Loading

Anunţ la magazin

ianuarie 30th, 2011

Profesionist al Himerei (Poem de Arcadie Suceveanu)

ianuarie 30th, 2011

Poem de Arcadie Suceveanu poet, eseist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al

U.S.R. Membru-fondator P.E.N. Club.

Născut la 16 noiembrie 1952 în Şirokaia Poleana (fostul, până în 1940,

şi actualul, din 1993, Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi.

%

Singur, cu nisipul deşertului în palme

cu fotografiile marilor piramide

arse în scrumieră

expediam pe sub uşă

scrisori incendiare către himeră

mă visam primarul Parisului, râvneam

la scaunul Patriarhului Ecumenic din Bizanţ

Ştiu, ştiu, iubito: ţi-era ruşine, ţi-era jenă,

ţi-era deşanţ

că nu eu inventasem şurubul

că n-am fost eu acela care-a adus

cartoful în Europa

că n-aveam bani nici noroc nici habar

Veteran al dezastrului – semănam ridiche şi gulii

dar recoltam grecie antică: câte-o tonă şi ceva

la hectar

Într-un cuvânt, mi-o făcusem cu mâna mea –

nu eram decât o canalie, o lichea,

omul din umbră, eminenţa cenuşie, cavalerul

cu tava

aducându-şi singur pumnalul şi-otrava

Îmi săpasem singur groapa – una în tavan

şi alta-n podea

Împrejur – feţe de nichel, inimi de cârpă,

sentimente de tinichea –

aceeaşi lume pragmatică holbându-se

la inima mea încă întreagă

din care în curând se va rostogoli bila neagră

la inima mea de regn necunoscut

la inima mea sărită de pe fix

la inima mea aproape nebună –

mereu dorind ah! ceva

ce nu ştie să spună

Eșecul dreptei instituționale

ianuarie 30th, 2011

Romania, ca spatiu de exprimare moral-politica, este profund alterata. O alterare tributara prezentei obosite, anchilozate si sufocante a unei pseudo-elite politice parca… nemuritoare. O alterare afectata dramatic de lipsa de valori si principii, de lipsa de modele.

Aceiasi oameni, in proportie de peste 80%, se perinda la putere si in opozitie de peste 20 ani. Oameni care fac aceeasi politica de peste 20 de ani si au acelasi discurs, oameni care au construit prietenii si antipatii transpartinice, care au legat relatii de afaceri fara culoare politica…

Ma amuz copios cand se vorbeste despre schimbare, despre venirea  Dreptei la guvernare sau de revenirea Stangii la guvernare, pe un ton al verbului care parca ar vrea sa ne incante cu promovarea unei reale noi (?) viziuni politice, in conditiile in care Dreapta si Stanga institutionala sunt reprezentate de aceiasi oameni care, in proportie de masa, sunt fie compromisi, fie corupti fie, in cel mai fericit caz, complet dezinteresati de interesul public.

Romania ultimilor 20 de ani a fost marcata de colosale derapaje moral-politice, care au la baza, pe langa profilul moral-istoric al romanilor – de care a scris cu atata durere Emil Cioran, esecul devastator al aplicarii in viata cetatii a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. De douazeci de ani, Romania este prizoniera une constructii moral-politice si, pe cale de consecinta, institutionale, congruente cu chipul si asemanarea echipei de neocomunisti aduse la putere de Ion Iliescu in Decembrie 1989!

Departe de mine pretentia vreunui adevar nediscutabil. Dar, este aproape indubitabil esecul iesirii Romaniei de sub zodia Stangii, o zodie care marcheaza din 1989 incoace marasmul in care se zbate aceasta tara. Imi este greu daca nu, imposibil ca din aceasta perspectiva sa mai cred in Stanga si Dreapta – aceste, iata, doua curente de gandire si exprimare politica ce mai au neobrazarea de a-si disputa intaietatea pe esichierul autohton.

Rotația cadrelor

Ar putea PSD, PNL, PD – (L), PC, UDMR sa propuna, in mod credibil si autentic aplicabil, o noua (?) logica a demersului politic? Ca sa cred asa ceva, ar trebui mai intai de toate sa accept fie ca Iliescu, Patriciu, Basescu, Bela, Hrebenciuc si, mai noii scosi la rampa, Ponta si Antonescu isi vor asuma responsabilitatea totala si/sau partiala pentru marasmul moral, politic si economic al Romaniei si sa plece din politica, fie pur si simplu sa cred ca ar putea sa dispara cultura politica si organizationala pe care acestia o pastoresc!

Romania a fost condusa, prin rotatie, de peste 20 de ani, de aceiasi oameni, cu acelasi discurs, cu aceleasi marote, cu aceleasi prietenii si antipatii, cu aproximativ aceleasi sloganuri, cu aceleasi miciuni si acelasi suveran dispret pentru interesul public! Este demoralizator sa constati ca cei care fac dintotdeauna rusinoase pacte politice contrare mandatului politic oferit de catre electorat, cei ce consfintesc concubinaje parlamentare murdare, cei care pastoresc casatorii revoltatoare pre si post-electorale si se balacesc in compromisuri constitutionale imunde, aceiasi oameni care irosesc resursele Statului si direct sau indirect contribuie la alimentarea conturilor bancare ale oligarhiei post-decembriste – conturi, de cele mai multe ori, scutite fraudulos de taxe si impozite – aceiasi oameni, asadar, cauta cu acelasi tupeu si aceeasi lipsa de bun simt…noi formule de aliante politice! Dupa 20 de ani de sfidare, aceiasi oameni incearca sa mai aplice Romaniei un drog. Unul nou! De fapt, acelasi drog. Doar numele difera: FSN, FDSN, PDSR, PSD, CDR, PSD+PC, Alianta D.A., PD – (L), PNL – PC, ca sa le enumeram doar pe cele mai influente dintre halucinogenele carpato-danubiano-pontice.

Sunt convins aici ca, din postura de om de dreapta, imi voi atrage “oprobiul public” macar pentru blasfemia de a fi introdus in enumeratia rusinii Alianta D.A., PNL, PD – (L), CDR. Din nefericire pentru oamenii de Dreapta din Romania, omnipotenta si omniscienta logica a “compromisului necesar” in politica a facut ca Dreapta  institutionala sa se compromita cel putin in aceeasi masura ca si Stanga institutionala, tradandu-si de prea multe ori in ultimii 20 de ani valorile, principiile, promisiunile si, cel mai grav, mandatul primit din parte electoratului. Diferenta a fost ca Stanga a reusit sa guverneze mult mai mult timp decat Dreapta. Motivele acestei realitati le voi aborda cu o proxima ocazie.

Faliment moral

Nu ma voi referi, asadar, prea mult la Stanga. Deoarece, ceea ce ma doare este escul Dreptei, diluarea si caderea ei in derizoriu! Ultima “celebra” Alianta PSD-PC-PNL este relevant de trista. Asa cum la fel de trista a fost cardasia imunda a PDL cu PSD. Remarc amar ca Stanga guverneaza politic si/sau la nivel de constiinta publica, de peste 20 de ani, in Romania!

Esecul Dreptei este demonstrabil si din alte puncte de vedere…: punctul 8 de la Timisoara a fost ingropat de mineri, CDR a ratat lamentabil sansa unei formule de guvernare cu veleitati de Dreapta, Alianta D.A. s-a destramat sub sarabanda incalcarii principiilor Dreptei, Legea lustratiei a fost efectiv desfiintata de Curtea Constitutionala, despagubirile pentru fostii detinuti politici au fost declarate neconstitutionale (Legea 221), dosarele mineriadelor si revolutiei nici acum nu sunt complet desecretizate, CNSAS a devenit, mai mult sau mai putin fara voia ei, o institutie de “acoperire” a fostilor securisti si informatori.

Daca stam sa observam ce se intampla in Romania, vom ajunge lesne sa constatam ca infrastructura politica, economia si finantele, mediul de afaceri, sportul, administratia centrala si locala si justitia sunt, inca, tributare in proportii diferite establishment-ului neocomunist instaurat in primii ani de dupa 1989! Iar minunata Dreapta institutionala din Romania NU face nimic! Ba, pardon! Face simpozioane si se aliaza la guvernare cu PSD si in Opozitie cu PC… Tragi-comic, la cotele grotescului!

De dragul jocului desantat din politica post-decembrista, atat Dreapta cat si Stanga institutionala pot propune, pana la urma, orice. Orice alianta, orice “coagulare”, orice pact. Absolut orice! Intrebarea este: cati se vor mai duce sa voteze aceeasi gasca de politicieni obositori si obositi, corupti si coruptibili, prafuiti, previzibili si sfidatori, diferiti in discurs dar atat de omogeni in actiune, care ocupa intregul esichier de la stanga la dreapta si care nu guverneaza, sub nici o forma (!), in folosul cetatenilor ?

Aud!?…

Iluzia revoluției făcute de pe laptop

ianuarie 30th, 2011

Lumea arabă e în fierbere: în Egipt zeci, sute de mii de demonstranți cer demisia președintelui Hosni Mubarak, aflat în funcție de aproape 30 de ani, în Tunisia autocratul președinte Ben Ali a fugit din țară după 23 de ani la conducere ca urmare a masivelor proteste de stradă, în Yemen președintele Ali Saleh, și el la putere de peste 25 de ani, e confruntat cu demonstrații de protest fără precedent.

În Occident protestele din lumea arabă și mai ales cel din Egipt sunt privite cu simpatie de numeroși cetățeni simpli, mai prin intermediul internetului, dar cu  îngrijorare de lideri precum Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel sau Nicolas Sarkozy, care știu că răsturnarea unui dictator în Orientul Apropiat și Mijlociu nu reprezintă neapărat  și o evoluție înspre democrația de tip occidentală – vezi cazul Irakului.

O temă des menționată în Occident în ultimele săptămâni  a fost influența rețelelor sociale pe internet, în speță Facebook, în propagarea “revoluției” din Tunisia și a protestelor din Egipt. Ideea e că mobilizarea protestatarilor s-a făcut ca fulgerul datorită internetului, ceea ce în urmă cu numai 20 de ani ar fi fost de neimaginat.

Poate tocmai de aceea o carte precum “The Net Delusion – how not to liberate the world” (Amăgirea Internet – cum să NU eliberezi lumea) de Evghenii Morozov, publicată recent  de editura londoneză Allen Lane, pică la țanc.

Cartea reprezintă o găleată de apă rece turnată pe ciber-optimism – complexul de idei potrivit căruia democrația se poate exporta și propaga prin intermediul internetului.

Autorul (27 de ani, de origine din Belarus, actualmente la studii post-universitare la Universitatea Stanford, California) își începe demersul cu exemplul așa-numitei “revoluții Twitter”, din Iran, din 2009. Protestele, urmare a alegerilor prezidențiale, considerate a fi măsluite în favoarea lui Mahmoud Ahmadinejad, au fost făcute cunoscute în toată lumea prin intermediul Twitter, iar unii merg mai departe și spun că ele au fost declanșate prin intermediul acestei rețele sociale.

Nimic mai departe de adevăr, susține Morozov, care relevă faptul că un procent insignifiant al conturilor Twitter în vara lui 2009 erau rezidente în Iran. Rezultatul revoluției Twitter din Iran (a doua cronologic după cea din aprilie 2009 de la Chișinău împotriva regimului Voronin, reamintește autorul) e cunoscut – eșec total și consolidarea teocrației șiite de la Teheran.

Morozov critică optimismul naiv din Occident, încrederea în capacitatea internetului de a răsturna dictaturi. El reamintește celebrul email al funcționarului de la Departamentul de Stat al SUA, Jared Cohen, către Twitter, rugând compania să amâne întreținerea sitului, programată chiar în timpul evenimentelor din Iran, pentru a permite schimbul de informații. Email-ul, divulgat presei, a fost folosit ulterior de autoritățile de la Teheran pentru propaganda anti-americană, exemplificând amestecul Washingtonului în afacerile interne ale Iranului.

Chavez – mare amator de Twitter

Mai mult, autoritățile iraniene au folosit internetul pentru a identifica opozanții regimului, pe care i-a “luat ca din oală”. Morozov critică și iluzia occidentală că internetul subminează în mod invariabil autocrațiile. Nu numai în Iran, dar și în Rusia, China, Venezuela, Belarus, Birmania sau chiar în Coreea de Nord acest lucru s-a dovedit fals. Autocrațiile au experte în folosirea internetului, nu doar prin cenzură, care uneori se dovedește contraproductivă, dar și ca mijloc de propagandă. Președintele Hugo Chavez e un mare adept al Twitter, iar autoritățile chineze folosesc internauți plătiți pentru influențarea dezbaterilor de pe forumuri. Uneori, autoritățile din state precum China, Rusia sau Iran apar chiar mai moderate decât utilizatori individuali, pentru care ultra-naționalismul, șovinismul, rasismul și în general incitarea la ură sunt moneda curentă.

Un alt pericol sesizat de Morozov este cel al dublei măsuri, folosite cu perspicacitate de autocrații. Cum poate Occidentul să militeze pentru libertatea internetului, când agenții de securitate din vest folosesc mijloace de cenuzră și supraveghere în numele luptei împotriva teroriștilor, a pedofiliei sau a fraudei?

De altfel, autorul arată că libertatea pe internet este benefică nu doar persoanelor și organizațiilor care au intenții legitime dar și unor rețele teroriste și mafiote.

Morozov combate analogia între războiul rece și actuala luptă ce se dă în spațiul virtual: comparațiile între Zidul Berlinului și “Marele zid de foc al Chinei” pe internet sunt în opinia sa complet false. O revoluție poate avea success numai în măsura în care sunt întrunite condițiile politice, economice și sociale. Ea poate fi facilitată de comunicarea virtuală, spune autorul, dar nu determinată de aceasta.

Și atunci, ce-i de făcut? Autorul nu dă prea multe soluții, decât în măsura în care recomandă politicienilor occidentali să nu mai viseze la soluții ieftine de diseminare a democrației prin internet. Asta nu înseamnă renunțarea la internet ca instrument al diplomației publice, dar, spune Morozov, trebuie renunțat la adaptarea startegiei politice în funcție de soluțiile tehnologice – așa numitul internet-centrism sau ciber-utopism.

În definitiv, Morozov face un apel la realism, reamintindu-ne că anumite conflicte sunt foarte greu, dacă nu imposibil de rezolvat , iar folosirea internetului ca unealtă poate avea efecte contrare celor scontate. Dacă adaug și sitlul alert și numeroasele butade folosite de autor, nu pot decât să vă recomand cu căldură lectura acestei cărți.

Nu există securişti

ianuarie 30th, 2011

“Tu nu ştii că totul în ţara asta e controlat de securişti?” ţi se spune şoptit pe la colţuri, sau sub anonimat pe forumuri. Adică: „De ce mai speri şi te străduieşti să construieşti o lume respirabilă, legea şi morala sunt doar pentru naivi!” Dar oamenii utili din sistemele informaţionale au rămas acolo după ’89 şi nu îşi clamează statutul, pentru că nu intră în fişa postului. Despre cine este atunci vorba, cine sunt cei care vor să acrediteze ideea că există şi că sunt securişti?

Sunt scursurile politizate, inutilii, sau prea utilii fostului regim, care au primit beneficii economice ca să stea pe bară cu ciocul mic şi speranţa că sunt cârtiţe. De fapt ei nu mai sunt şi nu vor mai fi niciodată ce au fost, şi cu atât mai puţin mai mult decât atât, şi o ştiu şi ei foarte bine. Lumea lor se schimbă în jur şi va dispărea o dată cu ei.

Puterea le scade pe zi ce trece datorită propriei incompetenţe în meseriile civile pe care le au. Şi atunci nu le rămâne decât să cultive frica, să îşi afirme slăbiciunea tot mai mare prin asta. Distrus la vârf în ’89, distrus la niveluri intermediere încet-încet de atunci, sistemul comunist al terorii mai supravieţuieşte doar la bază prin aceşti oameni îmbătrâniţi. Sunt demni de compasiune, victime ale propriilor lăcomii, orgolii sau naivităţi în comunism, incapabili să facă acum saltul în afara eului anacronic, şi târând generaţii de tineri pe un drum înfundat. Stăpâni închipuiţi ai unor mici feude instituţionale, ultimul refugiu al acestor rataţi, toată puterea lor mai vine (dacă neglijăm capitalul social) din întreţinerea fricii prin tehnici de intimidare.

Destructurarea acestei frici le va arăta în mod terapeutic cine sunt de fapt, victime şi vinovaţi, le va pune onglinda propriei neputinţe în faţă, le va deschide poate poarta căinţei, iar victimelor lor pe cea a iertării. Destructurarea fricii va întrerupe lanţul suferinţei printr-o suferinţă acută de moment. Distrugându-le bruma de putere prin eliminarea fricii proprii îi ajutăm şi pe ei, nu doar ne depăşim starea de slugi înfricoşate.

Deci: nu există securişti.

Pushkar – India. Impresii de călătorie

ianuarie 30th, 2011

Pushkar este unul dintre oraşele  sfinte ale hinduşilor indieni. Odată ajuns în Jaipur, călătoria către Pushkar devine oarecum obligatorie. Localitatea se află la nu mai mult de trei ore de mers cu maşina dinspre Jaipur. Poţi călători şi cu autobuzul până la Ajmer iar de acolo până la Pushkar. Este, totuşi, destul de incomodă călătoria cu acest mijloc de transport, în primul rând din cauza aglomeraţiei  şi mai apoi, nu trebuie uitat că în India autobuzele opresc  de fiecare dată când vreun călător doreşte să coboare, ceea ce înseamnă că durata călătoriei se prelungeşte câteodată dincolo de limita suportabilului. Mai trebuie adăugate la toate astea şi opririle regulate pentru tradiţionala ceaşcă de chai (ceai cu lapte şi diferite alte arome) apoi timpul necesar călătorilor pentru a-şi recupera la coborâre bagajele voluminoase care, din lipsă de spaţiu, au fost depozitate direct pe acoperişul autobuzului.

In drum spre Pushkar

În Delhi ca, bănuiesc, de altfel în fiecare capitală,  amalgamul indistinct de oameni veniţi din toate colţurile ţării şi chiar ale lumii face ca viaţa să fie câteodată mai dură. Câţi indieni nu vin anual în capitală în speranţa că vor câştiga mai bine şi mai uşor! În Pushkar, oamenii sunt amabili, deloc invazivi şi înţelegători faţă de firea sucită a turistului, o specie cu care nu e deloc uşor să tratezi. Desigur, şi aici trebuie  exersată arta negocierii. Numai că negociezi de dragul de a negocia de vreme ce oricum chiar şi preţul iniţial cerut nu e unul extrem de mare. Negocierea e o formă de socializare, până la urmă. Ne aşezăm pentru un chai în faţa unei aşa zise terase. Locul are ceva patriarhal. Focul arde într-un soi de ceaune de metal iar în jurul acestor surse de căldură sunt aşezate scaune joase, dar destul de confortabile. Într-un colţ, doi indieni joacă şah. Fiecare are un fel de galerie în miniatură, iar grupul de 7-8 persoane trăieşte meciul de parcă ar fi unul de crichet. Tabla de şah poartă urmele pasiunii lor. De fiecare dată când se mută piesele, se apasă atât de tare încât poţi auzi scrâşnetul lemnului pe lemn.

Ne plimbăm în jurul lacului, mai zăbovim o jumătate de ceas la o cafea pe terasa unui restaurant unde se pare că suntem singurii clienţi… E ciudata această senzaţie de a fi ultimul rămas într-un local ca acesta. Chelnerii indieni, nemaiavând ce face, se adună cu toţii în jurul tău, te întreabă din ce ţară vii (eu trebuie să adaug, ca de fiecare dată: „Romania-Europe”), îţi povestesc vrute şi nevrute încât până la urmă şi cafeaua devine pretext de socializare. În Pushkar, nu mă deranjează atât de tare această lipsă de înţelegere a spaţiului intim. Poate că sunt deja obişnuit cu ea sau poate că – ceea ce e mai plauzibil – sunt mult prea obosit pentru a-mi mai păsa. Oricum, tendinţa e ca în locurile pe care le vizităm pentru prima dată să dăm dovadă de mai multă toleranţă faţă de… să-i zicem, specificul local.

Nu dorm prea bine… Camera e friguroasă. Nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta. Apartamentele indiene nu au sistem de încălzire. A doua zi de dimineaţă, în drumul către piaţă, pe marginea lacului sacru, mi se oferă o floare pe care sunt sfătuit să o arunc în râu. Ştiu despre ce e vorba… Aşa-zişii sau realii (ce mai contează, practica e aceeaşi!) brahmini acostează turiştii pentru a le sugera să facă puja, un ritual tradiţional hindus care, în cazul de faţă, nu are alt rol decât acela de a mai stoarce ceva bani de la străinii curioşi şi doritori de spiritualitate profundă. Până acum am evitat cu încăpăţânare ritualul. De data aceasta, mă hotărăsc să mă las în voia aşa-zisului preot. Mă ia de mână, mergem pe malul lacului şi sunt nevoit să repet un soi de invocaţii pe care el le rosteşte, binecuvântând întreaga mea familie. Devine plictisitor. După fiecare binecuvântare, preotul rupe o petală din floarea pe care o ţine în mână şi mi-o aşează în palme. De la o vreme mă exasperează faptul că mai sunt încă atâtea petale.

Lacul sfant Pushkar

E clar că aşteaptă de la mine o sumă importantă. Întreg ritualul e patetic, deşi omul din faţa mea se străduieşte să îi imprime ceva  sacru. Finalul deja îl cunosc: mi se cer 500 de rupii (8 euro). Scot portofelul, îi întind preotului o bancnotă de 50 de rupii şi plec. Uşor dezamăgit, omul lui Dumnezeu, încearcă să negocieze. Măcar 100 de rupii. Eu unul nu negociez atunci când vine vorba de lucruri sfinte, aşa că rămânem la 50 de rupii. Ceva mai târziu, aveam să îl întâlnesc pe brahmin la umbra unui copac, bându-şi cafeaua şi fumându-şi ţigara. Cred că nu a avut o zi extrem de profitabilă.

Pushkar, deşi se află nu departe de deşertul Rajasthanului, are aerul unui mic sătuc de munte. Relativ liniştit, cu străzile lui înguste, restaurantele şi terasele pe care le găseşti la tot pasul, spaţiul acesta poate fi unul de care nu ai parte în foarte multe locuri în India. Turiştii vin aici din două motive: unii,

atraşi de relativul calm şi pitoresc al zonei, alţii pentru că în Rajasthan (şi, în special, în Pushkar) se poate găsi una dintre cele mai bune charas din India (un derivat al haşişului – iertaţi-mi imprecizia, dar cam asta e tot ce ştiu momentan despre charas).

După-amiaza plecăm către Delhi. Avem bilete de tren Jaipur-Delhi, cum, însă, planul iniţial nu cuprinsese şi această călătorie către Pushkar, acum avem ideea de a merge către capitală din Ajmer, oraş aflat la vreo jumătate de oră de Pushkar. E vorba de acelaşi tren, doar că trebuie plătită distanţa Ajmer-Jaipur. Cine ştie cam cum funcţionează căile ferate indiene, înţelege că nu e un lucru uşor de făcut. Gara din Ajmer e îngrozitoare.

Rivalizează cu cea din Agra. Copii cerşind, oameni cu diverse diformităţi, dormind pe jos sau scuipând zgomotos în stânga şi în dreapta… În cele din urmă, urcăm în tren şi, după cuvenita şi binemeritata mită oferită controlorului compensaţie pentru lipsa biletelor Ajmer-Jaipur, plecăm către Delhi, acolo unde aveam să ajungem seara târziu.

Începuse să plângă

ianuarie 30th, 2011

Doar un scâncet mai străbate printre buzele uscate.

Mi-e milă să te zgâlţâi,

Să-ţi strig trezeşte-te, întoarce-te,

Sunt mirele tău, te aştept.

Speranţele mi se topesc.

Rochia albă zace tristă în drum.

A căzut şi trandafirul alb de la piept.

Te privesc, îţi mângâi fruntea,

Îţi promit în şoaptă că te vei face bine.

Mi le fac și mie, să mă pot ierta.

Nu sunt sigur că le voi putea ţine.

Timpul trece încet.

Poliţistul nu mai apare.

Aerul nopţii îţi vântură pletele cârlionţate.

Le-am privit prea mult, oare?

Nu mai ţin minte.

Nici echipajul de la Salvare.

Ţin cu unghiile şi cu dinţii de sufletul tău, să nu se stingă.

Un nor mohorât acopere luna;

Tocmai la timp.

Palidă, începuse să plângă.

Tunisia 2011 – România 1989, istoria se repetă (oarecum)

ianuarie 30th, 2011

Tunisia today has similarities with Romania in 1989 that ought to guide U.S. foreign policy

Tunisia, January 2011. Romania, December 1989.

The similarities are eerie.

Each country was governed for 21/2 decades by an autocrat. In both countries, the people, not the elite, launch the revolution. Soldiers allied with competing factions are shooting at each other. Common people are outraged to see the palaces of the dictator’s family. French is the second language of the elite. Democrats around the world are cheering the revolution while security professionals in Western governments fret about stability. And we don’t know where the drama ends.

The similarities are important. But so are the differences.

Tunisia was a western European colony until 1956. Romania was dominated by Russia until 1989. Tunisia’s people are predominately Sunni Muslim. Romania’s are Orthodox Christian. Romania was one of the most closed societies under communism; Tunisia earns 13 percent of its gross domestic product from tourism. Romania and Tunisia are different countries with their own histories and cultures.

What are America — and Europe — to do?

First, understand reality. Tunisia’s political system has been disrupted. One powerful man is gone. The opposition, inside and outside the government, has been emboldened. But the outcome (a new democracy or a renewed dictatorship) is not pre-ordained. 1989 was the year of the democratic revolutions across Central and Eastern Europe — and also the year of Tiananmen Square. As in Romania, the culture and the people of Tunisia did not change overnight. The police chiefs, the waitresses, the business owners, the professors — and the secret police — are the same as they were last month.

In Tunisia, as in Romania, the U.S. and Europeans need to strongly promote democracy while recognizing the elites — and the voters — are the only ones Tunisia has.

Second, help the good guys. We can’t want democracy for Tunisia more than Tunisians, but we can help those who do — with moral support and resources. For too long, especially in the Arab world and in Africa, Western governments have prized short-term stability with autocrats over long-term stability with democracy. How much safer would America be today if, in 1953, the Eisenhower administration had helped protect democracy in Iran instead of helping to destroy it?

In Tunisia, the irony — and the opportunity — is that two of the most important outside powers are champions of the universal values of freedom and democracy: the United States and France. Our revolutions remain inspirations around the world. Yet, in Africa and the Arab world, American and French concerns about short-term security too often have trumped the long-term security of democracy.

This time, let’s take the long view, as we did with Romania. Our goal must be sustainable democracy, integrated into cooperation with other democracies. That means NATO and the European Union — not necessarily membership, but close integration. Tunisia was the first North African country to join Europe’s free trade zone. And, since 2004, the EU has had a „Neighborhood Policy” to build strong ties with northern Africa, as well as Eastern European countries on the EU’s borders. The courage of ordinary Tunisians this month could be the catalyst for a new architecture of peace, freedom and prosperity in the Mediterranean.

Third, articulate an end game soon, not after the bad guys have consolidated power. That was a major U.S. mistake with Russia in the 1990s. Because we were so unsure of the prospects for real change, we hedged our bets — for example, remaining silent when the Russian government crushed the parliament. In Romania, the invitation to join the EU was the single biggest stroke for progress. What is the equivalent for Tunisia?

Fourth, respect Tunisians’ culture and history. They are not Californians or Norwegians and don’t want to be. Like all people everywhere, they want a good life for their families and practical ways to be heard. But they want to keep their food, their religion, their language and their history. They want the economic and political benefits of globalization for their children without crushing the culture of their parents. That’s the genius of the European Union: prosperity, freedom and cooperation, all in 23 languages.

Fifth, embrace the spirit of the Tunisian revolutionaries — don’t fear it. Twenty years ago, the Bush administration wobbled as ordinary people in Eastern Europe stood up. In his famous Aug. 1, 1991, „chicken Kiev” speech, President George H.W. Bush warned Ukrainians against seeking independence from the Soviet Union, calling it „suicidal nationalism.” Understandable bureaucratic comfort with stability overwhelmed America’s strategic interest in freedom. The same shortsighted temptation has kept the U.S. allied with autocrats across the Middle East. As Arabs across the region watch their televisions, the Jasmine revolution can be the game-changer. It should be.

January 2011 could be remembered as the turning point in bringing Tunisia — and the wider Arab world — into the modern democratic age, as 1989 was for the 100 million people of Central and Eastern Europe. It’s in America’s and Europe’s interests to help make it happen. Let’s not waste the opportunity.

State Sen. Jim Rosapepe (senator.rosapepe@inbox.com), former U.S. ambassador to Romania (1998-2001), and Sheilah Kast (newskast@gmail.com), a journalist who covered the collapse of Soviet communism and is now host of „Maryland Morning” on WYPR, are co-authors of „Dracula Is Dead: How Romanians Survived Communism, Ended It, and Emerged Since 1989 as the New Italy.”

Articolul oferit spre publicare de catre autori.

Crina COCO Popescu este prima alpinistă din lume care încheie circuitul Seven Volcanoes

ianuarie 30th, 2011

Bucuresti – 27 ianuarie 2011

Crina COCO Popescu este prima alpinista din lume care termină circuitul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele șapte continente!

Alpinista româncă în vârstă de 16 ani, reprezentantă a Federației Române de Alpinism și Escaladă a încheiat luni, 24 ianuarie, circuitul Seven Volcanoes prin ascensiunea pe Mount Sidley – 4285 m – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Coco este totodată și prima alpinista din lume care a urcat pe Mount Sidley.

Coco Popescu a făcut parte din prima echipă de alpiniști care a urcat vreodată pe acest vulcan antarctic, alături de Alex Abramov, Mario Trimeri și Scott Woolams.

Coco Popescu - Antarctica Mt.Sidley

“Eram conștienți că suntem prima echipă ce urca pe acest munte și acest lucru l-am simțit când am căutat prin încercări repetate ruta către vârf. Am parcurs toată creasta, urmărind altimetrul, să vedem care e cel mai înalt punct al ei. Am găsit două vârfuri apropiate ca înălțime – cele mai înalte. Pe creastă eram legați în coardă și, în mod firesc, am fi ajuns într-o anumita ordine pe varf. Așa că ne-am așteptat unii pe alții și am pus piciorul pe vârf toți în același timp, împărțind bucuria premierei”, a declarat Coco la întoarcerea de pe vârf.

Coco Popescu a participat în perioada 24 Decembrie 2010 – 26 Ianuarie 2011 la expediția internațională organizată de Seven Summits Club și condusă de alpinistul rus Alex Abramov, expediție care a avut punctul de pornire în Punta Arenas – Patagonia chiliană.

Obiectivele alpinistei românce în cadru expediției au fost escaladarea celui mai înalt munte al continentului – Mount Vinson și a celui mai înalt vulcan – Mount Sidley.

Pe 4 ianuarie Crina COCO Popescu, alături de rușii Alex Abramov și Max Bogatyrev de la “7 Summits Club” și de italianul Mario Trimeri, atingea vârful lui Mt. Vinson, în Antarctica. Pentru COCO aceasta a reprezentat atingerea celui de-al șaselea vârf din circuitul 7 Summits (cele mai înalte vârfuri de pe cele șapte continente).

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Vinson

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Vinson

“La ascensiunea pe Vinson eram fascinată de frumusețea Antarticii și totul a decurs foarte repede. Vedeam ruta și locurile pe care mi le-a descrises David Neacșu și încercam să îmi imaginez etapele și ritmul în care puteam ajunge pe vârf. Alex și Max de la “7 Summits Club”, după primele ture de aclimatizare și prima etapă de mers, au zis că putem face vârful în stil rusesc, profitând de vremea bună, astfel încât în cinci zile am fost înapoi în tabăra de bază de la Union Glacier, cu vârful atins și cunoscându-ne mai bine, pentru premiera din Sidley.”

Prin ascensiunea pe Mt. Vinson, COCO și-a înscris în palmares titlurile de cea mai tânără alpinistă care a urcat pe Mt. Vinson și prima româncă ce a urcat pe Mt. Vinson.

Alpinista din România care în urmă cu 2 ani devenea cea mai tânără sportivă care urca pe Aconcagua pe ruta Ghetarului Polonez, aduce țării sale la finalul expediției din Antarctica noi recorduri mondiale:

– Prima alpinistă din lume care a încheiat circuitul Seven Volcanoes;

– Cea mai tânăra alpinista din lume care a urcat Mt. Vinson;

– Prima alpinista din lume care a urcat Mt. Sidley.

Performanțele alpinistei românce au fost susținute de Federația Română de Alpinism și Escaladă, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Rotary Club Craiova, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar și de reprezentații unor mărci célèbre de echipamente sportive: Salomon – îmbrăcăminte și încălțăminte, Beal – corzi, Explorer Sport – skiuri și Zeal – ochelari de ski.

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Sidley

Despre sportiva Crina COCO Popescu:

– Crina Coco Popescu s-a născut în Râșnov, România și escaladeaza munți de la 6 ani;

– Coco este membră a ”Clubului Sportiv Montan Altitudine” afiliat “Federației Române de Alpinism și Escaladă”

-La 11 ani a urcat în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat și Mont Blanc;

– La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

– La 13 ani urca varful Kazbek în Caucaz, Damavand și Alam Kuh in Iran;

– La sfârșitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

-În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania și Elbrus în Caucaz;

– În ianuarie 2010 a fost în expediție în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe și Carstensz Pyramid, iar în vara lui 2010 a escaladat Pico de Orizaba și McKinley în America de Nord;

– La 16 ani Coco Popescu are șase recorduri de vârstă în alpinism, cărora li se alătură cele doborâte în Antarctica, și un titlu de Maestru al Sportului;

-În 2010 Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism și Escaladă.

Despre Seven Volcanoes

Seven Volcanoes reprezintă circuitul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent:

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

– Damavand – Asia

– Giluwe – Oceania

– Ojos del Salado – America de Sud

– Pico de Orizaba – America de Nord

– Sidley – Antarctica

Primii alpinisti care incheie circuitul Seven Volcanoes sunt romanca Crina COCO Popescu si italianul Mario Trimeri.

Inadvertențe și confuzii culinare

ianuarie 30th, 2011

Parcurg saptamanal zeci de pagini dedicate gastronomiei si remarc deseori confuzii, multe inexactitati legate de retetele publicate.

Nu de mult o rubrica numita Mancare mexicana, aparuta in Culinar.ro  adauga supa Gazpacho.

In primul rand supa in sine isi are o istorie milenara inca din perioada ocupatiilor romane din bazinul mediteranean. Legionarii romani carau cu ei ca alimente paine uscata, ulei de masline, sare cu care isi preparau un amestec de supa rece cu rosii coapte, usturoi.

Consacrarea clasica a supei Gazpacho apartine spatiului andaluz, in Spania.

Gazpacho se compune dintr-un amestec de rosii, usturoi, ardei iute, ulei, castraveti proaspeti si ceapa care se amesteca reducandu-se in piure. Se adauga si putina gheata maruntita amintind ca supa in discutie  se consuma in zilele toride de vara.

Cristofor Columb pe perioada expeditiilor sale asigura o mare parte din hrana navigatorilor cu amestecul de baza al supei Gazpacho: ulei de masline, otet (sau suc de lamaie), usturoi tinut in butoaie.

Gazpacho se intalneste in diferite variante regionale in Spania, ca atare apartenenta acesteia la bucataria iberica este de netagaduit.

Nu contest circulatia si impamantenirea multor retete pe alte meleaguri de colonizare hispanica, dar atribuirea originii trebuie respectata.

Traiesc de doua decenii printre vorbitori de spaniola din America Latina si lucrez cu multi bucatari din Mexic, Peru, Salvador sa mi-am format deja o imagine asupra retetelor specifice. Nu mai vorbesc de voiajele in zona si de restaurantele din Florida, Texas, Arizona, California ce sunt adevarate porti de cunoastere a gastronomiei mexicane.

Sunt convins ca asa zisii specialisti gastronomi de la curtea damboviteana de pe diferite site-uri folosesc copy-paste-ul si compilarea ca sport national, fara ca documentarea in domeniu sa fie prima conditie a materialului publicat.

Asa cum am mai sesizat in cateva articole anterioare snobismul si exhibitionismul uunor Chirite de provincie  ce vor sa epateze prin nume pretioase, prin preluari abuzive ale unor termeni emit meniuri ce nu au nimic de a face cu mancarurile servite.

In acelasi grupaj de retete mexicane autorul prezinta o reteta nationala mexicana intr-o varianta inadvertenta. Guacamole, o salata (asemnea vinetelor) se compune din cateva ingrediente specifice Mexicului, frunze de coriandru, avocado si lamaie. Autorul probabil prin copierea retetei confunda coriandrul cu patrunjelul care se aseamana la culoare, nu insa la gust. Daca e sa prezentam esantioane culinare unui public necunoscator al mesei mexicane, atunci sa avem decenta sa difuzam retetele asa cum sunt ele in tara de origine, si nu in interpretari arbitrare.

PS Pentru documentare amintesc articolul  Regele Gazpacho din revista Andalucía costa del sol.

Doamna brună

ianuarie 30th, 2011

În tren doamna brună stătea la fereastră

Şi privea mirajul ţărmului discret

Peste care toamna roşu-violet,

Parfuma cu brumă Dunărea albastră

Am rămas pe gânduri măcinând tăceri

Când mijeau în jururi flori de chihlimbar

Şi treceau prin aer oamenii de var

În poieni abstracte îngropând averi,

Timp în care două lacrimi de mărgean

Curg pe-obrazul doamnei brune de la geam.

Nu vă convine în UE? E prea târziu și nu meritați înțelegere

ianuarie 30th, 2011

Zilele trecute am primit prin e-mail un video postat pe Youtube în care fostul disident sovietic Vladimir Bukovski asemuia Uniune  Europeană cu fosta URSS. Tot respectul pentru Bukovski, care a suferit un tratament cumplit  timp de 12 ani în instituții psihiatrice, dar comparația este absurdă, iar echivalarea “corectitudinii politice” cu Gulagul este extrem de forțată. Nu este locul aici să mă apuc să combat ideile simpliste expuse de Bukovski în acest filmuleț de cinci minute.

Dar conținutul acestui video, tradus de o manieră rudimentară, pare să fie în consonanță cu opiniile unei părți, probabil nu nesemnificative, a românilor. Pe măsură ce precaritatea situației economice a României se prelungește, vânătoarea de responsabili și, de ce nu,  de țapi ispășitori se intensifică.

Și în fruntea acestei liste, care cuprinde, pe lângă politicienii locali, FMI-ul, Banca Mondială, evreii, franc-masoneria, papistașii, se află aproape întotdeauna Uniunea Europeană.

A crescut preţul benzinei? E de vină UE. Nu se mai găsesc produse românești pe piață? E de vină UE. Nu mai e voie să tai porcul în curte? E de vină UE. S-au introdus documente biometrice, cu “cipul Diavolului – 666”? E de vină UE. Și așa mai departe.

Uniunea Europeană, a cărei membră România a devenit de la 1 ianuarie 2007, este percepută ca o entitate separată de statele membre, de parcă nu ar fi formată din ele, un fel de cabală invizibilă care nu are nimic mai bun de făcut decât să conspire împotriva României și a poporului român.

Desigur că aderarea României a adus numeroase dezavantaje. Piața unică europeană, care presupune libertatea de mișcare a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului, a expus țara la o concurență cu care nu a fost obișnuită niciodată în istoria ei.

Mulți români își simt identitatea națională amenințată, nu prin dictat de la Moscova, ca în anii 1945 – 1958 (circa), ci prin directive de la Bruxelles.

Prin aderare, România a purces la cea mai mare cedare benevolă de suveranitate din istoria ei. Cetățeanul simplu ar putea spune: n-am știut ce mă așteaptă, atunci când eram în favoarea aderării, după cum mă întrebau sondajele de opinie.

La care eu am să răspund că nu am nicio simpatie pentru cetățeanul euro-entuziast de dinainte de 2007, devenit eurosceptic sau chiar eurofob după acea dată. De ce? Pentru că așa cum acest cetățean (generic) ar vrea să muncească precum în socialism și să traiască precum în capitalism, tot așa el s-a așteptat ca aderarea la UE să însemne doar avantaje, în esență “să ne dea”, să ne protejeze de ursul de la răsărit, iar noi să ne prefacem că zicem ca ei și facem ca noi, ca în România unde e valabilă regula de aur “las’că merge și așa”.

Vrem doar avantaje, nu și dezavantaje

Și inițial a fost avantajos. Puteai să mergi oriunde în celalalte 26 de țări membre doar cu cartea de identitate, chiar să muncești legal în unele dintre ele (și la negru în celelalte) și să trimiți bani acasă.

Ulterior însă cetățeanul și-a dat seama că a face parte din Uniunea Europeană implică și obligații și banii mult așteptați de la Bruxelles n-au venit, deoarece nici statul și nici cetățenii nu au avansat, din neștiință sau din rea credință (corupție) proiectele necesare pentru ca UE “să ne dea”.

A devenit o modă să spui că UE este condusă de o birocrație coruptă și ruptă de realitate. Te întrebi însă dacă aici nu e vorba de râde ciob de oală spartă, din moment ce în România nivelul corupției este printre cele mai ridicate din UE. Uneori te întrebi dacă românii n-ar duce-o mai bine dacă ar fi conduși direct de la Bruxelles (întrebare care s-ar putea pune și pentru greci, irlandezi și alte câteva popoare care trec prin dezastre financiare).

Președintele Traian Băsescu se declară ofensat (și ca el mulți alți români) de faptul că Franța, Germania și alte țări din UE nu acceptă includerea României în spațiul Schengen de mișcare liberă datorită lipsei de securizare a frontierei cu Republica Moldova și Ucraina. Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a dat de înțeles chiar că legea prin care s-a facilitat dobândirea cetățeniei române de către cei din Republica Moldova ar fi o cauză a neadmiterii României în Schengen.

Înainte de 2007 românii au ales doar politicieni care erau pro-europeni, inclusiv PRM-ul lui Vadim Tudor, care nu s-a opus niciodată aderării României la UE. Euroscepticismul, ca să nu mai spun de eurofobie, era la acea dată la nivelul cel mai redus din Europa.

Românii, în frunte cu politicienii lor, trebuie să înțeleagă că atunci când intri într-un club (chiar fără să îndeplinești condițiile, așa cum s-a întâmplat cu România în 2007) trebuie să-i respecți regulile și să admiți că nu ai numai drepturi ci și obligații.

Toate acestea erau cunoscute dinainte de 2007, așa încât acum lamentațiile și înjurăturile la adresa UE sunt tardive.

Comuniștii “au jurat” credință lui Voronin sau PCRM-ului?

ianuarie 30th, 2011

Condiționați să-și apere integritatea rândurilor sale, comuniștii au recurs la metode apropiate de cele masonice, îmbinate cu trăsături de supușenie față de cultul personalității, cultivat în cadrul PCRM față de V. Voronin. Jurământul de fidelitate impus deputaților PCRM în legătură cu alegerea președintelui țării denotă intenția strategilor interni de a induce un legământul direct față de persoana lui Voronin. Accentul pe moralitatea legăturii dintre membrul de partid și PCRM vine să precizeze de fapt atașamentul lor față de Voronin, deoarece acesta în pofida “vechimii” sale reprezintă reper puternic pentru o parte din electorat şi nucleul de partid.

Totodată, invenția cu “jurământul” [1] vine să secreteze mecanic valoare Partidului Comuniștilor, supus criticilor publice pentru faptul că se conduce după scopuri înguste și apropie țara de o nouă criză politică. Introducerea “jurământului” în jocul politic reprezintă și o necesitate de a se reabilita public, raliându-se astfel la retorica Alianței, construită pe o serie de principii sensibilizante pentru alegători, pe care partidele din AIE2 le revendică în ambundență.

În altă ordine de idei, acest jurământ în interiorul partidului vine să mobilizeze propriul electorat, încurajându-l să se opună guvernării și tentativelor de a-i atrage de partea sa. Mesajul comunist, cu tentă concomitent biblică și masonică, transmite semnale clare interceptate de către alegători și din perspectiva alegerilor locale din acest an.

Există voci încrezute că “jurământul” comuniștilor este dedicat să oprească ofensiva partidelor AIE2, antrenate în prezent să seducă comuniștii mai cooperanți.

Adevărul este că niciun angajament nu poate crea impedimente pentru a corupe un deputat din cadrul PCRM după cum s-a întâmplat anul trecut cu o pleiadă de comuniști, care au dispărut de pe scena politică, fie stagnează sau se află sub nivelul acceptabil. Dar spre deosebire de înțelegeri politice anterioare, jurământul semnat acum are menirea de a responsabiliza și victimiza la maxim deputații comuniști. Este un fel de comandă de a se monitoriza reciproc și de a preîntâmpina orice formă de “trădare” în folosul intereselor AIE2.

În linii generale, prin “jurământul” impus comuniștilor de către conducerea PCRM se poate înțelege o formă de contra-atac la adresa demersurilor Alianței, învățată din anii precedenți că poate să disperseze monolitul comunist. Acest gest de coeziune și “fraternitate” între comuniști permite PCRM-ului să intre cu o poziție mai consolidată în negocierile cu AIE2.

Referințe:

1. „Mă oblig să nu uit că votul fracţiunii Partidului Comuniştilor şi votul meu personal întotdeauna trebuie să reprezinte o poziţie unică. Mă oblig să nu uit că încălcarea angajamentului în cauză reprezintă cea mai gravă crimă morală împotriva intereselor Partidului Comuniştilor, împotriva a mii de susţinători, care mi-au încredinţat dreptul de a acţiona în numele lor”, http://www.azi.md/ro/story/16073

Dragoste aromată în luna lui Gerar

ianuarie 30th, 2011

M-am născut în toiul iernii, într-o zi de ianuarie, lună cunoscută în calendarul popular românesc drept “luna lui Gerar”. De-a lungul anilor, aniversarea zilei mele de naștere a fost pusă întotdeauna sub semnul gerului, al zăpezii, țurțurilor de gheață, simboluri ale iernii românești. De aproape 16 ani locuiesc în Toronto, unde iarna este și mai necruțătoare, luna ianuarie fiind caracterizată de cele mai scăzute temperaturi meteorologice. Ce aș putea să îmi doresc în această zi? Poate o scurtă evadare într-o insulă din Marea Caraibelor unde, sărutată de razele soarelui, mângâiată de valuri, în reflexiile nisipului argintiu, să îmi încarc trupul cu energie, căldură și optimism.

Anul acesta am rămas acasă, “îngropați” în zăpada care se cerne necontenit de câteva săptămâni încoace. Deși pârtiile de schi sunt deschise și îmbietoare, temperaturile extrem de scăzute ne-au descurajat să ne avântăm într-o excursie de o zi pe versanții dealurilor din Ontario. Ne-am mulțumit să ne “cuibărim” în casă, la gura focului din șemineu, cu un pahar de vin bun, depănând amintiri, țesând planuri. Am fost felicitată încă de dimineața de familie și prieteni, ziua se creiona în linii moi, odihnitoare, pe placul inimii mele. Nu puteam să îmi doresc mai mult.

La un moment dat, fiica mea a dispărut din camera unde ne aflam, pentru ca după o vreme, să o aud în bucătărie, deschizând și închizând ușile frigiderului, dulapurilor, pregătind o “operațiune” culinară. Au fost puse în mișcare castroane, teluri, linguri de lemn, au fost sparte ouă, albușurile bătute spumă. Curiozitatea m-a îndemnat să pășesc timid în bucătărie unde, pe masa încăpătoare, se înfățișau în frumusețea lor, castroane cu diverse ingrediente, aflate în diverse faze de preparare.

Fetița de unsprezece ani, cu părul lung prins la spate, șorțul legat gospodărește pe mijloc, mânecile bluzei suflecate, trecea, parcă în pași de vals, de la un castron la altul, măsurând, amestecând, aruncând din când în când o privire în cartea de bucate deschisă la pagina prăjiturilor îmbietoare.

“Ce faci iubito?” am întrebat.

“Știi mama, nu ți-am cumpărat niciun cadou de ziua ta, așa că m-am gândit să îți pregătesc o surpriză dulce, niște ‘cupcakes’ ”, mi-a răspuns fericită, cu un zâmbet luminos pe față.

Era pentru prima dată că se apucase de o asemenea operațiune singură, neasistată de mine. De mică îi plăcea să mă privească gătind, pregătind prăjituri sau torturi, insista să mă ajute, să fie acolo, lângă mine, cu mine, pentru mine.

Emoționată, am părăsit bucătăria, înțelegând că o asemenea surpriză trebuie gustată în deplinătatea ei. Am așteptat cuminte în cameră, lăsându-mă pradă amintirilor nostalgice legate de anii copilăriei fiicei mele, văzând-o cu ochii minții, rostind primele cuvinte, făcând primii pași. Eram fericită și mândră totodată, dându-mi seama că “așchia nu sare departe de trunchi”.

Dedicația Mamei pe cărticica de bucate

Mi-am amintit de mine, fetița cu părul cârlionțat, care, aflată la aceeași vârstă cu fiica mea, a dorit să pregătească părinților, plecați de acasă pentru câteva ore, o surpriză. Mama îmi dăruise o cărticică de bucate și răsfoind-o, ochii mi-au căzut pe o rețetă de chec cu glazură de ciocolată. Părea ușor de pregătit, așa că, urmărind instrucțiunile pas cu pas, adăugând ingredientul principal, care nu lipsea niciodată din casa noastră, dragostea, în scurt timp, am turnat compoziția în forma de chec, am așezat-o în cuptorul abia aprins și am așteptat o jumătate de oră, așa după cum era recomandat în rețetă. Îmi amintesc și astăzi dezamăgirea trăită atunci, realizând că încercarea mea dăduse greș. Checul nu era copt. L-am scos din cuptor și l-am privit minute în șir. Unde greșisem? Părinții se întorseseră acasă, găsindu-mă privind dezamăgită la compoziția coaptă doar pe jumătate. Am învățat atunci o lecție utilă, explicată cu răbdarea-i caracteristică de dulcea mea mamă: cuptorul trebuie încălzit la temperatura dorită, cu câteva minute înainte de a da la copt checul așezat în forme. Din păcate, la cei 11 ani ai mei, mă bazasem exclusiv pe instrucțiunile scrise în cărticica de bucate, care, spre surprinderea mea, nu menționau un amănunt atât de important! Mama însă m-a încurajat, am pus checul înapoi în cuptor, iar în final, tata a savurat surpriza dulce a fiicei, fără niciun fel de comentariu. Important era gândul bun, gestul de iubire al fetiței cârlionțate.

Acestea erau amintirile care mă copleșiseră când, fiica mea m-a strigat cu bucurie în glas “Mamă! Vino să vezi ce bine au ieșit!”

Echipată cu mănuși groase, mult prea mari pentru palmele ei, ținea mândră în mâini, tava cu micuțele “cupcakes”, un miros îmbietor de aluat copt și aromat învăluind-o. Era toată un zâmbet, soarele pătrundea prin fereastra bucătăriei, luminând ca un reflector actul final, plin de succes al actriței în devenire. Merita, într-adevăr, aplauze la scenă deschisă. Mi-am simțit ochii umeziți, vocea îmi tremura, am îmbrățișat-o îndelung, șoptindu-i cu toată dragostea “fetița mamii, harnicuța mea”.

M-a adus cu repeziciune la realitate, rugându-mă să o las să continue cu ornatul prăjiturilor. A găsit până și minusculele bomboane colorate pe care le folosesc de obicei, la decoratul torturilor aniversare.

“La mulți ani, dragă mamă!” mi-a urat din inima ei de copil, întinzându-mi un platou încărcat cu prăjiturele aromate, stropite în culori vesele ca și spiritul ei.

Marcel Iancu – evreu și sionist (4)

ianuarie 30th, 2011

(continuare din numarul precedent)

Desi scris in 1980, la virsta de 85 de ani, fapt care explica micile inexactitati in plasarea evenimentelor in timp, manuscrisul ” Arta mea si sionismul” dezvaluie citeva etape din viata artistului, care l-au influentat in perceptia apartenentei si a identitatii sale, momentele de suferinta traversate, precum si totala sa adeziune la ideologia sionista.

Citeva citate sint necesare, pentru a intelege ceea ce a simtit Marcel Iancu, dupa incidentul cu fostul sau prieten, Ion Barbu.

[…]

„Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.

A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.

Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare;

[…]

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

Trebuia neapărat şi cît mai curînd să plec.

N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atîţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.

Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

[…]

am pornit în pribegie, fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam, şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel-Aviv.

În acel moment eram un om liber.

[…]

Aveam oroare de „civilizaţia” care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu, îi mai susţinea.

[…]

Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.”

Puternic marcat de masacrarea evreilor din capitala Romaniei si de marturiile refugiatilor, Marcel Iancu picteaza peste 100 de opere,  care au ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Genocide -1945 - Marcel Iancu

In anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publica albumul „Kav Haketz” ( On the edge, Pe muchie), in care sint reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, in alb-negru si in culori, impreuna cu versuri si marturii ale marilor poeti de limba ebraica, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel si altii, ca omagiu adus de literatura israeliana creatiei lui Marcel Iancu. In prefata acestui album, pictorul mentioneaza incercarile sale de a arata aceste desene unor artisti israelieni, sperind sa le expuna, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul ca ” niciun evreu nu ar vrea sa le vada”.

Abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, se organizeaza expozitia ” On the edge”, in memoria lui Mishu Goldschlager-Costin,  la Muzeul „Janco-Dada” din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum si in Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzind 80 de lucrari pe tema Holocaustului, (inclusiv cele legate de Pogromul de la Bucuresti),  desene  figurative, cu elemente grotesti,  expresioniste, in care vibreaza ecoul ororilor care i-au schimbat viata si directia artistica. Fondator al curentului Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu  intemeiaza, in 1953, colonia artistilor, in satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene si liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).

In „Arta mea si sionismul”, Marcel Janco isi manifesta patriotismul si solidaritatea cu poporul evreu, numeroase opere fiind consacrate Razboiului de Independenta din 1948, an in care s-a creat Statul Israel.

[…]

„În ceasul cînd, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.”

[…]

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.”

Wounded Soldier - 1949 - Marcel Iancu

In lucrarile lui Marcel Iancu putem remarca diferenta de abordare a subiectului soldati si razboaie. Daca in „Le Poilu”, creata in Romania (1929), ca si in operele sale din perioada Zurich (1915-1920), se simte protestul sau contra razboiului, in „Genocide”-1945 se percepe durerea sa, amprenta pe care a lasat-o Holocaustul in sufletul artistului.

In „Death Of A Soldier” -1949, in ciclul ” The Wounded Soldier”-1949 – citeva picturi pe aceeasi tema, precum si in „The Parade that Never Marched”-1949, ca si in „Wandering Jew”,  „Immigrant Ship”, „Ma’abara”, „Air-Raid Alarm” „Maccabies”, „Defence of Jerusalem”, in toate lucrarile legate de Razboiul de Independenta, precum si in intreaga sa activitate artistica si pedagogica, in Israel, la Tel Aviv, Ein-Hod, Sefad (Tzfat),  Marcel Janco se dezvaluie ca un artist angajat, identificindu-se cu istoria poporului evreu, cu traditia iudaica,  precum si cu aspiratiile statului Israel. Desi nu si-a insusit niciodata limba la perfectie, desi scria in ebraica folosind caractere latine, chiar daca, in citeva interviuri, aminteste meleagurile natale, dilema sa identitara este rezolvata, gasindu-si ecou  si in operele sale.

Death Of A Soldier -1949 - Marcel Iancu

In „In the struggle: Marcel Janco, paintings of the forties” editata de Muzeul Janco-Dada din Ein-Hod, precum si in catalogul expozitiei „1948, The War of Independence in Israeli Art” – Eretz Israel Museum, 1988, Tel Aviv, istoricul de arta Gideon Ofrat sublineaza identificarea artistului cu noua sa patrie, analizind in detaliu operele relevante.

Contributia lui Marcel Jancu la arta israeliana si universala este imensa si insuficient analizata. Se simte necesitatea unor noi cercetari, a unui catalogue raisonne, a dezvaluirii unor aspecte biografice mai putin cunoscute. Sper ca D-na Dadi Janco si restul familiei ne vor ajuta, in acest sens. Eu am incercat, in rindurile de mai sus, sa punctez citeva aspecte, legate de identitate si de crezul sau, care l-au influentat pe marele artist in tematica si abordarea artistica, atit in picturile sale figurative, cit si in creatiile abstracte.

Marcel Iancu a fost, in primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat in tara natala, in urma legilor rasiale si a masacrelor legionare, si-a regasit apartenenta la poporul evreu, alaturi de care suferea, si-a descoperit salvarea in sionism, in identitatea sa israeliana, la care a aderat cu toate fibrele sufletului sau.

Referinte bibliografice:

– Documente si fotografii din arhiva familiei Janco – Tel Aviv

– Puntea de Fildes nr 1 -11.4.1925

– Puntea de Fildes nr 2 -2.5.1926

– Shevet Romania, nr 8-9 (septembrie 1980), Tel Aviv

– Kav Haketz -1981 (ed. Am Oved) -Tel Aviv

– On The Edge – catalogul expozitiei -1990, Ein Hod

– Centenar Marcel Iancu (1985-1995)- catalog, 1996, Bucuresti

– Marcel Janco – interdisciplinary artist -catalog, Bauhaus Center, 2005, Tel Aviv

– Marcel Iancu – Biroul de studii moderne – 2008, Bucuresti

– Marcel Janco – album, introducere A.B. Yoffe, 1982, Tel Aviv

– In the struggle: Marcel Janco, paintings of the forties- Spring 88, Janco-Dada Museum, Ein-Hod

– 1948 – The War of Independence in Israeli Art, Eretz Israel Museum, Tel Aviv, Spring-Summer 1988, exhibition and    catalogue, Dr Gideon Ofrat

– Marcel Janco – manuscrise inedite


©Vlad Solomon  – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisă  fără aprobarea autorului.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

ianuarie 30th, 2011

Haleakala de pe insula Maui

“Casa A Soarelui” in limbajul si intelepciunea Havaienilor”, cel mai mare vulcan adormit renumit pentru frumusetea lui virgina, magestic crater muntos de peste 3055 m, nascut din fundul oceanului Pacific, frumusete divina de o magnitudine colosala, creator si distrugator in acelasi timp iar pentru noi, fereastra deschisa prin care cu mare usurinta trece reflectia mintii noastre spre un amestec simultan de trecut, prezent si viitor. Creator al unei panorame unice pe planeta noasta, cu conuri vulcanice multiple, cu nisip rosu si negru, cu mari deschideri calderice care ametesc si incanta in acelasi timp.

La rasarit de soare imagini neprevazute apar, norii se aduna in diferite forme feerice, culori gentile formate din finetea razelor de soare ilumineaza stancile severe ca nu dupa mult timp, de deasupra norilor, un glob de foc sa se iveasca incet, incet vestind inceputul unei zile noi.

O aventura Polynesiana cu sculare la doua dimineata, cu mult mers pe jos si indelungi asteptari infrigurate acolo sus pe varful casei soarelui, cu respiratii taiate atat de presiunea atmosferica scazuta cat si de spectacolul dramatic oferit prin aparitia astrului celest.

Scena sublima la care am avut sansa sa asist, experienta de o frumusete fenomenala ce nu poate fi descrisa prin cuvinte va ramane pe vecie in sufletul si in memoria mea ca o imagine de un inalt grad de desavarsire, dupa mine o imagine dumnezeiasca.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Sfârșitul ideologiei. In Memoriam Daniel Bell (1919-2011)

ianuarie 30th, 2011

Traim, o spunem adesea, intr-o era post-utopica, post-ideologica, post-istorica, post-industriala, post-moderna.  Nu ne amintim insa ca aceste concepte nu s-au nascut spontan, ca au existat un numar de mari ganditori care le-au cladit pe baza unor profunde studii si a unor remarcabile intuitii.  Daniel Bell, care s-a stins din viata la 91 de ani, a fost unul dintre gigantii stiintelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocatia liberalismului anticomunist in veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gandirea sa a stat sub semnul unei confruntari necontenite cu marxismul si cu avatarele acestuia in lumea de azi.   Cartile sale raman repere inconturnabile pentru intelegerea trecutului, analiza prezentului si anticiparea viitorului. Sa amintesc aici clasicul volum, in fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice,The End of Ideology, o carte menita sa surprinda extinctia eshatologiilor,a  teleologiilor si a teologiilor politice in anii 60. Sintagma a facut o spectaculoasa cariera, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University sa se planga in repetate randuri de faptul ca ar fi fost gresit inteles, ca nu a sustinut sub nici o forma disparitia ideologiei in genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absoluta a realitatii. Era vorba, in viziunea sa, de marile mutatii sociale ignorate de marxisti, de transformarea proletariatului industrial investit candva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, intre care, scria Bell, aparitia cartilor de credit a reprezentat ea insasi o revolutie, a schimbat decisiv mentalitati si comportamente. Imi amintesc ca am citit prima oara The End of Ideology cand mai eram in Romania, prin 1975, cartea circula clandestin fiind mentionata de ideologii de serviciu de la Era Socialista doar spre a fi anatemizata.  Din momentul in care am inceput sa predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, in primavara anului 1985, am recomandat constant cartile lui Daniel Bell. Am scris in acei ani eseuri despre el care s-au transmis la “Europa Libera”.

Cand Partisan Review a publicat in 1998 un articol al meu despre relatiile dintre ideologiile revolutionare si miturile politice ale modernitatii, m-am referit si la cartea lui Bell, spunand ca marele ganditor s-ar fi inselat plasand declinul ideologiilor in anii 60 (cartea a aparut chiar in 1960). Argumentul meu era ca tocmai atunci, deci in 1968, s-a produs o resurectie a ideologiilor revolutionare (Mai 68 cu exaltarea celor trei M–Marx, Mao, Marcuse, revolta anti-totalitara a studentilor de la Universitatea din Varsovia, dar si idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stanga din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenteasca din Mexic).  In fapt, sustineam (si ma mentin pe aceasta pozitie), ca epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu miscarile revolutionare din 1989 din Europa de Est si Centrala: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice.  In paginile lui Partisan Review, am fost onorat sa pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergura. La cursurile mele despre radicalism, utopii si mituri politice am utilizat editia a II-a din The End of Ideology ca lectura obligatorie.  Consider ca si celelalte lucrari ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gandirii sociale:  The Coming of the Post-Industrial Society (1973) si The Cultural Contradictions of Capitalism(1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre ganditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul si critica totalitarismelor (fascist si comunist). In noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. sa-l viziteze pe Daniel Bell si a facut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog.  Sper sa-l publice cat mai curand.

Nascut intr-o familie de emigranti evrei din Europa de Est, cel care pana la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectuailor din New York numit adeseorti The Family (Mary McCarthy a scris un roman a clef despre aceasta fascinanta si extrem de influenta comunitate spirituala). Cei mai apropiati prieteni ai sai, studenti si ei in anii 30 la City College din New York, au fosr Irving Kristol, Irving Howe si Nathan Glazer. Acesti patru ganditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau sa reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asuptra marilor dileme ale Americii din a doua jumatate a veacului al XX-lea. Articolele lor au aparut in reviste intrate in legenda, intre care Partisan ReviewThe New LeaderCommentary, Encounter, The New Republic siDissent. Irving Howe, a ramas pana la sfaristul vietii un socialist democratic, s-a opus razboiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington si Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reforma sociala diferite de revolutionarismul de tip marxist, leninist, trotkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stangi si ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor in America secolului al XX-lea, realizat in 1998 de Joseph Dorman, se intituleaza “Arguing the World” si ii are ca protagonisti pe Bell, Howe, Glazer si Kristol.

Arguing the World Poster [35.9 Kb]

In 1965 Daniel Bell si Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revista care avea sa influenteze decisiv optiunile de politici publice din anii ce-au urmat. Prin definitie un sceptic in raport cu orice ideologie “tare”, prin formatie un socialist democrat, prin vocatie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber si Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologica in miscarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea sa se lase prins in nici o formula ideologica limitativa, fie ea marxismul ori structuralismul functionalist.  In lumea stiintelor sociale  a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan si de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedra, la Harvard, dupa 1969). A fost un adversar al oricarui apriorism inghetat,  al speculatiilor oraculare atat de indragite de diversii radicali.   I-a repugnat orice forma de sectarism: politic, ideologic, religios.  A sustinut valorile democratice in lupta anti-totalitara (in consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin ori, mai aproape de noi, in aceeasi directie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Farcasanu, N. Carandino si Petre Pandrea). Cand Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell si-a dat demisia de la The Public Interest.  Nu suporta etichetele, nu se lasa tintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (desi, chiar in Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea sa fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit “un neonservator pragmatic”).  Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slabiciune pentru traditia anti-despotica a mensevismului (sa nu uitam ca din acea directie s-au nascut primele cercetari sovietologice).  Ca si Leszek Kolakowski (un ganditor pe care l-a pretuit si de a carui calda apreciere s-a bucurat el insusi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat “socialist in economie, liberal in politica si conservator in cultura”.  Cand am scris in urma cu cativa ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-am gandit exact la acesti admirabili intelectuali ale caror biografii stau marturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au facut parte, alaturi de cei amintiti mai sus, personalitati precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, François Fejto, Sidney Hook, Jacek Kuron,Ferenc Feher ori Tony Judt).  Doua din cartile sale au fost incluse printe cele 100 de lucrari de maxima influenta din secolul XX de catre Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotriva un scholar si un intellectual.  A intruchipat stralucit ambele ipostaze, dar cred ca secretul viabilitatii operei sale provine mai cu seama din curajul de a nu renunta la chemarea sa de intelectual: “The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities”.

De ce-i consider incompetenți pe politicienii români

ianuarie 30th, 2011

Nu pe toţi – ci pe covârşitoarea majoritate. Poate mai mult de nouă din zece. Despre ei vreau să vă propun un moment de reflecţie, nu despre excepţiile care nu reuşesc să schimbe tonul în politica românească de orice culoare. Dar să mă explic.

Primul motiv pe listă (nu şi cel mai important, pe care îl las la urmă) este pentru că politicienii români nu au ideologie. Ei nu-şi pun eforturile în slujba unor idei, a unor comandamente sociale pe care şi le asumă în numele unor categorii sociale reprezentate, ci se reprezintă doar pe ei înşisi şi interesele lor, în a căror neîntreruptă slujbă se află. Ei au reuşit să transforme partidele în ceea ce numeam cu o săptămâna în urmă triburi, respectiv grupări complet dezinteresate de binele naţiunii, luptând pentru supremaţie împotriva altor triburi.

În al doilea rând, considerând însăşi definiţia competenţei ca fiind acea capacitate a unei persoane sau grup de persoane de a îndeplini o sarcină sau misiune care figurează în descrierea fişei postului sau în regulamentul de funcţionare, prin prisma modului în care au câştigat puterea şi apoi au pierdut-o, politicienii şi partidele din care fac parte nu prea şi-au îndeplinit sarcinile din 1989 încoace. Mai precis, au venit de fiecare dată la putere pe valul unui vot negativ la adresa „celor de dinainte” şi au pierdut puterea fiind repudiaţi de electorat pentru neîndeplinirea promisiunilor, pentru corupţie şi nepotism. Cu alte cuvinte, ajungând la putere, ei nu au menţinut-o prin competenţă ci prin prerogativele legale pe baza cărora funcţionează democraţia: între acestea, imposibilitatea de a organiza trimestrial alegeri (trei luni fiind media după care, de fiecare dată, populaţia s-a lămurit că a dat puterea cui nu trebuia).

Politicienii români sunt incompetenţi şi prin cantitatea incredibilă de compromisuri pe care o fac nu atât din inconsistenţă ideologică sau viziune, cât din diverse alte tipuri de incultură sau tembelism comportamental. Între acestea, participarea nemijlocită la diverse evenimente prilejuite de superstiţii populare, dezastre, evenimente sportive sau religioase, mondene sau private, pentru a fi văzuţi, eventual „dându-şi poalele peste cap”, se află pe o poziţie privilegiată. Apetenţa pentru publicitate de altfel sesizată de mijloacele de informare în masă şi în special de televiziuni au făcut posibile de altfel derapaje ideologice dintre cele mai suprarealiste, având în vedere oportunitatea oferită liderilor de partide de a explica publicului larg ceea ce mulţi membri ai propriilor partide nu înţeleg (dar acceptă pe considerente tribale ca fiind noile cuvinte de ordine, de la o etapa de compromisuri la alta).

Am cunoscut sau am auzit de foarte puţini politicieni români care să aibă o meserie de pe urma căreia să poată trăi. Din acest punct de vedere, cu cât căutăm mai sus în ierarhia unui partid, cu atât găsim indivizi care au avut note mai proaste la şcoală, care au practicat mai puţin meseria pentru care au cât de cât o calificare oficial recunoscută, care au interacţionat mai puţin cu alte persoane în afara sferelor de influenţă şi a afacerilor tribale, undeva pe piaţa liberă a valorilor unde de fapt ei nu au decât o valoare extrem de redusă sau nulă. Prin urmare demersurile acestor persoane înrolate în activităţi politice nu vor fi în veci de veci dirijate spre încurajarea competiţiei şi a competenţei rezultate de aici într-o piaţă liberă.

Am lăsat la urmă motivul cel mai puternic pentru care consider că politicienii români sunt incompetenţi. Acesta este discrepanţa desăvârşită între modul lor de viaţă şi cel al persoanelor în ai căror conducători se erijează, pe fondul minciunii că ei doresc binele popular, al naţiunii. Politicienii români par să nu fi aflat că una dintre definiţiile politicianului este aceea că este acea persoană mai interesată de favoruri şi putere decât de principii şi ideologie. Ar fi mult mai simplu şi mai corect dacă ei ar recunoaşte acest lucru şi am şti de la bun început cu cine avem de-a face. Am avea o competiţie autentică între nişte indivizi despre care am şti că sunt posedaţi de diverse forme de egocentrism şi atavism – şi i-am putea promova pe cei care ar avea totuşi o cât de mică înclinaţie naturală şi spre social, spre binele public. Aşa, între atătea minciuni amplificate de Internet, televiziuni şi ziare, ne lăsăm periodic păcăliţi de câte un grup de care am vrea să scăpăm apoi la doar câteva luni după ce i-am adus în scaunele executive (dar de căptuşit ne-am căptuşit cu ei pentru mult mai mult timp).

Ori, staţi puţin… fiinţa asta cameleonică, pe care nu te poţi baza omeneşte nicicum, gata să-ţi jure prietenie pe viaţă în timp ce se pregăteşte să te împingă în prăpastie cu prima ocazie nu este cumva un exponent la superlativ al… politicii? Poate îmi spuneţi şi părerea voastră…

România în Europa sau Europa în România (8)

ianuarie 30th, 2011

In anii de dupa’89 in Romania construirea de biserici a luat proportii uriase. Acestea s-au ridicat pe banii enoriasilor.

Intr-o tara unde nevoia de scoli, de spitale ori de alte lacase de stricta necesitate oamenii spera ca prin biserica sa se bucure de o viata mai buna.

Recent in curtea Spitalului Cantacuzino un grup de 30 medici protesteaza impotriva distrugerii spatiului verde prin taierea copacilor in vederea construirii unei capele.

Aprobarea autorizatiei de constructie capelei care initial urma sa fie o biserica se situeaza in mister.

O studenta mi-a relatat la Sibiu urmatoarele:

“ Mami suferea de o depresie nervoasa provocata de grijile zilei de maine si de faptul ca pensia de boala avea sa-i fie anulata. Starea sanatatii ei s-a agravat si am dus-o la spitalul din orasul Dragasani. La putin timp s-a stins din viata in urma unui stop cardiac.

Totul s-a intamplat inainte de Craciun.

Am facut pregatirile de inmormantare care la noi intr-un sat oltenesc costa enorm- colaci, batiste, poameni in a da scaune, masa, haine etc

Am trecut orin toate aceste traditii, insa m-au revoltat cuvintele preotului pe nume Dovleac ce in timpul slujbei de inmormantare a tunat si a fulgerat ca Mami a murit fara sa se impartaseasca si sa se spovedeasca. Oare oamenii stiu cand mor, isi programeaza ceasul dupa aceasta obligatie crestina ? “

Acelasi preot la alta inmormantare in comuna de langa Dragasani a tipat la oameni accentuand pe pacatul grav al unei octogenare defuncte ce nu s-a spovedit inainte de a trece in nefiinta.

Aceasta critica face parte din “despre morti numai bine“?

Preotului din zona mentionata i se fac cosuri cu cadouri substantiale, i se plateste osteneala si munca sa.

Am remarcat ca nenumarati preoti poseda automobile de lux situandu-se pe aceeasi poteca alaturi de politicieni si de alti baroni locali.

Nevoiasilor le este rezervata smerenia pe lumea acesta, iar bogatia in lumea cealalta.

Român, 23 de ani, singur, doreşte cunoştinţă cu…

ianuarie 29th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 29th, 2011

Viața este compusă din vise.

Pilatus, Elveția – a fost unul din visele împlinite- August – 2004.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 28th, 2011

The first week as an official Peace Corps volunteer in Moldavia I took a moment to reflect on the quiet nearby in the backyard of my gazda’s parents’ house under the mountains.  This humble grandparents’ home spoke to me in the words you see here.  I tried to capture the moment of an August afternoon, graced by a warm sun and a light breeze.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Ce văzuse Angelina înainte de stele verzi

ianuarie 28th, 2011

Sexism pitecantropic sau corectitudine politică dusă la absurd?

ianuarie 27th, 2011

“Keys at the door” – “Chei la ușă” – suna joi 27 ianuarie un titlu-joc de cuvinte din The Sun – tabloidul cu cel mai mare tiraj din Marea Britanie. Vestitul comentator de fotbal al canalului Sky, Richard Keys, și-a dat demisia în urma unui scandal, când el și co-prezentatorul său, Andy Gray, au fost surprinși făcând remarci sexiste în momentul când microfonul era oprit.

Cei doi, care comentează de 18 ani meciurile din Premier league – prima ligă a campionatului Angliei – au făcut remarci insultătoare la adresa arbitrei Sian Massey, care a oficiat la margine în meciul Wolverhampton Wanderers – Liverpool, afirmând că “femeile nu înțeleg regula off-side-ului”. În plus, Gray a fost filmat făcând remarci obscene la adresa colegei sale, prezentatoarea Charlotte Jackson, iar Keys a fost obscen într-o conversație cu  un invitat, fostul jucător Jamie Redknapp, referindu-se la fosta lui prietenă.

Clipurile au fost postate pe Youtube și ca urmare Andy Gray a fost concediat sumar din postul său care era plătit cu peste un milion de lire pe an, concediere urmată la doar o zi de demisia lui Richard Keys.

Nu se cunoaște identitatea persoanei care a postat clipurile compromițătoare, dar este clar că era cineva cu acces privilegiat la redacția Sky Sports.

Au existat și voci care s-au ridicat în apărarea celor doi comentatori căzuți în dizgrație, printre aceștia Jeremy Clarkson, care alături de James May și Richard Hammond prezintă emisiunea auto Top Gear, cunoscută și telespectatorilor din România.

Clarkson a spus că dacă s-ar fi publicat pe Youtube ce comentează cei trei off the record, atunci ar fi trebuit dați afară de 100 de ori și a asemuit astfel de practici cu cele ale Inchiziției.

În general însă, astfel de voci sunt izolate, iar Richard Keys și Andy Gray au fost, până la urmă, linșați mediatic.

Cei doi și-au cerut scuze, dar era prea târziu. The Sun, care face parte ca și Sky News din grupul de presă News International condus de magnatul de origine australiană Rupert Murdoch, i-a făcut cu ou și cu oțet pe cei doi.

Tabloidul londonez era și încă mai este ținta acuzațiilor din partea unor organizații feministe pentru faptul că publică fotografii de femei cu bustul gol pe pagina a treia. Dar vremurile s-au schimbat și ce mai era încă acceptabil acum 10 ani, nu mai este în ziua de azi, iar the Sun s-a transformat pe moment într-un câine de atac al corectitudinii politice.

Femeile sunt azi tot mai prezente pe stadioane, dar și printre telespectatoarele plătitoare ale canalului Sky Sports, așa că nu mai e vorba doar de o chestiune de corectitudine politică, ci și de un interes de afaceri pentru trustul de presă al lui Murdoch.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 27th, 2011

Bunica la 94 de ani

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Încrederea în dolar datează de mult

ianuarie 27th, 2011

Oglindă oglinjoară, fii sinceră şi…

ianuarie 26th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 26th, 2011

Targul de duminica din Bak Ha (Vietnam): “Fiindca am fost o fetita cuminte mama m-a luat cu sora mea la minunatul targ unde am vazut multi oameni si multe minunatii. Am primit si un bol cu taitei! Nici nu-mi pasa de drumul lung din satul de pe munte.”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

BBC World Service anunță reduceri masive de personal

ianuarie 26th, 2011

Serviciul mondial al BBC a anunțat miercuri reduceri de peste un sfert dintre angajații săi prin închiderea a cinci redacții în limbi străine, sistarea difuzării de programe radio în alte șapte limbi și suspendarea difuzării programelor pe unde scurte în șase limbi.

Reducerile decise de conducerea BBC World Service sunt o urmare a diminuării cu 16% a bugetului alocat de ministerul de externe, cel care finanțează această insituție.

Sindicatele au condamnat reducerile, calificându-le drept “feroce”.

Directorul BBC Global News, care incorporează Serviciul mondial BBC, Peter Horrocks, a spus că ziua anunțării reducerilor este dureroasă. El a adăugat că săptămânal 180 de milioane de persoane de pe întreg globul ascultă emisiuni în 33 de limbi.

Cele cinci redacții care se închid sunt sârbă, albaneză, macedoneană, portugheză pentru Africa și engleză pentru Caraibe.

În plus, nu vor mai fi difuzate emisiuni de radio în rusă, ucrainiană, turcă, chineza mandarină, spaniolă pentru Cuba, vietnameză și azeră, aceste redacții continuând doar activitatea pe internet.

De asemenea va înceta difuzarea pe unde scurte a emisiunilor în limbile hindi, indoneziană, kîrgîză, nepaleză, swahili și engleză și franceză pentru serviciul Marilor Lacuri – Ruanda și Burundi.

Toate aceste reduceri vor diminua audiența săptămânală a BBC World Service cu circa 30 de milioane de ascultători.

În acest fel, vor dispărea practic emisiunile de radio în limbile europene, cu excepția unor programe în limba rusă difuzate pe internet.

Serviciul mondial a închis în perioada 2005 – 2008 celelalte redacții în limbi europene, inclusiv în limba română.

Schimbări tehnologice și geostrategice

În total, personalul din BBC World Service va fi redus cu circa 650 de posturi din total de 2400 în următorii trei ani. În primul an vor dispărea circa două treimi, adică 433 de posturi.

Vor fi afectate nu doar redacțiile în cauză, ci practic toate departamentele, inclusiv alte redacții în limbi străine, unde se restrânge producția și difuzarea de programe de radio în eter.

BBC World Service trebuie să facă reduceri datorită austerității bugetare, dar este vorba și de o reorientare strategică spre internet și televiziune. Canalele TV BBC în arabă și persană care emit 24 de ore sunt extrem de scumpe și sunt considerate prioritare în condițiile geostrategice actuale, emițând pentru o regiune unde radioul este extrem de puțin folosit, iar competiția cu alte canale TV extrem de dură.

Serviciul mondial a început în acest fel și tranziția și adaptarea către marea schimbare în modul de finanțare care va interveni din aprilie 2014, când BBC World Service nu va mai fi finanțat prin transfer de la bugetul ministerului de externe, ci din taxa audio-vizuală, ca restul BBC, cu excepția televiziunii BBC World, care este un canal comercial.

Reducerile anunțate nu vor intra în vigoare imediat, deoarece legea prevede o perioadă de consultări cu sindicatele de trei luni. Un jurnalist care lucrează la BBC World Service îmi spunea că atmosfera la Bush House – sediul serviciului mondial – este “lugubră”, mulți angajați sunt complet demoralizați și că s-ar putea declanșa o grevă la un moment dat.

Oricum ar fi, BBC World Service a devenit o instituție de nerecunoscut față de cea din primii cinci ai noului mileniu, ca să nu mai vorbim de perioada de dinaintea sfârșitului războiului rece în 1989.

Presiunile bugetare, schimbările tehnologice și geopolitice au bulversat complet această insituție, până nu demult un simbol al Marii Britanii, fără vreo dependență editorială de guvernul de la Londra.

Jaf la bancă

ianuarie 25th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 25th, 2011

Începutul anului 1999 în Veneţia marca sfârşitul unei vacanţe de suflet în Italia, alături de un grup de pelerini din România uniţi de dorinţa de a petrece Crăciunul la Roma. Străbătusem într-un ritm alert, ca atingerea fugară a zborului unui porumbel  Padova, Milano, Verona culegând emoţii şi vibrând de nerăbdarea primilor paşi în Cetatea Eternă, ca apoi să ajungem aici, într-un popas de câteva ore înainte de a ne îndrepta spre casă.
Veneţia acelor zile…. Aşa îmi va rămâne în suflet : umedă, ceţoasă, cu şalul ei de turcoaz împodobit cu şalupe şi vaporeto-uri, însoţindu-mi paşii alături de cei ai lui Vivaldi şi Titian printre străzile înguste sărutate de apa Adriaticii…

Mi-am împletit fiinţa cu cea a oraşului şi am simţit pentru prima oară că …respiram pentru doi.
Eram fericită ! Mi-am cheltuit ultimii bani hrănind porumbeii din Piaţa San Marco !

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Aşteptând un marinar demult plecat şi singur…

ianuarie 24th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 24th, 2011

Rugați-vă împreună

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cartea cântarilor, vin, pâine și dragoste eternă în Toscana

ianuarie 23rd, 2011

Florenta. Statuia lui Bacchus

Imagine din Florenta

O regiune italica unica si concentrata in diversitate istorico-culturala mai rar intalnita in lume se distinge prin fascinatia influentei artistice in lume si isi poarta numele de Toscana cu eleganta unei acuarele in care predomina inrudirea cu lumina, cu efervescenta vegetala nicicand vestejita.

Il Canzoniere (cartea cantarilor) reprezinta o culegere de poeme de dragoste a poetului toscan Francesco Petrarca, o dedicatie exclusiva iubitei sale, Laura. Suflul fidel, incantarea preluata din versurile lui Ovidiu, exprimarea intr-o limba materna rupta de latina clasica anunta o era noua in intreaga poetica medievala, de tip trubaduresc .

Michelangelo, Savoranola, Pinocchio , Galileo Galilei, Americo Vespucci, Puccini se suprapun pe harta Toscanei.

In mod sincretic arta culinara se impune printr-o suita, mancaruri devenite celebre prin simplitate si pastrarea gustului natural al ingredientelor.

Daca limba etrusca s-a pierdut, in schimb o bucatarie antica readuce prin festin gastronomic savoarea crangului de maslin (uleiul de masline), campul de maci (ierburile aromate), turmele de oi (branza pecorino), colinele cu vita -de-vie (vinurile Chianti, Montepulciano).

Masa toscana profita din plin de uleiul de masline al carui renume i-a consacrat identitatea si caracterul sanatos al acesteia.

Iata cateva din mancarurile celebre, precizand ca aproape fiecare localitate toscana isi are propria-i bucatarie, propriile-i retete:

– Bistecca all fiorentina

– Bruschetta

– Panzanella

– Pappa al pomodoro

– Fagioli al fiasco

– Fagioli all’uccelletto

– Pappardelle all leper

Va propun o reteta clasica in stil florentin, cu mentiunea ca vom intalni zeci de variante, insa ingredientele de baza sunt spanacul, usturoiul, uleiul de masline,

Ingrediente:

4 bucati piept de pui dezosat

250 ml zeama de supa de pui

200 ml de vin alb

6 linguri de ulei de masline

100 gr jambon uscat taiat in cuburi f mici

8 catei de usturoi

50 gr de patrunjel verde maruntit

600 gr de spanac proaspat sau congelat

50 gr pesto (amestec usturoi busuioc ulei branza parmesan)

300 gr de crema dubla pt frisca (sau smantana)

100 gr ceapa maruntita f fin

100 gr parmesan razuit

sare, piper, rozmarin

Metoda de preparare:

1. Incalziti uleiul de masline in care caliti ceapa, usturoiul maruntit si jambonul pana incep sa se caramelizeze. Adaugati vinul si mai lasati cateva minute. Adaugati crema sau smantana si lasati alte 10 minute la foc domol amestecand sosul ca sa nu se lipeasca de tigaie.

2. Separat intr-o tigaie caliti timp de 10 minute spanacul impreuna cu sosul pesto.

3. Tot separat taiati cu grija bucatile de piept de pui in asa fel incat sa le umpleti cu spanacul impartit in patru parti.

4. Presarati sare, piper peste cele patru bucati de pui umplute cu spanac si in cuptorul incins lasati-le timp de 30-40 minute.

Peste bucatile de pui bine rumenite se presara sosul de mai sus descris si patrunjelul verde. Se serveste cu broccoli sau sparanghel nature.

In final va reproduc un poem din lirica lui Francesco Petrarca:

Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas


Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas –
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.
Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.
Cu trupul deodată, speranţa se va duce
– Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim –
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.
E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!
„Întru viaţa Madonei Laura”

Traducere de Lascăr Sebastian

Vlad Solomon și numerus clausus

ianuarie 23rd, 2011
Vlad Solomon în discuție animată cu Traian Băsescu la Tel Aviv

Vlad Solomon în discuție animată cu Traian Băsescu la Ierusalim. Foto: Mariana Gott Shmilovitch

În acest articol încalc o regulă de bază: așa cum arată titlul, scriu despre două subiecte în același text. Dar o fac pentru că ele sunt destul de legate unul de altul, chiar dacă la prima vedere acest lucru nu e evident.

Afirmația că Vlad Solomon este un autor controversat și de succes este un truism. Potrivit statisticilor Google Analytics, articolele lui Vlad din revista ACUM au cel mai mare număr de accesări. Primul episod al serialului autobiografic “Cum am devenit ‘jidan’ “ a fost citit de peste 2000 de persoane. Articolele sale sunt urmate de numeroase comentarii, unele chiar nepublicabile.

Articole ca  Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel http://www.acum.tv/articol/2290 sau Israel – numărătoarea inversă, http://www.acum.tv/articol/19870, au stârnit un interes enorm, care a generat controverse nu doar în revista ACUM ci și pe alte pagini de internet în limba română, frecventate preponderent de evrei de origine română.

Pentru cei care nu-l cunosc, Vlad este cetățean israelian de origine română, emigrat în Israel acum 40 de ani. De profesie medic stomatolog, el este cunoscut ca poet și scriitor, iar din anul 2008 el colaborează și la revista ACUM. Articolele sus-menționate au deranjat pe unii pentru tonul său “defetist”. Alții au mers mai departe și l-au făcut “trădător” sau chiar “deranjat la cap”, iar un individ din Israel l-a comparat chiar cu președintele Iranului, Ahmadinejad.

Vina lui Vlad? Că a îndrăznit să scrie în limba română, ceea ce apare în ebraică sau în engleză demult: că Israelul e amenințat cu dispariția. N-am să intru în detalii, deoarece nu asta e tema articolului, ci atitudinea față de Vlad. Reamintesc că în lunile aprilie – mai asupra sa s-a revărsat un torent de invective și calomnii, publicate de situri de limbă română, din România și Israel. Recent, Vlad a început publicarea unui serial intitulat “Marcel Iancu – evreu și sionist”. La un moment dat a sosit un comentariu pe marginea acestei serii:

Bășcălie ieftină

Felicitari ptr. articolul bogat documentat, excelent prezentat, proportional desfasurat, bine temperat. Vlad Solomon dovedeste o eruditie demna de toata invidia. Si mai dovedeste ca e in stare sa scrie si articole “cuminti”, lipsite de “rating”ul cu care ne-a obisnuit.

Presupun (sau sper): VS si-a dat seama ca articolele sale de presa galbena generatoare de rating indoielnic nu-i fac neaparat cinste. Cind se lanseaza in “mituri si iluzii sfarimate”, sau in “numaratori inverse”, sau in ineptii similare, VS atrage asupra lui contre din partea unor fistecine (sa le zicem Itzik din Holon sau Shtrul din Petah Tikva), cu polemici furibunde si interminabile. Redactia sare in aparare, pune cu botul pe labe pe oponenti, timp pretios se duce de ripa (timp care ar putea fi folosit de VS, de Redactie si de noi toti ca sa in-ce-ti-nim numaratoarea inversa), veselie mare – avem o DEZBATERE, avem RATING!

Cele de mai sus nu cadreaza cu pozitia unui intelectual de marca, invitat la Conferinte Internationale, la Simpozioane, redat in Caiete de Studii, etc.

De aceea, te incurajez V. Solomon sa continui pe drumul marcat de articolul cu Marcel Iancu. Inca o data, Felicitari!

Nu am publicat comentariul, nu doar datorită tonului de bășcălie insultătoare care frizează mahalagismul, ci și pentru că semnatarul a publicat anul trecut pe o pagină de internet în limba română care este editată de la Tel Aviv un articol calomnios, practic un atac la persoană împotriva lui Vlad de la un cap la altul. I-am solicitat autorului să-și ceară scuze în fața lui Vlad, dar a urmat un email la fel de insultător.

Observați tonul de bășcălie, din care rezultă că Vlad ar trebui să-și bage mințile în cap și să se lase de articole „ofensatoare” la adresa statului al cărui cetățean este și să scrie “articole cuminți”. Aproape că sună a amenințare.

„aMICI” de peste ocean

Dar nici așa nu e bine. La sfârșitul articolului său despre Marcel Iancu, Vlad a scris următoarea frază: Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

Ceea ce este normal, iar Vlad poate da detalii suplimentare. Imediat a venit un comentariu:

Asta e partea vesela a articolului, de altfel pertinent inchegat. Dupa caderile in disperare de genul Israelul – numaratoare inversa, ca si alte deprimari datorate varstelor si a situatilor delicate ce caracterizeaza barbatii ce le traverseaza, delirul juridic si punerea sub stapanire a livretului militar in copie a altcuiva, totul invocand legi serioase si scrise pentru cu totul alte situatii… Vlad, fa un dus rece si lasa-te de prostii.

Poate nu e surprinzător că acest text este anonim, fiind expediat, aparent, de la Los Angeles, de cineva care semnează “aMIC” și-și dă adresa de email (evident fictivă) altadata@degeaba.ro. Nu mai comentez grosolănia acestui comentariu, pe care nu l-am publicat la momentul primirii și-l folosesc doar ca exemplificare.

Nu pot în ruptul capului să înțeleg – de unde atâta ură? Ce rău v-a făcut acest om de vă comportați la fel ca naționaliștii de mucava români când cineva vorbește critic la adresa României? Aveți impresia că naționalismul de mucava evreiesc/israelian este mai breaz decât cel românesc?

Revista ACUM combate antisemitismul cu o vigoare fără egal în presa de limbă română. Aici e vorba de un principiu. Nu ne simțim obligați să apărăm sau să facem propagandă în favoarea Israelului sau a oricărei alte țări, deoarece în politica noastră editorială nu figurează așa ceva. Israelul are destui apărători, unii dintre ei plătiți să facă asta, așa că nu cred că dăunează acestui stat articolele scrise cu bună credință de patriotul israelian Vlad Solomon.

Și pentru că am ajuns aici, am să mă refer la remarca sub formă de întrebare făcută recent de două persoane, apropiate revistei ACUM: nu publicăm prea multe articole cu tematică evreiască? Nu e o întrebare nouă, au mai pus-o și alții, inclusiv Vlad Solomon. La care eu am răspuns și răspund tot printr-o întrebare: doriți cumva numerus clausus, politica de tip fascist care a premers Holocaustului?

În revista ACUM publicăm articole de calitate, întâmplător o proporție însemnată sunt cele cu tematică evreiască. În cursul acestei luni, 7% din audiența noastră provine din Israel, iar luna trecută acest procent s-a ridicat la aproape 10%, adică peste 1000 de persoane. Un sondaj recent (evident neștiințific, nereprezentativ, având în vedere că au răspuns doar cei care au dorit) arăta că 14% din totalul celor care au răspuns (149) s-au declarat a fi evrei.

Într-un fel, avem motive de satisfacție: dacă unii ne acuză că suntem o revistă “evreiască”, iar alții că suntem anti-Israel, înseamnă că suntem pe calea cea bună. De aceea, politica noastră va continua, iar Vlad Solomon va figura la loc de frunte, la fel ca și articolele “evreiești”.

De ce a renunţat Ghimpu benevol la funcţia înaltă în stat?!

ianuarie 23rd, 2011

Întrebarea care frământă electoratul pro-PL, dar şi întreaga  opinie publică autohtonă, este dacă ex-preşedintele interimar al ţării a renunţat singur la putere  sau a fost obligat să o facă pentru “binele AIE”, după cum a lăsat să se creadă îndată după definitivarea negocierilor pentru înfiinţarea AIE – 2.

Reieşind din ambiţiile, uneori chiar bolnăvicioase, ale amatorului de “poker politic” – Mihai Ghimpu, este greu să afirmi că dânsul s-a lăsat pradă jocurilor politice. Nervozitatea lui vizibilă faţă de orice critică, mobilizată uneori de invidia politică faţă de concurenţii politici din preajmă (în primul rând – PLDM), indică probabilitatea unei duplicităţi de poziţii a liderului liberal, motivată puternic de raţionamente politice evidente.

Manevrele lui politice sunt determinate de un context politic agitat şi puternic influenţat de viitoarele alegeri locale, inclusiv cele din capitală.

Ghimpu acţionează oarecum dintr-o defensivă, fiind presat pe plan exterior, unde este condiţionat de factorii europeni, care mai degrabă relaţionează cu PLDM, membru al Partidului Popular European, decât cu provincialul şi complicatul lider al PL. Acesta însă încearcă să folosească mediul neprietenos în favoarea propriei formaţiuni, care a fost surclasată de PLDM şi PDM la parlamentare. Ghimpu presimte totodată complicaţii şi la scrutinul local, unde Chirtoacă va trebui să înfrunte contracandidaţi puternici din partea opoziţiei parlamentare şi a partenerilor de coaliţie, avându-l în faţă şi pe ex-primarul de Chişinău – Serafim Urechean, îndepărtat recent de la “politica mare”, dar dornic să-şi recupereze pârghiile care l-au avansat anterior.

Repausul politic luat de Ghimpu rezultă din necesitatea urgentă de a-şi ajuta nepotul, prin folosirea mai eficientă a tribunei legislativului, în calitate de unul din şefii AIE-2, pentru propagarea mai extinsă a mesajelor populiste. Eliberat in/voluntar de responsabilităţi politice derivate din funcţiile, recunoscute drept complexe şi epuizante chiar de însăşi liderul PL, deţinute în perioada 2009-2010, Ghimpu se lansează subtil în lupta electorală pentru Chişinău.

În acest sens, se va contura activitatea lui şi a fracţiunii liberale în întregime, în calitate de opoziţie în cadrul coaliţiei de guvernare.Postura respectivă le permite să lovească atât în comunişti, cât şi în liberal-democraţi. Faţă de PDM şi Plahotniuc în particular, liderul liberal are o atitudine dacă nu loială, atunci cel puţin moderată, pentru că ar fi fost în relaţii clientelare încă din 2009. Reţinerea faţă de scandalul privind pretinsele infracţiuni comise de actualul vicepreşedinte al Parlamentului şi absenţa unor acţiuni concrete în acest sens,  au  fundamentat argumentele acelor voci care insinuează anumite legături de prietenie dintre Mihai Ghimpu  şi Vladimir Plahotniuc. Este posibil că anume această “asociere” i-au facut pe liberali să accepte conştient şi paşnic condiţiile politice, pe alocuri “umilitoare”, la care au fost supuşi în raport cu PLDM şi PDM.

Pe lângă faptul că preşedintele PL s-a despărţit temporar de funcţiile de vârf pentru a improviza un gen de opoziţie politică, suplimentară la cea parlamentară exercitată de comunişti, se pare că bunăvoinţa inocentă a acestui personaj se explică şi prin prisma bilanţului electoral din 2010 potrivit căruia PL a pierdut voturi în comparaţie cu alegerile repetate din 2009, dar şi vizavi de partenerii de coaliţie.  Dacă privim la opţiunile de vot în capitală, dezagregând datele ultimului scrutin parlamentar, atunci depistăm la fel o situaţie  nefavorabilă pentru liberali.

Incertitudinile legate de alegerea preşedintelui ţării creează premise pentru ca liberalii să se concentreze pe activitatea din regiuni, asigurându-şi tribuna parlamentară pentru propaganda pre-electorală,cu scopul dublu de a menţine popularitatea curentă a partidului şi a liderului său, dar şi pentru a-l asista pe Chirtoacă. Descătuşat pe de o parte de angajamente apăsătoare, Ghimpu va tinde să-l protejeze politic pe Chirtoacă, ţinând în şah ceilalţi actori din coaliţie, învinuindu-i de trădare dacă aceştia se vor decide în final să-l lipsească de funcţia de spicher al Parlamentului.

Liberalii învaţă şi din experienţa AMN, care odată scoasă din afara ecuaţia puterii realcade s-a dizolvat  în cadrul AIE-1.

Situaţia creată este convenabilă pentru PL, ale cărui mâini sunt dezlegate pentru a-şi promova imaginea, a şantaja partidele aliate şi a peria imaginea degradată a edilulului capitalei, asigurându-şi confortul politic necesar pentru consolidarea identităţii politice şi a rezistenţei partidului faţă de “expansiunea politică” la care PLDM nu vrea să renunţe.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://cenusadi.wordpress.com/2011/01/17/ghimpu-a-renuntat-benevol-la-functie-inalta-in-stat/#more-2077

Pădurea și copacii: Crimele totalitare și conștiința europeană

ianuarie 23rd, 2011

Negarea, persiflarea, bagatelizarea, minimalizarea crimelor totalitare, fie ele comuniste ori fasciste, sunt obscene. Acest lucru trebuie rostit apasat, fara urma de ambiguitate.  Una din propunerile Raportului Final al Comisiei pe care am coordonat-o a fost tocmai institutirea zilei memoriale pentru victimele comunismului, tot asa cum exista, absolut necesara, o zi in memoria victimelor Holocaustului. Iata ca doi fosti presedinti din Bulgaria au reusit sa convinga autoritatile din tara vecina sa faca acest lucru. Ma gandesc ca poate a sosit momentul ca fostul presedinte Emil Constantinescu sa iasa in agora si sa sustina propunerea presedintelui Traian Basescu in acest sens (e vorba de discursul din 18 decembrie 2006 cand seful statului a condamnat regimul comunist din Romania, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal). Dl Constantinescu ar dovedi ca, dincolo de animozitati personale, poate vedea si padurea, nu doar copacii…

Constiinta istorica europeana va ramane scindata daca cele doua orori vor fi tratate asimetric.  Pentru multa lume in Europa de Est si Centrala, tocmai pentru ca pare sa practice dublele standarde, Vestul va ramane in continuare culpabil de amnezie ori chiar de ipocrizie.  Nu este normal sa existe o competitie pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “imaginatia morala a umanitatii”.  Acesta este sensul profund moral al Declaratiei de la Praga pe care unii se grabesc ori se obstineaza sa o blameze ori chiar sa o conteste din ratiuni care ii privesc, dar pe care oamenii onesti nu au de ce sa le aprobe automat. Daca vreunul dintre semnatari s-a facut responsabil de actiuni revizioniste ori negationiste pe tema Shoah (Holocaust), el sau ea trebuie supus oprobriului public. Initiat in primul rand de Vaclav Havel, documentul ramane un text de o intensa si imensa semnificatie etica si politica.

“Glumele”, bascalia de doi bani, insultele si ironiile suburbane nu-si au locul cand vorbim despre crime impotriva umanitatii. La acest teribil capitol este nevoie de empatie, care nu trebuie sa fie selectiva. “Un om este egal cu un om”, iata o axioma care trebuie sa ne inspire cand exploram aceste triste adevaruri. Este etic si necesar sa-i citim atat pe Primo Levi cat si pe Varlam Şalamov.  Cifra de 100 de milioane de victime este propusa in “Cartea Neagra a comunismului”. Poti sa nu fii intru totul de acord cu introducerea istoricului Stéphane Courtois, dar nu poti sa nu citesti cutremurat capitolele cartii, tot atatea analize cat se poate de temeince ale actiunilor represiv-criminale ale regimurilor comuniste in URSS, China maoista, Europa de Est si Centrala, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia (genocid pe care nici macar adversarii folosirii conceptului pentru crimele comuniste nu-l neaga ca fiind perfect adecavat in acest caz)…

Pentru analiza crimelor in masa din URSS, de dinainte si de dupa trasarea nefastei “Linii Molotov-Ribbentrop” in august 1939,  nu este neaparat nevoie sa citesti cartea recenta a lui Timothy Snyder, “Bloodlands”  (desi nu cunosc o descriere mai rascolitoare a Marii Foamete din Ucraina din 1932-1933 si a practicilor de canibalism din acea perioada infioratoare). Ar fi suficienta lectura volumului “A Century of Violence in Soviet Russia” de Aleksandr Iakovlev, arhitectul perestroikai, numit mai intai de Gorbaciov, reconfirmat Elţin si Putin, in fruntea Comisiei Prezidentiale pentru reablitarea victimelor regimului comunist din URSS, aparuta acum cativa ani la Yale University Press. Ori sa (re)citesti “Marea Teroare” de Robert Conquest, tradusa la Humanitas in colectia “Procesul comunismului”. Regretatul Iakovlev a scris prefata editiei ruse a “Cartii Negre a comunismului”. A fost atacat de o maniera imunda deopotriva de ultranationalistii rusi (admiratori ai antisemitului ţarist Konstantin Pobedonosţev si ai “corifeului stiintei” Iosif Vissarionovici Djugashvili-Stalin) si de catre comunistii lui Ghenadi Ziuganov (admiratorii maresalului Jukov, ai lui Stahanov si ai imperialismului rus).

PS O versiune revazuta si adaugita a acestui articol poate fi citita inEvenimentul Zilei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/padurea-si-copacii-crimele-totalitare-si-constiinta-europeana-918828.html

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/20/padurea-si-copacii-crimele-totalitare-si-constiinta-europeana/

Adrian Năstase – MY GENERATION

ianuarie 23rd, 2011

Adrian Nastase face parte din generatia celor ce se invart azi in jurul a 60 de ani.

O generatie care  avea 18-20 de ani la momentul maximei liberalizari  din perioada comunista. O generatie scolita  si sincrona cu valorile europene sau universale.

Membrii acestei generatii s-au nascut dupa cel de al doilea mare razboi, cand  lucrurile  erau realtiv mai linistite din punct  de vedere al  conflictului mondial care a macinat ani in sir lumea. Sunt  nascuti din iubire si credinta parintilor ca  vor avea parte de o noua lume. N-a fost sa fie asa pentru ca imediat a inceput, vorbim de Romania, alt” razboi”  prin care a fost impusa cu forta o noua lume, o noua ordine.

Nationalizari,”confiscarea” pamantului prin  acele gospodarii individuale, trimiterea  in surghiun a unei generatii care venea din interbelic si inlocuirea ei cu alta,  la care valorile erau  de alta natura….

Aceasta generatie a benficiat din fericire pe timpul  studiilor, de climatul dezghetului (atat  cat a fost) si de revenirea  chinuita  a adevaratelor valori  in arena. Acest dezghet, dar mai ales datul natural al membrilor ei,  a facut ca  generatia  aceasta sa fie una din cele mai promitatoare pentru tara. Putea  fi o alta  generatie ’27.

N-a fost sa fie asa,  pentru ca imediat ce  s-a ajuns la terminarea studiilor,  acestei generatii i s-a inchis poarta in nas. “Celebrele” Teze din iulie 1971 au fost semnalul intrarii in umbra, intr-o prelunga traversare  a desertului  si o traire in doua lumi, una de suprafata, alta in „underground”.Perioada care, pentru unii, s-a sfarsit in 1990. Pentru cei mai multi dintre membrii acestei generatii era tarziu. Desi atunci aveau numai 40 de ani. Deja se obsinuisera cu statul la cutie, le lipsea  obisnuinta arenei si a manifestarii in spatiu public, erau marcati psihic de perioada prin care au trecut, etc.

Adrian Nastase a fost unul din membrii generatiei noastre care a reusit sa iasa in arena in 1990. Unul din putinii. Mai adaugam aici pe Mugur Isarescu, pe Andrei Plesu, pe Stelian Tanase, Corneliu Vadim Tudor, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu si mai multi. Enumerarea nu are un criteriu valoric si nici  de reprezentativitate.

Multi, foarte multi au ramas nestiuti, nu au mai avut puterea sa  inceapa un nou drum aici, sau au facut-o pe alte meleaguri.

Adrian Nastase  nu s-a manifestat  public extrem de mult pana in 1989. N-a fost un personaj al epocii comuniste. A facut parte din ADIRI, locul unde se intalneau oameni inteligenti si promitatori si unde gaseau camp de manifestare. Si acest ADIRI poate fi  trecut usor in categoria „underground” pentru ca  manifestarile si activitatea de acolo erau marginalizate de regimul de atunci. Cred ca i se potriveste mai mult numele de grup ADIRI decat cel “de la Trocadero” cu care presa a numit grupul de tineri intelectuali  care au ocupat dupa ’90 functii de raspundere in stat.

Nastase este un om  cultivat, inteligent si cu o solida pregatire  intelectuala. Nimeni nu poate tagadui  asta. Nastase  este si un om energic, arogant, dur, orgolios. Cariera lui politica, alaturi cea  a lui Traian Basescu si  de cea mai putin insemnata a lui Mugur Isarescu, sunt varfurile in domeniu al generatiei noastre. Fostul prim ministru  pacatuieste printr-o  anume rigiditate, prin faptul ca nu trece dincolo de ecran si nu are  disponibilitate nativa de a  se  exprima la nivelul interlocutorului. Ca om politic, dar mai ales ca si conducator, trebuie sa stii sa  vorbesti si cu cel mai de jos (pe intelesuul lui) si in cele mai inalte sfere. Discursul lui Nastase este acelasi  si pentru  zona intelectuala si pentru talpa tarii si pentru inalte sfere diplomatice. Este un discurs de intelectual care a petrecut  mult timp in lumea cartilor , dincolo de lumea reala si care nu a facut la timp conexiunea dintre  ce a obtinut de la carti si lumea reala. Aici este una din  cauzele lipsei de popularitate  majora  si  a faptului ca nu a  putut sa se impuna in mentalul colectiv drept  numai Adrian Nastase fara celelate  prerogative: prim ministru,  prezidentiabil, etc.

Asta nu inseamna ca nu avem in persoana lui unul din cei mai rafinati intelectuali. Pur si simplu, Nastase  si-a atins pragul de sus atunci cand a fost ministru de externe. Demnitatea i se potrivea  ca o manusa si probabil ar fi ramas in  istorie  alaturi de alti  mari si buni ministrii de externe ce i-am avut.

Nastase a dorit mai mult si s-a implicat in politica. Nu are  veletitatile de activist ale lui Ion Iliescu si nici dezinvoltura  dezarmanta a lui Traian Basescu cum  nici instinctul de animal politic a  celor doi. Ambitiile politice mari, oarecare lectii de dictatura preluate, autoritarismul excesiv cand nu era nevoie, instinctul averii cu orice pret cand  nu era cazul, l-au adus in situatia de azi. Nu stiu daca procesele lui sunt rodul unei razbunari politice sau  justitia  isi urmeaza cursul firesc, am vazut ca Nastase este un avocat excelent al propriei cauze.

Nastase ramane  un bun profesor si intelectual, un mare  cunoscator de politici externe si probabil aici  se implinea  cel mai bine.

Ma mira de ce Nastase a acceptat si nu a negociat la sange  intrarea  noastra in UE. Avea  calitatea si cunostintele sa o faca, astfel incat Romania sa  nu fie in situatia  dezarmanta de azi: copil  nedorit al UE unde fiecare strain face ce doreste (ma refer la marile capitaluri straine).

Guvernul Nastase a venit dupa  ce criza majora si spectrul falimentului au iesit din Romania. Se ocupase cu asta ultimul guvern CDR. Pe fundamentul astfel creat, Nastase a condus  dur, autoritar, cu efecte meritorii dar si cu multe altele,  care nu au fost bune.  “Predarea” in mainile UE  cu bune dar mai ales rele si a carei consecinte au inceput sa se vada abia peste cativa ani,  a fost realizata sub  guvernarea lui. Dupa 2004  s-a oficializat ceea ce era deja facut. Presa sub guvernul Nastase  n-a avut cea mai usoara viata.

Mai remarcam doar ca este inexplicabil cum un om inteligent, diplomat  de valoare si pana la urma abil politician nu-si da seama  de  efectele neinsemnate, chiar contraproductive  ale  cantonarii  aproape obsedante, intr-o vesnica  disputa cu Traian Basescu.

Adrian Nastase poate iesi din conul de umbra in care a intrat (datorita lui dar si a altora)   numai daca isi pune experienta si expertiza  in favoarea rezolvarii unor probleme  acute si majore ale Romaniei de azi. Fara sa se loveasca in fiecare zi de un zid imaginar pe care scrie Traian Basescu.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/21/adrian-nastase-my-generation/

Părinți și copii: Despre predestinare și libertate

ianuarie 23rd, 2011

Asumarea trecutului, inclusiv responsabilitatile politice ale unor oameni apropiati, este intodeauna o operatiune dificila din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru usor sa faci distinctia intre familia biologica si cea politica. Dar a nu recunoaste lucruri ce tin de ordinea evidentei, a idealiza niste oameni numai pentru ca s-a intamplat sa-ti fie rude ori cunostinte apropiate, situatii in care vor fi fost cat se poate de normali, ori chiar tandri si generosi, ignorand rolul lor in miscarile totalitare (mai important ori mai putin important, acest lucru il evalueaza istoricii) tine de un subiectivism incurabil. Svetlana Allilueva a scris „20 de scrisori catre un prieten” in care a povestit lucruri ingrozitoare despre tatal ei, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin.  Marturia ei ramane proba irefutabila a implicarii lui Stalin in asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels.  Baiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat in textele sale privind responsabiltatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, „The Jewish Century” exploreaza tocmai aceste relatii conflictuale, tensiunile pe care el le aseaza sub semnul unui paricid simbolic.  Sigur, Sergo Beria l-a romantizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alti copii ai magnatilor stalinisti au fost mai putin dispusi sa se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov.  Din cartea lui Orlando Figes, „Whisperers” aflam ce rol important joaca azi, in miscrarea „Memorial” fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul.

Fiul ministrului de externe al Poloniei stalinistului Boleslaw Bierut, istoricul Karol Modzelewski, a scris, in 1964, impreuna cu Jacek Kuron, unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinista, a fost arestat si condamnat de regimul Gomulka. Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa si senator pe lista Solidaritatii. Fiul lui Rudolf Slansky, un stalinist ucis de colegii sai stalinisti in marea inscenare antisemita numita „procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 si a fost numit de Vaclav Havel primul ambasador al Cehoslovaciei libere si democratice la Moscova (la scurt timp dupa revolutia de catifea). Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Bratescu, a scris lucrari excelente de analiza a terorii staliniste.  Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii primului „Imn de Stat al RPR”,  istoricul Vladimir Socor, a lucrat la sectia de cercetare a postului de radio „Radio Europa Libera”, a scris studii remarcabile despre comunismul romanesc, est european si sovietic, si este in prezent un respectat analist al spatiului postsovietic.  Tatal poetului disident lituanian Tomas Venclova a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul sau a sfidat birocratia profitocratica. Mama lui Adam Michnik a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi.

Am analizat pe larg propria mea relatie cu parintii mei, cu alte rude apropiate, in volumul de dialoguri „Ghilotina de scrum” aparut intr-o editie revazuta la Polirom acum cativa ani (tema e analizata in adancime in dialogul cu Adriana Babeti). Ma grabesc sa adaug doua lucruri: mai intai, faptul ca tatal meu nu a facut parte niciodata din CC, nu  a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat in si pentru Securitate.  A crezut in comunism, a propagat ideologia comunista, a fost un idealist, un „true believer”. Dar nu voi nega niciodata ca a facut parte din structurile care au impus indoctrinarea comunista. Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am detinut proprietati in Romania comunista, nu detin asemenea proprietati nici in cea post-comunista.  Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirata de ratiuni profesionale si morale.  Daca ar exista un fel de predestinare, ori o maledictiune care ar interzice diferentele de viziuni dintre generatii, omenirea ar fi ramas pe veci osandita sa repete gestul lui Cain fata de fratele sau Abel (Scria Victor Hugo: „un eternel Cain tue a jamais Abel”). Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris „Parinti si copii”.

Prea putini dintre copiii nomenklaturii din Romania au urmat aceasta cale si ma intreb de ce. Exista chiar un fel de reactie ultragiata cand vorbesti despre rolul lui Valter Roman (impingand devotiunea filiala in directia mistificarii istorice, Petre Roman continua sa-l priveasca drept un „anti-stalinist”, cand documentele arata ca Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor si al lui Dej in eforturile de a distruge vointa de rezistenta a lui Imre Nagy in timpul deportarii din Romania, la Snagov); fata lui Pantiusa si a Anei Toma da interviuri din Israel, aparute la Bucuresti in „Jurnalul national”, in care vorbeste despre „omenia” tortionarului suprem din epoca stalinismului dezlantuit in Romania; Serghei Niculescu-Mizil si Oana Mizil, fiul si nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt ofuscati cand se spune cine a fost tatal respectiv bunicul lor, un activist care a stat pana la capat langa Ceausescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul.

Pe langa acestia, mai sunt si locuitorii subteranei, gata sa azvarle cu noroi in cei care indraznesc sa lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care isi exprima informat, rational si coerent opiniile. Ma gandesc la acei indivizi imorali, autodesemnatii procurori colerici, poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate, perorand in numele unei stranii corectitiduni istorice, care (des)considera anticomunismul ca fiind, in oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberala, un alibi pentru extrema dreapta.  Ca si cum faptul ca Stalin a manipulat si a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opozitia democratica fata de ambele  totalitarisme. O simptomatologie si o taxonomie a acestor reactii ar fi extrem de instructive si de benefice.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 23rd, 2011

„Parasailing” în Mexic

Eram în ultima zi de vacanță în Cozumel, Mexic. Nu vroiam sa se termine niciodată. Căutam cu înfrigurare o ultimă experiență, o amintire pe care să o duc cu mine în Toronto. Ochii mi-au căzut pe un anunț aflat pe plaja argintie: “parasailing”. M-am hotărât pe loc, iar experiența pe care am trăit-o a intrat în „cartea” celor mai frumoase momente ale vieții mele.

Am fost ridicată de o parașută uriașă, trasă de o barcă cu motor cu viteză mare, transformată într-un “zmeu” uman, suspendată la sute de metri deasupra apelor de smarald ale golfului Mexic. A urmat plutirea lină, dedesubtul norilor pe care ai impresia că îi poți atinge cu fruntea, minute lungi de relaxare și încântare.

Ce am simțit? Descătușare, libertate deplină, liniște și pace. Mintea îmi era eliberată de orice fel de gânduri și probleme cotidiene. Îmi plimbam ochii încântați deasupra apelor nemărginite, plaja era atât de departe, oamenii abia se zăreau, ca niște puncte marcând o existență efemeră. Vroiam să absorb toată frumusețea, senzațiile și atmosfera într-o clipă eternă.

Imagini și trăiri de neuitat, pe care le voi prețui de-a lungul vieții mele.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Amenda de 400RON/hectar pământ nelucrat? O decizie cu mari consecințe…

ianuarie 23rd, 2011

Serpeste, prin gura unui secretar de stat de la Ministerul Agriculturii apoi si prin vocea ministrului Agriculturii,  s-a lansat  intentia guvernului de a amenda (zic ei) cu 400 RON fiecare hectar de pamant nelucrat din tara asta. Dupa unii, masura ar urma sa intre in vigoare din aprilie 2011, dupa altii abia din 2013.

Media, mai ales cea on-line, a prins imediat de veste si pe  forumuri se poarta in aceste zile  discutii  rationale sau nu despre aceasta masura. Ea este putin cunoscuta populatiei largi pentru ca nu a beneficiat de mediatizare prin marile canale. Ca de obicei media on-line a fost mai pe faza.

Unele date statistice arata ca in Romania sunt 1,3 milioane hectare de pamant nelucrat. Dupa patronate  ar fi 2,5-3 milioane de hectare nelucrate.

Amenda care se prefigureaza ar fi de fapt un impozit pentru cei ce au pamant si nu-l lucreaza. Indiferent de motive.

S-a pornit de aici o dezbatere deocamdata pe forumuri si parerile sunt  impartite.

In prezent, pentru fiecare hectar de pamant  lucrat sau nu (arabil sa fie) poti sa soliciti acordarea subventiei care este de 130 euro/hectar. Jumatate din suma este asigurata de UE, jumatate  de statul roman.

UE a solicitat Romaniei  sa permita cetatenilor europeni rezidenti sa poata sa cumpere pamant agricol inainte de 2014. Proprietarii de pamant,  batrani si saraci ,care nu pot sa mai lucreze pamantul, vor fi ademeniti de  samsari sa vanda ieftin  ca sa scape de el si sa nu platesca impozit.

Consecintele sunt mari si tin de modelul de tara de care tot am vorbit si  pe care nimeni nu vrea sa-l ia in serios. Vom reveni.

Pana atunci va invit la dezbatere. Pareri pro si contra.

Una din ele o gasiti aici: http://nelucraciun.wordpress.com/2011/01/16/ce-se-intampla-cu-pamanturile-nelucrate-picatura-care-umple-paharul-dezastrului-pdl/

O alta aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/3-argumente-pro-si-3-argumente-contra-impozitului-pe-terenul-nelucrat-57590.html

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/19/amenda-de-400ronhectar-pamant-nelucrat-o-decizie-cu-mari-consecinte/

Ce merge bine în economia României?

ianuarie 23rd, 2011

Ma puteti acuza oricand de pozitivism excesiv. O fac constienta ca asa putem razbi; ca asa pot echilibra lumea noastra incarcata atat de negativ. Voi privi acum partea plina a paharului care e departe de a fi plin pana la refuz.

I. Evoluţii economice interne pozitive
II. Mai bine chiar decat in UE?

I. Evoluţii economice interne pozitive

Conform Deloitte Business Sentiment Index, ajuns la a patra sa ediţie, România a înregistrat o accentuată îmbunătăţire a nivelului de încredere cu privire la perspectivele financiare ale companiilor. 63% dintre directorii executivi chestionaţi sunt optimişti (în creştere cu aproape 48% faţă de prima ediţie, cea din septembrie 2009, şi de peste trei ori mai mult faţă de ediţia anterioară, din aprilie 2010). Respondenţii români şi-au recăpătat cel mai mult încrederea în disponibilitatea creditării – 87% dintre cei chestionaţi consideră că acest tip de finanţare a devenit mai accesibil, faţă de numai 53% în urmă cu şase luni. E cel mai mare procent de răspunsuri pozitive înregistrat în cele şase ţări incluse în studiu (România, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Croaţia).

Reluarea creşterii economice a fost susţinută de exporturi: în primele 11 luni ale anului 2010, acestea au înregistrat un avans de 27,2% faţă de primele 11 luni ale anului 2009, concomitent cu o apreciere reală a monedei naţionale faţă de euro (6,78% pe parcursul anului 2010 comparativ cu anul 2009). Importurile au cunoscut o evoluţie pozitivă mai moderată, de 19,5% în primele 11 luni ale anului 2010.

Tot pentru primele 11 luni ale lui 2010 au înregistrat creşteri, comparativ cu perioada corespunzătoare din 2009,producţia industrială (5,1%) şi productivitatea muncii în acest sector (17,5% în primele 10 luni ale anului 2010 faţă de primele 10 luni din 2009), valoarea cifrei de afaceri şi valoarea comenzilor noi din industrie (11,3%, respectiv 25% în primele 11 luni ale anului 2010). Cifra de afaceri din comerţul cu autovehicule şi motociclete a crescut atât faţă de luna precedentă (10,9%), cât şi faţă de noiembrie 2009 (13,8%), ca de altfel şi cifra de afaceri în servicii de piaţă prestate populaţiei (13,4% în primele 11 luni din 2010 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2009).

Creditul neguvernamental a crescut în noiembrie 2010 cu 3,5% faţă de noiembrie 2009, în timp ce valoarea creditelor acordate populaţiei a cunoscut un avans de 1,2% (în noiembrie 2010 faţă de noiembrie 2009). Asistăm deci la o uşoară reluare a creditării din partea sectorului bancar, pe fondul creşterii nivelului de încredere în capacitatea de relansare a economiei româneşti şi a programelor guvernamentale care susţin relansarea creditării, sprijinind atât băncile, cât şi beneficiarii de credite (cum ar fi Prima Casă).

Comparativ cu anul trecut, am asistat îl luna noiembrie a anului 2010 la o creştere a înclinaţiei populaţiei spre economisire, fapt concretizat în creşterea depozitelor populaţiei cu 5,4%. Tendinţa nu trebuie privită neapărat prin prisma reducerii consumului, ci si ca sursă de alimentare a investiţiilor, într-o perioadă în care e vital ca acestea să reprezinte pilonul principal al relansării economice.

Efectele reformei sectorului public au început să se vadă în reducerea cu aproximativ 3 procente a consumului colectiv de la nivelul administraţiei publice în primele trei trimestre ale anului curent faţă de primele trei trimestre din 2009.

La rândul său, rata şomajului a scăzut în decembrie 2010 până la nivelul de 6,87%.

II. Mai bine chiar decat in UE?

Sfîrşiturile şi începuturile de an aduc inevitabil cu ele diverse clasamente, foarte prizate şi, de multe ori, foarte utile. Ma rezum aici la performanţele României comparativ cu media europeană. Iată câteva dintre cele cu temă economică.

Dinamica anuală a costurilor orare cu forţa de muncă plasează România pe locul 2 în UE-23 (pentru care există date disponibile), în trimestrul al III-lea al anului 2010, faţă de trimestrul III anul 2009, creşterea înregistrată fiind de 6.3%, faţă de media europeană de 1.2%.

Datoria publică, exprimată ca procent din PIB, poziţionează România pe locul 4 în UE-27, în anul 2010, fiind de 30.4% din PIB, faţă de media europeană de 79.1% din PIB (conform ultimelor date comparabile si disponibile la Eurostat).

Dinamica lunară a producţiei industriale poziţionează România pe locul 4 în UE-18 (pentru care există date disponibile) în luna noiembrie a anului 2010. Creşterea înregistrată a fost de 1.6%, mai mare decât media europeană de 1.4%. Dinamica anuală a producţiei industriale plasează România pe locul 9 în UE-18 (pentru care există date disponibile) în luna noiembrie a anului 2010, creşterea înregistrată fiind de 6.5%, faţă de media la nivel european, de 7.8%. Creşterea valorii adăugate brute din industrie plasează România pe locul 7 în UE-26 (pentru care există date disponibile), în trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de trimestrul anterior. Valoarea adăugată brută a crescut cu 2.4%, faţă de media europeană de 0.6%.

Dinamica exporturilor totale plasează România pe locul 5 în UE-27, în perioada ianuarie-septembrie 2010 faţă de perioada ianuarie-septembrie 2009, creşterea fiind de 26%. În trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de acelaşi trimestru din anul 2009, dinamica exporturilor poziţionează România pe locul 6 în UE-27, creşterea fiind de 16.5%. Media europeană s-a situat la 10.9%. Dinamica importurilor plasează România pe locul 7 în UE-27, ţara noastră fiind printre ţările cu dinamică ridicată a importurilor. Importurile au crescut cu 4.9% în trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de trimestrul anterior, peste media europeană de 1.7%.

Rata şomajului poziţionează România pe locul 8 în UE-27, în luna noiembrie 2010. Avem o rată a şomajului de 7.3% (pe trimestrul al III-lea al anului 2010) faţă de media europeană de 9.6%, numărându-ne printre ţările europene cu cele mai mici rate ale şomajului.

Toate aceste cifre arată că lucrurile încep să se mişte. Ce nu surprind ele decât în filigran este nevoia de a continua eforturile spre o bună gospodărire a muncii şi a investiţiilor, spre cultivarea încrederii.

Articolul a fost preluat cu acordul autoarei de pe http://www.andreeavass.ro/blog/2011/01/ce-merge-bine-in-economia-romaniei/

WHAT IS AN AMERICAN?

ianuarie 23rd, 2011

It seems so long ago, I was sitting in a classroom on the other side of the ocean, having recited the “Pledge of Allegiance” to our flag then opening up a battered hardcover book of World Geography on another Thursday morning at Veazie Street School in Providence, Rhode Island.  Back then, I thought about what other kids were doing all the way over in places like, Egypt, Panama, Fiji, or Nigeria.  Did they have to study every week for those stupid spelling bees, had they learned how to make ice forts, and did they get up really early on Saturday morning to go over to their friends’ and play hopscotch?  Did they hate the peas that their Mom always added to the meatloaf dinner plate?  Or did they even see peas at all over there?  The answers to those questions and more would elude me for years until these eventful days in service with the Peace Corps.

Here in Romania, there have been countless opportunities to ask these questions, observe people at work and at play, and get some of the answers which were the impetus and the reason for my own necessity to take the road of the Peace Corps. What I’ve learned has not been concrete or definitive.  Much like the borders and boundaries of every city, state, country or continent on earth, the lines on the map are fluid, they change and change again.  Maybe not so frequently or with obvious imagery, yet they do change and transform.  They have real or imaginary lines, because of war or governments, elections, weather, natural disasters, individuals and simply time.

The country of Romania is one of those places which continues to transform.  Its people are ready to embrace many of the freedoms and amenities which were absent during the decades of communism and in the first few decades post-communist rule, they hold onto traditions born centuries ago with simultaneous fervor.  I’ve been lucky to be sent here where the old meets the new and as a teacher, it’s especially gratifying to see how my students grow by leaps and bounds into the 21st century as part of the European Union.  They are eager to know all about my life in South Carolina as an American and I always ask them this “million, gazillion” dollar question:  “What IS an American?”

American Roulette - Did We Invent That?

Usually they’ll respond by saying, “You, Miss Natalie” or “Barack Obama” or “The American Idol” or “rich people” or “somebody who eats a lot of hamburgers”.  Yes, it’s that varied and that amusing.  But the truth is…it’s a hard question to answer and one that is as complex as our own biology.  In order to help them understand, the conversation in my class turns to the things that I can share–our similarities.  Yes, some of us love baseball and apple pie, but who invented those things and are you not a true American if you prefer to eat Sushi and play rugby?   It’s a tough call and one that I sincerely hope to explain a bit at a time to everyone who will come to know me along this journey.  I do know now that they see me as not the different teacher, but “a” teacher who has come from far away to instill some of what I know while learning about them and their world.

And teaching itself is more amusing each day.  Between the lessons about history and the lessons about grammar and the lessons about culture, there’s always some little interjection or comment that sends me into big grins and chuckles and some days outright laughing out loud.  For example, during an assignment on cinquain five-line poetry, one of the little girls asked me to come over as she had a question.  I thought she needed some help selecting an adjective or two for her National Geographic photograph which she was instructed to describe using the poetry model.  Heck no!  During the intense workout on paper for all the rest of the class, she asked me if I knew Justin Bieber.  I said, “Well not personally, but I bet he did his work in class to get on YouTube!”  Fifth grade, you know how they are…

Michael Jackson and Cristoforo Columbo Front and Center

We have plenty of time in class for the kids to get opinionated and so when we have discussions about anything, even though you can try to rein them in, at the end of the day, it always comes down to the kids expressing their own personal tastes for music, clothes, games, travel, food, movies, etc.  Gee, what do you know?  Kids are after all kids, right? Well, not a week goes by without hearing the words “Michael Jackson” or “pizza” or “Harry Potter”.

It also gets really funny when they go on tangents during activities in class.  Like during Jeopardy game in the eighth grade when one guy screamed “Mexico” for every question in the Cities of the Globe category.  And in the fourth grade, one of the boys quipped, “Money in the bank!”, when I said the word money during a lesson on plurals.  They just crack me up.

With all the fun and games, teaching is serious stuff.  It’s my duty each and every class to inform, guide, help, enlighten and otherwise prepare them, not only with knowledge of the English language but of other facets of our big and interesting planet. I really don’t miss any chance to share some aspect or other of the diversity of my own country and allow them to realize that that which seemed so strange is really not so at all.

othing Like an Oreo Cookie from the Good Old US of A Right Here in Bucharest at the Mega Image

Do they love to sleep late when they can?  Is it really fun to see the monkeys and lions at the zoo?  Would they want to have their birthday surprise party last an entire weekend? Is winning a game with your volleyball team exciting?  On holidays isn’t it great to be spending time with our family and friends?  Don’t you think that you have wonderful towns and charming country-sides and beautiful places and a unique history here? Usually, as you might expect, the answers are not so foreign.  It’s my cue then to open up the book of experiences in my own head and come up with entertaining and solid ways to make those comparisons and parallels stick.  That’s why I continue to pose the questions, allow for honest answers, take it all in with a bit of humor when necessary and feel great at the end of the day that these students of mine, whether or not they ever do visit the U. S. (Which I hope and pray that they will someday…I’ve given them all open invitations) will be able to see America and Americans as diverse, complex, interesting, different, similar in a host of ways, and people who they’d like to get to know.  I hope that they hereafter will not think that all Americans are cut from the same mold and that all of them are so different than they are, because we’re not. Yes, not all of our heritage, customs, traditions, and preferences are the same, but whose are?  I am pleased as punch that I’ve gotten the chance through the Peace Corps to meet them and I know for a fact that after I’ve left, they’ll be able to answer that “million/gazillion” dollar question a bit better.

Regarding those general impressions of Americans, a Romanian friend of mine told me this:

“When I  was a child,  we were craving the American movies, songs, but we had them just here and there, everything was censored. In American movies, the love scenes were cut, you did not see them in the theaters. Therefore, some movies did not make sense…We all looked up to the Americans, considering them as FREE people, COOL people, not necessarily rich, even though we all had the chance to see DALLAS, with its few hundreds episodes.”

She also said that her impressions changed once she met different people and traveled outside of Romania.  Then she told me this:

Now, I know only one thing: we are all human beings, we are all alike and the differences which might exist, due to the circumstances, places we grow up and live, make us just more interesting and beautiful.”

My point exactly.

I wonder how the question will be answered one day, or if it will ever be answered completely at all.  Being an American, even though we have a common geographical location, our U. S. Constitution, and our “stars and stripes” flag which represents all of our American pride and young but gloried history, I still think it seems kind of impossible what with 50 states, 57 different dialects of English, (not to mention all the other languages spoken in the U.S.), and scores of people of different ethnic origins to think about with their own traditions, customs, likes, dislikes, dreams, plans and routines which come to us from places all around this earth  I had immigrant grandparents and great-grandparents who came to America from Eastern and Western Europe.  They came there not to blend in or to lose what their own values or heritage was.  No, they came to be part of a country which accepted those things and more. I’d like to think that in the future, our humanness will trump the distance between the countries we were born in.  And in the end, when someone asks the question,“What is an American?”,  it will no longer just be about popular culture, old stereotypes or artificialities on television commercials.  And by the same token, when someone asks me what is a Romanian, well, they’ll hear a mouthful of things that I know which have amazed, comforted, held me in their grasp, and been the some of the most informative and incredible revelations and remembrances of my life because of the people here who shared them with me.

Now getting back to a few of those other questions I wanted answered back in grammar school…Eventually I found out that a lot of us hate peas, it’s harder to learn the difference between gheata, ceata, and inghetata in Romanian than it is to spell mellifluous,  hopscotch is played exactly the same, and they can make the coolest ice forts and snow castles around in Romania.  Now if I could just get to Fiji to see how they make theirs.  I think that Lady Gaga, David Beckham, the Energizer Bunny and even George Forman who sells those great hamburger grills would love to know.

Marcel Iancu – evreu și sionist (3)

ianuarie 23rd, 2011

(urmare din numarul precedent)

Dupa citeva luni (6, din afirmatiile fiicei sale), deci in 1939, artistul revine in Romania si isi continua pregatirile, in scopul emigrarii spre Palestina mandatara. Evenimentele se precipita, Marcel Iancu nu mai poate profesa ca arhitect, nu-si poate expune creatiile; cu ajutorul unor prieteni, intre care Militza Petrascu, isi procura o foaie de drum si vizele necesare, care ii confera dreptul de a pleca spre Palestina, impreuna cu sotia si cele doua fiice, pe cale maritima si terestra, prin Turcia, Siria si Irak. Va intra in Palestina prin Liban.

Documentul de familie alaturat contine juramintul lui Marcel Iancu, depus la consulatul britanic in 14.1.1941, viza pentru Palestina, precum si viza de tranzit prin Turcia.

Va prezint si inventarul obiectelor pe care familia Iancu le va lua la drum, acesta fusese aprobat in lunile noiembrie si decembrie 1940, asadar inaintea Rebeliunii Legionare si a Pogromului de la Bucuresti.

Pe ultima pagina sint specificate obiectele de uz personal, intre care 600 de desene si 150 de uleiuri pe pinza si carton, creatii ale artistului. Nu toate au ajuns cu el in Palestina, deoarece Marcel Iancu a trebuit sa mituiasca, pe drum, la punctele de frontiera.

Intr-un alt document, eliberat de consulatul britanic din Bucuresti (Certificate of origin and interest), se mentioneaza ca Marcel Iancu, din str Paleologu nr 5, Bucuresti, isi expediaza sie insusi, pe adresa str. Maze 54, Tel Aviv, 2220 kg de obiecte de uz personal. Acest act este datat 31 ianuarie 1941, 10 zile de la dezlantuirea Pogromului.

Misu Goldschlager (Costin) asasinat in Pogromul Legionar

In ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionara, Pogromul de la Bucuresti, in care sint ucisi, torturati si jefuiti numerosi evrei din capitala. Cumnatul lui Marcel Iancu, Misu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului Jacques Costin, este asasinat de legionari, iar cadavrul sau pingarit. Scurt timp dupa Pogrom, familia Iancu paraseste in graba Romania, pe un drum intortocheat si anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv. Doua manuscrise ale artistului sint edificatoare: „Arta mea si sionismul”, conceput in 1980 si  publicat in „Shevet Romania” (Tribul Romania) – nr 8-9 (septembrie 1980, Tel-Aviv) si „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”.

Multumita fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns in posesia manuscrisului  „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, din care numai un fragment a fost tradus in ebraica si engleza si introdus in catalogul expozitiei On the Edge (Kav Kaketz, Pe muchie), organizata de muzeul Janco-Dada in 1990, sase ani dupa incetarea din viata a artistului, prezentind 80 de desene, avind ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatal sau a simtit un impuls dureros de a-si asterne pe hirtie amintirile tragicelor evenimente. Nu stiu cind a scris Marcel Iancu aceste rinduri, imediat dupa Pogrom, in ianuarie 41, sau la mare distanta, in perspectiva timpului. Pogromul din Bucuresti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fara indoiala, Marcel Iancu stia (parte din familia sa, din partea mamei, era originara din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iasi (27-29 iunie 1941), si de deportarea si asasinarea evreilor in Transnistria, din ordinul Maresalului Antonescu.

” Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse” este o marturie zguduitoare, voi insera doar citeva citate:

[…]

„Iar in ultimul timp parola de lupta contra”dusmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusa, leitmotivul care a adus in laba salbaticilor din legiune noi surse de venituri si sange.”

[…]

In timp ce legionarii inarmati pana in dinti se baricadasera cu tancuri, tunuri mici si mitraliere in palatul corpului gardienilor din sos.Bonaparte (600 de barbati), in prefectura politiei (400 oameni) la sediul din str Roma,  si alte cuiburi de unde trebuia sa porneasca lupta, s’au vazut ministrii ca Radu Gyr, care indemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, si altii cari conducand baricade in oras, dupa ce oprisera intreaga circulatie a tramvaelor, taxiuri, varsand benzina, ordonand lupta pe strazi.

In tot acest timp se continua cu furie “ridicarea evreilor” de pe strazi, fara distinctie de varsta sau avut, fara alegerea locului unde sa fie anchetati sau schingiuiti ca ostateci, sau ca ultima prada a legiunei.

[…]

In tot timpul acestei lupte functiona pogromul, secerand sute si sute de nevinovati cari nu au cerut nici puterea si nu erau nici inarmati pentru aparare. A cazut floarea populatiei evreesti, decimata cu bestialitate si cruzimea celor mai intunecate timpuri ale istoriei.

[…]

In noaptea de Marti au fost scosi cu forta din case zeci de evrei in toalete sumare pentru a fi “anchetati”. Cei ce n’au lipsit de acasa, barbati si tineri care n’au reusit sa se furiseze la vre-un crestin ce nu i-a denuntat, caci au fost multi din acestia, au fost ridicati de aceeasi politie sociala, stransi in ganguri si sinagogi si carati cate 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare si executati in cursul noptii prin schingiuiri si impuscare. Sunt case in cari lipsesc cate 10-15 barbati cari n’au mai fost gasiti. Bineinteles ca dupa ridicarea barbatilor veneau echipe speciale de talhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars in strada. Nici unul din cei carati nu s’au mai intors. Macelul a inceput cu barbatii gasiti in sinagogi Marti seara. Au fost stransi familii intregi, parinti cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii intregi, zeci de oameni au fost ridicati cu forta, dusi in paduri si impuscati. Rabinul Guttman, denuntat de preotul parohiei a trebuit sa vada cu ochii sai cum cei doi fii ai sai au fost impuscati pentru ca s’au impotrivit la ridicarea tatalui lor. El singur a scapat impuscat fara rana mortala, stand toata noaptea culcat pe trupul rece al copiilor sai.

[…]

Cautand printre cadavre la institutul medico legal s’au gasit urmele celor mai fioroase fapte contra constiintei omenesti.

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovati. Limbi taiate, ochi scosi, degete si maini taiate, piele jupuita de vie, corpuri taiate si atarnate cu inscriptia “Koser” in abatoare, trupuri injunghiate, capete taiate si organe taiate, iata bilantul eroismul legionar. Dar daca instinctele criminale si “razbunarea crestineasca “ nu a avut toata satisfactia, trebue sa inchei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate pana la piele in padurea Jilavei si jefuite de dintii din gura, de unghii si cadavrele violate.

[…]

Cine a planuit acest nemaipomenit macel si jaf, a putut deslantui cu atata cruzime pogromul care va ramane in istoria antisemita ca un exemplu de bestialitate, de groaza si de josnicie omeneasca? Cine a avut interesul sa tarasca in noroi numele acestei tari? Unde a adus legiunea si capitanii sai crestini numele de roman?

Recitind si descifrind manuscrisul “Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, marturie a marelui artist, si comparind-o cu traducerea in ebraica si engleza a fragmentelor inserate in catalogul expozitiei On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, imi permit sa remarc citeva amanunte, care pot contribui la intelegerea si plasarea textului in timp.

Desi in catalog se mentioneaza ca acest text a fost scris de Marcel Iancu in ianuarie 1941, imediat dupa Pogrom, tind sa cred ca marturia a fost pusa pe hirtie mai tirziu. Sa nu uitam ca familia Iancu a parasit in graba Romania, la putine zile dupa Rebeliunea Legionara si, desi artistul a inceput sa deseneze grozaviile crimelor, fiind inca in Bucuresti, avansez presupunerea ca acest text a fost conceput pe drumul intortocheat catre Palestina, sau in Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea ca, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului sau Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simtit nevoia sa-si exprime socul si durerea imediat dupa Pogrom.

Detaliile prezentate in manuscris indica preocuparea marelui artist, ca masacrul populatiei evreiesti din Bucuresti sa nu fie dat uitarii.

Precizez ca nu Pogromul de la Bucuresti si asasinarea cumnatului sau, Misu, l-au determinat pe Marcel Iancu sa paraseasca Romania, hotarirea fusese luata cu doi ani inainte, dupa decretarea legilor rasiale.

(urmarea in numarul viitor)

Vlad Solomon (C) – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

6 din 7 în Seven Summits – Coco a reușit Mt. Vinson din Antarctica

ianuarie 23rd, 2011

Coco Popescu in Punta Arenas, inainte de zborul spre Antarctica

Crina Coco Popescu a atins marti, 4 ianuarie, cel mai inalt varf al Antarcticii – Mt. Vinson  în cadrul expeditiei internationale ”Antarctica 2010 – 2011”.

Aceasta reusita reprezinta un nou record mondial de varsta pentru Romania, Coco devenind cea mai tanara alpinista din lume care ajunge pe acest varf. De asemenea este si prima alpinista din Romania care reuseste ascensiunea lui Mt. Vinson.

„A fost o ascensiune lunga, de aproape 12 ore, dar nu mi-a pus probleme deosebite, ma asteptam la o zi lunga de varf. M-am miscat bine si desi eram evident cea mai tanara, ritmul impus de Alex, Mario si Max mi-a convenit de minune. Dupa aproape 18 ore de la plecare, pe o vreme buna dar cu  -30 – 35 de grade, dupa o coborare cu mici peripetii, am ajuns din nou la caldura sacului meu de dormit” povesteste COCO. „Acum suntem din nou in tabara de baza din Patriot Hills si astept urmatoarea ascensiune, pe Sidley. Voi trimite si fotografiile pe care le-am facut dar asta doar cand vine primul avion aici, altfel nu avem cum.”

Obiectivele lui Coco in cadrul expeditiei din Antarctica sunt escaladare Mt.Vinson si Mt. Sidley – cel mai inalt varf, respectiv cel mai inalt vulcan de pe continent. Daca si ascensiunea pe Sidley reușește, Coco ar putea fi prima alpinistă din lume care incheie circutul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele 7 continente.

Programul expediției “Antarctica – 2010 – 2011”:

24 Decembrie – plecare din București pe ruta Paris – Atlanta – Santiago de Chile – Punta Arenas;

26 Decembrie – întâlnire în Punta Arenas cu reprezentanții organizatorilor, 7 Summits Club și Antarctic Logistics & Expeditions;

27 Decembrie – briefing-ul expediției cu reprezentanții 7 Summits Club și Antarctic Logistics & Expeditions( ALE);

28 Decembrie – verificarea echipamentelor;

29 Decembrie – decolare pe ruta Punta Arenas – Patriot Hills (tabăra de bază ALE din Antarctica);

1 Ianuarie – zbor cu avion ușor de tip Cesna din tabăra de bază de la Patriot Hills spre tabăra de bază de pe Mt. Vinson;

1 Ianuarie10 Ianuarie – ascensiune Mt. Vinson;

11 Ianuarie – întoarcere în tabăra de bază ALE din Patriot Hills.

13 Ianuarie – zbor de apropiere catre Mt. Sidley, plecare din tabăra Patriot Hills;

14 Ianuarie23 Ianuarie – marș de apropiere, ski și ascensiune pe Mt. Sidley;

24 Ianuarie – întoarcere în tabăra de bază Patriot Hills;

25 Ianuarie – întoarcere în Punta Arenas (Chile);

30 Ianuarie – plecare din Punta Arenas spre Santiago de Chile;

1 Februarie18 Februarie – Ascensiune Ojos del Salado (Atacama), program de aclimatizare pentru Everest (a cărui ascensiune este programată pentru primăvara 2011).

20 Februarie – plecare din Chile

22 Februarie – sosire la București.

Coco Popescu pe Cartensz Pyramid

Date despre expediție:

1. Seven Summits reprezinta circuitul celor mai inalte varfuri de pe fiecare continent:

– Aconcagua – America de Sud

– McKinley – America de Nord

– Carstensz Pyramid – Australia si Oceania

– Vinson – Antarctica

– Everest – Asia

2. Dintre aceştia, COCO are in palmares deja şase, Everestul fiind urmatorul obiectiv.

3. Prin ascensiunea reusita din 4 ianuarie pe Mt. Vinson, Coco devine:

– Cea mai tanara alpinista din lume pe acest munte;

– Prima alpinista din Romania pe mt. Vinson.

4. Seven Volcanoes  reprezintă  circuitul celor mai inalti vulcani de pe fiecare continent:

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

– Damavand – Asia

– Giluwe – Oceania

– Ojos del Salado – America de Sud

– Pico de Orizaba – America de Nord

– Sidley – Antarctica

5. Dintre aceştia, COCO a urcat deja şase (Elbrus, Kilimanjaro, Damavand, Giluwe, Ojos del Salado, Pico de Orizaba);

6. Ascensiunea pe Mt. Sidley în Antarctica în ianuarie 2011 i-ar putea aduce titlul de (”Cea mai tânără) prima alpinistă din lume care a terminat circuitul Seven Volcanoes”;

7. Expediția ”Antarctica 2010-2011” este organizată de 7 SUMMITS Club;

8. Este prima expediţie sportivă pe Mount Sidley, cel mai înalt vulcan din Antarctica;

9.Coco are ca obiective ascensiunile  pe Mount Vinson si Mount Sidley ;

10. Sponsorii care au facut posibil ca alpinista Crina Coco Popescu să participe la expeditia internationala din Antarctica:  Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar si reprezentatii unor marci celebre de echipamente sportive: Salomon – imbracaminte si incaltaminte, Explorer Sport – skiuri, Beal – corzi si  Zeal – ochelari de ski ;

11. În expediție, Coco va fi însoțită de antrenorul și tatăl ei, Ovidiu Popescu, care va merge cu ea până în Punta Arenas – Chile.

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

12. Partenerii de ascensiune ai lui COCO in mt. Sidley – Antarctica sunt: alpinistul rus Alex Abramov, președintele 7 Summits Club și italianul Mario Trimeri, care intenționează să devină primul alpinist (bărbat) care încheie Seven Volcanoes (și care deţine în palmares circuitul Seven Summits ).

Coco Popescu pe Elbrus

Despre Crina Coco Popescu

– Crina Coco Popescu s-a născut în Râşnov şi escaladează munţi de la 6 ani;

– La 11 ani a urcat, în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat şi Mont Blanc;

– La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

– La 13 ani cucerea vârful Kazbek în Caucaz, Damavand şi Alam Kuh în Iran;

– La sfârşitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

– În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania şi Elbrus în Caucaz;

– În ianuarie 2010 a fost în expediţie în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe şi Carstensz Pyramid, iar în vara acestui an a escaladat Pico de Orizaba şi McKinley în America de Nord;

– La 16 ani Coco Popescu are şase recorduri în alpinism și un titlu de Maestru al Sportului;

– Anul acesta Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism si Escalada;

– Vrea să termine și circuitul Seven Summits până la împlinirea vârstei de 18 ani;

– În primăvara 2011 Coco are programată o expediție pe Everest.

Viitorul documentelor biometrice, azi!

ianuarie 23rd, 2011

România – o ţară sfâşiată de ambiţii tribale

ianuarie 23rd, 2011

Atunci cand exista atata incitare la ura, cand adevaruri elementare sunt calcate in picioare, cand amnezia este prezentata drept rememorare, cand eroii reali sunt uitati si impostorilor li se ridica statuie, trebuie sa sustinem valorile care ne leaga pe cei care ne opunem oricarui etnocentrism xenofob, oricarui colectivism gregar, oricarui tribalism josnic si injositor…
(Vladimir Tismaneanu – din corespondenta personala)

Continui să sper că nu totul este pierdut pentru România. Că în partida aceasta în care am nu doar senzaţia, ci chiar certitudinea că românii sunt un popor chinuit şi dezavantajat de urgiile istoriei, se va găsi totuşi un grup de jucători care să-şi dea mâna şi să se aşeze împreună pe rănile nevindecate ale ţării lor, închizându-le cu răbdare şi cu dragoste.

Ceea ce văd astăzi, aflat la mare depărtare de pământul meu natal, nu este decât o ţară sfâşiată de ambiţii tribale, chiar dacă triburile nu poartă neapărat denumiri etnice sau toponimice ci mai degrabă au etichete funcţionale politice şi de statut social, de tipul „foştii securişti”, „pensionarii”, „oamenii lui X”, „militarii”, etc. Totuşi continui să sper că o parte dintre ei se vor scutura într-o bună zi de boala cronică a îngustimii mentale şi vor reuşi să vadă puterea Unirii, aşa cum au văzut-o cu multe generaţii înaintea noastră, cei care de fapt au pus bazele României.

Lumea lui 2011, deşi aparent are foarte puţine lucruri comune cu lumea lui 1859, ar trebui să recunoască măcar un punct critic în viaţa ei, similar cu necesităţile sociale de acum 152 de ani: nevoia de Unire. De atunci, România a experimentat sau s-au experimentat pe ea tot felul de uniri: sub o singură coroană regală, la umbra zvasticii, împotriva zvasticii, sub talpa unui partid unic, în minciună şi prefăcătorie pentru a supravieţui, împotriva lui Ceauşescu şi a partidului unic, pentru Europa şi NATO şi câte şi mai câte. Cel mai unită este România în dezastre: cutremure, inundaţii. Astăzi, lipsită de scop şi viziune, dezbinată în respectul faţă de lege, în elementara dorinţă a propriei populaţii de a trăi în interiorul graniţelor ţării în care s-a născut, România nu mai este locuită de un popor ci de o adunătură de triburi care se mănâncă între ele.

Oare ce ar mai putea opri fărâmiţarea aceasta, atomizarea extremă a unei societăţi al cărui cel mai recent gest cu sens a fost participarea entuziastă la răsturnarea unei dictaturi? Au, la urma urmelor, românii nevoie de unire? (Poate vor răspunde si cititorii la această întrebare). Eu continui să sper că îşi vor da seama că au. Nu de unire împotriva altor popoare, a altor etnii, a unui preşedinte trecător sau a altuia. Românii au nevoie de acel tip de unire care să-i ajute să conştientizeze că străzile pe care aruncă nonşalant gunoaie sunt un bun comun. Că legile care îi protejează de crimă sunt un bun comun. Că omenia pe care o vor arăta semenilor lor se va întoarce într-o bună zi la ei înşişi, pe traseul unui circuit invizibil. Ei au nevoie să înţeleagă, mai mult ca oricând că acceptarea diversităţii, a alterităţii cu care au fost dăruiţi din plin ca popor reprezintă o avere şi nu un capăt de acuzare sau de dispreţ în ochii civilizaţiei contemporane.

Continui să sper că în 2011 România îsi va regăsi afinitatea într-o unire şi cu propria Diasporă, aceasta din urmă uneori frustrată, uneori îndurerată de necesitatea de a-şi părăsi ţinuturile copilăriei pentru a avea o maturitate decentă, uneori vexată de neregulile din ţară şi de ostilitatea cu care este privită, dar niciodată negându-şi originea sau dorinţa de a ajuta prin toate mijloacele, acolo unde ajutorul nu este deturnat sau tratat în bătaie de joc.

Continui să sper că se vor ridica funcţionari publici, de la poştaşul din comună şi până la preşedintele ţării, care vor începe prin a fi ei înşişi exemplu de respectare a legilor, de decenţă în viaţa personală, de refuz al nepotismului şi mitei. Care vor denunţa corupţia, în loc să-şi facă din ea o saltea mai pufoasă decât a altora.

România are nevoie mai mult ca oricând de unire în numele unor idealuri, capabile să se afle în competiţie pentru poziţiile decidente în viaţa publică, prin votul democratic obţinut în 1989 cu preţul vieţii atâtor nevinovaţi ucişi, „nu se ştie de cine” nici acum, după mai bine de 20 de ani.

Continui să sper că România se va uni şi va reuşi să iasă, pe cale paşnică şi definitiv din ventuzele lipitorilor care îi sug sângele de zeci şi zeci de ani. Şi nu mă refer doar la grupuri obscure care, sub acoperirea unui fals patriotism, fură tot ce pot. Mă refer şi la obiceiuri, la religie, la superstiţii, la igiena personală, la respectul faţă de vecin, faţă de client sau faţă de angajator, la multiple moşteniri culturale care, din 1859 şi până în 2011 ar fi trebuit să se schimbe mult mai mult decât s-au schimbat în realitate deşi iată, şi azi, lucrul care le lipseşte cel mai mult românilor, oriunde s-ar afla, este Unirea.

Pulverizarea adevărului și declinul civilității

ianuarie 23rd, 2011

Invadati de mesaje mediatice adeseori stupefiante, confruntati cu ceea ce regretatul Marian Papahagi, intr-o discutie purtata la Cluj, in 1991, numea disparitia normelor, asistand la atatea schimbari la fata si schimonosiri ale unor fapte empirice lesne verificabile, traim intr-adevar o bulversare a a valorilor (spre a relua titlul recentului volum de Dan Tapalaga).  Claritatea morala este anatemizata si zeflemisita drept o nascocire a unor maniaci radicali.  Evident, lucrurile se schimba atunci cand e vorba de “amicii nostri”.  In cazul lor, mult-hulita “obsesie a dosarelor” devine o intreprindere altruista.  Clisee de o crunta banalitate ni se servesc drept adevaruri revelate. Procesele de intentie tin locul rationalitatii dialogice.  In locul unor discutii profunde despre politicile publice, se aud imprecatii, rechizitorii, chemari la lupta.

Discernarmantul se evapora, ni se spune ca totul este egal cu totul (everything goes, nothing matters), ca nu exista repere obiective, referinte demne de creditul nostru necontrafacut.  Te referi uneori la fapte precise, istoric demonstrabile, ti se raspunde sarcastic: “Exista fapte si fapte”.  Siluirea adevarului se face in numele unul alt adevar, ezoteric, posesiune a unor grupuri de initiati.  O ideologie a crimei sociale este cumva scuzata pentru ca, ni se spune cu falsa ingenuitate, avea scopuri nobile.  Se recurge cu cinica voluptate la duble standarde.  Scrii despre incetarea din viata a unui mare disident si distins diplomat ceh, esti admonestat pe forumuri ca ii promovezi pe fostii comunisti.  Scrii despre Monica Lovinescu, te trezesti taxat drept admirator al lui Ernst Nolte.  Afirmi ca Romania nu traieste azi intr-o dictatura politieneasca, ca este o hiperbola agitatorica fara acoperire in realitate, ca dictatura inseamna represiune, violenta, cenzura, anihilarea libertatilor civice, suprimarea scocietatii civile, ti se pune eticheta de apologet al lui Traian Basescu.  Am primit din partea prietenului Valentin Stângă textul de mai jos, o incitanta reactie la articolul meu despre “Omul post-totalitar” (el insusi un comentariu provocat de articolul lui Andrei Plesu din “Adevarul”):

Constat, cu o oarecare blazare, că nu mai avem organ pentru adevăr. Nu mă refer, aici, la un handicap metafizic, la ramolirea contemplativităţii, la incapacitatea de a depăşi cognitiv plafonul imanenţei. Am în vedere mai degrabă o gravă carenţă a discernământului sublunar, paragina judecăţii subtile, goetheene aş spune. Suntem, simultan, fanatici, suspicioşi, zeflemitori şi marţiali. Vrem condamnarea comunismului, dar pronunţată de un areopag şic, cu cochetării marxizante, care să păstreze neştirbit idealul din spatele atrocităţilor istorice. Vrem polemici, confruntări de idei, verdicte pasabile, însă refuzăm a priori prezumţia de bună-credinţă a interlocutorului. Vrem diagnostice, răspunsuri, soluţii, lămuriri care să nu contrazică, însă, umorile, tabieturile, obsesiile şi răzgâielile noastre. Agora românească a devenit un amestec de vendetă şi iarmaroc. Nuanţa, neutralitatea destinsă, acribia fără stindard au părăsit scena. Până şi un enunţ de tipul “Toate ciorile sunt negre” e, la limită, partinic. Făcându-l, rişti să ţi se reproşeze, în cutare hebdomadar sau pe zidul infinit al forumului, că preferi dictatura albului, că ai periculoase antipatii ornitologice, că faci propagandă deghizată simbolistic ş.a.m.d.

Prin urmare, adevărul s-a pulverizat într-un joc de artificii ideologice. El nu mai e moşit, ca-n efortul maieutic, nu mai poate fi obţinut prin dialog, colocviu sau la capătul unor pertinente reflecţii solitare. Adevărul a ajuns un prefabricat afectiv de baricadă, o marotă schematică şi pompoasă totodată, în slujba teribilismelor şi a resentimentelor spiritului local.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/19/pulverizarea-adevarului-si-declinul-civilitatii/

Preia AIE2 năravurile comuniștilor cu „verticala puterii”?

ianuarie 23rd, 2011

Guvernul trebuie să se detaşeze de moştenirea lăsată de PCRM, care aplica pe larg răfuiala cu raioanele controlate de oponenţii politici

Guvernarea actuală este hotărâtă să schimbe starea lucrurilor. Aceasta o cere emergenţa integrării europene, precum şi debarasarea de practicile guvernării comuniste. În corespundere cu relaţiile dintre centru şi regiuni în statele UE, Chişinăul tinde să aplice modelul european de extindere a autonomiei administraţiei locale. Una dintre priorităţile Guvernului Filat-2 este “descentralizarea puterii”, susţinută de toate componentele Alianţei pentru Integrare Europeană-2. Măsurile planificate vor viza înlocuirea “verticalei puterii” cu implementarea normelor europene în domeniu. Decentralizarea nu reprezintă doar un “moft politic” pentru detaşarea de moştenirea lăsată de Partidul Comuniștilor (PCRM,) care aplica pe larg răfuiala cu raioanele controlate de oponenţii politici, folosind distribuţia inechitabilă a resurselor bugetare. De calitatea procesului respectiv va depinde dezvoltarea propriu-zisă a regiunilor, integrarea lor in sistemul naţional economic, sustenabilitatea dezvoltării lor inclusiv în domeniul social, umanitar etc. Imitarea acestui proces sau realizarea lui întârziată pot avea repercursiuni asupra integrării europene a regiunilor şi respectiv capacităţile lor de a absorbi fondurile europene, aflate ulterior la dispoziţie.  Totuşi, există riscul că actuala-vechea guvernare va înfăptui această reformă de o manieră politizată, înlocuind fosta “verticală a puterii” cu una nouă, dar deja “pro-europeană”.

Alegerile locale, o miză uriașă

Deocamdată nu este clar când anume vor avea loc alegerile locale şi acest lucru este legat pregătirele interne ale partidelor din AIE -2, care vor să dea o lovitură puternică comuniştilor, care deţin întâietatea în multe raioane din nordul şi sudul ţării. De amenajarea contextului politic vor depinde foarte mult rezultatele finale, undePCRM , Partidul Liberal Democrat (PLD) şi Partidul Democrat (PDM) vor obţine cele mai multe voturi. Comuniştii, graţie activităţilor de pregătire pentru referendumul constituţional din 5 septembrie 2010 şi desigur participarea satisfăcătoarele la scrutinul pentru parlamentare. Liberal-democraţii şi democraţii vor conta mult pe resursele administrative de care dispun în prezent, dar şi pe “investiţiile” electorale masive in mai multe raioane. Partidul Liberal (PL) va încerca sa se concetreze exclusiv pe localităţile unde au cele mai mari şanse, în special în Capitală, din cauza constrângerilor economice, precum şi a resurslor umane limitate. Adevărata surpriză a alegerilor locale va fi prestaţia AMN, care a înregistrat un eşec de amploare la alegerile din noiembrie 2010.

În mare parte, aceste alegeri pot pune capăt conflictelor din “raioanele pro-comuniste” si centrul “pro-european”, dar pentru asta se cere o mobilizare a forţelor din cadrul AIE2. Oricum comuniştii nu vor să-şi piardă poziţiile, ajustându-şi acţiunile pentru extinderea raioanelor “roşii”. Provocările cele mai mari sunt legate de performanţele fostelor şi actualelor partide de putere (PLDM, PDM, PL şi AMN), dacă unele vor reuşi să repete succesul din 2010, iar altele (AMN) se va reabilita, atunci PCRM va trebui să renunţe la antagonizarea raioanelor loiale lor cu puterea de la Chişinău. Există riscul ca situaţia să nu se schimbe dramatic şi ca opoziţia comuniste să pună pe baricade aliaţii săi din regiune. Calitatea şi bilanţul procesului electoral va depinde de faptul dacă va fi sau nu ales Preşedintele ţării. Or, acest succes poate avea impact politic serios în favoarea imaginii AIE-2, punând în dificultate comuniştii.

Cel mai probabil se vor păstra poziţiile pe plan naţional, lucrurile se pot schimba la nivel de raion, unde fie comuniştii, fie partidele de la guvernare îşi pot îmbunătăţi rezultatele. În continuare trebuie urmărită evoluţia AMN, care cel puţin până la alegerile parlamentare din 2010 avea priză la publicul din regiuni.

Chișinăul anticommunist, disputat între membrii AIE

Cred ca Chisinaul oricum va aparţine în final unui partid din cadrul Alianţei, deoarece în turul doi populaţia oricum va vot împotriva comuniştilor. Dar există câteva condiţii care pot răsturna planurile celor AIE2, fie că e vorba de PLDM sau PL. Nu este clar ce rol va juca liderul AMN, Serafim Ureachean, si cat de mult va putea acesta să influenţa atmosfera electorală din capitală. De asemenea, anumite probleme pot apărea în urma competiţiei dure pentru fotoliul primarului, în special între PL şi PLDM. Totodată, incomodităţi electorale pentru forţele AIE2, inclusiv pentru unul din vicepreşidinţii PL, Dorin Chirtoacă.

De ce NU doresc cetăţenia oferită de Ungaria

ianuarie 23rd, 2011

Rândurile care le voi scrie aici se datorează unei întrebări simplă şi bine intenţionate, puse de redactorul meu şef de la Realitatea Evreiască. „Vei cere şi cetăţenia maghiară”?.(Vara trecută, una dintre primele legi votate de noul parlament ungar a fost de a acorda cetăţenie maghiarilor care trăiesc în ţările vecine dar şi celor din Diaspora). Răspunsul meu a fost nu şi în cele ce urmează am să şi explic de ce.

Conform legislaţiei ungare, îndeplinesc criteriile cerute –  vorbesc ungureşte şi pot dovedi prin acte că străbunicii, bunicii şi chiar părinţii mei în primii ani de copilărie au trăit în Imperiul austro-ungar, mai mult, străbunicii proveneau din vestul Ungariei iar bunicul meu din partea tatălui a venit la Arad, oraşul meu natal, de la Budapesta. Pentru autorităţile ungare nu este un impediment că sunt evreică.

Îmi amintesc cum, în anii ’90 când se desfăşura în România dar nu numai scandalul legitimaţiilor de maghiar (care ofereau şi oferă avantaje materiale maghiarilor de dincolo de graniţe), am participat la Tuşnad, la faimoasa Universitate de vară şi l-am putut asculta pe Viktor Orban, era în timpul primului său mandat de premier şi explica foarte înfocat avantajele legitimaţiei. Cineva din public l-a întrebat dacă şi evreii vorbitori de maghiară s-ar bucura de acest drept iar răspunsul lui Orban a fost un da categoric. Acum, când s-a început depunerea cererilor pentru cetăţenie, presa din Ungaria a scris despre marele interes trezit în…Israel faţă de acest demers.

Statul român recunoaşte dubla cetăţenie iar în România nu există nici un obstacol ca, cu acest statut să ocupi chiar funcţii publice. Personal , am declarat întotdeauna că aparţin şi culturii maghiare,  (în fond până la şapte ani nu vorbeam decât ungureşte şi şi acum îmi face o mare plăcere să vorbesc această limbă), o apreciez la cel mai înalt nivel, neuitând bineînţeles marea contribuţie a evreilor în crearea culturii moderne din Ungaria, indiferent în ce domeniu, Deci nu am nici un fel de resentimente în acest sens.

Desigur, intervine Auschwitz-ul unde au murit aproximativ 40 de membri ai familiei mamei mele, originară din Târgu Mureş, deportaţi de către autorităţile horthyste.Dar poate că nici acesta nu ar fi un motiv, deviza mea, preluată de-altfel de la statul Israel în relaţia sa cu Germania este “să ierţi dar să nu uiţi”. Aceasta în condiţiile în care vinovaţii ]şi asumă vina şi se căiesc, aşa cum a făcut Germania.

Din păcate, cel puţin la ora actuală, nu văd o astfel de atitudine din partea conducerii statului ungar, a unei părţi din clasa politică maghiară. Trendul naţionalist care se manifestă în ţara vecină, diferitele măsuri luate  facilitează intensificarea rasismului, a antisemitismului. Un singur exemplu. Deunăzi, a început o campanie împotriva unui grup de filosofi unguri liberali, o parte dintre ei evrei, printre care Agnes Heller, binecunoscută şi apreciată şi în Occident, cu catedră la universităţi americane. Pretextul a fost sponsorizarea de către guvernul precedent socialist-liberal a unor lucrări de specialitate ale acestor filosofi care, după părerea celor care au lansat atacul, erau inutile şi nu corespundeau valoric banilor alocaţi. Motivul era atât de transparent încât până şi intelectuali din dreapta spectrului politic au  vorbit de un antisemitism mascat..

Aşa că, oricât de tentantă ar fi oferta guvernului ungar care mi-ar asigura accesul fără viză în Statele Unite (oricum n-am la cine să mă duc ) şi intrarea, fără să stau la coadă, în spaţiul Schengen, (până la urmă tot ne vor primi şi pe noi), eventual dreptul de a vota în alegerile din Ungaria ( să se bucure Viktor Orban că refuz , aş vota împotriva Fidesz), răspunsul meu este nu. Şi cred că aceste câteva argumente sunt suficiente.

Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu – „Istoria benzii desenate româneşti 1891-2010”

ianuarie 23rd, 2011


Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu – „Istoria benzii desenate româneşti 1891-2010”
Editura Vellant, 2010
ISBN 978-973-1984-64-3
268 pagini

În toamna anului 2010, a fost lansată „Istoria benzii desenate româneşti 1891-2010” la Salonul European de Bandă Desenată organizat în spaţiul expoziţional de la Teatrul Naţional – Galeriile MNAC– etajele ¾ . Autorii acestui volum sunt Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu.

„O lume şi o istorie în două dimensiuni (şi o infinitate de nuanţe)” ne precizează în prefaţa albumului ex-ministru istoricul Adrian Cioroianu, discret admirator al genului care ne mărturiseşte că „banda desenată românească a trecut şi prin perioade cu mult mai grele decât cea prezentă. A depăşit şi vicisitudini mai mari. Această criză economică va trece, cu siguranţă. Actuala criză morală (şi de identitate) care ne afectează ca români cred că va trece şi ea, cu victimele de rigoare. Dar banda desenată românească va reuşi să treacă peste. Pe hârtie şi/sau pe pixeli – nu contează – ea va dăinui. Ea va rămâne acolo, unde a fost întotdeauna, de la primul contur sau erou care a aprins fantezia copilului din noi: acolo în inima şi în mintea noastră”.

Autorii sunt scriitori, desenatori, animatori şi bedefili în acelaşi timp, Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu.
Prezent prin anii ’86 prin cenaclurile literare sf craiovene, scriitorul Dodo Niţă este cunoscut pentru articolele sale publicate de-a lungul timpului despre BD,. Putem enumera o serie de volume apărute sub semnătura sa: „Istoria Benzii Desenate Româneşti” (editura SFVA, Craiova, 1992),”Dicţionarul Benzii Desenate din România” (editura Aius, Craiova, 1996 şi respectiv MJM, Craiova 2005), „Europa Benzilor Desenate” (editura Polmedia, Bucureşti, 2001), „Tintin en Roumanie” (editura MJM Craiova, 2003 şi 2007), „Vârsta de aur a benzii desenate româneşti” (editura MJM Craiova, 2004), „Livia Rusz – o monografie” (editura MJM Craiova, 2009), „Puiu Manu – o monografie” (editura MJM Craiova, 2010). A colaborat la „BD Guide 2005 – Encyclopedie de la Bande Desinnee internationale” (editura Omnibus, Paris, 2004) capitolul dedicat BD-ului din România.
Pentru contribuţia sa majoră la „promovarea francofoniei în România prin intermediul benzilor desenate”, Dodo Niţă a fost decorat de către statul francez cu titlul de Cavaler al Ordinului „Les Palmes Académiques” în 2001 şi cu titlul de Cavaler al Ordinului „Leopold al II-lea” (Belgia) în 2006.

Graficianul Alexandru Ciubotariu a absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi cu o diplomă dedicată istoriei benzii desenate mondiale. De la grafica de revistă şi de carte până la timbre şi benzi desenate, fiind premiat la saloanele de gen naţionale şi internaţionale, Alexandru Ciubotariu a realizat până acum şase cărţi de benzi desenate şi un album street art („Pisica pătrată”, editura Vallant 2009).

Prima revistă numită „Amicul copiilor” apare la 1 aprilie 1891 la editura Socec din Bucureşti „sub preşedinţia lui B.P.Haşdeu şi avându-i directori pe Zamfir C. Arbure şi Ştefan Basarabeanu. Toţi trei erau prieteni şi veneau din Basarabia”. Influenţa acestui gen vine de altfel, prin filiera austriacă şi mai puţin, prin cea francofonă, cum s-ar crede.

O istorie extrem de interesantă, avand ca protagonişti reviste (Amicul Copiilor, Revista Copiilor, Universul Copiilor, Scânteia Pionierului, Arici Pogonici, Luminiţa, Licurici, Pionir, Jobarat, Cutezătorii, Şoimii Patriei etc.), almanahuri (Almanahul Copiilor, Almanahul Anticipaţia, Almanahul Cutezătorii etc), cărţi şi albume a peste 150 de autori (textieri şi desenatori) care au încântat prin creaţiile lor mai multe generaţii, mulţi cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi: Constantin Jiquidi (1865-1899), Aurel Jiquidi (1896-1962), Ed Arno, Gusti, Nicolae Batzaria (1874-1952), Marin Iorda (Marin Iordache, 1901-1972, autorul lui „Haplea”), Maria Iorda, Aurel Petrescu (1897-1948), Nell Cobar (1915-1993), Neagu Rădulescu, Pascal Rădulescu, Al. Clenciu, Matty (Matei Aslan, 1924-1995), Marga Ştefănescu, Puiu Manu (Vasile Baciu, 1928 – ), Livia Rusz (1930- , stabilită în Ungaria), Nic. Nicolaescu, Etta Zukerman (1919- , stabilită în Franţa, cu o carieră artistică impresionantă sub numele Lise Marin) Burschi Gruder (1928-2010), Sandu Florea (1946, stabilit în USA), Albin Ştefănescu, Vintilă Mihăescu, Pompiliu Dumitrescu, Dumitru Negrea, Ion Popescu-Gopo (1923-1989) Felicia Avram (Andrassy), Deak Ferenc, Eugen Taru (1913-1991), Valentin Tănase ş.a.

Structurată în trei mari capitole: „Vârsta de Aur (1891-1947)”, „Socialism şi BD (1948-1989)” şi respectiv, „Banda desenată contemporană (1990-2010)”, această retrospectivă asupra artei BD, reuşeşte să analizeze istoric şi estetic, un subiect până acum insuficient abordat de către istoricii de artă, creatori sau fani.
Realizată cu pasiune, acurateţe şi obiectivitate, „Istoria benzii desenate româneşti 1891-2010” reprezintă un sistem artistic de referinţă care a reuşit să se impună de-a lungul timpului, în cea de-a noua Artă, ca formă imuabilă de cunoaştere a omului.

Cocalarul și vinul sfințit (Povestire de Bruno Stefan)

ianuarie 23rd, 2011


Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de București: un ins certat cu școala și cu bunul simț, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-și umfla mușchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete și lanțuri de aur la gât, îndrăgostit nebunește de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam și-i dădea pe Adi Minune și Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala și cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a șoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulți vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut și i-a tăiat cu cuțitul. În ciuda sesizărilor la poliție el era de neatins, iar reclamanții se trezeau imediat cu mașinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltratați ori nevestele hărțuite. Am înțeles că poliția era neputincioasă în fața lui abia la a treia sesizare, când polițistul de proximitate m-a luat de-o parte și mi-a spus să o las mai moale cu nemulțumirile dacă vreau să nu o pățesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peștele celor mai multe prostituate din cartier și organizatorul celor mai multe activități comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine și când are dreptul să joace fotbal pe terenul școlii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente și toate reparațiile și acțiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voința lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin și de oamenii din banda lui chiar în fața blocului. Făcându-mă că nu știu că ei mi-au spart apartamentul și că ei știu de sesizările mele la poliție împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promițându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul și mă așteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu și o ploaie de pumni și lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neașteptat:

–          Haideți băieți să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la țară și nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul și-a făcut efectul și limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine și chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând și povestind vrute și nevrute, râzând cu ei și arătându-mi simpatia față de stilul lor de viață, am ajuns după câteva ore să devenim apropiați. Abia ținându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn și a decretat:

–            Dom` profesor e de-acum fratele meu și tre` să spuneți tuturor băieților că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor față de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat și m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie și deși multe apartamente au mai spart în zonă și chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată și chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărți și două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau și le răspundeam la fel, deși mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la ușa mea și-mi cereau ba o bormașină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o școală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gașca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internațional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la ușa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut și cum m-am împrietenit cu hoții, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobișnuit dintre ”cei buni” și ”cei răi”, dintre interlopi și universitari, făcând din relația noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre pușcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja șmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deținuților și unul din cei mai influenți puscăriași. Discuțiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori și grație lui deținuții și gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu și mi-au povestit numeroase cazuri neobișnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole și studii de caz. Am reușit să obțin de la conducerea administrației centrale a pușcăriilor autorizația să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial și scăzută din pedeapsă. Cu această autorizație am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susținute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiționată, el reușind să iasă din pușcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile și micii pentru toți cocalarii zonei. Însuși Adi Minune și Vali Vijelie au venit și au cântat la această petrecere, iar versuri precum: ”pușcărie, pușcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori ”n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el și le-a cerut maneliștilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. ”Dom` profesor ești deștept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la ușa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea și despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism și avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulțumit pentru ajutor și a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobișnuit pentru el. S-a spovedit și apoi a plecat la mânăstirea Neamț să se călugărească.

Banda lui și-a continuat activitatea la fel cum și-o continuase și în timpul detenției lui, dar mai puțin agresivă, mai puțin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse țări la furat. Cei rămași s-au băgat în politică și i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin și al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ștergea tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente și personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câțiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult și eu. Călugărul care mă însoțea mi-a șoptit că cel care vorbește este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorințele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulți călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă și să dea mâna cu  presedintele României, mai ales că venise cu o donație importantă pentru cele mai multe schituri și chilii românești. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul și are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toși călugării au făcut atunci câțiva pași înapoi, iar starețul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut așa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenție – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care și-o mângâia cu niște degete foarte lungi și subțiri. Se diferenția de ceilalți călugări și preoți întâniți pe muntele sfânt prin corpul extrem de slab și ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă și pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi și ne spunea câteva vorbe care ne amuțeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorința i se va împlini abia peste alți 3 ani (”ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare și orice-ai face nu vei reuși să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-și înșele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de mașină pe care l-a avut în urmă cu un an și jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, așa cum făcuseră și cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi și m-a întrebat:

–          Dom` profesor, nu mă recunoști?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalți pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiași persoană cu Mădălin. Ceafa groasă și tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subțire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele și ghiuluri erau acum subțiri și golașe, lanțurile de aur de la gât erau înlocuite de un șnur de care avea agățată o icoană despre care călugărul însoțitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipește de câțiva ani.

–          Mădălin? – l-am întrebat nesigur.

–          Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aștept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei și ceilalți pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neașteptată.

–                      Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ți mulțumesc că mi-ai deschis ochii.

–                      Despre ce vorbești? – l-am întrebat. Despre experiența noastră prin pușcării?

–                      Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în fața ochilor și mi-a spus să renunț la stilul meu de viață și să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viață. Preotul mi-a spus că mă aștepta, că și lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte pașii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamț, iar după ce am primit numele Varnufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia  pustnicului Visarion, care murise recent – o peșteră săpată în stâncă lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieșea din ea până la cer. Am fugit la țărm și am văzut că lumina însoțea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată și am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agățată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine și ea m-ajută să văd în oameni bolile și nefericirile lor, minciunile și greșelile vieții lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinților Părinți cu o siguranță pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docți profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia și bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganței și violenței din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărțire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin și mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluțu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi și lui Adiță Frumușelu.

Ajuns în București am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paști. M-au primit cu bucurie și mi-au cerut mai multe informații despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el și despre schimbarea constatată, după care ne-am despărțit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toți 7 au plecat spre Athos. Dacă și ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt și să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aș face țara mai frumoasă, infracționalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al Președintelui Traian Băsescu.

–                      Ești nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoateți ideea asta din cap.

Bruno Stefan

Poezii de Ion Burnar

ianuarie 23rd, 2011

Născut la Dragomireşti, judeţul Maramureş (24 octombrie 1947).

Poet, eseist, jurnalist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Scriitorilor

Francofoni şi al Asociaţiei Ziariştilor Români.

Preşedinte al Cenaclului Literar Baia Mare

şi al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.

.

Balada omului simplu

Stau în mijlocul vostru

ca un turn cu ceas

la care în graba voastră

nu vă uitaţi deloc

doar într-o dimineaţă

de nu mai sunt la locul ştiut

auziţi cum bate-n pieptul vostru

o inimă mai puţin.

Poezia

Arta de a înşira soladaţii

cu puştile bine încărcate

în cel mai perfect lanţ de trăgători

ca duşmanul să se convingă

de frumuseţea pierderii

celei mai importante bătălii

ale sale.

Apa

Poetul moare-ntotdeauna după război

cu tratatul de pace ieşit din buzunare

generalii îl ucid tocmai bine

să nu mai existe dubii că mai e cineva

pe câmpul de luptă,

sângele lui necesar ca apa sâmbetei

spală toate păcatele noastre

la defilare să fim

strălucitori şi cu cizme de rouă

în picioare.

Împotriva inerţiei?

ianuarie 23rd, 2011

Alunec.

E o cale pe care nu mi-am putut-o imagina;

Printre oameni pe care nu îi cunosc.

Sania de sub masa ignoranţei mele

Îmi dă impresia că sunt scutit de juliturile vieţii.

De sus îmi faci semne disperate să mă întorc.

Dar cum?

Împotriva inerţiei?

Aici e frig.

E un întuneric de culise în plină lumină.

Rămân cu satisfacţia că nu te-am luat

Să cădem împreună.

Ne furişam printre oameni… Poem de Valentina Becart

ianuarie 23rd, 2011

Şi eu şi tu…

ne strecuram în liniştea dimineţii

ca-ntr-un vis nechemat –

de nu s-ar trezi

vreo minte rătăcită

să ne-ntrebe ( chiar şi şoptit)

„nu ştiţi cumva, cât e ora?”

/

Şi eu şi tu…

ne furişam printre oameni

ca-n mijlocul unei păduri

cuprinse de flăcări…

ar fi păcat

ca vreun rebel răzvrătit

într-un elan naiv

să stingă

această „ardere de tot” –

/

Şi eu şi tu…

alunecam în mare

ca-n liniştea unui mormânt

ce rost mai au scafandri!

pământul reavăn

nu va şti niciodată

cine-i sinucigaş

şi cine

„erou” anonim…

/

Valentina Becart

Soledad

ianuarie 23rd, 2011

Bate ploaia în fereastră

Vin corsarii de mă prad’

În chilia mea albastră,

Te quiero Soledad

Şi ascult cum cântă-ntruna

Doru-n mine de nomad

Ploile curgând ca runa

Te quiero Soledad

Noaptea viscolul cum sapă

Apele ce nu mai scad

Că s-a-nchis ultima trapă,

Te quiero Soledad.

Întâlnire de gradul 3

ianuarie 22nd, 2011

 

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 22nd, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Andy Coulson: grandoarea și decăderea unui “spin-doctor” londonez

ianuarie 22nd, 2011

Șeful comunicațiilor de pe lângă oficiul premierului britanic, Andy Coulson, a demisionat ca urmare a unui scandal privind interceptări telefonice de pe vremea când era editor al tabloidului duminical News of the World.

Coulson, care a fost comunicatorul șef al liderului Partidului Conservator și, din luna mai, premier al Regatului Unit, David Cameron, încă din 2007, a citat ca motiv al retragerii sale presiunea mediatică neîncetată care nu i-a permis să se concentreze asupra muncii sale.

El a negat toate acuzațiile care i se aduc, iar premierul Cameron l-a lăudat ca pe un “membru strălucit al echipei sale”.

Scandalul datează din noiembrie 2005, când apariția unui articol despre o accidentare la genunchi a Prințului Harry, fiul cel mai tânăr al Prințului moșetnitor, Charles, a dat naștere unor suspiciuni cu privire la interceptarea mesajelor pe telefoane mobile de către reporteri de la duminicalul News of the World.

În ianuarie 2007, reporterul tabloidului care acoperea familia regală, Cliva Goodman, a fost condamnat la patru luni închisoare pentru tentativă de accesare a mesageriei vocale a unor membri ai familiei regale. Complicele său, detectivul particular Glenn Mulcaire, a fost trimis la închisoare pe șase luni sub aceeași acuzație.

Tot atunci, Andy Coulson a demisionat din funcția de editor la News of the World, negând însă faptul că retragerea sa ar fi fost determinată de scandalul “hacking”-ului (accesarea ilegală a mesageriei vocale). Coulson a susținut în mod constant că a fost vorba doar de un reporter “pungaș izolat”.

Dar cotidianul de centru-stânga The Guardian a declanșat o campanie împotriva lui  Coulson, pe parcursul căreia a fost lansată acuzația că News of the World a reușit să obțină acces ilegal la comunicațiile a peste 3000 de persoane. Acum, unele dintre aceste celebrităţi şi-au anunţat intenţia de a da în judecată News of the World pentru încălcarea dreptului la viaţă privată.

În ultimele zile a ieşit la iveală indicii că nu doar News of the World, ci şi alte tabloide britanice ar fi recurs la această tactică intruzivă. Acest duminical londonez are un tiraj de circa 3,5 milioane de exemplare în fiecare săptămână și adeseori știrile lansate aici au implicații imediate în viața publică britanică.

Jurnalism şi politică

Dar aici nu e vorba doar de moralitate şi respectarea drepturilor omului, ci şi de politică. Ca toate publicațiile din trustul de presă al magnatului de origine australiană Rupert Murdoch, News of the World și-a schimbat în 2009 sprijinul politic, de la Laburiști la Conservatori, după 13 ani de fidelitate față de fostul partide de guvernământ.

Andy Coulson este ceea ce se cheamă un “spin-doctor”, adică un om de PR, un manipulator politic, creditat cu transformarea imaginii Partidului Conservator după o lungă perioadă de opoziție, ceea ce l-a ajutat pe David Cameron în campania electorală din primăvara lui 2010, când a readus pentru prima oară în 13 ani partidul său la guvernare.

Din acest punct de vedere, Coulson e o variantă de dreapta a lui Alistair Campbell, predecesorul său pe vremea premierului Laburist Tony Blair, cu diferența că este mai discret și mai puțin abraziv.

Liderul Laburist, Ed Milliband, a profitat de ocazie ca să-l critice pe Cameron că nu s-a delimitat niciodată de spin-doctor-ul său și a afirmat că un astfel de scandal va afecta imaginea premierului.

Deși poliția și procuratura au conchis anul trecut că Andy Coulson nu a încălcat în vreun fel legea, acum cererile ca el să fie re-investigat s-au întețit.

Soarta lui Andy Coulson nu este singulară în viața publică din Marea Britanie. Ea dovedește că până și lumea brutală a jurnalismului tabloid britanic nu este guvernată de legea junglei și că până la urmă abuzurile ies la suprafață, iar cei răspunzători trebuie să dea, într-un fel sau altul, socoteală.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 21st, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Iar despre pensii, când mai îmbătrâniţi!

ianuarie 21st, 2011

 

Antonescu sacrifică cota unică de dragul alianței cu PSD

ianuarie 21st, 2011

Liderul Partidului Național Liberal (PNL), Crin Antonescu, a anunțat că este dispus să renunța la cota unică de impozitare a veniturilor – 16% – în vigoare la ora actuală, în schimbul parității cu PSD în ceea ce privește candidații în alegerile parlamentare din 2012. Consiliera economică a prim-ministrului Emil Boc, Andreea Paul-Vass, a oferit la solicitarea revistei ACUM următoarea reacție:

Interesele politice pe termen scurt umbresc uneori ratiunea si omoara complet vigilenta si interesele reale ale romanilor. O astfel de propunere, venita din partea Presedintelui PNL, imi pare greu acceptabila pentru economistii de dreapta si pentru buzunarele romanilor care aleg sa munceasca mai mult si mai bine, care aleg sa fie mai educati si mai bine platiti sau care au initiative antreprenoriale.

In opinia mea ar fi o grava eroare. De ce spun asta? Pentru ca niciuna din tarile care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv de impozitare. Mai mult de atat, cota unica a strabatut drumul in mai putin de 15 ani de la “imposibil de aplicat” spre “inevitabil de aplicat“. Cota unica nu a simplificat doar administrarea fiscala, dar a favorizat acumularea de capital si a condus la cresterea eficientei muncii. Chiar si in conditiile crizei financiare, niciuna din tarile cu sistemul cotei unice nu a renuntat la el.

Iesirea din sistemul cotei unice in blocul central si est european ar crea  un dezavantaj competitiv semnificativ, greseala pe care Romania trebuie sa o evite. Cu atat mai mult cu cat eforturile in regiune se concentreaza:

– pe diminuarea cotelor unice,
– pe gestionarea individuala a surplusului de venituri si orientarea lor spre investitii, economisire si consum de catre contribuabili si nu de catre politicieni/stat,
– pe competitivitate economica datorata cresterii atractivitatii pentru investitiile straine.

Or Bulgaria, Ucraina, Cehia sau Rusia aplica deja cote unice mai reduse decat in Romania.

Veniturile fiscale ca pondere in PIB au crescut imediat dupa introducerea cotei unice, iar cei care spera ca introducerea cotelor progresive ar putea sa le potenteze se insala. Mai degraba, evaziunea fiscala si exceptiile de la
cota unica de impozitare explica parte buna din capacitatea redusa de colectare a veniturilor la buget comparativ cu alte state din regiune. Nicidecum aplicarea cotei unice.

Sustinatorii sistemului progresiv evita sa recunoasca public ca acesta nu a adus niciodata venituri fiscale mai mari in Romania ca pondere in PIB comparativ cu cota unica. Nu mai adaug ignoranta lor pentru cresterea semnificativa a
PIB-ului si ca urmare a introducerii cotei unice.

Sustinatorii sistemului progresiv evita sa ia in calcul salariul minim si mediu pe economie, precum si repartizarea salariatilor pe grupe de salarii brute realizate. Statele care aplica impozitarea progresiva au in general o prima
transa de venit exceptata de la impunere. Aceasta transa este generoasa, uneori cu mult mai mare decat 12 salarii medii pe economie din Romania. Populatia se concentreaza la noi in zona castigurilor salariale brute la care in multe
din statele europene ele raman exceptate complet de la impunere fiscala.

Vedeti cazul Spaniei, care aplica cota 0 la veniturile anuale de mai putin de 17.707 euro anual (dar o cota progresiva de pana la 43%) sau al Austriei pentru veniturile anuale de sub 11.000 euro (dar o cota progresiva de pana la 50%) sau al Greciei pentru veniturile anuale de sub 10.500 euro (dar o cota progresiva de pana la 40%) in 2010. Cei care invoca echitatea sociala mai mare in cazul cotelor progresive alimenteaza o iluzie amara in absenta solutiilor de fond pentru gravele probleme economice actuale ale Romaniei. Incearca doar sa mimeze o protectie sociala similara tarilor dezvoltate, dar pe care Romania nu si-o poate permite inca multi ani de aici inainte.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 20th, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Aşa ai învăţat tu că se poartă cozorocu’?

ianuarie 20th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 19th, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Găsise metoda să nu mai fie bănuit de studii superioare

ianuarie 19th, 2011

„Primăria Clujului n-a soluţionat problemele romilor relocaţi, ci le-a agravat”

ianuarie 19th, 2011

În 17 ianuarie 2011, după  o lună de la evacuarea familiilor de romi de pe strada Coastei şi mutarea lor de către Primăria Municipiului Cluj-Napoca în „locuinţele sociale” de pe Pata Rât, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Babeş-Bolyai, Asociaţia Amare Prhala şi Fundaţia Desire din Cluj, în parteneriat media cu TVR Cluj, au organizat dezbaterea publică Relocarea romilor şi consecinţele ei sociale. La eveniment au participat peste o sută de persoane, reprezentând European Roma Rights Centre (ERRC), organizaţiile membre ale Alianţei Civice a Romilor din România (19 la număr, printre care Romani Criss şi Fundaţia Ruhama), Asociaţia PAKIV România, Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi, Fundaţia Română pentru Comunitate, Copii şi Familie, Asociaţia Habitat for Humanity România, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, Asociaţia Studenţilor Romi Romano Suno, Fundaţia Wassdas, Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice, Asociaţia Studenţilor Universităţii Babeş-Bolyai, precum şi angajaţi ai Inspectoratului Şcolar Judeţean, Direcţiei de Sănătate Publică, Agenţiei Naţionale pentru Romi Biroul Regional Nord-Vest şi ai Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. A fost prezent consilierul prezidenţial pentru problemele  minorităţilor naţionale. Au participat şi patru persoane din partea persoanelor relocate, care şi-au prezentat punctul de vedere.

Direcţiile responsabile din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, deşi invitate la dialog, au transmis punctul lor de vedere printr-o scrisoare deschisă, căreia i s-a dat citire la începutul dezbaterii.

În urma discuţiilor s-a conturat o imagine clară a situaţiei celor 68 de familii care au fost dislocate de pe strada Coastei şi mutate în locuinţe modulare din zona Pata Rât, printr-o acţiune fulger (15, 16 şi 17 decembrie, incluzând şi notificarea privind depunerea cererii pentru „locuinţe sociale”), care a combinat intimidarea cu manipularea.

Confruntând situaţia prezentată în scrisoare cu cele constatate pe teren şi relatate de către cei în cauză, participanţii la dezbatere au ajuns la concluzia că:

Prin măsurile luate primăria nu a soluţionat problemele persoanelor relocate, ci le-a agravat, ignorând incluziunea socială şi zdruncinând situaţia unor persoane şi familii integrate în relaţii de muncă şi educaţie; a pus la dispoziţia celor relocaţi mai puţine locuinţe decât erau necesare şi a încălcat normele privind locuirea decentă şi mediul de viaţă sănătos, prin mutarea în locuinţe inadecvate, amplasate în imediata vecinătate a unor surse de poluare. Prin persuadarea locatarilor să semneze cererea pentru locuinţe sociale, primăria a ignorat interdicţia legală de a efectua evacuări în perioada de iarnă.

Participanţii au subliniat că este nevoie de intensificarea demersurilor pe plan local, naţional şi internaţional în vederea opririi constituirii unui ghetou stigmatizant în afara zonelor locuite ale oraşului, lângă surse de poluare a mediului, proiect care agravează consecinţele multiple ale sărăciei şi excluziunii sociale atât pentru cei relocaţi de pe strada Coastei, cât şi pentru cei vizaţi în viitor (posibil, strada Cantonului).

Inţelegând amploarea problemelor sociale cauzate sau accentuate prin dislocarea rezidenţilor de pe str. Coastei, participanţii au subliniat responsabilitatea autorităţilor locale pentru asigurarea serviciilor publice şi de asistenţă socială, respectiv soluţionarea unor probleme stringente: supraaglomerarea (până la 12 persoane în camere de 18m2), lipsa accesului la servicii medicale şi de îngrijire (pentru gravide, nou născuţi, copii, vârstnici, copil imobilizat în cărucior), pericolul pierderii locului de muncă, dificultatea frecventării grădiniţelor şi şcolilor unde erau înscrişi cei aproape 80 de copii şi bariere în calea utilizării unor servicii de sprijin comunitar.

În Apelul pentru solidaritate şi acţiune împotriva proiectului „Locuinţe sociale în Pata Rât” (accesibil şi pe http://femrom.ro/atitudinecivica.html), lansat la sfârşitul dezbaterii, participanţii şi-au exprimat dezacordul cu proiectul Primăriei, considerând că acesta reprezintă o manifestare a discriminării instituţionale, materializate prin segregare rezidenţială. Avocatul desemnat de ERRC (http://www.errc.org/) a prezentat participanţilor scrisoarea oficială semnată de ERRC, Asociaţia Amare Prhala şi Fundaţia Desire, scrisoare ce problematizează situaţia şi care a fost adresată Administraţiei Prezidenţiale a României, Primului Ministru al României, Primarului Municipiului Cluj-Napoca cât şi mai multor foruri internaţionale din domeniul drepturilor omului.

Organizatorii

Prof. Dr. Maria Roth

Prof. Dr. Enikő Vincze

Lect. Dr. Cristina Raţ

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 18th, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Cele trei dorinţe

ianuarie 18th, 2011

Cristian Pațurcă, bardul Pieței Universității, a încetat din viață

ianuarie 18th, 2011

Celebrul cantautor al Pietii Universitatii din 1990 a murit. Nu mai au importanta celelalte. S-a stins probabil ca o lumanare. Ramane acel imn care l-a facut celebru si care a fost fredonat de multi acum 21 de ani. Intru amintirea lui Paturca nu putem decat sa transcriem versurile cantarii lui:

Imnul golanilor

A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania

O gasca mare de golani ce-au alungat sclavia

Noi nu ne-am confundat nicicand cu oamenii de bine

Numiti si neocomunisti si fara de rusine.


Refren:

Mai bine haimana, decat tradator

Mai bine huligan, decat dictator

Mai bine golan, decat activist

Mai bine mort, decat comunist.


Vrem libertate, nu comunism si nici schimbari de forma

Si de aceea securisti, sa nu ne puneti norma.

Noi nu vrem neocomunism nici neolibertate.

Democratii originale si nici minciuni sfruntate.


Ne-ati intrebat ce vrem aici, dar stie toata tara

Noi sustinem punctul 8 de la Timisoara.

A cazut 473, ce tinea TVR

Legata in lanturile ei, dar tot degeaba e.


Alegeri fara comunisti,  fara nomenclatura

Si nu va temeti de golani fara coloratura.

Din cei care-au murit aici, ne-am reintors naluci

Sa nu mai fie cum a fost, macelul de atunci.


Versuri Cristian Paturca – Imnul golanilor de pe http://www.versuri.ro

http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/18/cristian-paturca-a-murit/

La locul accidentului

ianuarie 17th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 17th, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.

Am eşuat la testul compasiunii

ianuarie 16th, 2011

Pe parcursul anului 2010, declarat Anul luptei împotriva Sărăciei şi Excluziunii Sociale, au avut loc mai multe conferinţe şi s-au scris numeroase articole pentru a atrage atenţia asupra sărăciei copiilor şi a milita pentru ameliorarea acestei stări de fapt. Astfel, puternica organizaţie Eurochild a desfăşurat o campanie de anvergură sub genericul „Puneţi capăt pauperităţii copiilor”. Petiţia, iniţiată de ei şi semnată de 14.000 de persoane, cerea liderilor politici europeni să acţioneze cât mai rapid în interesul copiilor nevoiaşi. Conferinţa de la Örebro care a avut loc în luna noiembrie le-a prezentat participanţilor o imagine clară a diferitelor aspecte ale subiectului: răspândirea sărăciei în ţările din Uniunea Europeană şi din afara ei, modul de definire şi determinare a acesteia, precum şi programe pentru stăvilirea acestei situaţii.

Am avut şansa să particip la această conferinţă care a oferit o imagine comprehensivă asupra celor mai expuse grupuri de copii din Europa şi a problemelor cu care se confruntă ele (marginalizare, exploatare, dezvoltare în condiţii de stres, discriminare, vulnerabilitate, lipsă de perspective, eşecuri şcolare, absenteism şcolar, lipsa unui cămin, muncă la vârstă fragedă).

Însă cel mai mult m-au impresionat copiii sosiţi din diferite ţări europene care ne-au rugat să acţionăm pentru a modifica politicile şi practicile sociale cu impact asupra vieţii copiilor. Pe parcursul anului 2010, aceşti copii proveniţi din Belgia, Bulgaria, Cipru, Finlanda, Portugalia, Ţara Galilor şi Anglia au jucat rolul de ambasadori la Eurochild, reprezentând organizaţiile cale lucrează cu şi pentru copiii aflaţi în nevoie şi promovează participarea copiilor. Aceşti copii ne-au supus pe noi, cercetătorii şi avocaţii specializaţi în problemele lor, unui test pe care, mă tem că nu am reuşit să-l trecem. Pentru a ne servi o lecţie despre diferenţa dintre vorbă şi faptă, au pus doi adolescenţi (un băiat şi o fată de 16 – 17 ani) să joace rolul unor cerşetori tăcuţi şi liniştiţi, aşezaţi la intrarea în Castelul Örebro, din Suedia, care găzduia evenimentul. În seara aceea rece, vântoasă şi întunecoasă participanţii se îndreptau grăbiţi către recepţia unde îi aştepta o întrunire plăcută şi o cină suedeză gustoasă, inclusă în taxa de participare. Fiind în mare grabă, abia dacă au aruncat o privire către tinerii care aşteptau tăcuţi, un semn de compasiune. Nu pot şti la ce s-au gândit ceilalţi participanţi, dar în mintea mea s-au învălmăşit mai multe gânduri: Cum se poate întâmpla aşa ceva într-o ţară bogată?! Sunt convinsă că aici există servicii adecvate pentru astfel de adolescenţi! Poate că sunt dependenţi de droguri. Nu am să le dau bani,pentru că  nu este un mod profesional de a acţiona. Pot face mai mult decât să-mi arăt doar mila. Oare ce ar crede ceilalţi dacă aş face aşa ceva? Dacă le-aş da bani, i-aş încuraja să se mulţumească cu ceva mărunţiş şi să nu apeleze la serviciile sociale.

Iată câteva clişee care servesc adesea drept scuză pentru a masca lipsa chefului de a face ceva pentru copiii şi tinerii aflaţi în nevoie.

A doua zi, la încheierea conferinţei, am avut posibilitatea să vizionăm imaginile în care treceam cu pas grăbit pe lângă aceşti tineri, discutând veseli între noi, întorcând capul în partea opusă, evitând să le punem vreo întrebare, convinşi fiind că ne îndeplinim îndatoririle în alt mod. Micii delegaţi nu au fost de acord cu atitudinea noastră, pentru că aşteptau să intrăm în discuţie cu ei, să întrebăm ce i-a determinat pe cei doi adolescenţi să cerşească şi să nu îi etichetăm drept dependenţi de droguri, judecând numai după aspectul exterior. Ar fi dorit să arătăm măcar cel mai mic interes faţă de un minor aflat, în mod evident, în nevoie. Aşteptând să-i ajute alţii, ne convingeam pe noi înşine că aveam datoria de a nu intra în vorbă cu ei ( poate asta îi va îndemna să se ducă acasă). Adesea, când un copil vulnerabil are nevoie de noi, ne imaginăm că va fi ajutat de serviciile sociale. E drept că serviciile sociale din Europa au progresat mult, însă au mai rămas multe aspecte neacoperite şi mulţi copii şi adolescenţi aşteaptă compasiunea, interesul şi ajutorul nostru. În calitate de ocrotitori ai bunăstării şi drepturilor copilului, aşteptau de la noi să îi întrebăm ce i-a determinat să cerşească, dar noi am căzut în aceeaşi capcană ca mulţi adulţi care, judecând după cum arată, îi categorisesc drept drogaţi sau vagabonzi. Comportamentul nostru nu a diferit cu nimic de cel întâlnit în majoritatea cazurilor de acest fel. Ne-am permis să credem că nu era nevoie să ne amestecăm în viaţa lor, sperând că problema lor se va rezolva şi fără ajutorul nostru. (poate că adolescenţii aceia se vor vindeca sau se vor întoarce în sânul familiei iubitoare)

Insingurat in bucataria din suflet

ianuarie 16th, 2011

Bucataria  este o incaperea cu geamurile larg deschise catre lume si catre soare, si nu spatiu chircit, intunecat. La tara, in cartierele periferice ale oraselor de altadata mamele, bunicile gateau de zor impanzind stradele pietruite cu aromele cele mai felurite.

– De ce gatiti atat de mult ? iscodeau nepotii minunandu-se de oalele cele mari, de cantitatea uriasa de supe, garnituri si tave de prajituri.

Bucatarii inzestrati nu se pot limita niciodata la un numar redus de portii si asemenea instrumentistului ce isi canta partitura pe de rost, in felul lui incalcand putin normele intr-o recreare artistica.

Copiii misunau prin bucatarie insfacand cateceva in graba nemaisuportand asteptarea pana la servirea mesei. Intotdeauna bucatele bune nu se opresc doar la o portie. Satisfactia celui ce gateste consta in bucuria comesenilor.

Penitenta bucatarului e sa gateasca doar pentru el insusi, sa se trezeasca in bucataria tacuta, sa nu aiba cui oferi farfuriile ornate, castigul fuziunii atator elemente ca intr-o natura flamanda.

Insingurarea celui ce traieste lucrand pentru ceilalti creste cu seara de iarna cand la masa absentei nu mai e loc pentru zambet, nici pentru larma copiilor, a pisicilor strecurandu-se cu viclenie eleganta, iar timpul pare-se ca nu se mai gudura ca altadata.

Asemenea gradinarului imbatranit printre flori, bucatarul isi acopera fruntea impovarata.

Sarea nu mai e sare, albastrul serii e cerneala tulbure, ierburile isi pierd aromele precum corabiile in deriva.

Grădinarul

de Rabindranath Tagore
*
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Nopatea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!

(Transpus de Manuela Macelaru)

Nepotul lui Hitler trăiește la Ierusalim

ianuarie 16th, 2011

Este în vârstă de 53 de ani şi de 25 de ani s-a stabilit în Ierusalim. Este o persoană respectabilă, căsătorit şi tată a trei copii. Traiectoria sa profesională a fost ascendentă, lansându-l într-o funcţie de conducere a Departamentului de Ştiinţe Iudaice aflată la una dintre cele mai importante universităţi israeliene. Este persoana agreabilă pe care o întâlneşti zilnic în drum spre servici, la şedinţele şcolare cu părinţii, simpaticul vecin de apartament sau membrul acceptat al comunităţii locale participând, în mod firesc, la ceremoniile tradiţionale de la sinagogă.

Acest om s-a străduit să se integreze în mediul de viaţă pe care şi l-a ales cu discernământ şi după o  chinuitoare căutare de sine, care a culminat în mod paradoxal cu destăinuirea originii sale, pe care mass- media a prezentat-o într-o aureolă de senzaţional, omiţând  detalii şi alimentând spaime reminiscente. Şi totuşi…  cum ai reacţiona dacă ai citi în presă, fiind  bombardat cu anunţuri la radio succedându-se din sfert în sfert de oră, ca o alarmă antiaeriană, că există un nepot al lui Adolf  Hitler, că acesta trăieşte în Israel şi este evreu ? … Poate ziarul respectiv şi-a atins  o cotă  nesperat de mare de audienţă , însă reacţiile generate au reprezentat, pentru o minoritate explozivă, eşecul  unui test de maturitate şi de discernământ în faţa dezvăluirii din spatele anonimatului.

Ofranda unui idealist ? Un cavaler care a pornit la luptă fără armură ?

Afirmând cu amărăciune „ întotdeauna am fost deschis asupra identităţii mele, atât cu familia, cât şi cu prietenii.[…]  Am crezut că împărtăşeam o lecţie valoroasă cu cei din jurul meu, că trecutul nu poate fi rescris, iar un individ are întotdeauna şansa de a se schimba. În cele din urmă eu sunt cel care am învăţat că unii oameni nu te vor lăsa să te schimbi niciodată, personajul nostru nu-şi regretă onestitatea în ciuda şocului profund resimţit în viaţa sa şi a familiei.

Această experienţă s-a dovedit a fi o dezamăgire profundă a celui care şi-a trasat cu luciditate destinul, intuind că unele secrete ostenesc spiritul şi convins fiind că poate oferi o dovadă de transparenţă unei lumi  marcate de Holocaust, o lume pe care o iubeşte şi o respectă.

Viaţa merge mai departe, iar psihologia deformată a unei minorităţi nu poate fi considerată drept etalon pentru cea a majorităţii, tolerante şi acceptând un fapt cât se poate de real: nu ne putem dezice de ceea ce moştenim la naştere, devenind purtătorii trecutului şi promotorii viitorului, când vom fii liberi să acceptăm sau nu identitatea primordială a părinţilor drept unic garant al  insignifiantei noastre existenţe.

Convertirea a fost deznodământul unei crize existenţiale profunde a unui om cerebral şi critic, lipsit de bigotismul fanatismului religios. Expunerea fără umbra anonimatului a originii „ ariene” au atras agresiuni fizice şi verbale asupa fiilor săi , aceştia învăţând cu trecerea timpului, să admită prezenţa undeva, în genealogia lor, a scizofreniei naziste….chiar şi prin alianţă, datorită unei străbunici ahtiate să devină „ nora lui Hitler”. Acest lucru a durut cel mai tare. A depăşit ecourile din rândul adulţilor, a celora care i-au întors spatele sau au evitat să-i întindă cordial mâna, ca odinioară când era  „ kosher”… Adăugând afirmaţia unui student : „ Imagineză-ţi ! Bunicul tău s-ar putea s-o fi transformat în săpun pe bunica ”, evenimentele capătă o nuanţă tragico-comică absurdă.

…De unde acest nepot de unchi ?

Fratele vitreg al lui Adolf Hitler (pe linie paternă), Alois Hitler Jr. a avut un fiu, Hans. Acesta s-a căsătorit cu Erna Patra, bunica eroului nostru. Din căsătoria anterioară a acesteia porneşte ascendentul acestui aşa zis „ nepot” al lui Hitler care, după cum se vede, primeşte din plin „ toate castanele”, chiar dacă nu are ADN-ul führer-ului, aspect considerat „nesemnificativ” din punct de vedere jurnalistic şi trecut cu vederea.

O bunică îndoctrinată, ferventă aderentă la ideologia nazistă şi ambii părinţi luptând în Wehrmacht. Tatăl, nazist înfocat, şi-a părăsit familia curând după naşterea băiatului în 1952. Copilăria şi adolescenţa petrecute la Frankfurt în condiţii dificile, prin strădaniile deosebite ale mamei şi fără sprijin sau ajutor financiar din partea bunicii sau a tatălui.

Este impresionant că mama i-a oferit conştiinţa apartenenţei sale familiale, aşa cum a fost ea, fără ascunzişuri, punând în acelaşi timp un obstacol emoţional extrem de puternic în calea afirmării personalităţii fiului, într-o Germanie care nega sau trecea în tăcere istoria sângeroasă şi abjectă a ultimilor săi ani… Târziu, bunicul său natural şi-a făcut simţită prezenţa oferindu-i „ Mein Kampf”, pe care adolescentul l-a citit oripilat, fiind marcat profund şi afirmând că „ nu puteam rămâne indiferent la ceea ce citeam, ştiam că acest contact îmi va modela viitorul”…. Pacifist convins, pentru a evita încorporarea obligatorie optează pentru studiul teologic, unicul moment în care personajul îşi recunoaşte deschis oportunismul.

Captivat de cursurile de Iudaism şi de Ivrit, se adânceşte în studiul acestora, menţionând că „ marile diferenţe teologice dintre Iudaism şi Creştinism i-au generat în adâncuri o schismă” care l-a ambiţionat să-şi continue studiile în Israel (1977) unde de fapt a şi rămas, convertindu-se la Iudaism doi ani mai târziu ….

Spre deosebire de el, soţia de origine germană, asemenea lui convertită la Iudaism şi aparţinând mediului academic a întrerupt relaţiile cu părinţii şi restul familiei din Germania. Mama sa a vizitat deseori Israelul, a acceptat opţiunea fiului său fără resentimente, a participat la ceremoniile de Bar Mitzvah ale celor trei nepoţi , un epilog la întrebarea pusă în urmă cu decenii de un adolescent tulburat  „ De ce ai urmat ordinele, mamă ? ….

Acum înţeleg de ce marea majoritate a cunoscuţilor mei îşi ascund identitatea”, afirmă personajul nostru. „ Mulţi israelieni sunt rigizi în ceea ce priveşte genealogia noastră; ei nu ştiu cum să reacţioneze sau cum să se comporte cu noi”.

Se pare că există cel puţin 300 de germani convertiţi în Israel, mulţi dintre ei ducând o viaţă publică retrasă. Un exemplu ilustrativ preluat din ziarele din Europa şi Canada este metamorfoza strănepoatei lui Himmler care s-a căsătorit cu un israelian şi cea a lui Oskar Eder, fost combatant Luftwaffe, care s-a căsătorit cu un supravieţuitor al Holocaustului, trăieşte în Israel şi lucrează în turism….

Nimic nu este imuabil. Îţi poţi schimba comportamentul, adresa, credinţa. Ce eşti şi ceea ce vei deveni este ţelul trudei noastre de zi cu zi.”

Acesta este mesajul adresat celor care aruncă astăzi cu piatra. Lecţia dialogului paşnic la lumină, fără obscuritatea anonimatului. O condiţie esenţială a oricărei democraţii şi în orice colţ al lumii.

(Traducerea şi adaptarea după articolul  Light in All the Dark PlacesThe extraordinary matamorphosis of Hitler’s nephew’s grandson “-Yitta Halberstam-publicat în “ Jewish Action”( vara 5766/2006), fiind preluat de pe site-ul www.aish.com )

http://www.aish.com/jw/s/48906667.html?utm_source=mimi_aish_com&utm_medium=email&utm_content=Aish_com%20New%20Articles%20-%20January%207,%202011&utm_campaign=Aish_com%20New%20Articles%20-%20January%207,%202011&utm_term=Light%20in%20All%20the%20Dark%20Places

Cu vaporul prin pădure

ianuarie 16th, 2011

Un vapor care a tras pe dreapta în pădurea de lângă Plaja de Mahon (Insula Roatan, Honduras)

Grecia – Israel, diplomația conductelor

ianuarie 16th, 2011

Intr-un comentariu, la un post de televiziune, ziaristul Jean Choen a efectuat o analiza a situatiei din Mediterana de Est, in perspectiva derivei spre islamism a Turciei si descoperirea unuia dintre cele mai mari zacaminte de gaz in zona Mediteranei de Est in care statul Israel are drepuri de exploatare recunoscute.

Astfel, Israel si Grecia dau dovada de pragmatism si trec la o colaborare in domenii precum energetic, aparare, lupta impotriva terorismului si domeniul economic.

Intr-un interval de trei luni va avea loc intrunirea la Tel-Aviv a unui organ comun de colaborare denumit consiliul de ministri comun, care va intruni consiile de minstrii ale celor doua tari.

S-a dezvaluit un mare plan de colaborare prin construirea unei conducte de gaz care va avea ca destinatie Italia.

Traseul va incepe in zona de exploatare de sub jurisdictia statului Israel si va parcurge zona de jurisdictie a Ciprului cu o posibila contructie a unei statii de pompare pe insula Afroditei si se va continua in sudul insulei Creta, posibil cu o alta statie de compresare pe o insula greceasca si apoi va parcurge marea Ionica pina in Italia.

In domeniul apararii, colaborarea va cuprinde exercitii comune si aprovizionarea armatei elene. Domeniul turismului ar putea sa fie promitator. Traditional exista un interes al turistilor din Israel pentru insula Rodos care este legata de evenimente importante si pelerinaj in memoria victimelor comunitatii evreiesti, a pogromului savarsit acolo de ocupantii germani in timpul celui de al doilea razboi, cit si de alte obiective.

Grecia are nevoie de proiecte economice care sa produca dezvoltare si sa creeze o speranta populatiei blazate si dornica sa munceasca. Procentul somajului este inca in crestere si a atins 13,5 % din populatia activa.

In realitate cifra oficiala este cosmetizata si se prevede ca va depasi 20%.

Popas la Templul Coral din Bucureşti

ianuarie 16th, 2011

Construirea Templului Coral s-a făcut la inițiativa lui Isaac Leib Weinberg, un evreu polonez din București.

Templul Coral este o replică a Sinagogii Tempelgasse din Viena, cunoscută și ca Templul Mare din cartierul Leopoldstadt (1858). Proiectul de construcție a fost conceput de arhitecții vienezi I. Enderle și Gustav Freiwald, edificiul fiind realizat în stil „neomaur” în perioada 1864-1867.

Templul Coral este un important centru de cult iudaic, iar datorită valorii sale istorice şi arhitecturale a fost înscris în lista monumentelor istorice poziţia 1993, cod B-II-m-A-19672.

Evocare

In memoriam: Isidor Katz
În data de 21 Ianuarie 1941, Marcu Katz, un bătrân evreu religios, se afla în Templul Coral atunci când legionarii, revoltaţi de controlul pe care mareşalul Ion Antonescu îl exercita asupra lor au început rebeliunea.

La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Printre victimele lor s-a aflat şi Marcu Katz. Acesta a fost batjocorit şi maltratat,barba fiindu-i smulsă, iar degetele strivite. Un trecător care îl cunoştea pe Marcu Katz   s-a grăbit spre casa acestuia ca să îi anunţe familia. Informat asupra chinului la care este supus tatăl său, Isidor Katz, băiatul cel mai tânăr al familei a alergat la Templu  găsindu-şi tatăl zăcând într-o baltă de sânge, dar încă în viaţă.

Eliberaţi-l pe bătrân şi luaţi-mă pe mine” le-a spus Isidor legionarilor care distrugeau lăcaşul sfânt şi batjocoreau enoriaşii găsiţi la faţa locului.

În faţa tatălui sau, Isidor a fost bătut până când şi-a pierdut cunoştiinţa. Isidor Katz împreună cu alţi evrei, au fost urcaţi într-un camion şi duşi în pădurea Jilava unde au fost asasinaţi.
Marcu Katz a supravieţuit fiului său, refuzând să fie martor în procesele intentate de comunişti legionarilor şi mareşalului Antonescu: „Aceste procese şi răzbunarea nu îmi vor aduce fiul înapoi” …  http://www.amirorg.com/lro/apage/66610.php

Au nevoie de o minune!

ianuarie 16th, 2011

Rahova. Un cartier unde, daca esti iubitor de animale, daca faci parte dintre noi, cei dependenti de a salva animalele, e bine sa eviti sa mergi. Caini la tot pasul, de toate varstele si marimile, bolnavi, schiopi, cu coastele la vedere, in cautare de hrana sau o mangaiere. Unii dintre ei isi cauta incontinuu stapanii. Apar tot timpul caini noi acolo, pieduti sau, cel mai probabil, abandonati. Multi dintre ei dispar la fel de repede cum apar. Amarati cu totii. Le citesti in ochi tristetea nemasurata. Si mirare, nu inteleg de ce viata a fost atat de cruda cu ei. Stiu ca viata poate fi si altfel fiindca vad catei frumosi, spalati aranjati, care pasesc mandri alaturi de stapanii lor.

Dintre acesti amarati, sunt unii si mai amarati, daca se poate spune asa. Dintre acestia fac parte si cei 3 puiuti de catel fara mama pe care i-am vazut trecand intamplator pe acolo. Sunt in apropierea unei strazi foarte circulate, aproape de Calea Rahovei. Pe un camp, intr-o conducta de beton. Ori au fost lasati acolo de catre cineva, ori mama lor a murit. Au 4-5 saptamani si mananca deja singuri. Pe acel camp nu trec oameni ca sa aiba sansa de a se milostivi cineva sa le arunce o bucata de paine, iar daca vor iesi sa caute mancare  la blocurile de pe partea cealalta a strazii, e foarte probabil ca vor sfarsi sub rotile masinilor. Cam ce sanse au de a supravietui?!

Au nevoie de o minune, de un om cu suflet mare care sa ii ajute sa traiasca si sa ajunga la casa lor la care viseaza cu ochii deschisi cand adorm nemancati pe betonul rece din interiorul conductei.

Daca cineva ii poate prelua pe toti sau macar vreunul, sufletele astea va implora sa o faceti. Sau daca cineva poate sa ii ajute suportand financiar cheltuielile cu cazarea provizorie pana la adoptie, as putea probabil sa le gasesc cazare provizorie contra cost si sa ma ocup de adoptia lor.

Relatii la tel. 0723/827216 sau e-mail amyr_2008@yahoo.com.

http://picasaweb.google.com/caini.adoptii
http://picasaweb.google.com/adoptii.pisici

Am mai trecut pe acolo, pe acel maidan si vestile nu sunt deloc bune. Situatia e mult mai rea decat mi-am imaginat: sunt zeci de caini acolo, 3 haite practic, majoritatea nesterilizati. Fara adapost, iar unii dintre ei au demodecie. Sunt pers care ii hranesc dar cam atat. Genul de pers exasperate de problemele ridicate de multitudinea de animale si care sunt cu nervii la pamant. Au incercat sa steilizeze gratuit, dar s-au ales cu promisiuni desarte si s-au descurajat. Am vazut pui morti acolo, inghetati. Vii, ar fi cam 20, printre care si cei 3 pe care ii descoperisem anterior, in conductele acelea.. Erau inca in viata fiindca spre norocul lor aparent exista totusi cateaua, mama lor (se pare ca atunci cand i-am vazut eu initial era plecata).

Noroc de moment, dar ghinion de fapt (pt ca nu pot fi luati)dc privim situatia in perspectiva: curand ii va intarca, vor creste si vor duce aceeasi viata amara ca si ceilalti caini. Daca vor trai.Nu mai spun ca aveau demodecie, pe codita nu mai aveau par deloc. S-ar putea vindeca in 3-4 sapt, cu ivermectina, daca ar putea fi luati  de acolo si tratati. Cateaua ii apara insa cu strasnicie, la fel si haita din care fac parte. Mai sunt acolo 5-6 pui de cca 5 sapt fara mama. Altii, vreo 4, cu mama, sunt si ei in mare pericol fiindca mama i-a bagat sub o masina, f. aproape de strada, iar masina poate oricand sa fie pusa in miscare, nu e o masina nefolosita. Mai exista 3 puiuti frumosi foc, de cca 3 luni si jumatate-4 luni, care tusesc de mama focului. S-ar rezolva si situatia lor daca li s-ar da antibiotic 10 zile. Dar asta ar insemna, tot asa, sa fie cazati provizoriu undeva. Se apropiau, tematori, parca cerand ajutor. Nu pot sa le uit privirea! E atat de frustrant sa vrei sa ajuti si sa nu poti! Fara antibiotic, cu vremea asta, nu se prea poate spera intr-un final fericit nici pt ei. Cam asta ar fi…ar trebui sterilizati cainii si preluati puii. Si mai e o problema: oamenii din zona deja i-au luat la ochi, ameninta ca vor pune otrava. Ar tb musai sterilizati sa nu se mai inmulteasca!! Cu sterilizarea insa, datorita vremii nefavorabile, apare problema cazarii femelelor cateva zile dupa operatie, nu pot fi lasate direct pe maidan, fara adapost, imediat dupa sterilizare, nici macar la o zi dupa. Probabil ca ar trebui asteptat pana la primavera.

Urgenta ar fi acum puii, cca 20 cum am spus.
Ar trebui preluati dar de catre cine?! Daca cineva poate prelua sa cazeze provizoriu chiar si numai un sufletel, pana la adoptie, pt acel sufletel minunea se va petrece. Daca cineva poate ajuta financiar cu costul cazarii pana la adoptie cativa dintre ei (doar 3 probabil)ar putea fi cazati la o persoana particulara, contra cost, unde m-as putea ocupa de ei asigurandu-le tratament (daca e cazul), deparazitari, vaccinuri, iar pe urma m-as putea ocupa si de adoptia lor.

Stiu ca e foarte problematic cu cazarea provizorie, insa vreau sa sper ca se va petrece totusi aceasta minune. Poate sa salvam macar cativa dintre ei, daca nu pe toti. Altfel vor muri inghetati sau din cauza bolilor de plamani cat de curand.

Fiecare zi care trece poate fi ultima din scurta lor viata de pana acum. Salvati un sufletel!

Relatii la tel. 0723/827216 sau e-mail amyr_2008@yahoo.com.

Refuzul de a uita (cu un PS despre “interesul national”)

ianuarie 16th, 2011

Cand Karl Marx a scris ca “omenirea se desparte de trecutul ei razand” s-a inselat profund, inselandu-si si milioane de discipoli.  Respingand preceptele marxiste, omenirea se desparte de trecutul totalitar jelind.  Nu intamplator Iosif Brodsky a numit-o pe Anna Ahmatova, autoarea poemului “Requiem” despre Marea Teroare stalinista, muza plangatoare. “Les lendemains qui chantent” invocate de suprarealistul convertit la stalinism Paul Eluard erau de fapt arestarile de maine dimineata. Si atunci cum sa nu-i dai dreptate lui Zbigniew Herbert cand scria: ” Cine suntem noi pentru a ierta in numele celor ucisi in zori?”

“Functia distructiva a tacerii” se intituleaza o carte a ganditoarei germane Gesine Schwann. Despre amintire este vorba in romanul lui Bernhard Schlink care a stat la baza filmului “The Reader”.  “Cine uita, nu merita” suna o vorba pe drept faimoasa. Redemptiunea este imposibila fara cainta.  Despre mancurtizare a scris o carte de neuitat scriitorul Cinghiz Aitmatov. “Memory, History, Forgetting” este un volum din scrierile lui Paul Ricoeur aparut la University of Chicago Press.  “Amnezia la romani” este o carte de Paul Goma care ar merita (re)citita in aceste zile cand liderul unui partid considerat istoric predica virtutile uitarii pentru a justifica fals-pragmatic o penibila, rusinoasa capitulare.

Pana sa ajungem la post-memorie, este nevoie de memorie, de ceea ce Monica Lovinescu, vocea unui exil care a refuzat programatic si cu o admirabila consecventa compromisurile ignobile, a numit etica neuitarii. Intransigenta in favoarea adevarului nu este un exces, ci o datorie etica.  Post-memoria, cum bine scrie in ultima ei cartea istorica Maria Bucur de la Indiana University, este forma de salvare si sedimentare a amintirii in clipa cand martorii s-au petrecut din viata, cand exista riscul ca amnezia sa devina endemica prin extinctia comunitatii anamnestice. Noi n-am ajuns inca acolo. Suntem inca in faza in care ne amintim si refuzam sa uitam.

Securitatea nu a fost o fictiune, ci o cumplita realitate.  Cenzura (“Directia Presei si Tipariturilor”) a fost o institutie cat se poate de reala.  Lagarele de concentrare, Canalul, Pitestiul, Aiudul, Sighetul, sinistra re-educare,  imbecilizarea tineretului prin propaganda deliranta, lichidarea elitelor, cosmarul colectivizarii, distrugerea economiei nationale pe baza a ceea ce Cristian Ghinea corect numea recent un numar de idei imbecile, toate acestea s-au petrecut pe teritoriul Romaniei.  Nomenklatura nu a fost un club de bridge, ci o casta parazitara care a exploatat o tara intreaga in numele unei ideologii intemeiata pe minciuna.  Fara ofiterii Securitatii, fragili mental dar cu pumnul tare, specializati in teroare fizica si psihologica, fara agentii inflitrati in toate celulele sociale, fara zelul morbid al activistilor de partid, dictatura n-ar fi rezistat.  Cand vine vorba de memorie, nomneklatura si aliatii ei adopta doua strategii complementare: obliterarea si ocultarea.  Nu spunea Adrian Nastase, pe vremea cand era premier si se pregatea sa devina presedintele Romaniei ca nu avem nevoie “sa lingem dosare”?  Nu-l numea Milan Kundera pe “normalizatorul” Gustav Husak “presedintele uitarii”?  Avea dreptate, acelasi Kundera cand scria ca istoria totalitarismului poate fi scrisa ca istorie a luptei memoriei impotriva uitarii.

Liberalismul fricii, despre care scria Judith Shklar, este inradacinat in amintirea ororilor trecute, in teama de repetarea acestora.  Pe scurt, trecutul nu este o alta tara, ranile nu sunt inchise.  La aceste lucruri m-am gandit citind acest excelent text publicat de Ioan T. Morar pe blogul sau:

Am auzit un om (pe care l-am admirat pînă acum trei zile) zicînd că nu trebuie să ne cramponăm de trecut, că trecutul nu mai contează. Esenţial e viitorul, zicea acel domn, fost deţinut politic, persecutat de Securitate. Să uităm diferenţele. Memoria mai mult ne încurcă, spunea domnul respectiv. Şi, totuşi, acest domn a fost demnitar al statului român şi a condus ani buni un institut care avea, în titlul, MEMORIA. Trist, foarte trist.

http://morar.catavencu.ro/2011/01/13/cu-memoria-la-psihiatru/

PS (14 ianuarie 2011) Iata o stire recenta aparuta pe Hotnews. “Au de patrie, virtute nu vorbeste…”  QED:

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8208656-radu-campeanu-alianta-pnl-psd-reprezinta-interes-general-natiunii-romane.htm

Regretul „timid” al Chişinăului faţă de evenimentele din Belarus

ianuarie 16th, 2011

Mimarea unui scrutinul electoral corect şi liber de către autorităţile belaruse, pe data de 19 decembrie curent, soldată cu peste 90% prezenţă la urnele de vot şi circa 80% de voturi în favoarea actualului preşedinte belarus, Aleksandr Lukaşenko, a indignat la culme opoziţia politică şi susţinătorii acesteia.

Solicitările celor din opoziţie de a repeta alegerile, cu acuzarea autorităţilor de comiterea unor “falsificări în masă” a scrutinului, au fost mai puternice decât răbdarea rigidului Lukaşenko, de regulă irascibil la cea mai minoră critică. Viteza cu care au acţionat organele de forţă dovedesc pregătirea lor prealabilă pentru aplicarea unor măsuri de reprimare. Insinuarea provocatorilor în rândul mulţumii paşnice şi desfăşurarea neautorizată a protestelor au constituit stimulente suplimentare pentru dezlănţuirea contra-acţiunilor din partea instituţiilor de forţă beloruse.

Victimele răfuielii au devenit toţi cei care s-au antrenat în altercaţii cu reprezentanţii puterii, precum şi alte persoane aflate în preajmă – membrii opoziţiei, jurnalişti, reprezentanţi ai societăţii civile şi protestatari obişnuiţi, în total aproximativ 600 de persoane. Bătuţi, arestaţi, maltrataţi sau invers, persoanele reţinute trec prin judecăţi „fulger” primind de la 15 zile de detenţie până la 15 ani de închisoare – în cazul pretinşilor organizatori ai protestelor „neautorizate”. Situaţia gravă creată în Belarus nu a lăsat pe nimeni indiferent, angajând în tirade lungi de critici organizaţii ca OSCE, UE şi chiar ONU (Înaltul Comisar pentru drepturile omului), care solicită eliberarea persoanele reţinute şi asigurarea drepturilor la libera exprimare şi la asociere. Voci critice s-au adunat şi din contul statelor europene (Germania, Franţa, Marea Britanie, Cehia, Slovacia, Austria)[1], SUA, precum şi a Ucrainei. Poziţia Moscovei a fost suspicios de rezervată, comparativ cu campaniile de denigrare derulate înainte de alegeri cu scopul „eliminării politice” a incomodului Lukaşenko.

În ciuda îndoielilor răspândite în rândul occidentalilor în privinţa stilului de desfăşurare a alegerilor prezidenţiale, Iranul, Venezuela, Kazahstanul şi enclavele separatiste din Georgia au transmis în grabă mesaje de felicitare către controversatul preşedinte belarus proaspăt reales. Paradoxal, dar nici măcar Comisia Electorală Centrală din Belarus nu a adoptat o concluzie pe marginea bilanţului final al scrutinului din 19 decembrie, în schimb „prietenii lui Lukaşenko” s-au avântat să dea aprecieri cât mai pozitive chiar a doua zi după scrutin.

Alegând între europenii critici şi ruşii molatici, Chişinăul a luat o poziţie extrem de moderată, echilibrată cu argumentele preliminare ale OSCE, care punctează anumite vicii în cadrul legislaţiei electorale beloruse şi încurajează Minskul să continue reformele democratice.

Chişinăul „timid” sau „atent”?

Radiografia poziţiei exprimate de către diplomaţia moldovenească faţă de cele întâmplate în Belarus developează o serie de probleme ce persistă în autoidentificarea politicii externe moldoveneşti şi reflectarea de către aceasta a realităţilor interne. Posibilitatea de a se alătura la poziţia oficială a OSCE a păstrat nepătată imaginea oficială a Chişinăului, care oricum, pe un ton destul de nesigur, şi-a exprimat „regretul” faţă de „evoluţia evenimentelor din seara alegerilor, […] marcată de reprimarea reprezentanţilor opoziţiei, ai societăţii civile şi mass-media” din Belarus. Pentru o ţară care a trecut prin experienţă identică în aprilie 2009 şi care pretinde la statutul de „model de succes în Parteneriatul Estic” este o apreciere palidă şi neconvingătoare. Pentru comparaţie, partea ucraineană, restanţieră la capitolul integrare europeană, s-a exprimat în termeni mult mai tranşanţi, exprimând, cel puţin, îngrijorări în legătură cu „neproporţionalitatea” forţei aplicate faţă de participanţii la acţiunile de protest şi jurnalişti [3].

De asemenea, supără faptul că Ministerul de Externe de la Chişinău a venit cu o reacţie la solicitările din partea presei locale [4] şi nu din propria iniţiativă, procedând diametral opus  oficiilor din statele europene, care s-au autosesizat urgent şi într-un mod independent. Senzaţiile neplăcute apar în primul rând din motiv că ministrul moldovean de externe este exponentul guvernării avansate la putere în urma evenimentelor dramatice şi tumultoase din aprilie 2009, când exact ca în Belarus protestatari paşnici au fost arestaţi, răpiţi şi/sau maltrataţi în locurile de detenţie.

Anume în contextul turbulenţelor din statul belorus se observă clar dacă actualii oficiali moldoveni respectă ideea „protestelor paşnice”, au reţinut în memorie contribuţia protestelor anti-comuniste şi dacă aceştia emană solidaritate faţă de protagoniştii paşnici din Belarus. Pe lângă un ataşament personal şi o simpatie faţă de drepturile şi libertăţile omului în acţiune, autorităţile noastre ar fi trebuit să se conformeze şi trendului general european, care a dezaprobat vehement represiunile opoziţiei, jurnaliştilor şi societăţii civile per ansamblu. Dimpotrivă, în mesajul comunicat de partea moldovenească poate fi sesizată o precauţie, un moment de reţinere, condiţionat posibil de informarea insuficientă cu privire la „dezmăţul” petrecut la Minsk câteva zile în urmă, de ezitarea conştientă în formularea unei note mai critice din raţionamente politice şi economice, fie de acceptarea într-un fel sau altul a comportamentului organelor forţă perfect corespunzător situaţiei.

Incomoditatea în care se situează Chişinăul derivă iniţial de la o ambiguitate legată de monitorizarea alegerilor prezidenţiale din Belarus, realizată de exigentul Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE şi de către indulgenţii observatori din partea CSI, pe de altă parte. Deşi, diplomaţia moldovenească şi-a raportat poziţia la concluziile OSCE care relevă problemele legate de transparenţa contabilizării voturilor, componenţa disproporţionată a organelor electorale şi accesul inechitabil la sursele media pentru candidaţii electorali [5], aceasta oricum rămâne indirect ataşată la opinia diametral opusă susţinută de misiunea coordonată de CSI.

Astfel, spre deosebire de obiecţiile lansate mai sus, secretarul Comitetului executiv al CSI, Serghei Lebedev, a declarat la întrevederea cu Lukaşenko că alegerile din Belarus au fost libere şi au asigurat dreptul la vot pentru cetăţenii beloruşi. Potrivit lui, aprecierea respectivă este susţinută de toţi reprezentanţii ţărilor care au făcut parte din misiunea de observare a CSI şi unanim acceptată în baza principiilor de „obiectivitate, bunăvoinţă şi respectare a legislaţiei statului monitorizat”. Chiar dacă această misiune a fost dominata de către delegaţii Rusiei, asocierea politică la organizaţia dată presupune imediat şi o consimţire tacită din partea Moldovei sau cel puţin o dualitate de poziţii.

Indiferent de argumentele de natura politică sau economică, rezultate din interesul de a nu tensiona relaţiile cu puterea de la Minsk, oficialii moldoveni trebuie să dezaprobe în mod vizibil devierile de la principiile democratice care au avut şi continuă să aibă loc în această ţară. Astfel, aceştia au posibilitatea să riposteze şi faţă de acea „democraţie suverană” de tip autoritar, existentă în Belarus şi promovată activ de Rusia pe tot spaţiul post-sovietic. Inclusiv din aceste considerente, Moscova a refuzat să condamne înăbuşirea violentă a protestelor de la Minsk, cu greu trecând cu vederea faptul că printre victime se numără şi mulţi jurnalişti ruşi. Punând pe planul secundar respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, partea rusă a reiterat concluziile observatorilor CSI despre adecvaţia alegerilor prezidenţiale din Belarus.[6] Protejându-şi siguranţa şi propriul stil represiv de guvernare, în pofida faptului că îl sprijină pe Lukaşenko, inamicul său oficial, Kremlinul a justificat acţiunile întreprinse de autorităţile beloruse împotriva protestelor paşnice.

Probabil, Ministerul de externe de la Chişinău ar fi reacţionat mai dur dacă actuala guvernare ar fi trecut în 2009 prin experienţa curentă a opoziţiei beloruse. În orice caz, autorităţile vor trebui să-şi întărească poziţia cu declaraţii mai categorice, pentru a-şi demonstra afinităţile europene, dar şi concreşterea cu poziţiile oficiale exclamate de cancelariile europene, precum şi pentru a susţine mişcarea democratică din Belarus, indirect promovând pe plan intern dreptul la asociere şi libertatea expresiei, aspru restricţionate de către comuniştii moldoveni în aprilie 2009, iar în decembrie 2010 de către exponenţii regimului lui Lukaşenko.

Referinţe:

1. Страны ЕС требуют немедленного освобождения всех арестованных в Минске, http://news.tut.by/daynews/209021.html

2. Poziţia MAEIE privind alegerile din Belarus, http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/483948/

3. Украина обеспокоена “непропорциональным применением силы” белорусскими властями, http://udf.by/news/politic/36835-ukraina-obespokoena-neproporcionalnym-primeneniem-sily-belorusskimi-vlastyami.html

4. „Răspunzînd întrebărilor reprezentanţilor unor surse de informare în masă privind desfăşurarea procesului electoral şi rezultatele scrutinului din Republica Belarus, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene menţionează […]“, http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/483948/

5. Belarus still has considerable way to go in meeting OSCE commitments, despite certain improvements, election observers say, http://www.osce.org/item/48242.html

6. О телефонном разговоре статс-секретаря – заместителя Министра иностранных дел России Г.Б.Карасина с первым заместителем Министра иностранных дел Белоруссии И.В.Петришенко, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/91A90865055D7363C32578000042F482

România de la televizor

ianuarie 16th, 2011

Romania de la televizor nu seamana cu Romania asa cum o stim unii dintre noi.Romania de la televizor este luata de buna de cei ce nu vor sa afle cu proprii ochi   aceasta tara si prefera sa o vada  prin ochii altora.

Aici in aceasta categorie   a celor ce vad Romanai numai la televizor intra marea masa a “proletarilor”-pensionari sau fara de lucru  si in asteptarea pensiei, inca tineri, apti de munca si care impanzesc tara de la un capat la altul.

Ca sa-si asigure rating-ul televiziunile (pacatoase ?)  folosesc tot armamentul din dotare, de la manipulare la prezentare deformata si trunchiata a unor stiri, la impunerea  altora nesemnificative drept stiri care sa sparga casa si ecranul.

In spatele  fatucilor si baietilor  tunsi rasi si frezati de la televizor,neparat   toti sub treizeci de ani ca sa fie mai usor de manipulat se afla sacali,profesionistii care fac si desfac aceasta Romanie pentru  uzul  televizoristilor.

Actiunea lor este nociva dar cine-i poate opri.

Audienta sa fie si-n rest  nu avem probleme.

Romania din afara televizorului este  cu bune si rele cu  cenusiul acestei perioade dar si cu  multi care-si duc viata   onest. Nu putem vorbi, asa cum ne tot invata televiziunile, de o Romanie total sumbra dupa cum nu putem vorbi nici de o Romanie ce exalta  si duduie de viata.

Romania aceasta nu este insa  balci! Nici lada cu scursori a Balcanilor! Asa cum vreau sa convinga si reusesc   cei ce manipuleaza din spatele camerelor televiziunii.Mai toti acestia sunt specialisti in psihologia multimilor (l-au invatat pe de rost pe Gustave Le Bon)!

Nu pot decat sa rog pe toti cei interesati, sa descopere Romania cu ochii si mintea lor.Si apoi sa judece.Este un exercitiu mai greu,recunosc,dar util si bun.Vor avea surprize. Zvonistica bine calculata a acestor televiziuni da impresia multora unei Romanii scapate de sub control.

Zilnic media nu se sfieste sa ne  spuna  ca  a mai avut loc un viol,o spargere sau un omor!.Astea sunt subiectele de baza ale unei parti a mediei si de aici din aceste cazuri izolate care trebuiesc urgent tratate de justitie si politie si nu de presa-in principal-se naste imaginea unei tari fara control. Se petrec zilnic(sau aproape) arestari sau puneri sub acuzare intr-un spectru care   zboara de la oameni din justitie la politisti la mafioti sau pur si simplu delicventi.Asta nu inseamna ca toata Roamnai este de blamat.

Las la o parte circul televizat al politicienilor.Succesul si rating-ul televiziunii este asigurat.Vezi episodul C.V.Tudor si  executorul judecatoresc.Ca sa curm scurt orice carcoteala spun ca in acel episod a vorbit mult numai o parte.Cealalta parte ce  reprezenta statul nu a fost intrebata de junii reporteri nimic. Nu facea rating!

Cineva imi povestea ca si-a perecut Revelionul la Paris-orasul lumina!

Omul este tanar nu avea bani de dat pe restaurante si mese  simandicoase asa ca a vrut sa vada cum arata Parisul in noaptea dintre ani. O mizerie de neinchpuit,pe langa multimea  civilizata care  destupa sticla de sampanie,  hoarde de  insi  aciuiti  sub podurile Senei si pe bulevardele centrale, “colonii” intregi  beti sau drogati si pana la urma un pericol public. Acest “colonii” nu tineau paginile ziarelor si televiziunilor.

Bucurestiul,imi mai spunea tanarul, este parfum pe langa Paris.

Se referea la lumea  vazuta pe strazi si nu la cea eleganta care bate localurile sic! Si totusi,repeta acelasi, Franta si Parisul  luate  in intreg  sunt si  altfel decat acele colonii de  emigranti sau nefericiti ai sortii.

La noi  aceasta imagine a “colonistilor” ar fi tinut primul ecran sau prima pagina zile,luni ,ani pana cand lumea  de buna credinta si-ar fi facut cruce si  ar fi   cautat  primul tren,avion sau masina  catre alte zari.

Romania de la televizor este falsa. O Romanie adevarata  o(mai) regasiti  uneori intr-o anume parte a presei si  pe on-line(dar  deocamdata mijloacele tehnice impiedica accesul  tuturor la  aceasta “tehnica” de informare!)

Romania adevarata cu bune si rele,o Romanie repet normala ca si alte tari si cu nimic mai rea  o gasim in afara televizorului!

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/12/romania-de-la-televizor/

Povara numelui terminat în escu

ianuarie 16th, 2011

Pe 11 ianuarie 2011 ma aflu in aeroportul din Frankfurt si trecand pe la controlul politiei germane de frontiera un functionar se rasteste pur si simplu la mine punandu-mi tot felul de intrebari legate de pasaportul meu american. Adaug ca nu venisem la Frankfurt din Romania, ci din Muenchen unde cu o seara inainte fusesem verificat si aveam deja o stampila de intrare in Germania.

Au scanat pasaportul, m-au descusut destul de neprietenos, intr-un final am ridicat si eu vocea. M-au purtat prin aeroport ca pe un infractor, am asteptat pana sa apara un translator de limba engleza, desi ei nu credeau ca sunt cetatean american.

Eram in tranzit, nu m-am lasat intimidat si am cerut sa vad un oficial din partea autoritatilor americane, stiind ca inaintea zborurilor transatlantice turistii necetateni americani trebuie sa treaca printr-un filtru de verificare.

Reprezentantul fortelor americane mi-a pus doar doua intrebari legate de unde locuiesc, i-am aratat permisul de conducere si le-a zis nemtilor ca totul e in ordine si ca data viitoare sa lase in autoritatea lor verificarea cetatenilor americani.

Unul dintre germani a ripostat ca suspiciunea a plecat de la numele meu romanesc. Nici macar nu si-au cerut scuze.

Le-am raspuns in final in limba germana spre surprinderea celorlalti, ca sunt fericit ca nu traiesc intr-o tara ocupata cum e Germania.

Ofiterul american mi-a strans mana urandu-mi zbor placut inspre casa…

Puncte tari şi slabe, oportunităţi şi ameninţări pentru PNL

ianuarie 16th, 2011

Recent încheiata alianţă dintre PNL şi PC, dar mai ales cea preconizată, cu PSD, au stârnit numeroase comentarii negative. Unele, mai pasionate, au venit din partea liberalilor sau a simpatizanţilor acestui partid; altele, suspecte de a ascunde îngrijorarea faţă de o posibilă ameninţare, din partea reprezentanţilor PDL. Aproape că nu am văzut reacţii pozitive în afara celor exprimate de către oficialii partidelor din opoziţie.

Avantajul principal este cel al unei regrupări mai coerente a opoziţiei, pe două niveluri: unul ar fi cel „doctrinar” (ghilimelele fiind cerute de precara consistenţă ideologică a conservatorilor), următorul, cel acţional. Alăturarea iniţială a conservatorilor le aduce liberalilor avantajul ca, prin adăugarea celor patru parlamentari PC, dimensiunile celor două grupuri parlamentare nou-formate să fie mai puţin dezechilibrate. În felul acesta, PNL ar avea o forţă de negociere îmbunătăţită în momentul constituirii unei alianţe cu social-democraţii.

Ar mai fi şi avantajul aproprierii unei platforme de comunicare

(trustul Antenelor), dar am reţineri în privinţa eficienţei electorale a acestor televiziuni – actualul Partid Conservator, deşi a beneficiat încă de la înfiinţare de sprijinul acestora, nu a reuşit niciodată să intre în Parlament pe speze proprii şi nici sondaje în care să fie creditat cu mai mult de 3% nu am prea văzut.

Vulnerabilitatea conţinută în această construcţie o constituie pierderea nucleului dur al propriului electorat. Există un segment consistent, deşi niciodată majoritar, al electoratului român care are convingeri liberale şi care a votat, chiar în momentele cele mai grele, cum ar fi anii 2000 şi 2008, acest partid. Este un electorat care nu pare dispus să adere la principiul conform căruia scopul scuză mijloacele. A dovedit-o la prezidenţialele din 2009, când o parte importantă a celor care-l votaseră în primul tur pe Antonescu au refuzat să-l urmeze în scrutinul final, când a susţinut candidatul social-democrat. Mă îndoiesc că alegătorul liberal tradiţional va fi fericit să voteze o listă pe care figurează numele unui fost securist (se zice, nu ca poliţie politică…). Deja, unii dintre liderii marcanţi ai partidului şi-au exprimat reţineri faţă de iniţiativele liderului. Chiar dacă disciplina de partid îi va convinge până la urmă să urmeze linia adoptată în forurile de decizie, este clar că susţinerea lor nu va fi tocmai entuziastă. În PNL există mai de mult sămânţă de disidenţă, iar cine îşi aminteşte anii ’90 ştie că sol fertil se găseşte din belşug.

Să vedem însă care ar putea fi perspectivele, oportunităţile preconizatei alianţe a întregii opoziţii. O schimbare a majorităţii care să forţeze alegeri anticipate mi se pare şi mai puţin probabilă decât până acum. Nici unul dintre cei doi posibili viitori lideri UDMR nu pare înclinat să scoată formaţiunea de la guvernare şi este cu atât mai puţin probabil să o facă alăturându-se unei coaliţii dominate de PSD, cel care în 2008 a îndepărtat-o de la putere pentru prima dată după mai bine de un deceniu. Cât despre posibilitatea atragerii unor parlamentari PDL, ea mi s-ar fi părut mai probabil a se produce către un PNL cu doctrina tradiţională decât către o coaliţie amorfă, definită exclusiv prin opoziţia faţă de Traian Băsescu şi partidul său. Aşadar, eficacitatea noii alianţe politice ar putea fi verificată o dată cu alegerile din 2012. Are şanse maxime de victorie, cel puţin în contextul actualei oferte politice. Principala ameninţare apare însă după posibila victorie în alegeri.

Programul de guvernare al alianţei conţine, deocamdată, un singur punct clar: înfrângerea lui Traian Băsescu şi a PDL. Construcţia seamănă, din acest punct de vedere, cu CDR înfiinţată în 1991 ca amalgam de partide cu orientări diferite, dar cu un obiectiv clar: înlăturarea partidului-stat FSN. Odată obiectivul realizat, concurenţa dintre partidele care o alcătuiseră a făcut ca prestaţia guvernelor conduse de CDR să fie sub aşteptări, eşecul fiind concretizat la alegerile din 2000, când ce mai rămăsese din Convenţie nu a reuşit să depăşească pragul electoral, iar liderul partidului extremist PRM a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Există însă o deosebire majoră: în afara inamicului comun, CDR reprezenta, în 1991, o opţiune comună pentru o democraţie de tip occidental, opusă Perestroikăi lui Ion Iliescu; deşi PDL-ului de azi i se pot reproşa, în afara lipsei de performanţe la guvernare, destule tendinţe autoritariste, va fi greu de convins electoratul că o alianţă în care rolul principal îl joacă tocmai partidul lui Ion Iliescu se constituie într-o forţă antitotalitară.

Dacă ducem paralela până la capăt, ne imaginăm cu greu care vor fi opţiunile oferite electoratului în al doilea tur de scrutin – şi cu atât mai puţin pentru cine vom fi nevoiţi să votăm ca să nu ne trezim la Cotroceni cu „vadimul” acelei vremi. După doi ani de guvernare, candidatul alianţei PNL-PC-PSD (probabil Crin Antonescu) nu se va bucura de simpatia cu care îl creditează sondajele de azi.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/puncte-tari-si-slabe-oportunitati-si-amenintari-pentru-pnl-in-alianta-partidelor-din-opozitie-212984.html

In Memoriam Jiri Dienstbier: Conceptul disident al libertatii

ianuarie 16th, 2011

Jurnalist de mare calibru, distins intelectual si respectat diplomat, primul ministru de extrerne al unei Cehoslovacii devenita libera si democratica prin revolutia de catifea din noiembrie 1989,  Jiri Dienstbier a fost unul din campionii Primaverii de la Praga. A incetat din viata, pe 8 ianuarie 2011, in varsta de 73 de ani.

Ca atatia colegi de generatie, Dienstbier a crezut in posibilitatea socialismului cu chip uman, o strategie, ori mai exact spus, o viziune, o promisiune care in 1968 parea ca are un viitor.  Astazi se poate zambi, se pot face ironii despre naivitatea acelei tentative de a sfida colosul birocratic, dar atunci, in acel an crucial, imaginatia a fost cateva luni la putere (spre a relua un slogan al studentilor francezi).  Utopia concreta, a unei subiectivitati renascute, sfida ideologia unei totalitati asfixiante.  Nu cred ca gresesc daca afirm ca 1968 a fost intr-un fel preludiul, la distanta de doua decenii, al evenimentelor care au distrus sistemul comunist in 1989.  “Care este diferenta dintre Dubcek si Gorbaciov?” suna o intrebare dintr-o gluma din perioada perestroikai. “Nici una, dar Gorbaciov n-a aflat-o inca”. Ori, in alta versiune, “douazeci de ani”.  In anii 70,  Antonin Liehm, ulterior fondatorul lui “Lettre Internationale”, fost director al revistei intelectualilor critici in timpul Primaverii de la Praga, “Literarny Listy”,  a publicat la Paris o carte de interviuri cu personalitatile de varf ale acelui moment extraordinar atat politic cat si cultural. Prefata a fost scrisa de Jean-Paul Sartre care, reflectand (poate cam prea tarziu) la natura sovietismului, a formulat perfect diferenta dintre urmasii lui Lenin si idealistii de la Praga: “Le socialisme qui venait du froid” (0 aluzie la titlul unei celebre carti de John Le Carre).  Intr-adevar, socialismul moscovit venea dinspre Siberia…

Interventia trupelor Pactului de la Varsovia a pus capat acelui experiment care a i-a entuziasmat pe toti prietenii libertatii, fie ei sustinatori ai stangii ori ai dreptei democratice.  Articolele sale de o arzatoare onestitate publicate in acea perioada i-au exasperat pe politrucii de la Moscova, Varsovia si din Berlinul de Est. Alaturi de un Jiri Pelikan, Ivan Svitak, Pavel Kohout, Ludvik Vaculik si Vaclav Havel, numele sau a figurat pe listele negre aduse la Praga de vice-ministrul de externe sovietic Vasili Kuznetov, de fapt pro-consulul insarcinat cu macabra “normalizare”  Asemeni atator altor colegi si prieteni, Dienstbier a refuzat minciunile debitate de quislingii in frunte cu Gustav Husak, a fost exlus din partidul comunist, si-a pierdut dreptul de semnatura.

Ca membru al Cartei 77, o asociatie independenta de barbati si femei uniti prin angajamentul lor transideologic in favorarea drepturilor omului, deci o expresie a unei societati civile resuscitate, Dienstbier a dovedit curaj etic si imaginatie istorica. La urma urmelor, cati erau cei care anticipau finalul unui sistem care parea vesnic?  Cum scrie “The Economist”  in omagiul adus acestui disident care a simbolizat umanitatea, urbanitatea si civilitatea discursului intr-adevar democratic:  ”Few remember how hopeless that struggle seemed. The cold war was near its height.  It required a huge act of faith to believe that communism was doomed and that Europe would be reunited”.  Meritul acestor disidenti a fost ca nu s-au lasat amagiti de aparenta inexpugnabilitate a sistemului, au strapuns carcasa propagandistica si au sesizat cat de vulnerabila era de fapt dominatia nomenklaturii.  Reluind o formulare a lui Walter Benjamin, am dedicat cartea mea “Reinventing Politics” (aparuta la Polirom in traducerea lui Alexandru Vlad), “To all those who, hoping against hope, made the revolutions of 1989 possible”.  Unul dintre acesti oameni care au sperat cu disperare a fost cel despre care scriu acum aceste intristate randuri.  Jiri Dienstbier nu s-a lasat intimidat, nu a cedat tracasarilor necontenite, interogatoriilor si arestarilor. A creat un ziar samizdat “Lidove Noviny” care a fost una dintre principalele voci ale contraculturii disidente. Ziarul fondat de Dienstbier continua sa apara si azi si sa se bucure de o larga audienta.  Experienta Cartei 77 a fost reluata in numeroase alte tari, inclusiv in randurile cercurilor disidente din Tunisia (recomand aici excelentele analize pe subiectul a ceea ce unii numesc de-acum “revolutia de iasomie” semnate de Theophyle pe www.contributors.rosi pe blogul sau).

A fost direct implicat in negocierile care au facut posibila tranzitia non-violenta din Cehoslovacia. Ca ministru de externe a jucat un rol decisiv in apropierea de Germania si depasirea suspiciunilor mutuale mostenite din perioada Munchenului, a razboiului si a expulzarilor postbelice. Ca si Vaclav Havel, Martin Palous, Rita Klimova, Milan Simecka, Miroslav Kusy, Michal Zantovsky,  Jiri Urban, ori Vaclav Benda, a fost urmarit permanent de politia secreta comunista. A avut slujbe marginale, intre care aceea de fochist la un hotel din Praga.  Altii au devenit portari, hamali, electricieni, instalatori.  Din cand in cand, mai ales dupa formarea Cartei 77, au fost arestati. Marele filosof fenomenolog Jan Patocka , primul purtator de cuvant al Cartei, a murit in urma unui interogatoriu luat de securisti. Stia ca va fi prigonit, dar a acceptat acest lucru pentru ca, asa cum a spus-o in cuvinte de o dogoritoare intensitate etica: “Exista un numar de idei pentru care merita sa suferi”.  O lectie nu poate si nu trebuie sa fie uitata.

L-am cunoscut pe Jiri Dienstbier la Chapel Hill, cred ca era in 1999, la o conferinta organizata la University of North Carolina de Centrul de Studii Ruse si Est Europene (coordonatorul conferintei a fost excelentul anglist, prietenul meu Nicolae Harsanyi, ajutat de sotia sa, pe atunci doctoranda, azi profesoara de literatura franceza, Doina). Erau prezenti istorici celebri, intre care Konrad Jarausch si Michael Geyer. Din Romania a participat eminentul istoric Andrei Pippidi. Jiri Dienstbier a rostit cuvantarea principala, ceea ce se cheama the keynote address, o analiza a rolului ideilor in destramarea sistemelor comuniste.  Am stat apoi mult de vorba cu el pe acest subiect. Am vorbit despre destinul disidentilor in lumea post-comunista, despre atatea metamorfoze nu o singura data siderante, dar si despre campaniile imunde impotriva intelectualilor critici. Am vorbit despore tensiunile dintre cei doi Vaclavi (Havel si Klaus), despre lustratie (era foarte critic cu legislatia din Republica Ceha), despre razboiaele din fosta Iugoslavie (stiam de pozitia sa diferita de a unor Michnik, Kuron si  Havel).  Dar mai ales am vorbit despre mesajul nepieritor al conceptului disident al libertatii, un concept pe care el l-a ilustrat cu o superba, exemplara consecventa.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/

Sculptorul VIRGIL – din Inima României spre Universalitate

ianuarie 16th, 2011

VIRGIL – „Art en Capital” Grand Palais, Paris, 2010 ©Marina Nicolaev

În cadrul Salonului International „Art en Capital”la Grand Palais din Paris, artistul plastic VIRGIL (Măgheruşan) de naţionalitate franceză originar din România a luat Medalia de Onoare, la Salonul Artiştilor Francezi.

Am avut privilegiul să îl întâlnesc şi să îi solicit un interviu privind parcursul său artistic incredibil pornind din inima României spre universalitate.

Sculptorul Virgil se afirmă în lumea artistică franceză în similaritate cu Brâncuşi, la epoca lui. El revigorează sculptura modernă, prin talentul excepţional, forţa sa creatoare, autentică, prin tehnica sa minuţioasă dusă la perfecţiune, şi nu în ultimul rând, prin gravitatea şi eleganţa subiectelor abordate.

Marina Nicolaev – Bună ziua, Maestre VIRGIL!

VIRGIL – E o mare plăcere să vă cunosc.

MN – Maestre VIRGIL, mă bucură să vă găsesc aici lângă lucrările dumneavoastră. Aţi absolvit o facultate de arte plastice din România şi sunteţi originar din judeţul Cluj.

VIRGIL – Deja cunoaşteti toate acestea, ce doriţi să mă întrebaţi?

MN– Nu cunosc toate detaliile dar ceea ce m-ar interesa, pentru cititorii noştri, este cum aţi început să desenaţi, cum a devenit pasiunea dumneavoastră din copilărie, profesiune de onoare?

VIRGIL – Vă voi răspunde la prima întrebare: sunt născut la Cluj în 1950. Am crescut la Braşov, toată şcoala am fost la Braşov, am revenit la Cluj pentru admiterea la facultatea de arte plastice.

MN – Facultatea „Ion Andreescu” din Cluj.

VIRGIL – Sigur. Prima dată, am căzut la examen, după care am intrat prin 1972-1973 la Cluj şi m-am transferat după 2 ani la Bucureşti să învăţ ce era de învăţat, atât la Cluj cât şi la Bucureşti. Nu înseamnă că am învăţat tot, dar aceasta îmi era intenţia. Am terminat facultatea la Bucureşti după care am fost repartizat profesor de sculptură la Brăila. Imediat însă, am câştigat un concurs pentru un post la Opera Română, apoi la Intreprinderea „Crinul” şi în final, la Muzeul Satului din Bucureşti unde am lucrat ca restaurator zece ani după ce am făcut toate cursurile UNESCO de trei ani întrucât legea pentru a fi muzeograf cerea: o facultate de profil (de exemplu, sculptura), plus trei ani de specializare într-o şcoală de restaurare. Anca Vasiliu, colega mea, era critic de artă, eu restauram sculpturile, alţii erau pictori, totul era organizat. Revin la a doua intrebare, cum am început să desenez. Simplu. Ne situăm în anii 1960-1962, în spaţiul braşovean, eu eram în clasa a V-a, aveam în vecinătate pe pictorul emerit Mironescu care avea titlul de „artist al poporului” şi care era în acelaşi timp preşedintele Uniunii Artistilor Plastici din Braşov. A remarcat că aş avea talent şi în final i-a spus mamei: „Dă-mi-l încoace să îl fac pictor” şi aşa am început să desenez sub controlul lui şi asta a durat până la facultate. În orice caz toată tinereţea, până la facultate, multe sâmbete şi duminici le petreceam în atelierul său dimineaţa de 8 la 12: punea o natură moartă „desenează, desenează” îmi dădea cu linia peste mână „măsoară, măsoară, de ce te uiţi cu ochii, ochii te înşeală, măsoară cu compasul, măsoară cu firul cu plumb”. Bun. Asta a fost cu desenul. După care am trecut la pictură, la culoare şi desen, desen, desen.
Profesorul Mironescu era de şcoală veche, foarte bună, care nu era decat emanaţia Academiei franceze, unde pe la 1840-50-60 veneau artişti din toată lumea să studieze. Ruşii, la fel, au fondat Academia din Petersburg prin artişti italieni şi francezi, românii nostri, ştim foarte bine, creatorii şcolii româneşti de pictură, sculptură etc, toţi aproape au făcut Academia din Paris, să nu mai vorbim de Brâncuşi. De ce? Pentru că este vorba de o ştiinţă numită Academie: Academia Franceză, care practic s-a exportat peste tot în lume. Prin faptul ca toţi veneau să studieze aici, o parte rămâneau aici, o parte se întorceau la ei unde contribuiau la opera ţării lor sau puneau bazele învăţământului ţării lor. În România, aceştia sunt Tonitza, Grigorescu şi toţi ceilalţi.

MN – Aţi creat în România şapte monumente din câte am citit in CV-ul dumneavoastră. Care sunt acelea?

VIRGIL – Trebuie să îmi amintesc. Prima, pe care am ratat-o, a fost din perioada când eram încă student în anul I şi, pe colina Universităţii din Braşov, am convenit cu directorul, ca practică productivă de vară, să facem un monument de inox de 10 m. I-am făcut o machetă, a cumpărat inoxul, şi acolo m-am păcălit. Inox nu mai lucrasem până la ora aceea şi ca să fie mai ieftin m-am mulţumit cu inox de 0, 75, trei pătrimi de milimetru, care e foarte subţire. Trebuia să îmbrăcăm o formă din cornier. Nu ştiam atunci că nu se poate suda aşa subţire, că trebuie cel puţin 2 mm ca să nu se deformeze să nu se strâmbe. Acest lucru pe care l-am constatat când am avut marea şansă mai târziu să lucrez în atelierele maestrului Constantin Lucaci cu care am muncit ani de zile şi de la care am avut de învăţat enorm. La el am înţeles că inoxul dacă nu are minim 2,5 mm, nu trebuie să îl atingi. În fine, aceasta a fost prima lucrare.
Îmi amintesc că eram în anul III la Bucureşti, încă nu mă căsătorisem cu Adriana Păunescu, de care eram îndrăgostit. Mai târziu, a dorit să divorţeze şi ne-am separat. Ea făcea secţia de textile şi era foarte bună la culoare. Eram student şi nu aveam prea mulţi bani. Atunci a venit a doua comandă, din partea primarului localităţii Nicolae Bălcescu din Dobrogea, din imensitatea spaţiului dobrogean. Nu mai ştiu cum l-am cunoscut, cred că eram la Casa de cultură a sectorului 4, unde dădeam cursuri de sculptură, în zona unde locuia viitoarea mea soţie. Primarul m-a întrebat dacă pot să fac sculptura lui Bălcescu (bust monumental în ciment).
Bineînţeles, asta aşteptam, visam când eram tânăr, să am o comandă de monument. „Cum facem cu plata?” am întrebat. Cei de la Sfatul Popular mi-au spus: „Nu prea avem bani pentru chestii d-astea, dar vă dăm ulei, vă dăm zahăr, şi un cal arab” (cu acest cal, pe care l-am numit „Băiatul” am făcut ulterior, după ce l-am dresat, cascadoriile pentru filme şi spectacolele de voltija la Circul de la Bucureşti)… Şi aşa am realizat monumentul lui Bălcescu.
Dacă îmi amintesc bine, un al doilea exemplar, în gips, a fost cumpărat de Directoarea Casei de cultură „Bălcescu” a sectorului 4 din Bucureşti.

MN – Al treilea monument?

VIRGIL – Al treilea monument…trebuie să ne situăm undeva la Intreprinderea „Crinul” unde soţia mea a fost repartizată şi eu bineînţeles am urmat-o. Era un director deosebit, care ne-a ajutat foarte mult, şi care fusese sportiv, ca mine, coleg la lotul naţional, care se antrena în Poiana Braşov, făcuse polo pe când eu eram la lupte libere (a murit între timp). Deci, directorul uzinei „Crinul”, fericit că ne-am regăsit după ani de zile, m-a ajutat să-mi schimb repartiţia în „creator de imprimeuri textile” pentru a fi în acelaşi birou cu soţia mea. Primul lucru pe care a dorit să-l facem a fost sculptura în inox de pe faţada clădirii ( care nu ştiu dacă mai este acolo), o poveste care avea, dacă îmi amintesc bine, 18 m înălţime, că sunt 6 etaje cu lăţime 3 m, o formă abstractă care este totuşi o sculptură.
Altă lucrare monumentală ratată în România, prin 1982 (pe care am realizat-o, mai mică, în Franţa) a fost o comandă de sculptură cu 2 cai – 6 m înălţime – , prima variantă de „Jeu d’amour”, pentru Herghelia naţională de la Jegălia. Am făcut o machetă de vreo 70 cm. Directorul hergheliei a prezentat-o prin ierarhia Preşedintelui Ceauşescu, care nu a aprobat finanţarea măririi ei. Mi s-a plătit macheta – care a rămas la herghelie – cu un porc.
O alta: ne aflăm prin anii 82-83, terminasem facultatea, eram în plină filmare, în calitate de cascador şi consilier de călărie, Sobicek era şeful tuturor cascadorilor. Se filma la Sibiu „Burebista”, acolo dublam pe George Constantin şi pe Ion Dichiseanu. Ei trebuiau să nu se accidenteze. Un actor de talia aceasta cu spectacole de teatru în fiecare seară, nu-şi permitea să aibă vreun deget rupt. Seara, ajungând la hotel, găsesc la recepţie un număr de telefon din partea unei femei care îmi cerea să o sun urgent la Bucureşti. Erau multe tinere care doreau să devină actriţe. Deci, am ignorat telefonul. După patru-cinci zile dimineaţa la 5, sunt trezit de recepţie urgent: Bucureştiul mă cheamă. La telefon era Valentina Boştină (regretata sculptoriţă – MN); „Sunt sculptoriţă, am un monument, trebuie să îl livrez în vreo 3-4 luni, mi s-a spus că sunteţi singurul care puteţi să mi-l tăiaţi” – pe vremea aceea tăiam piatra la mână.
Bref, i-am spus că am un contract încă 2 săptămâni. „Vă plătesc tot”. Ea nu realiza, ce însemna un contract cu Studiourile cinematografice de la Buftea! Am ajuns în fine la Bucureşti. Dacă îmi amintesc bine erau vreo 48 tone de piatră, l-am tras în vreo 3 luni, fără nicio sculă mecanică, numai la mână. Am făcut monumentul, amplasat în unul din oraşele moldoveneşti. Aveam Intreprinderea „Crinul” pe care deşi o părăsisem între timp, aveam încă acces la atelierul mecanic. La fiecare două zile veneam cu 300 şpiţuri şi dălţi pe care le ascuţeam acolo. Asta mi-a servit mult. Şi nu ştiu, cred că în 3 luni şi jumătate am realizat monumentul, un relief pe două feţe, este un plan înclinat la 30° pe 6 m lungime care este îmbrăcat de două volume de piatră pe dreapta şi pe stânga.
Sculptoriţa Valentina Boştină era o gazdă superbă. O chestiune interesantă s-a întâmplat acolo este că într-o bună zi exact când nu eram prezent, vine arhitectul oraşului beneficiar, care trebuia să toarne în beton planul înclinat – soclul – pe care monumentul va fi amplasat.
Valentina Boştină a făcut repede o schiţă cu planul nostru înclinat făcut din lemn şi pietrele care erau puse deasupra dar care nu erau încă sculptate. La ora aia eram preocupat să plasez pietrele simetric, deasupra soclului fixate cu scoabe între ele şi pe două rânduri suprapuse. Urma să sculptez în relief cele două feţe exterioare şi în final, după plasarea definitivă, spaţiul liber rămas în interior cca 70-80 cm, să îl umplu cu beton la cifă.
Valentina mi-a spus că i-a dat arhitectului desenul soclului cu care el s-a dus la Piatra-Neamţ. Vine momentul x, după ce am terminat monumentul, care a fost aprobat de către Paul Vasilescu şi ceilalţi, deci Valentina Boştină mi-a spus „gata Virgil, săptămâna viitoare trebuie amplasat”.
Între timp, la Piatra-Neamţ s-a turnat din beton soclul, după dimensiunile pe care arhitectul le luase la atelier la Bucureşti. Pe urmă, încărcăm monumentul cu macaraua pe o platformă mare de camion pentru transport.
Ajungem la Piatra Neamţ, încep să descarc, erau 8-10 piese pe dreapta, 8-10 piese pe stânga, simetric tăiate, dar erau cu unghiuri foarte rombice, nu erau paralelograme rectangulare curate. Încep să le plasez de la baza spre sus, şi după aceea al doilea rând.
În timpul amplasării constat un spaţiu din ce in ce mai mare între piese, cam de o jumătate de palmă şi imi dau seama ca era o eroare de unghi al planului inclinat. Pietrele fuseseră tăiate riguros, funcţie de înclinarea planului. Arhitectul nu măsurase exact unghiul planului înclinat de la Bucureşti şi a executat la Piatra Neamţ soclul după o schiţă „artistică” a Valentinei. În loc de 30° a executat 35°. A trebuit să dau totul jos, să determin eroarea şi să încarc cu beton pentru corectare.
Asta, bun, este o altă sculptură.

MN – Celelalte lucrări?

VIRGIL – Celelalte lucrări. Vă dau alta. Eram în 1985, Constantin Drăguţ, iubitul şi scumpul nostru rector era încă în viaţă – a murit la câţiva ani după aceea. Mi-am zis să depun şi eu candidatura la Bucureşti pentru o tabără de creaţie care se organiza lângă Tg. Mureş, la Iernut. Acolo, era un primar, îl cheamă Cornea, care mi-a devenit foarte bun prieten după aceea (îi transmit salutări lui şi nevestei lui cu această ocazie). Cornea este un tip deosebit. Cornea era foarte atins afectiv de fenomenul care s-a petrecut acolo în anii 1944 după 23 august eliberarea ţării: 11.000 de români morţi pe Mureş în 20 de zile. S-a organizat o tabără de sculptură cu 11 artişti ori 11 ani (total 121 sculpturi). S-a ales o colină care a împărţită în 11 secţiuni, urmând ca în fiecare secţiune să fie plasate câte 11 sculpturi ale anului respectiv.
Primarul Cornea asigura mâncare, cazare etc. Exista şi o contribuţie financiară a Uniunii Artiştilor Plastici.
Concret, situaţia strategică (aşa cum am început să spun) era următoarea: pe stânga Mureşului şoseaua naţională este la un kilometru. Paralel, pe malul drept, se află o colină pe 300 m înălţime, cu un unghi de 30°. Tot dealul este de 1 km înălţime fără denivelări, complet descoperit şi fără tranşee. Pe coama asta, după 23 august 1944, 150 de nemţi s-au instalat în buncăre cu mitraliere.
În acelaşi timp la Târnave la 20 km de acolo, era amplasată artileria românească. Ea trebuia să acompanieze atacurile româneşti, prin radio, funcţie de coordonatele pe care le primeau.
Sincronizările decurgeau extrem de prost că săracii romani se trezeau cu tot bombardamentul în cap şi nu puteau să se întoarcă. O catastrofă. Cornea era bolnav de chestia asta.
Subiectul simpozionului era exact acest moment: August 1944. Nu ştiu cum a evoluat simpozionul, sper că a continuat.

MN – Şi lucrarea dumneavoastră?

VIRGIL – Şi eu atunci ce am făcut? Am făcut o sculptură în piatră (cca 22 tone şi 4,5 m înălţime) şi beton, cu o compoziţie de trei cruci suprapuse. Baza este e o cruce de 5 m x 5 m în beton, cu o groapă la mijloc, umplută cu apă, pe care plutesc trandafiri roşii, simbolul sângelui vărsat. Deasupra se află o figură umană monolitică, cu o cască militară pe cap, cu patru braţe în cruce, asemănătoare cu crucea de Lorraine (a doua cruce). A treia cruce am tăiat-o pe piept, aceasta fiind intersectată cu două cercuri concentrice: imaginea care se vede în vizorul unui tir.

MN – La Iernut aveţi încă două lucrări.

VIRGIL – Văd că ştiţi. La Iernut, a fost un moment când, în timp ce eram acolo, Cornea mi-a spus că trebuia să vină şeful statului (era Ceauşescu pe vremea aceea) în zece zile şi trebuia să facă imediat ceva urgent, ca să fie o primire deosebită.
Atunci i-am spus: „Uite, dragul meu, oraşul tău e frumos, tu eşti fain, din punct de vedere strategic tu ai o şosea care taie în două localitatea, deci sunt două accese din două părţi posibile, opuse, nu este ca Bucureştiul să nu ştii prin ce parte se intră, deci să nu ştii unde poţi să plasezi o sculptură. Trebuie un monument cu care să marchezi ambele intrări. Hai să facem acelaşi lucru în două exemplare şi punem două sculpturi abstracte cu elementele de bază economice pe care Iernutul le are: termocentrala şi grâul”. Este un volum de 12 tone, îmi amintesc. Tot monumentul l-am făcut într-un atelier lucrând direct negativul din table de oţel şi piese de lemn, pentru că nu aveam timp s-o modelez. Am făcut totul după o machetă mică. Sculptura se compune din două elemente: un picior rectangular de 6-7 m înălţime, corp comun cu un soclu în pământ de cca 30 tone de beton. Deasupra este un volum ca o carte semideschisă de 4x2m, unde am făcut un simbol al energiei şi jos un spic.
La faţa locului am pus betonul pentru fundaţii. Am făcut în două etape: întâi piesa de jos care trebuia să aibă multă armătură înăuntru din bare de fier de 18-20 mm, pe care am terminat-o cu o placă de fier de 2 cm grosime. Pe urmă, aceeaşi armătură în piesa de sus, pe care am ridicat-o cu macaraua, am plasat-o pe un picior sudând cele două olăci îîntre ele. Muncitorii le-au vopsit imediat, eu am plecat, totul a ieşit bine, primarul a avut o bună imagine, evident.


Bizon ©Marina Nicolaev

MN – Din 2007 sunteţi artistul oficial al armatei franceze. Cum s-a întâmplat acest lucru?

VIRGIL – Afirmativ. Trebuie să vă explic cadrul istoric al acestui corp de pictori ai armatei franceze.
Acum mai bine de 300 de ani, când palatul Versailles era în plină construcţie şi Franţa era în plină perioadă de războaie, Louis XIV avea nevoie de artişti fideli şi foarte competenţi, pentru două motive. Cum pe vremea aceea nu exista nici satelit, nici GPS, nici dromi, aparat de fotografiat, sau hărţi numerizate, ca în războaiele de azi, singura soluţie era să recurgă la o cartografie picturală realistă executată de foarte buni desenatori, pictori, care să redea exact lăţimea fluviului, de unde începea muntele, pe unde treceau cu trupele, unde sunt canalele etc. – ceea ce fac cercetaşii astăzi.
Acesta era primul scop, care a generat în pictură genul numit „scenes de batailles” considerat cea mai dificilă categorie, până la 1900.
Al doilea motiv, era ca regele să recruteze artiştii capabili să picteze să sculpteze etc. pentru realizarea palatului Versailles. Louis XIV a folosit o mare parte din armată la construcţie, dar nu avea cu cine să facă decoraţia.
Handicapul mare era cum să se facă selecţia între artiştii existenţi.
Atunci, Colbert are o idee genială şi spune ceva de genul „Sire, vă propun să îi adunăm pe toţi artiştii si prin comparaţie – ceea ce nu se făcuse până atunci – să vedem care sunt cei mai buni” „Unde să-i expunem?” „În salonul majestăţii voastre, sire”. De acolo vine noţiunea de salon. Termenul în timp s-a banalizat pentru că vorbim astăzi de salon de agricultură, gastronomie etc. Primul salon se face însă la Versailles.
Aşa se organizează un corp al armatei numit „POA” Pictori Oficiali ai Armatei (istoric se cheamă pictori şi nu sculptori, sculptorul să modeleze caii pe câmp).
Superior acestui titlu era Pictorul Oficial al Regelui ( Fragonard, de ex.) A treia categorie erau membrii Academiei care jurizau şi compuneau „Le Salon” (astăzi Salonul Artiştilor Francezi).
La ora actuală, armata franceză dispune de un corp special numit „Pictorii oficiali ai Armatei” care sunt recrutaţi pe criterii profesionale în cadrul unor expoziţii organizate de către Armată şi pe baza unor invitaţii şi recomandări avizate. De exemplu, anul trecut au fost 98 de candidaţi, din care au fost reţinuţi doar 2. Asta se întâmplă.

MN – Trebuie precizat că în Franţa titlul istoric de „Peintre Officiel de l’Armée” este acordat de Ministrul Apărării şi artiştii aparţin de „Service historique de la défense”. Ei poartă titulatura de Pictori ai Armatei. Artiştii sunt stagiari timp de minimum şase ani (voir nouă) şi pe urmă sunt titularizaţi. Pictorii agreaţi (stagiari) nu sunt mai mulţi de douăzeci, pe când numărul Pictorilor titularizaţi este nelimitat. Cu titlul de protocol, Pictorii agreaţi au gradul de căpitan iar Pictorii titulari de comandant. Virgil Maghérusan este unul din cei 46 artişti contemporani care au acest titlu excepţional, şi al doilea francez de origine română (pictorul Paul Anastasiu) prezent în acest corp de elită.

VIRGIL – Astăzi avem la fiecare doi ani un Salon la Hôtel des Invalides, unde Pictorii armatei expun şi în acelaşi timp sunt invitaţi un număr de 150-200 de civili care sunt distinşi la alte saloane importante. Poate unul sau doi dintre ei vor fi după câţiva ani, aleşi, pe bază de un dosar prezentat la nivel înalt. Este important de precizat că este nevoie nu numai de profesionalism ci şi de acurateţe morală. Numirea, aşa cum spuneaţi, este decisă prin decret de către Ministrul Apărării.


Virgil şi Dr. Louis-Marc Servien, comte de Boisdauphin ©Marina Nicolaev

MN – Se recunoaşte din ce în ce mai mult valoarea Şcolii de arte plastice româneşti în lume, începând de la Constantin Brâncuşi, un artist universal de necontestat. La ora actuală, sunt mulţi sculptori români aflaţi pe treptele cele mai înalte ale Artei: Ion Irimescu, Constantin Lucaci, Paul Vasilescu, Ion Mândrescu, George Apostu, Iliescu Călineşti, Mihai Buculei, Mircea Spătaru, Nicăpetre, Nicolae Băndărău, Ovidiu Maitec, Pasima, Sava Stoianov, Vlad Ciobanu, Aurel Ierulescu ş.a. Unii v-au fost profesori, alţii colegi. Ce părere aveţi despre şcoala românească despre artă şi mai ales, ultima întrebare: când doriţi să faceţi o retrospectivă în România?

VIRGIL – Ce părere am despre şcoala românească? Este o realitate, nu este numai părerea mea: este o părere obiectivă este în fond o excelentă şcoală, şi o afirm de multe ori la microfon când mi se dă ocazia şi este contextul: Şcoala românească este Academia franceză creată între anii 1670-1830, pe care francezii au exportat-o în toată lumea, inclusiv România. Aşa cum vă spuneam la începutul interviului. Artiştii români veneau în Franţa între 1800-1940 să îşi facă studiile aici, fie pe banii lor, fie pe bursa statutului român. Unii rămâneau pe loc şi deveneau francezi, alţii se întorceau acasă. Pe scurt, arta franceză a fost exportată peste tot din America latină până în Rusia. Academia franceză a creat Şcoala românească şi instaurarea comunismului după 1945 a profitat de cunoaşterea aceasta, a ştiut să folosească bazele artelor franceze deja existente. Venind şi trăind în Occident îmi dau seama că democraţia şi libertatea de liber acces la a învăţa ce vrei, a dus la faptul că suntem prea mulţi artişti şi nu totdeauna la acelaşi nivel, bineînţeles. Sunt tipi formidabili foarte buni, dar şi aici, raportat la numărul total, profesionismul este redus.
Vorbind despre şcoala românească, probabil că ştiţi că am mediat, în noiembrie 2006, o invitaţie (gratuită) pentru o delegaţie de artişti români, cu ocazia intrării României în U.E., la primul salon „Art en capital” la Grand Palais.
L-aţi evocat pe Constantin Lucaci, un maestru în oţel inoxidabil! Lucrând pentru el am avut ocazia să-mi perfecţionez cunoştinţele în tehnica bătutuluiîn inox şi am învăţat utilizarea corectă a maşinii de mărit.
Inoxurile lui! Nu am văzut pe nimeni de 20 de ani de când sunt aici să facă inoxuri ca el bătute la ciocan, concave, convexe şi apoi sudate.
Acum 100 de ani, francezii erau cei mai buni în bătut, tehnica se numeşte „cuivre repoussé”: Bartholdi a făcut statuia Libertăţii numai cu ciocanul (Frederic Auguste Bartholdi a proiectat şi realizat învelişul de cupru al statuii Libertăţii- MN) . Este o ştiinţă franceză! Lucaci şi-a permis luxul să atace inoxul, care este mult dur decât cuprul. El a reuşit acolo în Bucureştiul lui, în Reşiţa lui, cu mintea lui tehnică. Am avut şansa să învăţ acolo, lângă el, ceea ce mi-a servit enorm. Niciunul nu ştia să lustruiască piesele de inox ca el. De multe ori, râdea de noi, ne spunea că trebuie vin alb, puneam pe pâslă de lână şi vin alb, dar degeaba, nimeni nu reuşea ca el.

MN – Şi când veţi dori să organizaţi o expoziţie retrospectivă în România? V-aţi gândit?

VIRGIL – Nu m-am gândit, am atâta de lucru! Nu mi-am pus problema asta. Dar de ce nu? În orice caz, se va face, chiar dacă vreau sau dacă nu vreau. Dacă n-aş vrea, se va face după moartea mea, în mod sigur. Nu s-a ivit ocazia. De ce nu? Nu m-am gândit încă la asta pentru că am multă muncă, nu sunt milionar, îmi place să lucrez, asta e tot.

MN – Maestre Virgil, vă mulţumesc.

VIRGIL
PICTOR OFICIAL AL ARMATEI FRANCEZE
studii: Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu Bucureşti România 1979.
Membru titular al Société des Artistes Français si al Fondation Taylor, Paris.

DISTINCŢII

2010 – MEDAILLE VERMEIL de la Ville PARIS.
2009 – MEDAILLE D’HONNEUR Salonul Artistilor Francezi , ART EN CAPITAL, Grand Palais, Paris.
MEDAILLE D’OR a Primăriei arondismentului 4 Paris.
MEDAILLE de la Ville BONDY, Seine St Denis.
2008 – MEDAILLE de la Ville LIVRY-GARGAN, Seine St Denis.
2007 – GRAND PRIX E.M. SANDOZ Fondation Taylor, la Salon ART EN CAPITAL, Grand Palais Paris 2006
– PREMIER PRIX SCULPTURĂ, XVe SALON NATIONAL des PEINTRES de TARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris
2006 – PRIX STANISLAS decernat de Oraşul NANCY, la XXI Salon International SODAL.
– MEDAILLE D’OR Association Artistique de la Préfecture de Police, Hôtel de Ville de Paris.
2005 – MEDAILLE D’OR Salon des Artistes Français, Paris.
– PREMIER PRIX DE SCULPTURE, XlVe SALON NATIONAL des PEINTRES de VARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris.
PREMIER PRIX CONSEIL GÉNÉRAL dTNDRE et LOIRE, Salon de Peinture et Sculpture de Ste Maure en Touraine.
2004 – PRIX l’UNIVERS des ARTS, par l’Association Artistique de la Préfecture de Police, Paris.
2003 – PRIX E.M SANDOZ, par la Fondation Taylor, au Salon des Artistes Français, Paris.
2002 – PRIX BAUMEL-SCHWENCK, de la Société Nationale des Beaux-Arts, Carrousel du Louvre, Paris.
– GRANDE MEDAILLE D’HONNEUR a Oraşului Cannes, France.
2001 – GRAND PRIX DE SCULPTURE, cu Plaquette d’Or MCA, Cannes, France.
– MEDAILLE D’OR la Salon Officiel de la Ville de Vincennes.
2000 – BRITISH SPORTING ART TRUST AWARD, Society of Equestrian Artists, CHRISTIE’S, Londres.
– MEDAILLE D’HONNEUR de la Ville de Marseille.
PREMIER GRAND PRIX de SCULPTURE, avec Plaquette d’Or MCA, Marseille.
1999 – PREMIER PRIX de Sculpture Plastica Latina, France.
1997 – MÉDAILLE D’OR du Mérite Artistique Européen – France.
PREMIER PRIX, Symposium Européen de Sculpture sur Pierre, Château de Serrans, France.
1995 – PREMIER PRIX de Sculpture au Salon Art Cheval, Saumur, France.

EXPOZIŢII DE ARTĂ PLASTICĂ

FRANŢA : Salon des Artistes Français; Société Nationale des Beaux-Arts ; Salon d’Automne ; Salon Violet; Biennale Internationale de Rambouillet; Salon de la Préfecture de Police de Paris; Art-Auction Deauville; «Le Cheval en Bronze» au Château de Maisons-Maisons-Laffitte; Grand Marché d’Art Contemporain de Paris; Invité d’Honneur d’innombrables Salons d’Art etc.
Convenţii (du 25/11/1999 et 12/05/2005) cu l’École Nationale d’Équitation – CADRE NOIR de SAUMUR – pentru ilustrarea în sculptură a tehnicităţii în istoria echitaţiei franceze de înaltă şcoală.
MAREA BRITANIE: CHRISTIE’S, St James’s, Londres avec la Society of Equestrian Artists; Royal Society of British Artists et Royal Marine Society of Artists aux MALL GALLERIES, Londres; Royal Glasgow Institute of Fine Arts aux McLLELAN GALLERIES; Royal Birmingham Society of Artists; Royal West of England Academy of Arts à Bristol; Norwood Ravenswood Art § Sale Exhibition; Portrait Exhibition à Fedden Gallery RWA Bristol; etc.
ITALIA: Biennale Internationale Dantesca de Ravenne en 1990, 1998, 2003.
SPANIA : Euro Art’98 à Barcelone.
BELGIA: Salon d’Europe ’96 – Bruxelles ; Art Nocturne Knokke 2003 ; LINEART Gand 2003.
ELVEŢIA: Grand Marché d’Art Contemporain -Lausanne 2001 ; EUROP’ART 2002- Genève.

ARTĂ MONUMENTALĂ

ROMÂNIA – 7 sculpturi monumentale până la 18 m înălţime îm piatră, marmură, inox, bronz etc.
FRANŢA – «Astrale Symphonie en V», Château de Serrans, 4,50m hauteur, august 1997.
«Portrait de T. Paqué», St Avoid, Lorraine, h1,20m hauteur, bronze, septembrie 2006.
«Sanglier le Brave», comandă particulară, 3m înălţime, bronz
« Amour de Licornes», comandă publică, St Avoid, Lorraine, 1,40m înălţime septembrie 2007. MAREA BRITANIE – «Le Bison, Force et Vitesse », – Burton on Trent, 3m înălţime noiembrie 2001.

SALOANE ECVESTRE

FRANTA – Saloanele Cheval-Paris, Nancy, Colmar, Equita’Lyon, Avignon; Horse Expo Deauville; Jumpings Internationaux – Caen, Alençon, Deauville, Bordeaux, Chantilly; Masters de Jardy-Paris; Expos sur Hippodromes à Clairefontaine Chantilly pentru Prix du Jockey Club et Diane-Hermès, Longtemps pentru Prix de l’Arc de Triomphe, St Cloud aux Ventes Goffs, Vincennes pentru Prix d’Amérique; Fontainebleau, Open de Polo d’Aprémont, etc.
GERMANIA- Equitana Essen; Jumping Munich Indoors; Jeux Équestres Mondiaux d’Achen.
ELVEŢIA – Championnats d’Europe de Jumping -St Gall; CSIW- Championnats du Monde -Genève.
SPANIA – Féria de Jerez, Andalousie.
OLANDA – Jumping de Maastricht.
PORTUGALIA – Festival International des Chevaux Lusitaniens, Lisabona

©Marina Nicolaev

Simplicitatea după amiezii

ianuarie 16th, 2011

STATUL NAŢIONAL LEGIONAR – Bilanţul unei guvernări (septembrie 1940 – ianuarie 1941)

ianuarie 16th, 2011

La 14 septembrie 1940, România este proclamată, prin Decret Regal semnat de Mihai I, Stat Naţional Legionar. Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare. Generalul Ion Antonescu este numit Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar. Viceprimministru este Horia Sima, conducătorul Mişcării Legionare. Se decide încetarea oricărei lupte între fraţi.

Noul stat s-a autodefinit naţionalist-creştin şi totalitar.

Aşadar, Legiunea a fost instalată la guvernare prin Decret Regal. Dispunând de instrumentele puterii, a demonstrat în timp record cu ce metode înţelege să acţioneze în vederea ridicării morale şi materiale a poporului român şi să dezvolte puterile lui creatoare;  demonstrând totodată care sunt funcţiile statului totalitar naţionalist-creştin.

Pe lângă lichidarea brutală a adversarilor politici (cazurile N. Iorga, V. Madgearu, ale celor 60 de demnitari politici ucişi în închisoarea Jilava ş.a.), ţinta principală au fost evreii. Eliminarea lor din societatea românească era considerată garanţia principală pentru ridicarea morală şi materială a poporului român. În acest scop, statul totalitar naţionalist-creştin a promulgat în cascadă o legislaţie de excludere a evreilor, de la dreptul la proprietate, dreptul la muncă şi învăţătură, patronând în acelaşi timp asasinatele, jafurile, maltratările şi alte acte de violenţă dezlănţuite de legionari împotriva evreilor.

Documente de epocă emanate atât de la autorităţile româneşti cât şi de la organizaţiile evreieşti reflectă respectivele evenimente sângeroase în toată amploarea lor. Sunt relevante în acest sens zecile de memorii înaintate Conducătorului Statului sub semnătura lui dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (F.U.C.E.) şi a secretarului general Matatias Carp. Un departament special al F.U.C.E. format din statisticieni, sociologi şi jurişti a adunat şi sistematizat datele şi faptele care au stat la baza redactării respectivelor memorii – adevărate cronici ale politicii antievreieşti promovate de Statul Naţional Legionar. Copiile acestor documente, folosite parţial de Matatias Carp în Cartea Neagră, au fost legate în epocă în registre speciale, astăzi fiind păstrate în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Originalele se găsesc în Arhiva Naţională, în fondurile Ministerului Afacerilor Interne şi ale Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

Unul dintre cele trei registre (aflate în arhiva C.S.I.E.R.) conţine memoriul nr. 549, înaintat Conducătorului Statului la 9 decembrie 1940. Pe zeci de pagini sunt descrise faptele petrecute între 1 octombrie – 9  decembrie 1940 în 39 de localităţi. Dar, după mărturisirea autorilor, ceea ce s-a prezentat era doar un palid rezumat a celor întâmplate. Victimelor le era frică să povestească cele trăite, se temeau de represalii. Adunarea mărturiilor şi transmiterea lor către autorităţile superioare implica un adevărat act de curaj. Şi totuşi, în memoriul din 9 decembrie, ca şi în cele următoare, sunt descrise: asasinatele; devastările de temple şi sinagogi; sechestrările de clădiri comunitare; cazurile de arestări, maltratări şi schingiuiri; evacuările din locuinţe; izgonirile din localităţi; confiscările de averi; presiunile şi violenţele pentru cedări de magazine şi locuinţe la preţuri derizorii sau chiar fără plată. Conducătorul Statului a pus următoarea rezoluţie pe material: A se cerceta urgent toate cazurile de către Ministerul de Interne împreună cu un legionar. Dacă astfel de cazuri continuă – scria conducătorul – eu nu pot tolera la infinit dezordinile care dau peste cap ţara. Eu nu protejez pe jidani, care sunt vinovaţi în mare parte de nenorocirile abătute asupra acestei ţări. Dar nu pot să tolerez, ca şef al guvernului, acte care compromit redresarea ţării.

La 9 ianuarie 1941, F.U.C.E. înaintează un nou memoriu, arătând că în ciuda dispoziţiilor Conducătorului, atrocităţile continuă. Ancheta cerută a fost făcută de cei implicaţi în crimă – se scria în memoriu. Victimele au fost silite sub ameninţare să declare că nu li s-a întâmplat nimic. În concluzie s-a cerut ca în interesul adevărului şi pentru binele nu doar al evreilor, dar al ţării în general, cercetările să fie făcute de parchetul tribunalelor.

Punctul paroxistic al terorii a fost, desigur, pogromul din 21-23 ianuarie 1941, declanşat de legionari în timpul rebeliunii. Un memoriu de sinteză asupra evenimentelor din acele zile sângeroase, însoţit şi de un album cu fotografii, a fost înaintat Conducătorului la 1 aprilie 1941. La data respectivă s-au avut în evidenţă 120 de morţi, 13 răniţi, 1274 de cazuri de devastări şi jefuiri, din care 336 de cazuri de veterani sau fii de veterani ai războaielor României. Totalul pagubelor s-a evaluat la peste 382 milioane lei, iar pagubele provocate cu devastarea templelor şi sinagogilor s-a ridicat la peste 27 de milioane lei. Iată bilanţul guvernării legionare timp de 4 luni: bilanţul din perspectiva suferinţelor evreieşti. Ce a însemnat pentru soarta ţării în general a fost prezentat în două volume cerute de Conducătorul Statului, intitulate semnificativ Pe Marginea Prăpastiei. În ultimă instanţă, Conducătorul a repudiat Mişcarea Legionară. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 11 ianuarie 1941, le-a reproşat că datorită lor, se petrec lucruri groaznice pe întreg cuprinsul ţării. Ce-i drept însă, vina nu a atribuit-o esenţei legionarismului, ci faptului că ar fi intrat bolşevicii în Mişcarea Legionară. După cum se ştie, conflictul a devenit deschis în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie, când lupta s-a dat pentru putere. Victoria generalului Antonescu, sprijinit de Armată şi având recunoaşterea Reich-ului, a fost iminentă. Dar pentru ca să nu existe iluzia că noul cabinet antonescian, format după eliminarea legionarilor, ar fi urmărit despăgubirea evreilor, este cazul să fie citată declaraţia Conducătorului Statului în şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 februarie 1941: Este legea care decide în toate aceste cazuri, însă să nu permiteţi evreilor să se obrăznicească, să spună că le-a venit timpul lor, să spună că guvernul de militari s-a transformat în guvern de protectori pentru jidani în ţara românească.

Consecințele tragice ale lui „las’că merge și așa”

ianuarie 16th, 2011

Acum câteva zile, jurnalul London Evening Standard titra: „Mother and son electrocuted”

http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-23914320-mother-and-son-electrocuted-in-bath-as-heater-falls-in-water.do

Din cauza unei improvizații, o aeroterma plasata în camera de baie, își pierd viata mama și fiul ei. Înainte de a gândi ca ,,uite, și englezii ăștia fac la fel!?” articolul ne lămurește ca e vorba de o familie de romani. Oameni simpli, care, probabil din cauza condițiilor modeste de locuit au avut nevoie de mai multa căldură. Sau poate nu se puteau lepăda de obiceiul unor compatrioți de a avea ,,căldură în casa” de 25 grade în sus (pe când în Occident 20-23 de grade sunt acceptate ca suficiente.

Orișicum, au primit o crunta nemeritata lovitura și în niciun caz nu e intenția de a le aduce alte învinuiri.

Un articol apărut în 2007 ACUM: http://www.acum.tv/articol/2121 satiriza obiceiul romanesc de a de prefera sa rezolve treburile casnice cu unelte improvizate, în contrast cu rigurozitatea occidentalilor care folosesc doar ceeace e adecvat. Cat se poate de amuzant, la momentul respectiv și oarecum simpatic, gâdilându-ne orgoliul ca am fi unici: ingenioși și descurcăreți. Vorba ceea, ,,rahat din bici”… Serios vorbind, continuu sa cred și acum ca proverbele românești se remarca prin deosebita lor finețe psihologica și punerea geniala în evidenta a unor situații și personaje tipice și cat se poate de reale.

Din păcate, tocmai când nu se așteptăm suntem treziți la realitate de întâmplări cu care nu mai e de glumit. Aura romantica a și simpatica a unor apucături este sfâșiată de un dramatismul dur. Ce ne mai rămân sunt regrete și mustrări de conștiință înghițite pe ascuns.

Găsesc însă de cuviință, ca întotdeauna în urma unei întâmplări foarte fericite sau dimpotrivă, sa ne oprim încă o clipa și asupra mentalității care poate sta în spatele întâmplării

Cultul lui ,,las’ ca merge și asa”, ,,ce, eu sunt prost, ma înveți tu pe mine?”, șau nelipsitul ,,degeaba te ferești, dacă e sa mori… tot mori – o viata avem!”. Câți dintre noi nu am învățat de mici copii ca electricitatea în baie e moarte curata. De aceea standardele românești de construcții au scos din încăperile de baie prizele și întrerupătoarele pe când cele din Occident le permit fără ca nimeni sa se electrocuteze. În afara de..

Consecințele dramatice: unii (în cazul de fata părinti, dar pot fi și ,,tătici” mai mari) care se joaca de-a fatalismul filosofic pe pielea celor a căror viata depinde de ei. Fie ei proprii copii sau alții ,,copii”, pătura neprivilegiata a ,,populației”.

Un accident nefericit, dar din el transpare ceva din păcate prea răspândit în România (o fi și în alte parți despre care nu am eu cunoștință): ignoranta tehnica crasă, lipsa de disciplina și disprețul

fata de apărarea propriei pieli, lipsa unei scări de valori, care sa cuprindă un minimum de lucruri sfinte (,,ma duc la dentist alta data când am bani.” – deși pentru cei multi pe care nu-i dau banii afara din casa, niciodată nu e momentul potrivit sa scoți bani din buzunar pentru asa ceva, nu). Sau și mai rău, o scară de valori absurdă și răsturnată în care o nevoie banală de moment cântărește mai mult decât însăși viata.

M-am lovit de ele când eram inginer în fabrica în România (degete tăiate, intoxicări), sau în afară fabricii (sticle cu eticheta apă minerală pline cu sodă caustică, lăsate laolaltă cu alimentele în cămara și date pe gât de un ,,Tata mare” însetat), ma lovesc de ele și acum când ma întâlnesc cu cu compatrioți (hota de la bucătărie, mașina de spălat vase niciodată folosite, accidentări din cauză că nu se poarta centura de siguranță ,,pe locurile din spate nu te vede”) sau în contactul cu membri de familie (îmbrăcăminte fină făcută praf la 90 grade în mașina de spălat și călcate la ,,trei puncte”) etc etc. Ignoranța tehnică face ravagii și produce pagube pe șantierele de construcții sau în fabrici.

Cum spuneam, dacă încerci le sa faci observație sau să le dai un sfat cei vizați au la dispoziție o sumă întreagă de răspunsuri de-a gata să te pună la punct: ,,Ce, eu sunt prost!?” sau ,,De murit mori oricum…”. Unii din ei urmează cu chiu cu vai și în scârbă un sfat bun o perioadă, după care se furișează revin spontan la vechile năravuri, fără explicații, sau mormăind cu superioritate ,,Lasă ca știu eu cum e mai bine” (pe pielea mea). După ce lucrurile ies prost ,,asa a fost sa fie”, ,,n-a avut noroc” sau ,,asa a vrut Bunul Dumnezeu”.

Vorbind despre asta, prin 2008 un șofer de TIR în Suedia a întors camionul noaptea în autostrada (!) . Cu siguranță ca în timp ce trăgea de volan s-a gândit satisfăcut ,,Acum nu ma vede nimeni”. Exact asa a și fost: un automobil condus de o femeie și având cu ea copii a intrat în el. Toți cei din automobil și-au pierdut viata. Citind știrea în presa, în care nu era dat niciun detaliu despre identitatea șoferului (presa suedeza) am avut o convingere ferma bazata pe prejudecăți ca acest om trebuie sa fie din Estul Europei. Se fac multe prostii și pe șoselele din Suedia dar exact tipul asta de încălcare ar fi de neconceput. S-a confirmat mai târziu, într-o scurta notiță în presa ca șoferul era roman. Omul s-a întors acasă pentru ca pedepsele sunt blânde în Suedia. Credeți ca a învățat ceva din asta? Eu cred ca nu; probabil data viitoare va fi mai ,,atent” și va avea mai mult ,,noroc”.

Ca sa nu fiu acuzat de părtinire, mai pot relata o imprudenta, de data asta săvârșită de un șofer maghiar, tot în Suedia. Acesta, băut la volan, și văzând ca a apucat în direcție greșită pe autostrada a întors, și a pornit-o în răspăr dar pe același sens. Din fericire l-a oprit politia. Din nou se pune întrebarea cum va proceda data viitoare. Mai mult ca sigur va merge pe principiul ,,Ce, sunt prost? Știu eu mai bine ce sa fac!”.

Cred ca autorul reportajelor din India, Ovidiu Ivancu, are multe experiente asemănătoare dar și mai stranii, în urma deplasărilor lui. Acolo, în, Orient, în urma unei ,,neglijente” mor câteva sute. După smulgerea de rigoare a parului din cap se ia de la capăt. Fără glumă, să fie oare o matrice culturală orientală care bântuie prin sângele nostru osândindu-ne sa fim ,,puțin mai altfel„?

Șaptezeci de ani de la pogromul legionar din Bucureşti

ianuarie 16th, 2011

Rabin Efraim Guttman

În luna ianuarie se vor împlini 70 de ani de la sîngerosul pogrom îm­potriva evreilor din Bucureşti, cînd 3 zile a domnit acolo teroarea le­gio­nară,  sălbăticia, vandalismul şi pri­mej­dia pentru vietile celor 100.000 de locuitori evrei din capitala României. Cartierul evreiesc în care se aflau o mulţime de magazine ale evre­ilor a fost prima ţintă a legionarilor. Ei au spart geamurile şi vi­trinele jefuind ceea ce găseau, în timp ce cîntau cîntecele lor. Deasemenea au intrat în sinagogi arestînd pe cei veniţi să se roage acolo.

În casa noastră am stins luminile şi, plini de îngrijorare urmăream privind prin geam cele ce se pe­tre­ceau afară. Am văzut cum au intrat le­gionarii în Sinagoga Mare care era alături de casa noastră, au scos afară evreii, care se rugau, au scos sulurile sfinte în stradă şi au dansat peste ele.

După miezul nopţii am auzit bătăi şi lovituri în poarta casei noas­tre, au spart uşile şi au intrat în casa noas­tră. Eram toţi împreună, părinţii mei, cei doi fraţi mai mari, sora mea şi fratele meu cel mic. Legionarii au ce­rut ca tata să vină cu ei la sediul lor să dea o declaraţie. La răspunsul ta­tălui care a rugat să semneze de­cla­raţia în casă, au început să-l lovească pe cap şi pe faţă cu bastoane de fier, sîngele care a ţîşnit a stropit pe­reţii casei şi multa vreme acest sîn­ge a rămas ca mărturie a tragediei fa­miliei noastre. Între timp alţi le­gio­nari loveau pe fraţii mai mari. Toţi trei însîngeraţi şi torturaţi au fost scoşi din casă, duşi la un sediu al legionarilor, unde iar au fost chinuiţi şi apoi, în pădurea Jilava lîngă Bu­cureşti.

Acasă mama a leşinat iar noi copiii îngroziţi de cele văzute, plîngeam şi tremuram. Mai bine de două zile am rămas toţi îmbrăcaţi cu paltoanele, nu ştiam unde să ne ducem. Între timp vecini, cunoscuţi şi rude se adunaseră în casă. A treia zi la prînz tata a sosit acasă adus de o maşina militară condusă de jandarmi care opriseră rebeliunea legionară. Tata sleit de puteri după trei zile pe ză­padă, nemîncat şi nebăut, torturat, povestind cele întîmplate, fiecare credea ca aiurează, că nu poate fi real ceea ce spune.

Iancu si Iosif Guttman

La Jilava, peste 100 de evrei au fost aduşi în ca­mioane şi, pe măsură ce coborau, primeau un glonte în ceafă. Tata îi ţinea pe fiii săi, pe fraţii noştri Iancu şi Iosif pe fiecare de cîte o mî­nă, aşa au căzut pe zăpadă toţi trei. Îna­inte au apucat să spună îm­pre­ună rugăciunea de VIDUI ce se spu­ne înainte de ce sufletul trece în lu­mea celor drepţi. Şi apoi tata a simţit cum se scurge viaţa din tru­pu­rile fii­lor săi. A aşteptat şi el sfîrşitul şi l-a dus atunci gîndul la unul din psal­mii regelui David: „Chinu­i­tu-m-a Cel de Sus, dar nu mi-a luat su­fletul”. În zori tata s-a ridicat, a vă­zut în jurul său zecile de cadavre în­tinse pe zăpadă.

Un legionar l-a vă­zut mergînd în neştire şi l-a dus la pri­măria din Jilava. Acolo erau câ­teva dintre victime care au fost rănite. Ofiţerii germani care erau de faţă, spuneau că evreii sunt vinovaţi de acest răz­boi, au instigat pe en­glezi să pornească războiul şi de­a­ce­ea evreii tre­bu­ie pedepsiţi. Ca în­totdeauna în is­to­rie evreii sunt ţapii ispăşitori. În aceeaşi noapte l-au luat pe tata şi pe ceilalţi cinci răniţi, i-au dus în pă­du­re şi au tras cu gloanţele în ei uci­gîn­du-i pe toţi înafară de tata care a scă­pat neatins şi de data asta.

Tata a rămas în continuare toată noaptea întins pe zăpadă. A văzut cum legionarii dezbrăcau cadavrele celor omorîţi, luau hainele, scoteau dinţii de aur din gura cadavrelor. S-au apropiat apoi de el şi văzînd că încă trăieşte au vrut să-l împuşte dar unul dintre ei a văzut în ce hal era tata, cu halatul plin de sînge şi noroi; au fugit şi el a rămas iarăsi o noapte în pădure. A treia zi au apărut jan­darmii care au anunţat că rebeliunea s-a terminat, legio­na­rii fugiseră pentru a nu fi arestaţi. Astfel au luat sfîrşit chi­nu­rile fizice ale tatălui nostru. Jandarmii l-au adus acasă. Înainte de a pleca din Jilava tata a cerut jandarmilor să-l ajute să cau­te trupurile fiilor săi şi cu creionul lor a notat pe spatele lor numele pen­tru a fi identificaţi mai uşor la morgă.

*

Au trecut 70 de ani de durere, în care tatăl meu a avut grijă să editeze scri­erile fraţilor mei, publicate sub titlul “Slove de Martiri”, carte care a fost apoi tradusă în limba ebraică. Deasemenea a înfiinţat sinagoga pe numele lui Iancu şi Iosef, cunoscută ca “Beit Iacov-Iosef şi după decesul tatălui a fost adăugat şi numele Rav Zwi Guttman.

După groaznica tragedie mama a purtat doliu, îmbrăcată numai în ne­gru pînă la moartea ei, 17 ani de la pier­derea celor doi fii, şi este în­mor­mîntată alături de ei la cimitirul Filantropia în Bucureşti. Cifra 17 dă în ebraică prin anagramă cuvîntul TOV, bine; poate că acolo îi este mai bine. Tata a mai trăit 32 de ani. În ebraică, prin anagramă, LEV este inimă. Tata este înmormîntat în Tel Aviv la cimitirul Nahlat Itzhak.

Fie memoria lor binecuvîntată.

Cei trei copii care am rămas, sora mea Dr. Hava Haas, fratele meu Ing. Itzhac Ben Zwi Guttman şi sub­sem­natul rabin al sinagogii ”Beit Iacov – Iosef Rav Zwi Guttman” am luat iniţiativa comemorării a 70 de ani de la pogromul legionar din Bu­cu­reşti în care evrei nevinovaţi au fost ucişi. Comemorarea tuturor mar­tirilor va avea loc Duminică 23 ianuarie 2011 la orele 17 la sediul sinagogii din strada Pekiin 12a (intrarea prin str. Jabotinski 37,  Tel Aviv.

Rabinul Efraim Guttman

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pogromul din București în desenele lui Marcel Iancu

ianuarie 16th, 2011

In urma decretarii legilor rasiale din 1938, Marcel Iancu (1895-1984), pictor si arhitect evreu, simtind pe propria piele cumplitul antisemitism din Romania, a decis sa isi paraseasca tara natala. In ianuarie 1941, in Pogromul de la Bucuresti, legionarii il asasineaza pe cumnatul sau, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Cateva zile dupa Pogromul din Bucuresti, familia Iancu emigreaza spre Palestina.

Aflat inca in Romania, Marcel Iancu incepe seria de peste 100 de creatii pe tema Pogromului si a Holocaustului.

Desi, de-a lungul vietii sale, artistul a dorit ca aceste desene sa fie prezentate intr-o expozitie speciala, cu toate ca in 1981 editura Am Oved din Israel a cules 28 dintre ele (impreuna cu creatii ale poetilor de limba ebraica – Bialik, Tchernihovski, Altermann si altii), intr-un album cu titlul ” Kav Haketz”, abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- in Ierusalim, in Knesset si in kibutzul Lohamey Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite intr-o expozitie itineranta sub titlul „On The Edge” ( Pe Muchie).

In memoria victimelor din Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), vom publica zilnic, timp de o saptamana, creatii ale lui Marcel Iancu, avand ca subiect Pogromul din Bucuresti si Holocaustul.



Ce înseamnă să fii liberal în anul 2011

ianuarie 16th, 2011

Prin parafarea alianței cu Partidul Conservator, PNL a renunțat de facto la orice pretenție că ar fi un partid liberal. Degeaba se numește noua alianță “De Centru Dreapta” pentru că PC este un partid esențialmente anti-liberal, iar anunțata formalizare a unei mari alianțe a opoziției care să cuprindă și PSD va dilua și mai mult liberalismul rezidual al partidului condus de Crin Antonescu.

După trecerea în opoziție în decembrie 2008 și mai ales după înlocuirea în fruntea partidului a lui Călin Tăriceanu cu Crin Antonescu, PNL a avut ca strategie și tactică o singură lozincă: “Jos Băsescu!” Și pentru atingerea acestui obiectiv orice alianță e bună, inclusiv cu PSD, partidul care are cea mai mare responsabilitate pentru neîmplinirile României din ultimii 21 de ani.

Asta nu înseamnă că celălalt partid care și-a pus sintagma “liberal” – PDL – în titlu ar avea ceva în comun cu liberalismul. S-au dus vremurile Alianței DA – PNL-PD, când cel puțin intențiile și anumite realizări practice, cum ar fi introducerea cotei unice de impozitare a veniturilor sau adoptarea unei legi (rămasă literă moartă) privind restituirea proprietăților confiscate de stat și despăgubirea foștilor proprietari. Partidul al cărui lider spiritual este Traian Băsescu nu are decât un singur scop: exercitarea puterii de dragul exercitării ei.

Nu ne-am făcut iluzii, colegul meu Ștefan Maier, director al revistei ACUM, și cu mine că propunerea noastră ca Raymond Luca să fie ales lider PNL ar avea prea mari șanse http://www.acum.tv/articol/23941. Totuși, am arătat că există un politician în România cu principii autentic liberale.

Dar care ar fi acele principii liberale, mai ales în condițiile României anului 2011? Am să încerc în câteva rânduri să le enumăr pe cele pe care le consider esențiale:

– În primul rând, a fi liberal înseamnă a refuza net tentația de a fi demagog și populist. Prea mulți politicieni apelează la gâdilarea instinctelor unei mari părți a populației prin promisiuni deșarte și discursuri sforăitoare;

– Liberalismul secolului XXI implică o respingere netă a naționalismului pernicios de tip etnicist, care încă domină politica românească. În articolul  “Deputații PNL sunt antiliberali”, http://www.acum.tv/articol/1934, am oferit un exemplu extrem de edificator cu privire la modul în care gândesc și acționează cei care se declară purtătorii stindardului liberalismului în România;

– A fi liberal în anul 2011 înseamnă a fi aliatul individului împotriva statului atotputernic și nu invers, așa cum adesea se întâmplă în politica românească. Înseamnă să militezi pentru un rol mai redus, dar mai eficient, al statului în societate. Statul trebuie să facă mai puține lucruri, dar atunci când le face – de pildă justiție sau păstrarea ordinii publice – să le facă bine și în folosul cetățeanului;

– Chiar dacă termenul “neo-liberal” a devenit un fel de cuvânt de ocară după recesiunea mondială din 2008 – 2009, un liberal nu trebuie să-și piardă încrederea în mecanismele de piață și să se lase tentat de dirijism economic. Mărirea numărului de asistați social de către guvernul Tăriceanu în 2007 – 2008 și demagogia salarială și a pensiilor din acea perioadă a contribuit la situația financiară precară a României din prezent;

– Orice liberal trebuie să fie un apărător al proprietății private și trebuie să nu renunțe la țelul reparării, fie și parțiale, a jafului comis în ultimii 65 de ani împotriva proprietarilor deposedați abuziv de stat, fie că acest stat era condus de Gheorghiu Dej, Petru Groza, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Dar prin alianța cu PC și ulterior cu PSD – partide care sunt inamici declarați ai restituirii proprietăților – PNL a renunțat la orice pretenție de liberalism și în acest domeniu;

– Un liberal este prin definiție împotrivă când vine vorba de implicarea religiei în afacerile de stat. Așa încât, tendințele tot mai pronunțate de ingerință ale cultelor și în special ale Bisericii Ortodoxe Române în politică trebuie respinse categoric. Separația statului de Biserică este un principiu liberal de la care nu trebuie făcut rabat, mai ales că ingerința Bisericii este însoțită adeseori de naționalism și xenofobie;

– În lumea acestui început de mileniu, un liberal nu poate fi decât favorabil globalizării. Sigur că globalizarea aduce cu ea tensiuni și erodează identitatea națională, iar în cazul concret al României apartenența la Uniunea Europeană a însemnat cea mai mare cedare voluntară de suveranitate din istoria țării. Dar pentru un liberal aceste provocări trebuie folosite în mod imaginativ pentru că miza e integrarea României în acest concert internațional fără de care nu poate exista dezvoltare durabilă.

– În sfârșit, a fi liberal în 2011 înseamnă a fi realist, și chiar puțin sceptic cu privire la natura umană, la limitele posibilităților de schimbare în societate. Până la urmă, este greu de sărit peste etape în dezvoltarea unei societăți, așa cum a arătat-o istoria ultimilor 21 de ani. De aceea așteptările exagerate, urmate de dezamăgiri și pierdere de încredere în democrație și economie de piață sunt lucrurile cele mai periculoase pe care trebuie să le combată un liberal.

Lista nu se dorește nici pe departe a fi exhaustivă și, cu ajutorul cititorilor revistei ACUM, ea poate fi completată.

PS. Vă rog să remarcați că am scris “liberal” și nu “Liberal” sau “penelist”. Rămân fidel politicii de ne-angajare politică partizană a revistei ACUM și nu am absolut nicio legătură cu partidul care folosește abuziv, în opinia mea, sintagma ”liberal” în titulatură.

Acest articol a apărut într-o formă ușor schimbată pe http://www.contributors.ro/dezbatere/ce-inseamna-sa-fii-liberal-in-anul-2011/

Partidele politice sunt principala sursă de corupție din România

ianuarie 16th, 2011

Văd că se evită cu obstinație discuția despre transparența banilor/surselor de finanțare care intră în partide (y compris PDL). Banii “sponsorizează” partidele (total netransparent). Partidele “sponsorizează” cu funcții și posturi1 (total netransparent). Acesta este cercul vicios pe care nimeni nu vrea să-l mângâie pe creștet (cu un control al Curții de Conturi sau o Lege a finanțării partidelor), să-l transforme în pătrat. Deci, fără nici un dubiu, partidele politice sunt principala sursă de corupție din România. Transparența surselor banilor care intră în partide (și ies în momentul în care acestea acced la putere și, mai ales, în timpul campaniilor electorale2), ar da șanse unei politici coerente de cadre în interiorul partidelor – fără Pile, Cunoștințe și Relații. Nu ar mai exista găști (să zicem) și nici atitudine de mafie: ți-am dat, dă-mi3!

1 Avem de a face cu fenomenul cunoscut de toată lumea și numit “clientelă politică”. Datorită partidelor politice care nu promovează în interiorul lor o politică transparentă de recrutare și formare a propriilor cadre, România este un stat clientelar. Nici un partid nu s-a preocupat de profesionalizarea propriilor membri – pe principiul “ți-am dat – dă-mi” (sevește-mă, că te-am servit), în fiecare partid s-au făcut numiri în funcții publice, numiri care nu au ținut cont de competență. Nici măcar nu mai contează că greșelile făcute de către o persoană incompetentă numită într-o funcție publică se contorizează negativ în dreptul partidului care a făcut numirea. Se mizează pe uitare.

2 Avem, de când ne știm cu statul mult prea bogat în proprietăți și servicii, o mare problemă cu banii care provin din publicitate. Există în permanență suspiciunea că un minister sau o agenție de stat își plătește cu un spot publicitar extrem de scump liniștea nu transparența în comunicare. Cazurile mediatizate și probate sunt, din păcate, foarte multe. O simplă căutare prin arhivele ziarelor lămurește problema. Ori, astfel de publicitate, făcută cu scopul de a se așterne liniștea (sau lauda în exces) peste activitatea vreunui minister sau agenții, este clar că nu servește intereselor electoratului.

3 Fenomenul de corupție este politic, deci este clar că trebuie combătut prin mijloace politice – adică prin LEGI. Cum există legi care reglementează relația cetățenilor cu Statul, așa trebuie să existe legi care să regementeze în clar relația partidelor cu banii, posturile și funcțiile pe care le gestionează.

Citiți, spre aprofundarea fenomenului, și: Nu ne-am vândut țara am dat-o gratis,Cumătrocrația privatizează RomâniaAceasta nu este democrație ci mafieImpostura, principalul pilon al guvernărilor româneștiAm vândut țara – din patriotism, firește și ce mai găsiți (și veți găsi, din păcate!) “răsfoind” blogul. Succes!

Articolul a fost preluat cu aprobarea autorului de pe http://sareinochi.wordpress.com/2011/01/12/partidele-politice-sunt-principala-sursa-de-coruptie-din-romania/

Avem proceduri standard sau, depinde…

ianuarie 16th, 2011

NICU ALIFANTIS – Turneu Canadian 2011

ianuarie 16th, 2011

CANTEC DE IUBIRE de Valentine’s Day

Toronto – Sambata, 12 Februarie 2011, ora 18:00

Centrul Cultural Japonez, sala Kobayashi
(6 Garamond Court, Toronto, ON, M3C 1Z5)
www.jccc.on.ca


Biletele pot fi cumparate on-line cu carte de credit, plata prin sistemul Paypal

www.CumparaBilet.com sau www.acasamedia.com

Biletele se pot procura si de la magazinele romanesti
„ABC Euro Delicatessen”, „EUROPA DELI”, „Medallion”, „Carpati”, cu plata CASH
sau in ziua spectacolului, direct la sala Centrului Cultural Japonez, „Kobayashi Hall”,
cu o ora inainte de inceperea spectacolului, in masura locurilor disponibile.
La sala, plata se face doar CASH.

ABC Euro Delicatessen
3115 Sheppard Ave. East
(Sheppard & Pharmacy), Toronto
Tel. 416 495 0368

Europa Deli & Bakery
10520 Yonge Street,
Richmond Heights Shopping Center,
Tel 905-508-1475

Medallion Grocery
17 Wilson Dr., unit #2, Milton
Tel 905-636-8673

Carpati
4665 Central Parkway East
Mississauga
Tel. 905-568-0656

Partidele din AIE-2 trebuie să se preocupe de priorităţi “non-politice”

ianuarie 16th, 2011

Priorităţile guvernării pentru 2011 sunt mai mult decât evidente, chiar dacă actualmente atenţia este îndreptată spre probleme de ordin politic.

Primordial din punctul meu de vedere rămâne traversarea perioadei dificile de iarnă si identificarea resurselor necesare pentru subventionarea păturilor nevoiaşe ale populaţiei aflate în dificultate de a plăti pentru gazele naturale consumate tot mai costisitoare.

Consecinţele majorării recente a preţului la hidrocarburi pentru Moldova vor lovi în primul rând în consumatorii simpli, de aceea, cât timp autorităţile nu sunt capabile să obţină reducerea preţurilor creşte responsabilitatea lor pentru ajutorarea segmentelor social vulnerabile.

Acest subiect trebuie sa preocupe toate partidele ajunse în Parlament, deoarece în campania electorală au fluturat cu lozinci populiste de stângă, inclusiv PLDM, PDM sau PL. In acest sens, reapare în discuţie Bugetul ţării pentru 2011, abandonat din cauza disputelor şi competiţiei electorale dintre componentele fostei Alianţe pentru Integrare Europeană.

Posibil, îndată după alegerea spicherului parlamentului, pe ordinea de zi trebuie pusă votarea legii privind bugetul pentru 2011, care însă şi de această poate întâmpina piedici din cauza alegerilor locale.

Posibil, anumite partide vor încerca să influenţeze astfel alocaţiile bugetare susţinându-şi organizaţiile teritoriale în unităţile administrativ-teritoriale în care deţin o anumită pondere, dorind să-şi consolideze poziţiile în eventualitatea unor alegeri parlamentare anticipate.

Recuperarea economică şi stimularea investiţiilor sunt alte două priorităţi urgente. Fără aceste componente autorităţilor le va fi greu să ridice bunăstarea populaţiei şi să-şi confirme sustenabilitatea în calitate de variantă alternativă la o guvenare alcătuită din comunişti.

Din acest punct de vedere, o coaliţie de guvernare de dreaptă va avea la îndemână asistenţa externă promisă în 2010 şi care urmează să fie furnizată în practică Chişinăului deja viitorul an. În cazul unei guvernări de stângă, se întrevăd mai multe riscuri în legătură cu recepţionarea celor 2 miliarde de dolari pe motivul deficitului de încredere faţă de PCRM.

Chiar dacă oficial partenerii occidentali colaborează cu orice guvernare, în realitate nimeni nu doreşte să investească acolo unde voinţa politică este ostilă, iar reformele sunt mimate şi/sau tărăgănate.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie de accentuat necesitatea unei abordări serioase faţă de obiectivul european al ţării, axat la moment pe trei domenii importante şi anume planul de acţiuni privind regimul liberalizat de vize, acordul de comerţ liber aprofundat şi coprehensiv, precum şi finalizarea negocierilor privind Acordul de Asociere.

Dinamica negocierilor cu UE va depinde de calitatea si profunzimea reformelor realizate în sectoarele strategice, de eficienţa armonizării legislaţiei naţionale la cadrul normativ comunitar, dar şi de rezultatele combaterii corupţiei, care în termen mediu şi lung reprezintă vulnerabilitatea centrală a R. Moldova în eforturile sale de apropiere de UE.

Marcel Iancu – evreu și sionist (2)

ianuarie 16th, 2011

(urmare din numarul precedent)

Spre deosebire de primul numar, care era axat pe stringerea de fonduri necesare functionarii Universitatii Ebraice, „Puntea de Fildes” din 2 Mai 1926 are un scop mai larg, al sprijinirii colonizarii evreilor intr-o noua-veche patrie, la care visau de secole.

Intre textele si desenele valoroase, multe dintre ele pline de umor, gasim, la pagina 5, reproducerea celebrei picturii „Bal la Zurich”, a lui Marcel Iancu, care se afla in acei ani in colectia Ellembogen, iar astazi apartine Muzeului Israel din Ierusalim.  Pe aceeasi pagina, citeva aforisme ale pictorului, „Note” de Marcel Iancu, iar la pagina 23 eseul „Noi si voi” de M.H. Maxy, cunoscutul pictor si avangardist care a imbratisat, la fel ca Iancu, in acea perioada, constructivismul.

Intre altele, spune Maxy:

„Spiritul de inventivitate, sistemul organizator, surpriza, disociatia, abstractizarea, iata virtuti reale, comune spiritului plastic evreu, renascut ce e drept pe alte soluri, printre alte popoare.

Noi, putinii ce planam intr’o atmosfera inca de plina salahorie, am sugera, obsedati de acelasi imbold de creatie, un contact mai deplin, mai concludent cu voi.”

Din acest text  izvoraste speranta intr-o colaborare simbiotica, intre artistii si scriitorii evrei stabiliti pe teritoriul viitorului Israel si cei ramasi in Europa, in care, dupa numai zece ani, vor gasi teren prielnic fascismul si nazismul, va incepe prigonirea evreilor, privarea lor de drepturi elementare, urmata de pogromuri, deportari si asasinate in masa, in cumplitul Holocaust. Cuvintele lui Maxy devin insa, printr-o trista ironie, o premonitie, punind in contrast destinele celor doi mari pictori. In timp ce Maxy a ramas in Romania, unde, in anii segregatiei rasiale, a infiintat o scoala de arta pentru pictori evrei, iar dupa razboi si-a continuat activitatea in Romania, devenind, mai tarziu, directorul Muzeului National de Arta, Marcel Iancu a emigrat in 1941, dupa Pogromul din Bucuresti, spre tara fagaduintei, unde a infiintat curentul de arta „Ofakim Hadashim” (Noi Orizonturi), aducindu-si contributia la dezvoltarea artei originale israeliene.

O vila pentru Palestina si vila din Israel

In numarul 2 al „Puntii de Fildes”, la pagina 19, avem surpriza sa descoperim schita unei vile in beton armat, pentru Palestina, conceputa de fratii Marcel si Jules Iancu. Desi preocuparea pentru arhitectura si urbanismul din Palestina a fost exprimata de arhitectul Marcel Iancu inca in numarul precedent al publicatiei, in anul 1925, ideile sale isi gasesc si o materializare, in stil  functional, prin vila-model, imaginata in spiritul filozofiei arhitecturale din Europa anilor 20. Nu se stie daca aceasta vila, pe doua nivele, a fost conceputa in urma unei solicitari concrete, sau in dorinta de a exemplifica crezul fratilor Iancu, combaterea orientalismului si modernizarea Palestinei mandatare.

In fapt, odata ajuns pe tarmul Mediteranei, Marcel Iancu imbina arhitectura vernaculara in piatra, caracterizata de elemente orientale, cu modernismul european.

Vila din Herzlya in anii 40

Dintre vilele concepute in anii 40, singura care se pastreaza pana astazi se gaseste la Hertzlyia, fiind proiectata impreuna cu fratele sau Iuliu (emigrat inaintea sa). A fost vinduta unui cetatean englez, apoi, in 1946, revinduta actualilor proprietari. Desi renovata si cu adaugiri, fatada principala si-a pastrat  forma initiala.

Vila din Herzlya asa cum arata astazi

Existenta arcului, element specific oriental, indica preocuparea lui Marcel Iancu pentru traditia arhitecturii locale, armonizind-o insa, in mod paradoxal, cu abordarea modernista si introducerea noului. De altfel, si in picturile sale, influentat de lumina specifica meleagurilor, artistul creaza o paleta de culori originala, un limbaj bazat pe dialogul dintre abstract si figurativ, personajele facind parte din peisajul oriental, uneori pe fondul unor cladiri imaginare, intr-o atmosfera tipic mediteraneana.

Odata cu infiintarea coloniei artistilor de la Ein-Hod, Marcel Iancu declara ca „orice planificare si constructie in sat si toate activitatile de dezvoltare, vor fi facute cu o maxima atentie, pentru pastrarea caracteristicilor fizice ale satului si imprejurimilor acestuia”. Atelierul lui Marcel Iancu, situat intr-o casa araba cu arcade,  a fost restaurat in spiritul original, dar artistul a adaugat o fereastra uriasa cu grilaj modernist. Contrastul dintre traditional si modern, dintre nostalgic si revolutionar, va insoti creatiile marelui pictor pina la incetarea sa din viata, in 1984.

Revenind la „Puntea de Fildes”, numarul din 2 Mai 1926 va fi si ultimul. Aceasta publicatie oglindeste aspiratiile sioniste ale artistilor si scriitorilor evrei din Romania interbelica, precum si perpetuarea idealului sionist de-a lungul generatiilor.

Nu ma voi opri asupra comunicarii lui Marcel Iancu – „Marturii iudaice despre arta”, facuta in cadrul comunitatii evreiesti si publicata spre sfirsitul anilor 30 in ” Cultura”, deoarece acest eseu ar merita o dezbatere aparte, fiind legat de suprapunerea excesiva a artei cu etnia autorului, lucru pe care Marcel Iancu il dezaproba, considerind doar arta populara ca avind caracter national, si aceasta cu mari rezerve.  Ma voi referi, in continuare, doar la dilema identitara a marelui pictor, in functie de evenimentele care l-au marcat.

Ion Barbu si jidanul Marcel

In Romania, in intervalul dintre cele doua razboaie, activitatea lui Marcel Iancu este deosebit de prolifica, in arhitectura, arta, publicistica. Dar anii 30 devin sumbri, antisemitismul incepe sa se manifeste, iar Marcel Iancu se simte strain in tara sa de bastina.

In „Shevet Romania” (Tribul Romania), nr 8-9 (septembrie 1980), Tel Aviv –  publicatie periodica de istorie a iudaismului din Romania, gasim o marturie zguduitoare, scrisa de Marcel Iancu insusi, „Arta mea si sionismul”:

„[…] Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.

În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.

Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupra-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită.

[…..]

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg şi bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, – pe poetul Ion Barbu.

Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă:  „Vai, ce păcat că eşti jidan!” Am reacţionat prompt, înjurîndu-l şi replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfîrşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămîne decît o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.

Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofiţer fără uniformă”, exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naţionali” sionişti să-şi facă „hahşaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aş fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. „Ofiţerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.”

Numeroase fotografii de familie sint facute la aceasta ferma, „Jacmara” de la Budeni, unde cumnatul artistului, scriitorul Jacques Costin, sionist,  amic cu Schieber, a permis activistilor din miscarea Beitar sa se antreneze, iar limba la care se refera Marcel Iancu este ebraica.

Intre antisemitism si sionism

In 21 ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza decreteaza legile rasiale, iar evreii din Romania se vad nevoiti sa depuna cerere pentru revizuirea cetateniei, sustinuta de documente.  Ca urmare a acestor masuri antisemite, o treime din populatia de origine evreiasca este privata de cetatenia romana. Marcel Iancu prezinta cererea de revizuire, insotita de petitia din 9 mai 1923 si de livretul militar, deoarece solicitantii trebuiau sa demonstreze ca au satisfacut legea recrutarii.

Va prezint cele doua documente – revizuirea cetateniei in 14 iunie 1938, in care se mentioneaza ca Marcel Iancu a efectuat serviciul militar incepind din 30 noiembrie 1916, precum si livretul sau militar. Precizez ca, in 1916, Marcel Iancu era… la Zurich, unde studia arhitectura si revolutiona, in cadrul miscarii Dada, arta moderna. Asadar livretul e FALS, iar aceasta dovedeste ca evreii cautau disperati sa satisfaca legile antisemite, iar cariera si  existenta lor era in grava primejdie, fiind considerati straini.

Odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si chiar inainte, in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit strain in tara in care s-a nascut, marginalizat, in imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-si apara familia, demnitatea, proprietatile. In toamna lui 1938 ( an in care emigreaza Victor Brauner, Jean David si altii) se decide sa paraseasca Romania, se imbarca pe un vapor, impreuna cu citiva prieteni, catre Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se intimpla in Europa, cautind un rost pe teritoriul stramosilor sai evrei, aderind la sionism. In Palestina va ramine citeva luni, apoi revine in Romania, in 1939 emigreaza fratele sau, arhitectul Iuliu, cu familia sa, si cumnatul sau, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expozitie a lui Marcel Iancu are loc la Bucuresti in 1939, impreuna cu Militza Petrascu.

Scrisoarea de pe vapor

Prin bunavointa D-nei Dadi Janco, am avut acces la numeroase documente, unele inedite.

Intre ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se imbarcase, cu putin inainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), catre pamintul stramosesc, in 1938. Desi am primit-o inca acum doi ani, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, sa o redau unde voi crede de cuvinta, am acceptat, la rugamintea lui Andrei Oisteanu, sa i-o cedez, pentru a fi publicata in Revista 22 din Romania, in cadrul articolului ” Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina” , cu ocazia comemorarii ” Zilei Holocaustului din Romania”, in octombrie 2009. Am decis sa readuc aceasta scrisoare in presa electronica, in revista ACUM si in Jurnalul Saptaminii, in Israel, pentru a inlatura, sper definitiv, speculatiile sau informatiile manipulate. Redau in mod fidel continutul epistolei, chiar daca sint mici greseli in original:

” (1) Medi draga, copii si Mama. Nu asi fi crezut ca acest drum sa poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevarat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat si culorile accentueaza o adevarata Sarbatoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare si caldura. Nu am suferit deloc de rau de mare.  Pare ca toata firea ne invita catre leaganul poporului nostru, catre Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care ma impac de minune. Poate merg si in Cipru. Toata lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune ca prin colonisare tinem si facem aceste minunate vapoare.

(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mantuirea lui. Am vrut sa va telefonez dar nu am reusit, telegraful e foarte scump de pe vapor.

Va rog sa fiti linistiti ca vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic si pentru a pregati „Salvarea”. Simt cu toata firea ca azi ma apropiu de adevar. Orice solutie trebuie sa fie definitiva. Sunt satul de batrana si ofticoasa Europa. Va sarut din tot sufletul si credeti-ma ca voi cauta si gasi o solutie.

Orice incurcaturi ce se ivesc amanati-le pana vin eu. Va urez un an bun si intradevar uber a juhr in Jerusalaim. La multi ani

Sarut,

Marcel

Sarutari lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…”

Sublinierile ii apartin lui Marcel Iancu. ” Uber a juhr in Jerusalaim” este ( in Yidish) urarea traditionala a evreilor, de Rosh Hashana ( la anul la Ierusalim).

(urmare in numarul viitor)

Vlad Solomon (C) – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.


Cerșetor român în Norvegia: bun simț ancestral sau obicei balcanic?

ianuarie 16th, 2011

Media s-a imbulzit (in sfarsit!) sa prezinte  isprava unui cersetor roman aciuat prin Norvegia. Se pare ca totul a pornit de la un reportaj pe acesta tema a unui post de televiziune norvegian. Intr-un fel as vrea sa fie asa si nu o stire fabricata  politic  sau la comanda la noi.  Pe de alta parte, media de la noi s-a repezit pe subiect abia dupa ce l-a descoperit si in alta parte si a testat reactia publicului de acolo. Cand a vazut ca suna bine si reactia este   normala dar si de uimire  a dat drumul la  laude. Dupa atatea violuri negre sau omoruri ale conationalilor,  stirea aduce  o gura de aer.

Nu-l transform pe cersetor in erou national. N-am elemente si imi scapa de ce un om inca in putere in loc sa munceasca  aici sau acolo  se coboara la cersit! ( zice el pentru a asigura   banii necesari educatiei  celor doi copii aici in Romania.) Undeva dincolo de gestul  frumos al familiei de norvegieni dar si unei comportari  care are la baza bunul simt romanesc  exista acest semn de intrebare. De ce omul nu  vrea sa munceasca. Este bolnav? A ajuns atat de jos cu   deziluzia  si disperarea vietii pe care o duce incat a disparut orice forma de demnitate? Si a fost salvat numai de bunul simt traditional si firesc care se  inocula fiecarui copil de la noi in cei sapte ani de acasa?

Stirea aceasta  ar trebui neaparat completata cu aceste intrebari.

Este bine ca omul mai pastreaza  ceva bun inradacinat de acasa. Este rau ca haladuie  pe alte meleaguri la cersit.

Restul ca Romania care o duce atat de rau incat vezi doamne  conationalii nostrii sunt buni ca painea calda dar din cauza regimului Basescu-Boc nu au unde sa munceasca  este numai propaganda. Atentie:n-am spus sa munceasca  numai aici, sa munceasca si acolo. Stiu tineri romani  care aflati la studii  in vest  s-au intretinut spaland vase in restaurante pana li s-a du piele de pe mani si tot nu au ajuns la cersit.

Dar si la omul nostru  se pare ca functioneaza  mentalitatea  saracului lenes  si deocamdata cinstit:” sa-mi dea cei bogati, au de unde si prea mult,  poate  le  deschid “cutia” milei… Pe urma traiesc cinstit  cu”avutul” cules. Nu fur, nu dau in cap ce aveti cu mine?”

Reamplasarea (ilegală) a monumentului „Crucea Secolului” (autor Paul Neagu)

ianuarie 16th, 2011


sursa: foto internet

Moda parcajelor subterane şi mutarea ilegală monumentelor Bucureştiului: o decizie a Administrației Monumentelor și Patrimoniului Turistic trece peste avizele Ministerul Culturii și Patrimoniului Național!


Referitor la intenția Primăriei Generale a Municipiului București de a reamplasa monumentul „Crucea Secolului” (autor Paul Neagu), aflat în Piața Charles de Gaulle, Biroul de presă al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național este împuternicit să dea următorul comunicat:

Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic (instituție aflată în subordinea Primăriei) a transmis, cu nr. 3864/26.10.2010, o documentație către Comisia Națională pentru Monumente de For Public cu privire la mutarea temporară a lucrării de artă plastică monumentală de for public „Crucea Secolului” în Parcul Herăstrău, motivată de realizarea în acea zonă a unui pasaj subteran.

Documentația a fost analizată în ședința Comisiei Naționale pentru Monumente de For Public din data de 18.11.2010 și respinsă (aviz MFP nr.43/22.11.2010), Comisia considerând mai adecvat pentru reamplasarea temporară a acestei lucrări scuarul aflat la intersecția Bvd. Aviatorilor cu Şos. Nordului.

Prin adresa cu nr. 4495/14.12.2010, A.M.P.T. a înaintat Ministerului Culturii și Patrimoniului Național o nouă documentație de mutare definitivă a lucrării menționate pe amplasamentul propus de Comisie, cu motivația că „în urma studiilor de percepție vizuală efectuate, s-a constatat faptul că relația dintre obiectul de artă și actualul amplasament nu este dintre cele mai potrivite” (?). Comisia Națională pentru Monumente de For Public a analizat această documentație în ședința din data de 16.12.2010, constatând cu surprindere neconcordanța documentației prezentate în ședința din data de 18.11.2010, în care se propunea reamplasarea temporară a lucrării, față de cea prezentată în ședința din data de 16.12.2010, în care se propune mutarea definitivă a acesteia pe un alt amplasament, cu o motivație nejustificată. Astfel, documentația a fost respinsă cu unanimitate de voturi (aviz MFP nr. 51/17.12.2010).

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național consideră inoportună și nejustificată mutarea definitivă a acestui monument și atrage atenția asupra ilegalității lucrărilor de mutare a acestuia, deja inițiate.

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național consideră că mutarea acestei lucrări fără avizul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și fără acordul moștenitorilor dreptului de autor asupra acesteia, constituie o încălcare flagrantă a legii și va fi sancționată în consecință.

(comunicat MCPN)

Paul Neagu (n. 1938, Bucureşti – d. 2004, Londra) a fost un artist plastic, pictor, desenator, grafician, sculptor, poet, profesor de arta român – englez.

Sculpturile, picturile, desenele şi documentarea performanţelor sale se afla în numeroase colecţii publice, ca de ex. British Museum, Galeria Tate, V & A şi Galeria Naţionala de Artă Modernă a Scoţiei, Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, Muzeul de Artă Timişoara.

A expus şi performat in multe ţări folosind o mare varietate de modalităţi şi materiale, a creat de la desene de dimensiuni relativ mici pina la sculpturi monumentale din oţel inoxidabil.

PAUL NEAGU: sculptor, pictor, grafician, desenator, pedagog, eseist, poet. S-a născut la 22 februarie 1938 la Bucureşti. Copilăria şi studiile liceale, în Timişoara. În 1965 a absolvit Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti. Prima expoziţie personală, la Galeria „Amfora” din capitală. În 1969 se stabileşte în Marea Britanie de unde, după 1989, revine periodic în România. Grav bolnav, moare la Londra la 16 iunie 2004 şi, la dorinţa sa, este înmormântat în ţară, la Timişoara.

A avut numeroase expoziţii personale şi de grup în Marea Britanie, Germania, Elveţia, Irlanda, Franţa, Austria, Ungaria, Slovenia, Grecia, România, Statele Unite, Canada, Japonia, China. I s-au acordat premiul „Tony Cobbeld” (1976), premiul Consiliului Artelor, din Marea Britanie (1973 şi 1978) şi a fost decorat de Guvernul Japoniei (1996). A fost bursier al Arts Council (U.K. – 1975) şi al The Pollock-Krasner Foundation (U.S.A. – 1990, 1991 şi 2004). A predat la Chelsea School of Art (1975 – 1981), la Royal College of Art (1976 – 1986) şi la Universitatea „Concordia” din Montreal, Canada (1982 – 1983). Lucrările sale se găsesc în muzee sau colecţii din Marea Britanie (Tate Britain, Victoria and Albert Museum, Scottish National Gallery – Edinburgh, Arts Council, The Henry Moore Foundation, Goodwood etc), Germania, Elveţia, Canada, Statele Unite (Philadelphia Museum of Art, Chicago Art Institute), Japonia (Fukuoka Museum, Toshigi Museum), România (Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Banatului etc). Lucrări monumentale în Marea Britanie, România (Bucureşti şi Timişoara), China (Guilin).

PAUL NEAGU – considerat de critică „un inovator, aflat pe filiaţia Brâncuşi, Malevici, Gabo, mereu în căutare de noi forme de expresie şi de noi concepţii despre artă. Există la el o nerăbdare, o voinţă de acţiune şi de afirmare, un spirit de aventură care îi deschide calea către toate cutezanţele: de la cele ale sculpturilor comestibile, ale sculpturilor palpabile, ale ciclurilor ANTHROPOCOSMOS şi HYPHEN, până la cel cu aspiraţii cosmice, al STELELOR…” (Dicţionar de Artă Contemporană).
Lucrări în România

Printre contribuţiile sale monumentale se află „Crucea Secolului” din Piaţa Charles de Gaulle (Bucureşti) şi „Crucificarea” (Timişoara), monumentul Martirilor Revoluţiei, amplasat in centrul Timişoarei, in faţa catedralei ortodoxe.

(sursa: wikipedia)

cântec de legănat grâul

ianuarie 16th, 2011

mi-am dezbrăcat ultima cămaşă de dragoste

şi-am împăturit-o cu aripi cu tot

am pus-o în bibliotecă între clasicii sărutului orb

pe rândul de sus lângă rozariu

unde ajung numai în vârful picioarelor subţire

cât să îmi spui iubite

cât să îţi spun

adio

Hruba

ianuarie 16th, 2011

La capătul patului, martor otrăvit, cutia albă fără capac.

În ea se aruncă siringile uzate, tampoanele, fiolele sparte.

Din când în când mă trezesc.

Nu am ce face.

Le număr în gând, le aranjez pe mărimi, pe culori.

Fereastra mă priveşte încruntată ca o babă chioară, şi tace.

Uşa scârţâie sinistru.

Un val călduț se strecoară-n salon,

Mohorât ca privirea unui  ochi cu albeaţă.

„Fetelor, dar aici e un frig de hrubă.

Băiatului ăstuia o să-i îngheţe şi puţinul suflet rămas.”

–          Ei, cum ne simțim azi, tinere domn?

–          Domnule doctor, pastilele galbene îmi provoacă greaţă.”

 
54.196.232.162