberaţie birocratică, toate acestea modifică ceva în structura internă a fiecărui individ. Nu vorbesc aici de turiştii care vin în India pentru două-trei săptămâni. Ei mimează de cele mai multe ori o „înălţare spirituală” pe care presupun că ar trebui să o găsească pe străzile indiene. Ştiu cazurile unor turişti care, întorşi în ţară, şi-au înlocuit icoanele ortodoxe din casă cu fotografii ale unui guru în viaţă. Există, de asemenea, suficienţi indivizi care, după paisprezece zile, întorşi în propriile ţări, îşi construiesc o gestică fals-profetică, comportându-se de parcă ar fi trăit revelaţii profunde. India a înţeles acest fenomen şi se comportă ca atare. Există pieţe în care se pot achiziţiona haine pe care europenii le consideră indiene, există restaurante care oferă consumatorului mâncare despre care acesta crede cu tărie că trebuie să fie indiană, există ghizi care oferă turistului ocazional informaţii care „sună” a poveşti indiene. Toată această categorie de cetăţeni ai planetei devine brusc, după un sejur în ţara lui Mahatma Gandhi, una specializată în „indianistică”. Motiv pentru care,  căutând pe internet materiale despre India sau privind documentarele difuzate pe diferite canale tv, se pot culege atâtea idei contradictorii încât bietul căutător de informaţii devine confuz. Adevărul, relativ şi el, ca orice adevăr care vrea să acopere un subiect atât de vast, este că despre India nu se poate vorbi decât la nivel subiectiv. India este sumă de experienţe personale generalizate după mai mica sau mai marea pricepere a celui care decide să facă asta. Singura relativă abordare nesuspectabilă în totalitate este aceea a cercetătorului care vorbeşte despre filozofia Indiei, despre spiritualitatea ei tratată „ştiinţific”, adică despre trecutul ei. India prezentă nu poate face obiectul unor adevăruri ultime, a unor sentinţe definitive… Turistul ocazional primeşte din partea Indiei o pilulă placebo şi atât. Pentru că o plăteşte atât de scump şi pentru că e atât de diferită de orice pilulă similară inventată vreodată, ea este, evident, şi mai eficientă decât toate celelalte. Eliade a simţi şi el, şi nu o dată, această dualitate a Indiei, mărturisind în cartea sa, „India”: „Răzvrătirea împotriva celor cari cunosc India din hotele şi automobil — e zadarnică, e stupidă. Citesc spusele lor şi mă înspăimânt ; pentru că, înapoia rândurilor dulci ca o re­verie pastorală, eu întrezăresc acele icoane de primăvară bengaleză pe cari statisticile nu le menţionează, iar fotografii le evită”.

Există, însă, o transformare lentă, petrecută în ciuda oricărei opoziţii, o transformare care se exercită cu forţa picăturii chinezeşti, secundă de secundă, asupra celui ce rămâne un timp îndelungat în India. În primul rând, calmul şi varianta sa mai sofisticată, dar cu mult mai necesară, toleranţa… La început, te revoltă atâtea lucruri pe care le vezi, le auzi, la care participi zi de zi într-un fel sau altul. Te exasperează aroganţa indienilor care consideră azi că o sumedenie de simboluri şi valori europene au fost pur şi simplu împrumutate din India. Mai apoi se instaurează plenar un soi de indiferenţă pregătitoare: treci pe lângă elefanţi, ocoleşti balega de vacă, ignori muştele care ţi se aşează pe faţă, înregistrezi doar pasager un accident de maşină sau un om prăbuşit în stradă, nu mai tresari violent când în imediata ta apropiere vreun indian eructează sau flatulează violent… E o deficienţă de… umanitate, a unui tip de umanitate la care te-ai raportat până atunci. E debutul unui întreg proces. Nu e cinism în formă pură, ci conştientizarea faptului că numai un arogant incorigibil şi-ar putea imagina că poate schimba ceva. Mai apoi, India vine din ce în ce mai aproape de tine, nu prin yoga, nu prin sumedenia de guru cu pretenţii spirituale mult exagerate, nu prin religie, ci prin implacabila ei realitate de zi cu zi, prin imposibilitatea de a găsi liniile-forţă, imuabile care guvernează această societate. Te poţi împotrivi şi aceasta este cea mai de bun-simţ reacţie. E, totuşi, inutil. Un singur individ, oricât de bine construit ar fi el, nu se poate opune unei ţări cu o asemenea istorie, cu un asemenea trecut, cu o asemenea obsesie a gigantismului. Percepi apoi că centrul lumii tale de dinainte de venirea în India era unul în integralitate fals. Vieţuirea într-un ţarc suficient de mare încât să poată fi considerat reprezentativ chiar şi pentru lumea de dinafara ţarcului ţi-a dat iluzia că valorile tale, regulile lumii tale, normele de comportament trebuie să fie, nu-i aşa, universale! Iluzie!!! De aici până la toleranţă mai e un singur pas, uşor de făcut. Înveţi că a judeca oamenii conform unei grile predefinite e o eroare. Bine, poate că asta ştiai, teoretic, şi înainte. Însă e o mare diferenţă între toleranţa asumată ca un fel de „modă”, un fel de manifestare a corectitudinii politice şi cea pe care o asumi interior, din proprie convingere.

Nu sunt excluse, desigur, nici incidentele de parcurs. India te înfurie teribil, te contrariază până la disperare, te obligă să devii acid, insuportabil, dur, nedrept, inconsistent, gregar… Îţi trăieşti insomniile şi agresiunile uneori fizice la care te supune acest mediu cu o naturaleţe şi o lipsă de tragism alarmante pentru cei care te observă din exterior. Odată cu trecerea lunilor şi a anilor ceea ce rămâne e acceptarea lucrurilor pe care nu le poţi înţelege şi renunţarea la a diseca obiectele, sentimentele, ideile. Pentru unii, asta e sinonim superficialităţii. Când, însă, procesul prin care ai ajuns aici e atât de dureros fizic şi nu numai, când el e efectul unor experienţe care zdruncină la nivelul eului profund, nu cred că poate fi vorba de superficialitate. Aceasta se naşte tocmai din lipsa procesului, din arderea etapelor, din schematizare şi generalizare. Iar India pur şi simplu nu te lasă să faci asta. Cu condiţia de a trăi atât suficient de mult încât să conteze.

TEMA SĂPTĂMÂNII: GRAFFITI

octombrie 24th, 2010

Daniel Macovei 31-10-2010

Parisul astăzi

Cristina Dobrin 30-10-2010

În Beit Lehem

Teodor Nicolescu 29-10-2010

Natalie Schor 28-10-2010

O pisică de graffiti

Paula Duta 27-10-2010

O temă de reflecţie plasată în parcarea aflată pe Str.Pictor Arthur Verona colţ cu str.Dionisie Lupu pe un perete destinat mesajelor graffiti.

Natalie Montanaro 26-10-2010

A Watchful Eye in Bucharest

George Petrineanu 25-10-2010

Station Central, Roma

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Cine ne sunt duşmanii?

octombrie 18th, 2010

Voi încerca să vă propun o temă de reflecţie în această săptămână, în mai puţine cuvinte decât de obicei. Asta din cauză că aş prefera să nu răspund decât cel mult pentru mine întrebării din titlu, ci doar să ofer o perspectivă, câteva repere. Aş prefera ca fiecare cititor să-şi răspundă lui însuşi, fie că va binevoi să lase un ecou, fie că nu.

Constat cu stupoare şi mare dezamăgire că atunci când nu avem efectiv un pistol la tâmplă sau un cuţit în dreptul inimii, când nu planează deasupra capului nostru o ameninţare iminentă şi directă, avem o mare dificultate în a înţelege cine ne sunt cu adevărat duşmani. Nu că n-am avea. Avem mereu atât duşmani generici cum ar fi bolile, accidentele, ghinionul, cât şi duşmani cu chip de om, care dacă ar putea ne-ar călca în picioare, ne-ar umili, ne-ar elimina fizic.

Aţi asistat vreodată la revărsarea de ură între doi şoferi sau între un şofer şi un pieton, atunci când ambii sunt convinşi că au dreptate? Ziarele americane au mereu câte o relatare despre câte un caz de împuşcare mortală din cauza unei dispute rutiere între necunoscuţi care din întâmplare pot fi şi înarmaţi. Deci nu e nevoie să ai duşmani de-o viaţă ca să te trezeşti dintr-o dată că trebuie să-ţi salvezi viaţa din raza de acţiune a unui duşman cu un chip absolut necunoscut.

Dar ceea mă dezamăgeşte totuşi cel mai mult este modul în care transformăm în duşmani, posibili aliaţi. Omul nu este o fiinţă unidimensională şi nici nu putem fi exact la fel decât foarte rar, în aşa fel încât să existe o perfectă suprapunere de puncte de vedere, opinii şi sentimente. Mă dezamăgeşte modul în care le reproşăm altora că nu sunt exact ca noi. Şi nu cred în efectul educativ, motivaţional, al reproşului, în alegerea căii duşmăniei în tentativa de a schimba opinii, credinţe greşite în jurul nostru.

Pledez, în faţa tuturor celor care vor sincer să schimbe ceva în bine pe lumea asta, pentru mai multă răbdare cu cei care, în opinia noastră, greşesc. Pierzându-ne răbdarea, devenim aroganţi. Aroganţa este un antidot, nu un stimulent al comunicării.

Iar lipsa de comunicare întăreşte doar sistemele discreţionare. Consider sistemele discreţionare, ori de câte ori mă nimeresc în vreunul, un duşman personal.

FIFA investighează acuzații de vânzare a voturilor pentru turneele din 2018 și 2022

octombrie 17th, 2010

Federația Internațională de Fotbal (FIFA) a anunțat că investighează acuzații că doi membri ai comitetului său executiv ar fi declarat că sunt dispuși să-și vândă votul privind atribuirea turneelor finale ale Campionatului Mondial din 2018 și 2022.

Anunțul urmează publicării de către duminicalul londonez Sunday Times a rezultatelor unei anchete a unor ziariști camuflați în postura unor reprezentanți ai unui consorțiu de afaceri, care făceau lobby pentru atribuirea organizării turneului final din 2018 Statelor Unite.

Președintele FIFA, Sepp Blatter, a admis faptul că acest presupus scandal de corupție are un impact negativ asupra forului mondial, care urma să decidă pe data de 2 decembrie anul acesta cui va fi atribuită organizarea turneului final al Cupei Mondiale atât în 2018, cât și în 2022.

Cei doi reporteri de la Sunday Times, care pozau în reprezentanți ai unui consorțiu american, s-au întâlnit la Cairo cu Amos Adamu, președintele din Nigeria al Federației Vest Africane de fotbal și unul dintre cei 24 de membri ai comitetului executiv FIFA care decide pe 2 decembrie atribuirea turneelor finale.

Într-un interviu filmat cu cameră ascunsă, Adamu își dă, în mod aparent, acordul de a vota pentru candidatura Statelor Unite, contra sumei de 800000 de dolari, reprezentând banii necesari construirii a patru terenuri din material sintetic în Nigeria.

Adamu apare spunând că va vota pentru Statele Unite în 2018 și că această țară va constitui a doua sa preferință în 2022.

Între timp, de la înregistrarea interviului, Statele Unite și-au retras candidatura pentru 2018, în cursă rămânând Anglia, Rusia și două candidaturi comune, Belgia-Olanda și Spania-Portugalia. Pentru 2022, pe lângă Statele Unite candidează Australia, Japonia, Coreea de Sud și Qatar.

Reporterii mascați s-au întâlnit și cu un alt membru al comitetului executiv, Reynald Temarii, președintele Confederației de fotbal a Oceaniei și fost fotbalist profesionist la echipa franceză FC Nantes la sfârșitul anilor ’80.

Acesta a spus că urmărește atragerea unei sume de circa 2,5 milioane de dolari pentru înființarea unei academii de fotbal în Noua Zeelandă și a dat de înțeles că i s-au mai făcut oferte de cumpărare a votului pentru sume cuprinse între 10 și 12 milioane de dolari.

Reporterii ascunși au mai vorbit și cu alți patru foști demnitari FIFA care au confirmat și ei existența unor astfel de practici de corupție și în trecut. După înregistrarea declarațiilor și devoalarea identității celor doi reporteri ascunși, Sunday Times i-a întrebat pe cei șase ce au de comentat.

Unii au răspuns că au inventat povestirile lor, altul că a citit acuzațiile într-o carte, iar cei doi actuali membri ai comitetului executiv au răspuns că sunt interesați de investiții în regiunile lor și că votul lor nu e de vânzare.

Această investigație jurnalistică a confirmat suspiciunile care planează demult asupra corupției din procedurile de atribuire a turneelor finale ale Cupei Mondiale la fotbal, suspiciune de corupție care nu ocolește nici procedura de atribuire a Jocurilor Olimpice.

OLANDA ÎN HAINE ȘI PARFUM DE TOAMNĂ

octombrie 17th, 2010

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (ultima parte)

octombrie 17th, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

La Spitalul din Golta

 
Lida Burihovici Havas: Mi-au citit condamnarea la moarte şi m-au trimis  la Golta. Acolo m-a anchetat un ofiţer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. Într-una mă întreba:„Ce-ai făcut ?”. Şi eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Şi ce-ai mai făcut ?” „Doar atâta… –  ziceam eu în hohote de plâns. Cred că până la urmă şi-a dat seama că nu eram vinovată şi i s-a făcut milă de mine. La un moment dat a ordonat „Trimiteţi-o să lucreze la spitalul civil din Golta! ”

A.G. Ce era la Golta ? 

Lida Burihovici Havas: Erau mai multe lagăre, unul mare făcut special pentru bucureşteni şi unul vizavi de spital, unde erau masaţi cei desemnaţi să lucreze la pretură, prefectură.

A.G. În aceste lagăre puteaţi să şi munciţi ?

Lida Burihovici Havas. Da. Dar fără bani.

A.G. Primeaţi în schimb mâncare, nu-i aşa ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în ţară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare.

A.G. Şi atunci ce mâncaţi ?

Lida Burihovici Havas: Ne descurcam, mai căutam prin gunoaie şi mai erau localnicii miloşi care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care  îmi dădeau din raţia lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât şi medicii ucraineni.

A.G.: Cine erau bolnavii din spital ?

Lida Burihovici Havas: Localnici din Golta. Aveau şi o secţie de militari, dar noi nu aveam voie să intrăm acolo.

A.G.: Ce lucraţi acolo ?

Lida Burihovici Havas: Eram soră medicală.

A.G.: Şi bolnavii din lagăr erau duşi la spital ?

Lida Burihovici Havas:  Nu. Îi mai ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine. Cred că şi din cauză că au avut de suferit mult din partea românilor. Era un fel de revanşă de-a lor. Ţin minte că şeful asistenţei militare pe întreaga regiune era un ofiţer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori, şi numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă şi din porţiile lor îmi dădeau şi mie. Erau toate drăguţe şi, n-o să credeţi, dar pe toate le chema Lida…

 

Familia din lagăr: Berta şi Gary

A.G.: Mai erau şi femei din lagăr care lucrau la spital ?

Lida Burihovici Havas: Din primul moment m-am împrietenit cu o felceriţă care făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chişinău fusese împuşcată. O chema Berta. Avea un băiat Gary. Când a început războiul era la Chişinău, în vacanţă al bunici. Bunicii au fost prinşi şi împuşcaţi. El a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso şi compunea muzică. În lagăr a organizat o orchestră.

A.G.: În care lagăr ?

Lida Burihovici Havas: Lagărul de copii nu mai ştiu care. A ajuns la urechea celor de la legiune şi orchestra era chemată seara la dezmăţurile lor. Aşa mai apucau şi copiii să mai mănânce…

A.G.: Şi cum s-a întâlnit cu mama lui ?

Lida Burihovici Havas: Berta a aflat că există un lagăr de copii şi s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade, care s-a interesat dacă nu cumva era acolo şi fiul ei. Aşa l-a întâlnit. Era cu câţiva ani mai mic decât mine şi ne aveam ca fraţii…adică ne băteam…După mulţi ani a devenit un mare dirijor – Gary Bertini – şi mi-a scris o dedicaţie care suna astfel:: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam!” Cred că a murit cu câţiva ani în urmă… Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanţiale şi împărţeam totul cu Berta şi Gary.

A.G.: De unde primeaţi ajutoarele ?

Lida Burihovici Havas: Clandestin.

A.G.: Evreii din ţară îi ajutau pe cei din Transnistria?

Lida Burihovici Havas: Fiecare era ajutat de familie.

A.G.: Şi prin cine se trimiteau aceste ajutoare ?

Lida Burihovici Havas: Prin ceferişti şi jandarmi

A.G.: Cu riscul că nu ajungeau

Lida Burihovici Havas: Mai ajungeau, că se trimitea foarte mult…

Aşa a cunoscut unchiul meu un ceferist de la revizie şi a aranjat cu el ca atunci când află că e necaz… În retragere românii cu nemţii băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc şi îi ardeau de vii…

A.G.: De unde aveaţi informaţii ? Aveaţi ziare sau radio ?

Lida Burihovici Havas: Nici pomeneală! Mai primeam veşti de la medicii ucraineni. Tot timpul eram în pericol de a fi trimişi peste Bug, unde era administraţie germană.

A.G.: Ţineţi minte cumva cine erau şefii administraţiei române ?

Lida Burihovici Havas: Isopescu Modest era prefectul de Golta, adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut. Dar şi mai crunt era şeful siguranţei…Nu mai ştiu cum îl chema, dar i se spunea „vânătorul de evrei”.

La un moment dat s-a zvonit că se desfiinţează lagărul şi ne trimite pe toţi peste Bug. Aveam  înţelegere cu Enache să-l anunţ în ceasul al doisprezecelea…

 

Salvarea poartă numele Enache

A.G.: Cine era Enache?

Lida Burihovici Havas: L-am cunoscut cu prilejul unei campanii de vaccinare la ceferiştii din Golta. Am aflat că e gălăţean şi am început să comunic prin el, cu unchiul meu. Unchiul meu îmi trimitea câte ceva cu el şi îl plătea foarte bine. Se înţeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Aşa că i-am trimis vorbă.

A.G.: De ce n-aţi făcut-o mai repede ? De ce a aşteptat ultimul moment ?

Lida Burihovici Havas: Nu uitaţi că în ţară dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreieşti, deportau toată familia…La unchiul meu locuia bunica şi o soră de-a lui cu un copil mic… Soţul ei fusese omorât la pogromul de la Iaşi. Aşa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult…Şi atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Convenisem că în ziua în care reuşeşte să-mi pregătească evadarea, va veni şi va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Şi aşa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înţeles, mi-a spus: „Venim şi noi cu tine!”.. Tocmai primisem un palton de acasă.. I l-am dat lui Gary să-l îmbrace. Vă daţi seama ce uimit a fost Enache când ne-a văzut pe toţi trei ! Ne-a urcat într-unul din vagoanele trase pe şină moartă. Ne-a băgat în locaşul pentru găleată şi mătură. Pe toţi trei.

A.G.: Dar locul acela e foarte mic

Lida Burihovici Havas: Da… Ne-am înghesuit acolo… Eram ca într-un coşciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leşinaţi şi am început să tuşim.  Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni şi i-a scos pe Gary şi pe Berta.  Urma să mă scoată şi pe mine, când cineva l-a văzut prin oglinda unui compartiment şi a tras semnalul de alarmă. Enache a mai avut prezenţa de spirit să trântească cu piciorul uşa peste mine. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta şi Gary i-au coborât din tren.

A.G.: Ce s-a întâmplat cu ei?

Lida Burihovici Havas: E o poveste prea lungă s-o mai spun acum…Dar au scăpat şi ei cu viaţă.

A.G.: Când aţi ieşit din ascunzătoare ?

Lida Burihovici Havas: La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiaţi. Şi acolo am tras o spaimă pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că-s una de-a lor. Când am ajuns acasă, la Galaţi, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat acolo un timp, iar apoi în fiecare zi eram dusă la alte rude de ale mele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria.  La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul meu a reuşit să-mi facă acte false şi mai ieşeam din casă. După 23 august am putut în sfârşit să fiu şi eu liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coşmaruri şi când vedeam o uniformă militară o luam la goană…

Teama de a povesti a durat decenii

A.G.: După război aţi povesti despre Transnistria ?

Lida Burihovici Havas: După război ne-au schimbat buletinele şi trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde aţi fost în perioada 1940 – 1944? şi am răspuns „La Galaţi.”

A.G.: De ce ?

Lida Burihovici Havas: Mi-a fost frică. Trăiam cu senzaţia că ne iau şi ne trimit înapoi…

A.G. : Nici în familie nu aţi povestit despre cele îndurate?

Lida Burihovici Havas: Ba da,în prima seară când am ajuns acasă. Unul dintre fraţii mamei care fusese ofiţer de cavalerie, licenţiat în litere, avea o nevastă foarte ţâfnoasă. I-am povestit ei şi a făcut o criză de nervi cu convulsii…

A.G.: Ani de zile n-aţi povestit. Nu voiaţi să vă amintiţi ?

Lida Burihovici Havas: Mi se spunea motănel pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram tare, tare  bolnavă fizic şi psihic.

Venisem bolnavă de blenoragie… În urma unui viol. Un ofiţer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după nişte fete, la un chef. M-au luat cu forţa acolo. M-a bătut şi a abuzat de mine… Nu aveam cum să mă apăr, cum să ripostez…Eram tare nenorocită când am ajuns acasă. Medicul care m-a tratat cu injecţii cu lapte, nişte injecţii foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de boala asta, că nu sunt singura, că nu e ruşine…Ruşine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal…Ştiţi că l-am întâlnit pe acest Ionescu…

A.G: Când ? Unde ?

Lida Burihovici Havas: Lucram la Institutul de Statistică la Direcţia de Publicaţii, pe malul Dâmboviţei, într-o clădire mare roşie. Şi la colţ, la un stop era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Şi când l-am văzut am pierit.

A.G.: Era după război.

Lida Burihovici Havas: După mulţi ani…Am stat într-un gang până s-a făcut noaptea şi abia atunci am îndrăznit să ies… Ar fi trebuit să-l prind şi să-l reclam, dar mi-a fost frică.

A.G: A fost judecat şi condamnat cineva din conducerea de la Golta ?

Lida Burihovici Havas: Aristide Pădure a fost condamnat şi alţi câţiva.

A.G : Şi iată că după atâţia ani v-aţi hotărât să vorbiţi.

Lida Burihovici Havas: Trebuie să povestesc, când văd că se neagă cele petrecute. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puţinele supravieţuitoare care mai trăiesc.

A.G: E primul interviu pe care-l daţi ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Am mai povestit în cadrul programului Survivors of the Shoah. Au venit şi m-au filmat. La un moment dat operatorul a izbucnit în plâns şi a spus:  „Eu nu mai rezist!” şi a ieşit afară…A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu şi lui Stelian Tănase. Şi el a fost foarte impresionat. La sfârşit m-a îmbrăţişat.

A.G.: Sunteţi tare obosită. Propun să încheiem. Aţi mai fi avut ceva de povestit?

Lida Burihovici Havas: Încă o dată pe atât…

Note sumare asupra familiei în India

octombrie 17th, 2010

Protest impotriva crimelor de onoare. Sursa: "The Independent"

Întrebaţi fiind care dintre valorile lumii lor li se par a fi cele mai importante, majoritatea indienilor vă va răspunde: „familia”. Nu de puţine ori, rugându-mi studenţii să îmi vorbească despre diferenţele pe care le percep în mod subiectiv între India şi Europa (care pentru ei are identitate unitară, uneori monolitică) am ajuns să vorbim invariabil despre familie. Mi s-a spus adesea că gestul unei tinere familii europene de a trăi separat fată de părinţi ar fi expresia unei lipse de ataşament sau, şi mai tranşant, a unei lipse de „iubire”. Mai mereu argumentul meu forte a fost centrat în jurul noţiunii de „spaţiu intim”. Mi se părea o idee irefutabilă. Un cuplu are nevoie de intimitate pentru că, în definitiv, asta e una dintre raţiunile funcţionării lui. A trăi împreună înseamnă, desigur, responsabilitate, dar beneficiul suprem este independenţa, intimitatea. A-ţi respecta părinţii poate însemna şi a le respecta propriul lor spaţiu intim. A locui separat nu înseamnă a-i ignora complet, ci pur şi simplu a fi mai puţin invaziv şi a-ţi proteja într-un fel propria familie proaspăt întemeiată. Mai târziu aveam să îmi dau seama că greşeam fundamental. Aduceam în discuţie o noţiune cvasi-necunoscută indianului de rând: „spaţiul intim”. Aici totul se petrece în mijlocul colectivităţii. În India tradiţională soţia este adusă în locuinţa socrilor, urmând să fie ceva între o menajeră iscusită şi o fabrică de copii sănătoşi, de preferat băieţi. În aceeaşi casă locuiesc două sau chiar trei familii diferite, într-o relativă armonie. Cum cu excepţia indienilor care lucrează în sectorul guvernamental, ceilalţi nu primesc o pensie la retragerea din activitate, societatea exercită o presiune suplimentară: copiii îşi întreţin în totalitate părinţii care, la rândul lor, iau decizii în legătură cu mariajul acestora. Intimitatea şi spaţiul privat nu îşi găsesc locul în vocabularul indienilor, ele fiind înlocuite de o altă noţiune care le acoperă integral: datoria.

Tineri de 30 – 31 de ani, virgini încă şi fără nicio relaţie amoroasă până la această vârstă îşi petrec timpul „studiind”. Unii dintre ei nu au lucrat o singură zi până la această vârstă şi „studiul” nu e de fapt, de multe ori,  decât o scuză pentru trândăvie. Când termină cu „studiatul”, nu numai că nu au diplome de master sau doctor, dar abia îngaimă câteva fraze într-o limbă străină şi sunt posesorii unei diplome echivalente cu cea de licenţă. Familiile îi întreţin, părinţii le caută o soţie şi nu de puţine ori chiar o slujbă iar viaţa lor se desfăşoară în aceiaşi parametri de generaţii. Într-o discuţie informală, unul dintre ei mi-a mărturisit că până la 30 de ani, vârstă pe care o avea la momentul conversaţiei noastre, nu a dormit nici măcar o singură noapte în afara casei părinteşti. Nu mănâncă altceva decât ceea ce îi găteşte propria sa mamă şi nici prin gând nu îi trece că ar putea să îşi găsească singur o soţie. Avusese o prietenă acum ceva vreme, dar când mama şi sora au aflat, l-au somat să renunţe. Evident, s-a conformat. L-am întrebat de ce şi a rămas uşor confuz, debusolat. Mi-a explicat că îşi iubeşte familia şi că pentru el nimic altceva nu e mai important decât să respecte cuvântul mamei. Altădată, am fost întrebat de câţiva dintre studenţii mei ce anume fac atunci când nu am ore la universitate. Le-am spus că atunci când nu mă întâlnesc cu prietenii, mă uit la un film, citesc sau scriu. „Singur? Şi nu mă plictisesc?”. Pentru ei, a rămâne singur echivala cu o experienţă de o maximă tristeţe, cu o plictiseală insuportabilă. Straniu într-o ţară cu o puternică aură spirituală. Orice formă de spiritualitate presupune invariabil singurătatea, explorarea sinelui, auto-interogarea. În limite rezonabile, desigur.

În încercarea mea de a desluşi misterele unui asemenea comportament am avut un alt obstacol serios: crimele de onoare. De fiecare dată când un tânăr/o tânără se îndrăgosteşte împotriva voinţei părinţilor, povestea tinde spre o tragedie shakespeariană. Nu de puţine ori, părinţii sau alte rude apropiate ale celui/celei din casta superioară  comit gesturi extreme, de multe ori crime de o cruzime greu de imaginat. În lumea rurală, ei nici măcar nu sunt pedepsiţi. Nu cu multă vreme în urmă, un asemenea caz s-a petrecut chiar în New Delhi. O fată se pare că „şi-ar fi pierdut onoarea” într-o relaţie cu un tânăr dintr-o castă inferioară. La aflarea veştii, părinţii fetei i-au convocat pe cei doi la un consiliu de familie. De bună credinţă, imaginându-şi că se vor pune la punct detaliile viitoare căsnicii, cei doi au răspuns invitaţiei. În casa fetei, în prezenţa ambilor părinţi şi a unui unchi, tinerii au fost torturaţi vreme de vreo două ore şi apoi ucişi prin electrocutare. Fata avea 19 ani, băiatul 20. În acest caz, tatăl şi unchiul au fost reţinuţi. Primul dintre ei avea să declare că nu regretă gestul; ce altceva i-ar mai fi rămas de făcut după ce fiica îl dezonorase? Dincolo de patina de Ev Mediu a poveştii se ridică întrebarea: cât de importantă este familia în societatea indiană dacă un tată îşi poate tortura şi ucide fiica? Despre ce fel de „iubire” poate fi vorba în acest caz? Nu cumva, ca de atâtea alte ori, indienii despre care vorbesc confundă noţiunea de „iubire” cu cea de „proprietate”? Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că India se schimbă. Destul de încet, însă. Majoritare sunt încă familiile pentru care „onoarea” trebuie apărată cu orice preţ. Îngrijorător este că asemenea „coduri morale” sunt insuflate multora dintre tinerii indieni. Prea puţin independenţi, dispuşi să se cufunde în tradiţie (asta e o soluţie comodă până la urmă, nu ?!) şi nu să facă efortul de a gândi sau acţiona individual, în pofida unor sisteme restrictive, aceştia sunt adesea indivizi nedefiniţi emoţional, cu excese într-o direcţie sau alta. Tinerii plâng sau râd brusc, emoţionaţi de scene benigne din diverse filme, femeile trecute de vârsta a doua ţipă isteric atunci când vreun viril personaj masculin bolywoodian rămâne pe la jumătatea filmului fără cămaşă… e o adolescenţă trăită repetitiv. Neavând spaţiu intim în care să îşi poată manifesta pulsiunile, neacordându-şi răgazul de a reflecta la diferite probleme ale propriei lor existenţe, oamenii aceştia îşi trăiesc întreaga viaţă în public, ajutaţi fiind de faptul că uneori le lipseşte cu desăvârşire simţul ridicolului.

Odată în plus trebuie spus că şansa Indiei stă în incredibila sa putere de a se schimba rapid. Direcţia schimbării, însă,  este întotdeauna imprevizibilă, ca de fiecare dată când ea se petrece brusc, fără spaţii de reflecţie, fără predispoziţia de a învăţa de la cei din jurul tău.

Fereastra dinspre bucătărie

octombrie 17th, 2010

Intr-un joc revers sa ne imaginam bucataria din afara, savurand metamorfoza ingredientelor si aducerea acestora intr-o bucurie epicureeana, fie ea si de putina durata.

Creatiile culinare staruie in memoria noastra, ne poarta in trecut si ne readuc lumea bunicilor, a mamei, a unui restaurant, a unei petreceri, chiar a unui voiaj etc.

Proust, Flaubert, Rembrandt, Van Gogh reprezinta doar cateva repere universale in descrierea de elemente culinare in creatia lor.

Cand rostim Paris ne si indreptam catre inegalabilul croissant la micul dejun, rostim Bologna si memoria gustativa a celor mai bune paste ne redefinesc imaginarul italian.

In urma cu ani la Munchen, impreuna cu Johannes Zultner, poet si bun prieten german am pregatit impreuna o cina pescareasca de inspiratie romaneasca in timp ce comentam cateva versuri din poezia lui August von Platen (1796-1835).

Seara cu pricina la un pahar de vin alb si cu peste gatit ca la cherhanaua din Tulcea  m-a inspirit la scrierea unui poem intitulat August :

Poetul spintecand un peste si sangele inunda masa,

Celalalt poet allege leusteanul, telina, cimbrul si recita un poem:

“Cine a privit cu ochii frumuseteta este aproape azvarlit in moarte.”

Poetii pierduti cu seara in netezimea fluviului,

Fumul din ceaun ademenind turistii,

tinerele subtiri si blonde intra in poeme surazand

nepasator,

poetul din poem, poetul din vecinatate,

si celalalt – adevaratul poet, prietenul tuturora, raman ca dusi de ape:

“El ar vrea ca moartea sa miroasa din fiecare floare.”

PS Poemul de mai sus, publicat pe la sfarsitul anilor ’80 si citit intr-o emisiune a postului de radio Europa libera a starnit reactiile acide ale unui hagiograf de la Scanteia, pe nume Emil Vasilescu ce in ura sa impotriva poeziei absconse, pesimisto-reactionara a atacat si versurile citate (din jocul poetic intertextual) nestiind pesemne ca apartineau lui August von Platen.

ASCENSIUNEA CHINEI

octombrie 17th, 2010

Renuntand la dogma marxista, liderul chinez Deng Hsiaoping, in 1979, a liberalizat economia tarii, a introdus masuri „capitaliste” pentru stimularea productivitatii si a facilitat participarea intreprinderilor chineze la activitatea economica internationala. Consecintele au fost spectaculoase. In ultimii 30 de ani, economia chineza s-a dezvoltat exaltant, cu o crestere anuala de peste 10%. Tranzitia de la comunism la capitalism dominat de stat s-a facut fara ca Partidul Comunist Chinez sa renunte la monopolul puterii politice. Incercarile unora de a forma structuri independente de partidul-stat au fost sanctionate prompt, brutal si fara ezitare de catre organele de securitate.

Ascensiunea vertiginoasa a transformat China intr-o putere economica globala, a modificat raportul de forte in lume si, prin expansiunea si modernizarea fara precedent a fortelor militare, a timorat tarile din vecinatate. In 2010, China a depasit Japonia si a devenit, dupa SUA, a doua putere economico-financiara a lumii. Numai in luma iunie 2010, surplusul Chinei in tranzactiile comerciale cu restul lumii a fost de 20 miliarde USD. Rezervele de valuta convertibila acumulate de China au ajuns la o valoare uimitoare de 2.500 miliarde USD.

Modelul de dezvoltare economica al Chinei, bazat pe productie pentru export, mana de lucru ieftina si subevaluarea monedei nationale a permis Chinei sa inundeze pietele americane, europene si mondiale cu produse ieftine. Ceeace a subminat capacitatea de export a occidentalilor. Succesul modelului chinez, implicand un capitalism controlat de stat si incorsetarea politica a populatiei, reprezinta o tentatie majora si o justificare ideologica dubioasa pentru lideri cu ambitii autoritariste din alte tari.

In ultimii 15 ani, China si-a marit puterea militara intr-un ritm accelerat. Guvernantii de la Beijing nu publica date despre fondurile cheltuite pentru dotarea fortelor armate, pentru avansarea tehnologiei militare si pentru modernizarea capabilitatii militare. Datorita lipsei de transparenta, semnificatia strategica a inarmarii intense a Chinei este oarecum nebuloasa. Inconteastabil, China a depasit cu mult nivelul fortelor armate necesare pentru apararea tarii. Se stie ca flota chineza a achizitionat un numar impresionant de fregate, distrugatoare si submarine. Fortele aeriene au fost dotate cu sute de avioane moderne. Beijingul a planificat sa construiasca cel putin doua portavioane. Investind masiv, China si-a perfectionat tehnologia rachetelor balistice si de croaziera. Rachetele au fost amplasate in submarine, pe vapoare si in avioane. China a continuat sa-si modernizeze arsenalul nuclear strategic, a investit masiv in sisteme anti-satelit, in instalatii anti-racheta si capabilitati cibernetice agresive. China a lansat sateliti proprii, a construit instalatii de radar cu raza mare de actiune, retele de sonar pe fundul marii si aparatura de bruiaj electronic. Avand un litoral de peste 12.000 de km, intr-o regiune cu clima temperata, cu multe locuri ideale pentru instalatii portuare, China a devenit o putere navala redutabila. Portavioanele americane, considerate indestructibile in trecut, au devenit vulnerabile. Este clar ca Beijingul intentioneaza sa domine zonele maritime din jurul Asiei de Sud-Est, sa forteze reunificarea cu Taivanul si, in timp, sa contracareze preponderenta navala a Statelor Unite in vestul Oceanului Pacific.

Alarmate de expansiunea militara si de pretentiile teritoriale ale Chinei, celelalte puteri din regiune precum Japonia, India si Corea de Sud au decis sa-si amplifice si sa-si modernizeze fortele navale proprii. Pentru securitate, aceste state, ca si celelalte tari mai mici din regiune si-au exprimat clar interesul ca SUA sa-si mentina o prezenta militara considerabila in Asia. Din nefericire, in ultimii zece ani, America, preocupata cu razboaiele din Irak si Afganistan, a neglijat sa participe la unele exercitii militare comune cu aliatii din Asia de Sud-est.

Presedintele chinez Hu Jintao a incercat repetitiv sa asigure comunitatea internationala ca ascendenta Chinei, fiind eminamente pasnica, nu ameninta pe nimeni. Alte declaratii oficiale, comentarii si publicatii chineze sugereaza ca cei de la Beijing intentioneaza sa-si extinda influenta in Asia Centrala, in regiunile putin populate din Mongolia si din Rusia de Est, in Indochina si in Oceanele Indian si Pacific. Marea densitate a populatiei chineze din provinciile din nord a stimulat migrarea progresiva a multor chinezi in Mongolia si in teritoriile vaste din Rusia de Est. Aceasta „colonizare discreta” a Rusiei de Est ar putea crea conflicte majore intre cei doi giganti asiatici fosti-comunisti si ar putea forta Rusia sa formeze un nou partenetiat strategic cu SUA ca sa neutralizeze tendintele expansioniste ale Chinei.

Statele din Indochina nu au capabilitatea de a rezista dominatia Chinei. Infricosate ca ar putea deveni vasali ai Chinei, Vietnam, Singapore, Tailanda, Malaezia, Laos si Indonezia au incercat sa stabileasca relatii de colaborare cu Statele Unite ca sa previna recreerea „Imperiului Chinez”. Beijingul are pretentii teritoriale aupra unor insule si regiuni maritime cu rezerve de hidrocarburi in Marile Chinei de Est si de Sud in dispute cu Japonia, Filipinele si Vietnam.

Revizionismul guvernantilor chinezi se reflecta si in activitatea diplomatica. Beijingul a refuzat sa condamne Corea de Nord pentru torpilarea si scufundarea unui vapor militar Sud-Corean in martie 2010, scontata cu moartea celor 46 de marinari de pe nava. In aprilie 2010, elicoptere militare chineze au zburat amenintator deasupra unor distrugatoare japoneze. China pretinde sa fie recunoscuta ca mare putere globala, sa i se accepte dominatia in vecinatate si sa fie arhitect principal intr-un proces de redefinire a institutiilor internationale deoarece China nu a contribuit la organizarea lor si deoarece institutiile existente favorizeaza Occidentul. Beijungul vrea sa reformuleze regulile care guverneaza comertul dintre tari, transferul de tehnologie, politca fiscala, convertibilitatea monetara si problemele climaterice. China prefera sa participe activ in cadrul unor grupari de securitate regionale precum Organizatia de Cooperare de la Shanghai, unde China este liderul principal.

In anii 90 si 2000, Beijingul a facut eforturi majore ca sa atraga investitorii straini. Acum, autoritatile au creat reguli noi care ingradesc considerabil activitatea firmelor straine in China. Ele nu pot participa la programele de procurare ale guvernului si sunt obligate sa transfere in China numai tehnologiile cele mai avansate. In China, capabilitatile stiintifice si tehnologice au progresat dramatic. Numarul de ingineri absolventi in China a ajuns la 900.000 anual. Prin comparatie, India produce 350.000 si SUA numai 70.000. Neavand restrictii „bioetice” sau „de mediu”, cercetatorii chinezi sunt capabili sa depaseasca Occidentul in anumite domenii de mare potential precum genetica moleculara, celule stem si nanotehnologia. Desi programul de spatiu al Chinei este secret, se stie ca Beijingul planuieste sa aterizeze astronauti pe luna in 2013.

Din motive istorice, conflicte teritoriale si diferente culturale, China si India au fost si, probabil, vor ramane rivali. Cele doua tari cu populatii uriase, in crestere economica viguroasa, au devenit concurenti acerbi in obtinerea accesului la resurse naturale din strainatate. In 1962, intr-o regiune de frontiera, armata chineza a atacat India si a ocupat teritorii vaste contestate de ambele tari. Infranta si umilita, India nu a uitat razboiul respectiv si nu a acceptat „ocupatia” chineza a teritoriilor in disputa. Deocamdata, ambii giganti, inarmati cu arme nucleare, au evitat o noua confruntare militara si au restabilit relatii diplomatice in 1976. Ca sa mentina India preocupata cu alte rivalitati in Asia de Sud, China a ajutat Pakistanul sa obtina armament nuclear, i-a furnizat armament modern si ii construieste reactoare nucleare. Beijingul a respins propunerea ca India sa devina membru permanent al Consiliului de Securitate ONU. In schimb, in ultimii zece ani, India a gazduit guvernul tibetan al lui Dalai Lama. In trecut, locuitorii majoritari din provinciile chineze Tibet si Xinjiang au rezistat dominatia imperiala a Chinei.

In Asia de Sud-Est se desfasoara o mare cursa inarmarilor. Regiunea nu are institutii regionale de securitate care sa previna escaladarea primejdioasa a ambitiilor, rivalitatilor si disputelor dintre protagonistii principali. Tarile respective se implica intens in manevre politice si diplomatice, aliante bazate pe interese reale sau perceptii echivoce si realinieri surprinzatoare. India si China au o granita comuna de 4,000 km. In mare parte, frontiera lor este nerecunoscuta de ambele state. Influente nationaliste pot agrava disputele teritoriale si pot precipita conflagratii militare extrem de daunatoare. Expansiunea militara a Chinei poate reinflama rivalitatea istorica a tarii cu Japonia. Peninsula coreana, divizata si tensionata, poate exploda oricand.

Statele Unite, avand o prezenta militara considerabila in regiune, continua sa garanteze securitatea Taivanului. Cu toate acestea, reunificarea Taivanului cu China pare inevitabila. Proiectiile specialistilor americani sugereaza ca, din punct de vedere militar, dupa 2020, SUA nu va mai putea apara insula. Presiunile economice, sociale si militare ale Beijingului pot deveni irezistibile pentru Taivan. Deja, o treime din exporturile taivaneze merg in China. Doua treimi din companiile taivaneze au investitii in China. Calatoriile dintre Taivan si China, din ce in ce mai frecvente, si interpenetrarea populatiilor respective sunt deja avansate. Politic, Taivanul inca nu accepta o simpla reintegrare in China. Extinderea suveranitatii chineze asupra Taivanului i-ar conferi avantaje strategice enorme, i-ar permite sa-si extinda infulenta spre vestul Oceanului Pacific si ar consacra „China Mare” ca o putere hemisferica dominanta cu pretentii globale.

30 august 2010

Cercul inchis al jocurilor finite

octombrie 17th, 2010

Şi pentru că tot veni vorba de joc, cred că ar merita puţină atenţie la câteva detalii, ce pot ridica la nivel de filozofie de viaţă, o banală activitate …competiţională derivata din spiritul ludic, consecinţă a filiaţiei noastre la …lumea animală.

În fond, jocul este o competiţie între doi sau mai mulţi indivizi (celule) care respectă anumite reguli şi care se „luptă” pentru a câştiga ceva (jocul are o miză). Generalizând, jocul este o interacţiune între oameni conform unor reguli, fiecare „sperând” să câştige. Este un proces ce „sparge”, fragmentează întregul (jucatorii, societatea) în Invingători şi … Restul lumii.

Să luăm ca exemplu jocul de fotbal. Fotbalul este jocul dintre două echipe (2×11) între care există un acord: pasele se fac exclusiv folosind picioarele şi capul şi se caută marcarea unui număr cât mai mare de goluri pentru a câştiga meciul… campionatul… cupa; se instituie deci o constrângere (nu cu mâna), şi se defineşte un scop, respectiv o miză. Orice abatere de la această „viziune” simplificată este sancţionată în numele jocului.

Jocul are şi alt gen de constrângeri. Este amplasat şi limitat în spaţiu (aria unde jocul de fotbal se poate desfăşura) şi în timp (fluierul arbitrului întrerupe acţiunea după exact 90 de minute, fapt cunoscut de la început, în acord cu reguli speciale; deci ştim exact când îincepe şi când se termină). Acest ultim criteriu permite să considerăm jocul de fotbal ca fiind un joc finit. Il putem numi aşa deoarece: ştim exact unde se desfasoară, care şi unde sunt de găsit partenerii de joc, ştim şi cât durează. Odată început şi având o durată finită, jocul trebuie să se termine. Finalitatea lui constă în a stabili cine câstigă – singurul lucru neştiut de la început. Se joacă pentru a afla cine este învingătorul!

Ce sens ar mai avea jocul dacă nu am afla până la sfârşit cine a câştigat? (unii ar spune: frumuseţea jocului în sine; poate! Puţini sunt însă aceia care vor intra la meci la mijlocul partidei şi vor ieşi satisfăcuţi după 20 de minute… căci au admirat JOCUL). Altfel spus, întreaga acţiune de pe teren are ca scop primordial să stabilească cine este învingătorul dintre cele două tabere ce iau parte la joc. Două tabere implică o fragmentare a unui întreg în părţi: în echipa A şi echipa B, în jucători şi suporteri, în suporteri şi indiferenţi…

Ce se „câştigă” într-un asemenea joc? Ceva concret! Un titlu, cel de campion în 1920…în 1990… în 2010… Rămâne …mai departe (?!) doar numele celui înscris pe cupă… în rest… uitare (!?).  Puţini sunt cei care îşi amintesc frumuseţea unei partide, sau se gândesc şi empatizează cu ceea ce simt jucătorii pe teren, (care sunt sentimentele lor, frica, durerea în urma loviturii primite, etc.). Jucătorii, aidoma unor figurine abstracte, a unor „gladiatori” sunt asimilaţi în rezultate. Ne reamintim numai rezultate. Ele devin „ţintă”, valoare.  Restul… context, un fond din care se detaşează… „strălucitor”:  Invingătorul.

Rezultatul unui joc finit este definitiv, nu poate fi schimbat. Este istorie. Totul se poate schimba, dar nu putem schimba faptul că cineva a câştigat un anumit titlu la un moment dat. Putem juca acelaşi joc de mai multe ori; de fapt participăm în fiecare an la un nou campionat. În cadrul unui campionat se joacă câte un joc nou în fiecare săptămână; dar de fiecare dată când cineva câştigă sau pierde, rezultatele sunt definitive. Aceasta este o mare proprietate a jocului finit şi care aduce multa încrâncenare, frică, întunecă frumuseţea jocului, asimetrizează valoarea întregului în favoarea unei parţi ce vremelnic a ocupat o poziţie particulară.

Dacă analizăm o astfel de descriere a unui joc, putem afirma că: jocurile finite sunt bazate pe COMPETIŢIE şi pot fi considerate ca interacţiuni între oameni care ştiu că au ceva de câştigat şi ceva de pierdut.

Dar să urmărim şi o altă faţetă a „logicii” jocurilor finite. Este imposibil ca toţi oamenii care participă la joc să respecte toate regulile (măcar din greşeală le vor încălca). Dacă cineva care joacă fotbal prinde mingea cu mâna, acţionând astfel în contradicţie cu ceea ce prevede regulamentul, atunci această persoană este „pedepsită” pentru încălcarea regulilor. Încălcarea regulilor face ca rezultatul astfel obţinut să nu fie validat. Dacă cineva prinde mingea cu mâna şi o introduce în poarta echipei adverse, deşi mişcarea plasei confirmă finalitatea unei acţiuni în consonanţă cu obiectivul meciului (golul), acţiunea nu va fi omologată căci s-a violat o regulă în vigoare. Putem sugera că acestă acţiune generată din întâmplare sau intenţionat, din revoltă, din…prostie este modul în care se poate spune că s-a născut… rugby-ul (evident metaforic vorbind).  Din însăşi inima unui joc bine cunsocut s-a născut, s-a “inventat” un nou joc, invenţie ce a început cu o încălcare a unei reguli într-un joc existent şi cunoscut de toată lumea. Desigur, acel nou joc nu mai putea fi numit fotbal, deşi la urma urmelor, ar fi fost posibil ca această încălcare a regulamentului să fie ea însăşi omologată în fotbalul mondial. Aceasta af fi înseamnat că fotbalul ar fi „inghitit” (metabolizat) noutatea , rămânând un singur joc…dar altfel.

Nu s-a întâmplat aşa; fotbalul a rămas fotbal şi a fost inventat şi un nou joc. Acest nou joc a fragmentat acelaşi întreg în două … pasionaţii de fotbal şi pasionaţii de rugby… Atât cei ce doresc să joace direct cât şi spectatorii au acum o nouă problemă… unde să mă duc? Ce să joc? Ce spun celor din jur că îmi place? Să spun adevărul… sau să merg de partea celui mai tare?… sau a celor mulţi…? Dileme ce se multiplică pe măsură ce numărul „jocurilor” creşte… Fragmentarea generează comunităţi cu principii şi valori diferite ce încearcă să coexiste dar, fără să o dorească, moştenesc ceva din esenţa, din atitudinea jocului la care participă, caci toate presupun…  competiţia! Trebuie sa fiu MAI… Trebuie sa fiu… Trebuie…

Bătălia de pe teren se mută în „stradă” şi apoi în viaţă… Este un proces ce face ca să ajungi, cu sau fără o afinitate specifică,  să fi „împachetat” într-un grup…într-un joc. Să vezi realitatea din acea perspectivă, evident parţială şi limitată. Să te baţi pentru a ajunge măcar odată Nr. 1 sau, să te lupţi o viaţă întreagă cu presiunea statutului de învins, de manipulat…  Şi cum ai putea să continu viaţă din această postură „jalnică”, ce ai putea face mai departe… Sunt cîteva opţiuni clasice: să devi indiferent… sa te sinucizi… sa ataci şi sa bîrfeşti „jocul” fără însă să activezi coerent pentru a schimba ceva… să cauţi vinovaţi şi „conspiraţii”… sau să cauţi creativ o ieşire specifică şi personală…o STRAPUNGERE dincolo de bariera psihologică indusă de joacă şi joc… (reiterez aici filozofia filmului MATRIX)

În toate cazurile, miza unui joc presupune că este ceva de câştigat… Dacă ar fi vorba de experienţă, abilitate, valoare, competenţe ar fi minunat (dar pentru asta trebuie să fi în joc, acolo pe teren, acolo unde se decide prin „luptă” învingătorul, acolo unde muşchii, inima şi mintea se unesc pentru victorie. Unde adevăratul câştig este în dezvoltare personală). Câştigul de a fi… spectator şi „cârcotaş” pe marginea jocului, împreună cu …prietenii care …ştiu de ce…în acea postură în care muşchii se atrofiază de stat, mintea se înţeţoşează de aburii berii şi burta se umflă aberant de „mâncarea” înghiţită în stres, câştigul spuneam, sigur nu este al individului, al spectatorului…ci al celui ce organizează acest joc. Al celui ce culege banii de la tot ce se întâmplă pe lângă joc, în numele unui „business” inspirat şi inteligent construit… De la fel de fel de gadget-uri la curent electric, transmisiuni de radio şi televiziune, internet, şi mii de alte „jocuri” colaterale ce abosrb TIMP şi VIAŢĂ!

Putem spune deci că orice acţiune umană, ce are ca scop final obţinerea prin competiţie a unui “titlu” ce condiţionează participarea ulterioară la alte actţuni, poate fi vazută ca un joc finit. Într-un joc competitional finit: - există o fragmentare implicită a întregului social în două categorii de participanţi: jucători şi spectatori, activi şi pasivi, invngatori şi învinşi etc; - completiţia are ca scop câştigul (miza) şi generează o ierarhie;  -  educaţia jucătorului implică formarea sa în spiritul acceptării şi respectării reguli de joc; odată intrat totul se reduce la respectarea regulamentului (individul devine sclavul unui mecanism ce îl formează, il valorizează în interesul Jocului, îl aruncă dacă nu mai face faţă, nu mai aduce… victorii…?!);  -   lipsa de etică şi morală crează condiţii pentru apariţia unor jocuri perverse care  „spirjină” ajungerea la varf, la „bucate” a unora ce nu au calităţile necesare, sau crează iluzia unnei asemenea posibilităţi; -   se generează şi se acumulează frustrare, care determină la un momentdat, brusc şi neaşteptat, colapsarea însăşi a jocului; frustrarea ce poate apărea pe nesimţite în unii participanţi ai jocului finit poate fi cauza unui abandon, a unui moment tensionat ce poate fi „sămânţa” unui nou joc… cu un alt nume … cu alte reguli şi alţi spectatori… dar în final tot un joc finit.

Am putea oare să ne imaginăm şi un altfel de… joc? unul… infinit? unul fără competiţie? cu o miză în afara Eu-lui?

Cine apără derapajele politice ale savantului Paulescu?

octombrie 17th, 2010

In 1922, Nicolae  C. Paulescu,  savant binecunoscut  in tara si strainatate pentru cercetarile care au dus la descoperirea insulinei, a înfiinţat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Naţionala Creştină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagra in mijlocul tricolorului romanesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara “România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români” (Apărarea Naţională, nr.2 din 22 noiembrie 1925, p. 3).

Paulescu a propagat teoria inferiorităţii biologice a evreilor, enunţând teme care vor deveni populare în Germania nazistă.  Antisemitsmul politicianului a devenit astfel parte din opera sa stiintifica, un fapt examinat in detaliu in monografia Polemica Paulescu: Stiinta, Politica, Memorie scrisa impreuna cu istoricul Horia Bozdoghina, care este in curs de aparitie la Editura Curtea Veche. Cu toate acestea, opera antisemita a lui Paulescu, care insumeaza zeci de articole, carti si brosuri, a fost minimalizata de reprezentanti ai elitei politice si culturale din Romania post-revolutionara.

Iată părerea social-democratului Adrian Păunescu, exprimată în plenul Senatului pe 6 septembrie 2004: „…este foarte grav că i se reproşează după atâţia ani lui Paulescu un fapt de publicistică, un fapt de orientare politică, atunci când toată lumea se bucură de efectele pozitive ale descoperirii lui. …. Nu se poate să-l considerăm pe Paulescu vinovat, după 83 de ani de fapte politice care au trecut, când el a dat şi turcilor, şi norvegienilor, şi românilor, şi evreilor, şi întregii omeniri un medicament care a prelungit viaţa tuturor fără nici o discriminare. Este – cum să vă spun?! – un talibanism inacceptabil!”. Uneltele fostului senator sunt minimalizarea, dezinformarea şi comparaţia imorală. Mai întâi, minimalizarea; lui Paulescu i se reproşează, în mod justificat, nu „un fapt de publicistică” ci propagarea cu tenacitate a unui discurs antisemit de o josnicie şi virulenţă neegalată, înainte şi după el, de nici unul din cei ce au aruncat acest fel de gunoaie în spaţiul public român. Pe urmă, dezinformarea; în ciuda străduinţelor sale, Paulescu nu a contribuit la introducerea insulinei în tratamentul diabeticilor români, evrei sau din orice altă parte a lumii. La sfârşit, comparaţia imorală: cum poate scuza meritul ştiinţific al lui Paulescu revărsarea de ura din opera lui antisemită?

Pentru un alt (fost) senator, istoricul Gheorghe Buzatu (Partidul România Mare) cazul Paulescu incită la analogii cu cel al compozitorului Richard Wagner. Într-un discurs în care „neica Nimeni” din străinătate, comunismul şi Adolf Hitler sunt invocaţi cu minimalizările şi disocierile aşteptate, Buzatu simte nevoia să avertizeze plenul Senatului pe 8 septembrie 2003: „Cazul recent fabricat al ilustrului Nicolae Paulescu – este adevărat, în străinătate, dar cu ecouri, discriminări şi nuanţe aiuritoare la noi, la Bucureşti, acest caz ne readuce în atenţie pe acela, în integralitate absurd, al lui Wagner, care nu ar mai trebui, vezi Doamne, audiat, pe motivul cã ar fi fost preferatul lui Adolf Hitler! …Intervine undeva un neica Nimeni, ca pe vremea lui Stalin, şi reclamã cum cã soarta proletariatului ar fi în pericol şi autorităţile se grăbesc, la New York, la Paris sau la Bucureşti, sã demoleze busturi ori, mai grav, sã cenzureze spirite”. Dincolo de retorica suburbană, Buzatu practică dezinformarea, pentru că Richard Wagner nu a fost numai compozitorul favorit al lui Adolf Hitler, dar şi autorul infamului Das Judenthum în Musik, publicat sub pseudonim în 1850 şi sub semnătura autorului în 1869. Pornind de la o gelozie profesională faţă de Felix Mendelssohn şi Giacomo Meyerbeer, Wagner dezvolta tema evreilor care pun în pericol cultura germană. Soluţia dorită de Wagner era ameninţătorul Untergang, care implica condamnarea, decăderea şi dispariţia acestei rase dăunătoare.

Elita literară a fost reprezentată pe banca apărării lui Paulescu de Eugen Simion în calitate de preşedinte al Academiei Române, instituţia care se prezintă drept „simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale”. Rugat să comenteze protestele din vara anului 2003 de la Paris pentru revista Formula As, Eugen Simion începe cu o dezinformare: „…într-adevăr, în anii 20, în circumstanţele socio-politice de atunci, profesorul Nicolae Paulescu a publicat câteva articole antievreieşti, regretabile din toate punctele de vedere”. Paulescu nu a publicat câteva articole antievreieşti, ci peste 50 de cărţi, broşuri şi articole care propagau un antisemitism visceral şi cereau curăţirea etnică a teritoriului ţării. Apoi, această activitate a început înainte de primul război mondial, nu în anii 20. Simion continuă cu precizarea că „opiniile personale ale lui Nicolae Paulescu n-au fost urmate de acţiuni violente în sfera socială”. Încă o dată, avem mărturia lui Corneliu Zelea Codreanu că Eugen Simion se înşeală; antisemitismul lui Paulescu şi Cuza a influenţat direct şi semnificativ ideologia „Căpitanului” şi a Legiunii Arhangelului Mihail, care a comis acţiuni violente în sfera socială. Paulescu este nevinovat, crede Simion, pentru că „ … el însuşi n-a participat, în nici o împrejurare, la acţiuni care l-ar putea culpabiliza. Nu i se pot imputa delicte reale”. Ne este greu sa credem că fostul preşedinte al Academiei Române nu considera incitarea la ura de rasă un delict real.

Peter Manu

Professor of Clinical Medicine

Albert Einstein College of Medicine

New York

Ciudata aritmetică a punctului de pensie

octombrie 17th, 2010

Legea privind sistemul unitar de pensii publice a stârnit dispute aprinse, accentul deplasându-se mai întâi spre modalitatea în care a fost adoptată şi apoi către vârsta de pensionare a femeilor. Ultimul aspect nu are nici o importanţă practică, întrucât el urmează să producă efecte abia peste 20 de ani; or, după cum merg treburile în România, mă aştept ca între timp legea să sufere suficiente modificări încât disputa de astăzi să fie uitată.

Ceea ce pare să fi ieşit din atenţia publică este tocmai prevederea care va afecta în cea mai mare măsură viaţa pensionarilor în următorii ani – mă refer la principiul care stă la baza stabilirii valorii punctului de pensie. Conform articolului 102 al legii, „valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% din rata inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe (sic) anul precedent”. Să încercăm să înţelegem ce înseamnă asta, din perspectiva nivelului de trai al viitorilor pensionari. Astăzi, punctul de pensie este de 732,8 lei, adică 37% din salariul mediu brut (aproximativ 1.962 lei – media primelor şapte luni ale acestui an). Să presupunem că începând din 2012 vom reuşi să depăşim criza economică şi că vom avea o creştere anuală a salariului brut, în termeni reali, de 10%. Ipoteza este plauzibilă, dat fiind decalajul actual dintre veniturile salariale din România şi celelalte ţări UE, decalaj care este de aşteptat să scadă în condiţiile globalizării pieţei muncii.

Aplicând formula din lege, în următorul an salariul mediu brut va fi de 2.158 lei, iar punctul de pensie de 769 lei, deci raportul va deveni 36%. Continuând calculele cu creionul în mână, veţi constata că după 10 ani de aplicare a acestei legi, punctul de pensie va ajunge la 23% din salariul mediu. Pentru simplificare, am făcut abstracţie de rata inflaţiei, întrucât ea afectează în egală măsură ambii termeni ai ecuaţiei (pensia şi salariul). Peste mai mult de 10 ani lucrurile se vor înrăutăţi, căci aceeaşi lege ne spune că începând din 2021 punctul de pensie nu se mai înmulţeşte cu 50%, ci cu 45% din creşterea salariului mediu brut şi apoi procentul se reduce gradual cu câte 5 în fiecare an, până la eliminarea totală din calcul a salariului mediu (în 2030). Cifrele din acest scenariu vor fi diferite dacă ritmul de creştere a salariului brut va fi altul decât cel din ipoteza noastră, dar miezul demonstraţiei este acelaşi: mecanismul noii Legi a pensiilor duce inevitabil la mărirea decalajului dintre salariul mediu şi punctul de pensie.

Aşadar, autorii legii ne spun că, dacă vom ieşi la pensie peste 10 ani, va trebui să trăim cu mai puţin de un sfert din veniturile pe care le-am avut ca salariaţi. De fapt, proporţia va fi mai mică, deoarece pensia se calculează pe baza mediei salariilor din întreaga perioadă de activitate, ori acestea sunt de regulă mai mici la începutul carierei. Vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să apreciaţi cum ar fi viaţa dumneavoastră când va trebui să vă descurcaţi cu un sfert din banii pe care-i câştigaţi acum. Judecaţi apoi în ce măsură putem vorbi despre respectarea articolului 47 al Constituţiei („Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”). Din punctul de vedere al guvernanţilor, răspunsul e simplu şi l-am auzit de nenumărate ori în ultima vreme: atâţia bani avem, atâţia vă dăm. Din punctul meu de vedere, al contribuabilului, lucrurile stau altfel. La urma urmelor, sistemul de pensie este un contract între mine şi stat. Va să zică, statul îmi ia mie, timp de 40 de ani, în mod obligatoriu, câte o treime (31,3%) din câştigul salarial. După asta, îmi dă înapoi, timp de 20 ani (ştiu, sunt exagerat de optimist), mai puţin de un sfert din salariu. Vi se pare un târg corect?

Perspectivele unor pensii civilizate pentru cei care astăzi sunt în plină activitate ar putea fi îmbunătăţite dacă, aşa cum se întâmplă în întreaga Uniune Europeană, sistemul de pensii nu s-ar sprijini pe un singur pilon (strâmb, cum am văzut): cel al pensiei de stat obligatorii. Fostul guvern pusese temelia celui de-al doilea pilon, al pensiilor private obligatorii, dar actuala legislaţie a pus în conservare lucrarea începută. Cât despre al treilea pilon, cel al pensiilor private facultative, acesta pare a fi sortit uitării.

Programul politic al Partidului Național Ortodox Român

octombrie 17th, 2010

Art.1    Partidul Național Ortodox Român (PNOR) este formațiunea politică care reprezintă în cel mai înalt grad interesele majorității covârșitoare a poporului român.

Art.2    PNOR se constituie în temeiul și respectă legile și Constituția actuală a țării.

Art.3    De îndată ce va ajunge la putere, PNOR va modifica Constituția, eliminând separația dintre stat și religie, declarând România stat național-ortodox al românilor.

Art.4    PNOR va declara Biserica Ortodoxă (BOR) biserică națională și îi va restabili locul preponderent în viața națiunii.

Art.5    BOR va primi subvenții substanțiale de la bugetul de stat pentru desfășurarea activității sale, inclusiv dezvoltarea învățământului religios.

Art.6    Patriarhul BOR va fi membru de drept al guvernului României și al Senatului. Toți episcopii vor fi membri de drept ai Senatului.

Art.7    Religia ortodoxă va deveni materie obligatorie de studiu în toate școlile, pentru toți elevii, indiferent de religia fiecăruia dintre ei.

Art.8    Legea cultelor va stabili reguli stricte de funcționare pentru celelalte culte, interzicându-se prozelitismul religios, cu excepția celui creștin-ortodox.

Art.9    Codul Penal va fi modificat, incriminându-se blasfemia, relațiile sexuale între persoan e de același sex, avortul provocat la femei de sub 45 de ani sau cu mai puțin de cinci copii. Va fi reintrodusă pedeapsa cu moartea și pedepsele corporale în școli, poliție, închisori și armată. Execuțiile se vor face în public.

Art.10  Va fi reintrodus serviciul militar obligatoriu, pentru bărbații în vârstă de 18 – 25 de ani, iar mobilizările se vor face până la 60 de ani. Vor fi organizate activități paramilitare pentru toate persoanele de sex masculin între 14 și 60 de ani.

Art.11  Statul va încuraja natalitatea, oferind alocații sociale pentru fiecare copil. Vor fi încurajate femeile casnice, deoarece PNOR consideră că locul femeii nu este la lucru, ci în casă, la crescutul copiilor și în bucătărie.

Art.12  PNOR va încuraja corporatismul în economie. PNOR combate atât tendințele socialiste cât și cele capitaliste în economie.

Art.13 Capitalul străin este permis în economia românească doar în condiții excepționale.

Art.14  Drepturile minorităților naționale vor fi strict reglementate și se va încuraja integrarea și asimilarea lor. Dreptul de a folosi limba maternă în public pentru  minoritățile naționale va fi sever limitată. Orice tendințe separatiste vor fi pedepsite aspru, mergându-se până la pedeapsa cu moartea.

Art.15  PNOR va legifera obligativitatea denumirii de “țigan”, iar denumirea de “rom” sau “rrom” va fi interzisă, ca o insultă la adresa poporului român și folosirea ei va fi pedepsită cu amenzi penale sau cu închisoarea. Se va permite folosirea unor termeni actualmente proscriși, precum “jidan” sau “bozgor”.

Art.16  Va fi revizuită programa școlară și va fi eliminată predarea obligatorie a Holocaustului. PNOR consideră că acesta este o invenție a evreilor ca să culpabilizeze poporul român. Va fi abrogată aberanta Lege 107/2006 care incriminează negarea Holocaustului. Va fi reabilitat Mareșalul Antonescu și căpeteniile legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Art.17 PNOR va propune BOR sanctificarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Art.18  Va fi mărit numărul zilelor de sărbătoare nelucrăroare, incluzându-se aici Boboteaza, Lăsata Secului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfânta Maria, Cuvioasa Parascheva. Va fi marcată în fiecare an ziua de 6 septembrie 1940, când a fost înființat statul național-legionar.

Art.19 Vor fi interzise organizații precum franc-masoneria, cluburile Rotary și în general toate filialele unor organizații internaționale sau care promovează cosmopolitismul, cum ar fi de pildă Fundația Soros.

Art.20 În planul politicii externe, PNOR va scoate imediat România din Uniunea Europeană, NATO, Consiliul Europei, FMI, Banca Mondială, etc, va rupe imediat relațiile cu Israelul. România își va reorienta relațiile către țări ortodoxe, precum Republica Moldova (pentru a cărei reunificare imediată va milita), Rusia, Ucraina, Serbia, Grecia și Bulgaria (PNOR va încerca să convingă aceste două din urmă țări să părăsească Uniunea Europeană).

Acesta este doar un proiect. Invităm pe românii ortodocși și iubitori de neam să vină cu propuneri de modificare sau adăugire.

Nota redacției: Îi salutăm pe cei care au sesizat intenția sarcastică a acestui articol.  Deși intenția este una de caricaturizare, veți găsi, sub o formă sau alta, toate aceste idei exprimate în public.

TEMA SĂPTĂMÂNII: “BĂRBATUL DE LÂNGĂ TINE”

octombrie 17th, 2010


Leonard Cohen – I’m your man

Daniel Macovei 24-10-2010

Nu ne pasă de nimeni

Angela Cosma 23-10-2010

Iubirea adolescentină

Natalie Schor 22-10-2010

Cu mine ești în siguranță

Andrea Ghiță 21-10-2010

Bărbatul de lângă mine aduce de mulţi, foarte mulţi ani - cu dragoste, trudă, tenacitate şi sensibilitate – bucuria sărbătorii în sufletul meu.

Teodor Nicolescu 20-10-2010

Contemplatio

Dan David 19-10-2010

Culorile, nuanțele, se petrec  odată cu oamenii.

Unde se duc?

Dar noi unde mergem?

Unde e albul trandafirului oferit prima oară?

Unde e albastrul nesfârșit al ochilor tăi?

Culorile, nuanțele, se petrec odată cu oamenii.

Unde se duc?

Unde mergem și noi.

Paula Duta 18-10-2010

Contopirea

Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.-V.Hugo-

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Mulţi chemaţi, puţini aleși – ghidul idiotului pentru alegerile din 28 noiembrie

octombrie 17th, 2010

Categorii de partide în competiţia electorală

Campania pentru alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010 are un specific aparte. Ea se desfăşoară după o guvernare provizorie a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), care a durat aproximativ un an. Aceasta e suficient pentru ca cetăţenii să-şi facă o impresie şi s-o compare cu guvernarea precedentă a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Oricum, experienţa arată că nu ne putem aştepta la un număr mai mare de 5–6 formaţiuni politice, capabile să depăşească pragul electoral de 4%. În campania curentă şanse sigure sau semnificative de depăşire a pragului electoral îl au preponderent partidele parlamentare. Printre partidele extraparlamentare sînt formaţiuni care ar putea depăşi pragul electoral, însă menirea acestora va fi mai mult să influenţeze rezultatele finale ale partidelor mari.

Rezultatele ultimelor alegeri parlamentare din 29 iulie 2009, deopotrivă cu rezultatele celor mai recente sondaje de opinie, dar şi intensitatea activităţilor politice curente, sugerează că partidele angajate de curînd în competiţia electorală ar putea fi, de o manieră foarte schematică şi arbitrară, clasificate în patru categorii: partide mari; partide de baraj; partide plancton; şi partidele letargice. Printre aşa-zisele partide mari, cu şanse sigure(?!) de depăşire a pragului electoral sînt: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM); Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Democrat Liberal din Moldova (PLDM) şi Partidul Liberal (PL). Împreună aceste formaţiuni pot acumula ~75–85% din voturile alegătorilor. Partide de baraj sînt considerate cele cu potenţial la limita depăşirii pragului electoral — Alianţa “Moldova Noastră” (AMN), pe segmentul de centru al spectrului politic, şi Partidul Social Democrat (PSD) — pe cel de centru-stînga. Împreună aceste formaţiuni pot acumula 5–10% din voturile alegătorilor.

Partide plancton sînt considerate cele cu potenţial de absorbţie a unei părţi semnificative a votului electoratului indecis. În această categorie ar putea fi incluse:

  • pe segmentul de stînga şi centru-stînga — Mişcarea “Ravnopravie” (MR), Partidul Umanist din Moldova (PUM), Partidul “Moldova Unită” (PMUEM), Uniunea Centristă din Moldova (UCM);
  • pe segmentul de centru — Partidul pentru “Neam şi Ţară” (PpNŢ);
  • pe segmentul de centru-dreapta şi dreapta — Mişcarea “Acţiunea Europeană” (MAE), Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), Partidul Naţional Liberal (PNL).

În anumite condiţii, şi în dependenţă de calitatea campaniei electorale, fiecare dintre partidele plancton ar putea acumula ~1–4%. Ele ar putea acumula per ansamblu 5–10% din voturile alegătorilor. Evident, voturile pentru aceste partide formează aşa-zisul plancton electoral, care va alimenta, posibil alături de formaţiunile din categoria a doua, scorul final al partidelor din prima categorie (vezi rubrica a 6-a).

Partide letargice sînt cele pentru care votează preponderent doar membrii acestora, şi nu întotdeauna toţi dintre ei. Pentru fiecare din majoritatea acestor partide, de obicei, votează fracţiuni de procent. Mai mult de jumătate din cele 31 de partide înregistrate oficial fac parte din această categorie. Aceste formaţiuni pot obţine per ansamblu ~1–2%. Existenţa acestor partide nu este lipsită de sens. Adesea, partidele letargice sînt solicitate în calitate de platforme de împrumut, pentru intrarea imediată, rapidă, a unei persoane sau a unui grup în politică sau în campania electorală. Aceştia se iluzionează că pot avea vreo idee sau vreun mesaj ce pot crea unde de şoc, menite să spargă tiparele comportamentului electoral, deşi există cazuri de succes. În ultimii 15 ani au existat vreo 7–8 cazuri de acest gen, cînd partide letargice au fost cumpărate sau împrumutate. În această campanie electorală PpNŢ reprezintă un astfel de caz, acesta avînd drept misiune specială, declarată — promovarea campaniei anti-mafia. Ţinînd cont de intensitatea campaniei anti-mafia, de accesul la resursele mediatice, deci şi la cele financiare, se poate admite trecerea PpNŢ din categoria partidelor letargice în cea a partidelor plancton.

Caracteristicile care fac diferenţele

Gradul sporit de inerţie a comportamentul alegătorilor se datorează fragmentării societăţii moldoveneşti după anumite criterii. Această fragmentare s-a profilat clar acum 20 de ani şi, din păcate, persistă constant, ieşind în evidenţă mai ales în timpul campaniilor electorale. În acest sens, pot fi identificate patru caracteristici care fac diferenţele între principalele partide politice şi contribuie în mod cardinal la structurarea electoratului: identitatea etno-lingvistică; gradul de toleranţă şi/sau exacerbare a fobiilor; orientarea externă; stilul comportamental (vezi rubrica a 2-a a tabelului).

Factorul legat de identitatea etno-lingvistică a cetăţenilor Republicii Moldova este determinant în fragmentarea societăţii moldoveneşti. Principalele partide politice se poziţionează foarte clar vis-a-vis de cetăţenii care se identifică drept — români, moldoveni sau rusolingvi (reprezentanţii minorităţilor naţionale). Ponderea acestei caracteristici este pusă în evidenţă de statistica electorală, de subiectele de top de pe diferite forumuri pe internet. Cea mai recentă dovadă, în acest sens, ţine de faptul că unele partide politice au invocat drept cauză a eşecului referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 — practicarea masivă a votului etnic. Adevărul este că votul etnic este caracteristic mai ales pentru PCRM şi PL. Şi problema statutului limbii ruse, încercările de iniţiere a unui referendum, este o dovadă, în acest sens.

Factorul legat de gradul de toleranţă sau de exacerbare a fobiilor se referă la atitudinea faţă de cei ce se identifică altfel din punct de vedere etno-lingvistic. Această caracteristică este definitorie pentru fragmentarea electorală. Din punct de vedere al comportamentului electoral, rupturile cauzate de exacerbarea fobiilor etno-lingvistice sînt mult mai pronunţate decît cele cauzate de clivajele clasice. În acest sens, schematic se pot identifica patru segmente mari, dominate politic şi electoral de:

  • PCRM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi rusolingvilor, cu o puternică încărcătură anti-românească, exprimată drept combatere a aşa-zisului pericolului românesc;
  • PDM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi rusolingvilor, apelînd constant la toleranţă şi eliminarea fobiilor;
  • PLDM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi românilor, apelînd constant la toleranţă şi eliminarea fobiilor;
  • PL promovează mesaje adresate preponderent românilor, avînd un caracter care este perceput drept anti-rusesc, prezentat sub camuflaj anticomunist.

Caracteristica referitoare la orientarea externă este expresia faptului că de-a lungul existenţii Republicii Moldova în calitate de stat independent problema supravieţuirii sau dispariţiei acesteia a fost una de top. Din considerentele menţionate, poate fi înţeleasă tratarea de manieră peiorativă a partidelor din Republica Moldova drept partide geopolitice şi nu politice. În acest sens, se poate afirma că în mod constant a fost cultivat mitul despre incapacitatea de a se consolida în calitate de stat independent, de aceea urmînd ca Republica Moldova:

  • să se unească cu România — proiectul unionist de la început anilor ’90 ai secolului trecut;
  • să se integreze profund în structurile CSI (1994–2000), inclusiv să aderarea la Uniunea Rusia-Belarus (2001–2002);
  • să meargă pe calea integrării europeane, idee dominantă, de compromis, din 2003 pînă în 2007. În acest sens, în 2005, o dată cu semnarea Planului de Acţiuni UE-Moldova, ideea respectivă a stat la baza Parteneriatului politic pentru integrarea europeană, document votat în Parlament în unanimitate, cu 101 voturi. Ideea respectivă a fost considerată drept una de consens naţional, dar a fost subminată în 2007, după pierderea de către PCRM a alegerilor locale generale şi renunţarea publică la ea de către liderul PCRM, Vladimir Voronin. Consecinţele acelei renunţări au fost substanţiale: pierderea încrederii în sinceritatea PCRM de a merge pe calea integrării europene; revenirea la retorica agresivă anti-românească; reanimarea metodelor de hărţuire a opoziţiei, care a culminat cu 7 aprilie 2009; conflictul public între şeful statului şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, care a culminat cu părăsirea de către acesta a PCRM după evenimentele din aprilie 2009. Pornind de la cele expuse, este curios că în prezent liderul PCRM critică UE pentru duble standarde, prefăcîndu-se că nu înţelege de ce tratează diferenţiat PCRM şi nu reacţionează la plîngerile acestuia vis-a vis de guvernarea AIE.

O caracteristică care face diferenţele, foarte importantă, ţine de stilul comportamental. Această caracteristică se referă la modalitatea şi gradul de flexibilitate în adoptarea deciziilor, precum şi la capacitatea formării coaliţiilor, inclusiv a celor post-electorale. În acest sens:

  • PCRM, deşi este în opoziţie, mai practică încă un comportament de partid dominat (cu un rating mai mare de 40%), exclusivist şi vanitos, recurgînd în mod constant la boicoturi cu potenţial de generare a crizelor politice. Astfel, boicotarea alegerii şefului statului în decembrie 2009 a făcut ca Republica Moldova să supravieţuiască timp de un an cu un guvern provizoriu, provocînd alegeri anticipate; boicotarea timp de o jumătate de an a şedinţelor Parlamentului a cauzat multiple blocaje din cauza lipsei cvorumului; boicotarea referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 a cauzat menţinerea stării de incertitudine în privinţa depăşirii crizei politice după alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010, etc. Toate aceste lucruri indică asupra intenţiei de revanşă electorală, dar şi asupra pericolului incapacităţii PCRM de a dialoga constructiv cu eventualii parteneri pentru depăşirea crizei instituţionale;
  • PL manifestă un comportament romantic, făcînd apel la adevărul istoric şi la demnitatea naţională, invocînd necesitatea reparării nedreptăţilor istoriei, însă fără a vorbi despre un proiect unionist. Acest lucru este pus în evidenţă de către PNL, care indică asupra manierei paliative a comportamentului PL — sîntem români, unionişti, dar nu punem pe agenda politică problema unirii cu România. Oricum, comportamentul PL evocă romantismul din perioada renaşterii naţionale de la sfîrşitul şi începutul anilor ’80-’90 a secolului trecut. Acel romantism a fost de factură unionistă, de aceea evocarea lui a stîrnit reacţii adverse, mai ales din partea PCRM. Deosebirea dintre romantismul anilor ’90 şi cel prezent este că acum 20 de ani adevărurile istorice erau declarate în cadrul Marilor Adunări Naţionale, iar în prezent, aceleaşi adevăruri istorice, se decretează. Liderul PL, Mihai Ghimpu, deţinînd funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova a recurs la acest procedeu de decretare a adevărurilor istorice, inclusiv, din considerente de ordin intra-partinic. În consecinţă, spre exemplu, partenerul strategic al Republicii Moldova — Federaţia Rusă, prin intermediul “Rospotrebnadzor” a început, la fel ca şi în 2006, să găsească impurităţi toxice (un fel de cioburi de adevăruri istorice, dizolvate în vinurile moldoveneşti) în produsele agro-alimentare de import din Moldova. De fapt, lupta Federaţiei Ruse cu impurităţile toxice are origini ideologice şi ţine de cultivarea reflexelor condiţionate celor care pun la îndoială rolul ei exclusiv pozitiv în istoria secolului XX;
  • PDM şi PLDM s-au manifestat drept formaţiuni pragmatice, concentrate pe soluţionarea problemelor social-economice, lăsînd problemele trecutului — istoricilor, iar problemele orientării externe — diplomaţilor calificaţi. Totuşi, există anumite deosebiri între pragmatismul PDM şi cel al PLDM. Spre exemplu, PDM lunecă cu paşi giganţi spre cartelizare, adică spre contopirea cu clanurile economice pentru care contează doar profesionalismul şi eficienţa în guvernarea treburilor publice. PLDM face, de fapt, acelaşi lucru, numai că ceva mai metodic şi mai deghizat.

Relevanţa rezultatelor ultimilor alegeri şi a ultimilor sondaje pentru estimări

Pornind de la faptul că în lipsa unor şocuri sociale sau politice inerţia comportamentului electoral este foarte mare, putem considera că rezultatele alegerilor din 29 iulie 2009 reprezintă un punct de reper credibil pentru analiza aşteptărilor legate de alegerile din 28 noiembrie 2010 (vezi rubrica a 3-a din tabel). Compararea acestor rezultate cu intenţiile de vot exprimate în ultimele sondaje de opinie (vezi rubrica a 4-a din tabel) poate fi sugestivă în estimarea distribuirii indecişilor între segmentele de alegători cu opţiuni ferme.

De obicei, cifrele ce indică intenţiile de vot în sondaje sînt mai mici decît rezultatele alegerilor. Aceasta fiindcă înainte şi după alegeri aderenţii de conjunctură ai partidelor devin indecişi, numărul lor fiind, de obicei, este foarte mare (~30–40%). În acest sens, este de remarcat că sondajele arată dimensiunile nucleelor tari, adică procentajul celor cu convingeri greu de zdruncinat, şi a aderenţilor de conjunctură, la momentul măsurărilor sociologice. Se poate afirma că în Republica Moldova există doar două formaţiuni cu nuclee tari autentice — PCRM şi PL, primul fiind de ~20–25%, iar cel de al doilea de ~5–10%. Explicaţia e simplă: PL are un electorat cu rădăcini frontiste, care a susţinut activ mişcarea de renaştere naţională, iar PCRM are un electorat nostalgic, care deplînge dispariţia patriei socialiste — URSS.

Nucleul tare al PCRM îl formează pensionarii şi reprezentanţii minorităţilor naţionale. Potrivit cercetărilor tip exit-poll alegătorii PCRM sînt în proporţie de ~60% pensionari şi în aceeaşi proporţie reprezentanţi ai minorităţilor etnice, mulţimi ce se intersectează. Aceasta explică în mare măsură retorica PCRM bazată pe dimensiunea socială, precum şi retorica pro-CSI şi pro-rusească. În acest sens, este de menţionat că în perioada guvernării PCRM, după răcirea relaţiilor moldo-ruse (2005–2006) şi practicarea unei retorici anti-ruseşti, la alegerile locale generale din 2007 PCRM a pierdut ~15% din electorat. Reacţia imediată a liderului PCRM, Vladimir Voronin, a fost, după cum s-a menţionat deja, stoparea Parteneriatului politic pentru integrare europeană, revenirea la retorica pro-CSI, reanimarea metodele autoritare de hărţuire a opoziţiei, lucruri care s-au soldat cu recuperarea electoratului pierdut către parlamentarele din 2009.

Nucleul tare al PL format din alegătorii cu viziuni naţionaliste, pro-româneşti, purtătorii romantici ai idealurilor mişcării de renaştere naţională. Întrucît pînă în 2007 ratingul PL era de doar ~0,5%, este evident că nucleul tare al PL este preponderent format din foştii alegători ai PPCD, decepţionaţi de evoluţiile conciliante ale acestei formaţiuni. În acest sens, PL, pentru a se menţine în categoria partidelor mari, va trebuie să rămînă ostaticul unei retorici naţionaliste, pro-româneşti, avînd un cîmp de manevră limitat ce nu poate depăşi nivelul de ~15%.

Nu se poate vorbi la modul real despre nuclee tari în cazul PDM şi PLDM, care fiind, de fapt, siamezi politici au preponderent alegători cu viziuni labile, de conjunctură. PDM a fost conceput ca o platformă reformistă pentru promovarea centrismului politic, practicat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut de Partidul Democrat Agrar. După 13 ani de la fondare în PDM s-au schimbat practic totul, inclusiv liderul, rămînînd constantă doar afişarea doctrinei social-democrate şi pledoaria pentru centrismul de stînga. Labilitatea electoratului PDM a ieşit la iveala în cadrul alegerilor din 2001 şi reeditată in parlamentarele din 2009. La alegerile din 5 aprilie 2009 PDM a acumulat ~3%, ajungînd în categoria partidelor de plancton. Preluarea conducerii PDM de către vareag-ul — Marian Lupu, înainte de alegerile din 29 iulie 2009, a readus formaţiunea, cu un rezultat de ~13%, în categoria partidelor mari. Este evident că nu se poate vorbi despre un nucleu tare al PDM.

La rîndul său, PLDM, pur şi simplu nu a avut timp să-şi consolideze vreun nucleu tare, deşi s-a afirmat rapid, după ce liderului acestuia Vlad Filat, nemulţumit de evoluţiile din cadrul PDM, al cărui vice-preşedinte a fost mulţi ani, s-ar rupt de formaţiune în 2007. Formaţiunea şi-a consolidat poziţiile electorale mai ales prin convertirea activă a structurilor regionale şi locale ale altor partide, inclusiv parteneri, lucru foarte reprobabil pentru stabilirea unor relaţii ulterioare de parteneriat credibil şi coalizare pentru guvernare. Deocamdată, datorită unor factori de conjunctură, inclusiv a faptului că liderul PLDM deţine funcţia de Prim-ministru, rating-ul formaţiunii din sondaje (~20%) depăşeşte rezultatul ultimelor alegeri (~17%). Este o dovadă certă că formaţiunea este în creştere.

Atît PLDM cît şi PDM ar avea nevoie de o prestaţie electorală, mai mult sau mai puţin de succes pe parcursul a cîtorva cicluri electorale, pentru a-şi consolida nişte nuclee tari. Acest lucru explică oarecum rivalitatea între aceste formaţiuni, deşi pare a fi evident că pentru o evoluţie ascendentă a Republicii Moldova cooperarea acestor formaţiuni ar fi foarte utilă. Deocamdată însă, fiind flancat de PDM şi PL, PLDM încearcă să se extindă şi din contul acestora. Aceasta nu place celor două formaţiuni, care la rîndul lor, practică o coalizare nedeclarată pentru a strîmtora cîmpul de manevră prin strîngerea în cleşte a PLDM.

Cercetările sociologice arată că preferinţele alegătorilor indecişi se grupează în preajma platformelor partidelor mari. Cele 30% de indecişi au evident preferinţe de stînga, centriste sau de dreapta. Dacă luăm în consideraţie rezultatele ultimelor alegeri şi rezultatele BOP, atunci putem presupune că din cele ~30% din indecişi aproximativ o jumătate sînt concentraţi între PCRM şi PDM. De aceea, principala luptă electorală se va da anume pe acest segment. În linii mari, de succesul acestei competiţii va depinde soarta coaliţiei postelectorale — va fi ea de centru stînga sau de centru-dreapta. Indecişii dintre PDM şi PLDM ar forma un segment de ~10%, iar cei dintre PLDM şi PL, respectiv, ar forma un segment de ~5%. Aceasta înseamnă că în actuala campanie electorală PL are cel mai mic cîmp de manevră. Mai mult, succesul relativ al PL poate fi perceput ca un fel de insucces al PLDM. Din perspectiva eventualei re-editări a AIE competiţia dintre PLDM şi PL pentru aproximativ 5% de voturi este lipsită de relevantă. Din acest punct de vedere, calitatea campaniilor PCRM, PDM şi PLDM, fiecare dintre care are un cîmp de manevră imens, în joc putînd fi puse segmente de peste 10–15%, va fi determinantă pentru rezultatele finale ale alegerilor (vezi rubrica a 5-a din tabel, referitoare la estimarea distribuţiei preferinţelor indecişilor între partidele mari). Însă partidele mari nu trebuie să uite de ambiţia partidelor plancton pentru absorbţia electoratului indecis, acestea avînd posibilitatea să limiteze serios cîmpul de manevră al partidelor mari (vezi rubrica a 6-a a tabelului).

Concluzii

Competiţia electorală pentru parlamentarele din 28 noiembrie conţine un şir de necunoscute inedite, care fac imposibile estimări cît de cît precise privind rezultatele finale. Aceasta fiindcă, deocamdată, nu poate fi estimat nici măcar aproximativ impactul cîtorva factori:

  • gradul optimismului social. Sondajele din ultima vreme au arătat o scădere semnificativă a încrederii cetăţenilor în instituţiile publice, precum şi tendinţe negative în estimarea situaţiei social economice. În acelaşi timp, încă nu poate fi estimat impactul cadoului electoral, făcut de Guvern — compensaţiile pentru perioada rece a anului pentru pensionari, familii vulnerabile şi angajaţii sectorului bugetar — “pentru aproximativ o jumătate de milion de pensionari, 30 mii familii vulnerabile şi 60 mii de angajaţi din sectorul bugetar”. Rezultatele electorale din campaniile precedente, comparate cu rezultatele sondajelor pre-electorale sugerează că, atunci cînd parametrii măsurabili care caracterizează optimismul social sînt pe o pantă ascendentă, majoritatea absolută a indecişilor votează cu partidele puterii. Şi dimpotrivă, dacă optimismul social este descendent, atunci indecişii protestează, votînd opoziţia parlamentară sau extraparlamentară;
  • cearta dintre componentele AIE. Disensiunile din AIE, apărute ca urmarea a angajării răspunderii Premierului Vlad Filat pentru legea privind modificările şi completările la bugetul de stat pentru anul 2010, document care tocmai conţine cadoul electoral menţionat mai sus, riscă să umbrească în plan mediatic efectul pozitiv al acestuia — creşterea optimismului social. Cearta are la bază faptul că procedînd de o manieră egoistă Premierul Filat i-a lipsit pe ceilalţi lideri ai AIE — Mihai Ghimpu, Marian Lupu şi Serafim Urechean, de statutul de co-autori ai cadoului electoral, lucru care s-ar fi întîmplat dacă legea menţionată ar fi fost votată în Parlament. Cei trei lideri nu-i pot ierta asta lui Filat, crezînd că indecişii se vor precipita in corpore să susţină PLDM. S-ar putea să aibă dreptate, dar s-ar putea ca indecişii să-i taxeze electoral pe toţi patru;
  • campania anti-mafia. Spre deosebire de campaniile cu caracter similar din electoralele precedente, actuala campanie anti-mafia se deosebeşte prin faptul că are o ţintă foarte precisă — subminarea poziţiilor PDM. Aşa cum s-a menţionat, iniţiatorii şi susţinătorii campaniei anti-mafia au luat cu împrumut platforma PpNŢ pentru a încerca o reglare de conturi cu foşti asociaţi din bussiness-ul bancar între care au apărut conflicte foarte serioase. Este puţin probabil că promotorul campaniei anti-mafia — PpNŢ, să obţină un rezultat peste cel de plancton, dar cu certitudine poate submina serios poziţiile electorale ale PDM. Beneficiarii principali ai subminării poziţiilor PDM pot fi PCRM şi PSD.

Finalmente, ţinînd cont de cele expuse mai sus se poate concluziona că, cel mai probabil, viitoarea guvernare va fi una de coaliţie. Rezultatele BOP-ul din ajunul alegerilor vor permite tragerea unor concluzii mai exacte şi clarificarea multor din incertitudinile menţionate. Calitatea campaniilor desfăşurate de concurenţii electorali va fi determinantă pentru stabilirea rezultatelor finale, care cel mai probabil vor fi în limitele indicate (vezi rubrica a 7-a a tabelului). Aşadar, deocamdată şansele unor eventuale coaliţii de centru-stînga sau de centru-dreapta par a fi egale.

N.Red. Tabelul poate fi consultat la http://www.e-democracy.md/comments/political/many-called-few-chosen/

La o cană cu vin

octombrie 17th, 2010

Lament of the Vacca

octombrie 17th, 2010

Young necks strain over, under, and between others in chaotic symphony;

all searching for the cool quench of a stinging hay-borne thirst.

I stand above, protected by the rafters,

Paralyzed by the din.

None are satisfied, but a few might dare to stretch their virginal tongues to the moldy trough.

They wail and whimper for space, sustenance, relief, freedom.

But poised for the slaughter, at once, vainly,

We are beaten and annihilated–not yet evolved.

(On an auction house in Virginia at night)-NGM, 7/23/3).

Cerul, tu peste tot

octombrie 17th, 2010


Oraşul acela s-a stins.

Pentru mine nu mai există.

Când mi-ai scris că pleci şi nu mi-ai dat viitoarea adresă,

Am privit harta întinsă pe perete ca o vampă neruşinată.

Am înţepat locul din care vrei să dispari.

Acolo era desenată inima mea,

Pentru că nu pot trăi fără să ştiu unde eşti.

Decât să stau toată ziua cu ochii pe hartă,

Să te caut ca un tâmpit,

Fără să ştiu numele oraşului, judeţului,

Al lacului din vecinătate, al vulcanului mai apropiat,

Prefer să renunţ la tot.

Mai bine privesc ore întregi cerul de la fereastră.

Harta unei lumi în care nu te poţi ascunde.

Vei fi peste tot şi oriunde.

Președintele Chile a venit în Regatul Unit în dar cu roci de la minerii salvați

octombrie 17th, 2010

Președintele Chile, Sebastian Pinera, a sosit la Londra în prima etapă a unui turneu european cu daruri pentru Regina Elisabeta a II-a și premierul David Cameron, constând în roci aduse de cei 33 de mineri chilieni salvați săptămâna trecută după 69 de zile petrecute blocați în subteran.

Președintele Pinera a luat parte activ la masiva operațiune care a ținut încordată atenția opiniei publice internaționale timp de două luni.

Încununat cu un sprijin estimat de sondajele de opinie la 86%, șeful statului chilian a sosit în Europa cu daruri simbolice: el a cerut fiecăruia dintre minerii salvați să aducă la suprafață cu ei câte o rocă. El va prezenta rocile în dar demnitarilor britanici cu care se va întâlni la Londra.

Sebastian Pinera, care înainte de a fi ales anul acesta a adunat o avere considerabilă ca om de afaceri și are studii la Harvard, a vorbit despre legăturile puternice dintre țara sa și Marea Britanie, menționând între altele și călătoriile lui Charles Darwin prin Chile, în tinerețe, înaintea scrierii operei sale fundamentale, Originea speciilor.

Președintele Pinera, va avea discuții cu un prieten și aliat politic, conservator ca și el, David Cameron. Ales președinte în ianuarie 2010, Sebastian Pinera este primul președinte de dreapta al Chile din ultimii 20 de ani, după retragerea de la putere a generalului Augusto Pinochet în 1990.

Fostul dictator militar, care l-a răsturnat în 1973 în urma unui puci militar pe președintele socialist Salvador Allende, aflat în vizită în Regatul Unit în 1998, a fost arestat la Londra ca urmare a unui mandat de extrădare din Spania, unde judecătorul de instrucție Salvator Garzon dorea să-l trimită în judecată pentru crime împotriva umanității comise în perioada cât s-a aflat la putere.

Justiția britanică a decis atunci că extrădarea sa era legală, dar guvernul britanic a hotărât să nu-l extrădeze pe Augusto Pinochet pe motive umanitare. Fostul general, pe atunci în vârstă de 83 de ani, a încetat din viață în 2006.

Pentru unii comentatori, operațiunea de salvare a minerilor și triumful politic al lui Sebastian Pinera înseamnă întoarcerea definitivă a unei pagini din istoria Chile, în care dreapta s-a scuturat de moștenirea politică a lui Pinochet și a făcut un mare pas către reconcilierea finală a unei societăți divizate de peste 35 de ani.

De la Londra, președintele Pinera va pleca la Paris, Franța fiind următoarea etapă a turneului său european.

Cimitire din hârtie

octombrie 11th, 2010

Ne căutăm printre oasele străbunilor

Aranjate-n albume.

Triste cimitire din hârtie.

Nu mă vei găsi atât de uşor!

M-am ascuns printre genele lor.

Am migrat prin ani către Nord.

Barba mi-a prins culoarea zăpezii.

Degeaba te caut printre relicvele de la Eforie.

Ochii tăi verzi, cum nu mai întâlnisem alţii,

Nu mai au culoarea aceea a mării.

Şi-au pierdut strălucirea misterioasă din iulie.

Ne căutăm prin albume;

Nu ne găsim.

Ne privim cu ochi mari, umezi.

Nu ne mai amintim.

Cine este zâna cu fustă scurtă portocalie?

Rǎzboi total în Parlament

octombrie 10th, 2010

Practic, de un timp încoace, în Parlament (mai ales în Camera Deputaţilor) pare cǎ dezbaterile nu se mai referǎ la conţinutul legilor, ci la diverse proceduri: ce trebuie pus pe ordinea de zi, dacǎ s-au numǎrat corect voturile, dacǎ e sau nu cvorum etc. Conţinutul e discutat mai degrabǎ la Curtea Constituţionalǎ, unde se constatǎ, cu o frecvenţǎ îngrijorǎtoare, cǎ legile propuse de Guvern şi aprobate în Parlament sunt în contradicţie cu legea fundamentalǎ – lucru ce ar fi trebuit sesizat mai înainte de cǎtre juriştii angajaţi de Guvern, Consiliul Legislativ, Comisia juridicǎ etc. Practic, din câte înţeleg, în forul legislativ lucrurile se petrec cam aşa: legile se împart în douǎ categorii – cele propuse de Guvern şi cele ale opoziţiei. Coaliţia de guvernǎmânt dispunând de mai multe voturi, prima categorie de legi este votatǎ, restul – nu. Restul e pierdere de vreme. Votul în sine e o chestiune pur stilisticǎ.

Am constatat asta cu ocazia mult comentatului vot de la Legea pensiilor. Coaliţia de la putere dispunea de suficiente voturi pentru a aproba legea. Opoziţia a fǎcut amendamente, ele au fost respinse, pe rând, conform aritmeticii majoritǎţii, dupǎ care deputaţii liberali şi social-democraţi au pǎrǎsit sala de plen, în care se dovedise cǎ voturile lor sunt insuficiente pentru a schimba o singurǎ virgulǎ din lege. Rǎmǎsese de îndeplinit gestul simbolic al votului final, n-avea nici un rost ca toţi deputaţii partidelor de la putere sǎ-şi mai piardǎ vremea prin salǎ, ca secretarii Camerei sǎ se osteneascǎ a numǎra mâinile ridicate. S-au pronunţat nişte cifre – atâtea voturi pentru, atâtea abţineri, atâtea împotrivǎ. Cǎ nu aveau nici o legǎturǎ cu ce se întâmpla în salǎ e nesemnificativ, se stabilise cǎ majoritatea existǎ. Nu a contat nici evidenţa panoramei sǎlii, care arǎta cǎ ordinul de mǎrime al deputaţilor prezenţi era altul decât cel din procesul-verbal. Tot prin vot s-a decis, ulterior, cǎ numǎrǎtoarea a fost bunǎ.

Dacǎ lucrurile stau aşa, adicǎ o datǎ ce s-a stabilit de ce parte e majoritatea, se ştie şi ce legi vor fi adoptate, mǎ gândesc cǎ, într-adevǎr, se cheltuiesc cam mulţi bani aiurea cu tot felul de comisii parlamentare, aparat administrativ, cazarea deputaţilor, încǎlzirea sǎlii de şedinţe etc. Ar fi suficient ca deputaţii sǎ se întruneascǎ o datǎ la începutul sesiunii parlamentare, sǎ stabileascǎ de ce parte e majoritatea, dupǎ care sǎ plece liniştiţi acasǎ. Lista legilor aprobate se poate stabili de cǎtre aparatul tehnic, dupǎ care acestea pot fi trimise spre promulgare. Eventual, sǎ rǎmânǎ câte un reprezentant al fiecǎrui partid, care sǎ depunǎ contestaţiile la Curtea Constituţionalǎ. Asta, dacǎ nu cumva se va vota o lege care sǎ spunǎ cǎ deciziile Curţii trebuie sǎ fie, şi ele, în acord cu hotǎrârea majoritǎţii (şi-aşa s-a plâns premierul cǎ singurii vinovaţi pentru majorarea TVA sunt deputaţii opoziţiei, care s-au gǎsit sǎ reclame neconstituţionalitatea unei legi). Sǎ uitǎm cǎ Parlamentul a fost creat ca un loc de dezbatere, al confruntǎrii argumentelor.

Toatǎ situaţia asta îmi aminteşte o povestioarǎ care circula în urmǎ cu un sfert de veac. Cicǎ la conferinţa pe ţarǎ a matematicienilor a venit Dictatorul însuşi, care, în finalul unui discurs înflǎcǎrat, a concluzionat: „Tovarǎşi, e timpul sǎ terminǎm cu prejudecǎţile matematicienilor burghezi, care ne împiedicǎ sǎ realizǎm mǎreţele obiective ce ne stau în faţǎ. Eu propun ca, de azi înainte, 2 şi cu 2 sǎ facǎ 7″. În aplauzele sǎlii, s-a votat o rezoluţie prin care rezultatul adunǎrii a 2 cu 2 a devenit 7. A existat, ce-i drept, un tânǎr matematician, bǎrbos şi-n blugi americani, care pe culoar a spus: „Bine, dar noi ştim cǎ 2 şi cu 2 fac 4!”. A fost turnat imediat, ridicat, trimis la Canal, sǎ înveţe dialectica de clasǎ a ştiinţei. Au trecut ani în care realizǎrile poporului erau erau din ce în ce mai spectaculoase (cǎci 2 şi cu 2 fǎceau întotdeauna 7), Dictatorul a murit, i-a urmat fiul sǎu, Tânǎrul Dictator, un tip cu vederi mult mai largi. S-a organizat o nouǎ conferinţǎ a matematicienilor şi Tânǎrul Dictator a venit la tribunǎ: „Tovarǎşi, trebuie sǎ recunoaştem cǎ în trecut s-au comis unele exagerǎri, cǎ adevǎrurile ştiinţifice au fost neglijate. A fost o eroare sǎ hotǎrâm cǎ 2 şi cu 2 fac 7. Trebuie sǎ ne recunoaştem greşelile şi, de azi, sǎ avem curajul sǎ spunem cǎ 2 şi cu 2 fac 5″. Aplauzele au fost nesfârşite, matematicienii se simţeau eliberaţi, un vânt de libertate bǎtea prin salǎ. Doar fostul tânǎr matematician, în aceiaşi blugi (mai jerpeliţi) şi cu barba albitǎ, a îndrǎznit sǎ spunǎ, în pauzǎ, unui grup de colegi: „Bine, dar 2 şi cu 2 fac 4!”. Reacţia colegilor (cei care-l turnaserǎ cu ani în urmǎ) a fost promptǎ: „Bagǎ-ţi minţile‑n cap, chiar vrei sǎ ne întoarcem la vremea când 2 şi cu 2 fǎceau 7?”.

Curăţarea României a măturat și din entuziasm

octombrie 10th, 2010

Gunoaiele stranse doar din zonele in care se iese la "iarba verde" puteau ingropa mii de masini. Efectul acestei curatenii, in mare parte a fost ca cei care ies la gratar in mod frecvent au gasit locurile curate si au fost fericiti ca au unde sa arunce in continuare plasticele golite de continut.

Într-o sâmbătă, să fie vreo două săptămâni de atunci, a fost iniţiată o campanie numită “România în curăţenie generală”, iniţiată de Organizaţia “Let’s Do It, Romania”.

Dis-de-dimineaţă, voluntarii  au început să strângă grămezile de gunoaie din multe zone ale ţării. Zeci de mii de pesoane, majoritatea tineri, s-au înscris în proiect pe internet şi şi-au dat întâlnire pentru a lua parte la marea curăţenie.

Cel mai murdar judeţ se pare că a fost Ilfovul.  “Este mult mai murdar decât ne-am aşteptat, suntem doar cinci şi mai avem nevoie de oameni. E plin de sticle de la ulei de motor, cred că le-au aruncat cei de la un service aflat în apropiere”, spunea unul dintre organizatori în ziua cu pricina.

Nu ştiu dacă în acel weekend vreun alt eveniment mai important a avut loc în România. Ştiu însă că băiatul meu, de 20 de ani, m-a rugat să îi las maşina, ca să poată ajunge împreună cu alţi colegi undeva în Giurgiu, la circa  120 de km de Bucureşti, unde era zona în care au fost repartizaţi.

Au adunat zeci de saci de gunoaie,  pe care primarul localităţii (Dridu, parcă) i-a rugat să îi păzească până vin cei care încărcau “recolta” pentru ca nu cumva localnicii să fure sacii (după ce în prealabil i-ar fi golit, pe jos, de gunoaie). Fiul meu mi-a povestit asta cu stupoare: “mamă, dar noi pusesem acolo şi leşuri, erau resturi de mâncare cu viermi, chestii oribile… ce ar fi putut face cu sacii aceia după ce îi goleau?”

Îmi plăcea entuziasmul lor. Îmi plăcea să îi văd dornici să facă ceva, să desfunde pământul de peturi. Au pus benzina din banii lor, au cumpărat rovignetă… au muncit cu bucurie, cu dorinţa de a  face ceva util.

Iar seara…. Cred că ar fi vrut să audă ştiri despre acţiunea aceasta…. Să se pomenească despre efortul lor, să se  anunţe câte sute de tone de gunoaie s-au adunat de la ieşirile la “iarbă verde”.  Poate într-o campanie viitoare, şi mai mulţi tineri s-ar fi alăturat unui demers de acest fel. Dar nimic… ştirile au început cu subiecte mult mai “fierbinţi”, aceleaşi şi aceleaşi dezbateri fade despre aceleaşi şi aceleaşi subiecte.

Au fost dezamăgiţi… făcuseră și poze… Nu au trebuit nimănui aceste poze.

E păcat că media, în special televiziunile, nu a popularizat mai mult acest demers. Ca un exemplu. Nişte reportaje bine făcute ar fi scos  la treabă, într-o campanie viitoare,  copii în număr mult mai mare.

Ne plângem de “tinerii din ziua de azi”, dar le întoarcem spatele când scot capul şi încearcă să facă ceva.

Jocul de-a …Viaţa

octombrie 10th, 2010

Legea „celui mai tare” faţă-n faţă cu Legea Moralei Universale – asta pare să fie marea bifurcaţie a acestui început de mileniu, când începe a se resimţi limita unei evoluţii exponeţiale pe o planetă finită. Competiţia este cunoscută, s-a rafinat până la absurd. Cooperarea pare pentru mulţi o utopie deşi se vorbeşte despre ea în majoritatea discursurilor de management modern.

Competiţia a fost regula de bază încă de la începuturi şi pare sinonimă cu viaţa însăşi. Lupta pentru supravieţuire! Lupta pentru a ajunge în fruntea “turmei”! Lupta pentru Puterea asupra celui asemenea! În lumea animalelor totul se reduce la “un joc” în care competiţia stabileşte treptat o ierarhie, caşi când, pentru a funcţiona, acest „organism” complex numit grup (social) trebuie să se ierarhizeze, să se structureze.

Competiţia pune în mişcare şi societatea Omenească. Ne aduce aminte de jocul copiilor. Un joc nevinovat, început sub deviza: „noi ne ascundem şi voi ne căutaţi” şi care s-a transformat pe nesimţite într-o luptă acerbă în interiorul aceleiaşi specii. Competiţia pare să fie o moştenire ancestrală greu de depăşit.

Starea ideală de cooperare, deşi dorită, se instalează doar sporadic, o dată cu apariţia unui „agresor” nou şi neaşteptat. Alianţe efemere şi fragmentări de grupuri pare să frământe societatea umană, dându-i în ansamblu o …curgere specială, cu perioade calme şi perioade de turbulenţă, în care câteodată, însăşi specia este pusă la încercare. Cooperarea apare doar ca o etapă scurtă, în care se schimbă echipa în vederea declanşării unei noi runde. Reîncepe mereu şi mereu o luptă pentru cucerirea partenerei, a unui teritoriu, a unei poziţii în societate, a unei poziţii în istorie, a unei poziţii în artă, a unei poziţii în tine însuţi…Şi dă-i şi luptă…

Câtă energie irosită în numele unui joc ce are pentru o clipă un singur învingător şi o armată de învinşi ce cumulează treptat durere, frustrare, pregătindu-se mocnit pentru revanşă. “Memoria” frustrării şi umilinţei îndurate formeză energia potenţială ce întreţine jocul care reîncepe imediat, prin contestarea explicită sau implicită a rezultatului. Şi din nou dă-i şi luptă…

Câtă bucurie nevinovată poate fi pe chipul unor copii care se joacă şi câtă ură pe chipul celor mari, deşi la urma urmei şi din perspectiva Timpului, jocul rămâne acelaşi…doar un joc! Ce diferenţă cruntă între candoarea nevinovată a copiilor ce uită de ei în orele de joacă şi patima şi înverşunarea celor mari ce confundă viaţa însăşi cu jocul. Acelaşi mecanism în fond, şi ce efecte diferite. Diferenţele le-aş găsi în intenţionalitatea acţiunii. Candoarea şi castitatea copilului sunt în contrast cu gândul vinovat al adultului. Copii se joaca pur şi simplu! capata pe nesimţite experienţă, abilităţi iar jocul este scop în sine! Intenţionalitatea, dorinţa mascată de mii de motivaţii, schimbă esenţial natura şi sensul jocului. Obţinerea plăcerii sau evitarea neplăcerii, a fricii dobândite în timp prin cumularea propriei noastre istorii devin motivaţii ale încheierii primului contract fraudulos. Frica, Plăcerea şi Durerea devin capcană. Jocul devine mijloc de a obţine altceva …sau oricum alte proprietăţi, alte abilităţi.

O analiză mai atentă a mecanismelor implicate în această permanentă luptă de a fi primul în „ceva” sugerează că jocul, în sine, nu este nici bun nici rău. El poate fi descris ca o interacţiune delimitată în timp şi spaţiu (landscape), ce are o miză (sugerscape) şi se desfăşoară corespunzător unui set de reguli acceptate de cei ce joacă. In acest sens, in teoria Compexităţii a fost modelat prin tehnica Automatelor Celulare , a “Agenţilor Inteligenţi” , a Vieţii Artificiale! Automatul celular este în fond tot un joc dar din care putem învăţa multe! O interacţiune dintre “ celule” cvasiidentice ce defineşte treptat o stare de ansamblu pe care cercetătorii încearcă să o determine, să o deducă din legea locală. Ceea ce nu este inclus în modelarea prin paradigma Complexităţii este însăşi scopul profund al acestor interacţiuni: evoluţia Omului în contextul în care Omenirea are O menire!

“animale” auto-generate

Dacă jocul în sine permite dezvoltarea de abilităţi şi aptitudini, dintr-o perspectivă filozofică, Fair-play-ul poate fi înţeles ca o necesitate fundamentală pentru ca mecanismul să-şi producă roadele principiale: transformarea spirituală a omului ce îşi validează prin experienţă propria-i părere şi opţiune. Fair-play-ul poate fi văzut ca un set de reguli mai profunde decât cele ce aparţin unui joc în sine. Este setul de Legi Primare! Este condiţia esenţială pe care, în jocul evoluţiei, omenirea pare să o fi uitat. Acceptând această afirmaţie, se naşte o profundă întrebare: „uitarea” poate fi rezultatul evidenţierii treptate a unei trăsături de caracter incluse în structura profundă a naturii umane sau poate fi efectul intenţionalităţii unor „metamanipulatori”?

Ideea machiavelică „scopul scuză mijloacele” poate fi considerată ca o instigare la a uita de setul primar de legi şi a accepta ca normalitate lovitura pe la spate, lipsa de cavalerism. Falsul şi minciuna „pe jumătate”, acceptată în profunzimea individului chiar şi numai ca modalitate de a face faţă unei situaţii de moment, reprezintă punctul critic al unui destin în care se face pact cu arbitrariul, cu relativitatea dintre alb şi negru. Este punctul de scufundare în întuneric. În spatele acestui moment de compromis în care spiritul cedează plăcerii de a obţine un lucru CU ORICE PRET este Dorinţa, moment după care restul evoluează în derivă, de la sine.

Încercam prin cele de mai sus să sugerez că resortul care întreţine acest joc perpetuu, producător de competiţie şi implicit durere, este starea de frustrare a celor învinşi, care, privind spre podium, văd bucuria victoriei împlinite orientată din toate părţile către CAMPION. În acest moment, care ar trebui să fie de bucurie colectivă, învinsul poate simţi pentru prima dată o stare ciudată numită INVIDIE! Acest sentiment opturează din păcate un adevăr: există alţii mai buni! sau am ajuns din întâmplare în acel joc! Nu este jocul meu! voi încerca un altul! Momentul sărbătoririi Câştigătorilor, în loc să trezească sentimentul bucuriei de a fi participat la frumuseţea întregului joc ce a condus printre altele şi la o ierarhizare principial efemeră, induce în majoritatea participanţilor drama învinsului. Unii se ambiţionează să încerce încă şi încă odată! Alţii îşi dau seama brusc că nu vor ajunge niciodată pe podium. Din principiu! Căci au evaluat greşit capacitatea şi proprietăţile necesare unei victorii pe merit. Şi această dramă devine resortul altui mecanism aberant, care apare spontan, consecinţă a neînţelegerii marelui joc de-a Timpul şi Materia. În loc să fie fericit că a descoperit că NU ACEEA ERA CALEA SA şi să folosească timpul rămas pentru a încerca alt drum în care să se împlinească cu-adevărat, se fixează pe ideea de a obţine locul dorit – Victoria !?- CU ORICE PRET. „Locul acela va fi AL MEU!” este singura idee care se instalează, hotărând practic destinul unei celule individuale, ce nu înţelege în acel moment că a devenit germenele activ al unei tragedii individuale cu consecinţe la scara societăţii.

Care să fie oare preţul? Aceasta pare să fie o problemă doar a celui ce analizează, căci cel ce se angrenează în asemenea demers nu mai este interesat de nimic altceva. Este orbit de dorinţă în asemenea măsură, încât spiritul său nu mai aude glasul interior care îi „suflă” neobosit conţinutul Legii Primare.

Noua atitudine se structurează rapid, orientându-se spre înţelegerea mecanismelor ce guvernează jocul din care tocmai s-a ieşit şi în care, printr-o participare cinstită nu are şanse de reuşită. Se caută pârghiile prin care se poate exercita „controlul” în vederea obţinerii rezultatelor dorite DE CĂTRE CEI AFLAŢI ÎN EXTERIORUL jocului. Nu trebuie să joc! Voi cumpara echipa! Ea va juca pentru mine! Echipa Mea va câştiga! Jucătorul, cel care evolează pe teren, care lucreză şi luptă, devine un simplu pion! un “gladiator” cu înfăţişări diferite în funcţie de timpuri.

Apare astfel un, JOC din UMBRĂ” suprapus peste un „JOC în LUMINĂ”. Începe marele joc al manipulării! Se inventează reguli noi, specifice. Se formează o structură aflată în întuneric. Începe o perioadă în care scara valorilor se deformează treptat, spre stupoarea jucătorilor cinstiţi care nu mai înţeleg nimic, dar nici nu au curajul să iasă din joc. Treptat, totul devine neînţelegere, durere. Valoarea nu mai este percepută ca atare, ci doar prin contravaloarea stabilită din umbră, la bursa „neagră”.

Dar, pentru ca cineva să fie manipulat (deviat de la propria credinţă) este necesar să i se inducă întâi o serie de „puncte de control”, puncte slabe. Manipulatorul trebuie să apese pe „ceva” care să determine reacţia scontată, iar acel „ceva” dacă nu există, trebuie indus, crescut, dezvoltat…

Manipulatorul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să camufleze punctele create, ascunzându-le de o eventuală analiză a conştiinţei celui manipulat. Conştiinţa (acel glas interior ce spune întotdeauna Adevărul) trebuie redusă la tăcere! Este singura cerinţă pentru ca procesul de manipulare să poată avea loc. Însăşi rostirea cuvântului Conştiinţă trebuie să producă în viitorul candidat la manipulare o puternică reacţie de repulsie, asociată unui lucru aberant, unei utopii, unei stări pe care duşmanii (?) o induc pentru a te opri din drumul propriei deveniri (?). Ce fascinantă inversiune! La umbra „omenescului” promovat şi apoi iertat săptămânal de biserică, se conservă o „specie” de lucrător pe tabla de şah a manipulării, căreia i se „permite” să nu fie serios, să mai glumească, să mai bârfească, să mai înşele, să mai fure un pic, să mai omoare… E omenesc să faci un mic chef, dar a cărui măsură este dificil de estimat. Conştiinţa este o invenţie à comuniştilor! Conştiinţa trece prin stomac… Este obositor sa fii întotdeauna corect?!?! Este omenesc să mai scapi un pic pe de lături…

Întrebarea care se pune: este oare cu-adevărat această atitudine uşuratică a omului o caracteristică profundă sau este indusă la un moment dat în evoluţia sa? Homo Universalis, schiţat de logicianul nostru Anton Dumitriu este limita spre care se îndreaptă Omenescul plecat din regnul animal? sau doar amintirea unui Om decazut spiritual şi care nu poate să se mai ridice dar care, din când în când, ca prin ceaţă, întrevede o fantasmă pe care o descrie ca ideal şi ţintă?

Vladimir Tismăneanu dă o replică detractorilor săi

octombrie 10th, 2010

Distinsul politolog Vladimir Tismăneanu a fost, este și va fi ținta atacurilor murdare venite din toate direcțiile, de la antisemiți la nostalgici comuniști, de la invidioși și complexați la schizo-paranoici (cunosc cel puțin un caz – un individ de la New York – care a dezvoltat o psihoză împotriva lui Vladimir). Recent, un individ care chipurile provine din aceleași medii de familie ca și Vladimir, a  încercat să-l atace în paginile revistei ACUM, dar bineînțeles că nu am permis acest lucru. Vladimir Tismăneanu este nu doar un intelectual de marcă, a cărui faimă depășește limitele destul de strâmte ale lumii românești, ci și un om de o mare onestitate. Eu mi-l aduc aminte din anii ’80 când îl auzeam la Radio Europa liberă și de atunci și până azi el a fost consecvent în efortul  său singular de a scoate la lumină adevărata față a mișcării comuniste din România. El are și un angajament politic partizan în România, pe care-l respect deși nu îl împărtășesc. Dar orice s-ar întâmpla, îl voi apăra în paginile acestei reviste pe Vladimir, care mi-a adresat o scrisoare. Persoana adresantului este nesemnificativă, important e conținutul și îi rog pe detractorii marelui intelectual român Vladimir Tismăneanu să o citească cu bună credință (dacă sunt capabili de așa ceva) și să tragă concluziile de rigoare (Petru CLEJ).

Dragă Petrică,

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite.  Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana).  Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Îți admir așadar energia de care dai dovadă în efortul de a dovedi ceea ce de fapt este cât se poate de limpede: unii am citit Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor.  A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect. Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale  noastre au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea sa.  Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial.  Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism.  Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta.  Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

Cu prietenie,

Vladimir

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (partea III-a)

octombrie 10th, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Îmi doream obiele şi o bucată de săpun

Lida Burihovici Havas: Mama a murit lângă mine, împuşcată. Eu eram tânără şi voiam să trăiesc. Începusem să simt momentul apropierii pericolului şi mă târam în coate şi genunchi şi mă ascundeam printre cadavrele stivuite…

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: După ce mă vindecasem de tifos,  nici eu nu ştiu cum…Se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat  către noi: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13 – 14 ani,  a cărui mamă fusese împuşcată, la fel ca mama mea, se pricepea puţin la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său fusese şi un geam de reparat ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva, ştia să ţină penseta în mână, şi l-am îndemnat să se anunţe, gândindu-mă că poate vom căpăta şi noi ceva de mâncare.  Sioma s-a anunţat cu timiditate, iar jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Atunci Sioma le-a spus că vrea să ne ia şi pe mine şi pe sora lui, că are nevoie de ajutor. Jandarmul a fost de acord şi ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleţi pline de ceasuri. şi ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galaţi în permisie.

A.G.: De unde credeţi că aveau ceasurile acelea ?

Lida Burihovici Havas:Păi toţi deportaţii fuseseră obligaţi să-şi predea bunurile. Nu ne puseseră şi pe noi să ne aruncăm în coşuri toate obiectele de valoare ?!

Auzind că jandarmii pleacă la Galaţi, m-am aruncat în genunchi în faţa lor, am izbucnit în lacrimi şi am început să-i implor: „Am familie foarte bogată la Galaţi, foarte bogată ! Vă rog să mergeţi acolo şi să le transmiteţi să-mi trimită nişte obiele. Ei habar n-aveau ce-s alea obiele ! Şi o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălţări şi nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie.

A.G.: Şi l-au căutat pe unchiul dvs. ?

Lida Burihovici Havas: Da. S-au dus la el. Unchiul meu, Lev  Srulovici era un om tare cumsecade şi i-a dus în magazinele lui din Galaţi şi le-a spus : „Luaţi tot ce doriţi, încărcaţi câte camioane doriţi, numai să-i duceţi şi fetei mâncare şi haine, să nu rabde de foame şi să aibă ce pune pe ea!

Am fost acuzată de trădare şi condamnată la moarte

A.G.: Şi v-au adus ceva? Vă întreb pentru că am citit despre multe cazuri în care rudele din ţară ale deportaţilor au trimis pachete cu alimente şi haine prin diferiţi comisionari. Dar aceste pachete nu au ajuns niciodată la destinaţie.

Lida Burihovici Havas: Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. Din discuţia cu jandarmii unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu ştiau că era obiectiv militar secret. Nici Crucea Roşie nu ştia de acest lagăr.

A.G.: De lagărul de la Domanovka?

Lida Burihovici Havas: Da. Lagărele de la Bogdanovka şi Domanovka erau obiective strict secrete. Unchii mei din Galaţi au  trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta. Acolo s-a declanşat scandalul. Cum de aflaseră civilii din Galaţi despre lagărul de la Domanovka ?

Au venit în lagăr mai mulţi ofiţeri români şi germani şi am fost dusă la jandarmeria lagărului unde au început să mă ancheteze. Mă întrebau cum  transmisesem familiei mele că mă aflam la Domanovka? M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii şi picioarele. Nu era locşor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi, iar un ochi îmi erau atât de umflaţi încât nu mai vedeam nimic cu el. Mă întrebau cum îl chema pe jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu ştiam. Şi iarăşi mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivniţa de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon era un geamlâc fără sticlă, doar cu nişte gratii. Clădirea era situată la poalele unui deal. Se desprimăvăra, se topea zăpada şi se scurgeau în pivniţă. Apa rece îmi ajunsese până la piept.

A.G.: Cât aţi stat acolo ?

Lida Burihovici Havas: Nu ştiu…Eram mai mult moartă decât vie.

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: Între timp a fost descoperit jandarmul care îl vizitase pe unchiul meu la Galaţi. Şi s-a decis transferarea mea la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit o decizie prin care eram condamnată la moarte pentru că trădasem unui secret de stat. Urma să fiu executată la Golta.

A.G.: Cum aţi primit vestea ?

Lida Burihovici Havas: Oricum eram aproape moartă… 

A.G.: Cum v-au afectat zilele petrecute în apa aceea rece, până la piept?

Lida Burihovici Havas: Toată viaţa am suferit cu plămânii. M-auzi cât de greu suflu şi cum tuşesc ? Plămânii mei au rămas numai cu o treime din capacitatea normală…

(Va urma)

File de jurnal – Crochiu in verde stins

octombrie 10th, 2010

Am lasat balta toate treburile si am plecat afara, pe dig, dincolo de moara de vant, chemata irezistibil de soarele plapand si caldut al amiezei.Odihneste-n tihna sub ochii mei, lunca, pierduta-n nuante triste si resemnate, plecate parca din adancul sufletului meu … Se sfarseste si ea, destramandu-se tacut, putin mai incolo … la buza Rinului.

S-a stins verdele cald al verii, obosit de drum, de arsita si toropeala, ascunzandu-se duios intr-o mutenie sumbra. Ici, colo, carduri de gaste salbatice susotesc cu teama momentul despartirii, iar apa raului curge calm, linistit, carand cu ea, departe, spre alte zari, soaptele de dor ale pasarilor, zvacnirea fluturilor printre florile tarzii, amestecate toate, cu gandurile si soaptele mele duse, ratacite, pierdute …

As vrea sa-ti pastrez vara-n priviri, dragul meu; vie, albastra si parfumata cu iubire nesfarsita. As vrea sa-ti pot aduce inapoi arsita ei cu adiere blanda, gust dulce de zambet bun si tremurul drag al buzelor …

Odata cu mine, frunzisurile-si pleaca agale fruntea, palind de tristete si dor, in timp ce Rinul continua sa-si curga povestile spre nemurire, departe de lunca, de flori si de fluturi, departe de mine si de zbuciumul gandului …

Doar copacii-au ramas drepti, neclintiti, lasandu-se-n voia vantului racoros ce musca pe alocuri din verdele stins al frunzelor, imbujorandu-le, in timp ce peste tot, toate, si peste mine, … se lasa treptat, usor si sigur … toamna.

Premiul Nobel pentru literatura atribuit scriitorului Mario Vargas Llosa

octombrie 10th, 2010

Nobel pentru Mario Vargas Llosa (Peru, 74 ani) nu a fost favoritul de top al discutiilor preferintiale, insa pare-se calitatea literara superioara a scriiturii sale plus tematica individului coplesit de apasarea totalitara a societatii brutale, a revoltei sale demonstreaza ca romanul sau isi merita distinctia.As lua spre exemplu un roman de larga respiratie Razboiul sfarsitului lumii , in care spatiul latino-american cu interferente etnice marcante, de legende milenare constituie un cadru exotic specific (intalnit si in opera lui Marquez, al lui Asturias), unde fiinta umana ca individ si nu ca grup primeaza. Am putea spune ca valorile umane, in acceptiunea lui Llosa se suprapun cetateanului umil din romanele lui Kafka, nepuntincios in fata tavalugului dictatorial. Llosa urmeaza modelul stilului  ingrijit din opera lui Flaubert, si este fascinat de tematica dramelor existentiale ale  lui Sartre.Suntem indreptatiti sa fim alaturi de o literatura simpla, nesofisticata, in care primeaza receptarea expresiei sale artistice de catre toata lumea, in afara frontierelor peruane.

Un numar impresionant de peste 30 de carti include nu numai proza, ci si critica literara, politica, jurnalism.

Llosa a candidat la presedintia tarii sale natale. Esueaza si se stabileste in Spania pentru o perioada unde primeste cetatenia acestei tari.

In prezent, preda un curs despre opera lui Borges la Princeton, SUA.

Marioa Vargas llosa a vizitat Romania de doua ori si este cunoscut cititorilor nostri de peste trei decenii.

Va reamintesc numele cartilor traduse si publicate in limba romana:” Razboiul sfarsitului lumii”, “Peştele în apă”, “Băieţii şi alte povestiri”, “Rătăcirile fetei nesăbuite”, “Casa verde”, “Pantaleon şi vizitatoarele”, “Elogiul mamei vitrege”, “Povestaşul”, “Adevărul minciunilor”, “Tentaţia imposibilului”, “Mătuşa Julia şi condeierul”, “Scrisori către un tânăr romancier”, “Oraşul şi câinii“.

TEMA SĂPTĂMÂNII: “LASĂ-MI, TOAMNĂ POMII VERZI”

octombrie 10th, 2010


NICU ALIFANTIS-EMOTIE DE TOAMNA

Daniela Voiculescu 17-10-2010

SUNT FOŞNETUL

Sunt foşnetul unei toamne târzii,

pitit în buzunarul chipului tău,

într-un strop de-ntâmplare mă ţii,

pipăindu-mi răgazul dintre mine şi eu.

Sunt foşnetul unei toamne târzii,

pribegit pe gulerul întregului tău,

ai umbra de frunză cu nervi ruginii,

uitată-n copacul lăuntrului meu.

George Baciu

Paula Drexler 16-10-2010

Toamna în Israel

Valea Hula ( in ebraică: Emek HaHula ) – regiune agricolă în nordul Israelului, cu apă proaspătă din abundenţă.
Este un ” loc de odihna” toamna, pentru păsările migratoare, pe traseul lor, din Europa spre Africa.

Natalie Schor 15-10-2010

Frunze de toamnă

Gabriela Marinescu 14-10-2010

Verde incapatanat

Chiar daca fanul e asezat disciplinat in capite, asteptand ploile si zapada…. brazii nu se lasa. Sunt de un verde arogant.

Adrian Ghiță 13-10-2010

A venit, a venit toamna…acoperă-mi inima cu ceva

Paula Duta 12-10-2010

Chiriaşi în Herăstrău

Frigul toamnei se strecoară în inima verde a copacilor şi în trupurile noastre. Este un anotimp în care vrei să fii mai bun, să-ţi ţină de cald !Pe aleile Herăstrăului venirea toamnei aduce cu ea un zgomot ciudat şi un strop de zâmbet. Trecătorii lovesc între ele nucile aduse special pentru a le oferi veveriţelor ce îşi au căsuţele în copacii mari şi bătrâni ai parcului.

Dacă ai răbdare, veveriţa se va apropia de tine suficient cât să ia nuca chiar dintre degetele întinse, apoi se va căţăra agilă şi fericită spre “garsoniera” ei…

Dacă aveţi drum prin Herăstrău, puneţi-vă câteva nuci în buzunar !

Cristina Dobrin 11-10-2010

Toamna în Toronto

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Românometria pe vreme de holeră

octombrie 10th, 2010

Bolile care decimau populaţii întregi cu sute de ani în urmă sunt în ziua de azi crize economice globale, medicamente cu efecte secundare care se descoperă la ani de zile după lansarea lor, dictaturi, accidente de circulaţie, cerşetorii, furtişaguri, violuri şi crime, miriade de diverse dezastre individuale privite prin lupa statisticii. Moartea pe termen foarte scurt şi cea complet aleatoare par mai evitabile, tot statistic vorbind. “Vremea de holeră” nu se termină niciodată şi, ca sa avem o parafrază completă a romanului lui Gabriel Garcia Marquez care a inspirat titlul editorialului de azi, nici lipsă de medici ipocriţi care să se ocupe de eradicarea „holerei” nu ducem lipsă niciodată.

Iată însă că pe valurile unor ambiţii generos alimentate de întregi capitole de istorie falsificată plus alţi afluenţi pe care vă propun să-i descoperim împreună, mulţi români dezvoltă independent dar cu incredibil de multe elemente comune, o nouă ramură a „medicinei anti-holerice”: românometria. Românometria, pe care ei încă nici n-o numesc astfel deoarece prin acest articol dorim chiar s-o introducem ca nou cuvânt în vocabular, împreună cu diverse noţiuni asociate cum ar fi „Expert în românometrie”, „Studii avansate în românometrie”, poate chiar „Doctor în românometrie”, etc., este, aşa cum poate deja bănuiţi, ştiinţa de a determina dacă o persoană este bun(ă) român(că) sau nu. Cu cât e holera mai mare, cu atât mai acut se face simţită lipsa experţilor în românometrie.

I-am întrebat pe câţiva dintre colegii de redacţie dacă ar vrea să spună ceva în legătură cu acest subiect. Am selectat mai jos câteva dintre răspunsurile lor:

„Patriotism ? În ungureşte există o sintagmă “szükebb pátriánk” (patria noastră mai strâmtă) referitoare la Ardeal. Cred că în primul rând sunt ardeleancă.
Am fost crescută de bunica mea adoptivă ca patrioată maghiară (avea într-o casetă, sub cheie, o cocardă roșu-alb-verde şi m-a învăţat în secret Cântecul Naţional de Petőfi Sándor). În clasa întâia am fost educată să fiu o bună patrioată română (cu toate poeziile şi cântecele de rigoare, inclusiv ura împotriva…turcilor). Am aflat că sunt (de fapt) evreică simultan cu Războiul de şase zile şi am început să am sentimente puternice pentru această ţară (unde însă nu am emigrat).
Cred că astăzi patriotismul e un sentiment desuet. Până la urmă Lumea întreagă a devenit atât de mică şi vulnerabilă, atât de greu de apărat de toate relele care o pot afecta în toată globalitatea ei, încât are nevoie de patrioţi care însăşi prin definiţia lor anulează ideea de patriotism. Totuși luând cuvântul în sens figurat, cred că poţi fi “patriot” sfinţind, prin ceea ce faci, locul în care traieşti şi în care îi primeşti cu drag pe toţi cei care vin să-l sfinţească, prin binele înfăptuit.” (Andrea Ghiţă, Realizator TV, România)

„Eu nu prea aş putea să contribui la asta. Habar nu am ce înseamnă un bun israelian sau patriot. Cred că trebuie doar să-ţi faci datoria ( impozite, serv. militar, competenţă în profesie, etc…) şi să spui ceea ce crezi, mai ales când e incomod urechilor, fără discursuri sforăitoare. Şi să ajuţi, când crezi că poţi fi de folos cuiva.

Ţin minte că am avut un dialog, demult, cu o funcţionară de lângă cabinetul meu, care îşi striga crezul politic, iar eu i-am spus că cred că se va termina cu statul palestinean şi că aş vrea să se dea toate teritoriile ocupate, cu exceptia Ierusalimului, la care ea mi-a ripostat că se miră de mine, că ştia că “românii” din Israel sunt patrioţi!” (Vlad Solomon, Medic, Israel)

Cristina a răspuns direct la întrebările orientative pe care le sugerasem:
„- Mi-am pus vreodată problema să fiu un/o bun(ă) român/româncă?
… Nu mi-am pus niciodată problema să fiu o bună româncă. În primul rând nu am habar ce înseamnă bună româncă, cum nu ştiu ce ar însemna bună canadiancă. Totul se rezumă la a fi sau a nu fi OM….Asta e tot ce contează pentru mine.

- Dacă da, am reuşit?
… Nu există un moment în care tragi linia şi faci bilanţul. A fi OM e un proces continuu, care se încheie odată cu moartea. Chiar şi după moarte, cei care te-au cunoscut îşi vor aminti poate de OMUL care ai fost.

- Se poate “masura” cât de patriot este cineva?
… Totul este relativ.

- Dacă da, cum?
… Nu există unităţi de măsură.” (Cristina Dobrin, Economistă, Canada)

Constatând că ai mei colegi de redacţie au cam căzut la examenul de românometrie, revin şi cer sprijinul cititorilor: ce înseamnă totuşi să fii un bun român? Încerc să-mi dau seama CINE, CE este de vină, CUM s-a întâmplat, dacă nici măcar eu, care arunc provocator această mănuşă, nu ştiu.
Ah! Mă simt deja mai bine. Am ajuns deja la concluzia că altcineva este vinovat de faptul că habar nu am ce înseamnă să fii un bun român. Mă simt deja mai român când înţeleg că întotdeauna altcineva e vinovat de holerele mele.

Catastrofă ecologică de proporții în Ungaria

octombrie 10th, 2010

Luni 4 octombrie, în jurul prânzului s-a spart digul  protector al decantorului fabricii de alumină din Ajka (oraş industrial situat în regiunea transdanubiană, nu departe de lacul Balaton şi de oraşul Veszprém, având cea mai mare unitate industrială de acest gen din Ungaria). Rezultatul: aproape 700.000 tone de nămol fluid otrăvitor s-a revărsat asupra localităţilor din apropiere, cauzând până în prezent moartea a șapte persoane, accidentarea mai gravă sau mai uşoară a peste 150 de indivizi, dintre care 11 se mai află într-o situaţie critică, prăbuşirea completă sau avarierea gravă a peste 260 de clădiri, infectarea a cătorva sute de hectare de pământ agricol, şi nu în ultima instanţă, pierderea miilor de animale, fără ca bilanţul să fie încheiat.

În cursul următoarelor zile valul de nămol otrăvitor a nimicit întregul efectiv de peşti din râul Marcal şi a cauzat pierderi însemnate de peşti şi alte vieţuitoare din Dunăre în sectorul vecin cu Slovacia. Oamenii se tem de repetarea catastrofei, cei afectaţi din casele avariate refuză în unanimitate ca proprietăţile uneori încă neachitate la bancă, să fie reconstruite. Dealtfel părerea localnicilor a fost împărtăşită şi de premierul Victor Orbán, care joi a efectuat o vizită de lucru la faţa locului.

Potrivit unor martori oculari, catastrofa ecologică din Ungaria poate să fie comparată cu efectele unui tsunami şi se pare că este mult mai gravă decât urmările celei cu cianură de la decantorul din Baia Mare, din anul 2000, pentru care Ungaria a intentat un proces la tribunal.

Conform unei ştiri parvenite joi de la agenţia oficială MTI, specialiştii Academiei de Ştiinţe din Ungaria nu au găsit în nămolul revărsat şi nici în pământ, metale grele în cantităţi periculoase pentru corpul uman, dar urmările pe termen lung în cazul acestei catastroafe ecologice, depind de modul şi viteza acţiunilor de salvare.

Între timp, Biroul Naţional de Investigaţii, a început cercetările pentru stabilirea eventuală a unor neglijenţe omeneşti.

În orice caz, această nouă catastrofă ecologică, cauzată de o activitate industrială cu un trecut de mai multe decenii, asigură noi muniţii mişcărilor ecologice, care luptă pentru protecţia mediului înconjurător.

În Israel limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap – interviu cu Yaakov Bodo, actor la Yddishpiel Theater din Tel Aviv

octombrie 10th, 2010

Preambul: Pe Yaakov Bodo l-am întâlnit în septembrie, la Bucureşti. Recitalul pe care l-a susţinut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, (cu acompaniamentul pianistului Misha Blecharovitz) a fost unul dintre punctele de atracţie ale festivalului Yddisher Velt – Lumea idişului, aflat la prima ediţie şi menit de tinerii săi iniţiatori (dintre care s-a distins Edi Kupferberg directorul festivalului) să readucă în atenţia publicului românesc limba şi cultura idiş, emblematice pentru Europa de est dinainte de Holocaust.

Actorul mărunt de stat, dar cu un zâmbet mare, mustind de talent şi debordând de energie, a cucerit publicul. Scheciurile, bancurile şi cântecele idiş, interpretate (mai mult pe româneşte) cu mult şarm, au evocat personajele teatrului idiş – inspirate de lumea evreiască de odinioară – şi a creionat urmaşele lor – care populează lumea evreiască de azi.

Interviul care urmează mi l-a acordat cu câteva ore înainte de spectacol. 

 

A.G.: De unde proveniţi şi cum aţi devenit actor?

Yaakov Bodo: Eu sunt „get-beget român”. M-am născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani.  Familia mea nu se chema Bodo, ci Bodoagă. Probabil că unul dintre bunici sau străbunici o fi bodogănit prea mult! Când am ajuns în Israel, ţinând cont de dificultatea pronunţării acestui nume, m-am gândit să-l tai în două. Aveam de ales între Bodo şi Aga. Nu mi-am permis să-mi spun Aga, cuvânt care desemna un nobil oriental, aşa că am devenit Bodo.

Nu bănuiam că am talent, pentru că nu avusesem nici un actor în familie; alţii au descoperit că am acest har  şi m-au cooptat la scenetele şcolare. Asta era la Botoşani unde aveam domiciliu obligatoriu, în timpul persecuţiilor anti-evreieşti din perioada războiului.

După război, prin 1947, am dat admitere la şcoala de artă din Iaşi şi am reuşit primul dintre cei 50 de copii participanţi. La Iaşi am urmat şi un an la conservatorul de artă dramatică, însă în 1950, la vârsta de 17 ani, am plecat în Israel. Curând am fost luat în armată şi am debutat ca actor la Ansamblul Armatei din Israel. După încheierea stagiului militar am început să joc la teatre, la aproape toate teatrele din Israel.

A.G.: În ce piese aţi jucat ?

 
 

Yakoov Bodo, în recital

Yaakov Bodo:

Am fost distribuit în piesele marilor dramaturgi din literatura universală. Am jucat în Rinocerii, de Ionesco, în Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare,  în Brecht… Simultan jucam în comedii, la teatrul de revistă. Timp de treizeci de ani am jucat numai în ebraică. Apoi s-a petrecut o schimbare.

După cum spuneam, mă născusem la Ştefăneşti şi până la şapte ani am vorbit numai în idiş.  După 30 de ani de actorie probabil că a ieşit din mine „pintele id” şi după înfiinţarea teatrului idiş din Israel am început să joc în limba idiş. De 25 de ani joc în această limbă.

A.G.: Ce aţi jucat în limba idiş ?

Yaakov Bodo:  Am jucat tot repertoriul clasic. Piese de Şulem Alehem şi Pereţ, dar şi în piese moderne precum cele inspirate din romanele lui Bashevis Singer. Am jucat şi în piesele unor autori din zona aceasta, precum Iţic Manger. Am avut norocul să joc câteva piese de unul singur. Am şi un program de două ore, alcătuit numai şi numai din scheciuri, bancuri şi cântece. Cum s-ar spune am cântat pe toate strunele teatrului, începând de la teatrul de dramă şi până la cel de revistă.

A.G.: Cu ce sentimente aţi venit la Festivalul „Lumea idişului” ?

Yaakov Bodo: Voiam demult să revin în România şi m-am bucurat să fiu invitat la acest festival organizat de oamenii care luptă pentru limba idiş. În Israel limba idiş a fost recunoscută ca a treia limbă, după ebraică şi arabă, dar după opinia mea şi a celor care vorbesc idiş, idişul este limba poporului evreu, în timp ce ebraica este limba poporului israelian. Înainte de război când se întâlneau doi evrei din ţări diferite se înţelegeau perfect in idiş. Era o limbă internaţională. Aşa cum este astăzi engleza. Şi nu exagerez când spun asta.  Idişul este o limbă care uneşte, care vine din suflet, din inimă.A.G.: Din câte ştiu, în perioada care a urmat constituirii statului Israel, idişul a fost marginalizat şi aproape interzis. Aţi constatat un reviriment al idişului? Credeţi că în perioada actuală idişul are vreo şansă să renască şi în Europa de est?

Yaakov Bodo: Dacă aş şti să vă răspund, ar fi foarte bine. Nu putem şti ce o să fie mai departe. Noi suntem, cum s-ar spune, ultimii mohicani care luptă ca această limbă să nu moară.  Odată marele scriitor Bashevis Singer, care ar fi putut scrie şi în engleză, a fost întrebat de ce scrie în idiş;  „De ce nu ? Ce, în turceşte e mai bine ?” – a răspuns el. Şi tot el a mai spunea idişul e în agonie de 500 de ani şi va mai rămâne aşa încă 500 ! Noi luptăm pentru această limbă, pentru că e „mameluşen” – limba noastră maternă. Din păcate devine tot mai mult limba bunicii şi a străbunicii…

A.G.: Ce audienţă are teatrul idiş în Israel ?

Yakov Bodo & Misha Blecharovitz, pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti

Yaakov Bodo: Teatrul unde joc eu este susţinut şi de guvern şi de primăria din Tel Aviv. La început mergea foarte slab. Jucam un spectacol de 20 – 30 de ori. Acum, la mai bine de 20 de ani de la înfiinţare, avem peste o sută de reprezentaţii cu fiecare piesă, ceea ce înseamnă că în Israel limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap. Prin teatrul nostru limba idiş a ieşit la lumină.

A.G: Ce va cuprinde recitalul pe care-l susţineţi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti şi cui se adresează, pentru că sunt foarte puţini vorbitori de idiş printre spectatori ?

Yaakov Bodo: Ştiu. Am o problemă pentru că eu nu am adus cu mine traducerea. Un program de varieteu, de revistă, e imposibil de tradus. Eu sunt un mare improvizator. Urc pe scenă şi după cinci minute hotărăsc ce program voi susţine. Diseară am în plan să susţin un recital de o oră. După ce am să spun primul banc îmi voi da seama ce fel de public e în sală. Dacă înţelege idiş, merg complet pe idiş, dacă nu voi traduce pe loc. Cu româneasca mea pe care o mai ţin minte după 60 de ani, o să încerc să traduc fiecare banc din idiş. Dar să ştiţi că bancurile idiş care sunt traduse pierd pe drum 50%… Am cântece de demult şi scenete umoristice pe teme actuale. Umorul evreiesc este cel mai sănătos din lume pentru că noi evreii spunem bancuri despre noi, în timp ce alte popoare spun bancuri despre ceilalţi. Umorul nostru este pur, s-a născut în yeshivoturi, în şcolile învăţăceilor de rabini şi în târguşoare. Este un umor creat de evrei, despre evrei şi povestit de evrei. Dacă în seara aceasta voi reuşi să transmit măcar 70% din umorul pe care-l prezint de obicei pe scenă, am să fiu foarte mulţumit.

 

 

Cristian Chivu-ultimul mohican al “Generației lui Hagi, Gică Popescu,Belodedici…..”

octombrie 10th, 2010

Il stiti majoritatea dintre dumneavoastra. In ultima vreme l-am vazut jucand cu o casca pe cap (urmare unui grav accident).Si asa va face pana se va lasa de fotbal.

Implineste treizeci de ani in octombrie. A jucat la mari cluburi din  strainatate. Ajax  Amsterdam,AS Roma. De cativa ani joaca la Internazionale Milano.

La ultimul meci al nationalei noastra,cel cu Franta  de la Paris,Chivu  parea din alt film.Inteligent ,muncitor, cu un simt al jocului dincolo de obisnuit,  gata de sacrificiu,gata sa se lupte cu oricine de la egal la egal, fara complexe. Un jucator  pentru care fotbalul este si joc si marketing si spectacol.Un  jucator care a castigat mult din fotbal dar care continua sa vina sa joace, sa se sacrifice sub tricoul tricolor.Putea sa renunte, putea sa stea deoparte  sa nu-si mai rupa picioarele. Prefera sa raspunda la convocari si sa joace pentru Romania. Si cum o face!

Fara el la Paris  meciul se termina  devreme si probabil am fi avut parte de o infrangere rusinoasa.

Cu el pe teren ne-am luptat de la egal la egal,cu el pe teren si ceilalti  au incercat sa intre in film.

Chivu trebuia sa faca parte din generatia lui Hagi,Gica Popescu,Belodedici. De altfel  a si avut sansa sa evolueze alaturi de ei in 2000 la un alt Campionat European. Nu avea douazeci de ani, a intrat ca titular alaturi de jucatorii  acestia extraordinari care erau la final de cariera. A jucat fara complexe parca era de a lor. In acea generatie Chivu si-ar fi gasit perfect locul. In generatia de azi par un ins ajuns de pe alta planeta.Alaturi de  jucatori fara determinare, fara talent si fara  inteligenta,agramati si stiind doar sa-si numere castigul, Chivu pare un mohican  ramas sa ne rasuceasca cutitul in rana. Pentru a ne aduce aminte de ce am fost candva in fotbal.

Cristian Chivu face figura aparte intre fotbalistii de azi. Are constiinta meseriei, stie sa vorbeasca, stie sa scrie,  este mandru de apartenenta aceasta natie.Are identitate nationala pe care si-o apara indiferent cu ce pret. Vezi scandarile rasiste  ale unor “analfabeti”, rauvoitori si dispretuitori italieni  la ultimile meciuri  Roma-Internazionale care-l faceau tigan…..

Si reactia lui Chivu.

Cristian Chivu este un banatean  exemplar.A plecat de tanar in strainatate, a rezistat  cantecelor de sirena care se aud in jurul fotbalistilor si a reusit construindu-si cariera cu multa munca. Nu a trisat fotbalul asa cum s-a intamplat cu celalat coleg  de talent si noroc,Mutu.Nu a trisat viata!

Un om care ne face sa fim mandri ca suntem romani.

Continuity and Change in Southeastern Europe

octombrie 10th, 2010

A Harvard University conference – February 4, 2011
Call for Papers

The Kokkalis Program on Southeastern and East-Central Europe, John F. Kennedy School of Government, and the Southeastern Europe Study Group, Minda de Gunzburg Center for European Studies, Harvard University, invite scholars, researchers, university faculty, public policy practitioners, and graduate students at advanced stages of research to submit 500-word proposals for papers to be delivered at the symposium “Continuity and Change in Southeastern Europe” on February 4, 2011, at Harvard University.

Deadline for submission: November 15, 2010. Proposals should be submitted along with a recent CV to Andrew Hall atAndrew_Hall@hks.harvard.edu<mailto:Andrew_Hall@hks.harvard.edu>. Small stipends for travel and accommodation will be available for selected participants.

Proposals must fall into one of the below thematic units:

I) Institutional Legacies: Tracing Historical Continuities
Over the last century and a half, Southeastern Europe has been marked by a large number of critical junctures: from the collapse of multinational empires to the long period of wars form 1912-18 and World War II to the emergence of Communist states and their collapse. These monumental changes often disguise lines of continuity, especially in regard to institutions. This panel will bring together papers that help understand how and why institutional continuities and legacies persist over time. Avoiding historical determinism, the papers will shed light on particular paths institutional developments have taken and how this helps understand Southeastern Europe today. From ethnographic micro-cases to larger comparative studies, papers representing a variety of disciplines and approaches are welcome.
Chair: Dr. Florian Bieber, Editor-in-Chief, Nationalities Papers

II) Domestic-International Relationships in Political Reform in Southeastern Europe
What do case studies of political reform in post-socialist Southeastern Europe tell us about the conditions under which international actors can work together with domestic actors to develop institutions that are responsive to and valued by ordinary citizens? How have domestic actors in Southeastern Europe been able to incorporate domestic values and traditions into new institutions in the face of pressure to adopt Western models?  Under what conditions are international actors who promote reform sensitive to local knowledge?  This panel seeks to learn from case studies of reform that are considered unsuccessful, as well as those considered successful.   Papers will increase our understanding of the processes and outcomes of political reform viewed as valuable by Southeastern European peoples through investigations of case studies that cover various Southeast European countries and issue areas.
Chair: Dr. Paula Pickering, Associate Professor, Department of Government, College of William and Mary

III) Gender, Nation and Globalization
The last two decades have been a time of tremendous upheaval for the nations of Southeastern Europe, which have variously weathered the storms of sudden economic change, political disintegration, social instability, increasing crime and corruption, massive out migration, violence, and war.   Most recently, the region has been wracked with the economic turmoil of the global financial crisis and individual men and women are facing the ever-growing hardships of recession and IMF-imposed structural adjustment.  Throughout these twenty years, idealized notions of masculinity and femininity have shifted and been reimagined to take account of the local realities in an era of globalization.  In some cases, traditional gender norms and expectations have been subverted and/or overthrown altogether, with both men and women gaining from an increase of possible gender subjectivities.  In other cases, traditional roles for what makes a “real man” or a “good woman” have reasserted themselves with newfound force, finding allies in new or old religious movements and nationalist political rhetorics.  This panel aims to explore the continuities and changes in gender norms and gender politics in Southeastern Europe, and welcomes all papers that explore these dynamics with an eye to seeing the complex interactions between local and global forces.
Chair: Dr. Kristen Ghodsee, Associate Professor of Gender and Women’s Studies, Bowdoin College

Areas of focus: Albania • Bosnia-Herzegovina • Bulgaria • Croatia • Cyprus • F.Y.R. of Macedonia • Greece • Hungary • Kosovo • Moldova • Montenegro • Romania • Serbia • Slovenia • Turkey

For more information on the Kokkalis Program, visit: http://www.hks.harvard.edu/kokkalis

Patriot sau apatrid ?

octombrie 10th, 2010

George Orwell intr-un magistral eseu Notes on Nationalism, publicat in 1945 anticipeaza ca de altfel in romanul sau, 1984, ororile provocate de ingemanarea patriotismului exacerbat cu nationalismul. In momentele de ananghie polico-economica s-au instalat prorocii nationalisti in numele unor dogme fantasmagorice, promitatoare ale raiului, ale fericirii. Pe de o parte Lenin, Stalin, Hitler sa si-au adapat setea paranoica in a domni peste noroade,  pe de alta parte a in gasi tapi ispasitori, in a devia atentia supusilor de la realitatea prezenta in numele idealurilor patriotice. Recuzita patrotismului confundat cu nationalismul s-a dezvoltat in curente si miscari de trista amintire: Catolicismul politic, Trotkismul, Antisemitismul,  Nazismul, Comunismul, tendintele pacifiste etc.

Insertia orwelliana remarca o caracteristica a nationalistului numita “Indiferenta la realitate”, precizand ca “nationalistul nu numai ca dezaproba atrocitatile comise de acolitii sai, dar are un talent remarcabil in a nu auzi de acestea” (The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them).

De anumite grupuri ce vor sa se auda numai pe ei insisi si ceea ce legifereaza in legatura cu un spatiu geografico-spiritual limitat, as fi catalogat un om lipsit de atasament fata de patrie, un vandut.

Termenul de patriotism inseamna ca nu uitam locul nasterii, parintii cu tot pitorescul unei copilarii – inegalabil descrisa de catre povestitorul Ion Creanga intr-o retrospectiva unica.

In acelasi timp de alungul timpului generatii s-au instrainat alegand exilul. Exceptand aventura ca motivatie a plecarii nu cred ca e cazul sa mai enumar cauzele emigrarii din Romania de dupa revolutia de la 1848 si pana in prezent. Ne-ar trebui un studiu specializat pe nemultumirile, pe nereusitele politice romanesti.

Nu neg ca ruptura sufleteasca de cei dragi, de amintirile si mai ales de vocea mamei mi-ar fi indiferenta.  Nu locul pe care l-am parasit atat eu, cat si atatia altii ne-a alungat, ci un sistem artificial implantat in sufletele noastre, cu toate esecurile acestuia.

Nu refuz intalnirea fiilor satului si festivitatea revederii locului natal, dezaprob insa regresul traiului cu tristetea pe fruntile celor ramasi acolo – tineri si batrani.

Multi dintre noi, emigrantii de dinainte de’89 am visat la intoarcerea intr-o Romanie primenita si mai dreapta.

Am trait ceva timp in orasul Freiburg, Germania; in Montreal, Canada si Boca Raton, Florida.

De fiecare data cand ma reintorc in orasele mai sus citate, incerc bucuria revederii strazilor, a caselor in care am locuit. Tresar mereu emotionat la polcile gradinilor germane, descopar din nou placerea sarbatorilor de iarna in Quebec,  nu ma pot abtine de la rasfatul palmierilor la ocean, in Florida.

Incadrarea in aceste tabloide luate la intamplare nu semnfica doar o trecere turistica, ci si faptul ca am apartinut locurilor ca un cetatean ce zi de zi a mers la serviciu, si-a platit taxele si-a onorat indatoririle fata de gazdele ce aveau sa devina apoi parte din mine, sa mi se daruiasca asemenea unei femei miracol, cu totul.

Nu uit prima zi de toamna in orasul german, pe cand ca simplu azilant, bateam la usa serviciilor de primire a strainilor. Viata s-a schimbat radical nu numai prin acordarea unei noi carti de identitate, nu numai prin cecul reprezentand contravaloarea bunurilor de prima trebuinta, nu numai prin alte inlesniri, ci pur si simplu pentru increderea acordata, pentru un acoperis la inceput de drum.

Au urmat Montrealul,  Florida si altele. Am deprins respectul fata de valorile altora, fata de traditiile lor, fata de limba lor ce au devenit si ale mele.

Iata-ma nomad! Si daca am inceput printr-o consideratie preluata din Orwell, restrang patriotismul la un citat din Charles Dickens : “Dragostea de patrie se regaseste in dragostea de casa.”

Ma contrazic si cum cad in pacatul iubirii altor locuri, iata-ma apatrid…

Gitano

Deschideti-mi poarta si cuvantul,va treziti si voi fi departe – este prima noapte

de dezlantuire pe mare.

A venit primavara pe nesimtite si nu surprindem inflorirea.

Cantecul meu,

paharele goale,

ecoul unei muzici nedeslusite.

Sunt departe si apatrid.

Unde e cerul mai aproape ?

Va veti trezi, cateva cochilii sidefii

de la marea cea mare

va asteapta.

A venit primavara pe nesimtite,

Cantecul mai staruie – vuiet de mare in scoici,

ma veti uita si nici nu se poate altfel.

România încremenită în UE

octombrie 10th, 2010

Observatia apartine lui Teodor  Baconschi, ministrul nostru de externe.

De aproape patru ani de cand a devenit membra a UE Romania  nu reuseste sa atraga fonduri de partea  ei. In schimb a devenit un contributor net al Uniunii fara sa capturaze acele fonduri care ar contribui la accelerarea iesirii Romaniei din subdezvoltarea  economica sustine in continuare ministrul Baconschi.Observatii dure si pertinente.

Noi nu am depasit logica aderarii,ne complacem cu libertatea de miscare castigata si nimic mai mult.

La nivelul populatiei perceptia este aceeasi. Am intrat in UE, putem sa calatorim pe baza de  carte de identitate,putem sa lucram la negru in cateva tari. Asta inseamna pentru mare parte din populatie Uniunea Europeana.

Nimic in ce priveste libertatea de miscare a marfurilor,  a ideilor  s.a.md. Guvernele de pana azi ,Parlamentul  si  mai putin Presedintia par a se afla prinsi in clestilor unui imperiu  care le paralizeaza orice miscare.

In fond suntem membru cu drepturi depline a Uniunii cu tot ce  decurge de aici. Obligatii pe care  le asumam si mai putin drepturi pe care trebuie sa le cerem si pentru care sa luptam. Luptam este un fel de a spune trebuie doar sa ne adaptam   procedurile acestei Uniuni care  sigur nu sunt totdeauna cele mai simple dar   trebuie sa jucam dupa niste reguli.

Reguli care   sunt pentru toata lumea nu numai pentru noi.

E cu totul impropriu sa ne asteptam ca, dupa ce ne-am dobandit statutul de SM, sa fim tinuti de manuta in continuare ca un minor cu probleme. Avem fata de fostul Occident, categoria geopolitica depasita, un permanent complex de inferioritate care ne defineste provincialismul, ne inhiba actiunea politica externa si arunca in confuzie permanenta proiectul intern“, spune ministrul Baconschi(www.hotnews.ro).

Suntem,  la douazeci de ani dupa, prinsi intre spatiul  balcanic si fostul imperiu sovietic.

Ne predam in fata celor mai simple si  usoare forme  pe  care fostul Occident  le arunca spre noi facand sluj si luand din zbor tot cee arunca altii. Nu avem   constiinta clara ca  Europa sau Occidentul(fostul Occident) se termina la granita de la Prut.

Toate incepand de la mentalitate  si terminand cu  izmeneala politicienilor  ne tin stana de piatra  in interiorul  acestei Uniuni.

In loc sa ne vedem  de  situatia noastra,despre modelul de tara pe care-l dorim, in loc sa lasam liber  constiintei nationale si  traditiei imbinata cu modernismul si acum dupa patru ani noi copiem in draci cele mai   usoare  si de suprafata  produse de marketing pe care ni le arunca fostul occident pe piata.

Apartenenta la UE nu distruge  natiunea si nici statul si nici nu ne obliga sa devenim piata de consum pentru celelalte tari. Am ajuns asa pentru ca nu am fost in stare sa propunem altceva, am ajuns aici pentru ca asta au dorit o parte din cei ce au detinut puterea aici si pentru ca mentalul acestui popor a crezut ca altii vin cu banii si noi  le mancam  siret capitalul. Am ajuns asa pentru ca ne  mananca  vechile obiceiuri balcanice. Un trai  de azi pe maine,din  combinatii…..

Este o tema,incremnenirea Romaniei in UE,care ar trebui sa  fie in agenda fiecarei zile a celor ce vor,cred sau incearca sa conduca aceasta tara si nu numai a lor!

TOAMNA CANADIANĂ

octombrie 10th, 2010

This is the Way We Clean Our Town

octombrie 10th, 2010

The Clean-Up Crew From Grade Six

Last Saturday, there was a major event in Romania.  If you were noshing on some chips while watching TV, or maybe pulling weeds in the garden, well, you probably missed it.  Just so you put the chips’ bag and the inedibles from the yard work in their proper recycling or compost bin, thus you are forgiven.  But in case you didn’t, like some of the folks that we picked up after, here’s a run-down of what we did in Brusturoasa.

Scoala Ioana R. Rosetti staff and students showed up at 830 am to pitch in and clean up our village for the “Let’s Do It Romania!” countrywide push to pick up and dump all that trash that somehow and unfortunately finds its way in the wrong places.  Our project entailed sending out messages and talking face-to-face with our students about the importance of being aware of our delicate environment, even writing some slogans in class accompanied by artistic renditions. There was a meeting with the City Council, and an ensuing plea for some materials to store and then dispose of all of that junk we’d ultimately collect.  Soon we were good-to-go with the assistance of the mayor, the dedicated teachers here at school and the children themselves who care about our beautiful surroundings.

Let's Do It Romania Fourth Grade Poster Art

For a good three hours, we all set out in teams flanked by two teachers each to clear out all that trash and unwanted debris that accumulates in the rivers, on the roadside and over the fields.  While they were all donning their new heavy yellow rubber gloves for safety’s sake, I thought about how much they had to lose if this place were not kept up.  I thought about the education that we all needed to instill in our youth for the future of this village, and others like it, and how much pride I felt in these little guys and girls who could have stayed home today and not come to help, but didn’t.

They marched up the road, waded in the shallow brooks, leaned over the hillsides, searched in the grass, scoured under the footbridges, and picked up, cleaned up, spruced up and dumped anything and everything into large black and green bags (green for paper only) until the nearby  hillsides and the mountain spring waters were amazingly fresh and new.  Even the ducks and geese noticed the difference after all was said and done.

It's in the BAG

They never complained.  A few “yuck”s, “what’s that”s  and “oooh”s, of course, as they laughed, skipped, and worked just as hard as ever to be good citizens.  Even though many of them had never participated in a clean-up project before, there was no stopping their enthusiasm for a mission that had no reward other than the finished product. And what a happy ending it was. All over the country, there were both small and large groups of people, kids, teachers, and a variety of others acting as stewards of the land, cleaning up what doesn’t belong lying around and marring the landscape-not to mention harming the wildlife-over this fragile green earth.

I walked home afterward along the “Stream of the Bear” (yes, they are up there on the mountain) and the winding dirt road on the hillside by the house where I live after a tour of all the results of the day’s efforts throughout this part of the valley.

Teamwork!

The day turned out to be a huge success for us here and for other communities across Romania. We all learned something more about the spirit of cooperation and the respect of our environment. Going along in the early afternoon, looking at the scenery now refreshed, I could really see how much it all shined both on the outside and from the inside, as I smiled once again, marveling at the rural splendor, and thinking about how a little bit of effort on the part of the Peace Corps working within their respective communities, could in partnership with their Romanian neighbors, make such a world of difference.

Roma – orașul care respiră istorie – galerie de imagini

octombrie 10th, 2010

Supranumită Cetatea Eternă, Roma are o vechime de peste 2750 de ani. În această imagine, luată de la un belvedere numit Pincio, în prim plan este Piața Poporului, iar în fundal se vede cupola Bazilicii Sfântul Petru de la Vatican.

Adeseori, în Roma se amestecă vestigii din epoca antică – aici Forul lui Iuliu Cezar – cu biserici medievale – în plan secund – și monumente din secolul al XX-lea – în fundal.

Inaugurat în 1911 și terminat în 1935, situat între Piața Veneția și Dealul Capitoliului, Monumentul consacrat Regelui Victor Emanuel al II-lea este unul dintre cele mai vizibile edificii din întregul oraș. Construit din marmură pură de la Botticino, Brescia, el are 70 de metri înălțime, 135 de metri lățime și are în centru statuia monarhului care a unificat Italia în secolul al XIX-lea.

Cel mai impresionant edificiu roman rămâne totuși Coloseumul. Construcția lui a început sub Împăratul Vespasian în 70 după Isus Christos și a fost terminată 10 ani mai târziu sub urmașul acestuia, Titus. Acest amfiteatru cu o capacitate de 50000 de locuri era folosit în special pentru lupte de gladiatori, dar și pentru execuții publice.

Coloseumul a fost folosit pentru lupte de gladiatori până prin 435 și odată cu consolidarea creștinismului ca religie oficială a încetat să mai fie folosit ca arenă publică. De-a lungul timpului el s-a deteriorat ca urmare a cutremurelor și furtului de piatră pentru construcții, fiind renovat la sfârșitul secolului al XX-lea.

În preajma Coloseumului se află Arcul de Triumf al Împăratului Constantin. Inaugurat în 315 după Isus Christos, el este dedicat victoriei lui Constantin asupra rivalului său Maxențiu în bătălia de la Ponte Milvio, de lângă Roma. Acela a fost momentul în care Constantin a pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor, deschizând calea supremației creștinismului.

La celălalt capăt față de Coloseum al bulevardului Via dei Fori Imperiali se află Columna lui Traian. Înaltă de 30 de metri (35m cu tot cu postament), această coloană inaugurată în 113 după Isus Christos are un basorelief în spirală care înfățișează istoria războaielor duse de Împăratul de Traian în 101 – 102 și 105 – 106 împotriva dacilor. Pe 4 decembrie 1587 în vârf a fost plasată la ordinul Papei Sixt al V-lea o statuie a Sfântului Petru.

Situat la mică distanță de Columna lui Traian, Teatrul Marcellus este un bun exemplu de cum este conservat patrimoniul istoric la Roma. Inaugurat de Împaratul Octavian în 12 după Isus Christos, inițial cu un diametru de 111m, folosit în epoca medievală ca fortăreață, etajele superioare ale Teatrului Marcellus sunt azi convertite în apartamente.

Situate în partea de sud-est a zonei centrale a Romei, Băile lui Caracalla au fost construite între 212 și 216 după Isus Christos în timpul domniei împăratului roman cu același nume. Edificiul a fost folosit ca băi publice până în secolul al VI-lea când a fost distrus de invadatorii ostrogoți. Arhitectura majestuoasă i-a inspirat pe proiectanții gării Pennsylvania din New York la începutul secolului al XX-lea.

Lung de circa 400 de kilometri, râul Tibru curge prin Roma de la nord la sud, pentru a se vărsa în Marea Tireniană la circa 25 de kilometri vest de oraș. Râul este mai mic decât Sena care trece prin Paris și Tamisa prin Londra, iar podurile sunt mai apropiate unul de celălalt, decât în capitalele Franței și Regatului Unit.

Panteonul este un alt mare punct de atracție al Romei. Inaugurat de Împăratul Hadrian în 126 după Isus Christos, el a fost utilizat inițial ca templu păgân, fiind transformat în biserică de Papa Bonifaciu al IV-lea în anul 609.

Cupola uriașă – diametru 43 de metri, la fel ca ți înălțimea de la sol – construită din ciment, face ca Panteonul să pară mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Din epoca Renașterii Panteonul a fost folosit ca loc de înmormântare a unor mari personalități. Aici sunt înmormântați printre alții, pictorul Rafael, compozitorul Corelli și regii Italiei, Victor Emanuel II și Umberto I.

O imagine care spune multe despre Roma de azi: această demonstrație a opoziției de stânga trece prin Piața Republicii, prin fața Catedralei Sfânta Maria a Îngerilor, construită în secolul al XVI-lea pe ruinele băilor lui Dioclețian din secolul al III-lea după Isus Christos.

Săptămâna viitoare – “Roma – oraș creștin”

Eu, ieri și ACUM

octombrie 10th, 2010

Aventura mea la ACUM a început în urmă cu șapte luni, când, ca urmare a unor recomandări fierbinți, am fost primită cu brațele deschise în echipa redacțională.

Eram deja o cititoare fidelă a paginilor revistei. Așteptam dimineața de luni, când îmi apărea în fața ochilor, pe ecranul monitorului, numărul nou al publicației. M-a atras varietatea subiectelor și sinceritatea care răzbătea din articole.

Iată că a venit ziua în care am fost întrebată dacă aș dori să ajut, în ceea ce era legat de roluri administrative, corectări, paginare. Și am fost încurajată să scriu. Până atunci, contribuisem doar prin comentarii la articole și la un editorial colectiv cu ocazia comemorării zilei de 11 septembrie.

„Când se dedică unui scop, o face din inimă. Nu din Ego. Și știe ce înseamnă să te dăruiești unui ideal. Sunt convins că ar scrie articole foarte reușite, pe teme mai puțin dezbătute pe ACUM. Și s-ar face un pas înainte. Succes, Cristina, n-am dubii că te vei descurca și vei reuși să imprimi și o nuanță personală. Și să scrii articole, auzi? Că ai talent și INIMĂ.”

Din prima clipă mi s-a încredințat ALBUM FOTO, care se cam prăfuise în ultimele luni. A renăscut, devenind prima rubrică cotidiană a publicației, „FOTOGRAFIA ZILEI”.Cititorii au fost invitați să împărtășească fotografii dragi lor, care să-i apropie pe pasionații de artă fotografică de pe diferite meleaguri.

Am pornit astfel într-o călătorie de suflet, întâlnind oameni dornici de comunicare, emanând dragoste de viață. Unii au devenit colaboratori permanenți, contribuind și cu articole, sugestii, comentarii.

Tânăra și talentata fotografă Natalie Schor, din Israel, dorește “să descopere ce e deosebit în realitatea cotidiană, specialul în banal, umorul în tristețe, frumosul în modestie”.

Natalie Montanaro, voluntară US Peace Corps în România, a devenit o permanentă colaboratoare așternându-și gândurile în “Dialog intercultural”.

Creativitatea și libertatea de acțiune sunt caracteristici ale publicației ACUM. Am lansat tematica săptămânii la “Fotografia Zilei”, adunând sub o singură umbrelă, șapte fotografii pentru șapte zile. Tematicile “Un barbat și o femeie”, “Declarații de amor”, “Vechi și nou în arhitectura orașelor lumii” au atras mulți cititori.

În scurt timp, mi-a fost oferit rolul de Secretar de redacție al publicației. Am acceptat cu bucurie, dorind să ajut, să fac o diferență. Doar dăruind vei dobândi!

Au urmat articole, interviuri, poezii, noi descoperiri în spațiul ACUM, pe care îl simt liber, curat și onest.

Colaboratorii și editorii se află într-o permanentă efervescență. Se nasc prietenii, relații de colaborare între oameni diferiți, cu set de valori asemănătoare, în primul rând autenticitatea și respectarea alterității.

Noii colaboratori sunt bineveniți. Avem nevoie de gândurile, de contribuția dumneavoastră. Vrem să fim cât mai mulți, cu domenii de interes diferite.

Ce reprezintă ACUM pentru mine? Un mesaj simplu, exprimat în cuvinte cu rezonanță în rândurile vorbitorilor de limbă română de peste tot.

Symposium on Women, Families and Religiosity: Past and Present

octombrie 10th, 2010

Symposium on Women, Families and Religiosity: Past and Present

IAS Bucharest, 25-26 March 2011

Dear Colleagues,

We propose to organize a symposium about Women, Families and Religiosity: Past and Present.  For it we have the generous support of New Europe College –

Institute for Advanced Study in Bucharest (www.nec.ro<http://www.nec.ro> <http://www.nec.ro/> ), which will also be the host of the symposium. In agreement with

New Europe College we have scheduled this symposium on 25-26 March 2011.

We would like to bring together a number of scholars (historians, sociologists, anthropologists etc.) who work on such questions, and who would also make possible a

comparative view, by addressing different Balkan ‘confessional’ families.

Here are some themes for reflection:

-   Families and Churches

-   Domestic violence: rules and practices

-   Women in the Families: daughters, wives and widows

-   From God to Godparents: spiritual kinship and solidarities

It is a great honor for us to invite you to take part in this event. Please let us to know if you are interested to be among the participants.

Those who would like to present a paper are invited to submit a title and a short abstract, accompanied by a CV & publication list by 1 November 2010.

Please email this information to the organisers: Constanta Vintila-Ghitulescu- Senior Researcher, ‘Nicolae Iorga’ Institute of History;  e-mail:  cghitulescu@gmail.com

Marianna Muravyeva, Associate Professor, Fellow, Helsinki Collegium for Advanced Studies, University of Helsinki

Tombstone-oraşul care refuză să moară-

octombrie 10th, 2010

În apropiere de graniţa cu Mexicul, drumul spre Tombstone prin San Pedro Valley te introduce în inima sălbatică a Arizonei, deschizând orizontul spre un pământ arid şi neîndurător, cândva aşa numitul “ Apache Land”.

Apache Land

De ce “ Tombstone” ?

În 1877 următorul dialog, devenit emblematic, l-a însoţit pe tânărul geolog Edward Lawrence Schieffelin spre zăcământul pur de argint care a scos din anonimat acest ţinut .

 ”De ce te duci din nou în munţi ?” îl tachinează un soldat de la avanpostul Brunkow House

“ Să culeg pietre.” răspunde Ed

“ Te învârţi ca un prost printre apaşi şi singura piatră pe care o vei găsi va fi cea de pe mormântul tău…” 

Prima concesiune a lui Ed Schieffielin s-a numit Tombstone şi s-a dovedit a fi cea mai valoroasă dintre cele patru aparţinând acestuia.

 

 

Oraş minier, Tombstone a erupt dintr-o zonă de şes înconjurată de munţi, hrănit fiind de vecinătatea filoanelor de argint descoperite de Ed Schieffelin. În 1879 loturile de teren de pe strada Allen erau vândute cu 5 $ bucata. Aici trăiau 100 de suflete în 40 de căsuţe modeste. Doi ani mai târziu populaţia oraşului ajunsese la 5000, iar în 1890 cifra se triplase.

O plimbare cu diligenţa prin centrul istoric al Tombstone-ului

Pe strada Allen, la umbra pridvorului proaspăt vopsit, vitrinele atrag privirile turiştilor într-o zi respingător de caniculară

In 1881 Tombstone devenise un oraş celebru. Extragerea argintului s-a dovedit a fi nu doar o tentativă de înavuţire pentru colonişti şi oameni de afaceri, dar, după cum era de aşteptat şi o atracţie pentru nenumăraţii aventurieri aflaţi în trecere.

În doar doi ani Tombstone-ul avea tribunalul, trei ziare locale, Schieffelin Hall , elegantele Bird Cage Theater, Oriental Saloon şi Crystal Palace, existând 110 baruri gata oricând să domolească setea cetăţenilor săi.

Big Nose Kate’s Saloon poartă numele unei femei ...straşnice, al cărui nas se pare “ se băga unde nu-i fierbe oala”.

Interiorul lui Big Nose Kate’s Saloon, asemenea uşii permanent deschise, invită trecătorii să se simtă liberi să intre, să viziteze, să facă fotografii, pur şi simplu să se identifice pentru câteva clipe cu atmosfera specifică locului

 

Timp de 100 de ani pistolari, jucători de cărţi şi afacerişti îşi dădeau întâlnire la Crystal Palace, cel mai popular bar din Tombstone doar...pentru cei cu “ obraz subţire”...

Silver Nugget oferă cazare şi masă.

“ JOHN WAYNE ROOM -queen size bed,sleep with dreams of "the duke" $64.00 per night plus taxes (based on double occupancy)”…

 

   Breakfast at the Longhorn was HUGE and very good. The coffe was hot and our cups were never empty. The sausage was really good, and the bacon crispy…just the way I like it. The staff is friendly and helpful. We will sure eat here again…and you should too.”(TripAdvisor )

Longhorn Restaurant:” “JOHN WAYNE COULDN'T EVEN FINISH THIS BREAKFAST”...

Gunfight at the O.K. Corral- faimoasa răfuială intrată în istoria western-ului american dintre şeriful Virgil Earp alături de clanul său şi grupul de crescători de vite, Clanton-McLaury- a devenit un leitmotiv. O figură legendară este cea a lui Wyatt Earp- apărătorul cu orice preț al legii, unicul supravieţuitor al clanului Earp după conflictul de la OK Corral. Tot legendă este şi intersecţia sa cu soarta actorului care va deveni inconfundabilul John Wayne…

The Rose Tree Inn este un muzeu găzduit într-una din primele clădiri construite în Tombstone. Senzaţional este tufişul de trandafiri originar din Scoţia, Lady Banksia alb, cel mai mare din lume, aflat în curtea interioară din anul 1885. Dintr-un singur trunchi,cu un diametru de 12 feet , trandafirul s-a răspândit pe o suprafaţă imensă ( 8000 feet2) oferind o feerie albă în fiecare primăvară.

În 1896 doar câteva dintre minele de argint erau încă operaţionale. Mulţi dintre locuitori s-au mutat luând practic o parte din oraş cu ei. Tombstone, martorul a două incendii devastatoare, a atâtor împuşcături şi linşaje pare să fie în agonie.  În 1932  în “Curierul” din St. Louis apare un articol intitulat “ Tombstone – The Town Too Tough To Die ”.

Astfel s-a născut o legendă plină de culoare şi de temperament.

Mary,Brian şi Joe…

Locul de unde poţi urmări o confruntare între “cowboys” …

Şi viaţa merge mai departe...

La 1 septembrie 1881, ziarul local “ Tombstone Epitaph”  publica Ordonanţa XV intitulată “Crimă şi Pedeapsă” .Cea mai reprezentativă parte a acesteia este Secţiunea 55:

“ It shall be unlawful for any person to engage in any brawl, riot,quarrel, fight, or noisy dispute, or to use profane or indecent language, or to challenge to fight, or to call another harsh names intending to produce a quarrel or fight, or to be drunk upon the streets or in any public house or place, or to discharge any gun, pistol, fire arm or bomb, or to cruelly beat or treat any animal…” ( Tombstone Times, September 2010)

Tombstone uimeşte, amuză, contrariază şi nu dezamăgeşte, concentrând o parte ilustrativă a durităţii începuturilor vieţii moderne americane la care ne reîntoarcem cu nostalgia copilărească a cărţilor lui Karl May şi a filmelor western….

     

Ilie Năstase acuzat de declarații discriminatorii la adresa romilor

octombrie 8th, 2010

Pe 7 octombrie 2010, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii s-a autosesizat cu privire la declaratiile domnului Ilie Nastase publicate de cotidianul ProSport si preluate de ziarul Gandul. Acesta a declarat: …”stiti ce as fi facut eu daca eram presedintele Romaniei? I-as fi trimis pe tigani in Harghita, ca oricum acolo sunt foarte multi maghiari si vreo 12 romani. Le-as crea conditii. In felul acesta s-ar schimba si componenta etnica a zonei. Ceausescu a gresit. Trebuia sa faca in Harghita ce au facut rusii in Basarabia”.

C.N.C.D. analizeaza declaratiile de mai sus sub aspectul art. 2 alin 1 coroborat cu art. 15 din O.G. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificarile si completarile ulterioare, referitor la instigarea la ura rasiala care vizeaza atingerea demnitatii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, indreptate impotriva comunitatii rome.

Conform procedurii de solutionare a petitiilor a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, dosarul urmeaza a fi solutionat in termenul legal de 90 de zile.

Biroul de Comunicare si Relatii Publice

Disidentul chinez Liu Xiaobo, deținut politic, a primit Premiul Nobel pentru pace

octombrie 8th, 2010

Se mai intampla minuni chiar si in vremea noastra. Cand, impreuna cu Mihail Neamtu, am pornit campania din Romania pentru eliberarea intelectualului disident chinez Liu Xiabo, initiatorul Cartei 2008 (torpilata pe internet de autoritatile comuniste de la Beijing),  arestat si condamnat de aceleasi autoritati pentru pozitiile sale consecvent democratice, nu credeam ca vom ajunge sa traim aceasta clipa. Stiam insa ca autoritatile chineze urmaresc atent ce se intampla in fiecare tara in planul campaniei globale pentru eliberarea lui Liu.

Initiativa recenta a fondatorilor Cartei 77 (Vaclav Havel. Dana Nemcova si Vaclav Maly) a accelerat lucrurile. Au urmat presiunie comunistilor chinezi asupra Norvegiei, jocuri de culise, reactiile aberante ale unor exilati de un radicalism extrem. Si totusi, Liu Xiaobo a primit acest premiu.

Este un eveniment comparabil cu momentul in care Andrei Saharov a primit Nobelul pentru pace. Ori, cu acordarea aceluiasi premiu in 1936, militantului pacifist german Carl von Ossietzky, arestat de Gestapo, detinut in lagarele de concentrare naziste, mort in 1938. Sper din tot sufletul ca autoritatile chineze vor sti sa evite paralela altminteri izbitoare dintre cazul Liu Xiaobo si cel al lui Ossietzky.

http://www.monstersandcritics.com/news/europe/news/article_1590049.php/BACKGROUND-Carl-von-Ossietzky-the-first-jailed-Peace-Prize-winner

Acordarea acestui premiu este o victorie a fortelor democratice din China, a celor care cred in demnitate si libertate ca valori supreme, non-negociabile.  Cordiale multumiri tuturor celor care, sperand cu disperare, sfidand cinismul, apatia si resemnarea, au semnat Apelul pentru Liu Xiaobo.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/02/04/multumiri-pentru-cei-care-au-semnat-petitia-in-semn-de-solidaritate-cu-liu-xiaobo/

Cancelarul Germaniei, Dr. Angela Merkel, Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

octombrie 7th, 2010

Angela Merkel, cancelarul Germaniei si viitor DHC al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj

Marţi, 12 octombrie 2010, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca acordă titlul de Doctor Honoris Causa, Cancelarului Republicii Federale Germania Dr. Angela Merkel, pentru contribuţia de importanţă istorică la unificarea europeană şi pentru rolul de importanţă mondială jucat în înnoirea cooperărilor internaţionale.

 Programul vizitei va include şi inaugurarea Institutului de Studii Germane al Universităţii Babeş-Bolyai, urmată de o întâlnire cu cadre didactice şi studenţi de la linia de studiu în limba germană din cadrul universităţii.

Decizia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa a fost luată în Reuniunea din 29 mai 2009 a Senatului Universităţii Babeş-Bolyai. Prin scrisoarea semnată de Cancelarul Federal al Germaniei Dr. Angela Merkel, adresată Rectorului Universităţii Babeş-Bolyai, Prof. Univ. Dr. Andrei Marga, şi transmisă la data de 28 iulie 2009 de Cancelaria Republicii Federale Germania, Cancelarul German a mulţumit pentru distincţie, a acceptat titlul şi a subliniat venirea la universitatea clujeană.

Accesul la evenimentele cuprinse în programul oficial se face exclusiv pe bază de invitaţii si de acreditari.

Biroul de Presă al Universităţii Babeş-Bolyai

Povestiri cu si despre rromi (2) – Olguta

octombrie 4th, 2010

Nu voi putea uita niciodata vacantele petrecute la bunicii din Bucovina. N-am cum sa uit codrul de mesteceni de pe dealul Bosancilor, nici izvorul din vale, cu apa rece ca gheata, nucul urias de langa “Iazul dracului”, cel plin de nuferi si broaste oracaitoare, sau, mirosul florilor culese la malul Sucevei.

Sunt toate …. atat de mult … parte din mine…

In inima naturii, la Verestii Sucevei, am facut de-a lungul anilor mai toate boacanele si nazbatiile copilariei si m-am bucurat de bunici adevarati, cum numai in povesti mai gasesti.

Aveam vreo sapte ani si-mi placea sa-mi iau cartea, punguta cu scovergi facute de bunica, scovergi pudrate din belsug cu zahar si scortisoara, si paturica, dupa care ma refugiam in mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii. Acolo ma afundam in lumea basmelor lui Andersen, fratii Grimm, Petre Ispirescu, in lumea cartilor lui Jules Verne, sau, stateam cu orele, pe spate, tintind printre ramuri cerul, imaginandu-mi norii ca fiind personaje fantastice si gandindu-ma la cate-n Luna si-n stele ….

Exact asta faceam intr-o amiaza calda, de vara, cand un zgomot ciudat imi atrase privirea spre desisul din apropiere. M-am ridicat in capul oaselor si m-am uitat cu atentie sa vad cine-mi tulbura linistea, cand, din spatele tufisului a rasarit un cap de fetita. Doi ochi mari, rotunzi si caprui, veniti parca dintr-un tablou de Tonitza, se uitau intrebator la mine. Un nas mic, ingust si drept despartea doi obrajori rumeni si arsi de soare, marginiti fiecare de cate o codita de par des, castaniu deschis, impletit cu o panglica rosie terminata cu un nod, de la care curgeau in jos doar capetele panglicii.

Mi-a zambit timid arcuind usor buzele-i subtiri si bine conturate, ce lasara la vedere un sirag de dinti mici si foarte albi. Apoi, intinse amandoua mainile spre mine intrebandu-ma: ” … vrei si tu mere verzi? … tu esti nepoata lu’ Mos Alecu, de la Bucuresti, nu-i asa? ….eu … sunt Olguta.”

I-am facut semn sa vina pe paturica, langa mine, si s-a apropiat cu bratele-ntinse si cu merele-n maini.

Purta o rochita rosie, inflorata, cu bretele pe umeri, cu doua buzunare mari pline cu mere verzi si era desculta. Copiii de pe ulita mergeau asa la joaca, nu era nicio noutate; la fel faceam si eu cand ne duceam toti, impreuna, la apa Sucevei, dar… ce-mi atrasese atentia la Olguta nu era lipsa incaltarilor, ci coditele: avea trei !

Am mancat impreuna scovergile bunicii si merele verzi pe care le primise recompensa de la baba Tinca, o batrana vaduva si singura, pe care o ajutase sa stranga cardul de gaste de pe ulita si sa le bage inapoi in curte. Apoi am colindat impreuna prin padure, am ajuns la iaz si la apa Sucevei.

Olguta, care era de varsta mea, cunostea toate plantele, buruienile, unde cresteau si la ce foloseau. La “iazul dracului” prinsese un broscoi imens pe care eu as fi vrut sa-l duc acasa; mi-a spus insa ca acolo, la iaz, era familia lui si chiar daca l-as fi dus in deal, ar fi venit singur inapoi, … asta daca nu l-ar fi mancat intre timp, pisica vecinilor.

Se bucura de tot ce era in jurul ei si lasandu-si capul pe spate, radea vesel, cu pofta, zgomotos ca un clinchet de zurgalai.

Nu o mai vazusem niciodata si am intrebat-o unde fusese pana atunci si unde locuia; a raspuns cu putin tremur si amaraciune-n glas, spunandu-mi ca nu se prea jucau multi copii din sat cu ea si ca locuia “departe, departe …la capu’ satului, la tigani”. Apoi m-a intrebat daca eu o sa mai vreau sa ma mai joc cu ea si i s-a luminat toata fata primind raspunsul.

Din ziua aia, Olguta venea zilnic la noi; stateam amandoua in paduricea de salcami iar cand mai ploua afara ne mutam in fanarie. Asa am citit timp de-o saptamana, si pentru ea, cu voce tare, “Capitan la 15 ani” de Jules Verne. Imi facea placere sa-i arat literele si sa vad cu cata atentie si seriozitate se uita la cuvinte. Eu citeam de la cinci ani; ea urma sa intre din toamna, la scoala.

Bunicul ne-a povestit ca in timpul razboiului, tarziu, spre sfarsit, cand linia frontului ajunsese acolo si toti satenii se refugiasera din calea armatei sovietice, fiecare cu ce putuse cara mai mult, doar el si bunicul Olgutei ramasesera la casele lor. Bunicul meu, cu gospodarie, cinci copii si o nevasta insarcinata, proaspat vindecat de tifos, era tamplar, iar Mos Jenica, harnic si deosebit de credincios, facea putini si ciubere de toate marimile, de-l cunostea toata zona.

Impreuna avusesera grija de bunurile satului si ascunsesera toate avutiile bisericii, ingropandu-le in beciul bunicului; toate icoanele si cartile sfinte pe care preotul le lasase vraiste, la voia intamplarii. Jenica refuzase sa ingroape la el o parte din ele, motivand ca daca vor supravietui frontului si lucrurile vor fi gasite acolo, satenii ar fi spus cu siguranta ca tigan fiind, precis … le furase.

Si tot impreuna au stat toti, in timpul bombardamentelor, cu mic, cu mare, in acelasi beci al bunicului.

Cand ne saturam de citit ieseam cat era ziua de lunga pe ulita, jucam turca, ne cataram dupa fructe prin toti pomii de prin toate gradinile si umblam nestingheriti pe coclauri.

De cand Olguta venea la mine fusese usor acceptata si de restul copiilor. Toti ramasesera uimiti de cat de multe stia Olguta si ce frumos se purta cu toata lumea. Impletea coronite din flori de camp, ne invatase sa prindem bondari, sa sugem mierea fara sa-i omoram si apoi sa le dam drumul. La iaz faceam concursuri cu broaste, sub nuc, dupa care le lasa sa plece “acasa la ele”.

Intr-o zi eram toti pe ulita, cand o vecina guraliva si haina la suflet a prins-o pe Olguta de mana spunandu-i “sa plece la ea … in tiganie”, ca n-ar avea ce cauta toata ziua in sat, pe la portile oamenilor. Noi, amutiseram; Olguta s-a speriat rau, i s-au umplut ochii cei mari si rotunzi cu lacrimi, si-a lasat capul in jos, si tacuta, isi facea drum sa plece de acolo.

Nici acum nu stiu de unde a rasarit brusc, intre noi, bunica. O prinsese pe Olguta de umeri tinand-o aproape, si cu vocea ei calda, grava si molcoma am auzit-o spunand:

“…. Auzi, Catinca …. vaca mea din grajd are mai multa minte ca tine ….. Dumnezeul ala al tau, pocait, la care te tot rogi zilnic, nu te-a invatat sa nu batjocoresti inima unei copchile nevinovate? …. nu degeaba te tot scarmana ca pe-o gasca Mos Mihai …..si daca te mai iei de Olguta …. ai de-a face cu mine…”

Ce mandra am fost de bunica si cum ne-a bucurat pe toti zambetul rasarit dintre lacrimi al prietenei noastre … Stiam din povestirile bunicii ca si ea, de copila, suferise mult; ramasese orfana cam la aceeasi varsta cu noi; isi pierduse ambii parinti intr-o singura saptamana si doar ea stia cum muncise sa razbeasca, cum avusese grija de ea si de cei doi frati mai mici.

A doua zi, Fanel, tatal Olgutei si fiul raposatului Mos Jenica a venit la noi sa multumeasca bunicii, sa-i aduca de la mama lui, “tiganca batrana” asa cum o stia tot satul, o putinica noua pentru batut untul si smantana pe care doar bunica stia sa le prepare ca nimeni alta in sat, si s-o roage sa ma lase sa merg la ei.

Aveau o casa destul de mare, din chirpici, cu camere luminoase, saracacioase dar foarte curate, decorate cu multe covoare tesute in casa, puse pe pereti, pe jos, pe divan. Sofica, mama Olgutei era chivuta, zugravea casele oamenilor si muncea de dimineata pana seara, iar in timpul asta, “tiganca batrana” avea grija de fratii cei mici ai Olgutei, de oratanii si de gospodaria demna de toata lauda.

Spre seara, ne-am strans in gradina, in jurul unui foc de tabara; era sarbatoarea trandafirilor. Doi tineri din vecini, rude intre ei, cantau la vioara, un altul la acordeon. Prietena mea isi pusese o fusta larga, incretita, puternic inflorata; la gat ii atarnau doua salbe cu banuti de arama, isi lasase parul despletit si tinut doar de o coronita de flori si panglici. Sofica-mi daduse mie fusta de sarbatoare a Olgutei, o salba cu banuti si-mi prinsese flori in par; sa dansam amandoua si sa fiu de-a lor.

Ma invatase sa ma invart si sa ma rasucesc in asa fel incat faldurile fustei sa zboare in jurul meu, apoi Olguta a luat tamburina lovind-o in ritmul muzicii, si-a lasat capul usor pe spate, a inchis ochii si a inceput sa danseze; o dezlantuire de patos. Se unduia cu gratie arcuindu-si corpul si punctand fiecare accent al melodiei, dupa care-si scutura puternic si in ritm crescent bratele si umerii, risipindu-se parca … in muzica …

A ras cu pofta privind spre mine si asa cum eu ii aratasem literele asa-mi arata ea mie dansul …. sub cerul clar al Bucovinei, intr-o seara calda de vara, imbracate cu fuste largi, incretite si inflorate, salbe zornaitoare si flori cu panglici in par …

Intr-o alta zi, colindand impreuna cu ceilalti copii prin vale, am ajuns la tarcul in care odihnea o vaca cu doi vitelusi de lapte. Pentru ca eu nu mai vazusem niciodata un vitel atat de mic, mi-am facut curaj si am intrat in tarc sa mangai botul roz si umed al animalului; doar dupa ce mama vaca deranjata de prezenta mea s-a agitat putin, am plecat de acolo, fugariti si de norii grei iviti din senin, de vantul puternic si de furtuna care statea sa inceapa. A doua zi am aflat ca nu inchisesem bine poarta tarcului, iar vaca, speriata de furtuna, plecase cu tot cu vitelusi. Toata seara si pana tarziu, in noapte, printre fulgere, trasnete si o ploaie cumplita, stapanul vacii ajutat de alti sateni cautasera animalele, gasite intr-un tarziu, undeva in padure. Eu fusesem singura care intrase in tarc; eu eram de vina. Ceilalti patru copii, nu.

Cu toate astea, Olguta, care ne facuse semn sa nu spunem nimic, a luat vina asupra ei, admitand si recunoscand ca ea intrase la vitei. Scapasem usor, toti, doar cu spaima si cu o mustruluiala serioasa ….

Olguta insa …. luase cateva nuiele bune pe spate de la “tiganca batrana” si fusese pedepsita; avea de curatat si de spalat scandurile din cocina purceilor, de carat paiele murdare si de pus altele curate, si alte treburi la fel de neplacute. Nu a iesit la joaca doua zile.

Iar eu, doua zile m-am perpelit si nu mi-am gasit locul; nici in casa, nici la paduricea de salcami, nici pe ulita si nici la apa Sucevei. Rusinata si cu lacrimi in ochi le-am povestit bunicilor, dupa care, mustrata bine si cu voia lor, m-am dus acasa la Olguta.

Era trista, muncita si urmele nuielelor ce ciupisera pielea inca se mai vedeau pe spate. I-am dat ei cartea cu povesti de Andersen, povesti care-i placusera atat de mult, apoi i-am marturisit lui Fanel ca eu facusem prostia, nu Olguta … si ca fusese pedepsita pe nedrept.

M-a ascultat in liniste, lucrand mai departe la ciuberele lui apoi imi spuse: “stiu … dar prietenia si fratia au si ele din cand in cand … pretul lor. Olguta a ales asta… ”

In restul zilei am ajutat-o pe Olguta la treburi; seara, Sofica ne-a spalat pe amandoua intr-un ciubar mare, iar “tiganca batrana” ne-a facut “poale-n brau” si ne-a pus in camera, pe masa, un borcan cu serbet proaspat, de trandafiri. Era felul ei de a regreta nuielele de pe spatele Olgutei.

Am adormit amandoua, imbratisate, eu cu jumatate de povara ridicata; spusesem adevarul, dar nu puteam repara pedeapsa … Si-mi ramasera adanc intiparite-n minte vorbele Olgutei: ” … a piscat putin, dar a trecut…. si uite: tu esti aici cu mine si esti prietena mea chiar daca sunt tiganca”

N-am uitat niciodata cuvintele Olgutei …

Multe vacante am petrecut impreuna; ii aduceam carti de la Bucuresti, ea ma ajutase sa-mi fac un ierbar invidiat de toate colegele de la scoala; nimeni nu avea, ca mine, toate buruienile ….

Pana-ntr-o vacanta, cand, ajunsa la bunici, am gasit acasa tamburina Olgutei si reteta de serbet de trandafiri a “tigancii batrane”. Aveam vreo treisprezece ani.

Venisera cu cateva saptamani inainte, sa-si ia ramas bun de la bunicii mei cu care se ajutasera atata amar de vreme. Fanel le lasase putini si ciubere pentru tot restul vietii, rugandu-i ca din cand in cand, ori de cate ori vor mai trece pe la cimitirul din sat, sa aiba grija si de mormantul lui Mos Jenica. Ei se mutau si plecau cu familia undeva spre Dorna, pe Rarau, nestiind daca vor apuca sa mai revina vreodata, pe meleagurile alea.

Cu o tristete nesfarsita si un nod in gat, am agatat tamburina pe perete, in camera, sa-mi aduca aminte de Olguta. Pierdusem ceva drag si ma durea sufletul…

Cateva zile dupa, m-am refugiat la locul meu din mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii, cu paturica copilariei, scovergile bunicii si cartea ce avea sa ma poarte cu gandul departe …

Stateam intinsa pe spate, cu mainile sub cap, cautand printre ramuri cerul si ascultand glasul trist si tanguit al vantului printre copaci. Mi-am mutat privirea spre tufisul din vecinatate si deasupra lui, legata de o creanga a salcamului de langa, atarna o panglica rosie .. cu nod.

Olguta …. draga de Olguta fusese acolo si-mi lasase un semn, exact in locul in care ne cunoscusem….

Puzderie de amintiri navalira deodata peste mine in timp ce lacrimi amare imi siroiau cuminti pe obraz. O vedeam parca si acum, cu ochii ei mari si rotunzi, venind spre mine cu mere verzi in maini… O vedeam prinzand bondari si broaste, la iaz, razand zgomotos, impletind coronite de flori, o vedeam dansand in jurul focului sau mancand cu pofta placintele bunicii …

Era si acum acolo, prezenta ca o boare usoara de vara in clinchet de zurgalai; adiere calda, vesela, parfumata cu flori de camp, impletite cu o panglica rosie …….

Olguta,…. prietena venita pe neasteptate in viata mea “de departe, de la capu’satului, din tiganie”…… aveam s-o port cu mult drag, cu mine, pentru totdeauna …

Supărăcioşii Alianţei şi “salvatorul naţiunii” Vlad Filat

octombrie 3rd, 2010

La figurat, premierul Vlad Filat – lider al partidului Liberal Democrat (PLDM) a fost recent “bătut măr” de către camarazii de coaliţie. Ceilalţi trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE – coaliția aflată la guvernare) au fost surprinşi şi chiar bulversaţi de “cotitura” luată de premier. “Lovitură de graţie a Alianţei”, “cale de confruntare”, “urât şi ruşinos” şi “populism electoral” sunt puţinele din conglomeratul de etichete cu care a fost “botezat” pasul întreprins în ultimul moment de Guvernul lui Filat.

Unii politicieni s-au grăbit să declare această “răzvrătire” a liberal-democraţilor drept începutul sfârşitului AIE. Culpabilizarea lui Filat echivalează însă cu încercarea “celor 3″ de a dizolva şi chiar eclipsa efectul mediatic produs de “raportul către naţiune”, prezentat de Filat din fortăreaţa Guvernului, după ce a întâmpinat furia (ex)colegilor de coaliţie în culisele parlamentului.

Nimeni nu poate spune dacă Filat s-a lepădat de Alianţă, dar cert este faptul că discrepanţele în interiorul “cvartetului” de la guvernare s-au aprofundat. Judecând de pe poziţia PLDM, asumarea răspunderii pentru proiectul “compensaţiilor” merită sacrificarea relaţiilor oricum complicate cu membrii Alianţei, la fel de “lacomi” ca şi “verzii lui Filat” în confiscarea domeniilor avantajoase din perspectiva electorală. Or, implementarea iniţiativei îi poate aduce PLDM-ului voturi din partea celei mai numeroase şi totodată sceptice categorii, deobicei absentă la urnele de vot, spre deosebire de bugetari sau populaţia activă atrasă în fluxul mediului de afaceri.

Pasul hotărâtor făcut de premier şi-a găsit motivarea şi în inutilitatea Alianţei după decretarea zilei dizolvării Parlamentului şi bifarea datei anticipatelor. Acţiunile deputaţilor în perioada electorală vor reieşi din logica competiţiei electorale, unde colaborările chiar cu foştii aliaţi îşi pierd rolul. Comuniştii nu trebuiesc alungaţi de la putere, iar tinerii nu au împotriva cui protesta, astfel ca partidele anti-comuniste să se coalizeze atât de reuşit pentru a merge cu un front comun în alegeri ca în 2009. Regulile şi împrejurările s-au schimat, de aceea, adunăturile de partid antrenate în procesul electoral devin de prisos, ba chiar incompatibile. Alianţa şi-a făcut treaba şi poate fi replicată în viitorul legislativ.

După 29 septembrie ea nu mai poate fi considerată “o panacee” pentru convieţuirea paşnică a forţelor democratice, ci va reprezinta “o piatră” legată la gât pentru fiecare dintre cei patru lideri, care vor să-şi contureze cu desăvârşire “identităţile politice”, destul de confuze la moment din cauza contopirii politice, dureroase pentru anumite partide, petrecute în cadrul coaliţiei de guvernare şi care durează deja de un an. Or, fiecare din formaţiunile de guvernământ vor să devină uşor perceptibile pentru electoratul derutat şi anchilozat în curcubeul multicolor al partidelor politice cu doctrine şterse şi proiecte plagiate reciproc. Cât de supărător nu ar fi tratată reacţia partenerilor de coaliţie, Filat trebuie să recunoască că s-a conformat “instinctelor sale electorale”, erijându-se în ochii electoratului manipulabil, lăsând deoparte discuţiile din culisele Alianţei, posibil şi din motivele menţionate mai sus. Ţinând acest lucru în minte, constatăm că ceilalţi din Alianţă au fost justificaţi să-l certe public pentru stratagema individualistă cu compensaţiile pentru pătura socială nevoiaşă.

Desigur, nu preşedintele interimar Mihai Ghimpu trebuia să dirijeze criticile acerbe aruncate asupra premierului, stupefiat de curajul demonstrat de colegi, până acum mai tacticoşi şi precauţi. Or, anume Ghimpu a început să procedeze în acest fel. Şi nici ocările ceilorlalţi doi nu prea au temeinicie (Lupu şi Urecheanu), deoarece nu au dispus de responsabilităţi majore similare cu cele purtate de Filat (scuza lor constă însă în faptul că unul a rămas fără poziţii de conducere, iar altul a avut o pondere minusculă în ecuaţiile de putere). Totuşi, justificarea “celor 3″ pare raţională, deoarece în compoziţia Guvernului a intrat elemente de la fiecare partid aflat la guvernare. Pe semne, Filat a considerat că ministerele ocupate de PL şi AMN nu s-au descurcat cu misiunile lor, uitând însă de contribuţiile PDM-ului în domenii sensibile, cum ar fi cel economiei şi al protecţiei sociale.

Totodată, CCCEC, Procuratura Generală şi SIS deţinute de democraţi nu au strălucit, ceea l-a îndreptăţit probabil pe premier să neglijeze prestaţia acestui partid în cadrul Guvernului. În acest caz, tot Filat trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ministerele restanţiere, în schimb premierul s-a autodesemnat “salvator al naţiuni”, atribuindu-şi fără doză de bun-simţ meritele atinse de ministerele eficiente controlate de colegii săi, criticând cu puţin timp până la “renumita raportare” activitatea miniştrilor neafiliaţi PLDM-ului. Oarecum, mişcarea liberal-democraţilor aduce puncte electorale partidului, creând complicaţii Partidului Democrat (PDM) în promovarea “Agendei Sociale”. Cel mai neafectaţi rămân liberalii (PL), Alianța Moldova Noastră (AMN) şi bineînţeles comuniştii, care vor folosi “detaşarea lui Filat” pentru a profana principiile “idealiste” puse la temelia Alianţei pentru Integrare Europeană. Cu orice preţ, pentru binele cetăţenilor vizaţi, forţele politice trebuie să acţioneze astfel ca iniţiativa Guvernului să ajungă în stadiul implementării, cât de neplăcută, incomodă, politizată sau “electorală” nu ar fi esenţa acesteia.

TEMA SĂPTĂMÂNII: LUMEA ESTE A MEA

octombrie 3rd, 2010

THE WORLD IS MINE

Tennyson Guyer

Today upon a bus I saw a girl with golden hair;
She seemed so gay, I envied her, and wished that I were half so fair;
I watched her as she rose to leave, and saw her hobble down the aisle.
She had one leg and wore a crutch, but as she passed–a smile.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two legs—the world is mine.

Later on I bought some sweets. The boy who sold them had such charm,
I thought I’d stop and talk awhile. If I were late, t’would do no harm.
And as we talked he said, “Thank you, sir, you’ve really been so kind.
It’s nice to talk to folks like you because, you see, I’m blind”.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two eyes—the world is mine.

Later, walking down the street, I met a boy with eyes so blue.
But he stood and watched the others play; it seemed he knew not what to do.
I paused, and then I said, “Why don’t you join the others, dear?”
But he looked straight ahead without a word, and then I knew, he couldn’t hear.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two ears—the world is mine.

Two legs to take me where I go,
Two eyes to see the sunset’s glow,
Two ears to hear all I should know,
Oh, God, forgive me when I whine;
I’m blest, indeed, the world is mine.

Tennyson Guyer (1913 -1981)

Născut în Findlay, Ohio,ministru republican, membru al Senatului în perioada 1959-1972. Majoritatea surselor de informare îl prezintă pe Tennyson Guyer  drept autor al  poemului, probabil unicul scris de către acesta.

Ido Eizenberg 10-10-2010

Exploring the wheat field

Adrian Ghiță 09-10-2010

Lumea toată e în surâsul pe care ni-l dăruieşte copilul, să-i dăruim şi noi…lumea toată !

Camelia Lica 08-10-2010

Acolo unde a prins aripi visul omului liber, curajos si puternic, pornit sa cucereasca lumea.

Daniel Macovei 07-10-2010

Mediterane

Daniela Voiculescu 06-10-2010

Horia in trigon

Horia, fiul meu, m-a învăţat bucuria de a trăi!
Zi de zi… îi mulţumesc Domnului pentru că mi-a dăruit a doua viaţă!
Târziu, am aflat ecoul din filozofia copilului… “Lumea e a mea!”
http://www.acum.tv/articol/8848
Păstrând zâmbetul copilului din tine… păstrezi şi aura inocenţei!

Paulina Eliza Duta 05-10-2010

Muntele meu

Natalie Schor 04-09-2010

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Rrom sau țigan ?

octombrie 3rd, 2010

Un articol pe care l-am publicat recent în acestǎ paginǎ (“Ţiganii, o problemǎ pe care toatǎ lumea o vrea a altora”, 16 sept. 2010) a stârnit o serie de reacţii legate de utilizarea etnonimului “ţigan” în locul celui de “rrom”. Mǎrturisesc cǎ eu însumi am oscilat, de-a lungul timpului, între utilizarea unuia dintre cele douǎ apelative.

Principalul argument împotriva utilizǎrii termenului “ţigan” este presupusa conotaţie peiorativǎ a acestuia. Într-un articol mai vechi, d-na Delia Grigore, una dintre cele mai avizate persoane în materie, scrie: “In limba rromani, cuvantul “ţigan” nu existǎ. Termenul nu are nicio legǎturǎ cu autoidentificarea în limba rromani a etniei rromilor, ci este un cuvânt profund peiorativ folosit de alteritate/nerromi pentru a insulta rromii” (De ce e corect “rrom” şi nu “ţigan”, Acum.TV, 13-7-2008). Nu cred cǎ este relevant faptul cǎ în limba etniei existǎ sau nu cuvântul cu pricina. Din câte ştiu, în limba germanǎ nu existǎ cuvintele “neamţ” şi “german” şi nici în limba maghiarǎ – “ungur”. Cu toate astea, reprezentanţii etniilor respective nu se simt jigniţi atunci când îi desemnǎm prin termenii menţionaţi. La urma urmelor, este vorba de termenul utilizat în limba românǎ, care nu e obligatoriu sǎ aibǎ aceeaşi rǎdǎcinǎ cu cel din limba etniei pe care o desemneazǎ. Ca român, nu m-am simţit niciodatǎ ofensat de termenul “valah”, deşi în originea sa germanicǎ el înseamnǎ “strǎin”.

Cât despre etimologia lui “rrom”, care se origineazǎ (conform articolului citat) în apelativul pentru “om” din limba rromani – mi se pare cel puţin la fel de xenofobǎ: la rigoare, ar trebui sǎ înţelegem cǎ doar cei desemnaţi prin acest cuvânt ar fi oameni ! Oricum, cuvântul “rrom” a început sǎ fie folosit în limba românǎ abia în urmǎ cu vreo douǎzeci de ani, deci, afirmaţia cǎ termenul “ţigan” ar fi utilizat doar pentru a insulta pe cineva e gratuitǎ, din moment ce timp de câteva sute de ani nu a existat decât acest etnonim. Mǎ îndoiesc cǎ Budai-Deleanu sau, mai de curând, Foarţǎ şi Ujicǎ au vrut sǎ insulte pe cineva. Important mi se pare sǎ stabilim în ce mǎsurǎ  termenul “ţigan” este, în sine, peiorativ. Etimologia face referire la “athinganos”, care în greaca medie ar însemna pǎgân, eretic, impur – dar aceastǎ rǎdǎcinǎ este incertǎ şi extrem de îndepǎrtatǎ, mai probabil este cǎ în limba românǎ – ca şi în alte limbi europene – cuvântul a intrat pe filiera slavǎ (“ciganinŭ”), unde era pur şi simplu un etnonim. Mǎ îndoiesc cǎ marea majoritate a vorbitorilor de românǎ care utilizeazǎ termenul “ţigan” cunosc etimologia greacǎ (DEX nici nu o menţioneazǎ).

Este adevǎrat cǎ circulǎ o serie de expresii derivate în care cuvântul respectiv are un cert înţeles peiorativ (a se ţigǎni, ţigǎnealǎ etc.). Numai cǎ acestea sunt reflexul stereotipurilor negative legate de etnia respectivǎ, stereotipuri a cǎror existenţǎ nu o putem nega, dar împotriva cǎrora putem lupta. Problema nu e lingvisticǎ, ci culturalǎ. Schimbarea unui apelativ cu altul nu eliminǎ atitudinea xenofobǎ – dimpotrivǎ, sunt şanse ca aceleaşi stereotipuri sǎ se adapteze noii terminologii (de pe site-ul Romani CRISS aflu cǎ existǎ anunţuri de micǎ publicitate de tipul “Caut tinichigiu. Exclus rom”). În locul consumului de energii pentru schimbarea dicţionarului limbii române, aş milita mai degrabǎ pentru renunţarea la utilizarea expresiilor de genul celor de mai sus.

Un alt argument utilizat împotriva termenului “ţigan” este acela al practicii europene. Se face referire la recomandarea nr.3 din 1998 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei ca “denumirea utilizatǎ oficial pentru diferitele comunitǎţi de Roma/Ţigani [Gypsies] sǎ fie aceea sub care comunitatea respectivǎ doreşte sǎ fie cunoscutǎ”. Remarcând cǎ documentul utilizeazǎ încǎ din titulaturǎ ambii termeni (Roma şi Gypsies), trebuie sǎ ne întrebǎm în ce mǎsurǎ este evident cǎ, într-adevǎr, comunitǎţile în cauzǎ doresc utilizarea apelativului “rrom”. Eu unul cunosc destui reprezentanţi ai acestor comunitǎţi care se recomandǎ drept “ţigani”. Oricum, la 12 ani dupǎ apariţia acestei recomandǎri, trebuie sǎ constatǎm cǎ practica europeanǎ este departe de a fi unitarǎ. Este suficient sǎ amintesc aici utilizarea termenului “ţigan” în studii sociologice de referinţǎ (de exemplu, Emmanuel Todd, Le Destin des Immigrés) şi chiar în titulatura unor publicaţii de prestigiu (Etudes Tsiganes). Exemplele pot continua, simpla utilizare a unui motor de cǎutare pe internet vǎ va convinge. În sfârşit, ceea ce mǎ deranjeazǎ la termenul “rrom” este de ordin practic: pur şi simplu este dificil de utilizat în limba românǎ: pe lângǎ cǎ nu are o ortografie unitarǎ (cu unul sau doi r), nu se declinǎ uşor (habar nu am cum ar trebui sǎ fie genitivul feminin). Pânǎ la urmǎ, limba este o convenţie, dar şi un organism viu: el acceptǎ sau respinge în mod natural cuvintele a cǎror utilizare este dificilǎ pentru utilizatorul comun.

Mitocanul român în vizită la Forul roman

octombrie 3rd, 2010

Mă aflam într-o duminică de octombrie timpuriu la Roma, o zi cu soare, ideală pentru încheierea unui sejur de șase zile în Italia care a mai cuprins pe lângă Cetatea Eternă și giuvaierul medieval Florența.

Vizitam Forul lui Iuliu Cezar, un ansamblu de ruine situat la doar 100 de metri distanță de Forul lui Traian, cunoscut pentru Columna care povestește prin basoreliefurile sale istoria cuceririi de către împăratul roman în secolul II după Isus Christos a Daciei.

Din față cobora scările un grup de turiști japonezi care-și încheiaseră vizita. În stânga mea am auzit vorbindu-se românește. Era un grup de patru persoane: un bărbat de vreo 35 de ani cu soția și fiul – un băiețel de vrei 3 – 4 ani și un alt bărbat, probabil prieten de familie.

Intersectându-se cu grupul de turiști japonezi, românul a exclamat: “Ce-or fi căutând ăștia aici, că doar n-au nicio legătură cu cultura europeană. E ca și cum m-aș duce eu în Japonia să-l văd pe Buddha!”. După care i-a dat aparatul de fotografiat soției, l-a luat pe băiețel pe umeri și i-a ordonat nevestei: “Ia-mă cu ăsta, dar vezi să se vadă bine”, “ăsta” fiind un arc de triumf din Forum.

Bănuiesc că în precedenta jumătate de oră același turist român (nu cred că era lucrător în Italia) explicase la Columna lui Traian procesul etnogenezei poporului român, așa cum l-a învățat la școala primară, scoțând în evidență originea glorioasă a acestui popor.

Cât de reprezentativ este acest veritabil Jupân Dumitrache Titircă al zilelor noastre? În orice caz, în cele șase zile petrecute în Italia am întâlnit foarte puțini turiști români, deci dacă acest individ și-a putut permite să vină la Roma (un oraș extrem de scump), înseamnă că nu e tocmai un coate-goale.

Poate face parte din noua clasă de îmbogățiți, mitocani care mai bifează un trofeu, pozându-se prin diverse locuri de pe mapamond.

Cert este că acest mitocan (pentru că nu pot să-i spun altfel) nu prea înțelege mare lucru din călătoriile sale. Ar fi trebuit să știe că turiștii japonezi în general sunt mari amatori de cultură și faptul că umblă cu aparate foto-video sofisticate la ei nu trebuie să ne inducă în eroare să-i privim într-un mod clișeistic, ca pe niște termite turistice.

De altfel, dacă aș face o statistică a turiștilor pe care i-am întâlnit la Roma și Florența, i-aș plasa procentual pe locul doi pe japonezi, după americani, dar înaintea germanilor și rușilor.

Americanii – mulți dintre ei universitari, dar mai general oameni extrem de educați – sunt extrem de numeroși la Florența, unde angajează adeseori ghizi profesioniști chiar pentru grupuri de două persoane. Această prezență masivă a lor într-un oraș extrem de important pentru cultura întregii omeniri ca Florența contrazice mitul unei națiuni de filistini, interesate doar de parcuri de distracții și restaurante MacDonalds.

Să fim bine înțeleși: nu spun că acest mitocan este neapărat reprezentativ pentru turiștii români. Și oricum, am mai văzut mitocani și de alte nații, între care chinezi, pe care-i recunoști după îmbrăcămintea și încălțămintea ieftină, spre deosebire de japonezi, cu care împărtășesc însă o pasiune pentru echipament foto-video de înaltă calitate.

Un astfel de comportament denotă provincialism și efectele sale practice riscă să se vadă foarte repede într-o lume globalizată în care românii trebuie să concureze cu alte nații.

Deși acest mitocan nu “face nația de râs” în mod vizibil, așa cum chipurile ar face-o femeile rome care cerșesc prin fața marilor catedrale din Italia, el reprezeintă un simptom, vizibil uneori și în comentariile postate în revista ACUM: acela al unei suficiențe pernicioase cu iz naționalist-xenofob, deprinsă de generații întregi în mult lăudatul sistem educațional al României ceaușiste.

Statul asistențial excesiv este în derivă

octombrie 3rd, 2010

Statul asistential excesiv este in deriva. De ce? Pentru ca am ajuns sa platim nemunca cu bani publici. Cladit cu aportul masiv al guvernului liberal si al celui social-democrat – culmea, cei care se intreaba nedumeriti de ce avem nevoie de masuri de austeritate sau unde se duc acum banii din bugetul Romaniei -, sistemul de asistenta sociala este regandit in ansamblu, informatizat si spalat de abuzuri pana la finalul acestui an. Un nou Cod este in curs de elaborare de catre un grup interministerial de experti, care va fi propus curand spre dezbatere publica. Scopul sau este directionarea ajutoarelor sociale catre persoanele care au cu adevarat nevoie si nu catre persoanele sanatoase, apte, dar fara chef de munca sau cu avere probata de bunurile si capitalurile detinute.

In anii 2000 – 2008, in loc sa investim banii obtinuti din cresterea economica in infrastructura, scoli, spitale sau sa-i economisim pentru vremuri mai grele, guvernele Romaniei au crescut numarul de persoane asistate social. In absenta unui sistem informatic bine pus la punct care sa identifice gradul de suprapunere a beneficiarilor de asistenta sociala, ne raportam la numarul de plati efective, care se adreseaza si familiilor ca beneficiari, nu doar beneficiarilor individuali. Aceste plati au crescut de la 5,4 milioane in 2000, la 6,4 milioane in 2004, urmand un salt mortal bugetar pana la 13,86 milioane in 2008. Sumele alocate din bugetul de stat au crescut de 3,3 ori intre 2000 si 2004, respectiv de 4 ori intre 2004 si 2008.

Daca luam insa in calcul doar ajutorul pentru incalzire, acordat celor peste 5,6 milioane de familii in 2008, si raportam numarul mediu de 2,8 persoane pe familie in Romania, ajungem la un numar al asistatilor sociali care depaseste mult cele 13,8 milioane de plati. Pe scurt, trei sferturi din populatia Romaniei beneficiau de ajutorul de incalzire in anul 2008, alaturi de multe alte instrumente de interventii sociale.

Excesele au intrecut limitele irationalului in anii 2007-2008, cand cheltuielile cu asistenta sociala au crescut cu 75%, la care se adauga cresterile cheltuielilor cu personalul cu 65%, si ale celor cu pensiile cu 84% in aceiasi doi ani fata de 2006. Inconstienta lor si principiul “dupa noi potopul” a dus la un deficit bugetar de 5,4% din PIB in 2008, an cu crestere economica foarte ridicata. Aceste cheltuieli s-au perpetuat in 2009 si 2010, fara ca veniturile sa le poata tine pasul. Daca nu corectam rapid dezechilibrele generate, deficitul ar fi sarit in 2010 la peste 9% din PIB. Presiunea fiscala asupra mediului de afaceri ar fi crescut, iar falimentele si somajul ar fi fost mult mai ridicate decat in prezent. Datoriile ne-ar fi hartuit generatiile viitoare.

In 2010, numarul platilor pentru asistenta sociala a scazut la 11,22 milioane, in principal prin restrictionarea acordarii ajutoarelor de incalzire, a sprijinului pentru prima casatorie si a trusoului pentru nou-nascuti. Sumele alocate de la bugetul de stat au continuat sa creasca insa timidla 16,7 miliarde lei in 2010, cu 4% fata de 2008, in special prin presiunea creata de pensiile sociale minim garantate, a venitului minim garantat si de cresterea pensiilor agricultorilor.

Sa ma explic pe indelete. Fac referire doar la instrumentele de asistenta sociala si pensii sociale platite din bugetul de stat. Nu si la platile complementare din bugetele locale.

I. Asistenta sociala:
Total asistenta sociala
2000: 2.993.234 plati
2004: 4.067.765 plati
2008: 11.566.376 plati
2010: 8.372.008 plati
Din care:
– Ajutor incalzire
2000: 0 plati
2004: 1.039.712 plati
2008: 5.678.750 plati
2010: 3.162.727 plati
- Alocatia de stat pentru copii
2000: 1.636.847 plati
2004: 1.650.400 plati
2008: 3.875.707 plati
2010: 3.881.838 plati
- Alocații si trusou nou născuți, sprijin casătorie, alte ajutoare
2000: 1.089 plati
2004: 30.000 plati
2008: 860.000 plati
2010: 35.000 plati
- Alocații familiale
2000: 1.199.665 plati
2004: 877.233 plati
2008: 698.864 plati
2010: 765.729 plati
- Persoane cu handicap (mentiune: drepturile acordate persoanelor cu handicap se sustin in prezent din transferurui intre unitati ale administratiei publice si nu din capitolul asistenta sociala)
2000-2004: 0 plati
2008: 596.248 plati
2010: 620.336 plati
- Venitul minim garantat
2000: 128.000 plati
2004: 422.157 plati
2008: 223.778 plati
2010: 295.000 plati
- Indemnizatie crestere copil
2000-2004: 0 plati
2008: 179.070 plati
2010: 189.743 plati
- Alocatia de plasament
2000: 27.633 plati
2004: 48.263 plati
2008: 50.207 plati
2010: 41.971 plati

II. Pensii
Total pensii sociale:
2000: 2.421.700 beneficiari
2004: 2.299.000 beneficiari
2008: 1.693.000 beneficiari
2010: 2.235.300 beneficiari
Din care:
- Pensii agricultori
2000: 1.766.600 beneficiari
2004: 1.473.300 beneficiari
2008: 866.000 beneficiari
2010: 741.000 beneficiari
- Pensia sociala minima garantata
2000 – 2008: 0 beneficiari
2010: 649.000 beneficiari
- Indemnizatii reparatorii si alte drepturi (persecutati etnic, politic, religios, revolutionari etc.)
2000: 654.000 beneficiari
2004: 824.500 beneficiari
2008: 687.000 beneficiari
2010: 620.000 beneficiari
- Alte drepturi (abonamente CFR, telefon etc.)
2000: 1.100 beneficiari
2004: 1.200 beneficiari
2008: 140.000 beneficiari
2010: 225.300 beneficiari

Total I + II:
2000: 5.414.934 plati
2004: 6.366.765 plati
2008: 13.855.624 plati
2010: 11.227.644 plati

Situatia controlului unor abuzuri si erori

De pilda, in ceea ce priveste încadrarea în grad de handicap grav şi accentuat a persoanelor adulte cu handicap neinstituţionalizate, au fost verificate administrativ 138.482 dosare – ceea ce reprezintă 25,18% din dosarele existente la nivelul țării. Din aceste dosare, au fost selectate pentru verificarea pe teren 20.245 cazuri – reprezentând 14,62%. Pentru reevaluare, cu alte cuvinte, situațiile în care comisia a apreciat că este posibilă o fraudă în obținerea/deținerea certificatului de încadrare în grad de handicap, au fost propuse 35.350 dosare la nivelul întregii țări, respectiv 25,53% din numărul de dosare analizate administrativ.

De la începutul controlului (14 iunie 2010), verificările pe teren s-au efectuat cu precădere pe tipurile următoare de handicap:

- Vizual: 4.963 cazuri dintr-un total de 26.160 (respectiv, echipa de control a apreciat că 18,97% din dosarele analizate administrativ trebuie evaluate și la domiciliul bolnavului);
- Fizic: 4.662 cazuri dintr-un total de 28.367(respectiv: 16,43%);
- Mental: 3.335 cazuri dintr-un total de 20.030 (respectiv: 16,65%);
- Somatic: 2.982 cazuri dintr-un total de 21.861 (respectiv: 13,64%).

In ceea ce priveste venitul minim garantat sumele necheltuire ca urmare a incetarii din plata a dosarelor se ridica la 1.675.969 LEI, în urma verificarilor facute in perioada 20 mai – 24 septembrie 2010. Numărul total de primării inspectate de la data declanşării controlului (20 mai 2010) a ajuns la 2.900, ceea ce reprezintă:
- 91,05% din numărul total de primării existente în ţară;
- 91,03% din numărul total dosare plătite.

La primăriile verificate, au fost selectate, prin sondaj, spre verificare, o parte din dosarele existente în plată la momentul respectiv. Cumulat, de la începutul declanșării campaniei (20 mai 2010), au fost verificate, la nivelul întregii țări 139.891 dosare, ceea ce reprezintă aproximativ 53,32% din numărul de dosare existente în primăriile inspectate.

Numarul dosarelor propuse spre suspendare sau incetare a platii dreptului la ajutor social se ridica la 33.124 la nivelul întregii țări. Reprezintă 23,68% din dosarele verificate, respectiv 12,63% din totalul dosarelor existente în primăriile inspectate. In unele localitati abaterile descoperite de către inspectorii sociali au fost atât de numeroase şi/sau grave, încât s-a luat decizia dispunerii măsurii de suspendare sau încetare a plăţii pentru toate dosarele.

Totalul amenzilor aplicate primăriilor de la începutul controlului pana in prezent este de 171.008 lei.

În județele care au încheiat verificarea de bază, respectiv, TOATE primăriile au fost controlate, s-a demarat acțiunea de monitorizare. Alături de ele se află și alte primării, care au apreciat utilă verificarea implementării de către primării a măsurilor dispuse cu prilejul controlului inițial. Astfel, ca urmare a monitorizării primăriilor de la începutul controlului până în prezent, au fost reverificate TOATE dosarele și au fost propuse spre suspendare de echipa de inspecție un procent de 37,20% din numărul de dosare existente în plată în primăriile monitorizate. Astfel, în această perioadă, au fost monitorizate 336 de primării din 31 județe, primării care totalizau 34.219 de dosare existente în plată. Din acestea, 12.730 de dosare fuseseră propuse spre suspendare/încetare în urma controlului.
Măsurile dispuse au fost implementate efectiv astfel:
- suspendare de la plată = 2.981 dosare, reprezentând 23,42% din dosarele propuse spre suspendare în urma controlului
- încetare din plată = 4.796 dosare, reprezentând 37,67% din dosarele propuse spre suspendare/încetare în urma controlului
- reluare a plății ajutorului social = 4.953 de dosare, reprezentând 38,917%, pentru care beneficiarii și-au completat dosarul cu actele ce lipseau la data efectuării controlului.

Andreea Paul-Vass este consilier personal al prim-ministrului Emil Boc

Voi ați mâncat banii !

octombrie 3rd, 2010

La datorie intr-un restaurant !

Ma conversam cu o vara din Tel Aviv despre cum si unde ne situam noi, cei ce am ales lumea exilului. Majoritatea transfugilor de dinainte de’89 s-au stabilit in Occident, SUA, Australia, Canada din considerente politice. Vorbim deja de cateva generatii de imigranti romani in ultimii 60 de ani. Integrarea in noile tari nu inseamna o disociere totala de strada copilariei, de colegi, de mormintele parintilor, ale bunicilor.

Economia de piata cu rigorile societatii capitaliste trezeste imigrantul la realitatea competitiei, a autodepasirii.

Absolventi de diferite scoli academice romanesti, ne-am trezit spaland geamuri, vase si facand menajul in casele bogatilor. Necunoasterea  limbii, lipsa experientei de lucru in tara de adoptie constituie intaiul handicap al imigrantului.

In ciuda degradarii sociale – aspect de neconceput pentru unii – retributia, satisfactiile materiale ne ajuta sa recuperam cateceva din bunurile pierdute in tara, dupa plecarea noastra.

Am urmat cursuri de recalificare si de recunoastere a studiilor.

Muncim din greu, nu intarziem la serviciu, nu intram pe messenger in timpul orelor de lucru, am invatat ca aici mantuiala, a te face ca lucrezi au picioare scurte.

Intrarea tarilor esteuropene in sistemul productiv capitalist s-a petrecut prea rapid. Asteptarea cadoului social oferit de catre stat si a salariului indiferent de aportul individual se incarneaza in categorii carora munca nu ne apartine.

Societatea nu se compune nu numai din ingineri IT, medici, manageri, patroni, ci si din oameni umili, simpli ce ne servesc cafeaua de dimineata ori ne aduc ziarul la scara sa.

Raspunsul il gasim tocmai in noi insine: Sa gasim un loc de munca,chiar daca nu e o cariera, ce ne ajuta sa traim mai bine.

Loteria si norocul chior nu ne sunt prielnice.

Aici am intalnit putine cazuri de lume ajunsa la averi fabuloase in scurt timp ca in Romania, si la fel de putina lume saracita in aceeasi perioada de scurta durata.

Cati dintre absolventii unei facultati, in tara, ar accepta un job de ospatar sezonier pe litoral ?

Avalansa schimbarilor in Romania s-a produs haotic, distructiv. Exista teren arabil nelucrat. Poate o asociere  familiala in inghebarea unui centru agricol, a unei livezi, a unei gradini  s-ar traduce in venituri la comerciale, la o productie de subzistenta. .

Tinerilor le lipseste perceptia realitatii in alegerea profesiilor. Impactul tehnologic-digital a saracit si SUA de mii de joburi. Apar, in schimb, specialitati noi in domeniul marketingului, al relatiilor publice si internationale.

Excesul de specialisti americani in mass-media, in tehnica de design ingroasa randurile somerilor, iar selectia impusa de piata muncii ii redirectioneaza volens-nolens catre alte domenii mereu deschise, precum industria alimentara, serviciile bancare, sociale, cele spitalicesti etc.

Omul are mereu nevoie de hrana, de ingrijire a sanatatii si de putin antren.

Progresia  cazurilor de absolventi ai unor facultati platite, trecerea examenelor gratie

influentei exercitate de catre parinti bine situati ce destabilizeaza structura societatii, nepotismul si excesul de cadre nepregatite din diferite departamente guvernamentale nu vor picta peisajul social al copiilor nostri, in lumea de aici.

Cu ocazia unei vizite in tara, un fost coleg de scoala ma apostrofeaza pe un ton arogant, dispretuitor:

-          Voi, acolo, ati mancat banii; noi, in Romania, am facut banii !

Nu i-am dat nicio replica, de altfel ar fi fost de prisos orice explicatie legata de munca onesta, de rigorile democratiei…

Mitocanul de mai sus identificat cu alti magnati romani a fost arestat de catre politia germana pentru trafic de carne vie si isi ispaseste o pedeapsa binemeritata.

Viata noastra, a “celor ce mancam banii” nu descrie o poveste de Hollywood.

Ne plasam mereu in aventura zilnica a competitiei cu localnicii, cu alte grupuri de imigranti sositi aici, ca si noi, pentru o viata mai buna.

Infruntam momentele grele si despartirea de cei dragi si chiar accesele de invidie ale unor colegi de lucru.

Un amic american imi spuse:

-          You got lucky, my friend !

Si de aceasta data tacerea e cel mai bun raspuns.

Nu prea intelegem noi tarasenia cu norocul, muncim si doua joburi, adesea fara weekend,

fara sarbatori.

Noi, “cei ce mancam banii” si “nu-i facem “ mai trimitem sume considerabile in tara, iar aici prin exemplul nostru contribuim la o buna reputatie in societatea gazda.

Daca elementele criminale din randul romanilor din Europa devin capete de afis, in America de Nord angajatorii ne acorda un regim prioritar, noua, celor ce ne vedem de treaba.

Brandul bunei reputatii face mai mult decat mii de sigle turistice, asa-zise patriotice, si ne da dreptul sa ne simtim si aici, acasa.

Exotica. Fructul dragonului

octombrie 3rd, 2010

Interferentele culturale, sociale si politice provocate de fluctuatiile de imigranti aduc si elemente noi  in arta culinara.
Voi incerca prin scurte note sa va prezint in noua subrubrica Exotica ingrediente si retete mai putin cunoscute, originare din tari indepartate, exotice.
Fructul dragonului sau pitaya face parte dintr-o specie de cactus si se intalneste in America Centrala, de Sud si in Asia( in zonele subtropicale si tropicale).
Vietnamul este un producator insemnat al acestui fruct.
Fructul se aseamana la gust si la consistenta cu kiwi-ul.
I se atribuie proprietati de prevenire a hipertensiunii arteriale.

Opriți Catedrala Mântuirii Neamului – Construiți Mânăstirea Mileniului al III-lea!

octombrie 3rd, 2010

Prea Sfinte Părinte,

Va scrie subsemnatul, un cetățean al Europei recunoscător ca destinul l-a lăsat să-și ducă viata pe pământ câteva decenii bune, ultimele doua în libertate și colindând minunata Europa în lung și lat cu trupul și sufletul, în căutarea adevărurilor mărunte și a celor mai mari.

Va scriu pentru a va împărtăși îngrijorarea pentru proiectul, anunțat de multa vreme, al Catedralei Mântuirii Neamului. Dați-mi voie să va expun mai jos părerea mea și o propunere.

Dicționarul Explicativ al Limbii Romane definește cuvântul a MÂNTUÍ (În limbaj bisericesc) ca: A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină.

Poporul roman, neamul romanesc, se va fi făcut vinovat și va mai fi, de multe păcate dar, acestea sunt infinit mai puține decât suferințele la care a fost supus. Nu ar trebui atunci să dedicam un lăcaș al mântuirii tuturor acelora care l-au făcut să sufere și nu tot aceluia care a fost chinuit?? Dar să nu ne legam de un simplu nume.

Va este cunoscut tragedia care s-a abătut în ultimul deceniu de comunism asupra unui amar de bucureșteni, cetățeni nevinovați, care s-au nimerit să trăiască în cartierele care apoi s-au transformat în acel monument al cinismului numit cu nerușinare Casa Poporului. Căminele, de fapt înseși sufletele a zeci de mii de bucureșteni fără prihana, s-au prăbușit la un semn. Cat de mare a putut fi cinismul și nerușinarea încât, la un semn, să răpești, zdrobind odată cu ele sufletele, căminele a zeci de mii de bucureșteni pentru ca apoi, tot cu sudoarea și sângele lor, să erectei o afurisita de piramidă a lui Keops în secolul al X X-lea pe care apoi să o ,,dedici” tot lor??

Iată ca acum, după încă două decenii, avem în inima ,,micului Paris” în locul unui fost fără vină și prihană ,,Montmartre” al nostru, un monstru urbanistic rânjind triumfător de la înălțimea erecției sale. Apărat de noi îsine print-o urâțenie de gard cu sulițe, excrescut în mijlocul unui maidan pe care florilor le-a fost scârba să răsară. Așa cum nicăieri în Europa nu vei putea întâlni unde terenurile dimprejurul clădirilor publice aparțin Cetățenilor, ca împreună cu copiii lor să-și pună coșulețul de picknik, să citească, să stea tolăniți sau să se iubească, nu să fie păzite cu sulițe și gardiști înarmați.

Această pagină nefericită a istoriei ar putea trece sub tăcere dacă aceeași manie a grandorii nu avea să reînvie și bântuie fără ca nimeni să sesizeze trista ei filiație cu trecutul. De fiecare dată vrem să intram în Cartea Recordurilor, în momente în care neamul ,,ispășește păcatele” altora, celor fără de pedeapsă (!), lăsat în voia soartei într-o luptă inegală cu recesiunea.

Sfinte Părinte, vă rog luați în considerare un îndemn din partea unui cetățean simplu  al Europei! Opriți Catedrala Mântuirii Neamului. Construiți Mânăstirea Mileniului al III-lea.

Mânăstire – Centru – Lăcaș? Ultimul lucru de care ne-ar păsa referitor la acest proiect ar fi numele lui. Să nu zăbovim asupra lui riscând să-l facem să moară de inaniție. Alegeți pentru ea nu un loc binecuvântat al Bucureștilor, ci unul lovit de păcate și jale, un maidan chinuit sau o groapă de gunoi, arsă de secetă la marginea unui cartier uitat de lume. Câteva hectare pot fi folosite pentru a construi un complex de așezăminte, o parte din ele chiar sub cerul liber, îngemănate cu un parc în care orișicine va putea veni în orice clipă a zilei – atras irezisitbil - să practice, să respire mântuirea. Un complex cultural, spiritual, omenesc, o mânăstire a sufletelor! Deschisă oricui, fără paznici cu arme automate, cuprinzând săli de cursuri, amfiteatru, cămin pentru nevoiași, dispensar medical, ateliere, și, nu în ultimul rând, un lăcaș de rugăciune, neprihănit,  așa ca visele celor care ii vor cauta liniștea. O mânăstire pentru orișicine, care să nu te închidă spre autoflagelare ci să te facă să inflorești molipsitor.

Nu puneți arhitecți romani, tineri, ne-tineri, să conceapă lăcașul: ei își vor putea găsi glorie și confirmare, dacă o doresc, pe măsura ambiției de genialitate la care râvnesc, în lumea mare: la Tokio, New York sau Londra. Dați unor arhitecți din Finlanda, Elveția, Portugalia și celelalte tari campioane ale interesului și iubirii pentru om șansa să ne ajute acum când nu găsim drumul să ieșim din deșert. Dacă spiritul neamului este așa cum e descris prin cărți, dați unuia dintre acești meșteri, neîntinați de umbrele propriile noastre urgii, posibilitatea să meargă cu conceptul undeva la originile imaculate, în loc de a-l căuta și eșua într-o izbucnire de proporții de kitsch opulent. Povestiți unde vreți sa ajungeți și lăsați meșterii să desăvârșească meșteșugul.

Într-o situație similară, în urmă cu patru decenii, președintele Francois Mitterand a avut ideea să ridice un grandios arc de triumf Grande Arche de la Fraternité, în Paris în centrul economic La Défense. Voia o replică modernă a vechiului Arc de Triumf. Concursul fiind câștigat de arhitectul danez Johann Otto von Spreckelsen, acesta a avut inspirația să recomande o nouă interpretare a monumentului, iar președintele a avut înțelepciunea să o accepte. A spus danezul Johann Otto von Spreckelsen: să ridicăm un arc pe sub care, în loc să mărșăluiască armatele, printre masele de cetățeni ținuti la distantă, să stea tolăniți, să viseze, să se iubească și relaxeze privind la cer și la clădirea de un alb imaculat al veșnicei marmure. Zis și făcut…

Un altfel de arc de triumf

Ori de cate ori ajung la Paris nu pierd ocazia să mă duc să-mi văd Arcul. Monumental dar prietenos, mă așteaptă și atrage de parcă mi-aș fi lăsat sufletul sub el.

Faceți, Sfinte Părinte, acest pas sublimând un gust amar al suferinței absurde a unui neam în acea dulceață pe care o simțim la început de mileniu la gândul ca sufletele noastre se vor putea mântui.

Construiți Mânăstirea.

Zbor deasupra propriului meu cuib

octombrie 3rd, 2010

Eram prinsă în vârtejul vieții…familie, profesiune, studii. Ne luasem rămas bun în urmă cu două luni, făgăduindu-ne reîntâlnirea peste un an. În ultimul timp, viețile noastre se derulau cu repeziciunea bătăilor inimii, între două revederi, suspendate în anticiparea îmbrățișărilor și a sărutărilor dragi. Două jumătăți aruncate în lume. Ne citeam însă gândurile dincolo de orizonturi, rezonam la bucuriile și durerile celeilalte. Mamă și fiică adoptivă.

O bună prietenă mi-a mărturisit odinioară, reținerea sa vis-a-vis de adoptarea unui copil. Era convinsă că nu ar putea să reverse dragoste și căldură asupra vlăstarului altora. Nu cunoștea povestea mea. Aflarea adevărului i-a creat o mare dilemă. Cum era posibil să existe așa o simbioză între mine și făptura care m-a adoptat și m-a iubit mai presus de orice?

Mama suferise un infarct. Nu știam nimic. Vorbisem cu ea la telefon, promisese să îmi „țină pumnii” pentru examenul care urma. A doua zi, era deja internată în spital, iar eu susțineam examenul. Cu mare dificultate am reușit să mă concentrez și să închei lucrarea. O stare de neliniște mă cuprinse, tâmplele zvâcneau, ochii ardeau în orbite.

Peste câteva zile mă aflam în avion, grăbindu-mă să ajung acasă, la Mama. Mă aștepta răbdătoare în camera de spital, cu inima slăbită, dar cu sufletul încins de dorul revederii. Aveam o singură dorință, să ne aruncăm una în brațele celeilalte și să uităm de durere, tristețe, boli și necazuri.

Drum lung, timp de iarnă, pierdusem legătura aeriană în unul din marile orașe europene. În același timp, inima mamei refuzase să mai bată. Medicii însă, știau că nu o pot lăsa să plece înainte de a-și lua rămas bun de la fiica sa. Au readus-o la viață. Doar le povestise tuturor (medici, asistente, infirmiere) , că își așteaptă fiica. Nu era încă timpul.

Am deschis ușa salonului de spital și ochii mi-au rămas pironiți pe ființa cea dragă. Suferindă, așezată pe marginea patului, trupul înlănțuit în tuburi, respirația anevoioasă. Mamă! A întors ochii spre mine și, când m-a zărit, a exclamat „Cristinica, ai venit, draga mamii…Trebuie să fii foarte obosită…E atât de lung drumul…” Chiar și  în acele clipe, grija ei mă învăluia, mă proteja. Am luat-o în brațe, am mângâiat-o, am sărutat-o…Mama mea, viața mea.

A vorbit puțin, îi era greu la fiecare cuvânt rostit, la fiecare gură de aer. Și totuși, întrebările erau legate de mine, de nepoții, pe care i-a vegheat crescând, i-a iubit necondiționat. Adusesem niște fotografii de acasă, nu se putea sătura privindu-le. Cât de mari au crescut, ce frumoși sunt, cum învață, mă descurc cu toate grijile?

Nici măcar o singură dată nu a vorbit despre ea, despre starea în care se afla. M-a întrebat doar de ce medicii nu pot să îi ușureze respirația. Nu putea sta întinsă, de îndată avea senzația de sufocare. În ultimele zile, șezuse pe marginea patului, își sprijinea capul pe o măsuță și ațipea, odihnindu-și din când în când trupul ostenit.

Am petrecut astfel, împreună, 16 ore. Dimineața, soarele se strecurase în cameră, iarna era blândă, se apropia sfârșitul anului. Era 30 decembrie. Oamenii se pregăteau să întâmpine Noul An. Mama se pregătea și ea…de plecare. Dintr-odată devenise senină, m-a rugat să o pieptăn și să o îmbrac cu capotul elegant pe care îl aduse. A vrut să mănânce, i-am dat cu lingurița niște iaurt, a băut apă din cana cu fotografia imprimată a celor doi nepoți (o primise cadou de Crăciun în urmă cu niște ani). Privea undeva în zare, parcă văzuse ceva, o lumină, poate. Primenită, mi-a spus “Cristinica mamii, sunt așa de obosită, tare aș dori să mă pot întinde pe pat și să dorm. Ia-mă în brațe”.

Atunci am simțit-o ca pe copilul meu. Era rândul meu să o protejez, să am grijă de ea. I-am spus iar și iar cât de mult o iubesc. Încercam să nu plâng, să nu îmi trădez tristețea care mă gâtuia. Am cuprins-o în brațe și i-am mângâiat creștetul capului, i-am sărutat obrajii, i-am alintat degetele care lucraseră cu sârguință să mă poată crește. Era liniște deplină. Uitasem de toți și de toate. Eram doar noi două, mamă și fiică, fiică și mamă, într-o lume atemporală. M-a rugat să o ajut să se întindă, doar pentru o clipă. Am ascultat-o. A fost ultima sa rugăminte.

Mi-e așa de dor de tine, Mamă!

A fost o ZI …și a fost o NOAPTE

octombrie 3rd, 2010

A fost o ZI…

A reînceput activitatea universitară. 1 octombrie! O zi importantă şi aşteptată, cel puţin de acea parte din societatea tânără care nădăjduieşte încă să trăiască o viaţă mai buna învăţând, căpătând competenţe şi abilităţi, dincolo de o diplomă. Cel puţin aşa ar trebui, sau mai bine zis aşa cred eu că ar trebui să fie.

Am fost invitat, ca în fiecare an să spun câteva cuvinte … anul acesta la o facultate nouă, mai deosebită – Facultatea de Ştiinţe Aplicate din cadrul Universităţii “Politehnica” – Bucureşti. Este una din cele mai interesante şi incitante facultăţi, căci se află la graniţa dintre formalizarea matematică şi fizică de înalt nivel şi căutarea de aplicaţii inginereşti… Este o verigă esenţială din lanţul de creativitate şi inovativitate cerut de aşa numita societate a Cunoaşterii, de strategia EUROPA 2020 şi anume: o interfaţă de transfer a rezultatelor cercetării fundamentale (matematică, fizică, chimie, informatică) către o posibilă aplicaţie cu valoare economică (inginerie). Şi a fost o zi cu-adevărat frumoasă, zi de toamnă, cu un Soare potolit… Şi cu toate aceste premize favorabile, ce ar fi trebuit să-mi înalţe sufletul şi să-mi trezească emoţii, starea generală pe care am resimtit-o, în cea mai mare instituţie politehnică a fost doar… blazare, un puternic sentiment de formal…de loc TRIST, de loc în care nu se întâmplă ceva şi nu se va întâmpla ceva prea curând… o mare prăpastie între profesori şi studenţi… între profesori şi profesori… Coridoare aproape pustii… nimic nu trăda faptul ca începe ceva ce ar trebui întâmpinat cu bucurie… Mă gândeam cât de puţin motivantă este o asemenea atmosferă pentru acei 3 % dintre studenţii care chiar îşi doresc să facă o facultate! Câtă dezamăgire pentru acei 3% care pot constitui “osatura” societăţii sănătoase de mâine!

Pentru a evita acuzaţiile de “festivism” sau din ignoranţă, sau pur şi simplu din comoditate scuzată de lipsa de bani, această primă zi a devenit una anostă, fără un program coerent (căci doar este prima zi), fără emoţiile atât de necesare mobilizării organismului pentru un început de activitate. Parcurgând coridoare aproape goale, mă gândeam la cât de puţin înţeleg profesorii NEVOIA unui tânăr de a simţi că intră într-un loc în care VIAŢA PALPITĂ…că “se întâmplă lucruri”… Oboseala noastră, plictiseala nostră, grijile noastre, orgoliile noastre, stihiile trecutului … toate se întind ca o plagă mortală asupra noii generaţii… o generaţie tânără care are vlagă… dar nu şi direcţie, care are putere dar nu şi un ideal… şi asta doar pentru că noi, cei maturi, nu avem timp decât pentru a muncii sau pentru dispute sterile şi nesfârşite confruntări!

In timp ce mă apropiam de sala în care trebuia să spun câte ceva legat de eveniment, îmi aduceam aminte de anii 1971…1976 … perioada pe care am trăit-o în aceeaşi politehnică bucureşteană, în acelaşi decor… Emoţii, trăiri… Ziua de 1 octombrie era cu siguranţă un eveniment! Şi asta nu pentru că ne obliga cineva să venim sau pentru faptul că plana umbra lui Ceauşescu asupra corpului profesoral, format din roboţi ascultători… Din contră, pentru că profesorii, cei maturi erau cu toţii prezenţi activ, mobilizaţi… Aveau conştiinţa faptului că formau o societate academică în care şi tu ca student îţi doreai să intrii şi să faci parte până la capat! Personal am rămas în Bucureşti (braşovean fiind) datorită implicării profesorilor în viaţa universitară, datorită activităţii reale de cercetare ştiinţifică desfăşurate, a relaţiilor pe care le aveau profesorii cu studenţii… Ca student în anul I, remarcat de un asistent la seminar, am fost integrat in familia sa, am fost invitat la nunta lui unde i-am fost cavaler de onare… Împreună am lucrat la teme de cercetare… sudare şi tăiere cu laser, deformare prin explozie magnetică, instalaţii de defectoscopie nedistructivă... şi nu teoretic sau cu desene copiate şi texte traduse ci prin înţelegere conceptuală. proiectare şi realizare practică, prin prototipare şi experimentare. O adevarata şcoala de tip “Learning by doing” de care se tot vorbeşte azi. Aşa am înţeles valoarea cercetării şi m-am molipsit fără să ştiu de microbul cunoaşterii, am asimilat pe nesimţite metodologia cercetării, durerea unei activităţi susţinute, dominată în general de eşecuri: multe “iluzii”, păreri sau modele pe care experimentul le spulberă… dar şi cu bucuria unei victorii conceptuale sau experimentale. Când am apăsat pe butonul de declanşare al primei explozii magnetice generat de prima instalaţie de deformare plastică a metalelor prin impuls magntetic, (pe care o concepusem şi o realizasem practic în colaborare doar cu un alt student, şi chiar împotriva aşteptărilor profesorilor), …când piesa în loc să se deformeze a plecat ca dintr-un tun magnetic şi a făcut gaură în zid (noroc că nu era nimeni pe-acolo) … sau… când am văzut pentru prima dată rezultatul unei sudări cu plasmă controlată de instalaţia electromagnetică pe care am proiectat-o şi realizat-o, căci am avut unde, am avut pe cine intreba si mai ales am avut pe cei care mă încurajau să continui… sau… sau.. Atâtea momente de emoţie ce au însoţit şi motivat actul educaţional! Pe atunci pot spune că politehnica bucureşteană era un spaţiu viu, în care Mintea se putea dezvolta. Cei ce cu-adevarat erau buni, erau remarcaţi şi ajutaţi să se dezvolte… Personal sunt o mărturie a unei asemenea interacţiuni cu profesorii mei pe care îi respect şi acum. Că apoi, odată cu intrarea în viaţă, cu depaşirea statutului de student, a început o altă realitate, dominată de lupte şi blocaje, de orgolii şi inechitate … este adevarat! Dar măcar aveai cunoaşterea cu tine… Aveai o bază cu care să te lupţi, aveai curajul afirmaţiilor generate de Înţelegerea unor procese şi fenomene!

Acum,- blazarea corpului profesoral, chiar şi a celui tânăr,- incapacitatea multora de a înţelege nevoile de motivare ale tinerei generaţii, care vine în facultate cu un bagaj de cunoştiinţe imens (faţă de perioada în care mi-am făcut eu facultatea) dar fără profunzime, – “fumurile” multor şefi ce au ajuns şefi în învăţământul superior după 1990 (de multe ori pe considerente de relaţii şi pile, pe considerente politice, într-o proporţie mult mai mare decât în perioada atât de condamnată…) totul face ca Realitatea să fie neprielnică dezvoltării intelectual-emoţionale a tânărului. Singurul sentiment care m-a străbătut parcurgând coridoarele a fost cel de NEPASARE, de INDIFERENŢĂ… Până când o universiate ajunge să “radieze” PRESTIGIU, trebuiesc “zidite” multe nume mari la temelia ei. Este mai uşor să întăreşti prin valoarea ta personală prestigiul unei universităţi existente precum MIT, Prinston, Harvard, Caltech şi atâtea altele decât să dai un nume unei instituţii noi sau a uneia ce poartă tara unei şcoli apuse. A naşte sau renaşte un “brand” este o problemă grea, interesantă, de studiat în cadrul aşa numitei ştiinţe a Complexităţii… Este ca şi când ai ajuta naşterea unei noi specii. NU este suficient să ai infrastructura, să ai o curriculă coerentă (de inspiraţie occidentală) şi un număr de profesori. Mai întâi trebuie să ai un număr critic de persoame care să adere la o VIZIUNE,  să îşi asume o MISIUNE şi să disipe acea energie psihică, acea competenţă profesională autentică care să ATRAGĂ vârfurile intelectuale ale momentului; (acestea nu vor veni doar pentru bani si putere ci pentru rezonanţa interioară cu… o anume viziune)! Ori aici şi acum, tocmai asta lipseşte, acea energie psihică care să declanşeze procesul. Toata lumea se plânge şi toată lumea aşteaptă… STĂ. Dragostea şi Ura sunt sentimente puternice, complementare, care pun lumea în mişcare şi generează Viaţă! INDIFERENŢA, NEHOTĂRÂREA, ÎNDOLENŢA sunt sentimente care UCID! Când acestea sunt induse într-un corp social, într-un grup, se poate spune că acea entitate va dispare, va muri! Nu poti cere COPILULUI să fie la înălţime, dacă mediul în care este scufundat este “mort”, inert!

Nu tineretul este de vină! Nu tineretul este cel care nu ascultă, nu învaţă, nu respectă… Noi, cei maturi nu le dăm exemple pe măsura nevoii ce se află sădită în fiecare copil … Suntem atenţi să le dăm fel de fel de mâncăruri etichetate ca “speciale pentru copilul tău!?”, să utilizăm din primele zile fel de fel de creme, vitamine…le cumpărăm încă de la 3 ani maşini cu motoare puternice, imitaţii ale celor mari… Ieşim cu ei în parcuri centrale, în zone mondene şi… ne ÎNFOIĂM! Uite ce maşină i-am luat eu copilului… Sâc că tu nu poţi… şi oricum nu mai contează căci, şi dacă poţi, tot eu am fost primul!… La fel, aceeaşi neînţelegere în formarea şi educarea fetelor care arată ca adevărate vampe încă de la 9 ani… şi asta evident cu consimţământul şi ajutorul direct al părinţilor care plătesc pentru îmbrăcămintea pusă pe ele cât nu face… Şi din nou, totul este pentru NOI nu pentru EI, căci în final majoritatea copiilor suferă de singuratate, de lipsa de tonus, de viziune, de voinţă … şi astfel, pe nesimţite dar sigur, totul curge spre societăţile EMO, spre organizaţii cu caracter anarhic, spre cei ce mâine vor umple cabinetele psihiatrilor şi vor face jocul firmelor transnaţionale, cumpărând cantităţi imense de medicamente pentru a se trata de depresii, de boli generate de lehamite, de lene, de indiferenţă… Nu copii de azi au probleme! Noi avem probleme! Noi cei maturi, ce formăm corpul social actual suntem bolnavi… bolnavi de lipsă de viziune, de lipsă de ideal, de orgoliu şi trecut. Noi nu vrem să înţelegem că VIAŢA este ceva care CURGE, se schimbă (din ce în ce mai repede)… că ceea ce ieri era normal azi este perimat… că viaţa este un proces nepredictibil, ireversibil şi implicit o anume secvenţă, indiferent de cât de frumoasă a fost, nu se va mai reîntoarce sub aceeaşi formă. Nu putem ţine timpul pe loc, iar acea iluzie că am putea măcar încetinii puţin curgerea lui are un preţ extrem de mare, inadmisibil de mare.

Poate că starea aceasta ce m-a făcut să văd cu prioritate partea neplacută a unei zile de început de an universitar a fost generată de amintirea încă vie a ochilor unor copii, dornici de a înţelege şi de a experimenta, de a “vedea” Universul. Şi asta în cadrul unui alt eveniment trăit doar cu câteva zile înainte, eveniment ce mi-a demonstrat pentru a n-a oară că avem copii minunati! Şi, deşi din nou exagerez cu lungimea textului m-am hotărât să continu pe această pagină, tocmai pentru a sugera că avem motive autentice de speranţă, avem cu ce să structurăm o lume mai frumoasă nu doar material ci şi uman, sufleteşte, spiritual. Rămâne doar să ne întrebăm dacă ne băgam în acest Joc sau nu.


Si a fost o NOAPTE

A fost cea de a 4 ediţie a unui eveniment european numit poate impropriu Noaptea Cercetătorilor (în Bucureşti a început la ora 12 AM…cateva imagini din anul trecut ). Un eveniment ce a permis întâlnirea dintre cercetătorii şi echipamentele lor (pe care în general nu le vezi decăt în filme de tip Discovery) şi societate, tineri în special… Un eveniment în care nu vin decât cei ce au dorinţa de a comunica cu societatea, acei cercetători care simt bucuria muncii lor, care trăiesc pentru a verifica o ipoteză îndrăzneaţă sau a descoperii noi direcţii pentru lumea de mâine… Astfel, în 11 oreşe din ţară, am putea spune ca s-a derulat un experiment social! A fost expusă societăţii româneşti o altfel de ofertă! S-a structrat un altfel de mesaj! S-a prezentat o altă lume, atât de deosebită şi puţin numeroasă… cea a cercetătorior, a acelor “specimene” umane despre care massmedia-dar şi clasa politică- vorbeşte întotdeauna în termeni peiorativi… Imaginea cercetătorului este descrisă mai întotdeauna ca aparţinând unui individ micuţ, cu ochelari de fund de borcan, ”tocilar”, ciudat şi neadaptabil… Nimic mai fals! un pattern indus în societate ce crează atâta neputiinţă în a înfrunta Viitorul, căci doar ei, cei care au înţeles cu-adevarat Universul sunt cei care ne pot salva în momente cu-adevrat critice! Cunoaşterea lor autentică poate găsi soluţii la problemele atât de complexe ale zilei de azi şi nu activitatea politicienilor care nu fac decât să distorsioneze rezultatele muncii cercetătoriilor, orientându-le cu prioritate către direcţia întunecată a omenirii, către aplicaţii militare, către gadget-uri inutile, generatoare de profit.

Am participat activ la evenimentul din Bucureşti, în parcul Tineretului. A fost vorba de o exploziţie interactivă, un spaţiu de întâlnire a tinerilor cu o altfel de viaţă, cu cei ce au indealuri, au cumva ţelul, dorinţa de cunoastere, implantată de univers în sufletul lor. O întâlnire cu cei independenţi şi puternici, ce nu sunt influenţaţi de aberaţiile socio-politice din lumea de azi. Cu cei pentru care Adevărul se stabileşte prin protocoale extrem de precise, ce nu lasă loc la minciuna… cu cei ce consideră că viaţa este frumoasă aşa cum este ea; cu cei care ştiu să vadă Natura şi nu doar MALL-ul, să se emoţioneze în momentul decodificării sensului unei formule şi nu doar să spere că speculaţia financiară făcută pe bursă îl va ridica peste ceilalţi… Reacţia vizitatorilor? Am un termen neacademic…BESTIALĂ! MINUNATĂ … căteva mii de oameni au pus în forme diferite aceeaşi întrebare …şi pe când urmatoarea intalnire? De ce nu facem şcoala aşa?…Cei între 6 şi 14 ani ne-au arătat încă odată că aici – şi sigur în întreaga lume- există o valoare intelectuală IMENSĂ, de care ne batem pur şi simplu joc! Au fost atât de doritori de a experimenta, de a înţelege, de a pune mâna pe acele aparate pe care le-au văzut doar la televizor

Năluca de pe fundul ceştii cu erzaţ

octombrie 3rd, 2010

Constantin Hansen: Fetiţă cu ceaşcă

Ceştile de cafea din casa bunicii, rânduite pe raftul de sus al bufetului albastru din bucătărie, erau din porţelan alb cu buline roşii şi albastre.  În fiecare dimineaţă bunica scotea o ceaşcă, o umplea cu erzaţ şi lapte, aşezând-o  pe  o farfurioară, alături de o felie de pâine cu margarină, cu gem de măceşe sau cu magiun. Nu mă dădeam în vânt după niciuna dintre variante… Preferam pâinea cu brânză Liptauer presărată cu arpagic verde tocat, dar asta era o raritate !  Cafeaua (surogat) nu-mi plăcea deloc. Trebuia să stai ore în şir la coadă , la Alimentara din colţ, ca să apuci un pachet de Enrilo sau Mica, din care apoi se fierbea lichidul acela negru cu gust acru-amărui care se dilua cu lapte. Nici laptele nu-mi plăcea. Dar copiii mofturoşi nu aveau ce căuta în casa bunicii, aşa că îmi băgam nasul în ceaşcă, îmi lipeam fruntea de marginea ei şi începeam să beau cu privirea concentrată spre fundul ceştii unde, ca pe un ecran magic, se derula un spectacol de animaţie. Pe măsură ce nivelul cafelei scădea, ieşeau la iveală nişte ovale, care se lungeau sau se scurtau, se deformau, se contopeau şi se separau,  după cum schimbam înclinarea ceştii sau poziţia capului meu. Uneori liniile alcătuiau un iepuraş, alteori un broscoi sau altă întruchipare cu ochi – o nălucă. Jocul umbrelor se încheia odată cu ultima înghiţitură de erzaţ. Puneam ceaşca jos, îmi luam felia de pâine şi o zbugheam la joacă. Deşi eram destul de limbută, am păstrat tăcerea asupra acestui personaj bizar care hălăduia pe fundul ceştii, pitit sub cafeaua cu lapte, ba  uneori nici măcar nu se arăta. Anii au trecut, am părăsit casa bunicii, vremurile s-au mai îndreptat, margarina a fost înlocuită cu unt, iar erzaţul cu cacao sau ceai aromat, pe care nu le mai beam pe nerăsuflate, ca să scap cât mai repede de ele.

După o vreme,  tot la masă fiind şi  jucându-mă cu o lingură de alpaca pe post de oglindă, privindu-mi chipul care-şi schimba forma în funcţie de înclinarea  capului, am dezlegat brusc enigma „nălucii de pe fundul ceştii”.  Nu fusese altceva decât oglindirea feţei mele cu cei doi ochi, nasul şi buzele a căror imagine se modifica după poziţia ceştii şi lumina care pătrundea în ea.

Deunăzi, luând de pe raft una din ceştile copilăriei, mi-am amintit de personajul enigmatic de pe fundul ceştii şi de dezlegarea târzie a identităţii sale. Cugetarea care a venit firesc, în urma acestei rememorări, poate constitui şi tâlcul relatării de faţă: “Nu putem să ne (re)cunoaştem  pe noi înşine decât după ce vom fi golit ceaşca (vieţii) din care ne-a fost hărăzit să bem…Aşa o fi ?

MARTORI NEEVREI AI HOLOCAUSTULUI

octombrie 3rd, 2010

Exterminarea evreilor români în cursul celui de al II-lea război mondial a fost concepută, organizată şi aplicată de o ţară suverană. Aceasta nu a constat numai în acţiuni sistematice de ucidere ci şi în deportări în condiţii care au dus la exterminare.

Politica românească în “chestiunea evreiască” a fost independentă de politica Germaniei, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei şi influenţei naziste asupra aproape întregii Europe.

Dovada că Ion Antonescu a acţionat independent este însuşi faptul că atunci când şi-a dat seama că războiul este aproape pierdut, a decis oprirea politicii de exterminare, a punerii în practică a planurilor de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Regat şi chiar a începerii unor repatrieri din Transnistria.

Holocaustul de pe teritoriul sub autoritate românească a început atunci când a fost ordonat şi s-a desfăşurat până în momentul când, tot din ordin, a fost oprit.

Filmul documentar în trei episoade “Holocaustul sub guvernul Antonescu” realizat de Cristian Hadji-Culea[*] prezintă o sinteză a acestor evenimente. Istorici, supravieţuitori evrei ai Holocaustului, martori neevrei ai asasinatelor în masă a evreilor, numeroase secvenţe din documentarele realizate în epocă fac ca acest film să transmită o imagine vie a unor realităţi crunte, a căror cunoaştere este mai mult decât necesară pentru a se putea preveni repetarea lor.

Martorii neevrei nu pot fi bănuiţi de subiectivism. Este motivul pentru care
ne-am oprit la unele secvenţe în care aceştia prezintă ceea ce au văzut, în special în perioada imediat următoare declanşării războiului împotriva Uniuinii Sovietice la 22 Iunie 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi iată-i ce spun!!

Prof. Iurie Zagorcea: „……… Intrând în fiecare localitate anume ostaşii care erau în prima linie, umblau prin sat şi întrebau cine-i comunist şi cine-i jidan. Îi împuşcau unde-i găseau. Pe mulţi sigur că-i luau şi-i duceau la marginea satului, într-o lutărie sau în locuri mai dosnice şi-i împuşcau acolo pe loc.

Petre Vataman: „Iaca ce s-a-ntâmplat: Când i-au adus aici pe evrei, i-au închis în hambarul acesta. Şi erau copii cu dânşii şi nu au dat voie să dea apă la dânşii.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Petre Vataman: Tatăl meu, în fiecare an semăna harbuji. Şi noi eram la coliba aceea, la harbuji. Dimineaţă i-au adus pe dânşii, când văd trei soldaţi şi i-au adus legaţi la mâini, vreo 13 erau şi copilul era mic, el n-a putut să fugă. De trei ori au tras în el.”

Ivan Iftimovici Ravliuc: “Am văzut un şir de oameni din Şofrâncani, au ieşit din sat. Apoi eu am spus: „Tată, o să-i împuşte pe jidani”, dar n-am ştiut unde. Şi când s-au apropiat, (am văzut) că erau legaţi şi aveau copii care erau legaţi de mână, aşa, unul de altul. Dar cine ţinea un copil, era legat aici, mai sus. Asta se vedea de-acolo unde am fost eu. …. Şi i-au urcat pe deal ….. Asta am văzut, tot ce s-a făcut. Şi pe urmă i-au pus cu faţa spre râpa aceea şi jandarmii au stat în rând, la comandă, pe urmă: „Foc!” Nici nu i-au dezlegat, aşa cum au fost legaţi, aşa …..”

Anatoli Ivanovici Ostapciuc: „I-au dus acolo şi i-au aşezat în rânduri. Ei au început să ţipe, şi-atunci i-au întors cu spatele. Şi jandarmii au început să împuşte cu mitralierele. M-am apropiat să văd ce s-a-ntâmplat, iar fiul lui Iutka, un puştan de vreo 15 ani, era încă viu. Era împuşcat în piept şi-i curgea sângele şiroaie. Mi-a cerut apă şi i-am adus într-o frunză de brusture. A tresăltat şi a murit. Ce oameni fără suflet!

Ivan Feodor Ivasciuc: „La găzărie era o groapă mare de vreo 4 metri pe 3, săpau ei o groapă acolo. Pe urmă au adus o coloană de vreo 20 – 30 de evrei care erau de la noi, din Edineţ. Şi i-au împuşcat acolo. Noi eram copii şi pe noi ne-au alungat de-acolo, dar noi ne-am vârât în nişte gropi, să vedem, cum să împuşte un om? Cum e? I-au pus pe margine, i-au împuşcat şi i–au acoperit cu pământ. Pe urmă noi ne-am dus să vedem. Pământul acela umbla aşa, era viu. Umbla pământul, că nu erau adânc îngropaţi.”

Ana Voinova: „Şi când trecea armata română, mergea coloana de evrei, câte 4 în rând. Cum îi luaseră din case, numai în schimburi şi copiii mititei, de mână îi duceau. Şi armata română din urmă, cu puştile. I-au dus pe dânşii la cimitirul evreiesc. Acolo era săpată o groapă mare şi acolo i-au împuşcat.”

Petre Butucea: „Mi s-a dat aşa putinţă c-am văzut cu ochii mei cum se-ngroapă oamenii vii. Păşteam vitele în pădurea aceasta la vreo jumătate de kilometru mai sus. Acolo-i un deal. Noi, ca copiii, jupuiam coaja de tei şi făceam schiuri şi ne dădeam pe iarbă. În tot timpul noi acolo ne jucam. În timpul ăsta, după masă a fost, văd doi soldaţi. Ne-am suit repede într-un copac mai depărtat. În timpul ăsta au sosit cu căruţa, cu lopeţi şi din urmă vreo 20 de băetani. Unii avreau vreo 25 – 20 de ani. Erau civili, nu erau soldaţi. Aceiaşi soldaţi care-au venit înainte, au măsurat şi le-au arătat unde să sape. Au săpat un tranşeu de vreo 200, 250 de metri poate să fi fost. Adâncimea – nu era mai adânc de vreo 60 cm. Noi stăteam în copacul acela, am văzut că acolo ei sapă, am legat vitele de copaci cu coaja de tei să nu se ducă şi ne-am mutat în alt copac, să vedem mai bine. După aceea am auzit lătrat de câini. N-am înţeles ce-i pătărania asta (ce se întâmpla). Am ieşit la marginea pădurii, când ne-am aruncat ochii, pe-un drum de câmp venea o coloană de oameni. Cu doi călăreţi pe-o parte şi doi pe-o parte, unul înainte şi unul în urmă. Cu câini lupi de frânghie, ei călare dar câinii pe jos, îi duceau de frânghie ei de sus, de pe cai. Noi ne-am speriat şi ne-am mutat mai departe, în alt copac.

……………………………………………………………………………………………………….

Petre Butucea: Era o parte mare de femei şi copii. Copiii care erau de 7 – 8 ani îi legau şi pe dânşii. Care era copil mai mic, îl ţineau de mână. Şi la un moment dat, s-au auzit o zarvă de mitralieră. Au început să cadă. Copiii, jumătate au rămas vii. După ce au căzut toţi, cu lopata i-au împins şi pe copii acolo. Care cum au picat: unul peste altul, alături …

Şanţul acela nu era mare.”

Martorii, oameni simpli, prezintă într-o limbă obişnuită şi specifică locurilor respective, fapte care ţi se par imposibile.

Pentru cei interesaţi şi de imaginile care însoţesc mărturiile prezentate, le recomandăm să urmărească acest film, postat pe site-ul Asociaţiei Evreilor Victime ale Holocaustului din România şi anume: www.survivors-romania.org/cinemateca/.

Precum se ştie, nimeni nu i-a numărat pe cei ce au căzut victimă asasinatelor în masă din vara anului 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord, darmite să le mai fie întocmite „certificate de deces”. După evaluările statistice făcute de profesorul Dinu C Giurăscu, în perioada de la începutul războiului până la 1 Septembrie 1941, în această zonă au dispărut 49 419 evrei. (Magazin istoric nr 11[368] noiembrie 1997, pag 75).

Alţi autori apreciază că în perioada şi în zona menţionată, numărul evreilor asasinaţi a fost mult mai mare. Dar aceasta a fost doar „partea introductivă” a Holocaustului românesc.

Cei ce au scăpat de execuţiile în masă, au fost apoi deportaţi în Transnistria.
Ce-i drept, acolo nu au existat camere de gazare şi nici crematorii. Felul în care s-a murit în Holocaustul românesc este însă descris mult mai bine decât aş fi în măsură să-l fac eu, într-un raport înaintat guvernământului Transnistriei de către Modest Isopescu la 13 Noiembrie 1941. Redăm câteva extrase din acest raport:

1941, Noiembrie 13, Golta[†].

Către Guvernământul Transnistriei

Tiraspol

Am onoarea a raporta:

La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru.

În comuna Gvozdavca din raionul Liubaşevca comuna românească se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero şi Bogdanovka câte circa 1 500.

În cei din Gvozdavca a dat tifosul şi au murit vreo 8 000, cu toţi cei morţi de foame […]

Tot la Bogdanovka au fost trimişi şi cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale Sovhozului.

Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9 000 jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasaţi în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7 000 porci.

Astăzi a venit Primarul cu şeful de Sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40 000 din direcţia Odessa.

Cum Sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.

Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt relativ bine îngrijiţi.

Majoritatea sunt tuberculoşi, sufăr de dizenterie şi tifos.

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune.

Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani.

Prefect

Lt. Col. Isopescu

Precum se vede, Holocaustul sub guvernul Antonescu a făcut posibilă transformarea oamenilor în neoameni., atât în rândul victimelor cât şi a celor puşi să aplice asemenea măsuri.

Şi totuşi, cât de puţin au învăţat oamenii de pe urma a tot ce s-a petrecut!!!

LIVIU BERIS

Supravieţuitor al deportărilor în Transnistria

Preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului


[*] Holocaust sub guvernul Antonescu – film documentar – producţie AERVH 2009, realizat cu sprijinul Societăţii Române de Televiziune, a INSHR “Elie Wiwsel” şi cu aportul financiar al Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României şi cel al Ambasadei Germaniei la Bucureşti.

[†] Tinerii întreabă, supravieţuitorii răspund. Ed 2, pag 17 – 18.

Pentru cei interesaţi, cartea este postată pe site-ul AERVH www.survivors-romania.org/martorii vorbesc.

[ Fărăde ] Legea [ împotriva ] Jurnalistului în România

octombrie 3rd, 2010

Florin Predescu

Senatorul Ioan Ghișe vine cu o gaselnita unica.

Incartiruirea jurnalistilor intr-o breasla asemenea croitorilor, pantofarilor, frizerilor si binenteles, dupa ce beneficiaza de un atestat ori te miri ce aprobare din partea unui comitet de cenzori.

In plus cei, ce isi permit sa asterne pe hartie articolele trebuie sa se supuna cu periodicitate unui test psihologic. Seamana cu timpul legii interzicerii avorturilor din perioada ceauseilor cand bietele femei erau controlate periodic in partile fatacioase.

Nu sunt aparator al tuturor mascariilor scrise, nici al jurnalismului dupa ureche, nici al traseismului unor scribi ordinari, dar intr-un stat de drept se impune respectarea dreptului la cuvant. Daca materialului scris si publicat ii lipsesc informatia, valoarea adaugata, daca textele devin calomnii neacoperite – exista institutiile juridice si organismele de resort sa contraatace.

Bine ca ne legam de jurnalisti, in timp ce aliodorii si ghicitorii se intrec in vraji, descantece, in timp ce maestrii de tatuaje (fara autorizatii) faciliteaza prin asa zisa lor arta primitiva propagarea hepatitei si a sidei in randul tinerilor.

George Petrineanu

Din motive care imi scapa, in Suedia nu am intalnit acest fenomen al Legii cutarui functionar. Nu exista nici un fel de astfel de lege ci numai legile obisnuite  ca Legea muncii, apoi contractele colective sau cele individuale. La fel, nu exista notiunea de spor: in momentul angajarii, se negociaza salariul care include toate aceste sporuri sau nesporuri (ele NU sunt insa specificate, ci doar eventual discutate).

Revenind la Legea Jurnalistilor, propunerea ca ei sa fie supusi unui test psihologic, denota o gandire la nivelul Iranului.
Daca mi-as dori o lege profesionala si test psihologic in Romania, acela ar fi pentru taximetristi. In propriul oras, Pitesti, cumnata mea, jurista, mergand cu taxiul impreuna cu o cunostinta (doua doamne onorabile, de parca ar conta care e conditia Clientului) a fost admonestata de ,,taximetrist” pentru ca a indraznit sa-l puna la punct ca dublase pretul (pe un traseu pe care ea mergea zilnic) nepornind aparatul. Imi cer scuze, dar, ca sa fie relevant, trebuie sa reproduc
ceva din tirada acestui profesionist: ,,parasute ordinare, …”.

Ma intreb cine e de dus la test psihologic. Simt ca in curand ma anunt voluntar. Sau poate ar trebui data Legea Profesionismului si a Civilizatiei cu testari la sange.

Apel către victimele dictaturii comuniste: Imperativul justiției, datoria neuitării

octombrie 3rd, 2010

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc solicită colaborarea victimelor regimului comunist în efortul de aflare a adevărului şi de traducere în justiţie a celor responsabili de abuzurile şi crimele din perioada 1945-1989. IICCMER face apel la asociaţiile foştilor deţinuţi politici şi la persoanele care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist să pună la dispoziţie documente sau să depună mărturie în interviuri de istorie orală acordate cercetătorilor institutului.

Între anii 2006 şi 2010, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare şase sesizări penale împotriva unor foşti ofiţeri şi angajaţi civili ai Ministerului de Interne (Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Direcţia Generală a Miliţiei), activişti de partid şi medici psihiatri din perioada 1945-1989, care prin natura funcţiilor deţinute în structurile de partid şi de stat ale regimului comunist au participat, direct sau indirect, la reprimarea opozanţilor Partidului Comunist Român, începând cu anul 1945.

În scopul continuării acestor demersuri de sancţionare penală a celor responsabili de abuzurile şi crimele pe criterii politice din perioada 1945-1989, IICCMER solicită colaborarea asociaţiilor foştilor deţinuţi politici sau a persoanelor care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist.

În acest sens, vă rugăm să ne puneţi la dispoziţie copii după dosarele de anchetă penală, urmărire informativă sau să acceptaţi intervievarea dumneavoastră de către cercetătorii institutului. Toate aceste documente vor fi folosite la completarea probatoriului în dosarul „Procesul Comunismului”, care se află în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi în studiile redactate de către cercetătorii IICCMER. O rugăminte specială este adresată victimelor fostului anchetator şi director al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, Gheorghe Enoiu, pe numele căruia Institutul a depus o sesizare penală în august 2007, înnoită cu noi documente trimise Parchetului în august 2010.

Persoana de contact pentru programări este cercet. Dumitru Lăcătuşu, adresă de email: dumitru.lacatusu@iiccr.ro.

http://www.crimelecomunismului.ro/

Doua moldovence in arest preventiv in SUA, ce face Ministerul de Externe de la Chisinau?

octombrie 3rd, 2010

Dupa cazul moldovenilor arestati in Egipt, pretins incercuit si supravegheat de catre diplomatia de la Chisinau, observam o lipsa de reactie din partea MAEIE-ului in cazul cetatenilor moldoveni, care portivit presei au fost arestati de politia americana. Dupa cum informeaza Agentia de stiri RIA Novosti, citata de Unian[1], serviciile consulare rusesti de la New York au primit o reclamatie din partea organelor de drept americane despre arestarea a 4 cetateni rusi si a 2 persoane originare din Moldova. Dupa cum anunta partea americana, cetatenii moldoveni sunt doua studente Victoria Opinca si Alina Turuta, care ar fi facut parte dintr-o retea de infractori, alcatuita exclusiv din cetateni din Europa de Est, care printr-o schema frauduloasa sofisticata reuseau sa sparga conturi bancare. Procuratura federala americana a arestat 37 de persoane, 25 dintre care provin din Rusia, cuantificand o suma de 3 mil. de dolari sustrasa de acest grup din conturile cetatenilor americani.

Persoanele date ajungeau in SUA prin intermediul vizelor studentesti, dar nu se spune nimic daca acestea erau oferite in cadrul programelor de Work and Travel, foarte populare in R. Moldova. La moment cele doua moldovence sunt in arest preventiv, alaturi de alti colegi din reatea de infractori.

Justificarea Ministerului de Externe folosita in cazul moldovenilor din Egipt nu mai poate corespunde incidentului cu studentele retinute in SUA. Relatiile moldo-americane au avansat simtitor in ultimul an, iar la Washington a fost numit un nou ambasador, apreciat pentru competente remarcabile. In aceste conditii nu este clar faptul, de ce procuratura americana a transmis Consulatului rus datele despre cetatenii moldoveni si nu le-a difuzat consulatului R. Moldova. Daca insa aceasta informatie a fost transmisa diplomatilor moldoveni din SUA, atunci de ce MAEIE-ul nu a comunicat din prima sursa despre moldovencele acuzate de “escrocherie”, lasand presa straina sa ne vorbeasca despre aceasta.

Situatia data trezeste suspiciuni legate nu doar de activitatea agentiilor Work and Travel in R. Moldova, implicate si pana acum in numeroase scandaluri, dar si de modalitatea cum relationeaza Ministerul de Externe prin intermediul amabasadelor si consulatelor sale cu autoritatile din statele acreditare.

Pe langa aceasta gestionarea cazurile legate de moldovenii arestati in strainatate divulga fie problema institutionala in initierea si mobilizarea Ministerului de Externe pentru actiuni in exterior pe filiera consulara, fie o insuficienta acuta de resurse umane, care genereaza o tardivitate de ordin cronic.

Referinte:

1. Хакеры ломали счета, а студентки забирали миллионы, http://www.unian.ua/rus/news/news-398804.html

In the merry old land of oz

octombrie 3rd, 2010

First stop for a tete a tete with Bon Jovi's number one fan-Program Manager Laura

It was a long summer.  Changing residences and moving around all over Romania for visits, conferences, camps and what-not.  And just before going back to my home away from home, after thirty-one trips on rail and bus over the course of seven weeks, to settle in with a new host family in the village I’ve known for over a year now, like the klutz that I am, I slipped and fell at camp, getting a nasty bump which led to a concussion.  Since school teaching and other responsibilities of the Peace Corps life were just around the corner, I thought it might be time to get my head examined, both literally and figuratively.  Luckily, I had a standing appointment to go to Bucharest for our Peace Corps yearly check-ups.  So off I went to the city to see the powers that be.

On arrival at the office around nine, Dana the secretary greeted me with her usual cheerfulness.  I got a shiny new ID card from  Mr. Ari so that I would be legit in-country for another twelve months, and shortly thereafter, I met with my program manager, Laura, for a quick sit- down to discuss the past year and to review expectations and plans for the next one.  After the pep talk, all I could hear ringing in my ears were the words, “It’s My Life, It’s Now or Never”, straight from Bon Jovi-speak (seriously, she’s their number one fan!) as Laura cheer-leaded me through the door and on to my next gig. She sent me off with a sense of “Hoo-Rah” rejuvenation in preparation for the next appointment-the annual tip-to-toe visit with the doctor.  Before I left there, I had a minute to have a nice pet with Maggie the mascot lab on the way out.  She’s bigger than a bread basket so I couldn’t take her along.

Dr. Dan Dishes Up Some Wonderful Wizardry Every Time

Dr. Dan, the great and powerful one, with his sarcasm, wit, and expertise in the medical field, whisked me into his office for the “Full Monty” examination.  He poked and questioned, poked some more, questioned again, and while he looked for tinnitus, bursitis, arthritis, pancreatitis, appendicitis, et. al., he kept the same sense of outrageous humor that we volunteers have been party to in training and medical information sessions. I’d love to share those jokes with you, although as always, doctor-patient privilege prevails.   Now being over fifty has it’s worries in the health department, but luckily, his supreme wizardry noted no permanent damage to my head and in fact, after a fine-tooth-comb review, body and soul, he pronounced me fit as a fiddle, at least for the time being, giving praises for my adherence to good living practices.  So I wouldn’t feel slighted, he sent me to the eye doctor for new spectacles so that I might continue to see the world through rose-colored glasses.  I was so relieved that I felt I could bow on the way out the door to his highness, but I didn’t as I thought he’d hear my old knees crunch thereby dampening the mood and I was more concerned now with what I’d have to endure next at the dreaded dental exam.

Geta the Goodnatured Dentist Made the Mold

Step-by-step, inch by inch, I made my way to the dentist office. I would have loved to have gone AWOL for this (if I only had the nerve) since I was rife with the memory of the last time I sat in “the chair” back in the U.S. when a tooth extraction which was supposed to be a piece of cake turned ugly.  Without the gory details, the gist of it is that, the five shots of anesthesia (I’ve been known to be a bit stubborn) didn’t take, and after the scalpel cuts, the bone grinding, and the elbows of two assistants pressing on my chest for leverage, I had screamed like a monkey.  Many hours afterward, tears streaming, I shook with fear, vowing never to let “them” touch me again. But here I was, unfortunately, at the beginning of possibly another trip to jaw-dropping hell, destined to be totally at the mercy of the people with the barbaric instruments that had caused me months of nightmares.

Right then, the sweetest-natured, most lovely ladies in violet-hued scrubs appeared and to my surprise and joy, they calmly and gently soothed my spirit albeit after a bit of gnashing of teeth, cringing and digging my nails into my own palm, protesting all the way.  Miss Alina and Miss Oana soothed me with some mint-flavored gum paste and then they worked their charm.  Lo and behold, I had no cavities, despite the constant reliance on sweets to offset any stress I’d had which I could not alleviate with herbal tea or the wonderfully relaxing, total-of-four -all-year bubble baths that I’d had the pleasure of at various vacation spots outside of the simplicity of the countryside where a quickie lukewarm shower or a week without one, was usually the norm.  The just as competent and “smiling with teeth that gleamed” Dentist Geta sent me off with a mouth guard to wear while sleeping… for obvious reasons.

Decisions Decisions

It was just past noon, and I was on the move again to the next office faster than you can say “Ipana” as Liliana, Dr. Dan’s secretary, came to whisk me away to visit the eye doctor.  There, once again, as I’d done for years, strained to read the charts to get the right prescription so that I might see more than an elephant right in front of my face. I knew the game oh-so well, i.e. “E…mmmm…P….mmmmmm….O….I think Z….or 3…”and so on.  Finally, I was able to recite the magic letters and went to be fitted for new glasses.  Liliana and I rushed over to the optometrist office post-haste to choose my new frames.  I selected basic black with a bit of curve to fit my “teacher” lifestyle and my “little black dress conservative” mentality.  I loved them and Liliana graciously concurred.

With a bit of time to spare before the fourth and last appointment, a mammography, I made a quick lunch of six Oreo cookies, washing them down with a steamy-good  cinnamon cappuccino (without regard to the newly polished set of keys I’d gotten earlier) to celebrate my good fortune.  Then I took a quiet nap in the peacefully friendly   Flowers hotel until three.

The Lovely Liliana Accompanies Me with My Records

Later on, after sprucing up my nails with some French tips and watching a bit of CNN International on the tellie, Liliana returned to accompany me to the mammography center.  She brought the films that I’d sent along from South Carolina (before being eligible for the Peace Corps we all have to go through a battery of tests to clear medical requirements) and after a nice conversation in the waiting area with the other women, I went in and then quickly went out, of the imaging center, happy to be finished with all of the day’s activities:  appointment free, pain free, worry free, and illness free!

Around six, before going out to a really great dinner at Zet with a couple of my favorite volunteers, and dear, new Romanian friends, I complemented my hair with a nice shade of “cashew nut” after a long, hot shower and some lavender aromatherapy.  Donning a summer dress, just because I could, I bounded out the door with a lightness that I hadn’t felt in a while, to meet my pals. There at the restaurant, under a clear sky, dotted with stars, as the water fountains flowed like rainbows after a mist, we toasted the wonderful weather at the turn of the season and laughed while consuming dishes fit for a queen.

Now, that’s how we like to pass the day away, and I swear, that when I first arrived at the office that morning, I was sure I’d even seen Dorothy and the Cowardly Lion, too.  I think, maybe, that the remnants of the knock on the head were at play there to even imagine such a thing.  It was all perfectly executed, right down to the good night’s sleep, thanks to the care that I’d received from the Peace Corps and their Bucharest staff.  As always, they deliver the goods and treat us with competency and kindness all the way.  They all really deserve a medal for the efforts they put in every single day.  It doesn’t get any better, and being out in the field all year, in surroundings mostly foreign to our everyday lives back in the U.S.,  it’s nice to know that we have a bunch of folks who know what we need and are there when we need them.  It warms my heart!

And to top it all off...

As for next year, I know that there’ll be more appointments to keep, but I might even look forward to it a bit as long as I don’t break my neck sledding with the kids over the winter, or have a run-in with a territorial goose on the road.  Anyway, all the while I’ve been here, I’ve thought about the words “there’s no place like home”, and despite the fact that I’ve got a true home back in Charleston, I’ve got a second home here in Romania for the time being and with the Peace Corps at my side, well, it’s the next best thing to being there.  So here’s wishing skies are blue for all my fellow Peace Corps volunteers out there (Give ‘em all you’ve got, Group 27 Romania!)  in this “merry old land of ours.”  And a shout out to sweet Glendene in Azerbaijan, amazing Jeanne Louise in China, and darling Elena in Macedonia–A big Peace Corps hug, good luck, be well, do good work and keep in touch!

As an aside, during the day I never actually did see that “horse of a different color”, but he was there in my dreams that night singing a couple of “Tra-La-Las”.

Biserica Domnească Curtea de Argeş – un giuvaier arhitectural

octombrie 3rd, 2010

Vechea vatră voievodală de o rară eleganţă, zidurile  formate dintr-un rând de piatră care alternează cu trei rânduri de cărămidă , încearcă timid  să-ţi ilustreze istoria şi arta medievală  a acestui impresionant ansamblu cel mai de preţ monument al  arhitecturii româneşti.

Creată după modelul clasic bizantin al bisericilor de tip “Cruce greaca inscrisa “ din vremea împăraţilor Comneni,  Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş este ctitoria lui Basarab I Intemeietorul (1310 – 1352) şi este inclusă pe Lista Indicativă UNESCO.


Ctitoria Basarabilor de la Curtea de Arges este de dimensiuni mari: cuprinde trei incaperi distincte>un pronaos ingust (2,80 m), un naos spatios (11,80 x 12,40 m) şi altarul compus dintr-o absida  mare, centrală, incadrată cu două absidiole.

Naosul, incăperea principală si cea mai caracteristică a bisericii, cuprinde in mijloc patru stalpi, dispuşi in plan pe o forma pătrată. Prin intermediul acestora, interiorul este imparţit in trei compartimente lungi, trei nave: una mediană, largă, si doua laterale, mai inguste, prelungite fiecare spre răsarit cu câte o absidă.

Aspectul exterior este impunător. Meritul  arhitectului de la acea vreme  este că a reuşit să realizeze  din materiale atât de simple şi aspre, în aparenţă, o imbinare de linii şi  volume de o rară eleganţă.

Forma şi îngustimea ferestrelor au fost impuse datorită împrejurărilor  pentru a oferi un loc de refugiu in caz de primejdie. Pătrund în interiorul bisericii şi am senzaţia că ţin  în mâini  o carte de istorie.  Încep să-i răsfoiesc paginile impregnate cu parfumul timpului.

Pictura bisericii

Pe pereţii Bisericii Domnesti, intâlnim opere datând din trei momente distincte  ale evoluţiei artei noastre religioase: frescele din secolul al XIV-lea, opera lui Radul Zugravul din secolul al XVIII-lea si frescele lui Pantelimon de la inceputul secolului al XIX-lea.  Numărul frescelor este impresionant nu mai puţin de 300, ele nefiind opera unui singur artist, la realizarea lor au contribuit cel puţin doi zugravi.

Se observă unele diferenţe între pictuta din altar şi naos. Scenele biblice păstrate în întregime conferă monumentului o valoare artistică şi istorică. Înlocuind obişnuita figurare a Sfântului Ioan, deasupra uşii de la intrarea în naos se află zugrăvită o Deisis.

În altar se pot observa: Pilda celor zece fecioare, Petru şi Ioan în faţa mormântului gol şi Isus în munţii Galileii,  Cortul Mărturisirii  şi Împărtăşania apostolilor, Mormântul şi Isus înfăşurat în giulgiu (proscomidie), pe peretele nordic Izgonirea negustorilor din templu şi Înmulţirea pâinilor, pe cel sudic recesământul lui Quirinus, Sărutul lui Iuda şi Drumul crucii, către sud-est  Spălarea picioarelor şi Rugăciunea de pe munte, Adormirea Fecioarei ( peretele de vest- una dintre cele mai ample din întreaga pictură  medievală românească). In biserică se pastrează mormântul lui Radu I Basarab expus sub sticlă, aici putând fi văzute câteva resturi din veşmântul feudal cu ornamente de aur şi pietre preţioase.
Mărturii ale vremii

Rând pe rând,  au fost descoperite 14 morminte care au dezvăluit o lume feudală românească pe care nimeni n-o cunoscuse şi nici nu o bănuise până  atunci. Conţinutul acestora au oferit informaţii preţioase despre modul cum se îmbrăcau românii şi clasa boierilor în vremea formării şi consolidării statelor feudale româneşti.

Veniturile obţinute de pe întinsele moşii se reflecta în aspectul vestimentar al marilor feudali români şi le permitea , să urmeze moda occidentală, pentru a fi în ton cu gustul şi nevoile epocii.

In morminte, s-au găsit inele de aur cu inscripţii latine sau slavone, diademe de mărgăritare sau din lame de aur, aplice de aur, o egretă de argint, un fragment de brâu şi multe altele.  Când a fost deschis mormântul cu numarul 10  presupusul mormânt al lui Vladislav Vlaicu (sau Radu I, legendarul Negru Voda potrivit unor alte pareri) care se afla între cei doi stâlpi de pe harta sudică a pronaosului s-a constatat că scăpase neatins timp de şase veacuri. Când piatra  funerară  a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, imaginea nealterată a cavalerului din seccolul al XIV-lea.

,,Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, veneţiană, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur. Un şir de circa 30 de nasturi de aur încheiau tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri  de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete de mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centrură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o magnifică pafta de aur.

Paftaua reprezinta o cetate gotica cu doua turnuri poligonale la colturi. In partea centrala, pe un fond de smalt albastru, este lucrata in relief o lebada cu cap de femeie, a carei semnificaţie n-a fost descifrată nici până acum. Lateral, in două balcoane, stau parca de vorba un cavaler si o doamna. În contact cu aerul, stofa s-a pulverizat. S-au păstrat numai câteava fragmente ici- colo. Din vestă au mai rămas mărgăritarele ce o împodobiau. Imaginea unei lumi feudale, de modă europeană, pe care istoricii nu îndrăzniseră să şi-o  închipuie , era demonstrată cu probe elocvente, răsărite de sub poseaua Bisericii  Domneşti”.

Domnitorul celor 20 de războaie

Fiul lui Radu al IV-lea cel Mare şi al doamnei Cătălina,Radu de la Afumaţi,domnitor al Ţării Româneşti în ianuarie-aprilie, iunie-august, octombrie 1521 – aprilie 1529  se află  înmormântat la biserica Domnească din Curtea de Arges .

Şi-a început domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, poftitor la tronul Ţării Româneşti.

Spre finele anului 1525 decedează soţia lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, iar anul următor 1526 în luna ianuarie se recăsătoreşte cu Ruxandra, fiica cea mai mica şi ultima a lui Neagoe Basarab. Prin această casătorie a intrat în   puternica familie a Craiovestilor beneficiind de sprijinul acestora, dar în acelaş timp atrăgându-şi  ura Drăculeştilor, care l-au socotit trădător.  Acea căsătorie  a declanşat  şi duşmănia lui Ştefăniţă   ,domnul Moldovei care considera că  Ruxandra trebuie să-i devină soţie în urma unei vechi fagaduieli a lui  Neagoe.   Radu a   domnit  în vremuri tulburi, când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în paşalâc.   A izbutit să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul , a purtat lupte crâncene cu turcii şi cu alţi pretendenţi la tron.

I s-a dat supranumele „de la Afumaţi” după  denumirea  unei moşii pe care o avea în acea localitate din Judeţul Ilfov. Pentru a fi deosebit de alţi  voievozi a mai avut şi alte nume:   în timpul vieţii i s-a zis Radu Voievod cel Nou şi Radu-Vodă cel Tânăr, în documente se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod”, iar după moarte i s-a mai spus şi Radu cel Viteaz. Inscripţia de pe mormânt prezintă toate războaiele pe care le-a purtat, nefiind trecută localitatea: ,, “la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la satul Rucar; la Didrih.”

Sprijit de Craioveşti, recunoscut de  turci ar fi putut domni vreme îndelungată Radu, dacă nu ar fi căzut victima unui complot.

Neagoe vornicul si Dragan postelnicul, nemulţumiţi de puternica familie de peste Olt, la sfârşitul anului 1528, se ridică împotriva domnului.

Acesta neavând la îndemână oastea spre a li se opune, a fugit  în grabă înspre partea de apus a ţării, sperând să primească sprijinul Craioveştilor , dar la Râmnicu Vâlcea -  in biserica de pe dealul Cetatuii, nerespectând lăcaşul Dumnezeiesc,sub  privirile îngrozite ale  preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeasi zi in care este ucis si fiul sau Vlad., Radu de la Afumaţi este ucis.

Orgoliul personal, ambiţia, patriotismul  care l-au caracterizat pe  Radu,  participarea la nu mai puţin de douăzeci de lupte,din care a ieşit victorios  s-au intersectat cu  ticăloşia unor boieri de atunci, care au pus mai presus propriile interese decât primejdiile ce ameninţau ţara.

Caricatura săptămânii

octombrie 3rd, 2010

Din creatia lui Rudi Schmueckle:

Presa libera

 
107.22.141.14