Loading

Rezidenţe pentru manageri culturali români şi americani

septembrie 20th, 2010

Miercuri, 22 septembrie 2010, de la ora 12.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, Bucureşti) va avea loc o conferinţă de presă prilejuită de lansarea proiectului „Gabriela Tudor Memorial Exchange Programme SUA – RO“.

Programul „Gabriela Tudor Memorial Exchange SUA – RO”, o iniţiativă a Fundaţiei Gabriela Tudor din Bucureşti, în parteneriat cu CEC Artslink din New York, îşi propune să încurajeze dezvoltarea profesională a managerilor culturali români cu experienţă şi să contribuie la dezvoltarea unor proiecte de schimb şi colaborare artistică între organizaţii şi instituţii culturale din România şi Statele Unite ale Americii. Lansat cu sprijinul Institutului Cultural Român, prin ICR New York, si al fundaţiei Trust for Mutual Understanding din New York, programul este dedicat memoriei Gabrielei Tudor (www.gabrielatudor.ro), unul dintre primii manageri culturali vizionari din România, cu un rol important în dezvoltarea scenei artistice româneşti.

Proiectul se va derula în perioada 20 septembrie – 20 noiembrie 2010 în România şi SUA şi va include două rezidenţe oferite unor manageri culturali cu experienţă din ambele ţări. Rezidenţele oferă oportunitatea realizării unor schimburi de idei şi experienţă între artişti, manageri culturali, şi organizaţii culturale din cele două ţări. Rezidenţa din România este organizată de Fundaţia Gabriela Tudor, iar rezidenţa în SUA este organizată de CEC ArtsLink şi 18th Street Art Center din Santa Monica, California.

La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român vor participa Tania Radu, vicepreşedinte ICR, Cosmin Manolescu, directorul Fundaţiei Gabriela Tudor, şi cei doi bursieri selectionaţi: Irina Cios (Bucureşti) şi Thomas Benjamin Snapp Pryor (New York).

Irina Cios este critic de artă şi curator, director al Centrului Internaţional pentru Artă Contemporană Bucureşti şi lector invitat la Universitatea Bucureşti. A iniţiat şi a fost curatoarea Galeriei SPACE CIAC (2000 – 2003) axată pe promovarea artei media şi experimentale. A organizat importante evenimente de artă vizuală în parteneriat cu instituţii româneşti şi internaţionale. În anul 2000 împreună cu Gabriela Tudor şi Aurora Kiraly a lansat Galeria Nouă, una dintre primele galerii de artă independentă din România, proiect care a avut un rol important în dezvoltarea şi promovarea noilor generaţii de artişti.

Thomas Benjamin Snapp Pryor este manager de dans american independent, producător şi curator din New York, activ sub marca tbspMGMT. Colaborează cu coregrafii Miguel Gutierrez and the Powerful People, Trajal Harrell, Luciana Achugar, Ishmael Houston-Jones, Yvonne Meier şi Wally Cardona. Ben este producătorul şi curatorul festivalului anual de spectacol contemporan “American Realness”.

Jurnaliştii sunt rugaţi să confirme participarea la conferinţa de presă, la adresele de e-mail cosmin@gabrielatudor.ro (persoană de contact: Cosmin Manolescu) sau biroul.presa@icr.ro tel. 031 7100 622 (persoană de contact: Roxana Cernea).

Dinţii lui Gumeniţă şi victimele lui 7 aprilie 2009

septembrie 20th, 2010

Mărturiile ex-comisarului de poliţie, Iacob Gumeniţă, au topit inimile unor moldoveni, care de abia acum fac cunoştinţă cu dosarul sângeros, încurcat şi contradictoriu al revoltelor anti-comuniste din aprilie 2009. Pentru ceilalţi este evidentă tentativa de eschivare de la pedeapsă a lui Gumeniţă, a cărui siluetă a fost portretizată în înregistrările video, la care din neatenţie a obţinut accesul “atot-curiosul” şi extrovertul, Mihai Ghimpu.

Din moment ce instanţa de judecată nu a emis sentinţa, iar procesele se află pe “nisipuri mişcătoare”, majoritatea fac judecata pe principii morale, pentru a răzbuna pe cei care şi-au lăsat sângele în Piaţa Marii Adunări Naţionale sau pe pereţii murdari ai comisariatelor de poliţie. Orice tergiversare a proceselor de judecată încurajează acest “tribunal public”, unde principiul prezumţiei nevinovăţiei nu-şi are rostul, unde Gumeniţă şi colegii lui de breaslă sunt văzuţi pe banca acuzaţilor şi concomitent cea a vinovaţilor.

Este culpabil doar Gumeniţă sau şi alţi sus-puşi, ca Botnari, Papuc, Zubic sau/şi Voronin nu contează. Victimele acţiunilor de teroare ale organelor de forţă, “încălziţi” şi “plodiţi” de conducerea comunistă timp de 8 ani,  vor “capul lui Moţoc”, indiferent de numărul de dinţi din gura acestuia, culoarea ochilor sau gradul de loialitate pentru fostul regim voroninist. Orice persoană cu mâinile mânjite de sângele protestatarilor este ţintită de protestari, fie că e vorba de tineri paşnici sau de cei “violenţi”. Aruncarea “călăilor cu epoleţi” după gratii va reabilita cel puţin la un nivel minim moralul zdrobit în “coridoarele teroarei”, organizate de “bravii” oameni ai legii în acele zile negre de aprilie. Iar acest final merită orice efort şi orice sacrificiu, chiar şi cel de a închide ochii la necesitate probelor incotestabile şi la prioriotatea prezumţiei nevinovăţiei, alterat cu totul din cauza coruptibilităţii sistemul judecătoresc din ţară.

Până la momentul victoriei morale pentru adevăr, demnitatea şi integritatea victimelor represiunilor din aprilie 2009, numărăm dinţii pe care comisarii de poliţie i-au pierdut din cauza protestatarilor cu adevărat violenţi şi liniştit uităm că, pe lângă tineri torturaţi, am tolerat schilodirea contingentului de tineri, aruncaţi în faţa mulţumii asmuţite să apere “fortăreţele” puterii lui Voronin, dar şi poliţiştii nevinovaţi, cel puţin în acel loc şi la acel timp.

Căderea în extremităţi caracterizează perfect starea celor disperaţi să mai vadă vreodată trimfândă justeţea. De aceea, unii nu cred ca şi “soldăţeii” din faţa preşedinţiei sau poliţiştii speriaţi de furia mulţumii sunt compuşi din ţesut organic identic cu al protestarilor răposaţi, torturaţi sau violaţi. Şi unii şi alţii au fost “răniţi”, unii cu pietre smulse din pământ de tinerii înrăiţi pe sistem, partidul de putere şi Voronin în particular, alţii – cu bâte, vânătăi de la actele de viol, de la abuzurile care au dezbrăcat tinerii, indiferent de sex, până la măduva sufletului.

Dacă totuşi acceptăm şi acţionăm în numele adevărului trebuie să-i judecăm pe “comandanţii” operaţiunilor de “organizare” a ordinii publice atât pentru tineretul maltratat, cât şi pentru poliţiştii şi tinerii proaspăt înregimentaţi, care au avut de suferit din cauza orgoliilor şi răbufnirilor autoritare şi “miliţieneşti” ale capilor principali.

Dacă vrem să acredităm ideea că trebuiesc pedepsiţi toţi vinovaţii, atunci nu avem dreptul să ne judecăm, la propriu şi la figurat, doar cu un Gumeniţă, Botnari sau Papuc, dar şi cu coordonatorul sistemului, ale cărui defecţiuni au degenerat în revolte populare. Iar pentru a pune punct epopeei îndelungate de “explorare” a faptelor bine cunoscute de forţele politice de la putere, inclusiv de opoziţie, trebuie să încetăm să acoperim persoane implicate, să-i denunţăm pe “provocatorii” violenţelor, chiar dacă aceştia se numără în listele de membri ai unor partide sau sunt prienteni de-ai noştri.

Atât timp cât vom vorbi cu jumătate de gură jumătăţi de adevăruri nu avem şansa să depăşim acest cerc vicios, unde vinovaţii nu stau numaidecât exclusiv pe partea comuniştilor. Pentru a ne bucura de izbânda definitivă trebuie să avem unitatea politică a forţele democratice pro-europene şi o presiune civică şi populară asupa opoziţiei comuniste. Competiţiile pentru voturi trebuiesc interzise pe acest temei, iar destăinuirile să fie un aport comun al forţelor politice întru binele societăţii. Iar respectând acest algoritm vom disemina  si inradacina coeziunea, reconcilierea şi dialogul social şi politic.

Povestiri cu și despre rromi (1) – “Treji, țiganca”

septembrie 19th, 2010

Pana sa ajung s-o cunosc personal, auzisem tot felul de intamplari descrise de verisorii mei de la Zalau, cu lux de amanunte. Era unguroaica, vorbea romaneste cu greseli si atunci cand o durea capul, in loc de Piramidon cerea “o piramida”; facea cele mai bune prajituri cu miere si nuca din oras, szumegy cred ca se numeau, scotea orice pata din rufele pe care le spala si curata parchetul si-l ceruia ca nimeni altcineva.

Cel mai mult imi atrasese insa atentia faptul ca Treji avea nici mai mult nici mai putin de …. douazeci si patru de copii !!! Bineinteles ca nu-mi crezusem verisorii, mi se parea o gogorita: auzi .. sa ai o clasa de copii, dar cifra imi fusese confirmata de unchiul meu, dl.colonel V., asa ca nu mai incapea discutie … Imi amintesc c-ar fi avut trei sau patru perechi de gemeni, dar totusi …. tot douazeci si patru de copii erau …

Nu fusese deloc la scoala si se maritase foarte devreme, pe la treisprezece ani …. De fapt, se pare ca Ianosz, sotul ei, doar cu vreo trei ani mai mare ca ea si la fel de sarac, se indragostise pana peste urechi de Treji si, de frica sa nu o vanda parintii ei altuia ceva mai bogat, hotarasera amandoi si fugisera-n lume, asa ca …. familiile au fost nevoite sa-i lase impreuna, mai ales ca s-au intors acasa atunci cand ea astepta deja primul copil…

Ianosz, barbat inalt si voinic, muncise ani la rand la CFR, fusese acar, dar in ultimii ani se imbolnavise, avea spatele subred si articulatiile roase de reumatism, fusese pensionat pe caz de boala si mai lucra cate ceva, acasa. El avea grija de gospodarie, de gradina cu zarzavaturi, de animalele casei si de copiii care inca mai erau acasa, ultimul fiind deja adolescent. Ianosz broda flori pe perdele, fete de masa si impletea tot felul de ciucuri de matase, lucruri pe care le vindea apoi, la piata.

Treji muncea cu ziua, facand curatenie si gatind tot felul de bunatati pentru nevestele ofiterilor de la cazarma. Una dintre clientele ei era matusa mea la care tocmai ajunsesem, cantonata pentru un an intreg, impreuna cu sora mea, pentru ca parintii nostri fusesera trimisi afara, la post.

Dintr-o data eram in casa, patru dracusori zvapaiati: eu si verisoara mea aveam sapte ani, varul meu zece iar sora mea, treisprezece; trei blonzi cu ochii ca stelele, eu …. singura bruneta.

Am deschis usa apartamentului, fiind convinsa ca matusa se intorsese de la cumparaturi; cand colo, in fata mea era o femeie uscativa cu fata supta si plina de riduri adanci, aparute mult prea devreme. Imbracata simplu, saracacios: o fusta gri, cuminte, mult peste genunchi, o bluza alba larga cu umeri destul de cazuti, basma bine innodata sub barbie si opincute de cauciuc.

S-a uitat la mine lung, cu mirare, apoi a zambit larg, cu bunatate; ochii-i caprui erau vii, jucausi si pastrasera in ei tineretea si prospetimea ce parasise deja de mult timp, trupul. Avea obrajii maslinii, arsi de soare, brazdati de vreme si de griji; doar atunci cand zambea-i apareau doua urme de gropite ce furasera, mai mult ca sigur, in tinerete, inima lui Ianosz.

N-am apucat sa intreb cine e si pe cine cauta, ca-mi spuse ea, inainte, cu voce blanda si taraganata: “… Tu esti cea mica …. aaa, tu esti Mira ….. Eu sunt Treji. Treji tiganca”.

Stiam ca Treji vorbeste ungureste si ca e femeia care vine la curatenie; nimeni, niciodata, nu pomenise cuvantul “tigan”, asa ca, vrand sa ies din incurcatura am intrebat-o cu multa seninatate: ” …. Si pe dvs. va alinta lumea tot asa?”

A ras cu pofta, m-a strans in brate si m-a mangaiat pe crestet spunandu-mi ca nu mai vazuse la nimeni un par atat de negru, apoi mi-a repetat ca asa o stie pe ea, lumea din oras: “Treji, tiganca”.

Se spetea muncind de dimineata pana seara, lua rufe la spalat acasa, pe care le aducea apoi apretate si calcate impecabil, mirosind ca ea, a curat, a sapun de casa si a levantica. Pentru menaj insa, Treji nu se ducea decat la cateva familii; la cei care se purtau normal si frumos cu ea si cu ai ei, cei care nu o considerau inferioara sau simpla servitoare in casa.

Amandoi isi crescusera cu mare greutate, efort si sacrificii, copiii; cei mari erau deja la casele lor si-si ajutau parintii si fratii mai mici cum puteau mai bine.

Nu-si maritasera fetele dupa traditia pe care ei insisi nu o respectasera, ci le lasasera pe ele sa-si urmeze alesul inimii. Toti copiii lor fusesera trimisi la scoala, majoritatea terminasera liceul sau in cel mai rau caz o scoala de meserii; multi insa ajunsesera la facultate sau in scoli postliceale, la Cluj si la Timisoara, ceea ce-o facea sa radieze cu toata fiinta, i se lumina fata si i se abureau ochii cand aducea vorbea despre ei.

Treji invatase se scrie si sa citeasca ajutata de propriii sai copii. Muncea ca un rob, avea un suflet de aur si stiam ca pe noi ne iubeste. Ne tinea intotdeauna partea si facea tot posibilul sa o induplece pe matusa mea ori de cate ori eram pedepsiti pentru nenumaratele boroboate pe care le faceam, inevitabil … aproape zilnic. Chiar a si plans pentru noi, cele mici; colectasem pe inserat, la inceput de Iunie, in cateva borcane de 1 kg prevazute cu o gluma de capac gaurit pentru a permite aerului sa circule, sute si sute de carabusi … pe care odata intoarse acasa de la joaca, seara, tarziu, le ascunsesem de ochii matusii si ai fratilor mai mari, in baie, in spatele cazanului. Ghinionul nostru a fost ca dl.colonel, venit acasa pe neasteptate dintr-o aplicatie, sa intre la baie…. Aburul a alertat carabusii care au deschis capacele si innebuniti au zburat toti, cu sutele, agitandu-si cu zgomot elitrele si lipindu-se de unchiul meu care se relaxa linistit sub dus si care-a iesind din baie, ca-ntr-un film de groaza, urland din toti rarunchii si acoperit in totalitate cu un strat gros, o masa compacta de ceva care semana la prima vedere cu gandaci zburatori ce colcaiau pe pielea bietului om …..

Treji ne-a salvat de pedeapsa, rugand-o cu lacrimi in ochi pe “conita” sa ne ierte, ca eram “doar doi iezisori veseli” care aveau nevoie sa zburde liber, la soare, nu sa stea palide si triste, inchise in casa …. Locuiam la parterul blocului si de fiecare data cand auzea ca suntem pedepsiti, toti sau pe rand, trecea si ne lasa pe balcon o punguta cu prajituri de casa, turtite si fructe. Apoi ocolea blocul si suna la usa; cat timp vorbea cu matusa mea … noi devoram cu placere totul, pe balcon. Sa ne fie pedeapsa mai dulce ….

In mai toate zilele verii plecam in expeditie, spre Mezes, sau, in ceea ce noi numeam “jungla”; undeva la marginea orasului, aproape de rapa care ducea spre Crasna, si in vecinatatea podului Jiboului. Pe acolo era si casa lui Treji. Mica, simpla si saracacioasa, cu pamant pe jos, acoperit cu ziare si cu presuri de cordele tesute in casa. Foarte curat, totul viu colorat si multa ordine; perdele inflorate, brodate de Ianosz, tot felul de pernite si ciucurasi, nu stiam la ce sa ne uitam mai intai. Curtea era plina cu franghii pe care atarnau la uscat multe rufe, mai ales cearsafuri, covoare, presuri si zeci de camasi …

Plecam in “jungla”, la vanatoare de frunze imense de brusture, la cules de mure si zmeura si in cautare de coropisnite, bondari sau daca aveam noroc, cate-o radasca uriasa … Ne ajutau sabiile de lemn facute de Ianosz cu ajutorul carora ne croiam drum prin desis, iar cand ne saturam de hoinareala, ne opream la casa lor, unde ascultam toate povestioarele, asta dupa ce primeam trutite de cartofi facute pe plita, gogosi si prajituri facute de Treji.

Prima oara cand ajunsesem eu “in jungla”, Ianosz era ca de obicei, singur acasa; lucra cate ceva. Nu ma vazuse pana atunci si m-a intrebat eu a cui sunt, dupa care a zambit si a continuat: ” … nu tu esti fata care a vandut florile lui Marti, la piata?”

“Eu”

“… Si ti-a placut sa fii … tiganca?”

Am ridicat din umeri si i-am raspuns:

” … Eu am mai fost tiganca inca de doua ori pana acum …” Si pentru ca Ianosz se uita nedumerit la mine, am venit imediat cu lamuriri: … O data la bunici, in Bucovina, unde am dansat cu prietena mea, Olguta, in jurul focului, in tabara de la marginea satului, imbracata cu fustele ei de sarbatoare, si a doua oara, la Bucuresti, cand m-a pus sora mea sa cersesc la coltul parcului … tot imbracata corespunzator ….

Si peste toate, asa ma mai alinta, cu mult drag, tata, mai ales cand ma suparau alti copii si mi se facea in ciuda ca eu nu am par blond sau ochi albastri: “tigancusa lui tata frumoasa ….n-are nimeni pe lume ochii tai …. ” si-mi zburau toate temerile …

Ianosz a ras cu pofta; i se zgaltaiau umerii si i se umezisera ochii; mi-a mai pus in fata niste turtite si m-a rugat sa-i povestesc cum a fost …

Eu la cinci ani, sora mea si prietena ei, de aproape doisprezece anisori. Ma …. convinsesera … cu forta; se plictiseau, erau in vacanta de vara, era clad si vroiau sa cumpere inghetata de pe Magheru, de la chioscul de langa cinema Patria; parintii erau la serviciu, noi, acasa, pe Xenopol, langa Gradina Icoanei. Fetele au gasit pe undeva un sort vechi de bucatarie, decolorat, rupt si zdrentuit; asa am ajuns eu, despuiata partial, desculta, inghesuita bine in prealabil, plansa si manjita cu pamant, cu praf in par, ciufulita …. intepenita, cu mana intinsa … la coltul parcului. Trebuia sa stau acolo, sa privesc rugator si sa intind mana, timp in care, de pe trotuarul celalalt, doua fete cu bucle blonde, imbracate cu rochite albe cu funde mari de nylon faceau semne atentionandu-ma catre cine ar fi trebuit sa-mi indrept atentia. Primisem o gramada de banuti, si auzeam tot felul de comentarii; doua doamne s-au oprit, una m-a mangaiat pe parul prafuit si negru ca pana corbului si am auzit-o zicand: “uite, draga, la asta mica ce piele alba are … n-ai crede …..”

La Zalau, … vandusem flori la piata. Cei mari, prieteni de cartier, de scoala si de boacane, fusesera seara la furat de lalele si narcise din curtea lui Marti Neni, si crengi de liliac inflorit, din cimitir. Pentru ca Marti il recunoscuse pe Feri Kiss, vecin, coleg de clasa si prietenul cel mai bun al varului meu , se stia deja in tot orasul cam cine facuse prostia …. Si cum fusesem avertizati de matusa mea care era foc si para, ca nu cumva sa venim cu flori de furat, acasa, cei mari ascunsesera florile intr-o boxa din beciul blocului. Noi, gaitele mici, nici macar nu fusesem bagate in seama pentru actiunea “Marti”, dar acum stiam foarte bine ca ele existau in doua galeti cu apa, la subsol …

Cum eu eram noua in oras si nu ma cunostea inca lumea, si pentru ca atat culoarea parului cat si a ochilor permiteau un camuflaj perfect, am fost din nou convinsa … cu forta, ca a doua zi, deghizata in tiganca, sa vand florile furate de ei ….

Acolo, la piata, cu galetile in fata, ma vazuse Treji, care, nu a mai plecat de langa mine; imi repeta intr-una ca “asta-i mare bai, mare pacat, mare suparare” si ca nu mai are cum sa ne apere …

Dupa ce s-au vandut florile a mers cu mine acasa si a dat banii “conitei”; matusa mea, d-na colonel, care auzise de isprava, neagra de suparare si plina de furie, a plecat cu Treji si i-au dus banii Martei, iar la intoarcere, noi ne-am primit toti, cu varf si indesat, un variat “supliment de viteza”, eu incasand, ca de obicei … dublu; inclusiv dupa, de la sora mea, convinsa fiind de fiecare data ca eu parasem …..desi, niciodata nu facusem sau nu as fi facut lucrul asta ….

Intr-o zi, ne-am pomenit la usa cu Treji. Era ravasita, desfigurata de spaima, plansa si tinea de mana un baietel de vreo cinci anisori; cuminte, tacut, trist si frumusel foc. Saten cu par carliontat, nasuc in vant, pistruiat si cu ochi de un albastru intens, senin ca cerul … Nu vroia sa dea drumul mainii lui Treji si nu vorbea cu ea in ungureste…. Cu mare greutate l-am convins sa vina sa se joace cu noi in cealalta camera …

Treji povestea ceva, cerea ajutor matusii mele si le-am auzit apoi, pe amandoua plangand …. Cu doua zile inainte, mergand pe langa calea ferata in cautare de verdeata pentru porc, Treji a vazut un sac de hartie legat de sinele caii ferate, care, din cand in cand se mai si misca. Din curiozitate a dezlegat sacul fiind convinsa ca e vreo gluma proasta facuta de copii lipsiti de minte si, cu multa bagare de seama s-a uitat in el, sa nu fie cumva vreo lighioana turbata ….

Inauntru insa, un baietel cu caus in gura, cu manutele si picioarele legate strans, si legat de sina. Daca Treji nu ar fi trecut atunci pe acolo, ar fi trecut peste 20 de minute, acceleratul ….

A luat copilul, l-a dus acasa, l-a spalat, schimbat, hranit, a discutat mult cu Ianosz, dupa care s-au dus amandoi la Militie.

Dupa ce si-a revenit din sperietura, Petrica, caci asa-l chema pe baietel, s-a agatat de gatul lui Treji spunandu-i ca ea e mama lui si ca nu mai vrea sa plece niciodata de acolo.

Se pare ca la Militie le-au spus ca fiind roman si pana sa-i gaseasca mama ca sa afle ce se intamplase, Petrica ar fi trebuit dus la orfelinat sau lasat in grija unei familii de romani, nu la marginea orasului cu tiganii … Strigatele si plansul copilului i-au facut pe cei de la Militie sa se razgandeasca si sa-l lase pe Petrica in grija lui Treji pana la clarificarea cazului; iar Treji, avea nevoie de ajutor; cerea cu disperare ajutor si nimeni nu se sinchisise s-o sfatuiasca desi, apelase si-n alta parte. Treji nu stia carte, era saraca si era … tiganca!

Zilele care-au urmat au fost un clavar pentru toata lumea; noi, stiam ca se intampla ceva grav; nu puteam intelege cum o mama isi legase copilul ca sa-l calce trenul doar pentru ca noul iubit nu o accepta cu el…. Ce mama era aia? Si ce aveau cei de la Militie impotriva lui Treji? Eram nevoiti sa stam mai mult in casa pentru ca matusa mea avea treaba in oras si asteptam cu sufletul la gura vesti despre ce se intampla cu ei, ce faceau oamenii mari … “Conita” umblase cu Treji peste tot; ea scrisese toate declaratiile, plangerile, cererile, inclusiv memoriul trimis la Minister. Ii amenintase pe toti ca reclama la Bucuresti daca nu se face dreptate si a intors pe dos linistitul orasel de provincie! Au vorbit cu avocati din Cluj, i-au mobilizat pe copiii cei mari ai lui Treji si Ianosz, si au dat drumul hartiilor, declaratiilor, marturiilor catre toate institutiile Statului.

Dupa cateva luni bune, matusa mea ne-a imbracat frumos si am plecat de dimineata, devreme, dar nu la scoala, ci la Tribunal. Acolo i-am intalnit si pe Treji si pe Ianosz, Petrica si multi dintre cei douazeci si patru de copii ai lor.

Judecatorul, un om in varsta, cu parul alb, privire serioasa si grava, imbracat cu roba si avand o voce puternica, rasunatoare, a citit cu vadita emotie hotararea Tribunalului, prin care minorul gasit legat de sinele caii ferate, fusese definitiv incredintat lui Treji si Ianosz.

Am auzit-o pe Treji, spunand printre lacrimi, sughituri si strangand copilul la piept un “saru’mana don’ judecator” ….

Cu suflet bun, cald, cinstita, muncitoare si cu frica de Dumnezeu, Treji devenise astfel mama … pentru a douazeci si cincea oara..

Multi din sala aveau lacrimi pe obraz, inclusiv unchiul meu, dl.colonel, care tinuse mortis sa fie si el acolo; dar la fel aveam si noi si chiar Judecatorul.

Dupa, l-am auzit toti pe reprezentantul justitiei felicitandu-i pe Treji si Ianosz pentru omenia de care dadusera dovada, spunandu-i apoi lui Treji: “…. Noi trebuie sa-ti sarutam tie mana, nu tu noua” ….. ceea ce a si facut, lasand-o pe biata femeie total fastacita de situatie; Treji nu era obisnuita sa i se dea atentie … ci de munca …

Multi, foarte multi ani m-au urmarit scenele de la Tribunal, zambetul lui Treji, gustul inegalabil al prajiturilor ei cu miere si nuca, prjituri pe care le facea ori de cate ori ne manifestam cat de putin dorul sau dorinta. Cu mainile ei scorojite si crapate de munca, obosita de saracie si impovarata de neajunsuri, gasise forta si puterea de a trece peste toate grijile si nedreptatile si de a oferi total neconditionat si cu tot sufletul, dragoste nelimitata …. unui pui de om napastuit … unui pui de roman.

Ultima oara cand am primit vesti despre ei, prin ‘82, mi s-a spus ca Ianosz se prapadise, Treji era foarte bolnava si se mutase la una din fetele ei, doctorita. Petrica era in ultimul an de liceu, la Timisoara, si statea la unul din fratii lui mai mari, inginer constructor; fusese olimpic pe tara la fizica si se pregatea sa dea admiterea la Institutul de Marina.

Noi, vorbitorii acestei limbi, ….. ar trebui sa incercam macar o singura data in timpul vietii noastre umile si banale, interactionand voit sau nu cu cei din jurul nostru, sa trecem de “coaja”, de culoarea ochilor, a pielii, de bariera de limba, traditie si cultura si sa vedem in cel din fata noastra, simplu: doar OMUL. Sunt convinsa ca multi ar invata enorm din exercitiul asta …

Pe “Treji tiganca”, asa cum mi se prezentase ea, nu o voi uita niciodata. Si-a lasat amprenta clar, undeva adanc in sufletul meu si m-a facut sa inteleg inca din copilarie, ca omenia, dragostea, bunul simt, bunatatea sufleteasca si taria de caracter, …… nu au culoare, religie, nationalitate sau etnie ….

Ciocnire a intereselor, nu a civilizațiilor

septembrie 19th, 2010

De foarte multe ori aud in discursul unor analisti sintagme de genul “conflicte civilizationiste” sau “razboiul religiilor”.  Huntington este unul dintre cei  care au dat nastere acestei teorii intr-un articol publicat in Foreign Affairs, ce a devenit mai apoi subiectul central al unei intregi carti.   Acesta imparte lumea in functie de criteriul civilizational in doua categorii: cea occidentala si cea neoccidentala, atragand atentia ca, divergentele si deosebirile culturale si religioase vor avea rol primordial in declansarea conflictelor dintre cele doua parti. Este oare o asemenea viziune conforma cu realitatea evenimentelor petrecute la nivel international? Aparent da… Privind in urma catre WTC, sau citind stirile si vazand sute de fanatici ce striga ca sunt gata sa isi dea viata in numele Profetului (si pe buna dreptate, chiar sunt) sau vazand cum un Pastor doreste arderea Coranului, putem cadea cu usurinta in a trage o asemenea concluzie… Dar totusi aceasta nu ar fi decat o greseala “amatoreasca”, intrucat analiza este focalizata decat pe un anumit aspect al problemei – fanatismul cu precadere in situatia de fata, netrecand, sau nedorindu-se a se treace aceste granite, catre crearea unei viziuni mult mai ample si mai complexe. In primul rand, cum au ajuns acei oameni sa vada in religie singura cale a dreptatii? Si de ce fanatismul religios se bucura de o buna propaganda in sanul lumii musulmane?  Nu putem vorbi in primul rand de un conflict al civilizatiilor, atat timp cat in interiorul celor doua tabere intalnim conflicte si dispute ideologice. Aceasta, mai ales, nu este nicidecum o situatie asemanatoare celei din timpul Razboiului Rece, cand aveam doua centre de putere, in jurul carora planau adeptii ideologiilor promovate ( capitalism vs. comunism). Cum putem vorbi de un asemenea conflict cand in interiorul lumii musulmane sunt atatea framantari ideologice, cel mai cunoscut fiind conflictul dintre siiti si sunniti. Cum putem vorbi de un asemenea conflict cand, intalnim opozanti, chiar din randul evreilor, ce se opun cauzei sioniste; stim foarte bine ce doreste Neturey Kartha.  Si mai ales, cum putem vorbi de un asemena conflict, cand intalnim divergente chiar aici, in politica Occidentala; diferentele de opinie privind invadarea Irakului fiind doar un exemplu.

Si totusi, cum se face, ca atat Crestinismul cat si Islamul, religii ce promoveaza valori morale comune precum iubirea, cinstea, milostenia sau bunatatea au stat la baza a numeroase conflicte si varsari de sange de-a lungul istoriei? Au luptat oare cele doua parti intre ele doar pentru apararea propriei culturi, si a propriilor valori fundamentale? Cat de amenintat era Crestinismul in fata culturii maurilor din Andalusia? Iar daca liderii musulmani credeau cu asemenea tarie in cuvantul lui Allah, de ce ofereau libertatea altor culte in Andalusia?  Raspusnul este unul simplu, musulmanii erau scutiti de biruri si taxe, iar daca deveneai musulman, visteria Califatului era privata, putem spune, de anumite bunuri. Iata un factor neglijat, in multe analize: interesul economic. Da, interesul economic, este cauza al carei efect, devine de cele mai multe ori religia. Sa privim putin in istorie, caci doar aceasta este stiinta politica aplicata, si ne poate ajuta sa analizam mult mai usor dinamica evenimentelor internationale. Sa ne aruncam privirea putin catre Prima Cruciada, un razboi sfant, incununat cu rauri de sange, care probabil nu s-ar fi declansat daca interesele geoeconomice, reprezentate in primul rand de zona portului Tripoli, nu ar fi existat. Iata ceea ce sustine si Ovidiu Chirovici in privinta acestui eveniment  “Cruciada nu s-ar fi declansat daca un intreg context de alti factori nu s-ar fi impletit cu cei comerciali” (Ovidiu Chirovici, Misterele Istoriei, Bucuresti, Rao, pp6-7) Sa privim fundamentalismul islamic de astazi. El insusi este un proiect politic!- termen folosit cu precadere de catre Francois Massoulie, in cartea sa Conflictele din Orientul Mijlociu.

Fundamentalismul islamic reprezinta proiectul de reconstructie a “Islamului de alta data”,  luand nastere ca urmare a frustrarilor provocate de esecurile lumii arabe pe plan international, printre care infrangerile militare si pierderea de teritorii in dauna Israelului, impotenta tarilor arabe, bogate in petrol, de a avea un cuvant greu de spus in planul relatiilor internationale, dar si a unor frustrari provocate in sanul Orientului Mijlociu, in special saracia si nivelul scazut de trai. Daca in toata aceasta situatie adaugam si factorul religios, cream un adevarat ADM. Cum a ajuns religia sa se interpuna intre statul laic si populatie, devenind ea insasi forma de conducere politica? Prin simplu fapt  ca religia insasi reprezinta valoarea cea mai importanta a conditiei umane,  islamistii gasind in Cuvantul Coranului singura putere si sursa de a se organiza si lupta impotriva “Occidentului Cotropitor”.  Razboiul aceasta religios, este in adancul sau de fapt unul economic, unul al supravietuirii.

-Dumnezeul meu este cel adevarat, intrucat eu traiesc in nedreptatea ta, sufar din cauza ta, dar ma voi razbuna… ma voi ridica asupra ta, te voi ucide, iti voi viola sotia, iar copiii tai, vor fi sclavii mei….

-Dumnezeul meu este cel adevarat, intrucat tu esti o intruchipare a raului a violentei… nu meriti nimic!

Incheind intr-o nota filosofica, oare nu aceasta este marele plan luciferic, acela de a face din om, mareata creatie divina, un concurent, un dusman al propriilor semeni, ajungand sa vada, involuntar poate, religia ca scuza a urii, frustrarii, dorintei de dominare, setei de putere … ?

Cum am devenit israelian (3)

septembrie 19th, 2010

Paraseam Romania in plina iarna, un ger cumplit, iar aeroportul Baneasa era acoperit de zapada. Am trecut destul de repede formalitatile vamale. Fiecare dintre noi avea dreptul sa scoata din Romania 70 de kg., care fusesera expediate in lazi, pe cale maritima. Cursa Tarom, in directia Tel Aviv, facea escala la Istanbul. In avion am intilnit doi fotbalisti din echipa mea favorita, Steaua, Constantin si Jenei, care erau deja la apusul carierei si jucau in Turcia. Emotionat, le-am solicitat autografe, le-am povestit ca emigrez spre Israel, ca nu stiu cum ma voi adapta, ei mi-au zimbit si m-au asigurat ca Israelul e frumos, iar eu am promis ca voi continua sa le urmaresc succesele, cu aceeasi pasiune.

Plecarea mea din Romania se desfasura pe fondul unei drame sentimentale. In ultimele luni facusem o pasiune pentru Jeni, o bruneta cu ochi ca migdalele, putin copilaroasa, imprevizibila, cu care mergeam la dans, la spectacolele formatiilor rock, din acele vremuri, Coral, Mondial, Sideral, Phoenix, la Casa Studentilor de pe Plevnei, la “303″ si la camine culturale. Desi eram elev de liceu, reuseam sa ma strecor, fara legitimatie de student, multumita unor amici mai mari, sau a neatentiei celor de la poarta. Asadar ma indragostisem de Jeni, dar, dupa citeva luni, am avut o cumplita dezamagire, ea preferind un student care scria versuri, in stilul lui Ion Barbu, se invirtea in anturajul Sinzianei Pop, si spera sa fie publicat. Mi-o amintesc la Student Club, la alta masa, topita dupa “Iubire, bibelou de portelan”. Nu imi dadea atentie, eram doar un elev de liceu si nimic mai mult, fara perspective artistice sau literare.

Aceasta dezamagire mi-a trezit o ambitie nebanuita. Daca acest Mihai, atit de adulat, scria versuri despre melci, poate as reusi sa gasesc, pe undeva, in mine, o umbra de talent poetic. Spirit competitiv aveam din belsug. M-am inchis in camera mea si, in 7 zile, am reusit sa compun 10 poezii, le-am copiat “pe curat” si  am depus un plic la poarta revistei Romania Literara, pentru Posta Redactiei, condusa de Nina Cassian. Eram inca in Romania, cind a aparut raspunsul, pozitiv, dar si critic. Dintre toate, Nina Cassian considera ca poezia “Tu” merita sa fie publicata. Nu mi-am facut iluzii, stiam ca plec din tara, eram un adolescent necunoscut, probabil ca nesemnificativele mele creatii vor termina intr-un cos de gunoi.

De la dreapta la stinga

Aeroportul din Tel Aviv se afla, de fapt, la Lod, 20 km de cel mai mare oras al Israelului. Am fost asteptati de  membri ai familiei, pe unii dintre ei nu-i vazusem niciodata, plecasera imediat dupa razboi, auzeam “bine ca ati scapat”, “ati venit, in sfirsit, acasa”, dar eu vedeam totul ca fiind temporar, gindurile imi zburam spre Bucurestiul copilariei, spre prietenii pe care speram sa-i revad, cit de curind. La iesirea din aeroport, am fost surprins de verdele diferit de cel din Romania, de ploaia deasa, de palmieri. Si de romana cu accent cintat, imperfecta, a rudelor mele.

In scurt timp am ajuns la un centru de absorbtie, linga Nethania, se numea “Hahof hayarok” – Plaja Verde, unde familia urma sa invete limba ebraica, pe care tatal meu o stapinea binisor, inca din copilarie. Dupa numai citeva saptamini am fost transferat chiar in orasul Nethania, la hotelul Margoa, in cadru studentesc, gen internat, apartinind de Universitatea Tel Aviv, impreuna cu tineri de virsta mea, din multe tari, pentru a-mi insusi o limba dificila, care se scria de la dreapta la stinga. Comunicam mai ales in engleza si franceza, multi erau din America de Sud, Franta, URSS, Polonia, Africa de Sud, Turcia, si doar citiva romani, cu care m-am imprietenit repede. Amestecul de limbi ma fascina, nu intilnisem niciodata un astfel de amalgam de culturi, mentalitati, obiceiuri, unii fusesera deja in organizatii de tineret sioniste, despre care, in Romania, auzisem doar vag, in contextul unor povestiri despre amici ai parintilor mei, care petrecusera ani grei de puscarie, pentru vina de a fi sionisti, pentru aspiratia lor de a emigra spre tara evreilor, aceeasi Palestina predestinata “jidanilor”, minoritate nationala.

Intr-un sfirsit de saptamina, ajuns la centrul de absorbtie, unde erau cazati parintii, am fost oprit de Vivi, fiica unui medic, coleg la facultate cu ai mei. Mi-a aratat o scrisoare prospat primita din Bucuresti. Era amintita o poezie, din Romania Literara, care facea mare vilva intre liceeni. I se trimisese poezia decupata din ziar, era chiar “Tu”, autorul eram eu, Vlad Solomon de linga Cismigiu, desigur, nu se stia la redactie ca emigrasem, altfel nu ar fi fost publicata, nu-mi venea sa cred, totul incepuse doar din ambitia de a dovedi ca sint capabil sa scriu versuri, din spirit de competitie. Revenit la Nethania, am impartasit colegilor emotia mea, si le-am tradus, intr-un amestec de limbi, prima mea incercare literara. Multi ani mai tirziu, in 1984, mama mea si-a exprimat, pe patul de moarte, dorinta ca poeziile mele sa fie adunate intr-o carte, care se va numi “In noi e un cer mai adevarat”.

Prima clipa

In cadrul cursurilor, ni se preda si cite ceva din istoria si geografia Israelului, invatam despre legile care guvernau tara, miscarile sioniste, razboaiele, legislatia, structurile politice (ce ciudat, o tara atit de mica, dar cu atitea partide), literatura ebraica… Din cind in cind se organizau excursii prin tara, cred ca prima la care am participat a fost la Ierusalim. Auzisem multe despre Ierusalim, stiam ca era capitala Israelului, nerecunoscuta de alte state, orasul “sfint”, unde au domnit regii de odinioara, unde se rugau aceluiasi Dumnezeu, evrei, crestini si musulmani. Nu ma tenta vizita la Ierusalim, eu visam Cismigiul, lacul Herastrau, Sinaia, Prevert, Andre Gide, nuvelele lui Mircea Eliade, romanul lui Petru Popescu, “Prins”, si, mai ales, Secolul 20 si Romania Literara. M-am alaturat insa colegilor, nu avea nici un rost sa ramin singur in hotel.

Ajunsi la poarta cetatii antice, am coborit nepasator din autobuz, dar, brusc, m-am simtit zdruncinat de ceva invizibil, ne indreptam spre inima orasului vechi si, la fiecare pas, ma infioram, ma apropiam de un loc necunoscut, dar parca mi se soptea, fara incetare, ca urma sa ma confrunt cu o parte din mine insumi. Deodata mi-a aparut in fata ochilor Zidul Plingerii. Il vazusem in carti postale ilustrate, stiam ca e un lacas al religiosilor, parte din templul de odinioara, tremuram, vibram, intreaga mea fiinta era cuprinsa de o senzatie ciudata, erau doar niste pietre, dar care imi vorbeau, mi se suprapuneau imagini neclare… Pe aici s-au perindat evreii de odinioara, ma simteam  legat de acest meleag, parca neam de neamul meu a locuit in Ierusalim, amintit in rugaciunile evreiesti, in atitea carti, ma fulgerau emotii pe care nu reuseam sa le domin, ce se intimpla cu mine, nu sint religios, de ce ma simt magnetizat de acest zid, aruncat intr-o alta dimensiune, spre un trecut evitat, dar care ma ajunge din urma, ma invaluie si ma tintuieste intr-un loc in care, parca, am trait odata, zidul se apropia de mine, pietrele ma priveau in ochi si ma indemnau sa le ating…

A fost prima oara cind am simtit ca sint israelian, ca apartin, poate nu am fost niciodata roman, ci doar ma atasasem de oameni, de cultura, de cartierul in care crescusem, de colegi… Oare fusesem, asa cum ma considerau multi, strain de neam, oare originea, cea pe care crezusem ca pot sa mi-o aleg, era mai puternica decit hotarirea mea, de a fi roman, la fel ca ceilalti? Devenisem, dintr-o data, evreu si israelian, altul, nu cel care recita din Minulescu, sau poate acelasi, dar care putea sa se simta egal intre egali, evreu intre evrei. Ce taina ascunde acest Ierusalim, care ma arunca mii de ani in urma, fara sa-i pese de indaratnicia mea de a mentine puntea cu Romania, cu limba materna, cu literatura tarii de origine, cu amprenta apasata a anilor traiti dincolo de Mediterana?

A doua clipa

Ca orice israelian, trebuia sa prestez serviciul militar. In timpul instructiei am cunoscut multi emigranti din Romania, eram intr-un pluton de noi veniti, numiti, in ebraica, olim hadashim, si, in mod natural, ma apropiasem de cei din tara de bastina. La un moment dat ne plasasera intr-o baraca, 12 romani si 12 polonezi. Oho, cite conflicte s-au iscat intre noi, parca importasem din tara-muma razboaiele din urma cu secole. De altfel, circula in Israel mitul ostilitatii dintre romani si polonezi, mai ales datorita faptului ca evreii originari din Polonia venisera, in mare parte, inaintea masivei emigrari din Romania si, evident, ocupasera posturi cheie, alaturi de “germani”. Astfel s-a nascut si falsa convingere ca “romanii” au fost nedreptatiti, ca nu au fost reprezentati in mod echitabil in guvern si parlament. Remarcind conflictele, comandantii au decis ca soldatii recent emigrati sa fie amestecati cu cei nascuti in Israel, in diferite plutoane, masura care, la inceput, ne-a revoltat, dar s-a dovedit a fi binevenita, doar nu am ajuns in Israel ca sa raminem grupati in triburi.

Multe momente din perioada serviciului militar, pe care l-am prestat in citeva etape, mi-au ramas intiparite in memorie. Dar zilele in care am servit la frontiera cu Libanul, le retraiesc, din cind in cind, de parca n-au trecut aproape 40 de ani. Trebuia sa pazim asezarea Shtula, care era situata chiar pe granita, patrulam, doi cite doi, noaptea, sau urmaream, dintr-un turn, miscarile suspecte, dincolo de sirma ghimpata. Din cind in cind se infiltrau teroristi, din sudul Libanului, pentru a savirsi atentate. Uneori aveau loc schimburi de focuri, nu numai la granita, ci si intre crestini si musulmani libanezi. Noi aveam rolul de a pazi Shtula, nimic eroic, trebuia doar sa patrulam si sa asiguram linistea locuitorilor, care traisera, de-a lungul anilor, destule traume. Frigul noptii era cumplit, ne intra in oase, dar simturile erau ascutite si ciuleam urechea la fiecare fosnet al padurii. Haite de porci mistreti ne puneau de multe ori nervii la incercare, iar sacalii si vulpile se strecurau, incercind sa-si potoleasca foamea, rapind gaini.

Trebuia sa fim prudenti, sa nu ne scape vreun glonte, sa nu ne pripim, sa nu ne lasam inselati de vreo miscare care sa ne distraga atentia. Intr-o noapte, patrulam, alaturi de colegul meu, era o liniste cumplita, parca prevestitoare de rele, intrerupta doar de vaietul sacalilor. Am simtit, deodata, ca acolo, in prima linie, aparind Shtula, sint raspunzator de securitatea intregului stat. Desi eram un mic surub in angrenajul armatei, repartizarea mea, la granita libaneza, nu era intimplatoare, si intreaga tara se baza pe mine, pe atentia si pregatirea mea, pe seriozitatea cu care imi asumam rolul.

In acea noapte, spre deosebire de altele, nu s-a intimplat nimic. Ba da, am devenit israelian.

- in numarul viitor - Cum am devenit israelian si evreu (4)

De ce n-au bombardat Aliații camerele de gazare de la Auschwitz?

septembrie 19th, 2010

Există o categorie de istorici “de fotoliu” care se ocupă de istoria contrafactuală și fac scenarii alternative după zeci, poate chiar sute de ani de la petrecerea unui anumit eveniment. Printre aceste evenimente (potențiale) se numără și o ipotetică bombardare a camerelor de gazare de la Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr de exterminare nazist din tipul celui de-al doilea război mondial.

Un cunoscut istoric britanic, Michael Burleigh, tratează această ipoteză în cartea sa Moral Combat – A History of World War II, apărută recent la editura Harper Press. Subtitlul e oarecum pretențios, pentru că această carte de 650 de pagini este de fapt o trecere în revistă a dilemelor morale ridicate de cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, de la campania militară japoneză din Asia, Blitz-ul german, războiul fără reguli de pe frontul de est, la bombardamentele împotriva civililor practicate de ambele părți, violul în masă sau procesele criminalilor de război.

Am ales acest capitol pentru că subiectul, deși abordat, mai ales din punct de vedere evreiesc, a fost tratat în general unilateral și emoțional.

Michael Burleigh (care dedică Holocaustului mai multe capitole în cartea sa) demonstrează de ce ipoteza bombardării camerelor de gazare de la Auschwitz este complet nerealistă.

Știrile despre atrocități în masă comise de naziști împotriva evreilor mai întâi în Polonia, apoi în URSS, după declanșarea atacului din 22 iunie 1941 au ajuns relativ reprede în Occident, dar detaliile nu erau încă clare.

În plus, când în 1942 au apărut știri despre lichidarea evreilor în proporții fără precedent, unele oficialități din Marea Britanie și Statele Unite au exprimat scepticism, confruntate cu enormitatea răului despre care erau informate.

Evadarea de la Auschwitz în aprilie 1944 a doi deținuți, Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, a permis estimarea numărului de evrei uciși acolo între 1,5 și 1,75 milioane.

De aici a apărut și ideea, sugerată de mai multe organizații evreiești de bombardare a camerelor de gazare, care erau de acum cunoscute ca mijloc de exterminare în rândul Aliaților.

Dar Michael Burleigh pune în context aceste solicitări cu cadrul general de desfășurare a războiului. O astfel de acțiune ar fi constituit o deturnare a unor resurse prețioase, mai ales în condițiile debarcării din Normandia în iunie 1944 care permisese deschiderea unui al doilea front împotriva Germaniei naziste în Europa.

Mai mult, scrie Burleigh la vremea respectivă precizia bombardamentelor era extrem de redusă și victimele colaterale, cum se numesc astăzi, erau extrem de numeroase. De pildă, americanii au bombardat la 24 august 1944, pe vreme perfectă, o uzină de ghidaje pentru racheta V1, situată în apropierea lagărului de la Buchenwald, omorând 315 deținuți și rănind alți 525.

Nu e greu de imaginat că un raid aerian la Auschwitz ar fi dus la moartea a multor deținuți, în condițiile unor șanse reduse de succes în distrugerea camerelor de gazare.

Un alt risc al unor astfel de acțiuni îl constituiau represaliile, de regulă crunte, ale naziștilor, care ar fi anulat probabil orice beneficii. În plus, Michael Burleigh demonstrează cu exemple că naziștii reușeau de cele mai multe ori să repare relativ repede obiectivele bombardate de aliați.

O omisiune: inacțiunea sovietică

Dar Michael Burleigh aduce în discuție un argument moral extrem de puternic: de ce istoricii de fotoliu de azi aduc aceste reproșuri doar aliaților occidentali? De ce nu și sovieticilor?

În septembrie 1944, British Board of Deputies, organizația reprezentativă a evreilor britanici, a cerut sovieticilor să bombardeze lagărele de exterminare naziste. Cererea era rezonabilă, scrie Burleigh, dat fiind proximitatea lagărelor de teritoriile controlate de sovietici, oricum mult mai aproape decât pentru Aliații occidentali.

Dar cererea a rămas fără răspuns, fără măcar o confirmare de primire. Explicația e foarte logică, susține Burleigh. Sovieticii cunoșteau foarte bine politica naziștilor de exterminare a evreilor. De altfel, în perioada de doi ani 1939 – 1941, cât a funcționat pactul de neagresiune germano-sovietic Stalin nu a pus doar surdină propagandei anti-naziste, dar a și luat măsuri pe placul lui Hitler: l-a îmlocuit din funcția de ministru de externe pe Maxim Litvinov, care era evreu, cu Viaceslav Molotov, care a avut ca misiune din partea lui Stalin “să curețe sinagoga”, adică să epureze ministerul de externe de evrei.

Nenumărați evrei polonezi care s-au refugiat înspre est în 1939 după invazia nazistă, au fost deportați imediat de Stalin în Siberia. Iar Cartea Neagră e evreilor sovietici – o compilare de către Ilia Ehrenburg și Vasili Grossman a atrocităților comise de naziști împotriva evreilor în timpul ocupației, terminată în 1946, nu a fost niciodată publicată, toate exemplarele tipărite și șpalurile cărții fiind distruse.

După victoria din 1945, a început perioada antisemită a lui Stalin în care evreii nu erau în niciun fel menționați ca victime privilegiate ale ocupanților naziști (vezi articolul   Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii http://www.acum.tv/articol/10267) .

Dar cum majoritatea istoricilor care ridică ipoteza bombardării camerelor de gazare sunt de stânga, este firesc să existe o acută lipsă de cărți despre lipsa de acțiune în timpul războiului și după a sovieticilor în chestiunea Holocaustului, conchide Michael Burleigh.

Baiatul rândunică

septembrie 19th, 2010

După cum ştiţi, rândunelele mai sunt numite vestitorii primăverii. În fiecare an, venirea lor este aşteptată cu nerăbdare de catre cei mici.

Acestea preferă câmpiile, parcurile din jurul marilor oraşe, uneori poposesc şi în balcoanele care au verdeaţă.

Fiind foarte inventive  preferă să îşi construiască cuiburile  în podurile caselor, în grajduri  s-au pe la streşinile caselor cu multă migală.

Au  nevoie de pământ moale, pietricele  pe care le unesc între ele în formă semicirculară lasând o deschidere pe unde să poată intra şi ieşi. Construirea durează şapte zile.

Se spune că o rândunică străbate 10.000 km…. din Europa traverseaza in zbor Marea Mediterana, pentru a ajunge in nordul Africii. apoi merge către sud, străbate  desertul Sahara pentru a ajunge in   regiunea unde ierneaza  ,   unde   este cald şi poate   gasi    hrana din belsug.

În această lunga calătorie nu toate rezistă. Unele cad epuizate în Marea Mediterană, altele se mai odihnesc pe vapoare.

Dar să îmi continui povestea. Era o dimineaţă însorită de  august. Încă de la  primele ore ale dimineţii se simţea căldura sufocantă care se va instala pe parcursul zilei.

În acea zi , hotărâsem să fac curăţenie. Asa că am început să scot pe balcon ceea ce mă ,,încurca” pe moment. Pe un scaun stăteau la aerisit o  pereche de blue jeans albastri.

În curtea din spatele blocului. baiatul se juca liniştit. Deodată văd pe cureaua de la blue jeans cum sta agatat cu toate puterile un pui de rândunică. Abia s-a lasat desprins . Era lovit , ravaşit şi ţinea un ochi închis….

L-am     dus  repede în bucatărie ,l-am  pus  pe masă şi  i-am  picurat  pe cioc puţină apa. Nu mai putea sa-şi tină aripile strânse… Rănit într-o încaierare  picase la mine în balcon. Îl hrăneam la 2 ore, asa zgribulit cum era mă privia cu celalat ochi şi nu opunea rezistenţă.

Au trecut o zi, două, …după patru zile trebuia să plecăm la ţară la mama mea. Aşa că a trebuit să luăm puiul cu noi. Se ţinea cu gheruţele de mâna mea, privia unori pe geam şi ciripia .

Avea acum 4 zile de îngrijiri. Îşi ţinea din ce în ce mai bine capul, aripile şi le aranja frumos  în V şi continua să ciripească după ce mânca. Era mult mai vesel.

În a cincea zi, s-a trezit de dimineaţă ,a început să-şi facă ,, toaleta” , iar după aceea pentru prima dată şi-a reluat  zborul.

Dino îl urmărea cu mare bucurie şi mă întreaba  dacă poate să-l păstreze..  Îşi făcea planuri că îi cumpără o colivie frumoasă şi îl va ţine la el în cameră.

I-am explicat că îl aşteaptă mămica lui, poate fraţii lui îl caută în disperare şi dacă iubeşti pe cineva îi redai libertatea. Dacă se întoarce la tine, înseamnă că te preţuieşte.

Mare iubitoare de păsări, mama mea  l-a  examinat  atent şi  a concluzionat : ,, este băiat” şi aşa i-am spus de atunci..,,băiatul rândunică”.

În cea de-a şaptea zi, de comun acord cu Dino, în răcoarea dimineţii i-am dat drumul. Se înzdrăvenise. S-a ridicat sus,  a plecat în viteză trecând de colţul blocului.

Îi urmărisem reacţiile cu privirea şi consideram că plecase unde îi era locul.  Eram fericită  !  Surpriză!

În clipa următoare s-a întors cu aceaşi viteză de la plecare şi a venit aproape de balcon. Nu uitase… cânta  şi venise să ne spună :,, la revedere!”  S-a răsucit în zbor şi a plecat mai departe.

Probabil băiatul rândunică   mai povesteşte şi acum   fraţilor prin ce a trecut el…

Vizita Papei Bendict al XVI-lea ia Marea Britanie prin surprindere

septembrie 19th, 2010

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea și-a încheiat vizita de stat în Marea Britanie la Birmingham, cu o ceremonie de beatificare a cardinalului englez din secolul al XIX-lea, John Henry Newman.

Desfășurată pe durata a patru zile, vizita a atras la slujbele oficiate de Papă sute de mii de persoane, în timp ce demonstrațiile de protest împotriva sa au atras un număr relativ mic de participanți.

Suveranul pontiv și-a încheiat vizita așa cum a început-o: atrăgând la Birmingham peste 50000 de persoane atunci când l-a beatificat – penultimul pas înainte de sanctificare – pe cardinalul Newman.

Gestul este extrem de simbolic, Newman fiind cea mai cunoscută figură a catolicismului englez din secolul al XIX, un cleric care s-a convertit abia la 44 de ani de la anglicanism la catolicism.

Papa remarcase în debutul vizitei că în Marea Britanie există o tradiție de anti-catolicism, dar și de mare toleranță, iar slujba oficiată în comun cu Arhiepiscopul de Canterbury – primatul anglican, Rowan Williams, la catedrala Westminster Abbey din Londra, a demonstrat din plin partea a doua a remarcii suveranului pontiv.

Papa Benedict a generat o controversă și atunci când a criticat ateismul militant prezent în societatea britanică, precum și ceea ce el consideră a fi marginalizarea creștinismului, comparându-i aparent pe militanții ateiști cu naziștii.

Dar principala demonstrație împotriva Papei, la care au participat după spusele organizatorilor circa 20000 de persoane, nu a fost nici pe departe așa de mare cum se aștepta și în orice caz mult mai mică decât mulțimile de credincioși sau simpatizanți ai suveranului pontiv adunați să-l asculte.

Personalități precum omul de știință Richard Dawkins, militantul pentru drepturile homosexualilor Peter Tatchell sau actorul Stephen Fry l-au criticat dur pe Papă pentru atitudinea sa în privința contracepției, homosexualității, rolului femeilor în Biserică și a abuzurilor sexuale comise de unii preoți catolici.

Ba chiar unul dintre cei mai renumiți avocați pledanți din Anglia, Geoffrey Robertson, a publicat o carte în argumentează în favoarea trimiterii în judecată a Papei sub acuzația de complicitate la grava încălcare a drepturilor omului.

Dar Papa a demontat unele dintre aceste acuzații prin acțiuni și afirmații fără precedent. El a primit în audiență la Ambasada Vaticanului de la Londra cinci victime ale molestărilor sexuale comise de preoți catolici.

El și-a exprimat profunda durere pentru ceea ce a numit pentru prima oară drept “delicte incalificabile”, un termen mult mai tranșant decât “păcat” folosit până acum de suveranul pontiv când se referea la aceste abuzuri descoperite în mai multe dioceze catolice din lumea occidentală.

Chiar dacă nu a reușit să-i convingă pe criticii săi, Papa Benedict “i-a făcut pe britanici să gândească”, cum spunea premierul David Cameron.

Afirmațiile sale nu au venit ca din partea unui cleric conservator sau chiar reacționar, de 83 de ani, așa cum îl definesc adversarii săi, ci constituie reflecțiile unui intelectual teolog, care înțelege că un cult care are, teoretic, un miliard și jumătate de aderenți, trebuie și el să se adapteze în secolul al XXI-lea, dacă dorește să-și păstreze influența.

Vasile Roaită – personaj real sau invenție a propagandei comuniste?

septembrie 19th, 2010

Utecistul Vasile Roaita a fost asezat postum, mai exact spus dupa 1945, in panteonul martirilor comunisti, alaturi de Donca Simo, Filimon Sarbu, Olga Bancic si Elena Pavel. S-a construit mitul ca a fost ucis in timp ce tragea sirena pentru a anunta intrarea politiei si armatei  in uzinele “Grivita”.

Din cate stiu, a fost o fabricatie, o hiperbola propagandistica. La Plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej insusi avea sa critice aceasta “poveste cu Vasile Roiata”, descris de fostul lider ceferist, primul secretar al partidului, drept un muncitor ca oricare altul.

S-a schimbat atunci numele statiunii “Vasile Roaita” de pe litoral in Eforie-Sud. Sau schimbat nume de strazi, de scoli, de intreprinderi, de cinematografe. Partidul isi reconfectiona istoria, altele erau prioritatile.

Nu se mai auzea la radio imnul semi-oficial menit sa sacralizeze  “sangele lui Roaita” care
cheama-n zare, “spre culmile ce-avem de cucerit”.

Sommerstimmung

septembrie 19th, 2010

Spiritul britanic al “Blitz-ului” și tentația auto-victimizării la români

septembrie 19th, 2010

Zilele acestea în Marea Britanie apar în presă articole, iar la TV se difuzează documentare care marchează împlinirea a 70 de ani de la debutul “Blitz”-ului, campania de atacuri aeriene declanșate de Reich-ul nazist împotriva Marii Britanii.

Începând cu 6 septembrie până pe 10 mai 1941 aviația militară germană Luftwaffe a bombardat orașe din Marea Britanie, provocând moartea a 43000 de persoane, peste jumătate dintre ele în Londra.

Campania a început cu bombardarea timp de 76 de nopți consecutiv a capitalei britanice. Deși nu au fost cele mai ucigașe bombardamente din timpul celui de-al doilea război mondial (bombardamentele aliate împotriva orașelor Hamburg, Dresda, Tokio, Hiroșima sau Nagasaki au avut bilanțuri mult mai grele), aceasta a fost prima campanie aeriană de o asemenea amploare împotriva civililor.

Blitz-ul era menit, în intenția lui Hitler, de a fi un preludiu al invazie terestre de către armata germană a Marii Britanii, rămasă singură în luptă împotriva naziștilor, după anihilarea Franței în vara lui 1940, în condițiile neutralității Statelor Unite și a pactului de neagresiune semnat de URSS cu Germania nazistă în anul precedent.

Ce se întâmpla în același moment în România? În ziua în care Hitler lansa “Blitz”-ul aerian împotriva Marii Britanii, la București era instalat regimului național-legionar în frunte cu generalul Ion Antonescu, care avea să angajeze total țara de partea Germaniei naziste.

Se știe ce a urmat și care au fost consecințele acestei politici de aliniere cvasi-totală la obiectivele lui Hitler.

Nu e momentul aici să evaluăm această opțiune. Ceea ce aș dori este să fac o comparație între modul general de reflectare azi a ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani.

În Marea Britanie există, în mod evident și justificat, motive de mândrie pentru rezistența, în final victorioasă împotriva agresiunii naziste. Dar evenimentele de atunci sunt rememorate global, ne-selectându-se doar aspectele “pozitive”.

Eroismul piloților de vânătoare care au jucat un rol crucial în înfrângerea Luftwaffe și spiritul de rezistență al populației este evocat alături de haosul, uneori, în structura de comandă militară, disensiunile majore dintre politicieni (premierul Winston Churchill a refuzat permanent să se gândească măcar la un compromis cu Hitler, în timp ce membri ai cabinetului său erau favorabili unui armistițiu), precum și faptul că la umbra măsurilor excepționale impus de Blitz proliferau infracționalitatea sau imoralitatea în rândul unor pături ale populației.

În România, angajarea țării de Antonescu alături de axă este văzută în general ca o opțiune aproape forțată în conjunctura de atunci, dar consecințele ei nefaste sunt văzute ca o nedreptate a istoriei.

Antonescu a fost foarte surprins când, ca urmare a semnării de către România a Pactului Tripartit (Germania – Italia – Japonia), la 5 decembrie 1941 Marea Britanie a declarat război României. Același Antonescu pe care Aliații îl avertizaseră în mod explicit să nu continuie războiul alături de Germania nazistă împotriva URSS dincolo de Nistru.

După cum există o tendință de victimizare azi împotriva tratamentului la care a fost supusă România după război, deși a întors armele la 23 august 1944.

Este evident că această victimizare își are rădăcinile în educația de tip național-comunist, care a promovat jumătățile de adevăr și a indus în mintea multor români ideea că tot ceea ce se întâmplă bun țării și poporului e meritul nostru, iar toate relele vin de la alții.

Iată de pildă un comentariu postat de o cititoare a revistei ACUM cu prilejul scandalului la nivel european iscat de expulzarea din Franța a unor romi din România:

“Diplomația română nu știe să se apere cu argumente istorice (cine ne-a vândut la Yalta și acum își permit să ne batjocorească).”

Aud de zeci de ani această invocare a “vânzării de la Yalta” ca pretext de de-responsabilizare a românilor pentru aproape tot ce li se întâmplă rău.

Eu cred că a venit momentul abandonării acestui provincialism intelectual care face din România și români buricul pământului. Este timpul asumării responsabilității și al conștientizării faptului că auto-victimizarea nu ajută la nimic, dimpotrivă, îi irită pe cei care azi sunt partenerii țării și o pot ajuta în ieșirea din marasm.

Nu spun că experiența britanică (una esențialmente imperială) și cea românească sunt asemănătoare, dar eu cred că românii s-ar putea inspira din acest spirit al Blitz-ului: o mândrie patriotică domolită de conștiința faptului că nu există în istorie momente de bine absolut sau de rău absolut.

Când vor fi conștientizat acest lucru și vor fi încetat să se lamenteze de cât de răi sunt alții față de cât de buni sunt ei, românii vor fi făcut un mare pas înainte.

Ziua Romilor şi o emisiune cu final neaşteptat

septembrie 19th, 2010

Preambul. În 9 aprilie, când ne-am deplasat la Câmpia Turzii pentru a filma festivităţile organizate de Ziua Mondiala a Romilor, nu eram prea entuziasmată. Eram convinsă că va fi tot o „Cântare a Minorităţilor”, cu discursuri în care autorităţile locale îşi exprimă ataşamentul, iar reprezentanţii minorităţilor mulţumirile, urmate de „montaj literar, cântece şi dansuri populare”. De o ştire tot aveam să filmăm ceva, deşi pornisem cu stângul luând cu noi casete inadecvate camerei de filmat. Noroc că la piaţa din Câmpia Turzii se găseau şi casete minidivi.  De data aceasta previziunile mele aveau să fie infirmate.

Consfătuirea

Prima surpriză plăcută am avut-o în sala de consiliu unde a avut loc o întâlnire de lucru între consilierii locali, liderii organizaţiilor romilor din Turda şi Câmpia Turzii, reprezentanţi din învăţământ şi reţeaua sanitară. Doctoriţa de familie Alexandra Bilegan, o femeie inimoasă de vreo cincizeci de ani, a vorbit deschis despre bolile cele mai frecvente întâlnite la adulţi şi copii, despre modul în care a reuşit să ia în evidenţă toţi locuitorii diferitelor colonii, unde iniţial se luptase cu suspiciunea pacienţilor şi ostilitatea câinilor vagabonzi, dar şi despre rolul pozitiv al mediatorilor sanitari şi al locuinţelor sociale realizate prin proiectul primăriei Câmpia Turzii, care au schimbat mult în bine starea de sănătate a populaţiei rome. Norina Porumb, institutoare la şcoala din comuna Viişoara, a vorbit despre abandonul şcolar ridicat din rândul copiilor romi, împotriva căruia e greu să lupţi, arătând că organizarea unei şcoli pentru părinţi a îmbunătăţit substanţial numărul copiilor şcolarizaţi. Primarul şi-a exprimat regretul că o comunitate de romi atât de mare şi de puternică, precum cea din Câmpia Turzii, nu are consilieri locali proprii, dar a apreciat conlucrarea cu liderii romilor care, fiind patroni de afaceri, contribuie şi financiar şi la costurile utilităţilor din locuinţele din blocurile sociale ale primăriei. Din respect pentru liderii lor, locatarii au organizat o structură de supervizare a ordinii şi achitării la timp a cheltuielilor de întreţinere. De altfel, cum aveam să constat într-un reportaj ulterior, în blocurile respective familiile de romi convieţuiesc cu maghiarii şi românii, principala grijă a tuturor fiind amenajarea grădinii din preajmă.

Spectacolul

Elevele rome danseaza dansul fecioarelor din Punjab

Până la începerea programului artistic am ieşit la o cafea cu operatorul de imagine. Deodată Sandy a sărit de pe scaun, a apucat camera de luat vederi şi a început să filmeze încântat puhoiul de lume care venea către casa de cultură. Un alai multicolor de interpreţi (copii şi tineri în costume tradiţionale, fete îmbrăcate în costume indiene) şi spectatori (tineri şi tinere, copii mărişori, dar şi sugari în braţele mamelor, adulţi şi bătrâni care au umplut până la refuz sala de spectacol şi foaierul casei de cultură. Programul a reunit un moment de comemorare a romilor morţi în Holocaust, dansuri indiene ale fecioarelor din Punjab  şi dansuri ţigăneşti interpretate de amatori, dar şi de profesionişti. Muzica tarafului ţigănesc al Casei de cultură din Câmpia Turzii şi dansul plin de temperament al ansamblului Unirea Romilor au electrizat publicul, care dansa în sală, dansa în foaier şi chiar pe scările clădirii. Între timp tinerii cu telefoane mobile îşi sunau rudele şi prietenii să vină la spectacol. Sincer, nici eu nu mi-am putut stăpâni picioarele să nu bată ritmul, pentru că în ciuda unei sonorizări precare, atmosfera era încinsă. Toţi au fost aplaudaţi, dar parcă cel mai mare succes l-au avut două fetiţe adorabile care au dansat irezistibil.

Una dintre ele, în costum roşu, a cucerit inimile tuturor. Nu bănuiam că avea să fie, la propriu, eroina  ediţiei următoare a emisiunii Transilvania Policromă.

Doua fetite incântă publicul

Maria şi Margareta

Imaginile filmate şi interviurile luate la Ziua Romilor din Câmpia Turzii au constituit structura de bază a emisiunii în care am convenit cu Lavinia Dandoci, redactorul emisiunii pentru romi, ca printre invitaţi să figureze şi Margareta Jimba, profesoara care îndrumă formaţiile artistice de la Şcoala de Arte şi Meserii din Poiana, şi adorabila Maria Mocan, din clasa a II-a, care a încântat publicul cu dansul ei. Când a apărut în platou ţigăncuşa în miniatură cu ochi verzi şi o graţie înnăscută, îmbrăcată în costum roşu, cu mărgele la gât şi panglici în păr, toată echipa de emisie a amuţit de uimire. S-a aşezat cuminte, alături de doamna profesoară Margareta şi a răspuns la tot ce o întreba Lavinia. Aşa am aflat că părinţii ei au urmat tot şcoala din Poiana, că amândoi sunt muncitori şi că mai are un frate. A învăţat să danseze de la o vârstă fragedă

„de la mami şi de la doamna Margareta”, că îi place la şcoală şi are note mari, că frumosul costum i l-au cumpărat părinţii cu bani grei de la „gabori”, dar că nu prea îi place să-l poarte pe stradă. La spectacole da, dar pe stradă nu.

În Studioul TVR Cluj: prof. Margareta Jimba, eleva Maria Mocan şi Lavinia Dandoci, redactor al emisiunii pentru romi

Discuţia a continuat cu Margareta Jimba, fost mediator şcolar al primăriei Câmpia Turzii, în prezent profesoară şi educatoare la şcoala din comuna Poiana, unde predă limba romani şi a înfiinţat formaţia Margaretele. „Nu poartă acest nume pentru că pe mine mă cheamă Margareta, ci pentru că majoritatea fetelor dansatoare locuiesc pe strada Margaretelor”, ne-a precizat ea. Anul acesta a pus în scenă şi un dans indian, pe care-l dansează fecioarele din Punjab, pe muzică clasică indiană. Costumele fetelor au fost confecţionate de părinţi şi de maistrele croitorese din şcoală. Margareta e o femeie tânără, plină de viaţă, dar în platou se simţea puţin stingheră, iar Lavinia o îndemna să vorbească, concentrându-şi toată atenţia asupra dialogului. Maria le privea din ce în ce mai încordată, încercând să facă semne discrete, dar fără succes. Cel care a sesizat că ceva nu era în ordine, a fost regizorul de emisie care urmărea simultan mai multe monitoare.

Maria Mocan, clasa a II-a

A reuşit să comute imaginea în momentul în care fetiţa şi-a ridicat disperată şorţuleţul spre gură, iar regizoarea de platou a scos-o val vârtej la aer. După ce i-a trecut greaţa şi şi-a mai revenit, micuţa dansatoare ne-a povestit că i-a fost tare rău pe maşina care a adus-o la Cluj, s-a simţit rău tot timpul în platou, dar s-a stăpânit încercând să zâmbească şi să răspundă întrebărilor. În final a fost învinsă de căldura reflectoarelor. Sacrificându-şi şorţuleţul costumului cel scump, a reuşit să nu murdărească masa cea frumoasă din platou şi să iasă cât mai repede. După ce a fost difuzat şi genericul final, toată lumea s-a strâns buluc în jurul Mariei, i-a adus apă şi mâncare, dar ea a refuzat, spunând că acum i-e mai bine, se bucură că pe micul ecran nu s-a văzut ce păţise şi va mânca după ce va ajunge cu bine acasă la Poiana.

Micuţa Maria ne-a impresionat prin comportamentul ei disciplinat şi responsabil. Toţi au remarcat prezenţa de spirit şi stăpânirea de sine a “ţigăncuşei”. Pentru că şi acest copil, în tot ce face, este judecat ca o reprezentantă a etniei sale. Poate copiii ei vor fi trataţi ca nişte copii pur şi simplu. Sau cine ştie, doar nepoţii…Dar asta depinde foarte mult şi de de majoritari !

2011 ACLS Fellowships and Grants in East European Studies

septembrie 19th, 2010

The American Council of Learned Societies announces Fellowships and Grants in East European Studies in academic year 2010-11 for research and language training related to Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Estonia, Hungary, Kosovo/a, Latvia, Lithuania, Macedonia, Montenegro, Poland, Romania, Serbia, Slovakia, and Slovenia.

Funding is provided by the U.S. Department of State under the Research and Training for Eastern Europe and the Independent States of the Former Soviet Union Act of 1983, as amended (Title VIII).
All applicants must be U.S. citizens or permanent residents.
Dissertation fellowships (deadline: November 10, 2010) For graduate students at U.S. universities who have completed all requirements for the Ph.D. except the dissertation (ABDs). Applicants can apply for research fellowships for use in Eastern Europe or for writing fellowships for completing the dissertation outside of Eastern Europe after research is complete.

Early career postdoctoral fellowships (deadline: November 10, 2010) For scholars before tenure, including independent scholars
Language grants to institutions  (deadline: January 14, 2011) For U.S. institutions of higher education to conduct intensive summer language courses at the beginning, intermediate, and advanced-mastery levels
Language grants to individuals (deadline: January 14, 2011)  For attendance at intensive summer language courses (priority given to graduate students seeking to acquire the language as a basic research tool)
Travel grants  (deadline: January 28, 2011) For travel to conferences to present research papers (all academic ranks)
Conference grants  (deadline: January 28, 2011) To support planning workshops and conferences for the presentation of significant new research
Request for proposals for research on heritage speakers (deadline: January 14, 2011)  Individuals or collaborative teams are invited to propose socio-linguistic research on U.S. communities of heritage speakers of an East European language.  The project should produce an analytical paper and a syllabus for an advanced-mastery course for heritage speakers to bring their language competence to a professional level.
Further information is available at  http://www.acls.org/programs/eesp

American Council of Learned Societies
633 Third Avenue, New York, NY 10017-6795, www.acls.org<http://www.acls.org>

Îmi doresc să fac carieră. În femeia casnică.

septembrie 19th, 2010

A fost prima zi de scoala. Pierdusem contactul cu acest eveniment al anului, dar mi l-am reamintit anul acesta, ducandu-mi fetita in prima zi de gradinita la grupa mica.

Cu toate ca era 13 septembrie, ziua a fost superba. Nici cald, nici frig.. lumina multa.

Orasul parca inviase. Cetele de copii care il brazdau de colo pana colo, murmurul lor, buchetele de flori  trezeau Bucurestiul la viata.

Mirosea a scoala si a gogosari murati. (Cat am fost mici, mama isi lua liber in prima zi de scoala ca sa mearga cu noi, iar dupa aceea punea gogosari)

Si eu imi luasem liber, ca sa o astept pe cea mica, sa ma vada langa ea, citisem ca e important ca parintii sa fie cat mai prezenti in aceste prime zile, pana cand copiii sunt siguri ca gradinita nu e o forma de abandonare.

A fost o zi atat de  placuta. Am luat chiar si gogosari in timp ce mergeam spre casa.

Am regretat ca nu sunt casnica. Mi-ar placea sa imi iau fetita zilnic de la gradinita, sa o aud povestind. Sunt atat de importante momentele astea.

De la o vreme, in perceptia multora, ideea de femeie casnica este asociata instantaneu cu imaginea unei femei acrite, cu bigudiurile la vedere, pe care curg apele in timp ce mesteca in oala cu mancare. Femeia casnica “se prosteste”, “innebuneste ca nu vede pe nimeni”, “o ia razna”. Ar putea fi si asa.

Femeie interbelica casnica si atat de eleganta

Dar femeia casnica din vremea bunicelor si a strabunicelor noastre era asa? Nicidecum. Erau niste doamne adevarate, cochete, care nu lipseau de la concerte, spectacole, care faceau dulceturi dintre cele mai fine. Care se vizitau intre ele. (si nu ca sa comenteze telenovele, ca inca nu se inventasera) Si care, mai presus de toate, se ocupau de educatia copiilor. Copiii aveau in mama un interlocutor si nu o persoana vraiste, alergata, agitata, obosita si incapabila sa ii asculte.

Nu ma refer aici la femeile care nu pot trai altfel. Dar a venit vremea in care multe femei si-ar permite sa nu munceasca, dar de teama “prostitului” prefera un loc de munca, platit oricum, chiar daca pe bone dau mai mult decat castiga, unde sa fie loc de o barfa si o tigara.

Un copil creste repede. Anii pe care ii pierzi aruncandu-i in gradinite, care sunt cu atat mai bune cu cat au programul mai lung, sau in bratele unor femei (multe dintre ele mai responsabile ca mamele, altele nu) nu se mai recupereaza. Nici pentru mama, nici pentru copil.

Poate daca am face copii cand am simti ca avem rabdarea sa ne jucam cu ei, stand in fund pe covor, poate daca am avea rabdare sa ii ascultam… sa ii vedem cum si ce mananca, cum si ce gandesc, poate daca asta s-ar intampla am avea mai putini copii obezi, mai putini copii din familii cu pretentii, care plescaie sau sorb mancarea chiar si la varsta adolescentei. Am avea copii senini, ascultati si buni ascultatori, care nu vor deveni adulti plini de frustrari incapabili sa isi gaseasca locul.

Scandalul expulzării din Franța a romilor – o nouă șansă!

septembrie 19th, 2010

Expulzarea in masa a unor cetateni romani de etnie roma de catre autoritatile franceze a adus din nou in atentia opiniei publice romanesti si europene problema romilor din Romania. As propune sa nu ne oprim asupra acestei intamplari care, desi are ramificatiile ei, ramane un efect al unor cauze cu mult mai vechi. Asta pentru ca e de sperat ca autoritatile din statele vestice ale Uniunii Europene, conlucrand, inclusiv cu autoritatile romana, si capatand experienta, vor gasi solutii sa evite astfel de reactii si sa gestioneze situatiile similare fara sa incalce norme etice si de drept ale Uniunii.

Aceste evenimente ar putea insa fi privite privite de catre cei din tara nu numai din directia negativa. Ele ar putea fi un punct de plecare, o sansa, pentru a aborda cat de curand si conduce pana la un nivel acceptabil un proiect fara precedent: integrarea si armonizarea sociala a romilor (sa nu uitam ca nu toti au nevoie!) in societatea romaneasca. Obiectivele proiectului, definite  clar dar si supuse reevaluarii ori de cate ori va fi nevoie, nu constau bineinteles doar din cateva cuvinte bine alese. Vor fi mai curand o lista, in care vor intra de exemplu subpuncte ca promovarea drepturilor romilor, inlaturarea marginalizarii lor politice, sociale si culturale. Pe acestea le-am extras in mod intentionat din lista de obiective pentru etnia roma a organismului suedez care a primit aceasta misiune Delegatia Pentru Problemele Romilor, ,,Romska Delegationen” http://www.romadelegationen.se (un rezumat in engleza poate fi citit aici:

http://www.romadelegationen.se/dynamaster/file_archive/080924/8649012cecd4affc58173c3a2dcbfc84/Infofolder%5fengelsk%5f080904.pdf )

Insasi angajarea Suediei, o tara campioana a bunastarii si respectarii cetateanului, pentru o minoritate de poate numai 30000 de persoane (aproximativ), incluzand si romi imigrati de curand din Europa de Est, ar trebui sa ne dea de gandit.

Stim cu totii ca imbunatatirea situatiei romilor din Romania se va realiza prin infruntarea constanta a tot soiul de dificultati. Dar va merita: proiectul este, alaturi de modernizarea Romaniei, una din marile provocari. Pentru alte provocari, cum ar fi iesirea din recesiune, lucreaza sisteme de reglare care de bine de rau funtioneaza si in Romania. Integrarea romilor insa nu va incepe niciodata daca un numar cat mai mare de romani nu o doresc, cer si impun. Cand semnele ei se vor arata, va fi o trecere spre o Romanie care nu a existat niciodata: fara complexe, ura, incrancenare si rusine. In locul lor, armonie si un trai demn, mai relaxat. Punerea ei in practica nu se va rezuma la scolarizarea romilor. Pe langa cunostintele scolare teoretice si practice obisnuite pe care trebuie sa si le insuseasca toti, va trebui ca toti cetatenii, inclusiv unii din cei cu multe diplome, sa invete alfabetul normelor moderne de convietuire.

Avem motive sa ne ingrijoram de soarta acestui proiect. Mai greu decat actiunea in sine este sa cadem de acord cat mai repede posibil ca trebuie, dupa o pregatire aproape din mers, sa trecem la punerea lui in practica.

Cum ne vom descurca? Priviti numai la ultimele doua decenii! Ne este greu sa acceptam o tema ne este greu sa cadem de acord asupra unei foi de parcurs, ne este greu sa nu ne luam cu altele inca de la inceput. Ne este greu sa nu tragem spuza pe turta noastra si sa ne facem ca muncim. Herta Müller intr-un interviu recent in cotidianul Romania Libera deplangea mersul nefiresc din ultimele doua decenii al progresului din tara: un pas inainte, doi inapoi. Ne-a bagat cineva in cap ca ne injosim daca ,,furam” din experienta pe care alte tari (de exemplu Suedia, in problema romilor, dar si a modernizarii) ne-o ofera cu bratele deschise.

Cum ne vom descurca? Vom ramane iarasi pe loc, vom pune deoaparte, ca multe altele pornite, vom uita repede, ca atunci cu cetateanul japonez ucis de un dulau vagabond in buricul Romaniei, chiar langa Palatul Republicii?

De buna seama, articolul de fata nu e menit sa tina locul documentelor care descriu strategia integrarii romilor. La fel ca si dumneavoastra, incercam doar sa punem pe hartie dezamagiri,  ingrijorari, dar si vise, la care nu vom renunta in ruptul capului. Pentru aprofundarea subiectului si cunoasterea unor abordari profesionale, cititi de exemplu articolul manifest  publicat deja in ACUM. Scris suflet, profesionalism si dedicare de catre domnul Vasile Ionescu, director executiv al Institutului Media pentru Diversitate/Programul Romanothan.

Sa nu cadem (iarasi?) in capcana despicarii firului de par in patru, agatandu-ne de un termen sau aratand cu degetul spre celalalt – stim cu totii ca istoria nu ne-a fost perfecta. Sa acceptam ca asupra celor petrecute in decursul ei dar si a prezentului imediat am pierdut deja controlul. Viitorul, insa, pe care ni-l dorim cat mai bun posibil, din clipa de fata pana cand ne va fi dat, il putem lua in mainile noastre. Sa nu fim meschini, ca ,,numai cu asta nu ne mai bateam capul, ca nu-i problema noastra”: deprinderea lucrului bine facut, odata exersata pe un proiect benefic ca integrarea romilor ne va da curaj si tarie. Vom putea continua umpland alte goluri, poate mai apropiate de propriile interese, dintre cele care ne deranjeaza in societatatea noastra acum.

Reverență și aplauze

septembrie 19th, 2010

Incet, incet se prabuseste o lume a artistilor de valoare precum Titanic in adancuri,, iar noi ramanem ca o planeta stearpa asediata de manele si de catre mascarici diformi.
Duminica, 19 septembrie 2010 s-a stins din viata actorul Horia Serbanescu, cel ce in perioadele de restrictie de dupa anii ’50 ne-a descretit fruntile si ne-a facut sa zambim.
Un actor debutant la varsta de 5 ani in 1929 si de atunci mereu activ ca un mostenitor de elita al lui Constantin Tanase, isi ia ramas bun de la noi.
Un moment de comemorare, nu doar ca o nota fugara intr-un chenar de jurnal ar trebui sa umple emisiuni, pagini si aduceri-aminte asa cum scenetele sale alaturi de Radu Zaharescu ne umpleau inima de bucurie.
Am cautat pe You Tube vreo inregistrare cu maestrul Horia Serbanescu, insa din pacate nu am dat de niciuna.

Şcoala- o nostalgie

septembrie 19th, 2010

Spre deosebire de picii şi adolescenţii de astăzi am fost norocoasă.  Mergeam la şcoală cu drag şi singura umbră era a verii care trecuse prea repede.  Era o şcoală nouă şi nici mie nu îmi vine să cred, dar la baie aveam aparate electrice , cu aer cald pentru uscat mâinile.  Exista si sapun, celebrul sapun chinezesc, sub forma de foite de hartie.  Pe banci ne asteptau aliniate in partea stinga, manualele nou-noute.  Si colega de banca , aceeasi pina la sfirsitul liceului, Anca Platareanu. Asteptam prima pauza, cu mare nerabdare sa ne povestim ce am facut o vara intreaga. Sa mai visam putin in vreme ce soarele de septembrie ne amăgea că vara încă nu plecase. Nici un nor nu imi intunecă  amintirea primei  zile de scoala.

Ma tem ca nu acelasi lucru se va  intimpla  cu cei care merg luni  la scoala. Intr-un judet, inspectoratul le spune copiilor sa paraseasca o scoala noua, curata, bine dotata si incalzita si sa mearga in alta scoala, din alt sat, darapanata, inghesuita si cu buda in curte. De ce nu invers? De ce nu au dreptul si copiii din scoala darapanata sa invete in una moderna, sa o dea uitarii pe cea darapanata?

Un alt inspectorat  scolar le spune copiilor ca nu exista bani de benzina pentru autobuzele lor, asa ca, in noiembrie, decembrie,  ianuarie,  februarie sa mearga pe jos prin ploaie,  lapovita, zloata si viscol, pina la scoala. Iar profesorii, pe biciclete. In decembrie, probabil.

Ce e stricat in gindirea oamenilor astia ?

E adevarat, am avut noroc de o scoala noua, de profesori pasionati. Am avut norocul unui ministru excelent: Mircea Malita. A vrut sa schimbe cursul Romaniei, dar a inceput din clasa I, nu cu examenele dintre a 8-a si a 9-a. Domnul acesta, caruia o sa ii ramin vesnic recunoscatoare, a introdus limbile straine din clasa a doua – orice, de la japoneza la araba – a  infiintat liceele in limbi straine (spaniola, italiana, engleza, franceza, rusa, pe linga cele in gemana si maghiara).  A facut apel la profesori universitari sa propuna manuale noi, cu materia orinduita mai simplu pentru mintea scolarilor.  Latina era obligatorie – pentru ca de la Rîm ne tragem -  asa cum e si acum in Austria, Germania, Ungaria, Polonia, Croatia, Bulgaria  – care nu de la Rîm se trag, dar  nici nu isi bat joc de scoala. E adevarat, comunistii ii dispretuiau pe dascali, ca si pe medici, pentru ca nu ,,produceau saibe, rulmenti, suruburi”.  Produceau timpiti, iar regimul de timpiti avea nevoie. Asta era acum 20 de ani.

De ce am ramas inghetati in aceeasi mentalitate? De ce ne batem joc de copii, de ce ii indepartam de scoala, de ce ii invatam ca dascalii trebuie batuti si scuipati?! (ooo,nici prin creanga mintii nu imi trecea asa ceva, chiar daca nu imi placea profesorul, materia…)  De ce am ramas inghetati in mentalitatea comunista si ii facem pe astia mici sa fuga de scoala, sau pe cei incapatinati, sa fuga din tara?

Vizita la Bruxelles şi manipulările premierului Vlad Filat

septembrie 19th, 2010

Alt punct de destinaţie a premierului “călător”, după “multpromiţătoarea” Chină, a fost Bruxellul, unde Filat se simte mai confortabil, având susţinerea riscant de largă şi slab condiţionată a instituţiilor europene, începând cu legislativul european şi terminând cu pleiada de comisari europeni simpatizanţi ai transformărilor democratice de la Chişinău din anul 2009.

Foaia de parcurs privind liberalizarea vizelor un fapt “(im)probabil”?

Majoritatea datelor despre cele întâmplate la Bruxelles cu participarea bunului nostru “premier-administrator”, mai nou şi “călător”, le accesăm de pe pagina oficială a Guvernului Republicii Moldova, de unde s-au inspirat şi sursele mass-media care au răspândit în grabă informaţia că “foaia de parcurs privind liberalizarea vizelor pentru cetăţenii moldoveni” o vom obţine deja în luna octombrie a acestui an. Partea rea a lucrurilor este că atât pe pagina Guvernului, cât şi pe paginile credulelor surse media, care din imprudenţă sau intenţionat au diseminat această “noutate”, s-a scris că acest lucru a fost anunţat de Comisarul european pentru Afaceri Externe, Cecilia Malmstrom. Scanând pagina oficială a doamnei Comisar [1], nu descoperim niciun comunicat de presă pe marginea întrevederii cu premierul moldovean. Mai mult decât atât, acolo nu găsim nici declaraţii de presă sau orice alt material care ar confirma cumva faptul că Moldova primeşte în octombrie multdorita “foaie de parcurs”.

Perseverenţa cu care premierul liberal-democrat şi echipa lui acţionează pentru a avansa negocierile privind liberalizarea vizelor cu UE nu este deloc lipsită de logică. Or, aceasta prezintă un obiectiv hiper-atractiv din perspectivă politică şi electorală, ce va consolida puternic poziţia PLDM înainte de alegerile anticipate. Având la mână “un document” concret care ar permite liberalizarea circulaţiei moldovenilor în Europa, liberal-democraţii îşi pot asigura loialitatea unei bune părţi de electorat, nu doar a celui de centru-dreaptă, punându-i în încurcătură pe colegii de Alianţă, separaţi din considerente obiective de “îndepărtatele” afaceri de stat legate de integrarea europeană a R. Moldova, unde timp de un an regulile au fost dictate de “tabăra lui Filat”.

Cu toate acestea, distribuirea avantajelor şi costurilor politice interne nu trebuie să afecteze deloc starea de fapt şi substanţa reală a relaţiilor cu factorii europeni. Or, rezultatul întrevederii Filat-Malmstrom nu a fost definitivarea şi lansarea “foii de parcurs” privind liberalizarea, ci evaluarea stadiului de pregătire pentru eventualul “document”. Potrivit comunicatului de presă emis de Guvernul RM, constatăm că părţile au discutat despre implementarea la nivel naţional a reformelor în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. În continuare, conform aceleiaşi surse, aflăm că în luna octombrie va fi elaborat un raport de evaluare ce va cuprinde datele colectate de cele două misiuni ale experţilor europeni la faţa locului. După publicarea acestuia se va putea trece la o fază operaţională, cu adoptarea unui plan de acţiuni care odată îndeplinit va permite liberalizarea vizelor.

Dăcă rezumăm cele menţionate mai sus nu deducem niciun termen precis, niciun angajament concret din partea europenilor privind acordarea “foii de parcurs”, cu excepţia abstractei luni octombrie, în care fizic este improbabilă elaborarea, examinarea şi adoptarea acestui document, în primul rând din cauza birocraţiei europene. În loc de mesaje echilibrate şi realiste, la Chişinău vedem exaltări nejustificate în rândul presei pro-guvernamentale şi acelei părţi a mass-media care mediatizează “dorinţele drept fapte deja împlinite”.

Interpretările exagerate din partea presei nu sunt întâmplătoare, fiind cauzate de preluarea oarbă a informaţiei oferite cu generozitate de serviciul de presă al Guvernului,  care în cele din urmă nu a reuşit să explice desluşit semnificaţia şi perspectivele apărute după întrevederea Filat-Malmstrom.

Riscul care paşte Guvernul este că “umflă” artificial optimismul electoratului, jucând în mod obraznic cu dezideratele acestora în domeniul liberalizării vizelor, punând într-o postură incomodă partenerii europeni, asupra cărora astfel se exercită presiuni publice inutile şi iritante pentru a împinge cât mai repede un document extrem de tehnic şi mai puţin politic.

Posibil, jocul merită acest risc, pentru că miza este “colonizarea verde” a Parlamentului de către PLDM, dacă nu, cel puţin accederea în componenţă numerică identică.

Pagina electronică a guvernului sau pagina personală a PLDM?

Folosirea serviciului de presă al Guvernului pentru a crea o percepţie favorabilă în rândul publicului s-a observat şi în alte cazuri. Deşi, nu reprezintă un eveniment de importanţă majoră pentru ţară, fiind irelevantă pentru activitatea nemijlocită a Guvernului, reuniunea şefilor de ţară şi de guvern ai Partidului Popular European, organizată la Meise, informaţia despre aceasta a fost difuzată de către serviciul de presă a executivului moldovean. Având tentă politică evidentă, evenimentul putea fi popularizat doar pe pagina electronică a PLDM, însă probabil la indicaţia cuiva detaliile despre “adunarea Partiditului Popular” au fost ilustrate şi pe pagina oficială a Guvernului.

Inadmisibil pentru statele europene ale căror lideri politici au asistat la fel la acest eveniment,  dar posibil în cazul Moldovei, depistăm un fel de trafic de influenţă, cauzat posibil de dorinţa echipei lui Filat de a lustrui imaginea premierului liberal-democrat, care s-a aflat în compania “greilor politici europeni” (Merkel, Berlusconi, Barroso, Buzek şi alţii).[2] Semnalul dat denotă cât de mare este tentaţia de a folosi resursele administrative în scopuri electorale, dar şi cât de miopi sunt reprezentanţii presei care nu sesizează asemenea lucruri.

Tăcere sau spusul jumătăţilor de adevăr

Vizita “triumfală” a premierului “călător” la Bruxelles a dat lumină peste un alt aspect îngrijorător legat de accesul la informaţie pentru cetăţeni. Pentru guvernarea anterioară era o normalitate să afişeze doar informaţia favorabilă, lăsând în umbră aspectele mai problematice şi chestiunile condamnabile. De acest viciu se pare însă că nu s-au debarasat nici actualii guvernanţi, care pretind că sunt sinceri în totalitate cu publicul şi le aduc la cunoştinţă tot ce ţine de actul de guvernare.

Dacă este să dăm crezare celor scrise în comunicatele de presă ale Guvernului RM, atunci preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, cu care s-a întâlnit la Bruxelles cu premierul Filat, a exprimat doar note încurajătoare exclusiv la adresa Guvernului RM. Şi mai mult, Buzek “i-a urat succes lui Vlad Filat”, în contextul alegerilor parlamentare apropiate. Accesând pagina oficială a preşedintelui Parlamentului European, descoperim altă realitate, mult mai credibilă.

În primul rând, toate adresările sunt făcute Moldovei, adică întregii guvernări, dar nicidecum nu aparte Guvernului lui Filat. [3]

Totodată, Buzek dă dovadă de profund pragmatism, dar şi de o doză mică de pesimism, referindu-se la aspiraţiile europene ale RM, care potrivit lui pot fi realizate în rezultatul unei “munci asidue”. În versiunea executivului moldovean, preşedintele legislativului UE ar fi spus că “visul cetăţenilor moldoveni, poate fi realizat pas cu pas, prin acţiuni concrete”. Din punctul de vedere al structurii şi conţinutului mesajului vedem o diferenţă esenţială dintre afirmaţiile reale ale oficialul european şi interpretările administraţiei guvernamentale de la Chişinău, care posibil nu doreşte să descurajeze cetăţenii europtimişti, care în ultimul timp s-au diminuat până la 60-65% conform sondajelor. Adică, guvernanţii preferă să spună că vom merge pas cu pas şi într-o bună zi vom ajunge în UE, decât să fie sinceri mărturisind că pentru a realiza acest obiectiv trebuie să se muncească din greu (şi asta trebuie să o facă şi populaţia).

Pentru a nu arăta că europenii sunt dezamăgiţi de rezultatele referendumului, serviciul de presă al Guvernului, “accidental” a omis supărarea lui Buzek referitor la plebiscit şi la faptul că la urne s-au prezentat un număr mic de votanţi.[4] În acelaşi sens, a fost trecută cu vederea menţiunea importantă a oficialului european de a “păstra unitatea politică de către liderii politici”, necesară pentru a continua reformele politice şi constituţională.

Este vorba de o simplă scăpare, incompetenţă a administraţiei guvernamentale sau o redactare “politică” a comunicatului de presă cu privire la întrevederea Buzek-Filat? Faptul că serviciul de presă a subliniat sprijinul lui Buzek pentru Filat la viitoarele alegeri anticipate demonstrează că este vorba de ultima variantă, adică redactarea “politică” a mesajului pe care din numele Guvernului RM, a diseminat-o echipa lui Filat. Reieşind de la această premisă, este clară intenţia acesteia de a strânge în mod egoist toţi “laurii” de pe urma negocierilor cu europenii, dar şi de a imita creditarea cu susţinere europeană exhaustivă a unui singur partid şi anume PLDM.

Concluzionăm cu îngrijorare cât de firav este controlul asupra imixtiunii factorului politic în actul de guvernare, chiar şi în perioada guvernării Alianţei pentru Integrare Europeană. Din păcate, aceste devieri sunt cauzate şi de monitorizarea defectuoasă a guvernanţilor de către presa locală, dar şi de loialitatea partenerilor europeni, care se abţin de la critici mai dure pentru a nu favoriza din întâmplare comuniştii concentraţi pe revenirea la conducerea ţării.

Referinţe:

1. Pagina oficială a Comisarului pentru Afaceri Externe, Cecilia Malmstrom, http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/malmstrom/media/default_en.htm

2. EPP leaders meet for Party Summit ahead of European Council, in Meise, http://epp.eu/press.asp?artid=1448&fullview=1

3. President Jerzy Buzek on the meeting with Vlad Filat, Prime-Minister of Moldova, http://www.europarl.europa.eu/president/view/en/press/press_release/2010/2010-September/press_release-2010-September-18.html;jsessionid=444F3ED8D7132A0E35E78403AD136CC0

4. Buzek: “I regret that the constitutional referendum in Moldova failed because of a low turnout. Political leaders should stay united and continue necessary reforms: constitutional and political.” http://www.europarl.europa.eu/president/view/en/press/press_release/2010/2010-September/press_release-2010-September-18.html;jsessionid=444F3ED8D7132A0E35E78403AD136CC0

Mi-e dor de Baikal!

septembrie 19th, 2010

Nu am fost acolo niciodată.

Strămoşii au luat-o spre Soare Răsare.

Au străbătut tundra în care peste douăzeci de milenii va cădea Meteoritul Tungusk şi omenirea se va împiedeca.

Se va întoarce cu o mie de ani spre Apus.

Caii s-au speriat de faţa albă a pietrelor poleite cu ghiaţă.

Au bătut din copite, au nechezat sălbatic şi s-au întors.

Oamenii i-au numit năvălitori, nu s-au amestecat cu ei.

Au plecat mai departe

Cu pletele lor galben-roşcate, cu ochii lor albaştri, de cer.

Au ajuns la ocean.

Mai departe nu s-a putut.

De apele lacului adânc le-a fost dor.

Le-a adăpat copiii şi caii, le-a păstrat urmele copitelor în pământ.

A fost de ajuns.

În suflete le-au rămas picături din licoarea tinereţii fără bătrâneţe, a vieţii fără de moarte.

Mi-e atât de dor de Baikal!

Photo -  Anna Davtyan

De unde vine minciuna “Teohari Georgescu = Burăh Tescovici”

septembrie 19th, 2010

Prima data am intalnit aceasta inventie intr-o carte despre Pitesti (cred ca nu ma insel). Apoi am vazut-o repetata in varii locuri, a circulat intens si s-a transformat in certitudine pentru unii. Niciunul dintre ministrii de interne nu a fost evreu: Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, scurt timp Pavel Stefan, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu.

Evident ca, mai ales in anii 50, in Securitate au lucrat numerosi evrei, maghiari, ruteni etc Dar majoritatea coplesitoare a activului Securitatii era de origine pur romaneasca. Romani au fost Aurel Mois si Nicolae Plesita, Mihai Gavriliuc si Nicolae Doicaru, Aristotel Stamatoiu si Emil Macri, Neagu Cosma si Iulian Vlad.  Ceea ce nu inseamna ca in Securitate n-ar fi lucrat Alexandru Nikoslki, Pantiusa-Bodnarenko, Grigore Naum, Erwin Voiculescu, Misu Dulbergher-Dulgheru, Willhelm Einchorn si Koloman Ambrus. Dar acestia erau acolo ca militanti comunisti, total devotati PMR si lui Stalin, nu ca evrei, rusi sau maghiari.

Este interesant si simptomatic faptul ca pe diverse forumuri sunt postate aceste liste, cu “Burah Tescovici” la loc de frunte, menite sa genereze  impresia ca dictatura comunista a fost una “iudeo-bolsevica”.  Regasim aceleasi mituri in Polonia, in Ungaria, in Rusia.  Am scris despre ele in cartea mea “Fantasmele salvarii: Democratie, nationalism si mit in Europa postcomunista”  (trad.rom. la Polirom, nou paperback, Princeton University Press, 2009).  Au scris in acelasi sens istoricii Jan T. Gross si regretatul Tony Judt.  In Polonia mitul la care ma refer se numeste “zydokommuna”.

Sa mai adaug ca numele in cauza “Burah Tescovici” este neverosimil. Cum absurde sunt alegatiile care il evreizeaza pe Avram Bunaciu ori pe Miron Constantiescu (acesta, sustin maniacii antisemitismului onomastic, s-ar fi numit de fapt Meir Kohn). Cat il priveste pe adevaratul Teohari Georgescu, venea dintr-o familie romaneasca. Sora sa, Lenuta Pasculescu, a fost sefa de cabinet a Anei Pauker. Prima sotie a fost o ilegalista  evreica, Elena Samoila (au avut o fiica, Anca, a studiat medicina – in anii 80 a emigrat impreuna cu sotul ei). A doua sotie, Mariuca, fusese inainte maritata cu Grigore Geamanu, cel care avea sa fie ani de zile secretarul Consiliului de Stat.  Au avut doi baieti gemeni, iar Mariuca
a refuzat sa se desparta de Teohari cand acesta a fost mazilit.

Hârtia de rromisol

septembrie 19th, 2010

Foarte mulţi dintre noi am auzit sau chiar am folosit hârtia de turnesol. Aceasta este folosită pentru a decide sau chiar a determina, cu destula precizie, gradul de aciditate sau alcalinitate al unei soluţii – o caracteristică esenţială, intimă, profundă a unei mostre testate, aflată dincolo de percepţia senzorială umană.

Dar nu cred că a auzit nimeni de „hârtia de rromisol” – titlul temei de reflecţie pe care v-o propun în această săptămână. Şi nu este de mirare, pentru că aşa ceva nici nu există. Până să-mi vină ideea titlului, acum câteva minute, nici eu nu auzisem de „hârtie de rromisol”. Dar am inventat denumirea, pentru a desemna hârtia, altfel obişnuită, pe care o cineva o foloseşte pentru a transmite măsuri discriminatorii în legătură cu persoane de origine rroma. Mai general, pentru a testa discursuri pro sau anti-rrome, de la declaraţii politice la simple conversaţii.

Precizările de bază fiind făcute, aş vrea să vă propun în continuare şi o utilizare a „hârtiei de rromisol”: pentru determinarea poziţiei unei entităţi în spectrul politic, dincolo de aparenţe, în zona esenţială, intimă, profundă.

Iată şi două exemple recente:

Pe 14 septembrie, Viviane Reding, vicepreşedinta Comisiei Europene, critica în termeni deosebit de duri, comparând decizia administraţiei franceze de a deporta rromii înapoi în ţârile de origine, cu deportările din cel de-al II-lea Război mondial ( http://www.acum.tv/articol/17466 ). Fiind vorba de o discriminare pozitivă în ceea ce o priveşte, deducem că Viviane Reding este „de stânga”. Şi, într-adevăr, o privire succintă în Wikipedia ( http://en.wikipedia.org/wiki/Viviane_Reding ) ne dezvăluie un profil socialist al acestei doamne. Bingo! Mai contează pentru cineva că deportările din Europa de acum 70 de ani au avut loc preponderent împotriva unor oameni aflaţi în casele lor şi nu în tabere pestilenţiale înfiinţate ad-hoc pe lângă gropile de gunoi ale marilor oraşe? Că deportările de atunci se făceau pentru a ucide, cu arma în ceafă şi nu cu bani de buzunar? Pare că nu: „poezia” declamată cu pasiune de d-na Reding a primit o binemeritată reflectare în presa mondială.

Pentru cine nu avea încă informaţia că guvernul Sarkozy este unul de dreapta, discriminarea negativă a acestuia împotriva rromilor ar fi trebuit să fie un test relevant. Totuşi, mergând un pic mai departe cu analiza, să ne hazardăm să afirmăm că preşedintele Sarkozy este în scădere de popularitate în sondajele principalului său fief electoral. Şi ce să vezi? Cu numai circa un an şi jumătate înaintea alegerilor prezidenţiale din Franţa pe care, ca orice preşedinte care se respectă, doreşte să le întâmpine cât mai bine lipit de fotoliu, ratele de aprobare ale acţiunilor sale au scăzut dramatic, menţinându-se relativ constante în jur de 35%. Ori scăderea de popularitate, îşi dă seama oricine, nu provine din pierderea celor care oricum nu-l iubeau, ci dintre „ai lui”. Bingo din nou: măsurile împotriva rromilor, ne arată „hărtia de rromisol”, au un substrat în principal politic şi nu unul social, cum ar părea la prima vedere. Asta dacă se mai îndoia cineva, avănd în vedere că animaţi cu adevărat de probleme sociale, guvernanţii francezi ar fi trebuit să înceapă rezolvarea lor cu mult timp în urmă, şi nu cu relativ inofensivii rromi români şi bulgari ci cu ţăfnoşii mafioţi maghrebieni, adănc amestecaţi în jafuri violente, demonstraţii incendiare, prostituţie şi droguri – o ruşine pentru propria lor cultură milenară.

Deci unde rămăsesem? Aha. Păi rămăsesem că de fapt, fără să fie „pentru nimic” (vezi interesele de partid, cele personale şi finanţele asociate), deocamdată este totuşi vorba doar de zgomot. În realitate puţin le pasă unora şi altora de ce se întâmplă cu rromii, şi fiecare îşi vede de discursul său plin de poezie într-o lume care, pe de altă parte, funcţionează bine mersi şi fără ajutorul lor, dar în proză. Ca să fim corecţi până la capăt, nici multor rromi la urma urmelor nu le pasă de toată această tărăşenie, percepţia multora dintre cei expulzaţi fiind că Franţa le oferă un concediu gratuit, la capătul căruia vor reveni în locurile de unde au fost alungaţi.

Ştiţi ce vă propun, stimaţi cititori? Aplicaţi-vă singuri „hârtia de rromisol” şi oferiţi gândurile voastre privind soluţii posibile la această problemă. Căci este chiar o problemă: şansele României şi Bulgariei de aderare, anul viitor, potrivit calendarului de integrare, la spaţiul de liberă circulaţie al Europei (cunoscut sub denumirea de „spaţiul Schengen”) sunt în cădere liberă, prognoza economică nu e roză la capitolul „creare de noi locuri de muncă” iar adunarea „populaţie defavorizată” plus „economie în declin” nu poate avea decât un rezultat sumbru.

Bruges – Veneția Nordului

septembrie 19th, 2010

Bruges – așezare medievală, care a reușit să păstreze peste secole, atmosfera vremurilor demult apuse. Situat în nord-vestul Belgiei, Bruges este capitala provinciei Flandra de Vest.

Clădiri în stil gotic te întâmpină la tot pasul.

Centrul istoric Bruges – ansamblu arhitectural, ilustrând etape semnificative ale evoluției comerțului și culturii din perioada medievală.

The Belfry

Piața centrală

Primăria din Bruges

Pentru cei romantici, o plimbare pe canalele care amintesc de Veneția.

Rozenhoedkaai (Quai of the Rosary)

Plimbare pe canal

Nunta

Bruges este considerat capitala mondială a ciocolatei.

Ciocolaterie

În anul 2000, orașul istoric Bruges a primit recunoașterea oficială UNESCO, fiind inclus pe lista patrimoniului cultural mondial.


Fața nevăzută a restaurantului

septembrie 19th, 2010

M-am oprit la o cafea cu fosti colegi si cu unul dintre operatorii unui restaurant in care am lucrat cu ceva timp in urma.

De la cateva taclale de rutina am discutat despre mersul afacerii, despre meniu etc. Interlocutorul meu s-a aratat foarte nemultumit de turnura unui eveniment soldat cu un intreg proces al carui verdict va decide destinul restaurantului.

O clienta a reclamat la departamentul de sanatate si de protectie a mediului existenta chiar in fata restaurantului, a unui stalp de inalta tensiune si a catorva transformatoare electrice.

Terenul apartine municipalitatii unui orasel din statul Virginia si constructia cladirii a fost aprobata tocmai de catre biroul primariei.

Proprietarii locatiei sustin ca nu e vina lor, primaria sustine ca proiectantii, constructorii ar fi trebuit sa ia in consideratie existenta stalpului de inalta tensiune tocmai in apropierea asezamantului.

Indiferent de decizia judecatoreasca stalpul ar trebui mutat ori restaurantul inchis ca reprezentand un pericol de radiatii pentru clienti si pentru angajati.

Reamplasarea stalpului costa in jurul a 600.000 dolari. Daca se stabileste ca e din vina lantului de restaurante sediul central al firmei va plati costul companiei de retele electrice, iar pe parcurs proprietarul-operator al unitatii luate in locatie (franciza) va fi obligat sa ramburseze esalonat contravaloarea datoriei.

Orice neatentie si ignorare a celor mai mici amanunte la semnarea unui contract pot duce la esecuri financiare, la pierderea afacerii.

O dupa amiaza in viitor

septembrie 19th, 2010

Septembrie in Florida inseamna o canicula de peste 30 grade si multa lumina.

Complexul de cercetare si de lansare Kennedy, parte  a organismului NASA (proprietate a guvernului SUA) se intinde pe o lungime de 65 km si o latime de 10 km si cumuleaza un numar de peste 14.000 de angajati.

Un tur ghidat in cadrul complexului muzeistic  include nu numai vizitarea navetelor spatiale, ci si imagini video IMAX, simulatoare de zboruri in spatiu, alte informatii si chiar o cina alaturi de astronauti incercati, membri ai diferitelor misiuni precum Apollo,  Gemini, Saturn etc.

Cape Canaveral este un punct de atractie si pentru plajele Merrit Island si Cocoa Beach si se distinge prin plantatii de citrice (Indian River) si alte fructe tropicale.

In ciuda framantarii tehnologice NASA, regiunea mai sus amintita este considerata si rezervatie naturala ocrotita prin lege unde intalnesti o fauna si flora specifica coastei tropicale estice din Florida.

Româno-americanul Florentin Smarandache a primit Medalia de Aur pentru Ştiinţă!

septembrie 19th, 2010

Printre cei 10 oameni de ştiinţă (2 din Australia, 2 din Italia, 2 din SUA, câte unul din Egipt, India, Israel, şi Rusia) care au primit în 12 iunie 2010 la Universitatea din Pécs, Ungaria,  Medalia de Aur pentru Ştiinţă acordată de către Academia de Ştiinţe “Telesio-Galilei” (organizaţie neguvernamentală internaţională cu sediul în Marea Britanie), s-a aflat şi prof. univ. dr. Florentin Smarandache (n. 10.12.1954, Bălceşti, Vâlcea), cu dublă cetăţenie, româno-americană, de la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea „New Mexico”, Gallup, statul New Mexico, SUA. Această medalie a răsplătit două realizări ştiinţifice ale conjudeţeanului care este şi corespondent special al ziarului nostru: introducerea noţiunii de „Neutrosofie” în logica matematică şi enunţarea „Ipotezei Smarandache” în fizica teoretică.

„Neutrosofia” este o generalizare a „dialecticii” din filozofie, realizată de Florentin Smarandache prin introducerea categoriei de „neutru”, alături de categoria de „contrarii”. Prin aplicarea neutrosofiei în logica matematică, s-a realizat logica neutrosofică (numită în literatura de specialitate şi „logica smarandachiană”), în care o variabilă logică are trei valori: „adevărat”, „fals” şi „incert”.

Enunţată în articole de fizică teoretică, „Ipoteza Smarandache” (apărută ca o consecinţă a paradoxului Einstein-Podolsky-Rosen şi a inegalităţii lui Bell) afirmă că în Univers nu poate exista o viteză-limită, contrazicând concluzia lui Einstein, care susţine că viteza luminii este viteza-limită din Univers.

Academia de Ştiinţe „Telesio-Galilei”, cu sediul în Croydon, comitatul Surrey, Marea Britanie,  cu o filială la Universitatea din Pécs, Ungaria, este o asociaţie nonprofit formată de savanţi (cei mai mulţi sunt din domeniul ştiinţelor naturii), având ca scop progresul creativităţii ştiinţifice. Ea poartă numele a doi oameni de ştiinţă italieni, Galileo Galilei (1564-1642)  şi Bernardino Telesio (1509-1588), care au schimbat modul de înţelegere a Lumii şi au avut o atitudine fermă împotriva obscurantismului. Dacă fizicianul, astronomul şi filozoful Galilei este cunoscut de toată lumea, pentru că figurează în manualele şcolare, contemporanul său Bernardino Telesio (filozof independent aparţinând Renaşterii târzii) este mai puţin cunoscut, pentru că s-a retras din mediul universitar pentru a-şi putea dezvolta în cărţile sale ideile filozofice şi ştiinţifice în afara restricţiilor tradiţiei aristoteliene-scolastice, dominantă în universităţi. El a fost un critic înflăcărat al metafizicii şi a promovat abordarea empirică (pe bază de experienţă) în filozofia naturii, fiind premergătorul empirismului modern timpuriu. Opera sa a avut o influenţă foarte mare asupra unor filozofi de marcă ai epocii, precum Tommaso Campanella, Giordano Bruno (ambii din Italia), Pierre Gassendi (Franţa), Francis Bacon şi Thomas Hobbes (ambii din Anglia).

Printre cei peste 160 de membri din lumea întreagă ai Academiei se află şi patru români: Cornel Ciubotariu (fizician, prof. univ. dr. la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi), Constantin Udrişte (matematician, prof. univ. dr. la Universitatea „Politehnica” Bucureşti), Radu Zamfir (filozof) şi Florentin Smarandache.

Fondatorul Academiei de Ştiinţe „Telesio-Galilei”, în anul 2007, este italianul, stabilit în Anglia, Francesco Fucilla (n. 01.08.1951, în Cosenza, ca şi Telesio, a cărei memorie vrea să o păstreze prin numele acestei organizaţii neguvernamentale ştiinţifice). Este geofizician (a lucrat la marile companii internaţionale de prospecţiuni petroliere), inventator, scriitor, realizator de filme (documentare ştiinţifice) şi om de afaceri în domeniul petrolului. Din anul 2008 acordă premii anuale pentru realizări ştiinţifice de excepţie, când festivitatea înmânării premiilor a avut loc în Marea Britanie, iar în anul 2009, la Gurzuf (Crimeea, Ukraina). Ceremonia din 2010 a avut loc în Ungaria nu doar pentru că organizaţia are aici o filială, ci şi pentru că oraşul Pécs este Capitală Culturală Europeană în acest an.

Vizionați pe YouTube cei zece oameni de stiintă laureați ai medaliei de aur pe anul 2010 printre care și românul nostru:

http://www.youtube.com/watch?v=9mydDB7zXCo&feature=related

Mircea Monu

TEMA SĂPTĂMÂNII: UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE

septembrie 19th, 2010

Andrea Ghiță 26-09-2010

Foto Cluj, 1943; autor necunoscut

Acest instantaneu a fost surprins pe o stradă din Cluj, în 1943. Peste un an el, cetăţean francez, avea s-o ia de soţie pe EA, salvând-o (împreună cu mama ei) de la deportarea la Auschwitz.

Natalie Montanaro 25-09-2010

Time to say GOODBYE

Paula Drexler 24-09-2010

Departe de lumea nebună…nebună…nebună…

Natalie Schor 23-09-2010

Transparent

Teodor Nicolescu 22-09-2010

Omul din suflet

Paula Duta 21-09-2010

Obişnuita plimbare

Dialogul celor ce se iubesc: tăcuta atingere a mâinilor …

Cristina Dobrin 20-09-2010

Dimineața, într-un tren parizian, într-o singură bătaie a inimii


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Din sipetul cu amintirile lui Mihai Eisikovits

septembrie 19th, 2010

Preambul: De Anul Nou Iudaic am primit o sumedenie de felicitări prin poşta electronică şi una singură, pusă în cutia poştală. Era un plic voluminos trimis de la Baia Mare, de Mihai Eisikovits. Printre câteva desene cu tematică evreiască era pitit un CDcantec sinagogal, canta Mihai Eisikovits

Mihai Eisikovits

 pe care prietenul meu nonagenar înregistrase câteva cântece religioase evreieşti, în interpretare proprie. Simultan îmi sosea prin e-mail un crâmpei de amintire pe care Mihai Eisikovits, care se adaptase cerinţelor revistei noastre electronice, îl menise rubricii Mărturii. Şi cum în această perioadă tocmai traduc o carte de referinţă pentru istoria armenilor din Gherla: “ Szamosújvár szabad királyi város monográfiája (Monografia oraşului liber regesc Gherla)”, scrisă de Kristóf Szongott, îmi permit să introduc întâmplarea relatată de Mihai Eisikovits cu un fragment din volumul al IV-lea, (pag. 6) al lucrării citate – publicată la Gherla, în 1903.

Prin piaţa Constantinopolului circula o zicală care suna astfel: “ Turcul poate fi păcălit de evreu, evreul de grec, grecul de armean, însă armeanul nu poate fi tras pe sfoară decât de Satana. (Revista “Armenia”, anul 1891, pag. 144).

Din povestea de mai jos va reieşi dacă ea se aplica şi în Gherla de odinioară

Un armean şi un evreu la Gherla,

de Mihai Eisikovits

În comuna Orman, aflată la o distanţă de vreo zece kilometri de oraşul Gherla trăiau trei fraţi evrei Jechil, David şi Ancel, cu familiile lor. Îşi cultivau pământul cu pricepere şi chibzuială, dar se ocupau şi cu creşterea vitelor cornute de care erau foarte căutate la export.. Pentru toate nevoile gospodăreşti dădeau câte o fugă cu trăsura până la Gherla, de unde se aprovizionau şi unde aveau mulţi cunoscuţi. Cel mai priceput în probleme gospodăreşti, în creşterea vitelor şi în prelucrarea pământului, era David.

Cam prin 1918-1919 după ce copiii, nu puţini la număr, au crescut mari, neavând niciun viitor în comună, au hotărât să se mute tustrei la Gherla. Jechil şi-a găsit o casă pe placul lui în aşa-zisa stradă evreiască, nu departe de sinagogă.  Ancel şi-a găsit o locuinţă în casa numită „Pomul Verde”, iar David a pus ochii pe o casă mare, de pe strada. Dragoş Vodă. Casa era formată din două corpuri cu intrarea atelajelor între ele, avea odăi multe, chiar peste nevoi, două grajduri spaţioase cu iesle, anexe gospodăreşti, şopron pentru trăsură şi căruţă, fântână cu cumpănă şi uluc de adăpat vite, grădină mare pentru zarzavaturi şi chiar un lot de porumb.

Case vechi din Gherla

Totul era după placul lui.

Proprietarul era un armean cu care mai învârteau „pietrele” dominoului în cafeneaua „Corona” lângă câte un „schwarz”, ba uneori mai băteau şi „blatul” pe lângă un „schnaps”, deci erau cunoştinţe vechi.

Veni vorba despre casă, dar armeanul ceru o sumă mare şi David îi oferi o sumă mică. După  ce se tocmiră zile în şir, la un moment dat, armeanul i-a spus:

- Măi, Davide, ţie nu ţi-o vând nicicum! Să nici nu mai discutăm de casă.

- Nu mai vorbim, dacă aşa vrei tu – fu răspunsul lui David, care se ţinu de cuvânt, deşi tare mult îşi dorea casa aceea foarte potrivită pentru nevoile lui. Se mai întâlni de multe ori cu armeanul, dar nu mai scoase nicio vorbă despre casă.

Peste un timp proprietarul se întâlni cu David şi îi spuse:

- Măi, Davide, am vândut casa unei evreice. Mi-a şi plătit, totu-i în ordine, am făcut şi actele.

- Cine-i femeia aceea?

- Una originară din Beclean. O cheamă Aranka Schwartz.

- Da?- întreabă David.

- Da!

- Apoi, află că aceea este soţia mea!

Mai întâi proprietarul rămase mut de mirare, apoi sudui în armeneşte şi după aceea îi zise lui David.

–  Mai uşor am târguit cu nevastă-ta, tu eşti un om tare zgârcit şi rău în afaceri!

În final s-au îmbrăţişat şi problema s-a încheiat la un şnaps. David Weisz s-a mutat la Gherla, în casa mult dorită.  Având odăi multe, a cedat una Organizaţiei Sioniste. Aici se întruneau asociaţiile „Barisia” şi „Aviva” şi tot aici aveau loc activităţile KKL. (Keren Kaiamet Le Israel ). Menţionez că David Weisz a fost bunelul meu.

 

Ţiganii, o problemă pe care toată lumea o vrea a altora

septembrie 19th, 2010

Nu cu mulţi ani în urmă, Italia lua măsuri relativ transparente de alungare a ţiganilor stabiliţi acolo – vă amintiţi, desigur, programul de amprentare. În faţa protestelor internaţionale, guvernul italian a îndulcit tonul, iar problema romilor pare acum să se fi mutat în Franţa. Lucrul e curios pentru că, din punct de vedere cronologic, migrarea ţiganilor către Franţa a început înaintea Italiei, încă de la începutul anilor ’90, şi lucrurile păreau a fi mai bine ţinute sub control acolo.

Problema ţiganilor (prefer acest termen celui de rom, cu unul sau doi „r”, care mi se pare forţat şi derutant, pentru că, în accepţiunea mea, nu are nici un fel de conota ţie peiorativă) există în ţările balcanice aproape de când lumea. În timpul regimului comunist am avut de-a face cu ignorarea totală în discursul public (recensămintele populaţiei din acea vreme nu pomenesc despre existenţa acestei etnii), dar şi cu excluziunea sistematică – am lucrat o vreme într‑o instituţie ce se ocupa şi cu închirierea locuinţelor şi am cunoscut interdicţia nescrisă, dar fermă, de a se repartiza familiilor de ţigani locuinţe în blocurile noi din zona centrală. După 1990 a existat un val de xenofobie acerbă – anunţurile de angajări din acea vreme conţineau frecvent sintagma „exclus ţigani”, iar în presa vremii putem găsi din abundenţă titluri de genul „Doi romi au violat…” (niciodată „Doi români au violat…”, deşi, evident, statistica judiciară înregistra şi violuri comise de reprezentanţi ai populaţiei majoritare). O dată cu aspiraţia de aderare în Uniunea Europeană, lucrurile păreau să intre pe un făgaş favorabil: şabloa nele negative s-au rărit sau au devenit mai subtile, au apărut tot felul de legi antidiscriminatorii, chiar un Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării, programe şi strategii guvernamentale de îmbunătăţire a situaţiei romilor.

Din păcate, deşi începând cam din 2000 s-au cheltuit sume substan ţiale, programele din acest domeniu au suferit de o crasă lipsă de eficienţă. De exemplu, politicile de discriminare pozitivă (OK, ştiu că nu se mai spune aşa, că e politic corect „politici afirmative”, numai că, deocamdată, cât se mai poate, mă prevalez de principiul liber tăţii de expresie) din învăţământ au generat o serie de efecte perverse, cel mai grav fiind un resentiment din partea restului popu laţiei – studenţi care nu înţeleg de ce pentru ei nota 7 nu e suficientă pentru a intra la facultate, dar pentru colegul minoritar e suficient un 5; în plus, ca oriunde încerci să reglementezi în afara prin cipiului concurenţei, a apărut o întreagă mafie a pseudoorgani zaţiilor care acordă „certificate de rom” unor candidaţi care n-au nici o legătură cu etnia, dar plătesc cât se cere. Avem şi o Agenţie Naţională pentru Romi, care nu a mai publicat un raport de activitate din 2006! De pe site-ul agenţiei rezultă că activitatea principală este organizarea de conferinţe şi seminarii. Ca să n-o mai lungim, deşi ne-am străduit, nu prea avem cu ce ne lăuda în privinţa rezolvării situaţiei acestui grup etnic. Recunosc, nici nu e o problemă uşoară. Aşa se face că, văzând că mulţi ţigani au apucat calea Occidentului, mulţi dintre noi au răsuflat uşuraţi. În România, ca şi în Franţa şi Italia, e uşor să apară (şi să fie întreţinut) un curent de adversitate faţă de această etnie, ai cărei reprezen tanţi se dedau adesea la mărunte, dar extrem de vizibile acte sociale.

Primele reacţii împotriva politicii discriminatorii au venit din Franţa, atât din interiorul guvernului, cât şi dinspre societatea civilă, care a organizat susţinute ac ţiuni de stradă. Faţă de acţiunile guvernului francez, care a încercat stângaci să camufleze expulzările colective în „redirecţionări către familiile de origine” (cum elegant se exprimă ambasadorul francez de la Sofia), inventând chiar şi un apelativ codat – „les gens du voyage” („oamenii călătoriei”) -, Uniunea Europeană a reacţionat aşa cum se cuvenea, adică vehement. La iniţiativa europarlamentarei române Renate Weber, Parlamentul European a adoptat pe 9 septembrie o rezoluţie dură, iar Comisia Europeană a declanşat temuta procedură de „infringement”. Aş remarca vocea distinctă a Monicăi Macovei, care, contrar poziţiei generale a grupului popular, a condamnat acţiunile guvernului francez.

Din păcate, la aceste dezbateri, un alt europarlamentar român, pe nume Tudor, ne-a făcut de râs (pen tru că, până la urmă, vrem, nu vrem, este reprezentantul nostru) recomandând expulzarea ţigani lor în India – idee preluată şi de organizaţia Noua Dreaptă într-o demonstraţie organizată în faţa ambasadei franceze de la Bucureşti. Din păcate, Guvernul României pare să prefere politica struţului – probabil de această dată a înţeles să nu rateze o bună ocazie de a tăcea. După ce ministrul de Externe a întârziat suspect de mult în a avea o reacţie, ministrul Internelor se face că nu înţelege care e problema, referindu-se, în prezentarea făcută marţi în Senat, la cetăţeni care comit infracţiuni, care depăşesc termenul „de graţie” de trei luni etc., nu însă şi la problema centrală – cea a excluziunii unei comunităţi etnice. Un fel de „nu e problema noastră, nu ne băgăm”. Din păcate, problema acestei etnii tinde a se transforma într-o castană încinsă, aruncată cu abilitate de la un guvern la altul. Nădejdea unei rezolvări stă, deocamdată, în sediile instituţiilor europene.

Bus Stop Charlie

septembrie 19th, 2010

Nothin’ like a fresh start-

I saw a pretty girl with smooth legs an’ a bold spirit

Full o’ hope that a guy like me would turn h’self around long ‘nough to stay good.

She tol’ me of her schoolin’, her travels, an’ her times.

She had an opinion ‘bout everythin’

Includin’ ‘bout me.

She said she wish’d I hadn’t gone wrong an’ done anythin’ dangerous.

“Society expected better”, she said, in a way not so unkind.

She knows much and shines from the inside like the patent leather heels she wears.

They glint in the sun o’ the early day while I am blinded by my burdens.

The bus comes an’ goes too soon and now I stand alone somewheres ‘tween the past four yea’s inside and the future.

For a second, I think about leavin’ b’hind the plastic bag.

A partin’ gift from the p’role board.

Just a bare-bones re-lo-cation kit, empty with abundance or promise.

‘Stead, I walk t’ the next stop an’

All I can see are them shoes–them brilliant shoes–untarnished an’, high-steppin’.

(On a chance encounter one Saturday morning in South Carolina)-NGM


Un căpșunar român cât pe ce să provoace un accident aviatic în Scoția

septembrie 18th, 2010

A ROMANIAN berry-picker who targeted a fighter jet pilot with a £4 laser pen has been jailed for four months.

Strawberry fields supervisor Radu Moldovan shone the green beam from the pen at the RAF airman’s Tornado as it swooped in to land at RAF Leuchars in Fife.

He kept the beam focused on the cockpit for up to ten seconds, penetrating the canopy and distracting both the pilot and navigator.
Cupar Sheriff Court heard yesterday that only the skill of the pilot prevented a crash as he manoeuvred at only 1,200 feet.

Sheriff Charlie Macnair told Moldovan his actions could have had “horrific consequences”.

Moldovan, 28, who had been playing with the pen at a barbecue with other eastern European migrants, was caught after the navigator of the Tornado got a fix on the source of the intense light and passed the co-ordinates to police. The source turned out to be Cairnie Fruit Farm, where Moldovan was temporarily employed as a fruit-picking foreman.

Laura Wright, prosecuting, said the Tornado had been heading towards Leuchars at about 9:40pm on 16 August.

The pilot and navigator were directed to begin a precision radar approach with the intention of overshooting the runway.

Ms Wright said the pilot and his navigator had spotted the laser being shone from the ground at the aircraft, with the light penetrating the canopy, so they contacted air traffic control.

The plane, which had been five miles from the runway at a height of about 1,200ft, then attempted to conduct another approach, but the crew were again distracted by the laser beam as they flew towards Cupar.

The depute fiscal said there was a “flickering effect”, as if an attempt was being made to focus the laser on the Tornado.

This time the navigator was able to identify the source and mark it, using the Tornado’s on-board navigation system.

The crew made an attempt to land, but as the plane was positioning itself it was again hit by the green beam of light.

The pilot landed the aircraft successfully.

Moldovan admitted to police that he owned the laser device, which he had got on eBay for £4.

He said he had been having a barbecue and was playing with the laser pen and pointing it towards the sky, when he noticed the plane.

He insisted he had been waving the device about, but eventually admitted he pointed it at the plane when it passed and had tried to hit the belly of it.

He told police: “I pointed it as the plane went past and tried to hit the underneath of the aircraft. I did it again when the plane came past again.

“I’m sorry. I didn’t know it was so dangerous”.

Moldovan, whose address was given on court papers as care of the fruit farm, pleaded guilty to culpably and recklessly endangering a military aircraft.

http://www.scotsman.com/news/Berrypicker-shone-laser-at-RAF.6536324.jp

Announcing the IREX Individual Advanced Research Opportunities Fellowship

septembrie 15th, 2010

2011-2012 FELLOWSHIP OPPORTUNITY
Individual Advanced Research Opportunities
(IARO) Fellowship

IREX is pleased to announce that applications are now being accepted for the 2011-2012 Individual Advanced Research Opportunities Program.

The Individual Advanced Research Opportunities Program (IARO) provides students, scholars and professionals with support to perform policy relevant field research, in the countries of Eastern Europe and Eurasia. In addition to engaging in research in the region, the IARO fellowship affords scholars the opportunity to increase their understanding of critical, policy relevant issues, develop and sustain international networks, and collaborate with foreign scholars on topics vital to both the academic and policy-making communities.

Applications and all supporting documents for 2011-2012 IARO Fellowship will only be accepted through the online application system found at:

http://www.irex.org/application/individual-advanced-research-opportunities-iaro

Applications must be completed and submitted (including all required supporting documents) by  5 p.m. on November 17, 2010

Masters Students, Pre-doctoral Students, Postdoctoral Students, and Professionals with advanced degrees are eligible for the IARO Fellowship

IARO Fellowships cover the cost of international airfare, a living/housing stipend, visa support, travel insurance, and access to the resources available at our 25 field offices within the region.

Questions may be addressed to the IARO Program Staff at iaro@irex.org<mailto:IARO@IREX.org> or by telephone at 202-628-8188

Countries Eligible for Research:

Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Estonia, Georgia, Hungary, Kazakhstan, Kosovo, Kyrgyzstan, Latvia, Lithuania, Macedonia, Moldova, Montenegro, Poland, Romania, Russia, Serbia, Slovakia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ukraine, and Uzbekistan

IARO is funded by the United States Department of State Title VIII Program.

O duminică pe malul Tamisei – galerie de imagini

septembrie 15th, 2010

În al doilea sfârșit de săptămână din septembrie, pe malul sudic al fluviului, la Londra se organizează Festivalul Tamisei. Anul acesta, în două zile, au vizitat festivalul circa 800000 de persoane – localnici și turiști.

Festivalul este organizat de Primăria Londrei (al cărei sediu se află în clădirea futuristă din imagine), la doar câțiva pași de Tower Bridge – cel mai celebru pod peste Tamisa din capitala britanică.

Printre activitățile distractive ale festivalului se numără și plimbări cu ambarcațiuni pe fluviu, prilej cu care se poate asista la un eveniment extrem de rară: deschiderea Tower Bridge.

Spectacolele muzicale sunt un punct de atracție al Festivalului Londrei – aici la chioșcul de la Tower Bridge concertează Fanfara din Vorona, localitate din județul Botoșani.

Fanfara s-a bucurat de succes la spectatori care au aplaudat-o la scenă deschisă, iar unii spectatori tineri au trecut chiar și la dans pe ritm de horă și sârbă.

Dacă o iei spre vest pe malul sudic al Tamisei dai de Teatrul Globe. Restaurat acum 20 de ani, el este o copie fidelă a teatrului de pe vremea lui William Shakespeare, unde se joacă azi piesele Bardului.

Peste râu vezi imaginea magnifică a Catedralei Sfântul Paul, cea mai mare din Londra. Construită de Sir Christopher Wren după incendiul din 1666 care a mistuit centrul orașului, catedrala a supraviețuit bombardamentelor aviației germane de acum exact 70 de ani.

Peste râu de Sfântul Paul este Tate Modern, o galerie de artă găzduită de o fostă centrală termoelectrică convertită. Intrarea este, după cum observați gratuită, la numeroasele expoziții de artă modernă.

Pe malul de nord al Tamisei – o altă atracție turistică: Turnul Londrei, acolo unde au fost închiși în evul mediu aceia care, pe drept sau pe nedrept, erau acuzați de suveranii zilei de înaltă trădare. Unii dintre ei au fost executați aici.

Standurile cu mâncăruri specifice din numeroase regiuni ale lumii sunt o mare atracție la Festivalului Tamisei.

Carol Iancu la “France Culture”

septembrie 15th, 2010

Duminica 19 SEPTEMBRIE 2010, intre 9h10 si 9h40 la postul FRANCE CULTURE, în cadrul emisiunii  “Maison d’Etudes”, prof. univ. Carol Iancu va prezenta noul volum “ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie” cat si volumul in limba romana “ALEXANDRU SAFRAN si Soahul neterminat in Romania”, aparute anul acesta la Editura Hasefer din Romania.

Lucrari reprezentative pentru istoria moderna si contemporana, aceste doua carti, continua sa imbogateasca “remarcabila monografie Alexandru  Safran” (Andrei Marga).

In baza noilor documente si marturii din perioada 1940-1944, se contureaza un fragment tulburator si inedit din istoria evreilor din Romania, clarificand anumite aspecte, necunoscute pana acum si completand stralucit imaginea  personalitatii de referinta, Alexandru Safran, fost Sef Rabin al României (1940-1947) si Mare Rabin al Genevei (1948-1998).

In pauza muzicala se va putea asculta o melodie ebraica interpretata la violoncel de Sarah IANCU, violoncelista, solista la Orchestre National du Capitole din Toulouse.

Absolventa a CNR Montpellier si  CNSM Paris, Sarah Iancu a obtinut Premiul I pentru Muzica de Camera  in clasa Alain Meunier, Premiul I violoncel  in clasa Roland Pidoux, dupa care a continuat studiile de perfectionare postuniversitara la Conservatorul din Paris.

Sarah Iancu este laureata a mai multor concursuri internationale:  Premiul I « Valentino Bucchi » Roma, Premiul I la turneul internatonal Bari, Premiul al II-lea « Jeunesses Musicales Romania »  Bucuresti, Premiul  Fonds Instrumental Français la Concursul Rostropovitch din Paris.


Vicepreședinta Comisiei Europene critică dur Franța pentru tratamentul romilor

septembrie 14th, 2010

Viviane Reding, vicepreședintă a Comisiei Europene

Brussels, 14 September 2010

Midday briefing in Press Room

“Over the past weeks, the European Commission has been following very closely the developments in France regarding the Roma. I personally have been appalled by a situation which gave the impression that people are being removed from a Member State of the European Union just because they belong to a certain ethnic minority. This is a situation I had thought Europe would not have to witness again after the Second World War.

I have made crystal clear my doubts about the legality of the French measures in a public statement on 25 August – a statement that was made in full agreement with Commission President Barroso with whom I worked closely on this issue over summer. Together with Commissioner Andor and Commissioner Malmström, I submitted a preliminary legal analysis of the French measures on 1 September to President Barroso and the College of Commissioners. This preliminary analysis stressed, inter alia, that France would be in violation of EU law if the measures taken by the French authorities in applying the Free Movement Directive had targeted a certain group on the basis of nationality, race or ethnic origin.

The College of Commissioners discussed the matter intensely last week in Strasbourg. During a formal meeting with French ministers Eric Besson and Pierre Lellouche, the Commission – Commissioner Malmström and myself – received political assurances that specific ethnic groups had not been targeted in France. Our doubts remained. This is why last Tuesday, following discussion in the Commission college, I sent a further formal letter to French minister Besson to ask for additional details, which should be sent to the Commission swiftly.

I can only express my deepest regrets that the political assurances given by two French ministers officially mandated to discuss this matter with the European Commission are now openly contradicted by an administrative circular issued by the same government. The role of the Commission as guardian of the Treaties is made extremely difficult if we can no longer have confidence in the assurances given by two ministers in a formal meeting with two Commissioners and with around 15 senior officials on the table from both sides.

And ladies and gentlemen, this is not a minor offence in a situation of this importance. After 11 years of experience in the Commission, I would even go further: This is a disgrace. Let me be very clear: Discrimination on the basis of ethnic origin or race has no place in Europe. It is incompatible with the values on which the European Union is founded. National authorities who discriminate ethnic groups in the application of EU law are also violating the EU Charter of Fundamental Rights, which all Member States, including France, have signed up to.

I therefore find it deeply disturbing that a Member State calls so gravely into question, by the actions of its administration, the common values and the law of our European Union. I also take issue with the statements made by the French Secretary of State for European Affairs yesterday questioning the role of the European Commission as guardian of the Treaties. The Commission’s role as guardian of the Treaties is one of the foundations of the European Union – a Union which is held together not by force, but by respect of the rule of law agree upon by all Member States, including France.

I take note that the French authorities seem themselves to become aware that the developments of this weekend put them into an untenable situation. I also take note that yesterday afternoon the French Minister of the Interior signed a new circular on the matter eliminating the references to a specific ethnic group, the Roma. We are currently looking into the legal implications of this – it is important that not only the words change, but also the behaviour of the French authorities.

I am, therefore, asking the French authorities for immediate and swift explanation of the matter. The Commission will include all these developments, as well as other relevant documentation, into our final legal analysis of the situation. This legal analysis is done in close cooperation by my services, the services of Commissioners Malmström and Andor, as well as with the Legal Service of the President, and I expect it to be completed in the days to come. I am personally convinced that the Commission will have no choice but to initiate infringement action against France: * Infringement proceedings against France for a discriminatory application of the Free Movement Directive. * And infringement proceedings against France for lack of transposition of the procedural and substantive guarantees under the Free Movement Directive.

I will of course give the French authorities the right to submit comments on the new developments in the course of the next days. But I make it very clear my patience is wearing thin: enough is enough. No Member State can expect special treatment, especially not when fundamental values and European laws are at stake. This applies today to France. This applies equally to all other Member States, big or small, which would be in a similar situation. You can count on me for that.”

http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/10/428&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en

Wayne Rooney între carieră, soție și prostituate

septembrie 12th, 2010

Fotbalistul englez Wayne Rooney de la Manchester United nu a evoluat în ultimul meci al echipei sale, jucat în deplasare la Liverpool în fața echipei Everton, unde Rooney a debutat în Premier League acum 15 ani.

Tabloidele britanice au scris toată săptămâna despre relațiile sale cu două prostituate în timp ce soția sa era gravidă.

Antrenorul lui Man Utd, Alex Ferguson, a declarat că nu l-a luat în lot pe Rooney la meciul cu Everton ca să-l protejeze de insultele promise de suporterii acestei echipe.

Dar Rooney nu e la primul meci la Liverpool împotriva fostei sale echipe, dat fiind că s-a transferat la Manchester din 2004.

Adevărul este că atacantul lui Man Utd și al echipei naționale a Angliei este sub o presiune mediatică extremă, iar vineri, împreună cu soția sa, Coleen, el a făcut apel la mass media să-i respecte viața privată.

Dar răul a fost deja făcut. Jenny Thompson, o prostituată de lux din Manchester a vândut povestea relației ei cu Rooney tabloidului duminical News of the World.

Potrivit declarațiilor lui Thompson, o fată de 21 de ani, provenită din clasa de mijloc, Rooney a avut relații cu ea și cu o altă prostituată în repetate rânduri.

Ca urmare a acestor dezvăluiri, Coleen l-a luat pe fiul ei Kai în vârstă de 10 luni și s-a mutat în casa părinților ei. Nu e încă vorba de separare sau de divorț, dar presa a început deja să speculeze pe această temă.

Coleen, care este iubita din adolescență a lui Wayne și este de o vârstă cu el – 24 de ani – provine ca și soțul ei dintr-o familie modestă dintr-unul din cele mai sărace cartiere ale orașului Liverpool.

Dar în ultimii ani ea și-a construit o carieră independentă, fiind prezentatoarea unei emisiuni de televiziune, a lansat o linie proprie de modă și e ambasadoarea lanțului de magazine Littelwoods peste hotare. Așa încât, ea poate să supraviețuiască și fără averea soțului ei.

La ora actuală, Rooney este plătit de Man Utd cu 90000 de lire sterline pe săptămână și câștige milioane de lire anual din contracte de publicitate cu Coca-Cola, Nike, Nokia și jocuri pe computer Electronic Arts. Unele dintre aceste contracte de publicitate ar putea fi periclitate datorită imaginii negative generate de aceste scandaluri de presă, așa cum i s-a întâmplat recent campionului american de golf, Tiger Woods.

Rooney se bucură în continuare de încrederea antrenorului său de la echipa de club, cât și de aceea a antrenorului echipei naționale a Angliei, Fabio Capello, încredere răsplătită recent printr-un gol marcat în meciul din preliminariile lui Euro 2012 împotriva Elveției.

Wayne Rooney nu e nici primul, nici ultimul fotbalist englez a cărui viață privată se dovedește mai puțin impecabilă. Majoritatea suporterilor nu sunt prea deranjați de aceste dezvăluiri.

Este posibil însă ca în aceste vremuri în care imaginea are așa o putere, iar banul domină în fotbal și dincolo de el, cariera talentatului fotbalist să fie afectată de aceste presiuni mediatice pe care din imprudență el însuși le-a declanșat.

Sfârșit de vară cu Ruxandra sau despre descoperirea sentimentului fratern

septembrie 12th, 2010

Copil singur la parinti, intotdeauna te situezi intr-o lume a derivei, a spatiului necroit in dimensiunile sufletesti ale convietuirii cu altcineva decat tine insuti.Singuratatea copilului fara frati si surori determina caracterul si culoarea intregii sale existente.

Nu stiu cum ar fi fost sa imparti camera, cartile si mai tarziu sa imbraci hainele celui mai mare si sa asculti cu randul muzica sau sa cedezi filmul tau preferat in favoarea altor emisiuni ce tie nu ti plac.

O alta voce iti sopteste ca decat in scena cu Cain si Abel mai bine in odaia ta si cu mostenirea intreaga departe de dispute si partajuri.

O casatorie ne deprinde nu numai cu exercitiul respiratiei in acelasi tempo si cu renuntarea la viata de celibatar egoist, dar si cu acceptarea familiei partenerului marital.

Nu te casatoresti cu intreaga familie, dar uniunile dezvolta familii noi, forte nebanuite.

In acest sfarsit de vara tarzie te bucuri de vizita unei cumnate sosite din Romania si esti confruntat cu situatii neintalnite inainte, ca si cum ar trebui sa inveti sa inoti ori mersul cu bicicleta, in orice caz ceva la care nu ai fost supus niciodata.

Unchii si matusile dintr-o familie numeroasa te uimeau, alteori te revoltau la sosirea lor si la dezordinea lasata de oaspeti in lumea ta de singuratec.

Parintii te dojeneau cu replica:

-Tu nu stii ce inseamna sa ai frati…

A sosit Ruxandra si iti dai seama ca relatia frateasca nu se limiteaza doar la a schimba cadouri si cateva cuvinte.

Amintirile de la tara cu familii rasarite la fiecare casa asemenea palcurilor de flori minunate si mai ales ca tu nu ai avut frate si sora te intristeaza gandindu-te ca in lume fratii se protejeaza unul pe celalalt si nu sunt fiinte izolate in lume.

Aceeasi alta voce iti repeta ca familia iti e data, iar dragostea si prietenii se aleg. In timp sfarsesti in a crede ca o casatorie, o prietenie si chiar o mare dragoste se destrama precum artarul cel falnic de la intrare.

Poate e prea tarziu pentru o patetica exprimare a dorintelor enuntate intr-un poem mai vechi:

Undeva la un pont mai potrivnic decit tristetea lui Ovidiu Publius ma intreba umbra dinspre adancuri si furtuni
unde imi e zambetul.
Nu e cantec,
nu e soare si nici adiere si nici somn peste lume,
nu e rana mai deschisa inspre zori la ocean
decit copil singur la parinti.

Acum cand timpul avanseaza cu atat mai mult simtim cicatricea largindu-si durerea ca intr-un trup de brad si cu greu astupi lacrima.

Sigur e o tristete tercatoare, iti repeta vocea si te impinge sa mergi inainte.

Cumnat ca termen uzitat in limba romana si in mediul actual isi pierde cumva uzanta asemenea unui clopot vechi al carui song imprastie bucurie, armonia familiala.

Ai fi dorit sa scrii un poem, si incerci sa alergi din calea literaturii ca de o himera si atunci te inchizi intr-o seara de vara tarzie la marginea casei imaginare din copilarie pe la ale carei ferestre barza nu aducea niciun bebelus, oricat de mult zahar ai fi pus.

-Taci, ii spun vocii potrivnice si imi deapan legenda fratilor disocuri, poate una dintre cele mai fascinante povesti cu frati in care doi frati nu puteau trai unul fara celalalt.

Am scris candva intr-un poem:

Nu e dimineata,
mi as da jumatatea din zi sau noapte
sa fim alaturi, asa cum fratii dioscuri se reunesc uitand
Moartea si Viata,
in fratie.

Ca vorbitor si de spaniola, in relatiile tale cu lumea latino-americana din America auzi adesea cuvantul cunado ca formula de respect si de adresare. Intr-o buna zi ai intrebat un coleg de serviciu cam cum s-ar traduce altfel acest termen.

Cruz imi raspunse direct ca i-ar fi placut sa fiti asemenea cumnatilor. A fi cumnat si a te casatori cu sora cuiva inseamna nu numai o simpla aventura, ci si acceptarea unei relatii noi, investirea cu responsabilitatea grijii fata de sora lor sa.

Se lasa vara si incerci sa spui cateva cuvinte despre nedeslusita trecere a luminii mult mai devreme in acea seara si in clinchet de pahare sarbatoresti revederea, iesirea din odaia de altadata pe cand erai gata sa dai jucariile, cartile si totul numai sa ai un frate ori sora, sa iesi din tristetea celui singur la parinti.

TEMA SĂPTĂMÂNII: DECLARAŢII DE AMOR

septembrie 12th, 2010

Cristina Dobrin 19-09-2010

Te iubesc, copilul meu….

Gabriela Marinescu 18-09-2010

Pingu si Paka, mereu cioc in cioc si atat de indragostiti unul de altul

De la pasari si animale, putem invata multe despre fidelitate si tandrete.

Natalie Montanaro 17-09-2010

Engaged in tradition

Wintertime is also time for a young man’s fancy to turn to love.  Here is one of our traditionally dressed eligible bachelors during the event of Joc Ursului in Brusturoasa, takes a shine to his lady love as they prepare to march in the big parade down main street.

Adrian Ghiță 16-09-2010

Declarația de dragoste plutește în noapte

Paula Drexler 15-09-2010

”  - Cit ?  “

”  - Vezi orizontul ?  Dupa…..”

Natalie Schor 14-09-2010

Te iubesc de două ori mai mult decât el!

Paula Duta 13-09-2010

Epistolă pe lemn de platan

Plimbându-mă prin Cişmigiu am descoperit o povestioară de amor pe scoarţa unui copac. Este unul dintre acei copaci imenşi şi plini de ani, pe care nu-i poţi cuprinde în braţe, atât sunt de groşi.
Trunchiul bătrânului copac este plin de scrijelituri şi de mâzgăleli colorate, iar epistola lui Emil scrisă într-o zi de iarnă cu patru ani în urmă pare încă proaspătă…Între banal şi hilar,
probabil că Natalia l-a uitat pe Emil şi poate că şi Emil a uitat-o în cele din urmă pe Natalia sau, cine ştie ?….poate s-au regăsit, împăcat şi iubit mai mult ca-n prima zi…
“Ar fi incredibil Emil, dacă ai reveni să spui că astăzi eşti fericit…! O datorezi copacului din Cişmigiu pe care l-ai tatuat cu tristeţea ta. “

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Cota unică de impozitare nu a fosta abandonată nicăieri

septembrie 12th, 2010

Cota unica strabate drumul in mai putin de 15 ani de la “imposibil de aplicat” spre “inevitabil de aplicat“.

Dezvoltata de Hall si Rabushka, initial ca propunere de amendare a stufosului Cod Fiscal American, in anul 1994 tarile baltice sunt primele care preiau ideea cotei unice. Estonia introduce pentru prima data cota unica de 26%, Lituania de 33%, urmata de Letonia cu 25% in 1995.

Cota unica se propaga repede in Rusia care introduce cota unica de 13% in 2001, Serbia 14% in 2003, Ucraina 13% in 2004, Slovacia 19% in 2004, Georgia 12% si Romania 16% in 2005, Macedonia 12% in 2007 – scazuta apoi la 10%, Bulgaria 10% si Cehia 15% in 2008. La inceputul anului 2008 un grup de 9 tari adopta sistemul cotei unice.

Cota unica nu a simplificat doar administrarea fiscala, dar a favorizat acumularea de capital si a condus la cresterea eficientei muncii. Chiar in conditiile crizei financiare, niciuna din tarile care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv. Iesirea din sistemul cotei unice in blocul central si est european ar crea un dezavantaj competitiv semnificativ, greseala pe care Romania trebuie sa o evite. Cu atat mai mult cu cat eforturile in regiune se concentreaza:
- pe diminuarea cotelor unice,
- pe gestionarea individuala a surplusului de venituri si orientarea lor spre investitii, economisire si consum de catre contribuabili si nu de catre politicieni/stat,
- pe competitivitate economica datorata cresterii atractivitatii pentru investitiile straine.
Or Bulgaria, Ucraina, Cehia sau Rusia aplica deja cote unice mai reduse decat in Romania.

Veniturile fiscale ca pondere in PIB au crescut imediat dupa introducerea cotei unice, iar cei care spera ca introducerea cotelor progresive ar putea sa le potenteze se insala. Mai degraba, evaziunea fiscala si exceptiile de la cota unica de impozitare explica parte buna din capacitatea redusa de colectare a veniturilor la buget comparativ cu alte state din regiune. Nicidecum aplicarea cotei unice.

Sustinatorii sistemului progresiv evita sa recunoasca public ca acesta nu a adus niciodata venituri fiscale mai mari in Romania ca pondere in PIB comparativ cu cota unica. Nu mai adaug ignoranta lor pentru cresterea semnificativa a PIB-ului si ca urmare a introducerii cotei unice.

Sustinatorii sistemului progresiv evita sa ia in calcul salariul minim si mediu pe economie, precum si repartizarea salariatilor pe grupe de salarii brute realizate. Statele care aplica impozitarea progresiva au in general o prima transa de venit exceptata de la impunere. Aceasta transa este generoasa, uneori cu mult mai mare decat 12 salarii medii pe economie din Romania. Populatia se concentreaza la noi in zona castigurilor salariale brute la care in multe din statele europene ele raman exceptate de la impunere. Vedeti cazul Spaniei, care aplica cota 0 la veniturile anuale de mai putin de 17.707 euro anual (dar o cota progresiva de pana la 43%) sau al Austriei pentru veniturile anuale de sub 11.000 euro (dar o cota progresiva de pana la 50%) sau al Greciei pentru veniturile anuale de sub 10.500 euro (dar o cota progresiva de pana la 40%) in 2010. Cei care invoca echitatea sociala mai mare in cazul cotelor progresive alimenteaza o iluzie amara in absenta solutiilor de fond pentru gravele probleme economice actuale ale Romaniei. Incearca doar sa mimeze o protectie sociala similara tarilor dezvoltate, dar pe care Romania nu si-o poate permite inca multi ani de aici inainte.

Asadar, cat de unica este de fapt cota unica? Care sunt exceptiile actuale de la cota unica unde se pot aplica corectiile care sa ne duca la colectarea de venituri fiscale mai mari?

Profiturile sunt impozitate cu 16%, cu doua exceptii notabile: impozitul minim si cel pe activitatile de noapte, discoteci, cazinouri sau pariuri sportive.

1. Impozitul minim, aflat in curs de modificare, se plateste acum in cazul carora impozitul standard pe profit este mai mic decat suma impozitului minim asociat pentru transa de venituri totale corespunzatoare, astfel:
- pentru venituri totale anuale de 0-52.000 lei, impozitul minim anual este de 2200 lei;
- 52.001 – 215.000: 4.300 lei;
- 215.001 – 430.000: 6.500 lei;
- 430.001 – 4.300.000: 8.600 lei;
- 4.300.001 – 21.500.000: 11.000 lei;
- 21.500.001 – 129.000.000: 22.000 lei;
- Peste 129.000.001: 43.000 lei.

2. Impozitul pe activitatile de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discoteci, cazinouri sau pariuri sportive se plateste in cazul in care impozitul pe profit datorat este mai mic decat 5% din veniturile totale, In acest caz, firmele sunt obligate la plata unui impozit de 5% pentru veniturile inregistrate.

Veniturile sunt impozitate cu 16% cu sase exceptii notabile, la care se pot adauga tratatele la care Romania este parte (ex. Conventii de evitare a dublei impuneri, Acorduri BERD, BIRD, Memo cu UE, Acorduri cu UE):

3. Impozitul pe anumite venituri din agricultura este de 2% si se aplica la valoarea produselor livrate – obtinute prin vanzarea produselor in stare naturala, dupa recoltare, de pe terenurile agricole, catre unitatile specializate pentru colectare sau pentru procesare industriala sau catre alte unitati. Impozitul este final.

4. Impozitul pe veniturile din jocuri de noroc se ridica la 25% din venitul net, retinut la sursa. Venitul de pana la 600 lei este neimpozabil in acest caz.

5. Impozitul pe veniturile din transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal.
Pentru constructiile de orice fel, cu terenurile aferente, precum si pentru terenurile de orice fel, fara constructii, dobandite intr-un termen de pana la 3 ani inclusiv:
- 3% pana la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- Peste 200.000 lei: 6.000 lei + 2% aplicate la valoarea ce depaseste 200.000 lei.
Pentru imobilele dobandite la o data mai mare de 3 ani:
- 2% pana la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- Peste 200.000 lei: 4.000 lei + 1% aplicat la valoarea ce depaseste 200.000 lei.
Pentru mosteniri nu se datoreaza impozit daca succesiunea este dezbatuta si finalizata in termen de 2 ani de la data decesului. Daca se depaseste acest termen atunci se aplica un impozit de 1% la valoarea masei succesorale.

6. Dividendelor platite de o intreprindere romaneasca persoanelor rezidente in alt stat membru al UE sau in AELS li se aplica o cota de 10%. Daca perioada de detinere a minimum 10% din capitalul social este neintrerupta cel putin 2 ani cota este de 0%.

7. Dobanzile si redeventele intre intreprinderi asociate sunt impuse fiscal cu o cota de 10% pana la 31 decembrie 2010, daca beneficiarul este rezident intr-unul din statele membre UE sau AELS si daca detine cel putin 25% din valoarea/numarul titlurilor de participare la persoana juridica romana pe o perioada de minimum 2 ani. Incepand cu 1 ianuarie 2011 cota de impunere a acestor venituri va fi redusa la 0% conform obligatiilor asumate prin Directiva 2003/49/CE.

8. Veniturile obtinute de persoane nerezidente din jocuri de noroc obtinute in Romania se impun cu o cota de 25%.

Andreea Paul-Vass este consilier personal al Prim – Ministrului Emil Boc.

Ruby

septembrie 12th, 2010

Ruby is a sweet, loving and playful dog. He loves to play outside on the grass with all of my toys. He is like a bull with them. Chewing with all his might, even though he hasn’t grown all his teeth yet, he still has a heck of a bite for a little puppy.

Ruby can jump over the Great Wall of China. He lifts up his body all the way to the clouds to get a chew toy, a treat, or just because he loves you.

Ruby is a sleeping beauty. He sleeps whenever, wherever, and he has the beauty of a princess. When he walks the streets, he’s carried around, or whenever someone lays an eye on him he is always the center of attention, no matter where he goes. Think of it like a celebrity, just walking on the streets and everyone just starts crowding around him taking his picture or something like that. He is the smile to every person’s face. One look at him and BOOM!!! The mouth on every person’s face starts to rise up into a smile.

Ruby’s cuteness isn’t the only thing that makes people happy. I would have to say that his bark is the switch that turns on the “owwww” and the  “how adorable”  in people. And I agree, his bark is one of the main things that is cutest about him.

Ruby is a carnivore when it comes to food. He loves meat. We usually don’t feed him dog food. We feed him the salami or some type food like bologna. The good thing about Ruby is that he always eats the right amount of food and drinks the right amount of milk and water.

Ruby is the new Albert Einstein in the canine world. He is one of the smartest puppies I have ever seen.

About 2 weeks ago he was chasing a tennis ball that was rolling on the ground and then eventually it fell in the pool. He didn’t know what happened so he jumped into the pool trying to get the tennis ball. A few seconds later I came outside seeing him trying to swim to safety but he couldn’t. So I ran to the pool and picked him. He was shaking like a boat at sea. I wrapped him up in a towel and his little face was staring up at me, scared. I went inside and washed him and dried him and kept him warm. Now after that accident he never even comes close to the pool.

He also knows what to eat and not to eat.

Ruby is a very special dog to me and my family.

Anna Davtyan, Los Angeles, Aug/26/2010.

Partidele din AIE ar trebui să candideze separat în alegeri

septembrie 12th, 2010

După fiasco-ul din referendumul din 5 septembrie cu privire la alegerea prin vot direct a președintelui care a eșuat din cauza unei participări la vot de doar 30%, clasa politică din Republica Moldova se căznește acum să găsească o dată potrivită pentru apropiatele alegeri parlamentare repetate.

Inițial, data de 21 noiembrie părea deja acontată, dar disensiunile din coaliția de guvernare Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) fac ca nimic să nu mai fie cert.

Aceste alegeri sunt necesare întrucât Parlamentul ales la 29 iulie 2009 nu a reușit să aleagă un președinte al Republicii și cum și modificarea Constituției pentru schimbarea modalității de alegere a șefului statului a eșuat, singura soluției este repetarea, pentru a doua oară în doi ani a alegerilor parlamentare. Reamintesc că nici Parlamentul ales la termen, pe 5 aprilie 2009, nu a reușit alegerea unui succesor lui Vladimir Voronin, lider al Partidului Comuniștilor (PCRM), care a epuizat cele două mandate – maximum admis de legea fundamentală.

Dar oricare ar fi data iminentelor alegeri, cele patru partide ale AIE – Partidul Liberal (PL), condus de președintele Parlamentului și șef interimar al statului, Mihai Ghimpu, Partidul Liberal Democrat (PLDM), condus de premierul Vladimir Filat, Partidul Democrat (PDM), condus de fostul candidat eșuat al AIE la prezidențiale, Marian Lupu, și Alianța Moldova Noastră (AMN), condusă de prim-vice-președintele Parlamentului, Serafim Urecheanu, trebuie să decidă rapid cum vor candida în scrutinul legislativ: pe o listă comună sau separat.

În scrutinul din 29 iulie 2009, candidând separat, cele patru partide au obținut împreună 53 de mandate din totalul de 101, restul de 48 revenind PCRM. Pentru alegerea președintelui Republicii sunt necesare 61 de voturi din două tururi de scrutin, în caz de eșec fiind necesară dizolvarea Parlamentului și convocarea de alegeri parlamentare repetate.

În principiu listele separate obțin împreună mai multe voturi decât lista comună, dar în acest caz în speță candidaturile separate sunt perfect justificate. În primul rând, AMN, care a scăzut de la scrutin la scrutin, și riscă să nu treacă pragul electoral, ar trebui să renunțe să mai candideze, iar membrii săi să se alăture celorlalte trei partide ale AIE, primind locuri eligibile pe lista lor.

Dar ultimul an și jumătate a decantat foarte clar patru partide ce-și justifică existența pe scena politică: PCRM, un partid pro-Rusia, nici măcar de stânga, deoarece în perioada cât s-a aflat la guvernare a încurajat capitalismul de cumătrie, PL, un partid naționalist pro-românesc cu tendințe radical-unioniste, PLDM, un partid pro-românesc cu politici economice de dreapta, dar nu neapărat unionist, și PDM, un partid care poate fi numit “al celor două luntri”, deoarece evită cu abilitate și o anumită doză de oportunism luarea unei poziții tranșante în chestiunea identitar-națională.

De ce ar fi mai judicioasă soluția listelor separate? Pentru că PL și PDM sunt partide care se adresează unor electorate diferite, partidul lui Mihai Ghimpu adresându-se unui electorat identitar românesc, pe când PDM se adresează “moldovenilor” și minorităților naționale care nu doresc neapărat să voteze cu PCRM. Prezența celor două partide pe aceeași listă ar putea descuraja votanți din ambele electorate să opteze pentru AIE, trimițându-i probabil pe destui rusofoni în brațele PCRM.

Cele trei (patru) partide ale AIE pot însă semna un pact de neagresiune în campania electorală și, mai ales, pot prezenta deja persoane pregătite pentru principalele funcții în stat: Marian Lupu pentru președinte, Vladimir Filat pentr prim-ministru și Mihai Ghimpu pentru președinte al Parlamentului.

AIE a arătat că poate guverna cu succes țara, scoțând-o din izolarea de Occident în care o adusese PCRM în ultimii doi ani la putere. Alianța trebuie, odată ce referndumul a eșuat, să consolideze modul de funcționare a statului ca o republică parlamentară și în cazul în care va obține o majoritate mai mică de 61 de mandate în Parlament să culpabilizeze direct PCRM care nu va mai avea absolut nicio scuză pentru obstrucționarea alegerii președintelui Republicii. Îmi vine greu să cred că electoratul îi va mai ierta vreodată pe Comuniști pentru un asemenea comportament iresponsabil.

Dar ceea ce va fi mai important este că AIE va putea să demonstreze că, pentru prima oară în istoria ei de  20 de ani, Republica Moldova poate fi guvernată de o coaliție reformistă pro-occidentală, fără a antagoniza neapărat Rusia.

Burse Washington pentru români

septembrie 12th, 2010

Institutul Cultural Român şi Woodrow Wilson International Center for Scholars au iniţiat Programul de Burse de Cercetare pe Termen Scurt. Candidaţii selectaţi vor lucra timp de 4 luni în cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars, în Washington D.C., unde vor derula activităţi de cercetare avansată. Programul cuprinde 3 astfel de burse în fiecare an. Bursele se adresează cercetătorilor români din mediul universitar, punându-se accentul pe istorie, drept, ştiinţe politice şi administrative, relaţii internaţionale, jurnalism, ştiinţe economice. Candidaţii trebuie să fie implicaţi deja în proiecte de cercetare legate de priorităţile actuale ale României sau de trecutul recent al acesteia. Candidaţii trebuie să deţină un doctorat în domeniul lor de activitate sau să fie în etapa de redactare a tezei de doctorat. În cadrul procesului de selecţie vor avea prioritate candidaţii care au publicat cărţi în domeniul lor de specialitate sau articole în reviste ştiinţifice recunoscute în sistemul ISI.

Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 1 octombrie 2010.

Valoarea unei burse: 16 836 USD/persoană.

Numărul de burse acordate anual: 3 burse.

Domeniile pentru care se organizează evaluarea şi selecţia: cercetare şi documentare.

Durata burselor: 4 luni, in anul 2011

Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):

1. formularul de înscriere ;

2. o scurtă prezentare a proiectului de cercetare propus care să nu depăşească 5 pagini MS Word, la două rânduri, şi care trebuie să conţină:

a. o prezentare detaliată a tematicii de cercetare;

b. discuţie asupra originalităţii şi relevanţei proiectului:

c. prezentare a metodelor, teoriilor, şi surselor care vor fi folosite şi, preferabil, semnificaţia arhivelor din zona metropolitană Washington DC pentru finalizarea proiectului.

3. CV-ul candidatului (incluzând participare la conferinţe în domeniul de specialitate, lista de publicaţii, burse şi alte premii, etc.);

4. două scrisori de recomandare;

5. cópii după documente oficiale care atestă participarea într-un program doctoral acreditat sau deţinerea titlului de doctor la o universitate acreditată.

Adresa la care se trimit documentele:

Institutul Cultural Român, Aleea Alexandru nr. 38, sector 1, Bucureşti

Contact:

Ruxandra Sighinaş

031 7100 675; rsb@icr.ro

Cum pot fi integrați romii?

septembrie 12th, 2010

M A N I F E S T  pentru o strategie publică de refacere a încrederii și re/conectare a romilor la politicile publice

Drepturile omului, care aveau sens numai ca presupuse drepturi ale cetateanului, se separa progresiv de acestea si sunt utilizate inafara contextului cetateniei, in scopul presuspus de a proteja viata nuda, care se vede tot mai impinsa catre marginile statelor-natiune (…) Totul se petrece, prin urmare, ca si cum ceea ce numim popor ar fi, de fapt, nu un subiect unitar, ci o oscilatie dialectica intre doua poluri opuse: pe de o parte, ansamblul Poporului in calitate de corp politic integral, de cealalta parte, submultimea popor, in calitate de multiplicitate fragmentara de corpuri nevoiase si excluse; pe de o parte – o incluziune care se vrea fara resturi; pe de alta parte – o excluziune care se stie fara sperante; la o extrema, statul total al cetatenilor integrati si suverani, la cealalta, rezerva – curte a miracolelor sau lagar – a mizerabililor, a oprimatilor, a invinsilor. (Giorgio Agamben, Homo sacer. Puterea suverana si viata nuda)

Stereotipia generalizata despre romi este cea a “blatistului”, traind intr-un stil de viata traditional, anistoric, incapabil sa se adapteze noilor tehnologii ale modernitatii, nici sa-si asume imperativele etice ale sociabilitatii. Pe fundalul  unei aplicari echivoce a statutului de imigrant si normativele rezervate dreptului la libera circulatie si stationare pentru populatiile nomade, suntem martorii  ineficacitatii politicilor publice nationale si europene pentru rromi, fie ca acestia raman in statele de origine, fie ca emigreaza. Surprinzatorul val de violenta xenofoba si rasism/antitiganism din Italia si Franta, starnit de dublele standarde dintre limitele libertatii si securitatii sociale oferite rromilor/ tiganilor, ca cetateni, a inlocuit  fulgerator duplicitatea comportamentelor si atitudinilor ostile fata de rromi, cu spectacularizarea politica si linsajul mediatic. Radicalii repun pe tapet teoriile inferioritatii rasiale si atavismului criminal al romilor, ca imagine a Raului (o minoritate asociala, neintegrabila), moderatii includ situatia socio-economica precara a romilor intr-o scuzabila sociologie a deviantei si a “starii de exceptie”, care isi au originea in secolele de sclavie a acestora. Intre corectitudine politica si politici publice dezirabile, inca absente, se vorbeste despre saracie extrema si interventie asistentiala, dar si despre criminalitate si igienizare sociala, discursuri care se anuleaza unul pe celalalt, dar urgenteaza cautarea unor reglementari si masuri active.

Ghetoul[1] (mahalaua/”tzigania”/shatra/statiile de campare/“taberele improvizate” etc.) si cersetoria au devenit repere ale naufragiului demnitatii umane si valorilor Umanismului si par sa semnifice noua identitate a romilor romani – o situatie care irita pe toata lumea, romi si neromi. In toata Europa, inclusiv in Romania, la ordinul administratiei locale, efectivele politiei, aruncate in lupta pentru securitate interna, demoleaza asezarile improvizate in jurul gropilor de gunoi sau sub poduri, pentru a stavili ceea ce pare o invazie, un exod in masa al romilor. Abandonate de catre administratia publica, problemele romilor din Romania, au devenit probleme ale serviciilor sociale in tarile UE, emigrati spre Occident alaturi de alte zeci de milioane de “expatriati” din tarile fostulului lagar comunist. In speranta normalizarii vietii, chiar fara o nisa ocupationala compatibila si in conditiile barierelor de protejare a pietei muncii, multi romi prefera sa emigreze, pentru a apela la serviciile publice sau a trai din expediente. In marea lor majoritate provenind din mediul rural, in care fusesera masati pana la desfiintarea intreprinderilor agricole de stat comuniste si platformelor industriale socialiste, aceste “ghetouri ambulante” asediaza mediul urban. Neprevazut si in plina expansiune, valul de migratie la scara europeana al “noilor nomazi”, in absenta unor politici si resurse adecvate, pune in dificultate bugetele autoritatilor locale, alimenteaza disconfortul comunitar si resentimentele. Recurent si fara urmari, are loc o reflectie superficiala asupra responsabilitatii statelor fata de cetatenii sai, iar in cazul apartenentei la o comunitate etnica, in special cazul romilor, la incapacitatea acestora de a-si exercita drepturile. Stereotip considerat “cultura nomada”, in fapt acest stil de viata improvizat[2] al multor romi, internalizat pana in fundamentele culturale, este o paradigma de interpretare a strategiilor de supravietuire axate pe ceea ce politologii numesc „viata fara stat”[3].

Dupa 600 de ani de esec in “integrarea romilor”, liniile de conflict ar trebui cautate in chiar fundamentele culturale ale “beligerantilor”, statelor europene. Inaine de toate, in modul in care (nu) si-au gasit raspunsurile eschatologice si si-au abstractizat miturile salvarii intr-o morala etica si economica, menita sa stabilizeze actional straturile de roluri si statusuri ale comunitatii (laice) locale. Separarea dintre „cei asemenea noua“ (comunitatile locale) si „homo sacer”(cei din ghetouri) a creat, istoric, “Inegalitate” (puterea suverana vs. ghetoul vietii „goale”) si „Diferenta” („clubul select” vs „bazar”). In varii moduri retorice, justificarea violarii drepturilor omului si „starea de exceptie” de la ordinea juridica[4] a romilor, a avut/are drept scop „penalizarea” acestui grup (etnic? social?) indezirabil, un darwinism social integrat in „noul rasism” european. O dovada, numarul crescand al zidurilor de sefregare rasiala din Europa. Intr-un asemenea maniheism ontologic, ghetourile rome sunt iadul[5], pe pamant, rupte sistematic de raiul comunitatilor locale, drepturile omului si drepturile (r)omului devin entitati adverse si redundante.

CE E DE FACUT ?

Pornind de la rezultatele negative ale celor doua modalitati de incluziune/integrare sociala a romilor, exosocializarea[6] si socializarea inversa[7], in care norma sociala nu a fost negociata, ci impusa, se poate constata ca acestia au respins in varii moduri rolul prescris (atat pentru ca era fictiv, cat si de teama destructurarii socioculturale), inchizandu-se intr-o sfera privata, a intereselor individuale, de familie extinsa/clan/subgroup etnominoritar. Daca sfera publica este “procesul critic pe care persoanele private, folosindu-şi în mod public raţiunea, îl întemeiază împotriva dominaţiei absolutiste”[8] atunci aria de conflict, respectiv, schimbarea sociala, trebuie cautate in fortele interne si externe care au creat aceasta falie. Raspunsul, ca cheie a dezvoltarii increderii, este  r e s e n t i m e n t u l, atat cultura roma, cat si cea romaneasca avand un conflict istoric, in special legat de excluderea sociala practicata de cultura dominanta prin rasism, sclavie si Holocaust. Aceasta lunga istorie a urii, este rezultanta semnificatiei particulare date de cultura romana apartenentei nationale, in care norma de toleranta si de egalitate fata de straini este etno-centrica favorizind propria lor categorie de apartenenta. Disimulata la nivelul politicilor publice intr-un conformism social al drepturilor omului, ea mentine insa blocata insasi evocata integrare, romii ramanand „cetateni de categoria a doua”. Acest fapt a indus la o perpetua ghetoizare/ segregare spatiala si sociala a comunitatilor rome fata de comunitatea locala romaneasca. Rolul administratiei publice locale in aceasta re-gandire a eficientizarii politicilor publice pentru romi este determinant.

Pusa fie sub semnul unei alteritati radicale (“nomazi”, “traditionali”), fie a unei similaritati totale cu cultura dominanta (“romanizati”), identitatea romilor este un stereotip, desi, incontestabil, mecanismele culturii organizationale rome sunt viabile, cu o contributie recunoscuta la cultura europeana. Pe de alta parte, o analiza a “traditiei”  sau “modernitatii” comunitatilor rome pare superflua, cata vreme cultura roma este cvasi-orala, consecinta a blocarii dezvoltarii unor structuri eficiente de formare si reprezentare autoreferentiala, care sa permita saltul de la o cultura populara slab alfabetizata, la o cultura moderna, integratoare in setul de valori al contemporaneitatii. In intregul sau cultura organizationala roma este mentinuta intr-o relatie de dependenta si vasalitate fata de cultura romaneasca, intr-un asimilationism care nu s-a dovedit integrator. Consecinta acestui blocaj este o precaritate a spatiului public/consensului rom, absenta unei comunicari organizationale intra-group, care impiedica procesele de influentare sociala, mentine o competitie slaba a pietei interne de idei/realitati sociale, amplificand decalajul socio-cultural dintre normele, valorile si comportamentele sociale ale etnoculturii rome vs. cele ale culturilor de contact.

Daca scopul culturii este de a da sens vietii individuale, prin norme invatate, practici, produse, reprezentari si semnificatii culturale, in cazul romilor recapitalizarea (inter)culturala are in vedere si adaptarea la conexitatea complexa a schimbarilor sociale impuse de modernitate, printr-o revalorizare/ recapitalizare a traditiei, in unele cazuri in opozitie si conflict latent cu valorile societatii globale moderne.

Solutia cheie a (re)solidarizarii, refacerii increderii presupune o refondare a statutului de cetatean, in sensul dezvoltarii unei cetatenii multiculturale in care romii sa detina roluri si statusuri de influenta sociala publica, in acord cu dreptul de minoritate nationala, care sa induca la o uniformitate de tratament egal. Premisa acestei viziuni, rezultata in urma a 20 de ani de esecuri, vine din constatarea ca modelul etnopolitic si etnocultural rom adoptat in anii ’90, cand romii au fost recunoscuti ca minoritate nationala, a fost deturnat de factori interni si externi, si nu a reusit sa dezvolte o cultura organizationala roma apta pentru schimbarile profunde ale noii ordini sociale. Ea prezuma ca romii insisi doresc schimbarea, adaptarea la noile standarde ale  societatii postindustriale/postmoderne si ca ei sunt cei mai in masura sa-si impuna iesirea din criza, prin asumarea unei perspective autoreferentiale critice si responsabile.

Cuvintele „cheie” in (re)producerea normelor si valorilor integrative urgente si resolidarizarea pentru incluziune a comunitatilor rome sunt educatia[9] si economia sociala[10], menite sa dezvolte un echilibru etic dintre forma/structura si fondul culturii organizationale rome, intre ceea ce etnogeneza roma a definitivat si ceea ce a ramas (probabil definitiv) nerezolvat. Educatia si Economia sociala sunt solutia in planificarea reintegrarii “ghetourilor” (mahalale, “tziganii”, shatre, statii de campare, “tabere improvizate” etc.) in comunitatea locala, respectiv, regandirii structurii si culturii economice rome, printr-o re-convertire modernizatoare a Cunoasterii si adaptarii acesteia la noul context global. Aceasta reconfigurare etica si economica a culturii organizationale rome, este necesara pentru a evita atat “socul cultural” (dintre individ si mediul innoit), cat si pentru a “cultiva” o continua armonizare a eticii economice, in masura sa creeze o sfera/opinie publica adaptata la standardele eticii sociale globale contemporane. In conditiile unei Uniuni Europene largite, in care romii sunt o minoritate europeana in dialog cu culturile nationale, “sarcinile comune” se vor multiplica inevitabil, iar imperativele culturale ale acestora vor deveni tot mai evidente. La constientizarea mai rapida a acestor imperative poate contribui substantial comunicarea sociala, standardizata,  ca perspectiva etica a integrarii si prezervarii identitatii culturilor minoritare.

Succesul acestei re/auto/socializari prin redresarea si revitalizarea structurii culturii organizationale rome depinde de (re)facerea retelelor de comunicare, dialog si schimb, ca curea de transmisie a cunostintelor si Cunoasterii. Aceasta “roata” organizationala  conecteaza sectoarele cunoasterii specializate ale unui “Centru” al culturii organizationale rome (ca mecanism de perceptie si reinterpretare a normelor si valorilor) si cunoasterea publica a “periferiei” (enclavizata, intr-o multitudine de subgrupuri rome si asociatii, in varii niveluri de conformism social, fara procese de evaluare). Cadrele multiple de diagnoza ale comunicarii “in cerc” ar permite o evaluare critica si continua, la standarde de re/cunoastere publica, dezvoltand o masa critica de participare, prevenind riscul rupturilor, desolidarizarii, contraculturii.

In acelasi sens, semnalele negative fata de anumite cutume rome (casatoriile pretimpurii, exploatarea muncii copiilor, violenta familiala, statutul si rolul femeii rome) nu inseamna ca valoarea memoriei colective/culturii este depreciata si trebuie abandonata, ci ca este necesara o reajustare periodica a acesteia, pentru a o acorda cu modernitatea. Conform acestei viziunii, comunitatile rome au nevoie de “hibridari” dinamice cu modele culturale de succes. Sinteza acestor tendinte trebuie sa evolueze inspre un sistem de valori, norme si comportamente stabile si reprezentative ale unei identitati culturale si sociale care sa fie receptata pozitiv. In aceasta perspectiva, pentru a contracara efectele actualei identitati stigmatizatoare, este mai importanta deplasarea orientarii obsedante dinspre amenintarile „riscurilor obiective” spre modul in care romii sunt implicati in procese care trimit la actiune, inovatie si decizie, spre o integrare in toate sistemele de comunicare.

Efortul trebuie sustinut in marirea “razei de incredere” fata de tehnologiile moderne, atenuarea “fricii de libertate” in aprecierea mediilor de incredere si risc (in special a temerii de pierdere a propriilor valori culturale), ca proces de scoatere a relatiilor sociale din contextele culturale ale “traditiei” si restructurarea acestora in mijloace de schimb, in interconexiuni globale, masificate si depersonalizate. In linia unui relativism cultural care sa tina cont de dificultatea (re)constructiei organizationale este preferabila o varianta etnica subsidiara, dinamica. Pentru a fi contemporana cu noua redefinire a identitatilor statelor din cadrul UE, a Europei insasi, deschisa redefinirilor, reinterpretarilor trecutului, “neotraditionalismului” si “indigenizarii modernitatii”, operand hibridari si avand obiective ferme. O asemenea solutie pare mult mai viabila, atat in privinta costurilor, cat si al “vectorului juridic al impartirii bunurilor”, ca o reparatie fireasca pentru romi – “mostenire comuna a Europei”.

Vasile Ionescu,

Director executiv,

Institutul Media pentru Diversitate/Programul “Romanothan” www.mediadiversity.eu; www.romanothan.ro

R.O.M. Roma Organisation on Migration – Organizatia Romilor pentru Migratie www.romamigration.ro

[1] “Ghetourile si inchisorile sunt doua varietati ale strategiei de „legare de loc a celor nedoriti”, de condamnare la imobilizare. Putem spune ca  inchisorile sunt ghetouri cu ziduri, iar ghetourile inchisori fara ziduri. Ele difera unele de celelalte, in principal, prin metoda prin care cei dinlauntru sunt tinuti pe loc si li se impiedica evadarea – dar imobilizati, opriti de la caile de evadare si tinuti sigur pe loc sunt in ambele cazuri. Viata de ghetou nu sedimenteaza o comunitate. Impartasirea stigmatului si a umilirii publice nu-i transforma pe cei care sufera in frati; ea hraneste deriziunea mutuala,dispretul si ura.Pentru a rezuma: ghetoul inseamna imposibilitatea comunitatii.”(Zygmunt Bauman, „Comunitatea. Cautarea sigurantei intr-o lume nesigura”)

[2] Stilul de viaţă este „un mod de a folosi anumite bunuri, locuri şi timpul, care este caracteristic unui grup”, „un set de practici şi atitudini care au sens într-un contex particular”, „o familie de entităţi, reunind o întreagă colecţie de procese şi fapte foarte diferite, cărora le conferă un sens comun, o identitate” (“Lifestyles”, Chaney,1996), „un mod de a trăi distinctiv şi de aici recognoscibil” (Sobel, 1981). Valorile, atitudinile, orientările au un rol important în explicarea modului în care apar stilurile de viaţă şi paternurile de comportament care le compun, care  fac distincţia între „stiluri de viaţă clasice”, generate de stratificarea socio-economică, şi „stilurile de viaţă alternative”, apărute ca urmare a pierderii coerenţei valorilor în societate.

[3] Ca efect al cetateniei fictive, in fapt “apatridiei” romilor, “mahalaua”, “tzigania”, satra” a capatat in timp aspectul unei “tabere ubicui”, abandonata sau distrusa de catre autoritatile locale. Aceasta “viata improvizata” determina o perpetua mobilitate sociala in vederea asigurarii resurselor de supravietuire/ trai, care are ca efect o migratie continua, fie sub forma traditionala a nomadismului sezonier, fie sub forma migratiei, pendulatorii sau definitive. Cele mai multe comunitati rome continua sa fie abandonate institutional, in „undergroundul” istoriei, ca o consecinta a secolelor de robie si servitute, cat si altor forme istorice de excludere. Inca destul de saraca in argumentarea stiintelor sociale, pauperitatea economica a “culturii saraciei” determina o pauperizare spirituala care blocheaza dezvoltarea sincrona cu celelalte culturi si sisteme, intr-un perpetuu retard etic si economic, sursa a unei continue excluderi sociale. In acelasi mod, teoriile asupra „culturii saraciei” nu se focuseaza pe formele psihoculturale de abandon, internalizare si acceptare a marginalitatii. Strategiile de supravietuire contradictorii ale indivizilor care traiesc in ghetouri tind,  pentru a reduce limita accesului la scopurile impartasite de comunitatea-ideal, sa forteze realizarea acestora prin mijloace ilegitime (conform teoriilor dominantei sociale).

[4] Romii din Romania au suportat cea mai lunga sclavie din istorie, documentata din secolul 13. Dupa Dezrobire (1856), cetatenia fictiva i-a privat de dreptul de proprietate, statutul fiind cel asemanator “refugiatilor”. Holocaustul a fost o exemplificare a modului cum statul biopolotic a decis indepartarea teritoriala a “indezirabililor”, prin genocid.

[5] In interpretarea data de Hannah Arendt si Giorgio Agamben, “Homo Sacer”  este omul blestemat/spurcat , ucigasul acestuia avand dreptul de impunitate, cu conditia (in vechiul drept roman) de a nu sacrifica victima zeilor (sacrilegiu). Preluat  in dreptul canonic, faptul de a fi impur/desacralizat  insemna pierderea sufletului (de esenta divina), fapt care constituia o vina  religioasa care atragea dupa sine stigmatizarea si excluderea din comunitate, decaderea din drepturile civile, de la ceea ce numim indeobste cetatenie. Silit sa-si caute refugiu in no man’s land-urile comunitatilor locale,  pentru a  a supravietui mortii civile, Homo sacer nu putea/nu poate avea decat viata biologica, nu si una socio-politica. O perpetuare a acestei “traditii”, in aceiasi termeni opozitorii, semnificand alteritatea radicala, impurul, necuratul, este si cazul “vinei religioase” a ereticicilor “athinganoi”, dupa ce statul a preluat prerogativele divinitatii. Ghetourile campus-ul, lagarul,   penitenciarele si alte “institutii totale” (Goffman) sunt spatii de segregare teritoriala si sociala, in care Homo sacer este supravegheat si pedepsit.

[6] Exosocializarea - socializarea externa, impusa de institutiile statului, in iluzia posedarii unor parghii ideologice si economice, in care expertii-consultanti sunt neromii, evident, birocrati (pentru ca organizatiile si romii nu se pricep si nu vor schimbarea), a fost considerata o strategie eficienta de destructurare si restructurare a culturii organizationale a “romanilor vechi” (romii, spre a-i deosebi de “romanii noi” – evreii), in fapt, redusa la mecanisme cosmetice de control social, desocializare/ resocializare secundara. La peste 150 de ani de la Dezrobire si impunerea unei cetatenii fictive, aceasta viziune, desi esuata in expectantele normative, este inca vizibila in politicile publice pentru romi, in special in incercarea esuata de a implementa Strategia nationala pentru imbunatatirea situatiei romilor (2001-2010), refuzata de administratia locala.

[7] Socializarea inversa – epurarea sociala, din interior, prin ruperea legaturilor sociale traditionale etnoculturale rome (in care expertii-consultanti, evident, birocrati, sunt tinerii romi, pentru ca batranii nu se pricep si nu vor, sunt “expirati”), prin  supralicitarea rolul consultantului-expert si subaprecierea abilitatilor interpersonale ale (r)omului simplu, conform teoriei popperiene de “societate deschisa”, aplicate de Fundatia “Soros”, in ultimii 15 ani. O exemplificare a acestei erori (reparabile, conform schemei “evolutioniste” a lui Popper: P1 (problema) – TT (teorii) – EE (erori) = P2 (noua problema), sunt comunitatile “inchise” de romi “traditionali” gabori (dar si unele de caldarari),  care nefiind incluse in astfel de “strategii”, si-au gasit nishe de dezvoltare, reducandu-si dependentele..

[8] Habermas, J. (1998), Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Editura Univers, p. 155–156

[9] O eroare sistemica este concentrarea doar  pe educatia formala/scolara, nu si pe cea nonformala,  desi, conform statisticilor, aproximativ  40% din copiii romi nu frecventeaza scoala, iar intr-o proportie asemanatoare, frecventa este redusa. Programele scolare nu au in vedere mediul extrascolar,  nu exista preocupari legate de implementarea in comunitatile rome a unor proiecte de educatia permanenta. Unele fenomene contraculturale trebuie sa aiba in vedere programe de educatie a adultilor, altele ale  mediului scolar (rasism, trauma identitara), altele ale mediului inconjurator (viata de ghetou, familie monoparentala, saracie etc),  educatia trebuind  acordata cu celelalte elemente ale incluziunii sociale: ocupare, locuire, sanatate etc.

[10] Economia sociala si solidara este o solutie viabila si urgenta, prin dezvoltarea meseriilor traditionale rome, antreprenoriatului de  nisha, inclusiv de tip “kibutz” (antreprenoriat comunitar),  care ar putea fi inceputul rezolvarii situatiei a sute de mii de romi ramasi fara locuinta si loc de munca in anii ’90, dupa desfiintarea IAS-urilor si a marilor platforme  industriale.

Spectaculoasele funeralii ale învăţământului românesc

septembrie 12th, 2010

E uimitor cum sistemul comunist ne-a obişnuit cu ideea că învăţământul românesc e de cea mai bună calitate, că elevii români, întorşi triumfători de pe la nu ştiu ce olimpiadă, sunt incomparabil superiori la acest capitol vesticilor care nu ştiu nici măcar unde se găsesc pe hartă România Uganda sau Burkina Faso. La 20 de ani de la prăbuşirea formală a comunismului încă auzim, mai timid e adevărat, rostindu-se pe la colţuri aceasta aproape axiomă despre calitatea învăţământului românesc. Înşelătoria e uşor de demonstrat, însă trebuie să vedem mai întâi care sunt ingredientele ei. Se iau câţiva olimpici premianţi, categoric excepţii şi categoric nereprezentativi numeric la nivelul întregii populaţii şcolare, se scriu articole despre ei la gazeta de perete sau, în vremurile noastre, se organizează un marş prin studiourile de televiziune în aşa fel încât sa îi vadă „poporul” şi, iată, totul e gata. Dacă mascarada se repetă suficient de mult, ea intră în mentalul colectiv ca fapt, motiv pentru care e foarte greu mai apoi să vii cu cifre care dovedesc contrariul.

Marea hibă a sistemului românesc de educaţie e promovarea învăţării mimetice. Asta o ştim cu toţii. Am avut şi uneori încă mai avem iluzia că s-au făcut ceva paşi pentru a ne depărta de această tară. Suntem, însă, în plin cerc vicios. Elevii care ieri au fost mângâiaţi pe creştet pentru că şi-au învăţat poezia sau au reprodus atât de frumos ceea ce dascălul le-a dictat săptămâna trecută sunt astăzi profesori. Dacă vorbiţi cu fiecare dintre ei, sunt convins că vă vor spune că acum procedează altfel, că au deprins tehnici moderne de învăţare. Parţial, e adevărat. Nu voi cădea însă în capcana descrisă la început de a considera o excepţie drept regulă şi voi aduce ca argument calitatea generaţiilor şcolite după Revoluţie, lipsa universităţilor româneşti din locurile fruntaşe ale topului Shanghai şi studiile europene care arată că stăm rău de tot la capitolul educaţie. Chiar dacă, să spunem, profesorii din toate colţurile ţării ar renunţa de mâine la metehnele lor, ei ar întâmpina o serioasă rezistenţă din partea sistemului. Imaginaţi-vă că un elev de clasa a XII-a ajunge acasă cu un caiet din care lipseşte clasicul comentariu literar. Părintele şi elevul vor intra în panică: ce va face dl Goe la bac dacă nu are un caiet plin de comentarii? Încerci să îi explici că pentru asta există cărţi şi că e inutil să pierzi orele de curs dictând informaţii atât de accesibile tuturor astăzi. Nu şi nu… e clar, dacă onor elevul nu are la sfârşitul anului şcolar un caiet plin de comentarii şi fraze sforăitoare înseamnă că profesorul nu e bun de nimic. Ce face el acolo la clasă dacă elevul se întoarce acasă cu o jumătate de pagină scrisă într-o oră? Si apoi, de ce atâta bătaie de cap? E simplu să dictezi la infinit şi pe deasupra, să fii şi considerat un profesor de mâna întâi.

Apoi, în sistemul nostru de educaţie nu există profesori full-time. Asta şi din raţiuni economice, desigur. Dar nu numai. Profesorii se consideră un fel de strungari cu program fix. Aşa îi consideră de altfel şi ceilalţi. De la oameni politici şi până la societatea civilă, cu toţii reduc activitatea unui dascăl la orele efective de curs şi atât. Nu e de ignorat, aşa cum spuneam, dimensiunea economică. Cu un salariu de sub 200 de euro, e mai mult decât evident că meseria de dascăl va fi considerată un „part time job”. Şi dacă, însă, această problemă ar fi rezolvată, cercul vicios va continua să existe. Din câteva motive: în primul rând anomalia existenţei profesorului titular cu contract de muncă pe termen nedeterminat. Când ţi se garantează o viaţă la catedră, motivaţia de a performa e aproape nulă. Sau dacă există, ea nu e generată de sistem, ci de ambiţii individuale. Ceea ce, evident, nu e de ajuns. Există, mi se va spune, evaluări continue, grade didactice, examene… Da, dar ele au aceeaşi relevanţă ca şi Bacalaureatul. Ne liniştesc conştiinţele. Iacătă, deci, avem proceduri… ele sunt ineficiente şi goale de conţinut.

Elevul e astăzi clientul şcolii, prezenţa lui e un favor făcut profesorului care, nu-i aşa, îşi obţine salariul de la client asemenea unei vânzătoare dintr-un supermarket. Şi, de aici până la următoarea constatare e mai puţin de un pas: clientul nostru, stăpânul nostru. Reforma românească a însemnat descentralizare; iar descentralizarea s-a tradus prin aducerea şcolii mai aproape de comunitate. Ce frumos sună! Să traducem. Comunitatea e reprezentată de, să zicem, primari şi consilieri locali cu elevi în respectiva şcoală. Apropierea între şcoală şi comunitate e atât de mare încât nu se va găsi profesorul sinucigaş care să evalueze corect odraslele acestor potentaţi locali. Asta pe de o parte! Pe de altă parte, membrii marcanţi ai comunităţii au adesea odrasle absolvente de facultăţi. Printr-o coincidenţă, desigur, ele ajung cadre didactice în şcoala care e atât de aproape de comunitatea reprezentată de propriii lor părinţi. Cercul s-a închis. Asta e descentralizarea! În loc să mulţumeşti „elitele” restrânse ale protipendadei centrale, acum ai de hrănit orgoliile mult mai multor indivizi. Soluţii de ieşire nu există! Nu ne rămâne decât să ne afundăm în mocirlă până la punctul critic dincolo de care nu ne mai putem afunda. Inevitabil, de atunci, vom începe să ne ridicăm pentru că nu mai avem la dispoziţie nicio altă direcţie către care am putea merge. Preţul plătit e enorm. Distrugerea definitivă şi iremediabilă a tot ce înseamnă învăţământ de calitate. Sau conservarea lui în centre de elită insulare, fără forţa de a schimba ceva semnificativ. Ce poţi face când putregaiul se află în camionul cu mere?! Poţi alege măr cu măr, ceea ce necesită un timp atât de îndelungat încât putregaiul se va extinde chiar pe măsură ce triezi fructele şi decizi, după o procedură birocratică extrem de complicată, care e bun şi care nu  sau poţi aştepta până ce întreaga marfă devine contaminată şi atunci o înlocuieşti în întregime! Vremea în care se putea tăia răul din rădăcină a trecut!

Deja generaţiile bolnave ale unei şcoli bolnave au fost livrate către sistemele vitale ale societăţii. Aşteptăm, deci, sentinţa finală cu gândul  că fiecare pasăre Phoenix începe să renască abia după ce, prin forţe proprii şi eforturi voluntare, s-a transformat în cenuşă. Până atunci, ne jucăm de-a şcoala. Şi o facem cu seriozitatea cu care Sisif trebuie să-şi fi cărat povara, fără a fi conştient un moment de ridicolul şi inutilitatea gestului.

Police, Adjective – noul cinema românesc în octombrie la Londra

septembrie 12th, 2010
The Ratiu FoundationRomanian Cultural Centre in London invites you to the cinema for the

Curzon Screen Salon events
POLICE, ADJECTIVE AND CINEMA’S NEW WAVES
hosted by film critic Ian Haydn Smith

Sunday 3 October 2010 at 14.30 and 19.45
Starting at 14.30 at Curzon Richmond, Water Lane, Richmond TW9 1TJ; Box Office 0871 7033 992
Starting at 19.45 at Renoir Cinema, The Brunswick, London WC1N 1AW; Box Office 0871 7033 991
www.curzoncinemas.com

From Neo-realism and the Nouvelle Vague to the Czech New Wave and the movie brats of 70s Hollywood, critics have made the most of celebrating filmmaking collectives from around the world. With the success of 4 Months, 3 Weeks & 2 Days12:08 East of BucharestCalifornia Dreamin’ andThe Death of Mr Lazarescu, is Romanian cinema currently experiencing its own new wave?

The Curzon Screen Salons are a series of illustrated lectures before the regular screenings. Hosted by Ian Haydn Smith, Editor of the International Film Guide.

WIN TICKETS!
The Ratiu Foundation/The Romanian Cultural Centre offers you the opportunity to win one pair of tickets for each Curzon Screen Salon. All you have to do is to reply to this question: What is name of Corneliu Porumboiu’s hometown, which is also the setting for POLICE, ADJECTIVE?
Send your replies by Thursday 30 September 2010 at mail@romanianculturalcentre.org.uk. Don’t forget to include in your message your FULL NAME and a TELEPHONE NUMBER where we can contact you. The winners will be selected through a raffle from all the correct answers received by the end of 30 September 2010, and will be notified in writing at the e-mail address provided.

SPECIAL TREAT:
AN INTERVIEW WITH CORNELIU PORUMBOIU, BY IAN HAYDN SMITH
For the benefit of our readership, we reproduce below an interview with Corneliu Porumboiu by Ian Haydn Smith, which appeared in the September/October 2010 issue of Curzon Magazine (republished here courtesy of Curzon Cinemas).

Law & Disorder
In Police, Adjective a sting operation transforms into a rumination on ethics and morality. Ian Haydn Smith questions director Corneliu Porumboiu.

[...] Like his feature debut, 12:08 East of Bucharest, Corneliu Porumboiu’s new film is a beguilingly simple drama about what motivates our actions and how morality has a different meaning for all of us.

IAN HAYDN SMITH: What was the genesis of the film?

CORNELIU PORUMBOIU: I heard two stories that inspired me. One was about a teenager in a small city who betrayed his brother, a student in Bucharest, who gave him some hash. The second incident happened to a friend of mine, a police officer, who didn’t want to solve a case about people smoking hash because he didn’t want to have on his conscience the ruined life of some young guy.

IHS: Police, Adjective only focuses on Cristi. We see the people he is following in the distance, but are shown nothing of their lives.

CP: There were three drafts of the script. The first version was more classical in structure. But after that, my friend told me his story. Cop dramas are usually a simple case of good versus bad – you don’t usually see the crisis that an officer might go through. I looked at real investigation reports, which are written in a specific style. If you have to write these reports day after day, I think you would begin to see the world in a different way, and that was where my interest in the story lay.

IHS: You employ a very specific shooting style, opening with long shots of the officer following his suspects. Did you want to shoot this way to highlight his involvement in the case?

CP: Perhaps the most important element of cinema is in our understanding of a character. I was obsessed with Cristi’s daily life, his routine, in which he spends most of his time on his own. It was important to convey this sense of his loneliness. The long shots, the way he’s dressed – not wanting to be seen by the other characters – all feed into detailing this character, and how someone in this situation would conform to what the system requires.

IHS: Like the characters who debate their role in the 1989 revolution in 12:08 East of Bucharest, your new film also explores questions of interpretation, this time in terms of the letter and the spirit of the law.

CP: In the situation that the character is in, I think it’s hard to be yourself everyday. They are required to follow the letter of the law without thinking. The Chief (Vlad Ivanov, who played the abortionist in 4 Months, 3 Weeks & 2 Days), over time, has found his own way of coping with this. He has certitudes that have allowed him to see the world his way and he wants everyone, including Cristi, to support his way of thinking.

POLICE, ADJECTIVE by CORNELIU PORUMBOIU
opening on 1 October 2010 at Curzon MayfairRenoir and Richmond
Romania, 2009, 113 mins. Cast: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Irina Saulescu, Ion Stoica, Marian Ghenea
One of the most critically acclaimed films of the year and a double prize-winner at Cannes 2009,Police, Adjective is the new whip-smart, mordant comedy from Corneliu Porumboiu (12:08 East of Bucharest). Cristi (Dragos Bucur) is an undercover cop who undergoes a crisis of conscience when he is pressured to arrest a teenager who offers hash to classmates. Not wanting to ruin the life of a young man he considers merely irresponsible, Cristi must either allow the arrest to be a burden on his conscience, or face censure by his superior (Vlad Ivanov, 4 Months, 3 Weeks & 2 Days), for whom the word ‘conscience’ has an entirely different meaning.

11 septembrie 2001

septembrie 12th, 2010

Noua ani de la atacul asupra World Trade Center -New York -SUA. Aproape 3000 de victime in atentatele  comise de militanti islamisti. Doua avioane au lovit WTC, unul  o aripa a Pentagonului si altul s-a prabusit in alta parte (Pennsylvania).

Venem din vacanta Turcia-Kusadasi. Am ajuns  dimineata  dupa ce am calatorit toata noaptea cu autocarul. Cateva ore de somn. Trezit in jurul amiezii si imaginile  celor doua turnuri  gemene sfartecate  erau pe toate posturile de televiziune. M-am uitat si n-am spus nimic. Nu ma mai exteriorizez de mult. Si in noaptea de  21-22 decembrie/89  si in ziua de 22 decembrie/89 mi-am infranat  orice elan si expansiune. Ma gandeam ca nu are rost sa ma bucur de pomana. Daca totul nu este decat o incercare si  toate vor reveni?

Vedeam acum  dezastrul si-l consumam in tacere. Era un atac in centrul celui mai mare oras al lumii,asupra celei mai dezvoltate  tari a lumii. Asupra unei civilizatii. Buna, rea, este civilizatia din care facem parte. De catre o alta civilizatie.

O sfidare si o  uluiala fara cusur. Americanii erau socati  si nu le venea sa creada ca lor li se poate intampla asa ceva. Nici in gandurile cele mai negre nu s-au vazut in postura de tara atacata.

Cineva spunea ca 9/11 sau 11.09.2001 este inceputul secolului XX cum atentatul de la Sarajevo  a fost inceputul  secolului XX.

Dupa aceste doua evenimente nimic nu a mai fost ca inainte. Suna frumos, rotund. Sigur ca multe in ceea ce priveste abordarea de securitate si politica s-au schimbat dupa ele. Dar sa spui ca totul   a fost luat  de la zero mi se pare cam mult si  este doar o expresie  ce suna bine.

In alte zone  ale lumii  au urmat, dupa aceste atentate,  interventii ale  SUA. Si ele soldate cu multi morti. Razboi  pentru razboi. Ele, razboaiele, nu se sfarsesc niciodata.

A fost o sfidare, un avertisment al lumii islamice catre o alta lume,  occidentala. Razboiul lumilor va continua. A lumilor sau a doua civilizatii mari care-si cauta una in dauna celeilalte suprematia, care nu  se mai suporta una in rol de invingator si alta de supus.

Expulzarea imigranților romi din Franța e ‘ilegală’

septembrie 12th, 2010
London, 9 September 2010
The Equal Rights Trust (ERT) calls on the government of France to adhere to the European Parliament Resolution dated 9 September 2010 and immediately halt the process of “voluntary deportation” of Roma immigrants residing in the country. ERT – also concerned by the news that the Italian authorities too have resumed dismantling Roma camps – calls on the European Commission to adopt a Roma strategy which would ensure equal rights for the Roma in a manner which respects them as European citizens.

The present wave of expulsions from France began on 19 August 2010, and within two weeks, approximately 1000 Roma had been deported and 128 Roma camps dismantled. ERT condemns this discriminatory action by the French authorities which is in clear contravention of France’s obligations under international and European law.

Racial Discrimination
– Article 18 of the EC Treaty and Directive 2004/38/EC (Freedom of Movement Directive) protect the freedom of movement and the right of migrant European Union citizens to reside in other EU member states, while Article 18 of the Treaty on the Functioning of the European Union enshrines the right to non-discrimination on grounds of nationality. Consequently, member states may only distinguish between their own nationals and other EU citizens if such distinction is both permitted by legislation and satisfies the test of proportionality.

Under the Treaty of Accession EU member states are permitted to place some restrictions on Romanian and Bulgarian citizens’ right to residence in their territory. However, a law or policy which singles out for less favourable treatment one ethnic group within a European nationality – in this case, citizens of Romania and Bulgaria of Romani ethnic origin residing in France – is strongly prohibited and constitutes a clear case of race discrimination in violation of Articles 2(1) and 26 of the International Covenant on Civil and Political Rights, Article 2(1) of the International Convention on the Elimination of all forms of Racial Discrimination, Article 19 of the Treaty on the Functioning of the European Union and Directive 2000/43/EC (Race Equality Directive).

Collective Expulsion – The actions of the French authorities also violate the legal prohibition on collective expulsion under Article 4 of Protocol 4 to the European Convention on Human Rights. This provision has been interpreted by the European Court of Human Rights as “any measure compelling aliens, as a group, to leave a country, except where such a measure is taken on the basis of a reasonable and objective examination of the particular case of each individual alien of the group”(Conka v. Belgium, Application no. 51564/99, Para 59). Consequently, collective expulsions are prohibited under European law, including in cases where such measures are targeted solely against those who have overstayed the three month residency period allowed under the Freedom of Movement Directive and have failed to register with local authorities.

Alleged “Voluntary” Nature of Deportations – ERT also questions the “voluntary” nature of the deportations. The cash incentive of 300 Euro for each adult and 100 Euro for each child deported “voluntarily” does not mask instances of rough policing, destruction of Roma homes and the confiscation of identity papers by those managing the deportation process. Such treatment casts severe doubt upon the “voluntary” nature of the deportations. By representing the deportations as “voluntary”, the French authorities appear to have attempted to circumvent rules of due process. Consequently, the Roma have been stripped of their legal right to be given reasons for their deportation, and the right of appeal.

Finally, ERT is also concerned that the ongoing deportations are merely one extreme manifestation of a wider xenophobic and discriminatory trend in French policy. The deportations follow a proposal made by President Nicolas Sarkozy on 30 July 2010 to strip “French citizens of foreign origin” of their nationality as punishment for violent crimes committed against law enforcement officers. If passed into law, this proposal would violate Article 1 of the French Constitution as well as France’s obligations under European and international law, and may also contravene France’s treaty obligation to prevent statelessness.

Arderea Coranului e o stupiditate religioasă, dar nu e singura

septembrie 12th, 2010

Pastorul Terry Jones de la mica congregație protestantă din Gainesville, Florida, s-a răzgândit (deocamdată) și nu a mai purces la arderea Coranului pe 11 septembrie, data la care, cu nouă ani în urmă, 19 fundamentaliști musulmani spălați pe creier de Osama Bin Laden au ucis în Statele Unite – la New York, Washington DC și în Pennsylvania – circa 3000 de cetățeni pașnici de multe naționalități și religii.

Pentru sus-numitul pastor Coranul trebuie ars deoarece ar fi plin de minciuni și i-ar incita pe musulmani la ură și violență. El înțelegea astfel să protesteze împotriva amplasării unei moschei la “Ground Zero” – locul din New York unde au fost cele două turnuri gemene WTC distruse pe 11 septembrie 2001.

Pastorul Jones recunoaște că nu are niciun fel de experiență a Coranului (adică nu a citit un rând din această carte), dar că acesta este “rău” deoarece ar îmbrățișa altceva decât cuvântul lui Dumnezeu.

Reacțiile n-au întârziat să apară, majoritatea de condamnare și îngrijorare.Președintele Barack Obama și comandantul militar american în Afganistan, generalul David Petraeus, au trecut mai departe de condamnarea fanatismului religios și au avertizat că un astfel de gest ar pune în pericol siguranța cetățenilor americani, fie ei civili sau militari, făcând din ei ținte ale extremiștilor musulmani. Președintele Obama a adăugat că arderea Coranului ar fi un bun agent de recrutare pentru organizația extremist-islamistă internațională Al Qaeda.

Este evident că pastorul Jones este un bigot îngust la minte (și după relatările presei un individ mai puțin cinstit în ceea ce privește finanțele – eufemistic vorbind), care nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă că islamul, ca și creștinismul și iudaismul se trag dintr-o rădăcină comună, fiind numite religii avraamice, după patriarhul venerat atât de evrei și arabi ca strămoș comun, dar și de creștini.

Coranul este considerat de musulmani cuvântul lui Dumnezeu revelat prin profetul Mahomet în secolul al VII-lea după Isus Hristos în peninsula Arabică. Profanarea sa este considerată un act extrem de grav, pedepsibil cu moartea.

Veți spune că Statele Unite sunt un stat democratic și laic și că astfel de proteste sunt perfect legitime. Mai mult cedarea în fața amenințărilor lumii musulmane, cum s-a întâmplat cu caricaturile profetului Mahomed dintr-o revistă daneză nu reprezintă altceva decât slăbiciune în fața unui șantaj.

Se poate, numai că în cazul pastorului Jones e vorba de un gest de ignoranță din partea unui cleric provincial american. Dar nu e singurul. Președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, cel căruia îi lipsește o doagă (cel puțin), a profitat de ocazie și a spus că acesta este un complot sionist (ce altceva putea fi?) împotriva învățăturilor tuturor profeților lui Dumnezeu (?!)…

În Afganistan a fost organizată o demonstrație de protest în fața unei baze NATO și mai mulți șefi de state musulmane, în frunte cu liderul celui mai populat stat majoritar musulman, președintele Indoneziei,  Susilo Bambang Yudhoyono, au atras atenția asupra gravelor consecințe ce le-ar avea arderea Coranului de către pastorul Jones.

Poate că musulmanii ar trebui la rândul lor să se întrebe dacă modul în care îi tratează ei pe cei de alte religii, nu doar creștini sau evrei, este acceptabil. Ar fi bine dacă ar reflecta la faptul că musulmanii din statele democratice, laice, din Europa, America și Oceania, se bucură de o libertate religioasă incomparabil mai mare decât se bucură non-musulmanii în majoritatea statelor musulmane.

Ar trebui aceeași musulmani să reflecteze la arsul în public al unor simboluri, ce-i drept laice, precum drapele americane, britanice sau israeliene sau al unor cărți precum Versetele satanice ale lui Salman Rushdie și să se întrebe dacă astfel de gesturi imbecile nu sunt la fel de ofensatoare pentru alții precum arderea Coranului pentru ei.

Dar la capitolul intoleranță musulmanii nu dețin monopolul. Fundamentaliștii creștini, mai ales din Statele Unite și Africa, dar numai, tună și fulgeră împotriva a orice contravine literei biblice și a spiritului literalist în care citesc ei acest text. Astfel de fundamentalism a început să-și ridice glasul și în România și Republica Moldova, cu miasme rasiste, xenofobe, antisemite (un evreu cumsecade e un evreu care se convertește la creștinism ca să răscumpere păcatele strămoșilor care l-au ucis pe evreul Isus) și homofobe. Nici evreii ultra-religioși nu sunt mai breji, în separatismul lor plin de dispreț nu doar pentru ne-evrei ci și pentru evreii ne-religioși.

Așa încât, e ușor să-l blamăm pe ignorantul pastor din Florida, dar nu e singurul de acest fel. Destui creștini, musulmani și evrei (religiile monoteiste avraamice au un cvasi-monopol asupra intoleranței religioase) se comportă într-un mod la fel de stupid, chiar dacă nu întotdeauna la fel de vizibil, ca acest cleric obtuz, făcând lumea asta nu una mai bună, ci una mai rea, dominată de ură și intoleranță. Ar fi timpul să-și practice religia în particular și mai ales să nu ne mai dea lecții de moralitate. Prea multe milioane de oameni au murit de-a lungul mileniilor datorită religiei ca să mai aibă vreo relevanță diatribele lor.

Cum am devenit jidan (2)

septembrie 12th, 2010

De-a lungul adolescentei am trecut prin trei licee. Intr-a X -a am ajuns la Liceul Lazar, in clasa speciala de matematica, unde fusesera adunati elevi din citeva scoli bucurestene. Acolo am intilnit multi colegi evrei, majoritatea cu nume romanesti, dar subiectul evreitatii nu se discuta. Banuiam ca primisera acelasi imbold, din partea parintilor, sa se straduiasca mai mult decit altii.

Eu insa eram atras de literatura, de teatru, participam la recitaluri Sorescu, Baudelaire, Prevert, desi ma descurcam destul de bine si aveam profesori buni, nu ma pasiona matematica si am parasit clasa speciala dupa numai un an.

Unii prieteni evrei, din scoala elementara, plecasera deja spre Israel, sau ajunsesera pe alte meleaguri. Familia mea, desi insista cu cereri si memorii, primea refuzuri repetate, imi era clar ca vom ramine in Romania. De fapt, asta si doream, ma gindeam cu groaza ca, emigrind spre Israel, ar trebui sa renunt la limba romana, la literatura pe care o devoram, pentru a vorbi o alta limba, a-mi insusi o alta cultura, asiatica, departe de Europa, intr-o zona nisipoasa si, in imaginatia mea, intr-un desert spiritual.

Eram legat cu toate fibrele sufletului meu de cultura romana, adoram limba lui Minulescu, ma delectam cu ” Romania literara”, visam sa devin actor, sau regizor de teatru, nu pierdeam o premiera, sorbeam cu sete cartile de versuri si romanele care, la sfirsitul anilor 60, inundau librariile capitalei. Biblioteca din apartamentul nostru devenise neincapatoare, dar eu imprumutam carti si de la o biblioteca din cartier, cumparam Secolul 20, citeam tot ce-mi cadea in mina, iar cea mai mare desfatare era intilnirea cu colegii preocupati de literatura, sau participarea la cercuri culturale.

Simultan, ma inscrisesem la teatrul de amatori al Casei de Cultura Petofi Sandor, unde un actor de la Teatrul Mic, Constantin Dinescu, punea in scena “Mama” lui Karel Capek. La a doua lectura, regizorul a intrebat -”Sint printre voi jidani? Ca sa stiu ce bancuri pot sa fac!” Nu am raspuns, dar am parasit, fara nici o explicatie, trupa de amatori. Nu departe de mine era Teatrul Armatei, am facut o noua tentativa de a fi acceptat, insa, in prima zi, am auzit soptindu-se ceva relativ la evreul Solomon. Dar eu ma simteam atit de roman! Oare cautam cu luminarea tot ce era legat de evreime, de ceea ce nu voiam sa fiu? Si totusi, de ce rezonam la piesele lui Mihail Sebastian sau ale lui Max Frisch? Doar pentru ca aflasem de la tatal meu ca erau evrei?

Nas coroiat si pistrui

In acea perioada auzeam tot mai des notiunea de “minoritati nationale”. Curind am inceput sa realizez ca, orice efort as face, oricit de tare as cinta Hora Unirii, nu voi deveni urmas al Romei. Imi amintesc anii de influenta slava, apoi de latinitatea limbii, de “noi, romanii, ne tragem din Decebal”. Asadar si poporul roman era un amestec de etnii, iar limba romana un fluviu in care se varsau riuri din directii diferite. Atunci de ce oare voiam sa fiu considerat roman de cei din jurul meu? Priveam colegii evrei, parca li se citea originea pe figura, incercam sa le descopar nasul coroiat, fata pistruiata, buzele carnoase, spatele incovoiat… Iar numele erau atit de straine de neam, ce frumos sunau Eliade, Codreanu, Goga, Barbu, Paunescu, parca aveau in ele o doza de mindrie, pe cind Weiss, Meirovici, Friedmann, Moscovici faceau nota stridenta, amintind de tirg, nume tolerate si girbovite. Minoritate nationala… ce ascundeau aceste doua cuvinte?

Cred ca nu eram inca la liceu cind un coleg din ultima banca a facut o boroboata.

- Ijak, ridica-te!- a tunat profesorul de muzica. Esti ungur, Ijak? Daca te iau acusi pe ungureste, nu o sa stii pe unde sa-ti scoti camasa! Ce om luminat era profesorul de muzica! Intr-adevar un domn, manierat, ce i-a venit sa-i aminteasca originea maghiara?

Un alt profesor, de matematica, sever, dar foarte inteligent, a intrebat in clasa:

-Sint tigani pe-aici?

Il vad in fata ochilor si azi pe Dinca, ridicindu-se fisticit.

- A, oachesul asta nu e tigan, e roman de-ai nostri – a cautat sa o indrepte…

Asadar, nu erau doar evreii minoritari. Dar in spatele cuvintului ” boanghen” nu se ascundea atita dispret si ura, precum atunci cind auzeam “jidan”. In clasa, alaturi de evreii cocosati, era si un evreu inalt, cu spinarea dreapta, de fapt numai tatal lui Horia era evreu, mama era romanca, iar el mergea tantos, parca nu se temea ca ocupa locul altora. Ma imprietenisem cu Horia, dar o mustrare a lui imi suna si azi in urechi. Invatam, la istoria universala, despre Palestina. Citisem de citeva ori lectia si, cind s-au pus intrebari, am ridicat mina sa raspund, in mod automat, parca facindu-mi mie insumi in ciuda. Era vorba despre regele Solomon, tizul meu, nu mai era loc de confuzii, Palestina era locul din care proveneam, de unde, dupa doua mii de ani, ajunsesem, via Italia, Austria, Polonia, prin cai intortocheate, la Bucuresti. Dupa ora, Horia m-a apostrofat: – ce te impingeai sa vorbesti despre Palestina, erai ca micul jidan care vrea sa fie luat in seama. Pe buna dreptate ni se spune- jidanii la Palestina!

“Jidanii la Palestina”! Auzisem de citeva ori acest indemn, dar, daca acolo imi era locul, de ce familia mea nu primea autorizatia de plecare? Pe atunci am auzit, pentru prima oara, numele de Jakober. Era un evreu englez care se ocupa cu “traficul de evrei”. Am aflat ca, in schimbul unor sume exorbitante, platite de rude din strainatate, se permitea emigrarea, nu numai spre Israel, care, la rindul sau, “cumpara evrei”, pe cai diplomatice secrete. Se soptea, in casa, despre posibilitatea abordarii lui Jakober. Aceasta intilnire nu a avut loc niciodata, dar familia mea a cazut victima unei escrocherii. O actrita de la Teatrul National, Nora Serban, a pretins ca e in relatii apropiate cu un colonel de la pasapoarte, care, pentru multi bani, ar facilita plecarea. Ai mei si-au sacrificat economiile, au implicat si alte rude, care aveau actele depuse pentru emigrare, dar cind si-au dat seama ca totul e o farsa, era deja prea tirziu.

Egali, dar altfel

Eu nu realizam ca sederea mea in Romania era efemera, cred ca, in subconstient, imi doream ca parintii mei sa renunte la ambitia de a ajunge pe malul Mediteranei. E adevarat, auzeam deseori cuvintul “jidan”, nu neaparat la adresa mea. Prin anii liceului, parintii mei au avut citeva discutii serioase cu mine, relativ la etnie si speranta lor de a parasi Romania. Mi s-a vorbit depre antisemitism si putin despre Holocaust, despre pogromurile din Dorohoi si Iasi, despre legionari. Aceste lucruri nu le invatam la scoala, oare de ce se ascundeau? Nu lezau cu nimic “spiritul comunist”, in care voia statul sa fim crescuti, tara inflorea, se construia socialismul, de ce nu trebuia sa stim ce s-a intimplat in al doilea razboi mondial, doar Romania a “intors armele”, poporul s-a dezis de alianta cu Germania nazista, a dezvalui adevarul relativ la evreii asasinati si deportati ar fi fost cel mai normal lucru pentru un regim comunist, condus de Gheorghiu-Dej, sau Ceausescu, care se baza pe egalitate, care nu persecuta evreii, fie ei si minoritate nationala.

In afara de literatura, o alta pasiune a mea a fost, in acei ani, sportul. Desi ma atrageau fotbalul, atletismul, baschetul, am fost selectionat intr-o echipa de volei, la Clubul Sportiv Scolar. Eram destul de bun, dar aveam o problema, dusul de dupa meci, impreuna cu coechipierii mei. Spre deosebire de ei, eu eram circumcis. Nu toti evreii de virsta mea fusesera circumcisi, pentru ca era considerat un obicei pagin, o reminiscenta religioasa, care ar fi diferentiat evreii de ceilati. Iar multi evrei, dupa razboi, trecuti prin suferinte si maltratari, doreau sa fie la fel ca altii, departe de iudaism, de traditie, sa-si creasca progeniturile ca egali intre egali. Tatal meu, orbit de ideologia comunista, s-a opus, in ciuda insistentelor bunicii si mamei mele, sa fiu circumcis, nevrind sa-mi creze o “invaliditate” care sa ma marcheze psihic. Circumcizia, la evrei, se efectueaza in a saptea zi de la nastere, in caz ca nu survin complicatii medicale, e un “legamint” cu cel de sus, dar tatal meu, desi provenea dintr-o familie religioasa, rupsese orice relatie cu Dumnezeu, considerind ca, daca atotputernicul ar fi existat, nu ar fi permis cumplitul Holocaust, iar, in noua orinduire, fiul sau trebuia sa creasca roman intre romani.

Dar cine o putea intrece in siretenie pe bunica mea? Reusise ea sa salveze 13 din familia ei, in Transnistria, dindu-se drept mare ghicitoare in carti, “vrajitoare”, povestind aiureli soldatilor romani, care se temeau de prezicerile ei. La virsta de doi ani, m-a rapit, m-a dus la Dorohoi, unde un var al ei, chirurg, a executat delicata interventie.

Asadar eram circumcis, eram altfel decit cei din jurul meu, ceea ce m-a facut sa imi ascund nudul de coechipieri. Cautam diferite motive sa intirzii la dus, intram cind ceilalti se pregateau de plecare si, nu de putine ori, m-am intors acasa murdar, pretextind graba, sau igiena precara din vestiare. Dar, intr-o zi, dupa o confruntare grea, in care fusesem cel mai bun, am simtit ca pot sa intru la dus impreuna cu ceilalti, fara rusine, dovedisem ca nu le eram cu nimic inferior, ca eram un invingator. Am fost privit cu surprindere de colegi, eram “alfel”, dar nu am auzit nici o remarca.

Confuz si antisemit

In anii adolescentei, hormonii incepusera sa o ia razna, “fugeam dupa fete”. Cred ca la 12 ani faceam deja curte ( tachinind-o) unei frumoase colege (Ah, Lory!), pe care, de curind, am reintilnit-o virtual, ea locuind in USA. Interesant e ca ne-am amintit amindoi despre un episod timpuriu, cind, la deschiderea anului scolar, au venit de la “Scinteia Tineretului” sa fotografieze pionierii fruntasi. Pe atunci eram premiantul clasei, dar ea a fost preferata, dupa ce mi-am spus numele si s-a aflat ca sint fiu de medici. Poate ca, intr-adevar, nu eram suficient de fotogenic, nu neaparat numele a influentat, dar…

Desi din societatea parintilor mei nu lipseau evreii cu fiice aratoase, prezenta lor nu ma incita, cautam fete cu nume neaose, si, desi am cunoscut vreo doua evreice, foarte gingase si apetisante, refuzam un contact prea “intim”, nu cultivam aceste prietenii, voiam sa am o “gagica” romanca, nasul cirn, parul ca pana corbului, ten de marmura, cu spatele drept, nu o roscovana, cu par cret si pistrui, nu o evreica cu nas coroiat. Realizam ca ma lasam prada stereotipului antisemit, care sustinea ideea fizionomiei iudaice, ca devenisem alergic la propria mea etnie. Uneori ma izolam, trist, in Cismigiul copilariei mele si ma intrebam daca nu devin eu insumi antisemit. Imi refuzam raspunsul, ma inselam singur ca asta e gustul meu, tipul de fata care ma atrage, fara legatura cu originea.

Dar stiam, totodata, ca orice evreica mi-ar fi vorbit despre reuniunile de la comunitate, s-ar fi ciocnit de impotrivirea mea si ar fi fost ultima noastra intilnire.

Pe la 16 ani am reusit sa o gasesc, exact dupa dorintele mele. Avea parul negru, ochii ii scaparau, era superba, corp de vis, cam suparacioasa si banuitoare, dar plina de farmec, si, pe deasupra, un nume exceptional, Cristiana Dumitrescu. Ce putea fi mai romanesc, mai romantic? Legatura a durat citeva luni, avea doar 14 ani, dar amindoi tinem minte sarutarile din Cismigiu. Pe Cristiana am revazut-o, dupa citiva ani, intimplator, in Israel, nu avusesem habar ca era evreica si ca se numea Iris Stern.

Itzhak si Haim

Cred ca alergia mea la etnia evreiasca a primit primul soc intr-o seara, cind tatal meu asculta la radio Kol Israel, emisiunea in limba romana. Era dupa razboiul de sase zile (1967), cind am auzit ca seful statului major, Itzhak Rabin, a fost inlocuit cu Haim Bar-Lev. Asadar existau, in Israel, in  tara evreilor, generali cu numele Itzhak si Haim, la fel ca cei din bancurile cu jidani fricosi, ba mai mult, ei au condus o armata puternica, invingind trei tari arabe, in numai sase zile. Poate ca, intr-adevar, menirea mea era sa ajung in Palestina, unde cuvintul jidan nu ar avea o conotatie negativa, iar eu ma voi debarasa de eticheta de minoritar.

In 21 ianuarie 1970, exact la 29 de ani de la Pogromul din Bucuresti, familia Solomon, compusa din tatal si mama mea, bunica si motanul Gri-Gri ( evreu si el, prin adoptie), inarmata cu pasapoarte fara cetatenie, pleca de pe aeroportul Baneasa, spre Tara Fagaduintei.

in nr. viitor – Cum am devenit israelian )

Axa “CSI-Biserica Ortodoxă Rusă” din nou la Chișinău?

septembrie 12th, 2010

Ofertele electorale inaintate de ex-seful serviciilor secrete si mai nou prietenul Bisericii Ortodoxe Ruse, Valeriu Pasat, pot conduce la inapoierea tarii cu cel putin zece ani.

Obiectivele perimate si alterate punctate de liderul Partidului Umanist din Moldova (PUM) coincid in mare parte cu ceea ce propunea PCRM in 2000, dar la care acesta a renuntat peste 1-2 ani dupa instalarea la putere. In conditiile unei crize de idei lucrative si proiecte fezabile, ”umanistii” lui Pasat readuc in discutie proiecte vechi abandonate de unii actori politic, totodata, efectuand o interventie in terenul ideatic-electoral al formatiunilor, aflate diametral opus fata de actuala guvernare.  Ca si alti oponenti ai Aliantei pentru Integrare Europeana, Pasat a folosit ”caderea” referendumului constitutional ca un moment convenabil pentru a insufla viata in fragmente din viitorul program electoral al PUM. Astfel, dintr-o stare inerta in campania electorala pentru referendum, formatiunea lui Pasat a trecut intr-o faza mai dinamica. In goana dupa preferintele electorale, initiativa timpurie a PUM evidentiaza pregatirea acesteia pentru a se lansa plenar in ”dezbaterile politice”, nu inainte de a stabili “coordonatele” sale politice.

Principalii piloni ai programului si campaniei electorale ale PUM-ului lui Pasat pentru alegerile parlamentare anticipate din noiembrie 2010, sunt de sorginte estica si implica sub orice aspect factorul rusesc:
• Limba rusa si promisiunea de a o face limba de stat fac parte din aceasta increngatura de retete electorale. Desi, cu intelegerea ca repeta mesajul PSD-ului rusolingv si pro-comunist, Pasat a facut primul pas pentru demarcarea electoratului, pe care se va bizui in mod prioritar. Pentru a facilita comercializarea ofertei sale electorale, PUM leaga functionarea limbii ruse ca una de stat cu posibilitatea de a solutiona conflictul transnistrean, problema care nici pe departe nu consta in setul de limbi de stat pe care le arE R. Moldova. Bazandu-se pe impactul produs de propaganda anti-romaneasca a comunistilor (inclusiv pe perioada pregatirilor pentru referendum), demersul lui Pasat intrevede o alternativa opusa asa numitului proces de “romanizare”, care in opinia grupurilor etnice si a administratiei de la Tiraspol are loc in tara. Aceasta poate trezi un soi de gelozie din partea PSD, care a si-ar fi dorit sa ramana “pionier” in promovarea limbii ruse, monopolizand asupra curentului etnic alolingv, mai ales dupa ce autoritatile nationale au cerut introducerea subtitrelor in lima romana in cinematografele din RM, aflate in proprietatea lui Selin.

• Adancirea integrarii in CSI si aderarea la Uniunea Vamala Rusia-Belarus-Kazahstan ilustreaza aspectul politicii externe proiectate pentru R. Moldova de catre echipa lui Pasat. Spre deosebire de PCRM-ul din 2000, PUM-ul se indeparteaza de Uniunea statala Rusia-Belarus, pledand in faza urmatoare pentru o “uniune politica” in cadrul CSI,  dupa modelul Uniunii Europene, la care sa participe si statul moldovenesc. Evocarea unor asemenea intentii denota un nivel inalt de absurditate si de artificialitate propriu programului electoral elaborat de PUM. Nici CSI si nici Uniunea Vamala constituita cu intarziere in luna iulie curent nu si-au demonstrat eficienta. Comunitatea Statelor Independente functioneaza la nivelul relatiilor bilaterale dintre state si mai putin ca un sistem conjugat de relatii interstatale. Esenta organizationala a CSI nu poate fi comparata cu cea a UE, care isi asigura viabilitatea datorita principiilor de cooperare, suveranitate delegata, solidaritate si coeziune etc. Platitudinea perspectivelor propuse de Pasat decurge si din faptul ca nici in perioada comunistilor ”pro-estici” nu s-a reusit aprofundarea integrarii R. Moldova in structurile CSI, deoarece insasi organizatia stagneaza, fiind perturbata de diversele divergente bilaterale care scanteiaza intre statele membre. Presedintia R. Moldova in majoritatea structurilor de baza ale CSI in 2009 a demonstrat ineficienta practica a participarii la aceasta organizatie, ale carei acorduri interne fie raman in faza de ratificare si semnare sau se impotmolesc in momentul implementarii. Totalmente eronata este convingerea ca RM poate adera la Uniunea Vamala Belarus-Rusia-Kazahstan. Circumstantele geografice, politice si chiar economice fac imposibila si improbabila asemenea evolutie. Or, fara aderarea Ucrainei (in prezent, indiferenta fata de uniunea data) conexiunea geografica/teritoriala a Moldovei cu spatiul vamal comun “al celor trei” nu poate avea loc. Mai mult decat atat, pentru a pasi pragul acestei organizatii este practic obligatorie participarea plenara a Moldovei la Сomunitatea Economica Euroasiatica (ЕврАзЭс), unde aceasta detine deocamdata statutul de observator alaturi de Ucraina si Armenia. Problema geografica sta la baza acestor obstacole, dar mai este inca una despre care reprezentantii PUM uita sa spuna fie pentru ca nu cunosc, fie ca ascund adevarul. Or, statutul de mebru in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) de care beneficiaza RM inca din 2001 este practic incompatibil cu prevederile severe ale zonei vamale. Nici macar Kirgizstanul nu poate convinge conducerile Rusiei si Kazahstanului sa fie admisa, pentru ca fiind membru OMC aceasta este penetrata lejer de produsele tarilor din aceasta organizatie (cum ar fi China), gratie absentei taxelor vamale, creand pericole pentru producatorii si pietele ruso-kazahe. Prin urmare, falimentara din start, prin propunerea sa Pasat incearca sa se apropie de populatia atasata pozitiv fata de organizatiile regionale de textura ruseasca.

• Invocarea fratiei cu Biserica Ortodoxa Rusa (BOR) si mentinerea R. Moldova in spatiul religios subordonat Patriarhiei de la Moscova urmareste diversificarea electoratului PUM, de la categorii etnice si pro-ruse pana la grupuri apolitice religioase, cunoscute pentru legaturile lor puternice cu spatiul crestin-ortodox slav. In acest fel, Pasat intentioneaza sa organizeze “batalioane de credinciosi”, ascultatori si receptivi la mesajele subtile emise de Mitropolia Moldovei, reprezentanta oficiala a BOR in R. Moldova. In acest sens, Pasat primit anumite garantii, dupa ce a fost binecuvantat si sustinut de Mitropolitul Vladimir cu mult inainte de referendumul constitutional. Pentru a-si umaniza mesajul, PUM invioreaza atentia publicului la nevoia studierii obligatorii a “bazei ortodoxiei” in institutiile pre-universitare, pastrand continuitatea campaniei demarate in vara acestui an si s-a soldat cu esec. Chiar daca premierul Filat l-a deposedat de acest mesaj, introducand incepand cu septembrie un obiect “religios” facultativ, Pasat doreste sa accentueze necesitate studierii exclusive a “ortodoxiei”, dar si propria contributia pentru la ”spirtualizarea crestin-ortodoxa” a spatiului educational autohton, contand pe sprijinul acelor paturi de electorat care se impotrivesc activitatii educationale realizate de alte reprezentante religioase, decat cele administrate direct de Mitropolia Moldovei si BOR.
Pozitia anacronica a formatiunii lui Pasat intra in contradictie cu procesele de integrare europeana care se desfasoara activ in R. Moldova si in intreaga regiune, mai ales dupa schimbarile politice interne si dupa lansarea Parteneriatului Estic de catre UE, in mai 2009.

Reiesind din faptul ca se suprapun cu PCRM si acolitii acestuia, PUM si Pasat vor infrunta greutati pentru a-si atrage alegatori. Totodata, exista posibilitatea ca acestea sa inregistreze anumite succese in randul votantilor indecisi, care cuprind si crestini-ortodocsi conservativi, anterior dezinteresati de procesele politice.

Chiar daca ipotetic, PUM spera sa se strecoare in legislativ dupa scrutinul din 21 noiembrie 2010, acesta va fi nevoit sa coabiteze si chiar sa se alieze cu PCRM si alte partide cu viziuni pro-ruse, indiferent de faptul ca Voronin va fi sau nu la conducerea PCRM. Pentru a contrabalansa aripa fortelor pro-europene, la sugestia fetelor bisericesti de la Moscova, consultate si de “cardinalii de la Kremlin”, Pasat va fi obligat sa puna umar unei coalitii pro-ruse in noul Parlament de la Chisinau.

IERUSALIM

septembrie 12th, 2010

Izgonirea din Europa

septembrie 12th, 2010

Falsul pictorRecent o buna prietena americanca s-a intors din concediul petrecut in Italia. La Venetia si la Roma a fost surprinsa de afluenta de cetateni veniti din Romania.

Doar ca simplu turist de cateva zile s-a confruntat cu cateva momente nu dintre cele mai placute.

Nu departe de Fontana Treviso un grup de copii cersetori s-au napustit sa-i smulga ceasul de la mana. Nu au reusit din cauza unui grup de carabinieri aflati apropiere.

La Venetia un pretins pictor si artist plastic cu un sevalet si culori vinde cateva picturi pretinzand ca sunt reale si executate de el insusi. Niste falsuri la infograf si cu semnatura comerciantului deghizat se vand la pretul de 100 euro.

Cartela telefonica achzitionata in Italia

O a treia surpriza romaneasca a fost achizitionarea catorva cartele telefonice ale caror coduri nu functionau…
Amica mi-a marturisit ca a avut impresia unei calatorii in Romania. Nu condamna bietii imigranti fortati sa se descurce intr-o Europa costisitoare si greu de digerat, unde portile integrarii sunt inaccesibile, ci intreaga legislatie italiana ori franceza ce se limiteaza la solutia expulzarii.

Un cetatean esteuropean nu va ajunge nicicand la statutul social-politic al celui occidental. In pofida criticilor aduse Americii de Nord imigrantii odata admisi ca rezidenti permanenti au toate sansele sa devina in 3 si 5 ani cetateni ai continentului de adoptie.

Carabinierii din ce in ce mai prezenti in pietele italiene din pricina delictelor

Schimbarea degeaba

septembrie 12th, 2010

Vasăzică, remanierea îndelung anunţată cu surle şi trâmbiţe s-a făcut. Au plecat şase miniştri, au venit alţi şase. E bine, e rău? Din păcate, nu ne-au fost oferite elementele necesare pentru a judeca.

În iunie, preşedintele Băsescu le spunea membrilor PDL: „La 1 septembrie se trage linie şi se face evaluarea Cabinetului”. Linie s-a tras, dar evaluarea nu s-a făcut. Sau, în măsura în care s-a făcut, concluzia pare să fi fost cea exprimată de acelaşi preşedinte în discursul de învestire a noilor miniştri: „Eu vreau să le mulţumesc tuturor celor şase miniştri pentru apartenenţa la această echipă sacrificată de la bun început pe situaţia economică dificilă creată de criza globală”. De ce a fost schimbat ministrul Comunicaţiilor, cel care promitea, cu câteva zile înainte, că dacă până pe 25 septembrie nu pune la punct sistemul electronic de depunere a declaraţiilor de venit şi plată a taxelor îşi dă demisia? De ce a fost schimbat Berceanu, şi Blaga nu? De ce Videanu da, şi Udrea nu? Înţelegem că cei şase au fost eliminaţi din Guvern doar pentru că obosiseră sau pentru a primi noi însărcinări, conform principiului rotaţiei cadrelor binecunoscut celor care au trăit vremurile atotputerniciei partidului-stat (ca, de altfel, şi formula înlocuirii „la cerere”, care face parte din aceeaşi recuzită retorică).

Într-un stat democratic, m-aş fi aşteptat ca analiza activităţii membrilor Guvernului să fie una publică, făcută în faţa Parlamentului. Executivul este echivalentul echipei manageriale a unei companii. Când bilanţul este dezastruos şi, în loc să plătească dividende, aşa cum se angajase, firma cere acţionarilor să mai aducă bani de acasă, managementul este chemat să dea explicaţii reprezentanţilor acţionarilor, care decid dacă îl mai menţin în funcţie sau nu. Dacă o asemenea explicaţie a existat, ea a fost prezentată doar patronului întruchipat (în mod fraudulos) de către şeful statului. Noi, cei care plătim, nu merităm să pătrundem aceste taine. Că cele nouă luni de guvernare a Cabinetului Boc nu au adus românilor nimic bun, mi se pare o evidenţă. Asta e însă cea mai bună Românie posibilă – este concluzia ce se desprinde din acelaşi discurs prezidenţial: „Nici o clipă nu accept ideea – pentru că nu corespunde realităţii – că Guvernul n-ar fi făcut ce trebuie în perioadă de criză”. Dacă-i aşa, de ce era atât de furios şi ameninţător şeful statului în iunie, la întâlnirea de la Snagov? S-a realizat între timp reforma aparatului administrativ? Au fost absorbite fonduri europene într-o măsură mulţumitoare? Au dispărut „salariile nesimţite”? În general, merge România pe un drum bun?

Când schimbi ceva sau pe cineva, o faci, de regulă, pentru ca lucrurile să meargă mai bine. În săptămâna scursă de la anunţarea remanierii, am tot căutat declaraţii ale miniştrilor numiţi prin care aceştia să ne spună de ce au acceptat portofoliile respective, cu alte cuvinte ce au ei de gând să facă altfel decât cei care le deţinuseră până ieri. Aşteptare zadarnică, toţi au făcut declaraţii formale, că vor continua reforma începută de predecesori etc., etc. Noul ministru al Comunicaţiilor a anunţat, şi el, că va realiza mult visatul ghişeu virtual, dar… numai pentru contribuabilii mari şi mijlocii. Asta înseamnă că lucrurile vor merge în continuare ca şi până acum, adică prost.

Aşadar, remanierea nu s-a făcut în interesul nostru, ci al lor. Conştienţi că fiecare schimbare de figuri aduce o oarecare ameliorare a aprecierii din partea electoratului, aşa cum producătorii de bere ieftină ştiu că schimbarea ambalajului aduce produsul lor, pe termen scurt, în graţiile cumpărătorilor, mai-marii din PDL speră, probabil, să îndulcească abrupta pantă descendentă descrisă de sondajele din ultimele luni. Altfel spus, am asistat doar la un fel de sacrificiu ritual al câtorva figuri marcante din partid pe altarul scorului electoral. Până la urmă, un efort inutil, căci consumatorul îmbiat de noua formă a sticlei constată cu uşurinţă gustul sălciu-acrişor al produsului, după care îl abandonează definitiv. Există şi ipoteza, vehiculată prin diverse medii de comunicare, a unor lupte între diverse grupări din interiorul partidului. Nu am detalii, nu mă pricep la subiect, dar nici nu mi-e clar cine ar fi învingătorii: cei care au ieşit sau cei care au rămas? Mă tem însă că ştiu cine sunt învinşii: noi, contribuabilii.

P.S. Unul dintre vecinii mei are încredere în guvernul care ne conduce. Când l-a auzit pe prim-ministru că ne va răsplăti cu procente din bonurile fiscale pe care le strângem, s-a pus pe treabă, cu spirit civic. A strâns deja doi saci. Mă roagă să-i spun unde să se prezinte cu ele. Are cineva o idee?

Articol reluat din Romania libera cu acordul autorului

Sfârșitul calvarului de la Bogdanovka – o supraviețuitoare a Holocaustului antonescian se destăinuie (III)

septembrie 12th, 2010

Esther Golbelman este una dintre puținele evreice supraviețuitoare ale lagărului morții de la Bogdanovka, unde sub administrația românească a regimului Antonescu au fost uciși între 1941 și 1944 între 43000 și 48000 de evrei din Odesa, Transnistria și Basarabia. În acest ultim fragment din cartea Soniei Palty, Evrei, treceți Nistrul! , Esther Golbelman, care avea 14 ani când a fost deportată, povestește cum a luat sfârșit calvarul ei.

Supraviețuitori, foamete, cadavre

În râpa de lângă Bug mai fumegau cadavrele evreilor uciși… O suta douăzeci am rămas în viață…

În luna martie ne-au mutat sus, în sovhoz, într-una dintre clădiri. Eram plini de păduchi, bolnavi, epuizați și mai ales traumatizați. Mie mi-au tăiat pielea ghetelor, de pe picioarele degerate. Cei patru, cinci copii rămași în viață au fost îngrijiti de cei maturi.

Încercam să realizăm o apropiere sufletească între oameni complet străini, dar legați de aceeași cruntă suferință. Oameni rămași singuri, după ce au pierdut tot ce le era drag, în acea râpă pe malul Bugului, ascunsă de privirile trecătorilor de păduricea de mesteceni.

Ne potoleam foamea cu ce găseam în câmpul din jurul sovhozului. Cartofii nu mai așteptam să-i fierb sau să-i coc, îi mâncam cruzi. Tot atunci am mâncat și sfeclă albă, crudă. Era degerată, așa că era mai “gustoasă”. Porumbul de pe știuleții degerați era pentru mine o “delicatesă”. Am învățat în acele zile să mă hrănesc cu orice îmi cădea în mână. Nimeni nu avea nimic. Toți încercau să se adapteze situației existente. Nu ne-au dat nici măcar paie ca să le așternem pe jos ca să ne fie mai cald.

În luna aprilie 1942, oficialitățile române temându-se că trupurile rămase necarbonizate, neîngropate în râpa din spatele pădurii de mesteacăn – din cauza căldurii – să nu provoace o epidemie de holeră, au decis “reîngroparea” evreilor uciși în iarnă.

Am fost scoși, din nou, la lucru. Am căpătat lopeți și târnăcoape. Sub supravegherea brigadierilor am început să dezgropăm cadavrele care apăruseră la suprafață. Pământul mai era încă înghețat. Târnăcoapele rupeau trupurile despuiate și spălate de zăpadă și ploile abundente căzute în ultimele săptămâni.

Alături de groapa din râpă, bărbații din ghetou au săpat o altă groapă adâncă. Transportam pe tărgi confecționate de noi bucăți din trupurile celor care au fost uciși.

Capete, picioare, mâini, hălci de carne. O imagine de coșmar. De fiecare dată mi se părea că recunosc “ceva” din trupurile celor dragi mie. La un moment dat am văzut un picior.

Eram sigură că era al mamei mele. Am izbucnit în plâns. Tremuram toată. Nu mai puteam lucra. Femeile din ghetou m-au înconjurat. Și ele treceau prin aceleași clipe de groază ca și mine. Fețele lor erau desfigurate.

– Fira… trebuie să continuăm… Lor nu le mai putem ajuta cu nimic… Nu e mama ta! Nu e nici fratele tau… Sunt însă… toți, toți ai noștri, dragi…

Am continuat să duc la groapă resturile de trup ale fraților mei, ale părinților mei,

ale prietenilor mei. Trebuia… Știam că nu le mai pot ajuta cu nimic.

Am terminat și această muncă de groază. Soarele încălzea pământul. A sosit primăvara. Trupurile îngropate sub stratul subțire de pământ se umflau de la căldură. Pământul se mișca…

Sfârșitul calvarului

Evreii supraviețuitori ai marelui măcel, rămași sus la cocinele de porci din Bogdanovka, au început să-și vindece rănile. Au început să se cunoască, să se împrietenească. Ne-am ales un brigadier, un om responsabil cu alimentarea noastră, cu ieșirea la lucru. Kopel era un evreu ucrainian voinic, a cărui întreagă familie a fost ucisă sub ochii lui. Era bun cu noi, copiii, avea grijă de oamenii lui.

Se ieșea la lucru în padure, la tăiatul copacilor. Noi, copiii, strângeam crengi, sortam lemnele. Femeile erau duse la cazarmă, la spălatul rufelor, la curățenie, la bucătărie. Cei ce lucrau căpătau câte 300 g de malai. În sfârșit, mâncam.

Într-una din zile a venit ordin de la comandatură ca toți cei bolnavi, inapți de lucru, să fie trimiși în ghetoul de la Ahmicetka. Se știa că de la Ahmicetka nu se scăpa ușor cu viață. Bântuia tifosul exantematic care ucidea ca și gloanțele jandarmilor. Nu era mâncare, nu erau încăperi de dormit, nu exista posibilitatea de a ne îngriji, curăța. Încă o data am fost salvată. Kopel i-a spus ofițerului român care venise să-i ia pe bolnavi că el nu are pe nimeni de dat. Că toți, inclusiv copiii, lucrează și sunt necesari. Nu știu de unde a mai luat Kopel bani și aur, dar ofițerul, bine șperțuit, a plecat de la noi.

În aprilie 1944, brigadierul nostru, Kopel, a venit sus în clădirea unde locuiam acum toți cei 120 și ne-a strigat: “Starostele de jos din sat ne-a spus că trebuie să fugim. Românii au început retragerea. O să ne omoare nemții. Rușii se apropie.”

Atunci i-am vazut pentru ultima dată pe dr. Weiss din Chilia, pe dr. Ackerman din Tighina, pe soția lui, Lia Ackerman, pe toți ceilalți. Cele trei-patru încăperi în care ne adăpostiserăm se goleau… Și eu am fugit… am fugit…

Procesul ucigașilor ucrainieni

La 24 februarie 1976 a avut loc la Domanovka procesul câtorva zeci de politiști ucrainieni, criminali de razboi.

Am plecat la Domanovka sa asist la proces. I-am recunoscut pe cea mai mare part dintre cei care au fost ucigașii de la Bogdanovka. Pe banca acuzaților lipseau – bineînțeles – jandarmii și ofițerii români, ofițerii nemți. Era acolo și cel care a lovit-o pe mama, cel care a tras în Avraham, cel care ne mâna spre groapa fumegândă, spre moarte, cei care au secerat mii, mii de vieți. Stăteau în boxa acuzaților. Judecătorii sovietici erau cutremurați. Rechizitoriul procurorului a fost aspru, dur. În boxa acuzaților ședeau bestii cu chip de oameni. Ascultau actul de acuzare, presărat cu date, multe date, cifre, statistici… citite de procurori și păreau interesați de ceea ce aflau, parcă era vorba de alți oameni și nu de ei.

În raionul Domanovka au fost uciși 116.000 de evrei. Evrei din Odessa, Basarabia și Bucovina. Au rămas în viață 600, adică 0,5% dintre toți evreii din Odessa și 1% dintre evreii aduși din Basarabia și Bucovina.

Acuzații din boxă erau: Iosif Gass, Vladimir Hipper, Alexandru Fonus, Ivan Kilwein, Florian Koch, Alex. Orghianov, Ivan Pastusenco, Ivan Fendenheimer, Piotr Schtolz, Karl Ebenal, Florian Ebenal etc.

Majoritatea erau ucrainieni de origine germană, care s-au prezentat voluntari armatei germane și apoi armatei române.

În proces au fost menționate câteva nume de ucrainieni care nu numai că nu au colaborat cu românii și nemții la toate crimele comise, dar au și salvat evrei de la moarte. Astfel Emilia Iosifovna Dukart și fiica ei Magda și-au pus viața în primejdie salvându-l de la moarte pe Victor Alexandrovici Leaghin (Korneev). Galina Kelem – prietena ilegalistului Sidorciuc – a salvat zeci de copii pe care i-a ținut ascunși în pivniță. Mulți dintre acești copii trăiesc azi în Israel, în Statele Unite, Canada.

Cei judecați la Domanovka pentru crimele comise la Bogdanovka au fost condamnați de către Tribunalul Sovietic la moarte. Pedeapsa a fost executată. Eu am părăsit orașul Domanovka cu un sentiment de profundă tristețe. Credeam că voi fi mai ușurată în durerea mea știind că o parte dintre ucigași și-a primit pedeapsa meritată! Dar, nu! Suferința a rămas aceeași. Moartea ticăloșilor nu mi-a ostoit durerea.

În urmă cu câțiva ani, înainte de a alia în Israel am plecat la Bogdanovka. Am simțit nevoia să revăd locurile unde mi-au fost uciși cei dragi. Am făcut un șoc. Râpa mai exista. De prin tufișuri, din malurile abrupte, din pământ ieșeau la vedere oase, oasele celor care au fost uciși. Albe, curate, spălate de ploi, zăpezi, uscate de soare și vânt. Am plâns amarnic…

Pământul de la Bogdanovka e îmbibat de sânge, sângele fraților noștri evrei. Mai suntem în viață câțiva… Mâine, poimâine valul uitării se va așterne și peste acești martiri asasinați numai pentru “vina” că s-au născut evrei… Și mâine poate, în lumea asta nebună, femeile vor naște și vor crește copii care au șansa să devină asasini fioroși sau victime nevinovate.

Depinde de diavolul sau îngerul din sufletele noastre.

Dar și de educație…

Tel Aviv, Iunie, 1988

Titlul și subtitlurile aparțin redacției.

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

Care e menirea revistei ACUM?

septembrie 12th, 2010

O cititoare care trăiește de peste 20 de ani la Londra (deci dinaintea prăbușirii regimului comunist din România) mi-a trimis recent următorul email:

Mi se pare o obsesie faptul ca fiecare numar al revistei voastre are editorialul axat pe aceeasi tema, ca si in titlul de astazi.  Este o coincidenta sau este subventionata revista voastra si trebuie sa cantati un anume refren? De fapt articolul din numarul trecut m-a deranjat cumva pt ca mi se pare obositor sa-i tot cautati si sa tot scrieti parerea celor care urasc Romania de acum sau din trecut si sa nu scrieti NICIODATA ceva pozitiv despre acea tara. Nu stiu pe cine serviti si pe cine vreti sa multumiti!…

Denigrarea neincetata este un act ieftin si fata de care nu am apreciere, sprijin si intelegere, ba chiar detest acest act.  Pe de alta parte, nu inteleg de ce ati intitulat revista “Acum”, cand este clar ca traiti in trecut si ca toate relatarile voastre (sau oricum majoritatea covarsitoare) se refera la comentarii (reale sau imaginare) din trecut. Poate mai apt ar fi fost titlul: “Candva”.

O precizare: nu era vorba de editorial, ci de articolul lui Vlad Solomon, “Când am devenit jidan”. Nu știu despre ce denigrare e vorba în articol și nu știu cine sunt cei care “urăsc România de acum sau din trecut”, dar tonul îmi aduce aminte de demascările de tip ceaușist, în care oricine nu era “pe linie” era considerat “denigrator”. Observați și obișnuita calomnie a “servirii contra plată”. Te-ai fi așteptat la mai mult din partea unei persoane care trăuiește de peste două decenii în Marea Britanie.

I-am răspuns persoanei respective că acuzațiile sale sunt insultătoare, la care am primit următoarul răspuns:

Ce pacat ca nu accepti critici constructive si obiective.  Eu ti-am explicat cum vad eu, “din afara”, continutul asa zisei reviste.  Iti multumesc ca nu imi vei mai trimite asemenea articole nepatriotice!

Deci calomniile și fanfaronadele patriotarde sunt “critici constructive și obiective”!!! I-am pus în vedere acestei persoane să-și ceară scuze pentru calomniile proferate la adresa revistei ACUM și a celor ce publică aici, dar răspunsul a fost pe linia celor dinainte:

Tu trebuie sa-ti ceri scuze romanilor care nu gandesc ca tine si care nu calomniaza necontenit tara si poporul din care se trag.

Este o insulta  la adresa celor ce gandesc si simt ca mine, sa lasi asa zisa revista sa fie folosita ca unealta de improscare cu noroi a neamului nostru.  Nu zic ca nu s-au comis erori in Romania, la fel ca in fiecare tara, dar sa ai o publicatie care se axeaza doar pe negativ, este rea vointa, prost gust si un atac calculat! Probabil ca publicatia se aseamana cu ceea ce inteleg ca se publica in “Catavencu”, dar ma asteptam la mai mult!

Este halucinant să citești astfel de rânduri. Mă întreb dacă această persoană de fapt înțelege ceva din ceea ce scriem noi, ceea ce este îngrijorător, dat fiind că revista ACUM este ușor de recunoscut pentru stilul direct și simplu alo articolelor pe care le conține.

Și aici ajung de fapt la întrebarea din titlu: care e menirea noastră? De ce suntem acuzați de cei care nu sunt de acord cu noi că suntem plătiți, că denigrăm țara și poporul, niște acuzații care sunt jenante în anul 2010, în condițiile unei societăți democratice în care buna credință și patriotismul se prezumă, până la proba contrarie?

Zic criticii noștri că denigrăm țara și poporul, că trăim în trecut, că nu scriem pentru “majoritate”.

În primul rând: a releva niște aspecte negative din societatea și lumea românească nu înseamnă a denigra țara și poporul. Majoritatea celor care scriu în această publicație locuiesc în afara României și prin detașarea lor sesizează lucruri pe care mulți din interiorul țării nu le pot sesiza. Acest lucru trebuie salutat și utilizat, nu criticat.

Nu suntem nici agenție de publicitate, nici agenție de turism pentru România. Există destui politicieni în România care să laude virtuțile țării, iar noi nu existăm ca să ridicăm osanale. Așa ceva se făcea pe vremea defunctului regim comunist.

Faptul că vorbim despre trecut, despre istorie, este iarăși un lucru firesc. După 50 de ani de minciună, urmați de alți 20 de jumătăți sau sferturi de adevăr, se simte nevoia rememorării trecutului așa cum a fost în realitate. Când două treimi dintre români spun despre comunism că a fost o “idee bună greșit aplicată” și când un procent destul de important îl consideră pe Ion Antonescu erou național și neagă participarea regimului acestuia la Holocaust, a reaminti că lucrurile nu au stat așa e un gest nepatriotic?

Faptul că apărăm principiile democrației într-o lume în care tentațiile autoritare și chiar totalitare sunt din ce în ce mai frecvente este cumva o dovadă de rea voință? Noi apreciem libertatea pe care acest regim imperfect – democrația – o oferă și spunem că este varianta cea mai puțin proastă pe care o avem la dispoziție.

Iar faptul că nu scriem pentru “majoritate” (naționalist-ortodoxistă) ar trebui să constituie un lucru salutar: în sfârșit cineva care iese din frontul câinilor lui Pavlov.

Politica noastră editorială este în mod evident impopulară pentru un segment important al utilizatorilor de internet de limbă română. Dar popularitatea facilă nu este țelul nostru. Noi suntem aici ca să rostim opinii care deranjează, dar trebuie articulate. O facem în mod voluntar și cine este deranjat n-are decât să nu mai viziteze pagina revistei ACUM. Se vor găsi întotdeauna alții, cu mintea mai deschisă care să aprecieze ceea ce facem.

PS Îi recomand celui (ei) care semnează “Nicu Constantin“, își dă adresa fictivă de email  constantinn@hotmail.com, și are adresa IP 86.194.226.192 să nu se mai obosească să posteze mesaje pline de insulte și calomnii. Măcar să aibă decența să iasă de sub anonimat.

Probatoriu, analiza si memento: Raportul-Rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990

septembrie 12th, 2010

In momentul aparitiei primei versiuni a Raportului-Rechizitoriu, anul trecut, mi-am exprimat public solidaritatea si admiratia pentru demersul intiat de  Sorin Iliesiu.  Neodihna acestui om s-a dovedit benefica pentru mentinerea vie a dezbaterilor din Romania asupra comunismului si urmarilor sale.  Am spus atunci, si imi mentin parerea, ca un asemenea document serveste iesirii din mocirla minciunii, ca prin densitatea argumentatiei si anticomunismul civic-liberal, este vorba de un document situat in prelungirea Raportului Final de condamnare a dictaturii comuniste.

Intre timp, Raportul-Rechizitoriu a capatat o forma mai extinsa, dar si mai solida factual si bibliografic gratie colaborarii dintre autorul intial si antropologul Alin Rus, autorul unei dintre cele mai importante si impresionante carti despre mineriada din 13-15 iunie 1990. Ii felicit pe domnii Sorin Iliesiu si Alin Rus pentru coordonarea acestui efort de confruntare lucida si responsabila cu unele din momentele cele mai sumbre si traumatice din trecutul recent al Romaniei.  Felicit Asociatia “21 Decembrie 1989″ si pe presedintele ei,  dl Teodor Maries,  pentru sustinerea acestui demers esential pentru sanatatea si credibilitatea democratiei romanesti.  Greva foamei la care s-a angajat, eroic si nobil, Teodor Maries, a dus la deblocarea arhivelor militare, SRI etc si la accesarea/copierea unor documente care stau acum la baza Raportului-Rechizitoriu.

Ii indemn pe vizitatorii acestui blog sa citeasca textul complet al Raportului-Rechizitoriu (documentul poate fi descarcat de pe site-ul IICCMER postat mai jos ori prin ziarele “Romania Libera” si “Adevarul”).  Pe acelasi site, ca si pe cel al Asociatiei 21 Decembrie, puteti vedea imagini de la conferinta de presa.  Sper din suflet ca institutiile statului de drept vor examina cat mai curand probele documentare, multe cutremuratoare, si vor actiona in consecinta.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost un efect direct al deciziilor strategice luate de echipa hegemonica a FSN imediat dupa 22 decembrie 1989.  Nu a fost vorba de explozii haotice, spontane de violenta autoritara, ci de un plan precis de anihilare a societatii civile romanesti, de intimidare si emasculare a partidelor democratice, de sugrumare a presei libere, de restaurare a unui regim anti-pluralist, anti-liberal, anti-intelectual si anti-occidental.  Cuvintele veninoase din propaganda fesenista, articolele din ziarele pro-Iliescu, emisiunile isterizate si isterizante ale Televiziunii ce-si zicea “libera” (adica libera de scrupule, libera de constiinta), au avut consecinte cumplite, inclusiv violente fizice, molestari si chiar asasinate.  In numele idealului iliescan al “asanarii strazii” au fost terorizati elevi, studenti, batrani, femei si copii.  Drepturile omului au fost calcate in picioare.  Raportul-Rechizitoriu ii numeste pe cei responsabili, pe complicii acestora si da numele victimelor. (VT)

Comunicatul IICCMER

La data de 2 septembrie 2010, a avut loc, la sediul Asociaţiei 21 Decembrie, conferinţa de presă ocazionată de lansarea publică a „Raportului-Rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990”, document coordonat  de conf. dr. Sorin Ilieşiu şi dr. Alin Rus. Au fost prezenţi dl. Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, dl. Sorin Ilieşiu, membru de onoare al acesteia şi dl. Bogdan Iacob, Secretar al Consiliului Ştiinţific al IICCMER. În numele Preşedintelui Consiliului Ştiinţific al IICCMER, profesorul Universităţii din Maryland, dl. Vladimir Tismăneanu, şi al conducerii executive a Institutului, dl. Bogdan Iacob a declarat că, pentru IICCMER, asumarea trecutului recent al României reprezintă o prioritate absolută. Din acest punct de vedere, IICCMER salută în mod public iniţiativa de real interes istoric şi civic a Asociaţiei 21 Decembrie.

Dl. Bogdan Iacob a reliefat faptul că ne aflăm în prezenţa unui document care deschide perspective noi în chestiunea investigării violenţelor de după 22 decembrie 1989.

În final, domnia sa a subliniat că, pentru IICCMER, unica modalitate legală de confruntarea cu trecutul este prin intermediul justiţiei şi al organelor abilitate ale statului. Raportul-Rechizitoriu este un punct de plecare esenţial pentru re-deschiderea şi finalizarea anchetei oficiale a abuzurilor împotriva drepturilor omului săvârşite în 13-15 iunie 1990. Ca şi în alte ocazii, societatea civilă acţionează ca un catalizator al unor proiecte de interes naţional.

http://www.crimelecomunismului.ro/

Donatie pentru Haiti

septembrie 12th, 2010

Louise Cox si Patrick Coulombel

Le 6 septembre 2010, à Paris, Louise Cox, Présidente de l’UIA a remis à Patrick Coulombel, Président de la Fondation des architectes de l’Urgence, un don de 50 000 Euros destiné à contribuer aux travaux de la Fondation en faveur des populations sinistrées d’Haïti. Ils seront consacrés à la restauration, en cours, de l’hôpital psychiatrique de Port au Prince.

Cette donation est le fruit d’une vente aux enchères d’œuvres de jeunes artistes de Macao et d’une soirée caritative initiée par l’Association des architectes de Macao.

La réunion s’est déroulée en présence d’Albert Dubler, Vice président de l’UIA, de Patrick Coulombel, Président du Comité international des architectes français et de Madame Marie Guerlyne Janvier, Conseiller à l’Ambassade d’Haïti en France.

A cette occasion, le journaliste et présentateur Denis Brogniart a exprimé les raisons qui l’ont conduit à accepter d’être le parrain de la Fondation et à mettre sa notoriété au service des actions des Architectes de l’urgence.

Fondation des architectes de l’urgence
http://www.archi-urgent.com/

On 6 September 2010, in Paris, Louise Cox, UIA President, handed over a donation of 50 000 euros to Patrick Coulombel, President of the Emergency Architects Foundation, as a contribution to the Foundation’s work in favour of Haiti’s stricken population. This money will be devoted to the restoration, currently under way, of the Port de Prince psychiatric hospital.

This donation is the fruit of an auction of works by young Macanese artists and a benefit evening organised by the Association of Architects of Macao.

The event took place in the presence of Albert Dubler, UIA Vice-President, Patrick Coulombel, President of the International Committee of French Architects and Mrs Marie Guerlyne Janvier, Counsellor at the Embassy of Haiti in France.

On this occasion, journalist and TV presenter Denis Brogniart expressed his reasons for becoming the patron of the Foundation and putting his renown to the service of Emergency Architects’ actions

Emergency Architects’ Foundation
http://www.archi-urgent.com/

„Vladimir Ghika – Dosar de existenţă“

septembrie 12th, 2010

Joi, 16 septembrie, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc colocviul „Vladimir Ghika – Dosar de existenţă“. Evenimentul dedicat personalităţii Monseniorului Ghika este organizat de Institutul Cultural Român în colaborare cu Arhiepiscopia Romano-Catolică şi Institutul Italian de Cultură „Vitto Grasso“ din Bucureşti. La eveniment vor participa ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitrolopit Romano-Catolic de Bucureşti, dr. Alberto Castaldini, directorul Institutului Italian de Cultură „Vito Grasso” din Bucureşti, prof. dr. Neagu Djuvara, istoric, prof.pr. Claudio Bratti, Institutul de Știinţe Religioase din Mantova, prof. univ. Francisca Băltăceanu, prof.univ. Monica Broşteanu, Emanuel Cosmovici, cercetător al Arhivelor Ghika, dr. Lucia Toader, ICR.

Dosarul biografiei exemplare a Monseniorului Ghika, „cărturar, prinţ, preot şi martir“ este în curs de elaborare pentru a fi înaintat Sfântului Scaun şi cuprinde dovezi care susţin beatificarea Sa. În deschiderea colocviului, biografia Monseniorului Ghika și dimensiunea spirituală a existenței sale vor fi prezentate de prof. univ. Monica Broşteanu şi prof. univ. Francisca Băltăceanu. Invitatul de onoare, prof. pr. Claudio Bratti, profesor la Institutul de Ştiinţe Religioase din Mantova şi promotor al beatificării lui Clemente Gatti va schiţa o paralelă între cele două personalităţi, iar directorul Institutului Italian de Cultură, prof. univ. dr.h.c Alberto Castaldini va examina contextul istoric şi politic al perioadei în care Vladimir Ghika şi-a desfăşurat activitatea misionară. Cercetătorul Emanuel Cosmovici va expune fapte necunoscute, dovezi ale colegilor din celulă şi ale oamenilor care l-au întâlnit, în alocuţiunea intitulată „Un spin din coroana Mântuitorului la Jilava“, iar Î.P.S. Episcopul Ioan Robu va vorbi despre Martiriul Monseniorului Ghika. Istoricul Neagu Djuvara va evoca scurte episoade personale în care Monseniorul Vladimir Ghika a fost prezent şi va face o incursiune în istoria familiei Ghikuleştilor. Răsăritul Ortodox şi Apusul Catolic se întâlnesc şi îşi dau mâna sub semnul şi binecuvântarea Fecioarei Maria, susţine Monseniorul Ghika în câteva dintre scrierile sale, iar la această întâlnire posibilă se va referi dr. Lucia Toader.

Accesul publicului este liber.

Ferdinand

septembrie 12th, 2010

Când a murit „Nana Maria din Deal” s-a adunat lume multă la casa ei mică. Unii s-o plângă, mai ales bărbaţii, cărora bătrâna le căutase de „belşug”, dar şi femeile, mai ales s-o bârfească. Trei zile, cât a stat corpul nanei Maria în coşciug în tinda scundă, cu podeaua din pământ „lipită” cu lut galben maroniu, am fost nelipsit din preajma sa. Îmi plăcea şi mirosul de răşină al scândurilor din brad bătute în cuie mari ruginite, de Gligorul Floarei, vecinul îndemânatic.

Am fost prieten bun cu Nana Maria din Deal. Dintre copii, eu eram cel care intra în casa ei fără teamă; din contra, cu o bucurie ascunsă, cu o încântare instinctuală parcă. Aşteptam întâlnirea cu ea cu mai mare nerăbdare decât intrarea în biserică duminica, alături de părinţi. Era ca o mistică inconştientă în sufletul copilului de nici unsprezece ani care eram.

Icoana Sfintei Fecioare pe care nana o avea la căpătâiul patului, luminată continu de candela cu ulei galben de rapiţă, aşternea linişte în mintea de „copil nonconformist, cu probleme”, cum o auzisem pe doamna Frâncu, învăţătoarea de la a patra, declarându-i mamei cu glas jos îngrijorat, oarecum disperat.

„Măi copile, văd în ochii tăi o fântână adâncă şi pe fundul ei, prin apa limpede, văd clar nisipul. Parcă ar fi aici în faţa ochilor mei. Eşti un vrăjitor măi; porţi sufletul ca pe o cămaşă, în umbra pleoapelor. Se vede printre gene, iese ca un izvor şi se revarsă în jur. Dacă ar fi o astfel de şcoală, te-aş trimite la şcoala vrăjitorilor, să înveţi să-ţi foloseşti darul pentru binele oamenilor, pentru binele tău.”

Eu o botezasem „Nana Maria din Deal”! Nu o chema Maria. În actul de împroprietărire întocmit în 1945 când a primit şi ea două jugăre de pământ pe Alom, înrămat şi agăţat pe perete sub icoană alături de o altă ramă mare în care stăteau lipite pe un carton îngălbenit de ani şi pătat de muşte fotografii mai vechi, de pe la începutul secolului, era numită Rozalia Fătu, domiciliată la numărul 102 pe Uliţa din Vale.

Dar nici pe deal nu stătea! Căsuţa ei vopsită în albastru închis, cu o dungă albă sub acoperişul gros din paie, era în vale, aproape de Valea Zalăului.

Am numit-o „Maria” după numele Fecioarei din icoană, cu care semăna izbitor, şi i-am zis „ din Deal” pentru că nu se temea de inundaţii, de furia apelor Văii Zalăului.

„La mine Valea n-a intrat niciodată. M-a înconjurat mereu. Se teme de mine. Eu stau aici ferită, parcă aş fi în vârful dealului meu.”

Casa noastră era pe deal, într-adevăr. De la noi uliţa principală cobora continu, cu câteva ocolişuri doar prin faţa bisericii, prin faţa cooperativei, până la podeţul şubred din lemne înnegrite de vreme din faţa porţii nanei Maria. Dacă alergam mai îndemnat, în zece minute ajungeam la ea.

Stăteam multe ore împreună, mai ales vara şi toamna cât dura vacanţa, în cămăruţa din faţă luminată printr-un geam mic plin de ghivece cu garoafe cărămizii. Îmi citea din cărţile ei „sfinte”. Nu erau cărţi de rugăciuni, nici chiar religioase. Scria acolo despre suflete, despre puterea nevăzută din ele, despre lucrurile ascunse „ochilor orbi pe dinăuntru”, cum îi descria nana Maria pe ai oamenilor de rând.

Era, aşa cum îmi voi da seama mult mai târziu, un psihiatru înnăscut. Ştia să citească în sufletele oamenilor şi adesea reuşea să le vindece sau doar să le liniştească puţin pe cele tulburate de „valurile vieţii”.

Nu avea leacuri, nu avea unsori sau ierburi miraculoase. Din când în când recomanda oamenilor care o vizitau, ceaiul de tei. Nu tuturor. Dar îi asculta cu atenţie, îi privea în ochi cu lumina aceea grea parcă, puţin violet-albăstruie, care aluneca plină de linişte ca o apă tihnită, din ochii ei negri.

Pisoiul Ferdinand era singura fiinţă din preajma nanei. Mare cât un miel, pisoiul avea blana cenuşie, lucioasă şi ochii verzi-gălbui. La început când abia intrasem într-a treia m-a cam speriat, dar la scurtă vreme m-am obişnuit cu el şi îmi făcea plăcere să-l ţin în poală, să-l simt cum moţăie, în timp ce nana Maria îmi citea din poveştile ei sau doar îmi vorbea.

„Când voi muri, te rog să-l iei tu pe Ferdinand, să ai grijă de el. Şi el o să aibă grijă de tine. E încă tânăr, ca tine, şi în ochii lui liniştiţi are o putere nesfârşită. Tu nu o poţi vedea încă. Eu o văd, ştiu că este acolo. Când o vei putea vedea şi tu, sau să o simţi măcar, Ferdinand va fi al tău.”

De ce mă linişteam şi mă simţeam mai puternic, mai sigur de mine în timp ce îi mângâiam blana moale, cenuşie, ţinându-l în braţe şi ascultându-i nanei Maria poveştile fascinante?

Au înmormântat-o pe Nana Maria din Deal în locul cel mai îndepărtat din cimitir, între trei pruni sălbatici. A plâns-o multă lume. Şi eu. Ferdinand părea nepăsător dar eu simţeam tristeţea din ochii lui verzi-gălbui.

În primăvara celuilalt an neamurile le-au vândut vecinilor căsuţa şi curtea nanei Maria.

Toată vara şi toamna după înmormântare când mai treceam pe la mormântul nanei să-i duc flori proaspete l-am întâlnit pe Ferdinand prin cimitir. Aş fi vrut să-l iau cu mine dar nu se dădea prins. Îl chemam cu glas moale îmbiindu-l cu bucăţele de pâine din porţia mea din ghiozdan. Privindu-mă, se retrăgea încet pe măsură ce încercam să mă apropiu. Parcă nu m-ar mai fi cunoscut, parcă aş fi fost un străin, un duşman chiar. Din ochii lui verzui mă izbeau cuie, suliţe duşmănoase. Să fi crezut oare motanul ca eram de vină pentru faptul că nana nu mai este? Nu pot spune. Liniştea şi puterea pe care odată mi le transmiteau ochii lui, nu mai erau. Simţeam o ură parcă, o respingere, o nelinişte duşmănoasă.

Crucea de la căpătâiul mormântului era zgâriată. Pe stâlpul firav care intra în pământ, şi care se va frânge peste câţiva ani, şi nu ştiu dacă va mai fi cineva prin preajmă să pună o cruce nouă, se vedeau proaspete zgârieturile  pe care eram sigur că Ferdinand le făcea în momentele sale de tristeţe, de dor după buna lui stăpână.

Dar, oricât am zgâria în carapacea timpului, acesta nu se deschide, nu se întoarce.

Sau poate doar în anumite momente ale sale, în care nodurile timpului şi ale spaţiului se suprapun? Cine ştie?

Mâine e seara Crăciunului. În ajun, mă întorc gânditor de la magazinul de cartier împingând căruciorul plin cu de toate. Puţin obosit, Dorothy Street urcă în pantă lină pe vre-o trei sute de metri de la Bundy Avenue, îmi şterg fruntea de transpiraţie şi îmi trag sufletul câteva clipe în holul blocului. În dreapta ascensorului, motanul doamnei Sarachek, vecina de la etajul doi, stă întins pe banca din faţa oglinzii largi cât întreg peretele din spate. Mare, lucios, gri, cu ochi verzi-gălbui. Mă priveşte blând, moţăind leneş. Îl privesc şi eu selectând în minte imagini vechi, aproape uitate.

„E bătrân, vecine, nici nu ştiu câţi ani are. Mi l-a lăsat mama când a murit, cu doisprezece ani în urmă; cam în timpul în care v-aţi mutat şi voi în acest bloc.

Am vândut la scurt timp după aceea apartamentul nostru din Long Beach şi ne-am instalat aici, în apartamentul mamei. E aerul mai bun, e mai răcoare vara în Brentwood.”

Mi-o aminteam desigur pe vecina Sendersky, mama doamnei Sarachek. Era o femeie căruntă, mărunţică; avea la vremea aceea peste optzeci de ani. Îşi târâia un picior rămas imobil în urma unui atac cerebral întâmplat cu mulţi ani în urmă.

Într-o discuţie întâmplătoare, dusă prin toamna lui 1997 în acelaşi hol al micului bloc de apartamente, pereţii încă nu îi erau căptuşiţi cu oglinzi, micuţa doamnă mi-a mărturisit că este originară din Viena şi că a scăpat ca prin minune de pogromurile la care au fost supuşi evreii în anii 1940, pe timpul regimului fascist din Germania.

Prinseseră ultimul tren spre Franţa, în grabă, şi nu luaseră aproape nimic din casă. Doar un pisoi cenuşiu, născut cu o săptămână în urmă. Îl ascunsese în buzunarul de la piept al paltonului, să nu îngheţe.

Motanul mă privea cu ochi umezi de om bătrân. Aşa cred că îi apăream şi eu, lui.

„Hai Ferdinand, că e timpul să-i facem baie micuţului David. Acum se întunecă şi el adoarme devreme seara, puiul mamei.” Au urcat împreună în ascensor.

Am mai rămas câteva minute gândindu-mă la îndepărtata copilărie.

Dinspre Apus soarele îşi trimitea ultimele raze ale zilei prin geamurile de la stradă ale holului căptuşit cu oglinzi. Din oglinda de pe peretele din spatele băncii continuau să mă privească, în lipsa lui, ochii fantomatici ai motanului, înroşiţi acum de razele înserării.

Roommates ori inchierere in cuplaj

septembrie 12th, 2010

Impreuna cu Alex,  student de origine evreieasca din California, bem o bere, doua si sarbatorim anul nou evreiesc.

Hop si un afroamerican ce locuieste in casa la masa noastra incarcata cu peste afumat, hrean, pastrama sa.

Afroamericanul bea si el o bere si il apuca revolta ca e mizerie prin casa, unde locuim, saci de gunoi zacand in salon, anvelope, sticle goale …

Gasesc un condom folosit in salon; loc comun al tuturor chiriasilor din casa.

La subsol chiriasul, un irakian, Mohamed pe nume (caci altfel nu se cadea) celebreaza cu alti confrati de ai sai incheierea Ramadanului, sarbatoare ce coincide cu Anul Nou evreiesc.

Colegul nostru negru, suparat pune condomul pe un batz si il duce plocon ca pe o solie harapilor aflati in plina procesiune.

Nu repet ce era la gura lui in injuraturi.

Noi am continuat sa bem bere in cinstea Americii si a Israelului. Un evreu ucrainean, un valah si un afroamerican.

La subsol ceilalti se rugau de zor…

PS Precizez ca Mahomed in afara rugaciunilor bea de stinge, intretine relatii cu nenumarate iubite si se comporta in noua tara ca un adevarat chefliu uitand cu desavarsire de indatoririle de puritan deprinse in targul sau natal..

Tragediile și bucuriile lui David Cameron

septembrie 8th, 2010

Premierul britanic David Cameron a fost absent din parlament de la sesiunea săptămânală de interpelări, ca urmare a decesului tatălui său, aflat în sudul Franței.

Acest trist eveniment l-a obilgat pe premier să-și amâne reintrarea pe scena politică după vacanța de vară.

Ian Cameron a decedat la vârstă de 77 de ani în urma unui atac vascular cerebral, la scurt timp după sosirea la spitalul în care se afla a fiului său, într-un helicopter pus la dispoziție de președintele Franței, Nicolas Sarkozy.

Născut cu un sever handicap la picioare, care l-a împiedicat să meargă normal toată viața, tatăl actualului premier a fost potrivit fiului său întotdeauna un om al paharului pe jumătate plin, un optimist iremediabil, care l-a influențat în acest sens și pe David Cameron.

Tragedia abătută asupra asupra premierului Cameron survine la numai două săptămâni după nașterea celui de-al patrulea copil al său, o fetiță pe nume Florence.

În mai puțin de 18 luni, în viața lui David Cameron, acum în vârstă de 44 de ani, s-au petrecut patru evenimente extraordinare: în februarie 2009 i-a murit fiul cel mai mare, Ivan, în vârstă de șase ani, ca urmare a unor disabilități grave, printre care epilepsie.

În mai anul acesta, el a readus la guvernare Partidul Conservator după 13 ani în opoziție, în fruntea primului guvern de coaliție din Marea Britanie din ultimii 70 de ani, pentru ca la sfârșitul verii să devină tată pentru a patra oară, iar apoi să-și piardă tatăl.

Miercuri, la ședința săptămânală de interpelări în parlament a prim-ministrului, locul lui David Cameron a fost ținut de vice-premierul și liderul Partidului Liberal-Democrat, Nick Clegg.

În semn de respect, lidera interimară a Partidului Laburist din opoziție, Harriet Harman, a lipsit, locul ei fiind ținut de fostul ministru al justiției, Jack Straw.

Toate aceste evenimente de familie sunt extrem de importante pentru premierul Cameron, pentru care familia a fost întodeauna principalul punct de sprijin în viață. Doar cinicii ar putea afirma că David Cameron nu a fost un fiu model și nu este un soț și un tată model.

“Ce-ţi sugerează un ţigan cu mâinile retezate ?”

septembrie 7th, 2010

“Ce-ţi sugerează un tigan cu mâinile retezate ?” – aşa începe un banc în vogă, pe care l-am auzit de curând la Bucuresti, din gura unor persoane apropiate de sfera politică şi care se consideră democrate şi tolerante. Bancul continuă cu răspunsul menit să declanşeze hazul: “Încredere !”.

De fapt, bancul reflectă înfiorător de bine modul de abordare şi gestionarea problemelor legate de populaţia romă şi acest lucru mi-a fost confirmat de discuţiile care au urmat.  Am aflat despre aşa zisa îngrijorare a executivului cu privire la  perspectiva absorbţiei celor 1.200.000  de romi ce urmează a fi repatriaţi. Numărul invocat de interlocutorii mei (pe care nu-l mai pot confirma din vreo sursă) m-a făcut să-mi exprim nedumerirea legată de măsura repatrierii tuturor romilor din ţările europene. Am argumentat că nu toţi romii sunt infractori şi am primit răspunsul că acest neam este imposibil de educat sau asimilat, că reprezintă o pacoste şi că până şi ţările occidentale care până acum „ne dădeau lecţii” s-au trezit că nu pot gestiona situaţia Din discuţii a reieşit că mai demult ar fi existat un proiect (agreat şi de unele foruri europene) prin care toţi romii ar fi fost  mutaţi în sudul Olteniei, dar şi-au dat seama că era irealizabil, pentru că romii nu puteau fi forţaţi să rămână acolo.

Incredibil, soluţia ghetoizării le pare cea mai la îndemână! Chiar şi primăria din Cluj a avansat un proiect de „relocare” a romilor din câteva colonii, inclusiv cea de la groapa de gunoi de la Pata Rât (care trebuia acoperită şi ecologizată încă din vara aceasta), într-o zonă aflată în afara oraşului, unde li s-ar pune la dispoziţie case ridicate de administraţia locală. Organizaţiile romilor s-au opus acestei măsuri care nu făcea decât să aglomereze o populaţie pauperă, să stimuleze infracţionalitatea şi să-i stigmatizeze pe locuitorii care ar fi găsit şi mai greu de lucru, pe copiii care ar fi ajuns şi mai greu la şcoală. Propunerea lor privind integrarea populaţiei dislocate din aceste colonii în diferitele cartiere din oraş  nu a fost respinsă explicit, dar s-au găsit diferite impedimente pentru a nu fi pusă în practică. Între timp în zona alocată  „ghetoului” continuă lucrările de infrastructură.

Le-am spus că ghetoizarea e păguboasă, adâncind şi mai mult prăpastia dintre situaţia romilor şi a populaţiei majoritare, am dat exemplele locuinţelor sociale din oraşul Câmpia Turzii, am vorbit despre mediatorii şcolari şi sanitari din cadrul primăriilor unor comune transilvane, precum Apahida şi Mihai Viteazul. E drept că în ultima vreme nu prea mai sunt bani pentru plata acestor mediatori. Mi s-a replicat că nu se poate colabora cu ONG-urile „lor”, că mint, înşeală şi fură sume imense alocate comunităţilor de romi, că nu te poţi bizui pe ce îţi spun şi nu poţi avea încredere în ele.

Am arătat că şi romii sunt suspicioşi faţă  de ne-romi, pentru că în general lumea e ostilă cu ei. Nu cunoaştem niciun cuvânt în limba lor, nu ştim mai nimic despre obiceiurile lor. Că ar trebui să învăţăm măcar să salutăm şi să spunem mulţumesc în limba romani. Mi s-a răspuns că nu există nicio raţiune pentru care să învăţăm limba „lor”, că de fapt nici nu au o limbă ci mai multe şi nici ei nu se înşeleg între ei. Că romii nu se ţin de învăţătură, iar discriminarea pozitivă în şcoli duce în situaţia în care romi care abia ştiu să scrie şi să citească sunt admişi pe locuri speciale în facultăţi, în timp ce copiii „noştri” care se spetesc să învaţe nu reuşesc la admitere. Am răspuns că secolele de marginalizare au creat un handicap care nu poate fi redus decât prin astfel de măsuri. Mi s-a replicat că şi statele occidentale care iniţiaseră discriminarea pozitivă şi-au dat seama că nu dă rezultate. Simţeam că vorbele mele erau percepute drept un discurs „propagandistic” sau, în cel mai bun caz, opiniile unei naive incurabile. Cu câteva săptămâni în urmă avusesem o discuţie similară cu un coleg care mi-a declarat că nu poate suferi ţiganii şi regretă că nu mai trăieşte Antonescu să-i deporteze şi să ne scape de ei. Ba mai mult, mi s-a spus că dacă îi iubesc atât de mult , să înnoptez cu maşina în vecinătatea unei tabere de nomazi, să vedem dacă îmi va mai arde să-i apăr…

Discuţia purtată cu nişte persoane care se declară democrate, sunt apropiate de sfera politică şi se consideră deschise spre diversitatea etnică, cele câteva exemple pe care le-am relatat, ostilitatea crescândă a populaţiei, indolenţa şi impotenţa autorităţilor în gestionarea situaţiei unei pături numeroase de populaţie defavorizată – catalogată la grămadă drept o naţie de infractori – îmi proiectează imaginea halucinantă a romilor adunaţi în convoaie şi deportaţi sub privirile mulţumite sau indiferente ale trecătorilor. Mă întreb dacă le-ar sări cineva în ajutor?

Ce-mi sugerează un ţigan – un rom -  (în limba romani rom înseamnă om) cu mâinile retezate ? Un om care nu mai poate munci, nu mai poate cânta la vioară şi nu mai poate da mâna cu mine… Un moment: mâini retezate? Intr-un accident sau… ca o formă de… SOLUŢIE FINALĂ?

A doua zi după referendumul eşuat…

septembrie 7th, 2010

Dupa faza rusinoasa cu referendumul la care au participat circa 30% din votanti, unii membri ai Aliantei pentru Integrare Europeana (AIE – coalitia de guvernare) s-au apucat sa imparta vina pentru “nevalidarea” referendumului in toate partile. Lasitate politica sau o simpla adaptare la conditii hiper-incomode?

Cota majora din vina a fost pusa pe umerii Partidului Comunistilor (PCRM). Odata cu aceste acuzatii guvernarea recunoaste indirect ponderea opozitiei comuniste, capabila sa “scufunde” cu eforturi minime un referendum constitutional, venind de pe pozitii politice inferioare in comparatie cu AIE . Cat de murdare nu ar fi tehnicile comunistilor, in aprecierile observatorilor internationali de la OSCE se arata o desfasurare calma si conforma cu standardele democratice a referendumului. De ce totusi comunistii au fost mai persuasivi, Cititi mai departe… »

Acordul de securitate socială între România şi Canada

septembrie 6th, 2010

În noiembrie 2009 s-a semnat, la Ottawa, Acordul de securitate socială între România şi Canada. Potrivit MAE, acordul de securitate socială între România şi Canada reprezintă un document important pentru relaţiile dintre cele două state, de aplicarea căruia vor beneficia direct românii şi, respectiv, canadienii care lucrează sau au lucrat în România. Acordul consacră principiul egalităţii de tratament al unei persoane salariate provenind din statul partener cu cetăţenii statului unde lucrează şi principiul aplicării unei singure legislaţii în materie de pensii pentru limita de vârstă, pensii de invaliditate şi pensii de urmaş. Prin încheierea Acordului se va putea pune în aplicare de asemenea principiul totalizării perioadelor de asigurare pe care o persoană le-a avut în Romania şi în Canada, în sensul că perioadele lucrate în cele două state vor fi însumate în momentul calculării pensiei, evitându-se astfel riscul neîndeplinirii condiţiei de a avea, pentru a beneficia de pensie, o perioadă minimă de contribuţii într-un singur sistem de securitate socială, condiţie care s-ar aplica în lipsa acestui Acord.

Potrivit Ministerului de Externe, acordul consacră în acelaşi timp principiul exportului prestaţiilor de securitate socială, adică posibilitatea de a beneficia de transferul pensiei în statul în care persoana îşi are rezidenţa. Acordul conţine prevederi referitoare la lucrătorii detaşaţi, care timp de 36 luni, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă 24 luni, pot să efectueze plata contribuţiilor numai în sistemul de securitate socială al statului trimiţător. În privinţa persoanelor care desfăşoară activităţi independente în unul dintre cele două state sau în ambele state, acestea vor putea rămâne, în privinţa contribuţiilor pentru pensii, numai sub incidenţa sistemului de securitate socială al statului în care îşi au rezidenţa.

Prin Acord se instituie o cooperare strânsă între autorităţile competente din România şi Canada, precum şi între instituţiile care pun în aplicare legislaţia din domeniul securităţii sociale, în scopul soluţionării cu celeritate a cererilor formulate de cetăţenii din cele două state.

Un asemenea acord este posibil şi pentru românii care trăiesc în Statele Unite ale Americii. În vederea accelerării demersurilor diplomatice în acest sens şi în calitatea mea de reprezentant al vostru în Parlamentul României, vă invit să mă sprijiniţi în demersul meu, prin simpla semnare a petiţiei pe care o voi înainta Ministerului român al Afacerilor Externe.

Raymond Luca,
Senator

Moş Crăciun, Dan Diaconescu, Becali şi alte personaje de basm

septembrie 5th, 2010

După unele zvonuri susţinute de o şaradă lansată pe piaţă de către un consilier prezidenţial cam jucăuş, partidul lansat la OTV de Dan Diaconescu nu numai că ar avea şanse de a face parte din viitorul Parlament, dar ar fi cotat cu cifre ameţitoare (20%, au decriptat unii exegeţi). Cifra ar putea fi reală, la fel de bine cum ar putea fi o simplă intoxicare. De fapt, nu are nici o importanţă.

Prin 1998, Alianţa pentru România era cotată de către majoritatea sondajelor cu peste 25% din intenţiile de vot, iar preşedintele partidului, Teodor Meleşcanu, era plasat pe locul al doilea la prezidenţiale. N-a intrat în Parlament, aşa cum nu a intrat nici Noua Generaţie, partidul lui George Becali, cotat şi el, în 2007, cu scoruri din două cifre. De obicei, mai ales atunci când alegerile sunt încă îndepărtate, intenţia de vot exprimată în sondaje este importantă mai mult ca evaluare a stării de spirit a electoratului decât ca instrument de predicţie. Manifestarea simpatiei către partidele „exotice” denotă o dezaprobare a acţiunii politice a partidelor „tradiţionale” – de unde şi denumirea de „partide-colector”, care sugerează capacitatea acestor constructe de a valorifica rebuturile vieţii politice.

Fără a crede în posibilitatea ca un asemenea partid să joace, cel puţin deocamdată, un rol semnificativ pe scena politică românească, nu pot să nu mă întreb cum se face că un procent semnificativ (n-or fi 20%, or fi 10%, dar tot e mult, după gustul meu) din conaţionalii mei acordă credit inepţiilor debitate de către vedeta OTV. Nu pot califica altfel promisiunile de a plăti fiecărui român câte 20.000 de euro, ceea ce înseamnă de vreo trei ori PIB-ul României. De tot râsul sunt şi sursele pe care le are în vedere noul candidat la preşedinţie – o taxă de 50% pe toate transferurile către offshore-uri (ca şi cum ar fi o problemă să transferi banii în orice ţară fără OTV, şi de acolo în offshore). Altfel, cum să nu votezi Partidul Poporului? O să mărească pensiile şi salariile, o să reducă taxele şi impozitele, o să instituie cauţiuni mici pentru borfaşii cu venituri reduse… Poate doar dacă o să-şi facă partid şi Adrian Minune, care să ne ofere 40.000 euro la fiecare sau chiar, cine ştie, „fără număr”, plus cântări gratis la nunţi şi botezuri.

Cum spuneam, deocamdată nu-mi fac griji. Partidul de la OTV se va dezumfla la fel de repede pe cât s-a umflat, ne-am procopsit deja cu un europarlamentar pe baza arestărilor aiurea, dar istoria nu se repetă chiar întocmai. Numai că tot istoria îmi aminteşte că, în 2000, nu ne-a lipsit decât un pas ca să ne trezim cu Vadim preşedinte. Din păcate, de douăzeci de ani încoace alegerile sunt mereu câştigate de către cei care promit mai mult (n-avem memoria atât de scurtă încât să fi uitat miile de kilometri de autostrăzi şi promulgarea legii de majorare a lefurilor profesorilor). Deocamdată, avem de-a face cu un personaj care îşi ambalează promisiunile într-un mod extrem de rudimentar. Mâine va veni unul cu ceva mai mult ştaif, alb ca zăpada, va face promisiuni similare, dar mai puţin ţipătoare, va milita nu doar pentru reducerea Parlamentului, ci şi pentru desfiinţarea subvenţionării partidelor şi eliminarea salariilor demnitarilor (adică desfiinţarea democraţiei), va profita de culoarul generos oferit de lipsa unor opţiuni consistente din partea celorlalte partide şi, atunci când electoratul se va trezi din visare, va fi prea târziu.

De altfel, fenomenul nu e doar românesc. Să nu uităm că alegerile pentru municipalitatea Capitalei unei ţări din Uniunea Europeană au fost câştigate în vara aceasta de către „Partidul cel mai bun”, a cărui ideologie se rezuma la miştocăria la adresa clasei politice. Peste tot, transformarea politicii în spectacol, a discursului public în talk-show, a oamenilor politici în vedete reprezintă un fenomen din ce în ce mai prezent. Succesul în politică înseamnă tot mai mult succes de public, rating. Iar legile ratingului sunt clare: nivelarea în jos, victoria kitschului asupra autenticului. Este aproape anormal ca oamenii să acorde mai multă încredere vedetelor de televiziune decât politicienilor. În fond, meseria vedetei este să placă publicului, iar politicianul care încearcă să concureze exclusiv pe acest teren e perdant din start. Eu unul nu cred că există Moş Crăciun. Dar statisticile arată creşterea numărului de brazi vânduţi de la un sfârşit de decembrie la altul.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/mos-craciun-si-alte-personaje-de-basm-198230.html

Cum am devenit jidan (1)

septembrie 5th, 2010

Nu cred ca pot sa indic cu precizie momentul. Tin minte vag perioada de la gradinita, aveam citiva colegi evrei. Nu intelegeam exact ce inseamna a fi evreu, auzeam uneori acest cuvint, pronuntat de parinti, dar nu ii pricepeam semnificatia.

Eram fiu unic, parintii medici, bunica din partea mamei era cea care ma ingrijea. Inca de la 3 ani am invatat sa citesc, la 4 ani scriam si citeam ziare, recitam El-Zorab si stiam pe de rost numele conducatorilor de state. Pe urma mi-au luat profesoara de franceza, oare de ce trebuia sa invat o alta limba decit romana? Traiam intr-o saracie lucie, pina la 5 ani am locuit intr-o mica straduta, Selari, apoi, in urma unei combinatii care se numea schimb de locuinta plus bani, am ajuns la Blocul Spicul, linga Cismigiu.

Parintii mei, dar mai ales bunica, tineau mortis sa devin cel mai bun elev. Neaparat, trebuia sa citesc multa literatura, sa rezolv, inca din primii ani de scoala, probleme de matematica, sa ma dedic sportului, sa cint la vioara.

- Trebuie sa fie mai bun ca ceilalti – spunea tatal meu, altfel va avea mereu de suferit.  In casa se vorbea limba romana, o limba literara, placuta, dar bunica mea avea un accent ciudat. Uneori, cind ne vizitau rude din Moldova, se dialoga intr-o limba straina, care imi suna foarte neplacut in ureche, era Yidish, un fel de germana stilcita. Am aflat ca familia provenea din Dorohoi, Stefanesti, Hertza, erau moldoveni, poate de aceea bunica vorbea o romana putin stricata, cu vocale muiate, impinzita de cuvinte necunoscute mie.

- Tu esti evreu si trebuie sa stii asta – mi-a spus, intr-o zi, bunica mea. Cuvintul “evreu” m-a revoltat. Mergeam la scoala ca toti cei din jur, ni se propovaduia despre egalitate, socialism, recitam “Moartea Caprioarei” , “Scrisoarea a III-a”, “Partidului”… Tot ce doream era sa fiu la fel ca altii, ma simteam roman, dar mi se aruncase in spate, brusc, o povara pe care nu pricepeam de ce trebuia sa o car. Mi se parea un avertisment inutil, chiar daunator, ma plimbam prin Cismigiu, ma opream in Aleea Scriitorilor, nu departe de cercul microbistilor, priveam cu admiratie statuia lui Eminescu, mi se perinda prin cap “Luceafarul”… Eu, evreu?

La fel ca toti ceilalti

Intors din vagabondajul meu zilnic, prin Cismigiul copilariei, le-am ripostat alor mei: Eu nu sint evreu, m-am nascut in Bucuresti, deci sint roman, voi sinteti evrei, pentru ca ati venit din Dorohoi, o provincie uitata de lume, in nordul Moldovei. Declaratia mea a declansat un hohot de ris, iar in familie a devenit o anecdota. In scurt timp am inteles ca evreu inseamna ceva diferit, dar cum se armoniza acest ” diferit” cu ” la fel ca altii”? Parintii erau atei, dar bunica tinea la traditie, la mincarea “casher”, la sarbatorile evreiesti, am aflat astfel ca mergea la sinagoga, un fel de biserica a evreilor, dar eu stiam, de la scoala, ca nu exista Dumnezeu, oare bunica nu aflase acest lucru, atit de cunoscut? O iubeam enorm, dar ma gindeam ca ramasese putin in urma cu evenimentele, poate pentru ca era provinciala si nu se adaptase la civilizatia Bucurestiului?

In 1957 tatal meu, medic militar, a fost exclus din partid. Am aflat ca i se imputase “origine nesanatoasa” ( fusese fiu de negustor), ca frecventase, in copilarie, o organizatie sionista ” Hashomer Hatzair”, la Dorohoi, si devenise incomod, ciondanindu-se la sedintele de partid, unde refuza sa voteze tot felul de decizii absurde. A trebuit sa demisioneze din armata, un an a ramas fara lucru, apoi a fost aruncat in provincie, la Balaci, Ghergani, Cimpina, devenind navetist. In 1958 familia a depus actele pentru emigrare spre Israel. Despre epopeea tatalui meu, care a crezut in comunism, in utopia unei societati bazata pe egalitate, voi povesti cu alta ocazie. Mama, asistenta universitara la Spitalul Panduri, a fost trimisa la un alt spital, indepartat.

Pe atunci am auzit pentru prima oara cuvintul “antisemit”. Era, fara indoiala, ceva rau, o simteam din tonul alor mei, dar abia mai tirziu i-am aflat semnificatia. Prin anii 60 am inteles ca familia mea voia sa emigreze spre Israel, “depusesera actele” dar li se refuza “aprobarea”. Desi aveau rude in Israel, cred ca se impacasera cu gindul ca vor ramine in Romania, iar eu eram incurajat sa invat cit mai bine, sa particip la cercuri stiintifice si culturale, sa fiu “la fel ca ceilalti”. Cred ca eram intr-a patra cind mi-am dat seama ca numele imi tradeaza originea, chiar daca faceam tot ce-i posibil sa mi-o ascund. Un coleg, pe care il consideram apropiat, m-a intreabat: esti evreu? Te cheama Solomon!  Am negat cu vehementa, ba chiar am inventat o poveste relativ la numele de familie, pe care l-ar fi schimbat tatal meu, fiind nascut “Sobolanescu”. Romanizarea numelui imi devenise cunoscuta, multi Florescu, Herescu si Ionescu erau evrei, de ce nu s-ar fi putut si invers?

Detineam un secret pe care il stia toata lumea, eram evreu. Copiii unor prieteni ai parintilor se duceau la comunitate, dar eu refuzam sa ma identific cu evreitatea, respingeam tot ce era evreiesc, preferam Palatul Pionierilor, apoi casele de cultura, cercul de teatru… Traiam cu iluzia ca pot sa-mi aleg singur etnia, ca sint roman si ca voi ramine roman, pentru ca asta depinde numai de mine.

Transnistria uitata

Cind mi-am descoperit talentul dramatic, am participat la un concurs la Radio, pentru programele de copii. Ascultindu-i pe ceilalti recitind, nu aveam indoiala ca voi fi acceptat, dar degeaba am asteptat sa fiu chemat, am fost instiintat ca sperantele mi-erau desarte. Tin minte ca am plins, iar mama mea a telefonat unei foste colege de scoala, care lucra la Radio, si a aflat ca numele m-a descalificat. Totusi, la insistentele mamei, a reusit sa imi puna “pila”. Citiva ani am fost singurul “Solomon” din emisiunile “Salut voios de pionier”, ” Radio Prichindel” si altele.

Vlad Solomon la ceremonia de Bar Mițva în 1964

Continuam sa-mi matur sub covor originea, ba chiar ma iritau numele tipice evreiesti, traiam in Romania, de unde atitia Moscovici, Bercovici si Leibovici? Si totusi, la 13 ani, familia a decis sa sarbatoresc Bar Mitzva, eveniment cu semnificatie iudaica, urma sa devin “barbat”, sa citesc din Torah. Cu greu m-au convins sa ma duc la o sinagoga prapadita din zona ” Crucea de Piatra”, la initiere. Dar am trisat si am scris, cu litere latine, alaturi de caracterele ebraice – Baruch Ata Adonai, Eloheinu Melech Haolam…. La ceremonie parintii au plins de emotie, insa eu eram preocupat sa scap cit mai repede de corvoada si sa-mi primesc cadourile promise.

Pe atunci am auzit pentru prima oara un alt cuvint cu rezonanta tragica: Transnistria. Am aflat ca bunica si mama mea fusesera deportate, pe timpul lui Antonescu, intr-un lagar de concentrare, ca mii de evrei fusesera ucisi de soldatii romani, din familia mamei mele ramasesera in viata doar 13, iar, dintre rudele tatalui meu ( care fusese deportat in lagar de munca), doar jumatate. Asadar, in Romania, traiau, inainte de razboi, mult mai multi Leibovici si Moscovici, dar si Solomon, Pitaru, Latzres…

Parintii mei nu voiau sa-mi cultive resentimente, nu imi vorbeau despre acei ani cumpliti, doar uneori bunica imi povestea cite ceva, cu detasare, parca mi-ar fi descris un scenariu de film, fara participare afectiva. Am citit ” Am fost medic la Auschwitz” si “Cartea neagra”, dar nu realizam cum a fost posibil sa se intimple asa o tragedie. Revoltat, i-am intrebat pe ai mei de ce s-au lasat dusi evreii, ca turmele de oi, la abator, fara sa se opuna. Nu tin minte raspunsul lor, abia dupa multi ani, ca voluntar pentru Shoah Foundation, luind interviuri supravietuitorilor Holocaustului, am inteles cum, din aproape in aproape, au fost asasinati 6.000.000.

Dar in Romania? Romanii sint primitori, toleranti, zimbitori, prietenosi… Puteam intelege ca nemtii, rai, cruzi, rigizi, minati de ura oarba ( doar ii vedeam in filme), au asasinat in Ungaria, Polonia, Ucraina, Olanda, dar nu puteam concepe ca bunici ai unor colegi ai mei au participat la asasinate in masa, la pogromuri, sau au facut parte din Miscarea Legionara. Ce puteau avea contra evreilor? Evreii au contribuit la dezvoltarea limbii si civilizatiei romane, au fost cetateni devotati, multi dintre ei se simteau romani, de ce Transnistria, lagare, legi rasiale?

Invierea unui evreu

Intre colegi, auzeam tot mai des bancuri cu Itzic si Strul, stereotipurile evreului fricos, prost, avar, impotent… Ma miram cum de erau alese nume evreiesti tipice, dar imi dadeam seama ca aceste bancuri proveneau de acasa, de la parinti,  poate era un simbure de adevar in ceea ce povesteau ei…

Intr-o zi, un coleg de liceu, pe nume Dascalu, s-a apropiat de mine si, cu furie, mi-a spus : Solomon, tu esti jidan! A fost prima oara cind am simtit cum m-a injunghiat acest cuvint, mi s-a inclestat pumnul, dar nu am reactionat, eram priviti de ceilalti colegi si parca se astepta reactia mea. Am ripostat printr-un “esti un dobitoc” neconvingator. Dar ura din tonul lui am simtit-o pina la os. Oare ma asteptam din partea celorlalti sa sara in apararea mea? Eram evreul fricos din bancurile cu Itzic si Strul? Cu un pumn l-as fi zdrobit pe acel Dascalu, dar pumnul nu a plecat, eu am ramas inmarmurit, iar ceilalti nepasatori. Acest “jidan” m-a urmarit mult timp, devenise parte din mine.

Cu alta ocazie, la o petrecere, in casa unui prieten, a aparut un preot, care i-a binecuvintat pe colegi, multi s-au inchinat si au sarutat crucea. Cind s-a apropiat de mine am refuzat, preotul a insistat si, cred ca atunci, pentru prima oara, am spus cu voce tare, dar tremurinda: “sint evreu”. Stiam ca eram privit in mod ciudat, dar nu aveam incotro. Oare ce m-a facut sa ma opun, ideea de a saruta o cruce, nefiind crestin, sau nepasarea fata de religie? In definitiv, insusi crucificatul fusese evreu, iar eu eram ateu, ce mi-ar fi pasat sa sarut doua linii care se intersectau?

Raspunsul l-am avut la putin timp dupa aceea, cind am fost chemat de citiva prieteni la “inviere”, la biserica Sf. Constantin. Era pentru prima oara cind ma duceam la o ceremonie religioasa crestina, dar ma mina curiozitatea si mi s-a spus ca voi fi impresionat. Eram un grup de colegi, unii evrei, altii amestecati… Cind ne-am apropiat de biserica, un baiat mai mare cu un an, Danciulescu, s-a indreptat spre mine si, cu un ton amenintator, m-a interogat: Ce cauti tu aici, jidane? Voi l-ati omorit pe fiul lui Dumnezeu!

Nu am plecat, m-am ambitionat sa iau parte la inviere. Absurda scena, jidanul Vlad Solomon era prezent la invierea jidanului Isus Hristos.

– va urma –

TEMA SĂPTĂMÂNII: Muzee

septembrie 5th, 2010

Natalie Montanaro 12-09-2010

Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA

A visit to the spectacular outdoor museum installation nearby to Sibiu in Dumbrava, the ASTRA Village Museum *Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA*.  Here are some windmills that have been moved from the region of Dobrogea, Romania.  It’s even allowed walk inside to see the workings. There are acres of authentic construction dwellings here, including fruit presses, farmer’s cottages, and churches, to name a few, along with several restaurants to take a break while exploring the old world countryside as it once was and in some places, still is.

Natalie Schor 11-09-2010

Conversation

Angela Cosma 10-09-2010

Viena – Muzeul de istorie naturală

Paula Drexler 09-09-2010

Catalunia – Girona – Muzeul Dali

Dan David 08-09-2010

Fowler Museum la University of California, Los Angeles

Un muzeu de Istorie a Culturii.

Paula Duta 07-09-2010

Muzeul Memorial de la Sighet

În 1993 Ana Blandiana a predat proiectul Muzeului Sighet la Consiliul Europei, care din 1995 l-a plasat alături de Memorialele din Normandia şi Auschwitz-Birkenau.
Copiii se aflau în tabără şi vizitau un muzeu al cărui nume şi-l vor reaminti cu greu când vor ajunge acasă, aşa cum nu-şi puteau explica ce caută iarba crescută în celule şi nici fotografiile cu copii în zeghe…
Amplasat într-o curte interioară a fostei închisori, grupul statuar “Cortegiul Sacrificaţilor” de Aurel Vlad evocă „ morţii vii”, răscolind în adâncul percepţiei unora dintre noi orizontul strangulat de cravata roşie de pionier şi de refrenele comuniste, o  „ generaţie de sacrificiu ”. Ultima oare ?

Cristina Dobrin 06-09-2010

Muzeul Ralli din Cezareea

Fondat de Harry Recanati în amintirea părinţilor săi, Leon şi Mathilde Recanati, muzeul Ralli din Cezareea este dedicat memoriei Comunităţilor Evreieşti din Spania şi Portugalia, şterse de pe faţa pământului în anul 1492 şi Comunităţii Evreieşti din Salonic, distrusă în 1941. În prezent celor două muzee Ralli din Caesarea li se adaugă încă trei aflate în Uruguay, Chile şi Spania.
“Plăcerea este scopul artei”, spunea Nicolas Poussin. În acest demers sunt adunate lucrări aparţinând unor artişti din America de Sud şi Europa din secolele XV-XVIII şi din perioada post-impresionistă. Criteriul selecţiei a fost numai calitatea indiferent de reputaţia artiştilor sau de cotaţia financiară a lucrărilor acestora.
Remarcabile sunt intrarea gratuită şi asigurarea intimităţii unei vizionări private, fără ghid, departe de a avea un caracter didactic, propunându-şi menţinerea intactă a percepţiei individuale a celui venit în căutarea frumosului şi a ineditului în artă.
Un alt aspect interesant este absenţa librăriilor, a barurilor şi a restaurantelor în incinta muzeelor…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Ion Iliescu sub semnul eternului puci

septembrie 5th, 2010

Asadar Ion Iliescu a ajus la concluzia ca a sosit momentul propice pentru suspendarea lui Traian Basescu. Omul care a prelungit regimul comunist dupa ce a patronat lichidarea fizica a predecesorului sau, personajul direct si fara dubiu responsabil pentru sangeroasa mineriada din 13-15 iunie 1990, sponsorul din umbra al scenariilor cu teroristi soldate cu moartea a peste o mie de oameni, iese din nou in arena si cere capul lui Traian Basescu.  Daca exista vreo indoiala privind coniventele dintre Ion Iliescu, nomenklaturistul paradigmatic,  si patronul “Antenelor” ori cel al “Realitatii”, proba actuala este de o orbitoare limpezime.  Iata mai jos calculele strategice ale lui Ion Iliescu. Este evident vorba de un proiect menit sa destabilizeze sistemul politic pentru a recupera pozitiile pierdute si pentru a-l elimina din joc pe principalul adversar al oligarhiei pesedisto-penelista, cel care a indraznit, cu autoritatea functiei supreme din stat, sa numeasca regimul servit timp de decenii de Ion Iliescu drept unul ilegitim si criminal:

Noi, in 2007, ne-am grabit cu suspendarea presedintelui si asta lui i-a dat un nou imbold, o noua forta morala. Acum situatia este invers. Acum populatia are motiv, ar vota pentru suspendare (…). Deci, niste alegeri anticipate care ar schimba majoritatea parlamentara. Pasul urmator – sa avem si alegeri prezidentiale anticipate”, afirma Iliescu in inregistrare, care, potrivit postului Antena 3, este din sedinta Comitetului Executiv National al PSD de luni.

Pe blogul Politeia, Theophyle propune o excelenta analiza a mentalului lui Ion Iliescu.  Ion Iliescu este promotorul propriei viziuni despre socialism, asemeni celui care i-a fost candva mentor si protector, Nicolae Ceausescu. Diferite ca grad de sofisticare, socialismul lui Ceausescu si cel al lui Iliescu sunt ambele indatorate autoritarismului manicheist de tip bolsevic. Ambele au fost marcate de aversiunea viscerala pentru pluralism. In cazul lui Ion Iliescu, actualele declaratii sugereaza o revenire la pasiunile anilor 1945-1946 cand participa cu ardoare la distrugerea democratiei romanesti.

Ceea ce-l irita cel mai mai tare pe Ion Iliescu in cazul Basescu este exact efortul de cladire a statului de drept, deci opusul propriilor sale stradanii intru perpetuarea hegemoniei neo-nomenklaturii profitocratic-spoliatoare.
Ion Iliescu este albatrosul (piatra de moara) legat de gatul unei posibile, dar inexistente stangi romanesti in sensul real al cuvantului.  Proclamat formatiune de stanga, PSD-ul s-a miscat oarecum in acea directie in vremea lui Adrian Nastase care nu a stiut cum sa scape de asocierea cu imaginea de partid urmas al PCR.   In decembrie 2006, atunci cand a condamnat condamnarea dictaturii comuniste, PSD-ul si-a afisat fara jena nu doar ereditatea, ci si adevaratele, nedezmintitele atasamente.  In 2004, in volumul Marele soc, Ion Iliescu admitea ca bilantul comunismului in secolul al XX-lea a fost unul globalmente negativ.  Cred ca a regretat amarnic acea declaratie.  In orice caz, nu a rostit-o niciodata inainte si nu a mai repetat-o.

Cind citesc comentariile adeseori erudite ale unor neo-stangisti (“marxismul transilvan”), ma intreb cum vad ei subiectul Iliescu. Pentru ca, oricat ar dori sa se emancipeze de mostenirile stanjenitoare ale bolsevismului de dinainte si de dupa 1989, oricat ar invoca scrierile lui Benjamin, Zizek si Agamben, nu o pot face in chip credibil  fara a se delimita definitiv si transant in raport cu acest Deng Xiaoping al Romaniei (ma gandesc la Deng care a ordonat masacrul din Piata Tienanmen, la supravietuitorul de profesie, la dictatorul impenitent care a acceptat ceea ce se cheama market Leninism, care, at the end of the day, desi oximoronic, tot leninism este). Exista un socialism al lui Ion Iliescu, succesorul socialismului lui Ceausescu. O stanga veritabila romaneasca trebuie sa se separe fara inutile menajamente de aceasta nefasta povara.

Suspendarea lui Traian Basescu in 2007 a fost un puci parlamentar organizat de o coalitie a revansei, amoralitatii si coruptiei. Se pare ca Ion Iliescu, cel care a condus junta instalata la putere in decembrie 1989, incearca sa-l repete.

http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/09/01/revolutiile-lui-iliescu/

Joi, 2 septembrie, la ora 12:30, la sediul Asociatiei 21 Decembrie 1989, str. Batistei nr. 24 A, va avea loc o conferinta de presa avand ca subiect publicarea on-line a Raportului-Rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990,  elaborat de Asociatia  21 Decembrie 1989 (presedinte: Teodor Maries) – Departamentul pentru analiza crimelor neocomunismului in Romania,  in parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc.

Raportul-rechizitoriu a fost coordonat de conf.dr. Sorin Iliesiu, membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie 1989 si dr. Alin Rus, antropolog, membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie 1989.

Peste 80.000 de pagini de documente din dosarul 75/P/1998 stau la baza acestui raport-rechizitoriu.  Copia  integrală a acestui dosar a fost obţinută prin dispoziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg.  Punerea la dispoziţie a acestei copii a fost tergiversată un an şi jumătate de autorităţile române.  Datorită refuzului acestora de a pune în aplicare dispoziţia CEDO, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, TEODOR MĂRIEŞ, a recurs, în 2010, la un protest extrem – 78 de zile de grevă a foamei, în urma căruia a fost obţinută copia integrală a dosarului, la 20 de ani de la evenimente.

La 13 iunie 2009 am scris urmatoarele randuri pe care le reiau aici multumindu-le autorilor pentru includerea lor in preambulul noii versiuni:

„Raportul coordonat de Sorin Ilieşiu (n.r.: versiunea din 2009) se situează în prelungirea logică şi firească a documentului pe baza căruia preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România drept ilegitim şi criminal. Cu minuţioasă pasiune, îmbinând obiectivitatea cu o atitudine critică în raport cu samavolniciile, abuzurile, uzurpările, imposturile specifice regimului de restauraţie FSN şi simbolizat de Ion Iliescu, acest Raport deschide, o sper din suflet, acea dezbatere naţională fără de care rămânem blocaţi în derizoriul mlăştinos al minciunii.”

PS (2 septembrie 2010)

Citesc pe un blog (unde mi se aplica o “lectie” ca in timpurile de demult) ca Ion Iliescu n-ar fi putut participa la practicarea violentei stradale si simbolice (propaganda desantata, afise, fluturasi electorali cu calomnii anti-liberale si anti-taraniste) in 1945-1946 pentru ca era doar un june elev.  Ion Iliescu activa in resorul elevi al “Tineretului progresist” indrumat de N. Ceausescu, pe atunci membru supleant al CC al PCR. Era un militant indarjit, fanatic, asemeni protectorului sau.  Impreuna cu alti utecisti de care a ramas legat toata viata, Iliescu credea in URSS, in Stalin, in bolsevism, in Dej si Ana Pauker, in “viitorul luminos” si considera partidele istorice formatiuni vrajmase, de tip fascist. Lupta de-acum pentru “democratia populara”. O gluma a epocii surprindea perfect diferenta dintre  democratie pur si simplu si cea botezata de Stalin, pleonastic, “populara” — ca si aceea dintre o camasa si o camasa de forta. Ori dintre un scaun si un scaun electric…

Un altfel de sandviș

septembrie 5th, 2010

Ingrediente:

1 ceapa de marime mijlocie, taiata in rondele
1 mar de marime mijlocie, taiat in felii f subtiri
1 lingura de ulei (de preferinta de masline)
125 ml mustar iute sau de Dijon
1 lingura verdeata taiata f fin si amestecate (patrunjel, oregano, rozmarin)
6 bucati de carnat proaspat (80 gr fiecare)
1 avocado curatat si feliat
6 mini franzele din faina integrala sau alba

Metoda de preparare

Intr-un castron amestecati bine in ulei merele, ceapa si avocado si verdeata.
Dispuneti timp de 25 de minute carnatii pe gratarul incins pana cand culoarea roz dispare. Ii taiati apoi in felii.
Ungeti cu mustar feliile de paine sectionate in lungime. Asezati cate un strat de felii de carnati, iar peste acestea amestecul de ceapa-avocado si inchideti sandvisul.
Se asociaza in mod minunat cu o bere rece.

AVINU MALKEINU – PĂRINTELE NOSTRU, REGELE NOSTRU

septembrie 5th, 2010

AVINU    MALKEINU   -   PĂRINTELE  NOSTRU,  REGELE  NOSTRU

Traducere de: Lucian-Zeev Herşcovici

[Poem sinagogal recitat evreii aşkenazi în primele zece zile ale anului nou, de la 1 Tişrei (Roş Haşana, Anul nou evreiesc) la 10 Tişrei (Ziua  Expierii, "Yom Kipur"). Compus probabil în Germania în secolul al 12-lea. Într-o forma puţin diferită, este recitat şi în zilele de post din restul anului. După câte ştim, este prima traducere versificată în limba română, celelalte traduceri fiind în proză]

Părintele nostru, Regele nostru,
Dinaintea Ta am păcătuit,
Am greşit.

Părintele nostru,
Singurul nostru Rege eşti Tu,
Nu avem alt rege, nu.

Fă bine pentru Numele Tău
Şi nimănui nu-i va fi rău.

Înnoieşte-ne un an bun,
Un an nou şi bun.

Împilările zvârlite pe umerii noştri zădărniceşte
Şi le opreşte.

Gândul celor ce ne urâsc opreşte,
Zădărniceşte.

Opreşte ale duşmanilor noştri ticluiri
Şi uneltiri.

Alungă orice clevetitor
Mincinos şi ticluitor.

Astupă gurile la ai  noştri clevetitori
Şi bârfitori.

Ciuma şi sabia le opreşte,
La fel şi pierzania, păcatul, robia,
Distrugerea, ticăloşia,
De la fiii Legământului Tău le goneşte.

Nu lăsa să intre la aleşii Tăi molima, nebunia
Şi urgia.

Părintele nostru,
Pentru păcatele noastre Te rugăm: iertare,
Căci Tu eşti Bun şi Mare.

Şterge din faţa ochilor Tăi înscrisurile cu ale noastre păcate,
Toate.

Readu-ne la Tine prin pocăinţă,
Prin credinţă.

Trimite vindecare bolnavilor neamului Tău,
De orice boală, de orice rău.

Şterge orice judecată grea,
Orice pedeapsă rea.

Ţine-ne minte; în faţa Ta,
Pe veci ne vom afla.

În Cartea Vieţii înscrie-ne cu-o viaţă bună,
Fericită şi bună.

Înscrie-ne în Cartea Mântuirii
Şi izbăvirii.

Înscrie-ne în Cartea Câştigului spre a ne putea întreţine
Şi a ne hrăni bine.

Înscrie-ne în Cartea Meritelor
Şi a faptelor bune tuturor.

În Cartea Iertării ne înscrie,
Iertare şi îngăduinţă să ne fie.

Fă să răsară pentru noi izbăvire
Şi mântuire.

Înalţă raza de lumină poporului Tău Israel,
Ca altădată, la fel.

Luminează calea lui Mesia, Unsul Tău,
Urmaşul lui David, fiul său.

Umple mâinile noastre cu ale Tale Binecuvântări,
Până în cele mai înalte zări.

Umple hambarele cu rod bogat,
Îmbelşugat.

Părintele nostru,
Ascultă-ne glasul, fie-Ţi milă, noi Te iubim,
Vrem să trăim.

Primeşte cu milă şi bunăvoinţă a noastră rugăciune
Şi cuvintele ei bune.

Deschide Porţile Cerului rugii noastre,
Mai sus de cele mai înalte astre.

Aminteşte-ţi că suntem ţărână şi pământ
Şi avem cu Tine legământ.

Nu ne trimite înapoi cu mâinile goale, nu ne alunga,
Primeşte ruga noastră cu Mila Ta.

Fă ca acum să fie ceasul milei şi mântuirii,
Îngăduirii.

De noi şi de pruncii noştri ai milă,
Ai milă.

Părintele nostru,
Fă asta pentru martirii ce au murit pentru Numele Tău Sfânt,
Pe acest pământ.

Fă asta pentru cei măcelăriţi mărturisind Unicitatea Ta,
Nu-i uita.

Fă asta pentru cei trecuţi prin foc şi apă ca Numele Tău să-L sfinţească,
Să-L slăvească.

Răzbună sângele vărsat de robii Tăi,
Omorâţi de cei răi.

Fă asta, dacă nu pentru noi – pentru Tine
Şi nouă ne va fi bine.

Fă asta pentru Tine, mântuieşte-ne,
Izbăveşte-ne.

Fă asta pentru Mila Ta neţărmurită,
Neîngrădită.

Părintele nostru,
Fă asta pentru Numele Tău cel Mare,
Înfricoşător, viteaz şi tare,
Pe care şi noi îl purtăm
Şi nu-L uităm.

Părintele nostru, Regele nostru,
Cu toate că nu putem spune,
Că am fi făcut fapte bune,
Cu toate că nu am făcut nici o bună faptă,
Pentru care să putem primi răsplată,
De noi ai milă, Te îndură,
Salveză-ne de orice ură,
Pomană-ţi cerem, nu dreptate,
Te rugăm, mântuieşte-ne în toate.

De ce am repulsie față de negaționism

septembrie 5th, 2010

Pe 6 septembrie se împlinesc 70 de ani de la instaurarea statului național-legionar, condus de Ion Antonescu. Cu această ocazie, revista ACUM publică o mărturie cutremurătoare a unei evreice supraviețuitoare a lagărului morții de la Bogdanovka http://www.acum.tv/articol/17087, poate cel mai crunt loc de exterminare din universul concentraționar creeat de megalomanul dictator în perioada 1941 – 1942.

În ultimii ani au ieșit la iveală dovezi din ce în ce mai clare ale dimensiunii contribuției antonesciene la Holocaust. În 2004 a fost publicat Raportul Comisiei Wiesel privind Holocaustul în România http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf, iar istoricul britanic Dennis Deletant a publicat cartea Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, apărută în 2008 în traducere românească la Editura Humanitas. În același ani, Dennis Deletant și istoricul român Ottmar Trașcă au publicat o carte de documente germane despre Holocaustul din România Holocaustul din România în documente ale celui de-al III-lea Reich. 1941-1944.

Iată concluzia la care ajung Deletant și Trașcă:

“Bestialitatea manifestată de autoritățile române la Bogdanovka, Domanovka și Ahmecetka se regăsește alături de cele mai oribile acte de măcelărire în masă comise în timpul războiului.

Aceasta a fost o treabă exclusiv românească. Rolul germanilor a fost în mare parte acela de spectatori. S-ar putea să fi exercitat presiuni asupra lui Alexianu să dea ordinele inițiale lui Isopescu, temându-se atât de tare de o epidemie de tifos care s-ar fi putut răspândi peste Bug în propria lor zonă din Ucraina, însă dovezile sugerează că nu au participat direct la aceste asasinate.

Prin hotărârea sa inițială de a deporta evreii din Basarabia și Bucovina și apoi pe cei din Odesa, Antonescu poartă răspunderea pentru moartea din cauza tifosului și a înfometării și pentru executarea în masă prin împușcare a evreilor.

Și totuși, negaționiștii Holocaustului nu se dau bătuți. În lipsa argumentelor – aceste lucrări sunt bazate într-o proporție covârșitoare pe documente din arhive de stat, inclusiv cele ale României – negaționiștii invocă teoria conspirației evreiești împotriva României.

Cu alte cuvinte, România a fost forțată să își asuma responsabilitatea unui “presupus” Holocaust datorită lobby-ului evreiesc internațional.

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian sunt batjocoriți și tratați drept “mincinoși” sau “senili”, acuzați că inventează povești după aproape 70 de ani de la evenimentele din Transnistria. De asemenea, acuzația la adresa celor care combat negaționismul este că sunt “plătiți”, evident tot din banii finanței evreiești internaționale.

Iată ce-mi scria pe email un astfel de negaționist, auto-proclamat istoric, care se mira de ce nu au fost procese împotriva celor vinovați de punerea în aplicare a Holocaustului antonescian. Când i-am spus că aceste procese au avut loc imediat după 1945, el a replicat:

Pai daca lucrurile sunt clare, marturiile s-au facut la timp, vinovatii au fost pedepsiti, de ce mai tot latra acesti senili? lasati istoria istoricilor si vedeti-va de meseriile voastre (daca aveti!), sau din acelea nu se castiga asa de bine ca din propaganda impotriva romanilor, ai?

… hai sictir, ca esti imposibil de recuperat si nu se poate lega nici un dialog normal cu tine, jidanasule.

Dar campionul negaționiștilor din România este Ion Coja, fost senator în perioada 1992 – 1996 din partea Partidului Democrat Agrar (parte a pentagonalei “roșii” care a guvernat țara cu efecte dezastruoase în acea perioadă.) Acest apologet al legionarilor și în același timp al lui Ceaușescu, care a vrut să candideze la președinție în 2009, dar nu a reușit să strângă semnăturile necesare (zice el că a lăsat colectarea lor pe mâna unui fost ofițer de Securitate și se mai și miră că a eșuat) este purtătorul de stindard al negaționiștilor din România .

Sonia Palty, supraviețuitoare a lagărului de la Bogdanovka, care a publicat în 1988 cartea Evrei, treceți Nistrul!, din care am extras mărturia zguduitoare a Estherei Golbelman, îmi scria:

Nu stiu nimic nou despre “prietenul evreilor” prof. Coja. Stiu doar ca a citit cartea mea care “l-a amuzat” si mai stiu ca e un individ plin de inventii scornite din ura pentru noi, pentru suferinta noastra a evreilor in general si mai ales a evreilor romani. Cred ca il cunoasteti foarte bine si-l apreciati ca si mine Un individ plin de ura, unul din antisemitii care au “darul” de a ne improsca cu noroi, de a ne nega cinstea, corectitudinea, dreptul de a exista.

Iar negaționiștii sunt toți după chipul și asemănarea acestui Ion Coja – mânați de o ură bestială împotriva evreilor, lipsiți de argumente și roși de o dorință de revanșă împotriva unor presupuși dușmani ai neamului românesc.

Aici și-au dat mâna foști adulatori ai regimului național-comunist al lui Ceaușescu, admiratori ai lui Antonescu, neo-legionari și un lumpen virtual în care se remarcă destui tineri, pentru care ignoranța și vorbitul după ureche sunt principala caracteristică.

Când am citit pentru prima oară mărturia Estherei Golbelman acum vreo 15 ani mi-am propus să combat negaționismul Holocaustului sub orice formă s-ar afișa. Pentru că acest negaționism nu este altceva decât o negare a demnității umane, o promovare sistematică a minciunii, a prejudecăților și a urii. În secolul al XXI-lea astfel de comportament nu trebuie să rămână nesancționat.

În final, voi cita câteva rânduri adresate negaționiștilor de scriitorul Norman Manea, deportat la ordinul lui Antonescu în Transnistria, la vârsta de cinci ani:

Nu știu cât ar ajuta, de fapt, să explic acestor rinoceri că am fost trimis la 5 ani în Transnistria din cauza îndelungatei mele activități bolșevice, că m-am întors, la 9 ani, în 1945, pe tancurile sovietice care au adus comunismul jidovesc în România, că am încercat, imediat, să conving tovarășii mei circumciși să-și românizeze numele, Drucker în Dej, Lister în Luca, Bodinger în Bodnăraș, Motel în Moghioroș, Sami Clein în Chivu Stoica, Ghidale Ascher în Gheorghe Apostol, Nahman Ceaușu în Nicolae Ceaușescu, Ițik Ițikovici în Ion Iliescu și așa mai departe, ca să inducem mai ușor în eroare masele oprimate.

ROŞ HAŞANA, ANUL NOU EVREIESC: SEMNIFICAŢII

septembrie 5th, 2010

Care este semnificaţia primei zile a anului în calendarul ebraic?  Ce reprezintă ideea de an nou în această cultură, religie şi tradiţie? Cum este celebrat anul nou în tradiţia iudaică? Acestea sunt câteva întrebări la care ne propunem să răspundem în continuare.

ANUL NOU IUDAIC

O primă observaţie este că definiţia de an nou are forma ebraică “Roş HaŞana”, ceea ce înseamnă “Capul Anului”. Denumirea este paralelă celei de “anul nou”, dar nu identică. Expresia  ebraică modernă “şana hadaşa” este cea identică denumirii de “an nou”, existentă în limbile şi culturile europene. Specificul este deci existenţa “capului anului”, la începutul lui, spre deosebire de alte părţi ale anului. Deci accentul este pus pe începutul unui an, pe primele lui zile şi nu pe reînnoirea lui ca un an întreg, deşi nici aceasta nu este neglijată. Diferenţa pare pur semantică, dar are şi un caracter conceptual. Acest aspect se reflectă în modul de percepţie a ideii de măsurare a timpului şi raportului între om şi timp în iudaism, precum şi a reacţiei omului faţă de ideii reinnoirii sub formă colectivă şi individuală. Este vorba de raportul reînnoire – corijare, deci al reînnoirii pe o bază nouă, diferită. Este ideea selectivităţii, a deciziei alegerii unei căi mai bune decât anterior, în cadrul unei micro-unităţi de timp de un an, ea însăşi existentă în cadrul unei macro-unităţi de timp incluzând existenţa generală de la Facerea Lumii până astăzi. Decizia îmbunătăţirii, a alegerii unei căi noi trebuie să fie luată de la “Capul Anului”, deci la începutul lui, de Roş HaŞana.

ANUL NOU ÎN BIBLIA EBRAICĂ ŞI ÎN TALMUD

Interesant este faptul că în Biblia Ebraică prima lună a anului este Nisan, deci luna primăverii, în care este sărbătoarea de Pesach, respectiv Paştele, sărbătoarea eliberării, a primăverii şi a reînnnoirii, a reînvierii naturii şi a începutului secerişului. Luna Tişrei, în care este celebrat anul nou în prezent în calendarul ebraic este cea de a şaptea lună a anului. Concluzia este că ideea celebrării anului nou primăvara ar fi probabil mai veche, dinaintea exilului babilonian. Probabil că era vorba şi de celebrarea începutului primăverii, a muncilor agricole şi de cea a începutului toamnei, a culesului roadelor. Putem compara acest aspect cu unul asemănător, deşi nu identic, existent în alte culturi, de exemplu în cultura greacă antică.

Totuşi, în iudaism meditaţia şi autoanaliza au loc toamna, când natura începe să se înăsprească, determinând gânduri diferite, individuale. De fapt, numele lunilor din calendarul ebraic sunt de origine babiloniană şi datează din epoca post-exilică. Biblia Ebraică (Tanach) vorbeşte depre lunile anului numărându-le: prima lună, a doua lună şi aşa mai departe; în cazul nostru – luna a şaptea (Vayqra/Leviticul XXIII: 23-25 ; Bamidbar/Numerii XXIX: 1-6). Denumirea “Roş HaŞana” apare numai într-un singur loc, în cartea profetului Yechezkel/Ezechiel XL: 1, indicând începutul anului, dar nu celebrarea acestui început de an. În Talmudul Babilonian şi în Talmudul Ierusalmitean există un tratat special, intitulat “Roş HaŞana”. Talmudul vorbeşte despre patru începuturi de an: anul nou religios, la 1 Nisan; anul nou civil (al regilor), la 1 Tişrei; anul nou al pomilor (când se consideră că începe un nou ciclu, de primăvară, în viaţa pomilor, la 1 Şvat (după unele afirmaţii la 15 Şvat); anul nou al animalelor (legat de sacrifiiile de animale în Templul de la Ierusalim), la 1 Elul. Treptat, anul nou al regilor a devenit cel celebrat, deşi este în prima zi a lunii a şaptea, la începutul toamnei şi a căpătat o conotaţie filosofică specială. El este denumit şi: “Yom Terua”, ziua sunării din trâmbiţă (“şofar”); “Yom HaZikaron, ziua amintirii, respectiv ziua în care fiecare om se gândeşte şi îşi aminteşte ce fapte bune şi ce fapte rele a făcut în cursul anului precedent;  “Yom HaDin”, ziua judecăţii. Conform tradiţiei iudaice, în ziua de Roş HaŞana se sună din trâmbiţă sau corn (în limba ebraică “şofar”), fapt început de la 1 ale lunii precedente, Elul, ca un semn al trezirii, al revenirii la credinţă (“Teşuva”).

Dar de Roş HaŞana nu se sună o singură dată, ca în zilele lunii Elul, ci de trei ori, apoi din nou de câte trei ori trei ori şi încă o dată de trei ori trei ori. În aceste sunete este o muzicalitate: sunete lungi, sunete medii, sunete frânte, sunete scurte alternate. Originea acestei tradiţii pare a fi din antichitatea iudee, cand se suna din “şofar” în cinstea regilor. În prezent, Roş HaŞana este celebrat două zile, deoarece în perioada talmudică nu putea fi cunoscută ora exactă a începutului sărbătorii; tradiţia s-a păstrat până azi. În privinţa lunii Tişrei, ea continuă să fie considerată a şaptea lună a calendarului ebraic, deşi anul nou începe în prima zi a acestei luni. Conform tradiţiei, aceasta este Ziua Creaţiei Lumii (“Yom Harath Olam”). Denumirea “Tişrei” este de origine babiloniană şi înseamnă “început”. Ascultarea glasului şofarului (trâmbiţei sau cornului) este obligatorie, ea reprezintă o parte a ritualului rugăciunii din ziua de Roş HaŞana, este considerată un comandament divin, deşi are un caracter pasiv.

ZIUA AMINTIRII ŞI ZIUA JUDECĂŢII

Tradiţia considerării primei zile a anului ca zi a amintirii şi a judecăţii se bazează pe ideea vremii începutului. Ideea este că în această zi vor fi judecate toate creaturile existente pe pământ de către Creatorul Lumii, fiindcă este Ziua Creaţiei Lumii. Toate creaturile, deci nu numai evreii, ci şi toate celelalte neamuri, nu numai în mod colectiv, ci şi în mod individual, respectiv fiecare fiinţă umană. Nu numai atât: de Roş HaŞana este decis viitorul oricărei fiinţe pentru anul următor. Oricărei fiinţe, fiind vorba nu numai despre oameni, ci şi despre animale şi plante, despre natura vie şi natura moartă. Obligaţia fiecărui evreu este de a se ruga pentru un an bun, pentru un viitor bun atât  pentru el, cât şi pentru toţi ceilalţi oameni, evrei şi de alte neamuri.

Roş HaŞana este prima dintre cele zece zile de pocăinţă, numite şi “zilele înfricoşătoare” (“Yamim Norayym” sau “Aseret Ymey Teşuva”). În această primă zi, viitorul fiecărei creaturi este înscris de Dumnezeu în Cartea Vieţii, urmând să fie pecetluit la sfârşitul ultimei zile, “Yom Kipur” şi decis în mod final în ziua de “Hoşana Raba”, Ziua Mântuirii, 21 Tişrei. De aceea trebuie să aibă loc amintirea, rememorarea faptelor făcute în cursul ultimului an (şi chiar în anii precedenţi) de către fiecare în mod individual. Această rememorare are loc în Ziua Judecăţii în faţa Judecătorului Suprem, dar are şi un caracter personal: fiecare se gândeşte la ceea ce a făcut bun şi rău, căutând să realizeze o balanţă personală. Răsplata în noul an îi va veni în funcţie de această balanţă între faptele bune şi faptele rele pe care le-a făcut. Faptele bune speră să le repete şi alături de ele să facă şi alte fapte bune în noul an. Faptele rele trebuie să şi le amintească pentru a nu le mai comite în viitor. În privinţa faptelor rele, omul trebuie să îşi ceară iertare. In privinţa păcatelor făcute faţă de Dumnezeu, el trebuie să-i ceară iertare lui Dumnezeu. În privinţa faptelor rele prin care a comis un rău semenilor, a insultat sau a vexat pe cineva, omul trebuie să-şi ceară iertare de la semenii săi. Cererea de iertare faţă de Dumnezeu este treptată, începând din prima zi a lunii Elul, sub formă de “Slihot”, rugăciuni-cereri de iertare, spuse în fiecare dis-de-dimineaţă, în zori, înaintea rugăciunii propriu-zise. Evreii sefarzi (orientali şi spanioli) recită aceste “Slihot” începând de la 1 Elul.

Evreii aşkenazi recită aceste “Slihot” numai în ultima săptămână a lunii Elul. Apoi, toţi le recită în primele zece zile ale lunii Tişrei, în zorii zilei sau în cursul nopţii. În ziua de Roş HaŞana se caută o bază pentru justificarea iertării. În primul rând i se cere milă Creatorului Lumii. Apoi este citit un fragment din cartea Bereşit/Geneza din Tora (Pentateuc, prima parte din Tanach, respectiv din Biblia Ebraică), referitor la acceptarea de către Abraham (Avraam) a sacrificării fiului său iubit şi unic Iţhak (Isac) lui Dumnezeu, la cererea lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu acceptă acest lucru, îi opreşte mâna lui Abraham, mărturisindu-i că nu a vrut decât să-l pună la încercare, să vadă cât de adevărat este devotamentul lui, cât de profundă este credincioşia lui şi a văzut că aceasta este sinceră, din tot sufletul. În locul lui Iţhak, Abraham îi aduce jertfă lui Dumnezeu un berbec. Dar deoarece Abraham este părintele neamului lui Israel şi Dumnezeu i-a promis alegerea şi binele urmaşilor lui ca răsplată pentru credincioşia sa, acest fragment din Tora (Pentateuc) este citit în sinagogi în ambele zile de Roş HaŞana, împărţit în două.

Cu alte cuvinte, evreii îl roagă pe Dumnezeu să le dea un an bun datorită devotamentului strămoşului lor; ei îi reamintesc lui Dumnezeu promisiunea făcută de El. Există şi obiceiul aruncării păcatelor în apă, într-o apă curgătoare, pentru a fi alungate, iertate, uitate (“Taşlikh”). Sunt câteva poeme sinagogale speciale care sunt recitate în ziua de Roş HaŞana. Unul dintre ele este “Unetane Tokef” (Dă putere), compus în Germania în evul mediu, probabil în secolul al XII-lea, atribuit lui Rabi Amnon din Mainz, un martir, care a refuzat să treacă la religia creştină. Altul este “Avinu Malkeinu” (Părintele nostru, Regele nostru), de asemenea compus probabil în Germania în aceeaşi perioadă. Am tradus acest poem sinagogal în versuri şi publicăm traducerea mai jos.

COMPORTAMENT INDIVIDUAL

De Roş HaŞana există obligaţia fiecăruia de a se îmbrăca frumos. Fiind Ziua Judecăţii, omul trebuie să se îmbrace frumos, ca atunci când se prezintă în faţa unui tribunal. Cu atât mai mult în faţa Tribunalului Ceresc, în faţa Judecătorului Lumii. Există şi obligaţia de a mânca bine şi de a se bucura. Deşi Roş HaŞana nu este o sărbătoare veselă şi nu este destinată petrecerilor şi distracţiilor, omul trebuie să se bucure ca a ajuns la un an nou şi să se bucure că în acel an nou va reuşi să trăiască şi deci să spere în bine. Una dintre binecuvântările spuse în ziua de Roş HaŞana este “şeheyanu”, mulţumim că am ajuns la această zi, deci la un an nou, lucru mult dorit, că trăim. De aceea există şi obiceiul de a înnoi ceva, un lucru de îmbrăcăminte. De asemenea este obiceiul – probabil de origine hasidică – de a consuma o prăjitură dulce, cu miere, ca simbol al unui an bun, dulce. Chiar şi binecuvântarea pâinii se face cu miere în loc de cu sare. Alt obicei este consumul unui măr împreună cu miere, ca simbol al al unităţii, întregului, al unui an întreg bun. Evreii de origine orientală obişnuiesc să consume şi curmale proaspete (ca fruct nou, din acest an, simbolizând începutul). Alt fruct consumat de Roş Haşana este rodia, deoarece ea este formată din celule-fruct numeroase şi astfel este speranţa şi simbolul a mulţi ani de viaţă în viitor, precum şi a multor copii. De asemenea este obiceiul consumului unei bucăţi de carne dintr-un cap de oaie. Este simbolul speranţei în inteligenţă în viitor. Precum şi a unei bucăţi de peşte, care simbolizează atât înmulţirea, cât şi permanenţa: peştii se înmulţesc mult şi repede şi ei sunt singurele fiinţe care au supravieţuit potopului în mod natural, fără o intervenţie prealabilă, deoarece trăiau în apă  [afară de Noach (Noe) şi animalele salvate de pe corabia lui]. De asemenea, este obligaţia unei binecuvântări speciale a vinului, simbolul veseliei în anul nou, simbol al unui an bun, plin de bucurii. Şi, bineînţeles, un obicei care începe să fie practicat încă din luna Elul şi continuă apoi în luna Tişrei, până la “Hoşana Raba”, Ziua Mântuirii: urarea de an bun făcută tuturor oamenilor, tuturor cunoscuţilor, evrei şi de alte neamuri: să fii înscris cu un an bun în Cartea vieţii, un an cu sănătate, fericire, reuşită şi toate cele bune. Originea acestui obicei constă probabil în ideea de a cere iertare celorlalţi oameni. În ultimele secole au apărut felicitări sub formă de cărţi poştale şi cărţi de vizită ilustrate, incluzând urări de an nou bun. Obiceiul folosirii lor este şi în prezent, deşi este parţial neutralizat de posibilitatea trimiterii de urări bune prin Internet şi prin poşta electronică. Oricum, aceste urări sunt bune, indiferent cum sunt trimise. Le trimitem şi noi tuturor cititorilor, întregului popor al lui Israel şi întregii lumi.

Burse Boren pentru studenti americani

septembrie 5th, 2010

The applications for the 2011-2012 National Security Education Program’s David L. Boren Scholarships for undergraduate students and Fellowships for graduate students are now available at www.borenawards.org<http://www.borenawards.org/>. Boren Awards provide unique funding opportunities for U.S. students to study in Africa, Asia, Central & Eastern Europe, Eurasia, Latin America, and the Middle East, where they can add important international and language components to their educations.

Boren Scholarships provide up to $20,000 for an academic year’s study abroad. Boren Fellowships provide up to $30,000 for language study and international research. The application deadline for the Boren Fellowship is February 1, and the deadline for the Boren Scholarship is February 10.

Please contact the Boren Awards staff at boren@iie.org<mailto:boren@iie.org> or 1-800-618-NSEP with any questions.

Iadul de la Bogdanovka – un Auschwitz antonescian

septembrie 5th, 2010

Lagărul de exterminare de la Bogdanovka, județul Golta, de pe malul Bugului, reprezintă poate pagina cea mai neagră a Holocaustului din Transnistria. Aici au fost omorâți în 1941 – 1942 între 43000 și 48000 de evrei din Transnistria, Odesa și Basarabia . Aceste cifre au fost utilizate în  procesul pentru crime împotriva umanității intentat după război lui Modest Isopescu, care în calitate de prefect al județului Golta, a coordonat executarea acestor masacre cu știința și posibil la instigarea lui Ion Antonescu.

Foarte puțin evrei au supraviețuit masacrelor supervizate de autoritățile române. Printre aceștia, Esther Golbelman, evreică de 14 ani, originară din Chișinău, deportată aici cu familia ei.

În continuare prezentăm al doilea fragment al mărturiei sale, din cartea Soniei Palty, Evrei treceți Nistrul!, publicată la Tel Aviv în 1988. După marșuri forțate din Basarabia, apoi peste Nistru, Esther și familia ei ajung într-un lagăr de pe malul de vest al râului Bug.

Începutul exterminării

La Domanovka am fost cazați câte 24 de oameni într-o încăpere. Eram fericiți. Mama, cel puțin, strălucea de bucurie. Își avea toți trei puii lângă ea. De altceva nu mai avea nevoie.

“Fericirea” de la Domanovka a luat însa sfârșit în noiembrie 1941. A venit ordin ca să pornim cu toții spre Bogdanovka.

Ce era Bogdanovka? Sub orânduirea sovietică a fost un sovhoz „model” unde se creșteau porci. Acum, nu se mai aflau porci, dar barăcile goale, fără uși și fără ferestre îi așteptau pe evrei.

Era frig. O iarnă timpurie cu ger și viscol. Pe drum călcam pe trupuri de oameni care nu rezistaseră frigului, oboselii. La Bogdanovka, zilnic erau aruncați din baracă cei care muriseră noaptea. Din nou drumurile erau pavate cu trupuri.

Ucrainienii de-abia așteptau să mai fie aruncați afară în curțile sovhozului cadavrele celor morți. Se repezeau ca ulii de pradă să-i despoaie. Ce era mai bun din îmbrăcămintea morților luau soldații români, zdrențele le lăsau pentru ucrainieni.

În fine am ajuns la țintă. Stăteam înghesuiți unul într-altul ca să ne mai încalzim… Toți înghesuiți în 12 – 14 barăci. Noi am rămas jos, în sat, acolo unde sub ruși au fost casele muncitorilor din sovhoz. Tot înghesuiți, tot flamânzi, tot îngroziți. Cei vii își căutau mortii, pe cei dragi… soțiile, copiii, părinții… Esther a tăcut. Ochii erau secați de lacrimi.

- Trebuie să știi că urletele acelora care-și găseau pe cei dragi înghețați, sau morți de foame, mă urmăresc și azi…

…În dimineata zilei de 21 decembrie 1941, zi de iarnă grea, am auzit împușcături. În încăperea noastră nimeni nu știa de unde vin. Cine împuscă, pe cine…

Când am încercat să ieșim din casă am constatat că intrările erau baricadate. Cam după o oră, casele în care ne aflam au fost înconjurate de polițiști ucrainieni și de soldați români. Sus pe colină, câțiva ofițeri nemți și români priveau, discutând aprins ce ordine trebuie date. Din toate barăcile oamenii erau goniți afară. Piața de lângă casele de jos ale sovhozului era neagră de oameni.

Fratele meu cu Pina au reușit să se ascundă, în ultima clipă, în pod. La mulțimea de mii de evrei erau zeci de polițiști și jandarmi înarmați. Pe cei din piață de jos ne-au ținut toată ziua în picioare în mijlocul pieței. Seara ne-au gonit cu lovituri de pat de armă înapoi în casele-barăci. De sus, de pe deal – unde erau barăcile cu zeci de mii de oameni cazați în cocinele de porci – se ridica fum. Nu pricepeam despre ce este vorba. Nimeni nu știa nimic.

În ziua de 22 decembrie am rămas închiși în barăci. Ucigașii erau ocupați cu evreii de sus, din cocine. Se ucideau cam 2.000 de oameni pe zi: femei, bărbați, bătrâni. Pe copii nici nu-i mai împușcau, îi aruncau de vii direct în râpă, peste foc. Pe cei maturi îi ucideau, împușcându-i. Pe marginea râpei stăteau polițiști ucrainieni și jandarmi români. Împușcau cu schimbul. Câte opt mai odihniți luau locul celor opt… obosiți de atâta împușcat…

Echipele de evrei dezbrăcau mortii și îi împingeau în râpa din dosul păduricei, lângă malul Bugului. Trupurile lor cădeau peste focul făcut în fundul gropii. Inițial, soldații români i-au pus pe evrei să strângă crengi uscate, bușteni, trunchiuri de copaci. Au stropit acest rug cu benzină și i-au dat foc. În aceste flăcări erau aruncate cadavrele evreilor uciși sus, pe malul râpei. De acolo și fumul! Noi însă nu știam nimic din toate astea. Așteptam în barăci fără să știm ce au de gând cu noi. Nesiguranța dădea naștere unei liniști de moarte. Toți tăceam. Parcă eram vorbiți. Tăceam de frică, de groază.

Mi-au împușcat fratele în cap!

În dimineața zilei de 23 decembrie – vocea Estherei deveni mai aspră, mai dură – din nou ne-au strâns în piața sovhozului. De data aceasta, chiar ucrainienii polițiști ne-au spus despre ce este vorba.

– Va împuscăm! Jid kaput! râdeau ei. Fratele meu a strâns într-o batistă puținul aur pe care-l mai aveam și a început să-și facă loc prin multimea adunată ca să ajungă la un polițist, unul care părea șef.

- Mă duc să-i dau asta – și-mi arătă cu capul legăturica din mâna. Veniți cu mine!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui Avraham. Brusc trosni o împușcătură. Mama, care nu avea mai mult de 42 de ani și era încă destul de voinică, a dat un țipăt prelung. Ea a fost singura care a văzut polițaiul care a tras în fratele meu. O pată roșie i-a apărut pe frunte. A căzut! Mama peste el.

– Avraham!!! În jurul lor s-a creat un vid. Oamenii îi priveau îngroziți. Moartea plutea în aer. Cerul plumburiu, încărcat cu zăpadă, părea că geme de durere. Noi doi, Nahman și cu mine, plângeam în hohote. Polițiștilor nu le-a plăcut această scenă. Unul dintre ei, având alături un jandarm român, a lovit-o pe mama în cap cu patul puștii. Din gură i se prelingea o șuviță de sânge. Auzeam soapte în jurul meu: “a murit! au omorât-o!”.

Jandarmul a tras-o de pe fratele meu Avraham, care zăcea în noroiul pieței. Pe fața dragului meu Avraham mirarea rămăsese întiparită. Ochii mari priveau cerul. Gura, larg deschisă, părea că strigă. Mama, alături de el, cu părul năclăit de sânge, zăcea cu fața în noroi. Noi doi urlam, vroiam să ne aruncăm pe trupurile lor, dar mâinile celorlalți ne-au oprit. Ne țineau strâns: “Stați așa! O să vă omoare și pe voi!” Din mulțime, Pina s-a strecurat până la noi și ne-a strâns în brațe.

Ofițerii de pe colină priveau enervați scena. Nu aveau nevoie ca masa asta de oameni să se agite. Unul dintre ei a făcut un semn cu cravașa. Încolonați, șuvoiul de oameni se târa încet spre dealul cu cocinele, de unde, tot spre padurice o alta coloană de evrei se târa si ea încet, încet. Ningea. Viscolea. Noi ne duceam spre moarte. Acum o știam. Nimeni nu se mai îndoia de acest adevăr. Eram împăcați cu gândul că acesta e sfârșitul…

Evreii mai în vârstă, bărbații, murmurau rugăciunile noastre sfinte de înmormântare. Și acum aud murmurul acela surd de litanie, de jale. Pina însă nu s-a dat bătută. Ea era tânără. Nu vroia să moară. Căuta o soluție. Privea în jurul ei. Era agitată. Pe noi doi, pe Nahman și pe mine, ne ținea strâns de mână. Din când în când ne spunea: “Voi sunteți tot ce mai am. Pe Avraham l-am pierdut, voi sunteți frații lui, frații mei. Aveți încredere…” Esther se opri pentru câteva clipe.

– Acum, când povestesc toate acestea, simt parca frigul de atunci. Tremur. Mi se încleștează maxilarele. Dar toți acesti ani, zeci de ani din acea zi, cât n-am plâns, Doamne! Câte lacrimi amare n-am vărsat pentru fratele meu, pentru buna și frumoasa mea mamă… Acum nu mai pot plânge… Nu mai am lacrimi…

…Coloana continua sa se târască încet. Am ajuns în dreptul păduricii. Pe zăpada plină de pete de noroi, pânze mari de cort, prelate întinse. Pe ele haine. Hainele celor care fuseseră deja uciși, care fuseseră deja duși la râpă. La sortarea hainelor lucrau evrei: bărbați, femei. Nu ne priveau. Știau ce ne așteaptă. Poate mâine vor trece și ei în coloană. Azi erau însă în viață. Brusc, Pina tresări. Îl zări pe Moșe, un prieten, o cunoștință. S-a sucit, s-a învârtit și a ajuns lângă el. M-a târât și pe mine după ea. Fratele meu a rămas în coloană.

– Moșe! Salvează-ne! Vorbește cu polițaiul de aici să ne ia la el în echipă. În mâna lui Avraham, care zace jos în piață ucis, e o batistă plină cu bijuterii. Să o ia el și să ne ia în echipă, la lucru. Moșe a ramas o clipă pe gânduri, dar a înțeles ce vrea Pina de la el. L-am văzut îndepărtându-se, vorbind cu un polițist ucrainian, acela s-a dus la un jandarm român și ambii au pornit-o pe drumul de unde veneam noi.

Mi-au omorât mama și fratele geamăn…

După vreo jumătate de oră s-au înapoiat. Zâmbeau. Erau mulțumiți. Găsiseră aurul în mâna fratelui meu. Moșe le-a facut semn cu capul spre locul unde ne aflam noi. Polițistul ucrainian a apucat-o pe Pina de umăr și a tras-o din coloană. Ea mă ținea de mână și m-a tras și pe mine după ea. Polițistul s-a încruntat. A vrut să mă despartă de Pina. Eram moale, nu înțelegeam înca nimic. În acea clipă nu știam că se joacă cartea vieții mele. Fratele meu a rămas în coloană. Când m-am vazut târâtă departe de el, de toți, și pusă să sortez ghete, mi-am dat seama că Nahman a ramas acolo, cu ceilalți și eu sunt afară din coloană. Am strigat! Am vrut să mă întorc în coloană lânga el. Îi vedeam fața schimonosită de lacrimi. Nu bocea, plângea tăcut. Lacrimile acelea se prelingeau pe fața lui, lacrimile acelea care înghețau pe gulerul hainei, pe revere… Fratele meu geamăn, fratele meu, dragul de el… se ducea încet, încet, pas cu pas privind în urmă, cautându-mi privirea, se ducea spre marginea gropii unde îl așteptau gloanțele ucigașe.

Am mai încercat o dată să mă rup din mâna lui Pina și a lui Moșe. Am strigat o dată, ca o fiară am strigat: Nahman! Nimeni nu a tresărit măcar. Mai erau și alții care strigau. Mai erau și alții care plângeau. Nimeni nu-mi venea în ajutor. În aceeași dimineață, Avraham. Apoi mama, și acum… acum Nahman. De ce trebuia sa trăiesc? Nu vroiam. Vroiam sa-i simt mâna calda și mică în palma mea. Așa cum ne-am ținut de mână o viață întreagă. Să mergem și acum împreună. Pina nu m-a lăsat.

Spre seară, înghețați, înfometați, cei rămași pentru echipele de lucru ne-am încolonat și mânați de polițiști și jandarmi ne-am înapoiat în casele din sovhoz. În buzunare aveam bandaje pe care le găsisem aruncate pe o prelată. Nici azi nu știu de ce am luat la mine feșele acelea…

Pina m-a așezat lânga ea într-un colț al sălii unde trebuia să ne petrecem noaptea. Într-un târziu m-am ridicat ca să mă duc afară. Mă gândeam să iau în gură puțină zăpadă. Lângă uță, pe jos, vad un trup chircit, gemea. M-am aplecat, am întors-o. Era mama. Mama mea. Plină de sânge, cu capul spart. M-am repezit afară, am luat zăpadă și i-am udat buzele. I-am frecat capul și am bandajat-o cu feșele din buzunar. I-am rupt paltonul tăiat de baioneta soldatului și am învelit-o într-o haină groasă care zăcea aruncată într-un colț. Bersatzkaia – o femeie originară din Odessa, numită de români „brigadier”, care a cunoscut-o pe mama încă din perioada ghetoului din Berezovka – s-a apropiat de mine, speriată.

– O caută pe mama ta! – mi-a spus ea. Noi am adus-o aici după ce au bătut-o afară. Toți au crezut că e moartă. Acum polițiștii și jandarmii o caută. În timp ce noi vorbeam au năvălit doi polițiști ucrainieni și jandarmul care dimineața l-a ucis pe fratele meu si au început să ne lovească ca să ne îndepărteze de mama. Au tras-o de picioare afară din casă. Ea țipa:

– Fira, nu-i lăsa!… Trăiesc! Fira, scapă-mă! Am vrut să fug după ei, am vrut să o smulg din mâinile asasinilor. Femeile din baracă au sărit pe mine ca să mă țină. M-am luptat cu ele. O mai auzeam pe mama cum mă striga: „Fira, Fira, main Kind… Fira!” Esther s-a oprit din povestire. Ochii ei erau înecați în lacrimi…

– Sa fiu acolo, să o văd și să nu pot să o ajut. Înțelegi? Oare poate înțelege cineva? Mi-au omorât-o o dată! Dimineața…

Am plâns-o amândoi, Nahman și cu mine. Iar acum… acum mi-au ucis-o pentru a doua oară… Oare poate cineva înțelege o asemenea durere… Am auzit o împușcătură… Au trecut de atunci patruzeci și șapte de ani. O viață de om! Mama mea însă, cu zâmbetul senin pe față, continua să fie cu mine. Nu au reușit să o omoare în sufletul meu. Ea n-a îmbatrânit. E mereu tânără, puternică. Mereu mă apără de rele…

Ucigașii și-au luat vacanță de Crăciun

Sus, la Bogdanovka, evreii au fost omorâti pâna în ziua de 25 decembrie. Era Craciunul lor. Soldații români o țineau într-o beție. Ucrainienii trăgeau cu pușca, așa, de dragul de a trage câteva gloanțe ca să-i sperie pe jidanii care au mai rămas…

“Vacanța” pe care și-au luat-o ucigașii a ținut până la 7 – 8 ianuarie 1942. Între timp cei din barăci mureau pe capete de frig, epuizare, foame. Noi, adică Pina și cu mine, continuam să lucrăm la sortare de haine, ghete, dinți, inele, șepci, căciuli…

În dimineața lui 15 ianuarie Pina n-a mai vrut sa iasă la lucru.

– Am dizenterie, sunt bolnavă. Nu mai pot să suport. Nu mai vreau. Atunci am privit-o pentru prima oară. În fața mea frumoasa prietenă a fratelui meu, fata plină de viață, care nu avea mai mult de optsprezece ani, arăta ca o femeie batrână. Fața suptă, umerii încovoiați, ochii intrați în orbite. Pe fața ei, odată frumoasă, doar zâmbetul era același.

– Fira, nu mai pot. Nu mai am pe nimeni pe lume! L-am iubit pe Avraham! Îmi lipsește. Nu mai am putere să trăiesc… Iartă-mă, fetițo… Când s-a dus la polițistul ucrainian, acesta a privit-o lung.

– Știi că nu avem nevoie de bolnavi?

- Știu!

Cu gesturi tacticoase, polițistul a scos revolverul din teacă și i l-a pus la tâmplă. Pina îl privea zâmbind. Da, zâmbind. Părea așa de liniștită, aș spune fericită… Nu știu dacă polițistul a făcut-o intenționat sau a greșit, dar a rănit-o numai pe Pina. Pe jos, în noroi, tânăra fată se zbătea gemând. Cu cizma i-a spart capul. Creierul Pinei i-a murdărit încalțămintea.

– Hei, tu! – a strigat la mine. Vino și șterge-mi încălțările! M-am apropiat și am îngenuncheat. Cu broboada am șters petele de sânge și de creier de pe pielea cizmei. Plângeam tacut… Îi ceream în gând iertare prietenei mele Pina. Îmi plângeam și mie de milă… Rămăsesem singură…

În ziua de 18 sau poate 20 ianuarie 1942 a sosit ordinul Comandamentului Român să nu mai fie nimeni ucis.

(Titlul și subtitlurile aparțin redacției. Va continua. În numărul viitor – ultimul episode – Salvarea din iad).

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

Cărţi

septembrie 5th, 2010

N-o să vă placă aceste cărţi.

Sunt prea pline de mine.

Miros a transpiraţia ochilor mei,

Lacrimile nopţilor lungi.

Numerotarea paginilor este învălmăşită, ca viaţa mea.

Privite în lumină ultravioletă,

Paginile de copertă arată ca nişte timbre vechi.

Developează o figură tristă;

Se chinuie să zâmbească, deconspirându-se.

Nu vă aplecaţi să citiţi semnele de întrebare.

Ele ascund răspunsuri în punctele de dedesubt,

Invizibile ochilor neobişnuiţi cu întunericul tainelor.

Vă spun un secret:

Citiţi-le cu ochii închişi,

Goliţi de imaginile pieţei de vechituri în care trăiţi,

De imaginile feţelor zarafilor.

Vă înghit banii în timp ce voi vă mărturisiţi.

Înainte de a trece la paginile finale, intraţi în pădure.

Culegeţi frunze căzute şi puneţi urechea la pământ.

Veţi auzi gemetele anilor gata să suie.

Electoratul votează ca să-și aleagă “tătucul” în mod direct

septembrie 3rd, 2010

Alegătorii din Republica Moldova votează duminică 5 septembrie într-un referendum privind modul de alegere a președintelui țării.

Pe formularul de vot figurează o singură întrebare cu următoarea formulare:

“Sunteți pentru modificarea Constituției care să permită alegerea Președintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?”

cu două variante de răspuns “Pentru” și “Contra”.

Referendumul a fost convocat de majoritatea parlamentară, deținută de coaliția de guvernare cvadripartită Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) pentru a putea sparge impasul constituțional generat de imposibilitatea timp de peste un an a Parlamentului de a alege președintele.

La ora actuală Constituția prevede o majoritate de 3/5 – 61 de voturi din 101 – pentru alegerea șefului statului. Dar și Parlamentul ales la 5 aprilie 2009 (unde Partidul Comuniștilor – PCRM – avea o majoritate de 60 de mandate)  a eșuat în tentativa de a alege un președinte (ceea ce a dus la convocarea de alegeri parlamentare anticipate), și cel ales la 29 iulie 2009 (unde AIE deține 53 de mandate).

Nu e nicio surpriză că sondajele de opinie arată toate o majoritate confortabilă în favoarea revenirii la scrutinul prezidențial direct. Alegeri prezidențiale directe au avut loc în 1991, când Mircea Snegur a fost unicul candidat, și în 1996 când Petru Lucinschi l-a învins pe Mircea Snegur în al doilea tur de scrutin.

Dar cu câteva luni înaintea alegerilor din 2000, Parlamentul, care a intrat în conflict cu Petru Lucinschi, a modificat Constituția, introducând alegerile prezidențiale indirecte.

Dar, ca urmare a eșecului alegerii unui succesor lui Petru Lucinschi în iarna lui 2000, parlamentul a fost dizolvat și în alegerile din 2001 PCRM a câștigat o majoritate de peste 2/3, alegându-l pe liderul său, Vladimir Voronin, în funcția de președinte, pentru ca acesta să fie reales în 2005 în urma victoriei repetate a PCRM la parlamentare.

Acum, PCRM se opune schimbării Constituției prin referendum, susținând că doar Parlamentul  poate face acest lucru, iar acolo Comuniștii dispun de treimea de blocaj.

Luând votul “Pentru” ca un fapt deja împlinit, partidele din AIE au convenit în principiu ca data de 14 noiembrie să fie ziua alegerilor simultane, prezidențiale și parlamentare.

Este de așteptat ca în scrutinul prezidențial să candideze cel puțin trei lideri ai partidelor din AIE – Vladimir Filat (Partidul Liberal Democrat – PLDM), actual prim ministru, Mihai Ghimpu (Partidul Liberal – PL), actual președinte al Parlamentului și șef interimar al statului și Marian Lupu (Partidul Democrat – PDM), fost candidat al AIE la prezidențialele din toamna anului 2009.

Fostul premier britanic Tony Blair a publicat memorii explozive

septembrie 1st, 2010

Fostul premier britanic Tony Blair și-a lansat miercuri 1 septembrie mult așteptatele memorii, prilej cu care a acordat un interviu televiziunii BBC. El l-a atacat, între altele, pe succesorul său la șefia Partidului Laburist și a guvernului, Gordon Brown.

Lansarea memoriilor coincide cu începutul votării în alegerile pentru funcția de lider al Partidului Laburist, rămasă vacantă în urma demisiei lui Gordon Brown la câteva zile după înfrângerea din alegerile parlamentare din 6 mai.

În cartea sa intitulată “Tony Blair – The Journey” – “Tony Blair – Călătoria”, fostul premier îl califică pe succesorul său Gordon Brown drept “înnebunitor” și lipsit de “inteligență emoțională”.

Tony Blair are și cuvinte de laudă, dar spune că spre sfârșitul celor 10 ani de guvernare a sa, Gordon Brown l-a pus fără întrerupere sub presiune. El recunoaște chiar că la un moment dat a recurs la alcool pentru a rezita unor astfel de presiuni.

Partidul Laburist sub conducerea lui Blair a obținut trei victorii consecutive în alegeri, iar Brown a preluat funcția de premier în 2007, dar a partidul a pierdut sub conducerea sa alegerile din 2010.

De altfel, Tony Blair susține în cartea sa că Laburiștii nu au reușit o patra victorie consecutivă tocmai pentru că s-au îndepărtat de linia sa reformist-centristă.

Fostul premier are cuvinte de laudă pentru competența lui Gordon Brown ca ministru de finanțe, dar spune că la un moment dat s-a gândit să-l demită și a renunțat pentru că ar fi provocat o destabilizare a partidului, iar Brown până la urmă tot ar fi ajuns lider și premier.

Lansarea cărții coincide cu debutul votării în alegerile pentru șefia Partidului Laburist în care se înfruntă cinci candidați. Tony Blair nu și-a exprimat preferința pentru vreunul dintre cei cinci, dar este clar că cel care este cel mai apropiat de vederile sale este fostul ministru de externe David Milliband.

Principalul său rival este fratele său, Ed Milliband, un apropiat al lui Gordon Brown, favoritul sindicatelor și preferat de aripa de stânga a partidului.

Electoratul este împărțit în trei colegii, fiecare cu ponderea de o treime: primul compus din deputați și euro-deputați, al doilea din membrii de partid și al treilea din membrii sindicatelor afiliate Partidului Laburist. Votarea se încheie pe 22 septembrie, iar învingătorul va fi anunțat la conferința anuală a partidului de la Manchester, pe data de 25 septembrie.

Singura femeie din competiție, deputata de stânga Diane Abbott, l-a criticat pe Tony Blair pentru faptul că n-a lăsat să treacă un interval de timp “decent” înainte de a-l înjunghia, la modul figurat, pe succesorul său.

Au mai existat astfel de cazuri în care un prim ministru și-a criticat succesorul după plecarea din funcție, Margaret Thatcher și John Major constituie un exemplu, dar caracterul explicit al criticilor lui Tony Blair la adresa lui Gordon Brown depășește uzanțele cutumiare în materie.

A incetat misiunea de lupta a SUA in Iraq

septembrie 1st, 2010

Presupun ca foarte multi – de ordinul milioanelor (?) au primit mesajul de mai jos. Totusi este incredibil ca in zilele noastre presedintele unei tari ca SUA poate comunica direct (chiar si unilateral) cu persoane de pretutindeni care, luate individual, nu inseamna mai nimic, dar in reprezentari numerice de zeci, sute de mii, milioane, fac o imensa diferenta!

Stefan –

Tonight marks the end of the American combat mission in Iraq.

As a candidate for this office, I pledged to end this war responsibly. And, as President, that is what I am doing.

Since I became Commander-in-Chief, we’ve brought home nearly 100,000 U.S. troops. We’ve closed or turned over to Iraq hundreds of our bases.

As Operation Iraqi Freedom ends, our commitment to a sovereign, stable, and self-reliant Iraq continues. Under Operation New Dawn, a transitional force of U.S. troops will remain to advise and assist Iraqi forces, protect our civilians on the ground, and pursue targeted counterterrorism efforts.

By the end of next year, consistent with our agreement with the Iraqi government, these men and women, too, will come home.

Ending this war is not only in Iraq’s interest – it is in our own. Our nation has paid a huge price to put Iraq’s future in the hands of its people. We have sent our men and women in uniform to make enormous sacrifices. We have spent vast resources abroad in the face of several years of recession at home.

We have met our responsibility through the courage and resolve of our women and men in uniform.

In seven years, they confronted a mission as challenging and as complex as any our military has ever been asked to face.

Nearly 1.5 million Americans put their lives on the line. Many returned for multiple tours of duty, far from their loved ones who bore a heroic burden of their own. And most painfully, more than 4,400 Americans have given their lives, fighting for people they never knew, for values that have defined our people for more than two centuries.

What their country asked of them was not small. And what they sacrificed was not easy.

For that, each and every American owes them our heartfelt thanks.

Our promise to them – to each woman or man who has donned our colors – is that our country will serve them as faithfully as they have served us. We have already made the largest increase in funding for veterans in decades. So long as I am President, I will do whatever it takes to fulfill that sacred trust.

Tonight, we mark a milestone in our nation’s history. Even at a time of great uncertainty for so many Americans, this day and our brave troops remind us that our future is in our own hands and that our best days lie ahead.

Thank you,

President Barack Obama

O dihotomie stupidă: dreapta – stânga pe criterii național-identitare

august 31st, 2010

Un individ din Chișinău mă calomnia zilele trecute afirmând că aș fi primit bani din partea Partidului Democrat (PDM) ca să apar la o emisiune de televiziune alături de membri ai PDM. Individul, cunoscut ca un fel de saltimbanc de la demonstrații de 10 – 20 de persoane, este un lătrău ultranaționalist, care supra-compensează faptul că a fost educat în limba rusă, limbă în care gândește, traducând totul într-o română agramată, printr-o demagogie ultra-naționalistă, care include elemente de xenofobie și antisemitism (probate și prin unele comentarii postate pe pagina revistei ACUM).

Nu merită să zăbovesc asupra cretinismului patent al unei astfel de acuzații, e suficient să vă dau linkul discuției televizate la care am apărut la Publika TV http://www.publika.md/emisiuni/fabrika_411.html.

La invitația fostei mele colege de la BBC, Maia Metaxa, am participat la emisiunea zilnică “Fabrika”, moderată de Natalia Morari, alături de vicepreședintele PDM și ministru adjunct de externe, Andrei Popov, vicepreședintele Partidului Liberal Democrat (PLDM) și ministrul justiției, Alexandru Tănase, și directorul fundației ADEPT, analistul politic Igor Boțan (aceștia doi din urmă curat membri PDM!).

La un moment dat, Andrei Popov a afirmat că Partidul Liberal (PL), condus de președintele Parlamentului (și șef interimar al statului) , Mihai Ghimpu, este situat la extrema dreaptă a eșichierului politic din Republica Moldova. PLD, PL, PDM alături de Alianța Moldova Noastră (AMN) formează coaliția Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), care guvernează țara după alegerile din iulie anul trecut când Partidul Comuniștilor (PCRM) a pierdut majoritatea în Parlament pentru prima oară din 2001 încoace.

I-am replicat lui Andrei Popov că afirmația sa nu este doar incorectă – PL poate fi catalogat eventual drept partid naționalist pro-românesc sau unionist, dar în niciun caz nu este un partid extremist. I-am explicat vicepreședintelui PDM că o astfel de acuzație în Occident ar fi percepută ca o insultă.

Și într-adevăr, reacția PL nu a întârziat, fiind dată de deputatul PL Boris Vieru tot pe undele Publika TV:

“Partidul Liberal își exprimă uimirea și dezamăgirea privind etichetarea sa ca partid de extremă de dreapta. Acest lucru aduce prejudicii de imagine formațiunii, dar și AIE. Sugestia precum că am fi un partid de extremă dreaptă este ridicolă și nejustificată”, a spus deputatul Vieru.

Deputatul PDM, Oazu Nantoi, a încercat să dreagă busuiocul pe care-l avariase colegul său de partid Andrei Popov, spunând că de fapt PL este cel mai de dreapta partid al coaliției la guvernare și care “se încadrează perfect în normele legislației Republicii Moldova”

Dar de ce este PL un partid de “dreapta” și ce înseamnă de fapt acest lucru în contextul Republicii Moldova?

În această fostă republică sovietică delimitarea spectrului politic se face pe criterii preponderent național-identitare. Astfel, dacă ești pro-român – în general – ești de dreapta, dacă ești pro-moldovean ești “centrist”, iar dacă ești pro-rus ești de “stânga”.

În ochii pro-rușilor, dacă mai ești și unionist, atunci ești de “extrema dreaptă”. Etichetarea este de sorginte stalinistă, din vremea când s-a încercat spălarea creierelor cu ecuația perversă “român = fascist” (ecuație care mai prezintă atracție în regiunea separatistă nistreană). În limbaj bolșevic a fi de stânga însemna a fi “bun”, iar a fi de dreapta însemna a fi “rău”.

Pe acest criteriu, complet anacronic, provincial și artificial, PL este într-adevăr cel mai de dreapta partid al coaliției de guvernare, pentru că are discursul pro-românesc cel mai radical, cu elemente de unionism.

PLD și AMN sunt partide pro-românești, dar nu neapărat unioniste, iar PDM, care este un partid “pro-moldovenesc” (liderul său Marian Lupu se consideră “moldovean” și consideră că vorbește “moldovenește”) apare ca partidul cel mai de “stânga” al AIE. Incidental, PDM se consideră social-democrat, dacă acest lucru are vreo semnificație într-o țară post-sovietică precum Republica Moldova. În PDM au existat recent nemulțumiri cu privire la asocierea cu PL care ar îndepărta electoratul rusofon, împingându-l în brațele PCRM.

Ceea ce se insinuează de fapt este că orice gest public pro-românesc este unul naționalist, de dreapta (sau chiar de extrema dreaptă), iar atitudinile contrare, uneori de-a dreptul naționaliste rusești, sunt pictate sub culorile internaționalismului, deși uneori frizează șovinismul.

După părerea mea, această dihotomie dreapta – stânga pe criterii etnice și identitare, de sorginte clar stalinistă, trebuie abandonată urgent, pentru că ea constituie un alibi perfect al acelora care au tot interesul ca Republica Moldova să fie în continuare ancorată de Moscova.

Un evreu comunist deportat de Antonescu la Vapniarka se destăinuie

august 29th, 2010

Géza Kornis este unul dintre evreii comuniști deportați în lagărul de la Vapniarka, din Transnistria. Originar din Timișoara, el are azi 93 de ani și trăiește în Germania, unde a emigrat în anii ’70. El răspunde azi întrebărilor despre persecuțiile antonesciene, dar și cu despre trecutul său comunist.

În ce circumstanțe ați fost deportat în Transnistria?

Am fost deportat în ziua de 6 septembrie 1942, după ce fusesem arestat, de un agent (al Siguranței) cu numele Secoşan, din locuinţa din Timişoara,  Str. Craiova. Arestarea s-a făcut în baza unei suspiciuni, fără să mi se impute vreun delict.

In 1939, mă alăturasem mişcării antifasciste, ca un gest de opoziție faţă de politica guvernelor burgheze antisemite care, prin diferite legi, au lovit în populaţia evreiască.  Țin să precizez că nu am intrat în partidul comunist, făcând parte  doar din rezistența ilegală. Am cautat, pe calea unor lamuriri verbale, să arăt unor cunoscuţi români că regimurile la putere aduc prejudicii nu doar evreilor, ci şi românilor, ducând o politică contrară intereselor statului. Iar unul dintre cei „lămuriţi” m-a denunțat Siguranței.

Am fost arestat, închis la politie şi schinguit. M-au legat cu capul în jos și am fost bătut în tălpi până s-au umflat. Mă puneau apoi cu picioarele în apă rece, iar în ziua următoare reluau bătaia și chinul. Am fost amenințat și cu revolverul, pentru a mă constrînge să recunosc o activitate ilegală și să-i denunț pe cei cu care aveam legături.

N-am recunoscut și divulgat nimic și, neexistand nici o faptă penală care să fi justificat arestarea mea, un unchi, avocatul Desideriu Roth a reuşit, prin legaturile sale, să-mi obțină eliberarea.

Din acest moment am fost în evidența Sigurantei şi tot acest fapt a condus la arestarea mea în septembrie 1942.

De ce v-ați alăturat unui partid nedemocratic, care dorea dezmembrarea României, în chiar anul în care Stalin și Hitler semnaseră un pact de neagresiune? Partidele ca cel Național Liberal sau Național Țărănesc nu s-au alăturat niciodată guvernărilor de dictatură – regală, național-legionară, antonesciană – iar liderii lor, Brătianu și Maniu, s-au opus deportării evreilor în timpul războiului, intervenind personal pe lângă Antonescu.

Dupa iesirea PCR din ilegalitate, mi s-a recunoscut activitatea ca apartenență la partid din 1939. In acea vreme, in vârsta de 22 ani, nu m-am ocupat de dedesubturile politicii. Aflasem despre pactul Hitler-Stalin și m-a nedumerit, dar nu mai mult. De asemenea, la vremea respectivă, n-am ştiut că partidul comunist ar fi urmărit dezmembrarea României ca stat.

M-am alăturat, prin urmare, forţelor antifasciste care s-au  opus reprimării populaţiei evreieşti. Iar exemplele de persecuţii sunt multiple. Aş da numai două, cele care m-au influenţat direct. Când a venit vremea să mă înrolez în armată, îndeplineam condiţiile pentru gradul de ofiţer. Totuşi am fost respins sub pretextul că aş fi avut „platfus”. Un evreu  nu avea voie să devină ofiţer…

Un alt exemplu este cel al situației fratelui soţiei mele, arestat și el în acele timpuri. Cum nu împlinise vârsta de 16 ani, fiind minor, potrivit legii nu ar fi putut să fie condamnat. Bazat pe această lege, unul din cei mai buni avocati timişoreni a cerut scoaterea lui din proces. Judecătoria militară, având în față un evreu, l-a condamnat în mod abuziv şi arbitrar, la ani grei de inchisoare. N-a mai apucat libertatea, după deportare fiind impuscat în martie 1944, la Râbnita, înainte să fi implinit 20 de ani. Opoziţia faţă de un astfel de regim în care legile nu erau respectate mi s-a părut legitimă.

Nefiind la curent cu politica, nu am cunoscut programele partidelor Liberal sau Țărănesc și, în momentul acela, am presupus că prin politica Partidului comunist s-ar crea mai multă dreptate, fără discriminări față de evrei.

Din acest moment arestării am intrat în evidenţa Siguranţei şi tot acest fapt a dus la arestarea mea în sept. 1942. Cu alti arestati am fos adunaţi într-o sală a Liceului izraelit, iar după câteva zile încărcaţi în vagoane de vite şi transportaţi în Transnistria.

Care a fost perioada deportării și care au fost lagărele prin care ați trecut?

Perioada deportării a fost între 6 septembrie 1942 și 15 ianuarie 1944. Am stat la Vapniarca până la sfârşitul lunii mai 1943, iar apoi, până la eliberare, am fost internat în ghetoul de la Olgopol.

La Vapniarca erau internaţi 1200 evrei din vechiul Regat şi Transilvania. 407 au fost transferaţi din lagărul de la Tîrgu Jiu, 72 fuseseră detinuţi în inchisoarea de la Caransebes, iar 722 au fost ridicaţi din casele lor, deci din libertate. Nu cunosc numărul celor care au supravieţuit. La Râbniţa au fost măcelăriţi, în noaptea 18/19 martie 1944, un număr de 52 de deportați.

Care erau condițiile în lagăre?

La sosire, in cele trei cladiri ale lagărului, lipseau ferestrele; podeaua era de ciment şi dormeam pe un strat subţire de paie. Noaptea, uşile erau incuiate şi în sala în care stăteam, se găsea, pentru peste 100 de internaţi, doar un butoi în care ne rezolvam nevoile. Dimineaţa, pe rând, doi internaţi duceau butoiul la latrină. Toţi eram răciti, iar rinichii nu mai puteau reţine urina.

La Vapniarca, la infirmierie erau sute de bolnavi și, în condițiile unui frig cumplit, unora li s-au cangrenat degetele de la picioare și au fost amputați. Fără medicamente, fără hrana sănătoasă, fără personal sanitar suficient pentru un numar atât de mare de bolnavi. Nici paturile nu erau suficiente pentru toţi.

Îmi amintesc că exista şi o carceră, săpată în pământ, atât de strâmtă încât cei pedepsiţi erau obligați să rămână în picioare, uneori peste 24 ore. N-am avut ocazia să o încerc, tot aşa cum n-am avut ocazia să asist la bătăile practicate în lagăr. Inutil să mai înşir alte suferințe și persecutii.

Din prima zi de deportare s-a format un colectiv ilegal de conducere, dirijat de Bernath Andrei, Lazar Grünberg şi Izsáki Alexandru, oameni cu experienţa multor ani de inchisoare. Colectivul era format din comunişti ilegalişti care, în trecut, nu se făcuseră vinovaţi de deconspirare. La câteva zile după sosire, am fost primit şi eu in acest colectiv.

Sarcina acestuia era păstrarea solidarităţii între deportaţi, să se îngrijească de curăţenie, de evitarea bolilor contagioase, mai ales tifosul, şi să menţină moralul. Fiecare membru avea sarcina să se ocupe de un număr de deportaţi.

Ce amintiri aveți despre conducătorii lagărelor?

În lagăr erau mai multe conducerí, cea militară comandată pe rând de colonelul Murgescu, căpitanul Buradescu, ambii criminali de război, condamnaţi şi executaţi după război, apoi Christache Popovici, cu bună purtare  faţă de internaţi, ne-a acordat mai multe înlesniri, ba mai mult, ne a adus şi bani din partea comunităţii evreieşti din ţară.

Specific pentru atitudinea lui Murgescu este următorul răspuns dat doctorului Arthur Kessler, seful medicilor din lagăr: “Ce vă face să presupuneţi că eu  aş fi interesat în supravieţuirea internaţilor?”.

Ultimul comandandant al lagărului, pe care eu nu l-am apucat, a fost Sabin Motora. El a salvat deportaţii repartizaţi la Grosulovo, de la o moarte sigură, riscându-şi propria viaţă. El a fost recunoscut printre “Drepţii intre popoare” de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.

O altă conducere, era formată din câţiva internaţi, recunoscuţi de comandatură. Aceştia ţineau legătura între internaţi şi comandatură. Ei transmiteau ordinele ce urmau să fie executate în lagăr. Şi această conducere era binevenită, întrucât organizarea muncilor nu se făcea de militari, ci de internaţi.

In sfârşit, era conducerea ilegală, care prin membrii săi influenţa fiecare mişcare din lagăr. Ei au fost menţionaţi mai sus.

Ați fost militant comunist, ce v-a determinat să vă alăturați unui partid minuscul, care la acea vreme nu făcea altceva decât sa execute ordinele lui Stalin?

Sunt două perioade. Cea din 1939 până la deportarea mea din 1942, iar alta după eliberarea din 1944.

In anii ilegalităţii m-am alăturat singurului partid în opoziţie faţă de partidele burgheze antisemite, ce prin legile antievreieşti îngreunau continuu viaţa minorităţii evreieşti. Atunci  nu puteam observa influenţa lui Stalin, despre care în şedinţele ilegale nu se vorbea. Din contra, se menţionau numai succesele.

După întoarcerea din lagar eram  membru al Partidului Comunist. Actul de la 23 august 1944, l-am simţit drept o  eliberare, după o vreme grea de persecuţii şi suferinţe.  Am lucrat 25 de ani în comerţul exterior, cu multe delegaţii in străinătate. N-am fost pus niciodată in situaţia de a dăuna cuiva. Munceam cu convingere, făcând inovaţii în domeniul meu de activitate, câteodată cu riscuri mari personale. Am simţit un oarecare patriotism, căutând să-mi servesc ţara, deşi am fost tratat  drept cetăţean de categoria  doua şi supus unor discriminări şi persecuţii.

De exemplu: secretarul de partid era şeful serviciului în care lucram,  eu fiind adjunct; toată munca serviciului o rezolvam eu, el doar semna cu incredere oarbă ce-i prezentam. Despre Uniunea Sovietica nu eram informat şi nici nu m-am ocupat de politică.

Nu  pot spune că nu aş fi ştiut de unele nelegiuiri, chiar şi crime făcute de partidul comunist. Gheorghiu-Dej, numit prim-secretar PCR la recomandarea lui Stalin, a fost organizatorul Securităţii, a făcut colectivizarea forţată, a ţărănimii, a ordonat construirea canalului Dunarea – Marea Neagră cu deţinuţi, etc.

Am fost martor al fărădelegilor lui Ceauşescu, al cultului personalităţii drept politică de partid, al măsurilor luate in interes personal şi în dauna poporului. Am stat la cozile interminabile pentru alimente de primă necesitate etc.

Toate acestea le-am ştiut, dar tot atât de adevărat este, că fără a fi membru de partid nu puteam să am un serviciu intr-o intreprindere de stat. Singurul lucru ce-l puteam face era distanţarea de la sarcinile de partid, pe care la executam in asa fel să nu  lovească în conştiinţa mea de om.

Amănunte despre crimele comunismului in URSS au fost demascate în 1956 şi aduse la cunoştinţa lumii intregi,  de Hrusciov, dupa moartea lui Stalin. Atunci a apărut şi cartea lui Alexander Soljenițîn “O zi in viaţa lui Ivan Denisovici” iar apoi, de acelaşi autor “Archipelagul Gulag”. Acestea erau documente şi fapte suficiente pentru a dovedi caracterul criminal al partidului comunist.

Chiar ştiind acestea am rămas în partidul comunist, fără convingere, până la excluderea mea in 1972, când am înaintat cerere de emigrare in vest.

Negaționistii spun: de ce veniți cu aceste povești după 50-60-70 de ani, cine v-a împiedicat să le spuneți imediat după 1944?

Ion Antonescu se face vinovat de deportarea evreilor în anii 1940-1942.

Faptul că după 1942 s-a opus unor ordine ale naziştilor germani, se datora împrejurărilor politice ale acelei vremi, cu perspectiva sigură a înfrângerii armatei germane, dar şi influenţei exercitate de Regina Mamă Elena, asupra lui Antonescu în favoarea evreilor.

Este indiscutabil că o serie de evrei, cu nume româneşti, aflaţi in funcţii superioare ale aparatului de partid, se făceau vinovati de crime, executând ordinile conducerii de partid, partid dirijat de Stalin.

Hrusciov, intrebat de ce nu l-a demascat pe Stalin cu ani în urmă, când dictatorul era incă în viaţă, a raspuns: “atunci n-as sta aici”. Cam acelaşi răspuns s-ar putea da negaţioniştilor.

Dar demascarea atrocităţilor şi crimelor trebuie făcută chiar cu decenii după ce s-au intâmplat, ca să ajunga la cunoştinţa lumii şi, mai ales, a tineretului, adică a generaţiilor ce ne urmează.

Ați primit vreodată compensații pentru suferințele din Transnistria? Dacă da, din partea cui?

Am primit compensaţii de la statul german în valoare de 15.000 mărci germane şi primesc şi în prezent de la organzatia evreiasca Claims Conference, trimestrial 800 euro.

Ce simțiți azi când asistați la atitudini negaționiste?

Simt că lumea n-a invăţat din trecut, iar guvernele naţionale şi organizatiile internaţionale sunt prea inactive pentru a rezolva problemele actuale ale politicii.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Călătorii de vacanţă

august 29th, 2010

Gabriela Ursu 05-09-2010

Sunshine Skyway Bridge over Tampa Bay in Tampa, Florida

Gabriela Marinescu 04-09-2010

Pian

În centrul Vienei… Kartner Strasse, o stradă devenită exclusiv pietonală, e o altă atracţie a capitalei austriece. Cine are dorinţa de a cânta (probabil după ce obţine şi nişte avize de la primărie) îşi aşează intrumentul pe mijlocul străzii şi cântă. La câţiva zeci de metri, un alt instrumentist poate face acelaşi lucru. Nimeni nu neranjează însă pe nimeni.

Paula Duta 03-09-2010

Adrenalină în Braşov

Parcul Aventura este rodul unui parteneriat între Primăria oraşului Braşov, Regia Publică Locală a Pădurilor “Kronstadt” şi Stéphane Combremont, un investitor elveţian.
Investiţia „verde”, cea mai amplă de acest gen din România, se extinde pe 2.5 ha de pădure implicând un „ inventar” alcătuit din 80 de copaci, 92 platforme, 100 de jocuri, 692m de tiroliene, 1000m de coardă, 5400m de cablu , 7000 de şuruburi şi 49.400 Kg de lemn . Există 8 trasee de dificultate progresivă, fiecare participant primind un material de securitate şi fiind instruit în utilizarea lui corectă .
Plăcerea adrenalinei gustate la înălţime atrage ca un magnet tinerii dornici de a-şi încerca forţele cu obstacolele suspendate printre crengile viguroase ale copacilor. Plictiseala zilelor fără şcoală şi jocurile de pe calculator au fost substituite cu o realitate plină de neprevăzut, în care solicitarea fizică devine antrenantă şi amuzantă atâta timp când ştii unde să te opreşti…şi doar să simţi natura şi darul ei nepreţuit.

Marcela Morar 02-09-2010

Apus de soare în Costa Rica

Paula Drexler 01-09-2010

Costa Brava – Crama-

A degusta – a compara – a cumpăra !

Natalie Schor 31-08-2010

Vacanţe

Cristina Dobrin 30-08-2010

Petra- Comoara (Cazna)

Petra este situată la aproximativ 230 km spre sud de capitala Iordaniei, Amman. Unul dintre cele mai renumite obiective arheologice din lume, Petra – este considerată cea de-a VII-a minune a lumii şi face parte din patrimoniul UNESCO, începând cu anul 1985.
Trecînd printr-o strâmtoare, care în unele locuri ajunge la o înălţime de mai mult de 50 metri, ne întâmpină splendidul monument Cazna (Comoara) cu o înălţime de 30 metri, cioplit într-o stîncă roză.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Mămăliga nu (mai) explodează

august 29th, 2010

Ca urmare a măsurilor de austeritate mulţi aşteptau şi alţii mai aşteaptă încă revolte populare, proteste publice, marşuri gigantice, greve care să paralizeze sisteme întregi. Unii chiar se îmbulzesc pe la televizor şi acuză „poporul” de pasivitate. Aceştia din urmă sunt în mare parte sindicalişti. Figuri patetice care se lamentează că masele nu-i urmează, că societatea civilă e somnolentă, că nu există reacţie în rândul corpului social. Toate astea ar trebui să se întâmple, căci, nu-i aşa, „demos” „cratos” însemnează care va să zică puterea poporului!

Evident, reacţia nu va veni; masele nu vor ieşi masiv în stradă… şi asta din cel puţin câteva motive. Primul ţine de logica primară ce ar trebui să ne fie familiară încă din liceu. În absenţa liderului, revoltele populare în secolele XX şi XXI nu pot exista. Nu mai suntem în situaţia celor din nuvela lui Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanu”, nu mai avem deci acele ţeluri comune şi nici spiritul gregar al acelei epoci. Şi e bine că nu le mai avem! Iar lideri carismatici şi populari nu se vor mai naşte prea curând după atâtea dezamăgiri trăite în ultimii 20 de ani. Fiecare potenţial lider e iremediabil compromis.

Chiar şi aceia care nu s-au născut încă sunt la fel de iremediabil compromişi. Şi asta din cauza scepticismul care ne curge astăzi prin vene; ne-am băuţi cuminţi otrava zi de zi şi astăzi ea îşi face efectul. Elitele sunt iremediabil stigmatizate. Avocaţii şi procurorii sunt corupţi, profesorii incompetenţi, medicii criminali cu diplomă, preoţii pedofili, homosexuali sau satrapi, politicienii ignoranţi, poliţiştii subiect de bancuri şi atât. Aş putea continua la nesfârşit. Fiecare îşi poartă eticheta şi ea a ajuns de nedezlipit. Ne-am bucurat cu toţii când personaje de prim rang în statul român au aşezat aceste etichete rând pe rând pe fruntea fiecăruia din noi. Şi acum ne mirăm tâmp că nu există reacţie. În jurul cărui gen de lider s-ar putea forma astăzi o reacţie la tot ce se întâmplă? Există vreunul dintre noi asupra căruia să nu planeze imediat suspiciunea celorlalţi? Până şi nenăscuţii copii de avocaţi, procurori, profesori, medici, preoţi, politicieni sau poliţişti poartă astăzi vinovăţia propriilor lor părinţi. Am asistat pasiv la decredibilizarea întregii elite româneşti, am râs şi am arătat cu degetul în stânga şi în dreapta culpabilizând în masă, după cum ni se indica de către părinţii naţiunii iar acum, când am avea nevoie de această elită, ia-o de unde nu-i!

Apoi, mai e un motiv puternic pentru care mămăliga nu va exploda de data aceasta! Zeci de ani, mai ales în timpul comunismului, dar şi după, am asistat la desfăşurări ample de forţe. Poporul a fost forţat de atâtea ori să mărşăluiască inutil încât acum, când poate că ar trebui să o facă, nu mai găseşte nicio raţiune pentru a ieşi în stradă. Şi ieşitul în stradă s-a compromis. Recent, s-a descoperit în Polonia o directivă a KGB (datează din perioada comunistă) prin care se recomanda acordarea unor salarii mizere pentru medici, obligându-i astfel ori să ia mită ori să fie servili sistemului. Şi într-un caz şi în altul, ei deveneau vulnerabili şi, deci, uşor de manipulat. Uitaţi-vă astăzi în grila de salarizare unică: veţi vedea unde sunt poziţionate elitele. Aşteptaţi cumva ca mămăliga să explodeze de la sine?! Fără catalizatori, nu se va întâmpla. Iar rolul de catalizator nu îl poate juca, cu tot respectul faţă de meseriile lor, nici ospătarul, nici dulgherul şi nici cântăreţul de manele.

Aceiaşi pseudo-naivi se miră că nici măcar spiritul de solidaritate nu ne mai împinge spre o reacţie în masă. Păi ca să fii solidar îţi trebuie un punct de referinţă, unul singur, major, de nezdruncinat. Să fim solidari cu ce? Patria se află în pericol… da, acesta ar putea fi un punct de referinţă. Dar Patria e astăzi aproape un cadavru, un bătrân bolnav de Alzheimer, o corabie pe jumătate plină cu apă, o prostituată extenuată de câţi clienţi a avut de satisfăcut. Ne trebuie, aşadar, altceva. Patriotismul e şi el compromis şi aproape inexistent, cu excepţia celui declarativ. A fi român nu mai e o stare de spirit, ci un fapt birocratic, sec, fără relevanţă. Patria nu există ca noţiune abstractă, ea e sumă a indivizilor reali ce o populează plus aceia care au populat-o de la începutul existenţei ei. Trecutul, însă, chiar dacă ar fi pe jumătate atât de glorios pe cât ni-l închipuim, nu mai are forţa necesară astăzi. Iar despre noi ceilalţi, aceia încă vii, ce să mai zicem…

Când am fost deja întorşi unul împotriva celuilalt, corpul Patriei intră în moarte clinică. Astăzi doar salvarea individuală mai este posibilă. Şi ea nu se face în stradă, ci la locul fiecăruia de muncă. Tot ceea ce mai putem astăzi salva este destinul nostru individual. Conturile noastre bancare, bunăstarea propriilor noastre familii. Sună cinic, dar cred că e singurul lucru ce se mai poate face: salvarea individuală. De aceea mămăliga nu explodează şi bine face! Dacă numărul indivizilor salvaţi prin propriile lor forţe va fi vreodată destul de mare pentru a conta, atunci ne putem gândi şi la altceva. Eventual, la resuscitarea Patriei! Forţa unei colectivităţi valorează tot atât de mult ca forţa comună a tuturor indivizilor care o alcătuiesc. Momentan, sleiţi de puteri şi atinşi de morbul suspiciunii, e firesc să nu ieşim în stradă ci să preferăm propriile noastre bărci de salvare. E asta o formă de capitulare, admit. Însă, cimitirele lumii sunt pline de generali care nu au ştiut când să capituleze. Pasivitatea românească de astăzi are raţiunile ei. Nu suntem neapărat „un popor de vite” pentru că nu ne apărăm interesele. Pur şi simplu interesele noastre, spre deosebire de cele ale vitelor, sunt atât de diverse încât nu găsim punctul comun. Vieţuirea în secolul XXI implică alte forme de protest, mai aproape de spiritul epocii în care trăim. Prefer oricând unei mase de anemici care urlă în faţa Parlamentului, indivizi solizi care să transfere în corpul României ceva sânge proaspăt. Chiar dacă pentru asta e nevoie de timp şi chiar dacă există riscul ca sângele proaspăt să nu mai fie de folos unui organism atât de slăbit.

Ofertă pentru un scriitor

august 29th, 2010

În continuarea rezidenţelor de literatură de la Tescani, Muzeul Naţional “George Enescu”, secţia Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu şi Asociatia „ArtistNe(s)t” lansează o noua rezidență ArtistNe(s)t pentru scriitorii români.

Rezidenţa de literatură se va derula la Tescani în perioada 10 octombrie – 10 noiembrie. Se oferă cazare şi masa timp de o lună, o bursă de criză în valoare de 1000 lei, spaţiu pentru creaţie, acces gratuit la internet şi un excelent cadru in mijlocul naturii. Cei interesaţi să beneficieze de această oportunitate sunt rugaţi să trimită un dosar de candidatură care trebuie să conţină o scrisoare de intenţie, o biografie artistică si o scurtă descriere a proiectului literar ce urmează a fi dezvoltat la Tescani. Rezidenţa de literatură este realizată cu sprijinul financiar oferit de de Programul Cultural Elvetian in Romania.
Selecţia scriitorilor va fi realizată de un board artistic format din Laura Manolache (director Muzeul National G.Enescu), Gabriela Ilas (coordonatorul  programului de rezidente ArtistNe(s)t de la Tescani), scriitorul Vasile Ernu şi Cosmin Manolescu, directorul asociaţiei ArtistNe(s)t. Dosarele de candidatură trebuie trimise electronic la adresele de e-mail artistnest@gabrielatudor.ro şi tescani2001@yahoo.com, până cel tarziu la data de 10 septembrie 2010. Rezultatele vor fi facute publice la mijlocul lunii septembrie. Pentru mai multe informații vă rugăm să luați legătura cu dna. Gabriela Ilaș, coordonator ArtistNe(s)t, adresă e-mail: tescani2001@yahoo.com.
Programul de rezidente ArtistNe(s)t a fost fondat de Gabriela Tudor şi Programul Cultural Elvetian în Romania în 2006.
Mai multe informaţii despre rezidenţele ArtistNe(s)t de la Tescani găsiţi în documentul pdf atasat sau pe site-ul www.artistnest.ro.
sursă: comunicat de presă www.artistnest.ro.

Republica Moldova – două decenii de derivă

august 29th, 2010

La confluența dintre august și septembrie, Republica Moldova marchează trei evenimente care și-au pus amprenta în mod decisiv asupra evoluției acestei foste republici sovietice în următoarele două decenii:

• la 31 august 1989, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) a declarat limba “moldovenească” cu grafie chirilică limbă oficială;

• la 2 septembrie 1990, fâșia de pământ de pe malul de est al Nistrului s-a declarat “independentă”, luând numele de Republica Moldovenească Nistreană (RMN);

• la 27 august 1991, la mai puțin de o săptămână după puciul eșuat de la Moscova împotriva liderului sovietic al vremii, Mihail Gorbaciov, Republica Moldova și-a declarat independența, fiind primită la ONU ca membru cu drepturi depline în martie anul următor.

Toate cele trei evenimente sunt sărbătorite anual cu mai mult sau mai puțin fast: prima ca sărbătoare a “limbii noastre” – pentru a evita numirea ei ca “moldovenească”, denumirea consfințită în Constituție sau de română, utilizată de pro-români, a doua cu o doză de militarism care îmbină naționalismul rusesc cu ritualul sovietic, iar a treia cu tot felul de spectacole omagiale care reflectă ambiguitatea față de independența acestui stat ce funcționează, în linii mari și în teorie, în frontierele trasate de Stalin pentru RSSM la 2 august 1940. Spun în linii mari și în teorie, pentru că au avut loc niște ajustări minore de frontieră cu Ucraina vecină, acolo unde șerpuiau șosele și căi ferate pe vechea linie de demarcație între cele două republici unionale, iar de la secesiunea nistreană, guvernul legitim de la Chișinău nu-și mai controlează teritoriul din estul țării, nu doar de peste Nistru (cu excepția celor două enclave de la Doroțcaia și Cocieri), dar și orașul Tighina cu împrejurimile, care se află sub autoritatea administrației separatiste de la Tiraspol.

Ceea ce părea o secesiune efemeră, s-a permanentizat, de facto, liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, fiind acum cel mai vechi lider politic din Europa, chiar dacă autoproclamata RMN nu e recunoscută de nimeni, nici chiar de Federația Rusă, cu al cărei sprijin fățiș a obținut și și-a consolidat independența după războiul civil izbucnit la 2 martie 1992.

Republica Moldova, sau ce-a mai rămas din ea, s-a căznit să supraviețuiască în limitele unui stat de sorginte stalinistă, lipsit de resurse și dependent de puterea colonială de la răsărit. Sărăcia cumplită a anilor ’90 – salarii de 50 de dolari și pensii de 20 de dolari lunar – plătite cu mari întârzieri – s-a mai atenuat după 2001.

Venirea la putere a Partidului Comuniștilor (PCRM) în 2001 și realegerea, în urma unor alegeri relativ libere și corecte, în 2005, nu a contribuit direct la ameliorarea relativă a standardului de trai. Explicația acestei ameliorări este plecarea peste hotare la muncă, cu precădere în țările Uniunii Europene, a până la o treime din populație, care a devenit generatoare de avuție națională (Republica Moldova deține unul dintre cele mai ridicat procente din Produsul Intern Brut (PIB) formate din remitențe – banii trimiși acasă de lucrătorii din străinătate – 36,2% în 2007, potrivit datelor Băncii Mondiale).

Între vest și est

Orientarea externă promovată de liderul PCRM și președinte al țării între 2001 și 2009, Vladimir Voronin, a fost una haotică – explorarea posibilităților de aderare la uniunea Rusia – Belarus cuplată cu ostilitate față de NATO și Uniunea Europeană în 2001 – 2003, apropiere față de UE între 2003 și 2006, apoi din nou viraj către Moscova în urma embargoului impus de Rusia importului de vinuri moldovenești în martie 2006.

Relațiile cu România au oscilat de la podurile de flori și naționalismul lacrimogen și în mare măsură demagogic al anilor 1990 – 1992, la relațiile glaciale din perioada 1992 – 1996, când premierul Andrei Sangheli afirma că Bucureștiul n-a ajutat Moldova nici măcar cu un creion, indiferența dintre 1997 și 2001, ostilitatea fățișă în perioada 2001 – 2004, când afirmațiile lui Ion Iliescu despre “două state românești” generau replici de genul “expansionism românesc” la Chișinău, încălzirea relațiilor Băsescu – Voronin în 2005 – 2006, răcirea până la ostilitate a relațiilor în anii 2007 – 2009, cu impunerea de vize de călătorie cetățenilor români și în sfârșit relaxarea relațiilor după preluarea puterii în urma alegerilor din 29 iulie 2009 de către Alianța pentru Integrare Europeană (AIE).

Permanenta ambiguitate legată de identitatea națională a fost reflectată în oscilațiile de la introducerea în 1991 a imnului de stat Deșteaptă-te române, înlocuit în 1994 cu Limba Noastră, pseudo-referendumul din 6 martie 1994 care a respins cu o covârșitoare majoritate unirea cu România, urmat de adoptarea Constituției la 27 august 1994 care statua statutul oficial al “limbii moldovenești”, recensământul (contestat) din 2004 în care doar 2% din populație s-au declarat români, dar și depunerea actelor de aproape un milion de cetățeni ai Republicii Moldova după 2006 pentru obținerea cetățeniei României confirmă deriva permanentă a acestui mic stat de la frontiera de est a României.

În teorie, țara are vocație europeană, deși impactul a două secole de dominație rusească este absolut devastator. Aproape toți cetățenii Republicii Moldova cunosc limba rusă, dar puțini dintre cetățenii non-românofoni, care reprezintă o cincime a populației care trăiește în teritoriul administrat de autoritățile de la Chișinău (și peste 2/3 pe teritoriul autoproclamatei RMN) cunosc sau doresc să vorbească limba de stat. Iar influența Rusiei este covârșitoare, manifestându-se adeseori printr-un anti-europenism abia mascat.

Prinsă la mijloc între Uniunea Europeană și Rusia, dependentă în proporție covârșitoare de banii trimiși din vest și gazele care vin din est, Republica Moldova se străduiește, cu un succes limitat, să surmonteze blestemul stalinist al lui “după mine potopul” și să devină un stat viabil.

La nuit de l’hippogriffe XVII

august 29th, 2010


la neige des étoiles


le dernier couloir des ombres

aspira les lieux méconnus du désert

y compris

les vastes surfaces dérobées d’êtres

l’hippogriffe

sut déjà les traces des futurs nuages

en enterrant son âme encore vivante

avant de sentir la chair

empestée de la nuit

succombant lentement

parmi les ruines

l’odeur nécrophage

passa les murailles d’en bas

tristes et pathétiques

d’autrui

Pourquoi voulez-vous donc qu’il m’en souvienne?


inespéré

l’air de l’océan d’autrefois habilla

les ronds d’une étrange lumière

en laissant trois lys d’or sur ses ailes

et les empreintes gravées

de son corps

devinrent posément visibles

sous la neige

inattendue

des étoiles

12.08.2010


*Pourquoi voulez-vous donc qu’il m’en souvienne? (Paul Verlaine, Colloque Sentimental)

În România a avut loc un Holocaust

august 29th, 2010

Nu mă miră faptul că ideile neonaziste câştigă teren în toată Europa şi nu numai în ţările postcomuniste. Conform unei vechi anecdote, scriitorul G. B. Shaw, în zilele semnării tratatelor de pace de la Paris din 1919-20, a fost întrebat de posibilitatea unui nou război mondial. La întrebarea ziariştilor, vestitul scriitor britanic ar fi dat următorul răspuns: „viitoarea conflagraţie mondială va izbucni atunci când acei tineri care nu au văzut ororile  războiului recent terminat, vor ajunge la putere.” După logica lui Shaw reapariţia extremei drepte şi a ideilor naziste, ar fi legată de dobândirea puterii politice de generaţiile născute după 1945.

Dacă îmi permiteţi, aş împărţi cu Dvs. trei momente semnificate din viaţa mea.

Fuga de legionari

În ianuarie 1941 îmi lipseau două luni până la împlinirea vârstei de 7 ani, când în zilele loviturii de stat, trebuia să cunosc spaima morţii stând în faţa unor legionari beţi din Valea Ierii (la 50 km. de Cluj, în fosta plasa Iara), care au intrat în casa noastră cu arme încărcate, vroind să mă ucidă împreună cu mama mea, pentru faptul că tatăl meu l-a scos din mâinile unor legionari pregătiţi pentru linşare, pe directorul lor evreu Samuil Knobler, pe care l-a dus cu maşina fabricii  la Sântimbru (la 9 km. de Alba Iulia), şi unde a rămas ascuns trei luni în subsolul casei mătuşii mele.

În fine, noi am scăpat din mâinile acestui grup pregătit pentru uciderea unor oameni nevinovaţi, datorită unor palme rapid distribuite de câţiva muncitori lucizi la minte (mult mai târziu am aflat că cei care ne-au salvat, făceau parte din celula ilegală a comuniştilor din fabrică…). Acest incident a avut un rol determinant în ralierea noastră la 8 martie 1941, la exodul maghiarilor şi evreilor(!) din sudul Ardealulului şi Vechiul Regat spre nordul Transilvaniei, atribuit de Hitler la 30 august 1940. Ungariei horthyste prin Dictatul semnat la Palatul Belvedere din Viena.

Profanatori secui

Între anii 1942–1944 am trăit în Secuime, în oraşul Gheorghieni (actualmente în jud. Harghita). Deoarece autorităţile ungare datorită apropierii frontului (armata sovietică a ocupat deja o parte a Bucovinei), au ordonat înhiderea anului şcolar imediat după Paşti, eram deja în vacanţă. În dimineaţa unei zile însorite din luna mai, am făcut un rond prin oraş. Ajungând în faţa Şcolii Generale de Stat, am observat o mulţime de oameni adunaţi în curte şi multe femei pe trotuar încercând să întroducă prin gardul de fier celor din curte, alimente şi lenjerie de pat.

În curtea şcolii erau evreii adunaţi în zori de jandarmeria ungară urmând să fie transportaţi la Auschwitz, iar pe trotuar se aflau soţiile unor secui din oraş. Mergând mai departe, am văzut că întrarea la templul evreiesc, care în condiţii normale era închisă, de această dată este deschisă. Fiind catolic şi elev al şcoliii confesionale, trebuia să inving frica de o pedeapsă promisă de parohul catolic, care în acelaş timp a fost şi catihețul nostru, pentru vizitarea unei biserici necatolice. Întrând în sfârşit, înăuntru, am găsit în locul unui locaş sfânt, unul profanat într-un mod bestial. Am presupus că făptaşii au fost tot secui, ca femeile văzute mai înainte în faţa gardului şcolii. Pentru a doua oară puteam să mă conving de brutalitatea de care este în stare să comită oamenii orbiţi de nişte demagogi populişti.

“Ungur, dar simpatic”

La trei ani după absolvirea secţiei economice din cadrul Universităţii Bolyai din Cluj, am fost numit şeful serviciului plan la o fabrică de mobilă cu 1300 muncitori. Într-o zi am auzit că delegatul ministerului care a venit la noi în control, m-a caracterizat ca „un ungur, dar simpatic.” Pentru mine în acel moment a devenit clar, cât de umilitoare poate să fie o afirmaţie ca „evreu (ţigan sau altul) dar simpatic.” De atunci apreciez pozitiv orice persoană aparţinătoare oricărei minorităţi (naţionale, etnice sau de religie).

După aceste rânduri întroductive, să trecem la fenomenul neonazismului din România. La întrebarea revistei Acum, am dat răspunsul în rubrica „Vox Populi” că mareşalul Ion Antonescu, este „un personaj complex al istoriei românilor.” Sunt de părere că activitatea sa publică trebuie să fie analizată de oameni de ştiinţă competenţi, dar acest personaj important nu poate să fie exclus din istoria română.

Antonescu – personaj complex

Ion Antonescu,  după părerea mea personală, datorită crimelor comise împotriva umanităţii, nu merită nici statui şi nici denumiri de străzi. Argumentele mele:

Antisemitismul autorităţilor române a devenit evident în ochiul opiniei publice internaţionale numai după terminarea primului război mondial[1], în momentul când guvernul român a refuzat semnarea Acordului privind protejarea minorităţilor. În 1940, guvernul condus de Ion Gigurtu a încercat să minimalizeze exasperarea maselor pentru prăbuşirea României Mari prin întroducerea unor măsuri antievreieşti. La 6 septembrie 1940, începe dictatura lui Antonescu.[2] Mii de evrei sunt închişi în diferite lagăre de concentrare, din Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu etc, unde mulți mor datorită înfometării[3] iar cei rămaşi încă în viaţă sunt deportaţi dincolo de Nistru şi omorâţi acolo.

Legionarii[4] sunt potoliţi de Antonescu după pogromul comis la Bucureşti (la Dudeşti), în perioada puciului din ianuarie 1941 cu următoarele cuvinte: „nu luptaţi, pentru că legionarii căzuţi în timpul luptelor, vor uşura pentru evrei şi francmasonii, să ajungă la putere.”

După înăbușirea răscoalei legionare, tot Antonescu a spus următoarele: „legionarii au organizat cumplite masacre, nu au ţinut cont de cele mai elementare criterii ale umanităţii şi violenţa lor sângeroasă nu avea nici o limită… am dovezi corespunzătoare privind modul cum au fost chinuiţi şi prădaţi evreii bogaţi de legionari.”[5]

Rebeliunea legionară a fost înăbușită după câteva zile de Antonescu, dar tot el a luat imediat măsuri împotriva evreilor care au încercat să diminueze efectele negative ale acestora prin coruperea funcţionarilor publici şi printr-un exod masiv. Coruperea funcţionarilor a fost o măsură eficientă pe teritoriul României Vechi, dar evreii din Basarabia, Bucovina, Transnistria şi Odesa au avut un destin tragic.

Mareşalul Ion Antonescu „Conducătorul României” până la 23 august 1944, a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului şi impuşcat la Jilava la 1 iunie 1946, În ciuda acţiunilor începute după 1989 şi conduse de Iosif Constantin Drăgan, Ion Coja, Eugen Barbu,  Corneliu Vadim Tudor şi de alte persoane din anturajul lui Nicolae Ceauşescu, pentru reabilitarea lui Antonescu, sentinţa din 1946  fost reconfirmată de Curtea de apel din Bucureşti în 2006 şi astfel rămasă definitivă, iar Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România  condusă de prof. Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a fost admis de fostul preşedinte al statului Ion Iliescu şi declarat „Document de Stat”.

Este adevărat că România nu a predat nici un evreu Germaniei hitleriste pentru exterminare, dar Antonescu rămâne răspunzător atât pentru progromurilor din România, cât şi pentru dispariţia celor cca.300000 de evrei din Bucovina, Moldova, Basarabia şi Odesa.

Antonescu chiar dacă rămâne o personalite discutată, un lucru este însă cert: HOLOCAUSTUL A AVUT LOC ŞI ÎN ROMÂNIA.


[1]        În afara unor istorici, foarte puţină lume ştie de exemplu  că evreii din Regatul României nu beneficiau de drepturi  cetăţeneşti ipână la Congresul de pace de la Berlin (1879).

[2]       Este oarecum ciudat faptul că Antonescu a devenit antisemit cănd mama sa (Frida Cuperman) a fost evreică. Antisemitismul lui Antonescu a devenit evident încă în 1907 când s-a distins ca sublocotenent în asuprirea Răscoalei Ţărăneştie (despre care de asemenea puţini ştiu că a avut un caracter antisemit).

[3]       Amănunte în rechizitoriul procurorilor Tribunalului Poporului.

[4]       Încă la 14 septembrie 1940, Antonescu  a instaurat „Statul Naţional-Legionar Român,”şi ca vicepreşedinte  l-a numit pe Horia Sima (şeful Mişcării Legionare).

[5]       Fragmente retraduse în română,dintr-un discurs radiodifuzat.

Alter ego-ul lui Dej: Gheorghe Apostol si destinul comunismului românesc

august 29th, 2010

Pe 21 august a.c. a incetat din viata Gheorghe Apostol (nascut in 1913 in comuna Tudor Vladimirescu, jud. Galati), fost inalt demnitar al PCR, veteran ilegalist (a intrat in partid in 1934), detinut in ilegalitate la Doftana, Caracal si Targu-Jiu, fost presedinte al sindicatelor comuniste, membru al Biroului Politic (inclusiv in aprilie 1954, cand a fost condamnat la moarte Lucretiu Patrascanu in urma unei decizii a acestui grup), prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri, unul dintre cei mai apropiati acoliti ai lui Gheorghiu-Dej. Activist diciplinat, nu a primit, conform autobiografiei sale din 1945, decat o sanctiune, o suspendare de 3 luni pentru lipsa de vigilenta si neglijenta la capitolul conspirativitate.  A fost anchetat in 1989 la Colegiul Central de Partid condus de Nicolae Constantin in urma publicarii in Vest a “Scrisorii celor Sase” (ulterior, Silviu Brucan l-a auzat ca ar fi cedat presiunilor).   Un scurt timp, in perioada 1954-1955, Apostol a fost prim-secretar al CC al PMR (dar tot Dej era liderul suprem, un veritabil si temut autocrat).  Ani de zile Apostol a fost presedintele CCS (Consiliul Central al Sindicatelor), unde a colaborat cu Liuba Chisinevschi si cu Anton Moisescu.  Asa-zisul atentat din 1945 impotriva lui Apostol, cel mai probabil o provocare organizata de Bodnaras si Pantiusa-Bodnarenko, a fost un subiect manipulat pentru autovictimizarea propagandistica a PCR.

Niciodata, sub nicio forma, Apostol nu a miscat in front in anii lui Dej.  Forma sa mentala era simpla, manicheista: lumea se impartea in “mizeri si bogati”, in comunisti si ceilallti (burghezi, mici-burghezi, chiaburi, intelectuali sovaielnici, fascisti, social-fascisti).  Privilegiile nomenklaturii din care facea el insusi parte nu l-au stingherit insa vreodata pe acest ex-proletar (era de profesie muncitor turnator).  In 1958 i-a stigmatizat, alaturi de Dej si ceilalti membri ai echipei hegemonice, pe fostii ceferisti care protestau impotriva “imburghezirii ” elitei comuniste (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Vasile Bagu).  A sustinut cu infocare colectivizarea fortata a agriculturii.

Portretul sau era expus pe cladirile oficiale si era purtat la demonstratii, la fiecare 1 Mai si 23 August, in randul celor noua membri ai Biroului Politic, centrul absolut al puterii (Gh. Gheorghiu-Dej, Gh. Apostol, Emil Bodnaras, Petre Borila, N. Ceausescu, Chivu Stoica, Al. Draghici, Ion Gh. Maurer, Al.  Moghioros).  In acest sens, neindoios, Vlad Stoicescu are dreptate sa-l numeasca ultimul mohican al echipei baronilor lui Gheorghiu-Dej:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/a-murit-gheorghe-apostol-ultimul-mohican-al-garzii-staliniste-903835.html

In cartea sa despre ascensiunea lui Ceausescu la putere (tradusa de Ioana Ilie la Humanitas), regretatul politolog elvetian Pierre du Bois examineaza cu subtilitate jocurile de culise din ultimele luni de viata ale primului secretar al CC al PMR, cel numit de propaganda oficiala “fiul credincios al clasei muncitoare din Romania, militant de frunte al miscarii comuniste internationale”.   In 1965, Apostol se credea indrituit sa fie sucesorul lui Dej.  A fost o eroare de calcul si o subestimare naiva a rolului lui Ceausescu ca sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR.  Nu s-a intamplat astfel, in primul rand datorita jocurilor urzite de Maurer, Bodnaras, Ceausescu si Chivu Stoica dar, nu mai putin important, ca urmare a faptului ca Nicolae Ceausescu avea o baza reala in ceea ce numesc grupul aparatului de partid.

Apostol reprezenta subteranele clandestintatii comuniste, Ceausescu era simbolul autonomizarii aparatului.  Iata mai jos o fotografie din 30 august 1944, cu Gh. Apostol si Chivu Stoica participand la intampinarea trupelor Armatei Rosii la Bucuresti (Foto #CO22, Fototeca online, Arhivele Nationale ale Romaniei si IICCMER). Ar fi interesant de stiut cine sunt membrele grupului compact feminin din fotografie (ma intreb daca in mijloc nu se afla Elena Ceausescu):

Întâmpinarea Armatei Roşii (Colentina). Chivu Stoica, Gh. Apostol

La Congresul al IX-lea, in iulie 1965, Apostol a fost ales in Comitetul Executitv si in Prezidiul Permanent, a prezentat Raportul cu privire la statutul partidului.  Relatiile cu Ceausescu era execrabile, dar Apostol continua sa faca la bonne mine pour les mauvais jeux.

http://www.revista22.ro/microdezghetul-romanesc-40-de-ani-de-la-congresul-al-ix-lea-al-pcr-1905.html

In 1969, la Congresul al X-lea, a fost atacat de Constantin Dascalescu si de Gh. Pana pentru “abateri de la morala socialista” si alte asemenea “pacate”.  A fost eliminat din varful piramidei.  A refuzat sa-si faca autocritica si a trimis cateva texte extrem de dure catre conducerea de partid  in care vorbea despre patologica grandomanie a lui N. Ceausescu.  A lucrat un timp ca presedinte al Rezervelor de Stat, a fost apoi ambasador in Argentina, Uruguay si Brazilia. Cand a devenit convins ca intre PCR-ul lui Ceausescu si partidul in care el crezuse cu entuziasm nelimitat nu mai exista o reala continuitate, Apostol a facut un gest greu de imaginat pentru un bolsevic: a incalcat disciplina de partid, a devenit un fractionist.

In martie 1989, a fost unul dintre autorii “Scrisorii celor sase”, un document programatic al unei fractiuni care sfida dictatura personala a lui Nicolae Ceausescu, dar se mentinea in interiorul dogmei comuniste si nu chestiona nici rolul conducator al PCR, nici natura ilegitima a regimului.  Ca si un Constantin Parvulescu ori Silviu Brucan, alti semnatari ai Scrisorii, Apostol fusese direct implicat in marile abuzuri ale perioadei de luare a puterii si de distrugere a democratiei din Romania.

Am scris adeseori despre Apostol in cartile mele, inclusiv in Stalinism pentru eternitate, inEvZ si pe acest blog. La un ceas istoric al unei abisale degradari a conditiilor de viata, cand dictatura neo-caligulara a lui Ceausescu atinsese paroxismul irationalitatii, Apostol a indraznit sa protesteze. Au semnat, imreuna cu el, Alexandru Barladeanu, Silviu Brucan, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu si Grigore Raceanu.  A fost un protest din interior, un protest minimalist, dar totusi mai mult decat tacerile capitularde ale unor Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdet, Cornel Onescu, Cornel Burtica, Ion Stanescu, Ion Iliescu, Janos Fazekas, Alexandru Sencovici si atatia altii (unii dintre acestia au fost abordati sa semnezeScrisoarea celor sase si au refuzat, invocand tot felul de ratiuni). Nu mai vorbesc de cei care au stat alaturi de Ceausescu pana la capat, intre care Emil Bobu, Manea Manescu, Ion Dinca, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Totu, Constantin Olteanu, Gogu Radulescu, Gheorghe Pana, Ion Coman, Cornel Pacoste, Ludovic Fazekas, Tudor Postelnicu, Lina Ciobanu, Stefan Andrei, Dumitru Popescu, Suzana Gadea, Iulian Vlad si ceilalti.

Cum spuneam, mi-am exprimat opiniile despre Apostol inca din timpul vietii sale, inclusiv in prefata cartii de convorbiri cu batranul ex-militant realizate de jurnalistul craiovean Ion Jianu, aparuta la editura Curtea Veche (Gheorghe Apostol si Scrisoarea celor Sase).  Gh. Apostol a stiut ca voi scrie prefata, a citit ce-am scris. Nu a inteles niciodata ca servise un regim care, departe de a fi fost al muncitorilor, a fost de fapt o dictatura birocratica asupra adevaratei clase muncitoare (orice ar fi sustinut un Paul Niculescu-Mizil ori un Gheorghe Gaston Marin, impenitentiii stalinisti promovati acum postum la Antena 3).  S-a complacut ca membru al inaltei nomenklaturi, a participat in chip decisiv la lichidarea sindicalismului liber din Romania.

A avut trei copii: din prima casatorie, dinainte de razboi, o fiica, Geta.  Cu Melita Apostol (o ilegalista de origine din Brasov, nascuta Scharf, aflata un timp, in anii 50, in fruntea Comitetului Radiodifuziunii), un baiat Gelu (nascut in 1946, traieste, din cate stiu, in Canada) si o fiica, Sanda (nascuta in 1953).   A fost in chip neconditionat omul lui Gheorghiu-Dej, alter ego-ul micului Stalin de la Bucuresti, era membru al cercului intim (inca din inchisoare, de la Doftana, apoi la Targu-Jiu), a nutrit aceleasi pasiuni cu acesta, gandea si vorbea ca el, nu a inteles niciodata ca PCR a fost o formatiune anti-patriotica, o secta dogmatica ale carei obsesii au costat enorm in plan uman, social, economic, cultural si moral.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/scrisoarea-celor-sase-disidenta-sau-fractionism/

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/

De joi până duminică Bucureştiul va fi capitala „Lumii idiş”.

august 29th, 2010

Intre 2-5 septembrie se va desfăşura la Bucureşti Festivalul internaţional de limbă si cultură idiş „Yddisher Velt” (Lumea idişului). Evenimentul organizat de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, cu sprijinul Ministerului Culturii, Departamentului pentru Relaţii Interetnice şi Fondului European Evreiesc, aduce în atenţia publicului o limba şi o cultură emblematice pentru viaţa evreiască  din România şi estul Europei, dar din păcate din ce în ce mai puţin cunoscute. In cadrul festivalului vor avea loc spectacole de teatru in limba idiş, concerte de muzică klezmer, proiecţii de filme documentare si expuneri despre universul culturii idiş, după următorul program:

Joi, 2 septembrie 2010

10.30 -  Teatrul Evreiesc de Stat 

Deschiderea oficială a Festivalului -  Conferință de presă 

 12.00  -  Teatrul Evreiesc de Stat

De la ”Pomul Verde” la Broadway – Conferință – Moderator: Regizor Harry Eliad

 Teatrul idiș în România (Regizor Harry Eliad) Y Muzica evreiască în producțiile teatrale (Ing. Adrian Cuperman) Y De ce avem nevoie de un teatru în idiș (Regizor Andrei Munteanu)  Y De la Iași la New York (Regizor Radu Gabrea)

 16.30  -  Cinematograful  “Union”

„Şi s-au dus ca vântul…” – povestea Teatrului Barașeum

Film documentar – Prezintă Regizor Radu Gabrea  

 19.30  -  Teatrul Evreiesc de Stat

Spectacol de teatru

Proștii din Helem - de Moișe Gerșenzon, Teatrul Evreiesc de Stat

Vineri, 3 septembrie 2010

 10.00 – Centrul Comunitar Evreiesc (JCC – Bucuresti)

 Ştetl-ul şi lumea sa – Conferință – Moderator: Regizor Erwin Șimșensohn

Cultura Ștetl-ului în România (Prof.Dr. Liviu Rotman) Y Bucovina evreiasca (Dr.Emil Rennert – Austria) Y Redescoperirea idişland-ului în România (Dr. Simon Geissbühler, Elveția) Y Hasidism si isihasm: repere, filiatii, legaturi (Dr. Madeea Axinciuc) Y Pictura murală a sinagogilor din Moldova (Dr. Măriuca Stanciu)

 16.30  -  Cinematograful  “Union”

Itzic Manger, Film documentar – Prezintă Regizor Radu Gabrea

Sâmbătă, 4 septembrie 2010

 10.00 – Centrul Comunitar Evreiesc (JCC – Bucuresti)

 YiddișlandConferință – Moderator: Dr. Aurel Vainer

Limba idiș – trecut și prezent – de la mammelushn la arta (Dr. Harry Kuller) Y Iddișland: cultură și identitate politică în presa idiș de la sfârșitul sec. 19 din România (Dr. Augusta Radosav – Cluj) Y Limba idiș – sursă de suport moral în timpul Holocaustului (Dr.Lya Beniamin) Y Amintiri despre idiș, dintr-un ștetl (Dr. Aurel Vainer)

 16.00 – Centrul Comunitar Evreiesc (JCC – Bucuresti)

MammelușnConferință – Moderator: Dr. Jose Blum

Traduceri în limba română din literatura clasică idiș (Dr. Camelia Crăciun) Y Pereț- un mare scriitor în idiș (Ghidu Brukmaier) Y De la La Fontaine la Eliezer Șteinberg (scriitor Carol Feldman)

 19.00  -  Teatrul Evreiesc de Stat

Spectacol de teatru

“Alein ist die Neshume rein” – „Singur, sufletul este pur”

Yaakov Bodo & Misha Blecharovitz  - Yiddishpiel Theater  – Israel

 19.00  –  Green Hours 22 Club Jazz Café

Concert Vienna Klezmer Band (Austria)

 Duminică, 5 septembrie 2010 – “Ziua europeană a culturii Iudaice”

11.00  –  Muzeul Țăranului Român

Concert Hakeshet Klezmer Band (Romania)  Y Spectacol de dansuri evreiești – Ansamblul ”Hora” (Romania) Y Concert Mames Babegenush Klezmer Band (Danemarca)

 17.30  –  Muzeul Țăranului Român

Concert Mazel Tov Klezmer Band (Romania) Y Concert Preβburger Klezmer Band (Slovacia)

 20.30 – Centrul Comunitar Evreiesc (JCC – Bucuresti)

Spectacol de teatru

Yiddish Experience

Maia Morgenstern & Radu Captari

 

OBELISCUL CU LEI

august 29th, 2010

OBELISCUL CU LEI

Monumentul amplasat în centrul Parcului Copou a fost realizat între anii 1834-1841, iar cei patru lei simbolizau cele patru puteri europene care au recunoscut Independenţa Ţărilor Române.

Micii bucatari

august 29th, 2010

Se pare ca vom sfarsi intr-o buna zi fara a mai cunoaste arborii fructiferi, fara a mai intra in vreo gradina.
In timpul vacantei de vara cei mici ar putea fi prezenti in gradina bunicilor sau alaturi de parinti la cumparaturi in piata sau in hypermarketul si apoi in bucataria de acasa.

Familiarizarea cu alegerea produselor necesare prepararii unei retete si cu gasirea lor sunt etapa dintai a micului bucatar.

Va propun ub desert de sezon, usor de realizat si totodata cu un efect surpriza asupra parintilor si a invitatilor:

Un altfel de lasagna

Ingrediente

250 gr de afine proaspete
500 gr miez de pepene rosu taiat in cuburi de 2 cm
300 gr fulgi de porumb sau cereale muesli
500 ml iaurt
½ jum lingurita de esenta de vanilie

Metoda de preparare

Iaurtul se amesteca bine cu vanilia. Intr-o tava de ceramica sau din portelan (ovala sau dreptunghiulara) se aseaza un strat de iaurt peste care dispunem un strat de cereale, apoi un strat de cuburi de pepene, apoi de afine. Repetam inca de doua ori procedeul obtinand o lasagna inedita.

Intoarcerea caricaturistului Rudi Schmueckle la Sibiu

august 29th, 2010

Ne stim de peste 45 de ani. Am fost vecini in cartierul de dincolo de Gara Mare cu birturi si cu birjari “shozi”(termen de al nostru din Sibiu). Am fost vecini in Freiburg, Germania. Caricaturile sale imbogatesc Sibiul.

Candva la urcarea treptelor, in dreapta Ursulinelor, tatal sau era maistru ceasornicar purtator al unei indeletniciri deprinse undeva prin Europa mecanismelor de mare precizie.

Mergand catre liceu il zaream prin geamul pravaliei aplecat si concentrat sa redea viata timpului oprit. Ma opream sa-i dau binete doar pentru cateva clipe.

Fiul ratacitor si intors acasa in acelasi praf al strazii copilariei noastre drege respiratia unui timp diferit, contorsionat in caricutura si in haz de necaz.

Caricaturile sale au facut ocolul lumii in zeci de expozitii in România, Germania, Belgia, Olanda, Franţa, Turcia, Japonia, Italia, Croaţia, Austria, Slovenia, Spania, Cehia, Israel, Portugalia.

Rudi Schmueckle, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Germania şi al FECO (Federation of World Cartoonists Organisation), se prezinta ca un adevarat conte al unei arte de veselie, de sfidare a mortii prin ras si prin rafinament,
Acest “Johann von Turbinka”, minunat farseur in Piata Mare reuseste in desenul sau sa ferece moartea intr-un desen.
A renuntat la confortul vietii de pensionar german alegand Sibiul natal.

Sa speram ca legile noi de impozitare ale artistilor si birocratia de astazi nu-l vor alunga din nou din tara .

Guvernul se comportă bădărănește cu contribuabilul

august 29th, 2010

Am înţeles că Guvernul are nevoie de bani pentru a reduce deficitul bugetar. Am mai înţeles că, pentru înfăptuirea acestui nobil scop, orice mijloace sunt permise, de la jefuirea bătrânilor şi spolierea salariaţilor până la sugrumarea întreprinzătorilor, îndeosebi a celor mici. Dar nu pricep de ce aceste acţiuni trebuie neapărat întreprinse cu bădărănie.

Pentru că, scuzat să fiu, o bădărănie este să publici formularele prin care oamenii trebuie să-şi declare veniturile cu trei zile lucrătoare înaintea termenului-limită, cum s-a întâmplat în cazul aplicării modificărilor aduse Codului Fiscal. Tot o bădărănie este să obligi contribuabilul să se ducă o dată pe lună la trei instituţii diferite (Casa de Pensii, Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Casa de Asigurări de Sănătate) ca să depună câte o declaraţie prin care spune acelaşi lucru (cât a câştigat în luna precedentă). De ce nu se putea face treaba asta o dată pe an, aşa cum se plătesc toate impozitele? De ce nu se poate declara o singură dată, într-un singur loc (eventual, prin internet, că doar s-au alocat milioane pentru programul de e-guvernare), iar instituţiile care încasează birul (toate ale statului) să trimită o singură decizie de impunere, pe care s-o plăteşti într-un singur loc, iar ele (instituţiile) să-şi împartă suma respectivă cum se cuvine?

O să-mi spuneţi că mă leg de nimicuri. Numai că, dacă-mi pierd una dintre cele douăzeci de zile lucrătoare ale lunii completând formulare, alergând prin oraş şi stând la cozi, nu înseamnă că statul îmi pune un impozit suplimentar, 5%, pe munca mea şi a dumneavoastră, toţi cei care îndrăzniţi să faceţi ceva pentru a mai câştiga un ban după cele 8 ore de serviciu (cum, de altfel, v-a îndemnat zilele trecute un domn ministru)?

Cine sunt principalii „beneficiari” ai acestei noi aberaţii legislative? Evident, cei care muncesc cinstit. Studentul care, în vacanţă, lucrează pe ici-colo (mai o traducere, mai un call center…) ca să câştige un ban de mers la mare. Mecanicul care a avut naivitatea ca, în loc să bage liniştit în buzunar banii clientului, să se înregistreze ca persoană fizică autorizată, să dea chitanţă pentru micile reparaţii făcute după serviciu şi să plătească impozit statului. Scriitorul care reuşeşte să publice un volum, care să-i şi fie plătit. Că există multă evaziune fiscală, sunt de acord. Numai că cel ce se angajează pe litoral să spele vasele la o terasă unde este plătit din banii încasaţi fără bon fiscal, instalatorul care nici nu se gândeşte că ar putea renunţa la un bănuţ din cei pe care-i cere clientului şi nu mai e de găsit atunci când lucrarea se dovedeşte prost făcută, angajatul plătit în mod fraudulos „pe drepturi de autor” pentru o muncă ce n-are nici o legătură cu creaţia, manelistul care câştigă într-o noapte cât salariul unui profesor pe câteva luni, fără a plăti nici un leu impozit, ei bine, toţi aceştia nu sunt deloc afectaţi de toată această brambureală organizată de către Guvernul României.

Cu alte cuvinte, cei loviţi sunt mai ales cei care aleseseră să lucreze „la vedere”, cu nişte acte care, atunci când au luat decizia să o facă, erau legale. Discursul guvernamental este că toţi cei vizaţi de noile prevederi fiscale ar fi plătit statului mai puţin decât s-ar cuveni. Argument destul de şubred, cel puţin în anumite (nu puţine) cazuri. Studentul care lucrează în timpul liber şi care acum e obligat să-şi plătească asigurarea medicală va primi, dacă va avea nevoie, un tratament diferit de cel al colegului său care are destui bani de la părinţi? Mecanicul care este acum obligat să-şi achite cotizaţia la fondul de şomaj, iar luna viitoare nu va avea nici un client va primi vreun ajutor din partea statului? Cât despre obligativitatea cotizării la fondul de pensii cu un procent (deloc neînsemnat) din veniturile ocazionale, dacă aş fi un reprezentant al statului care nu a reuşit să-şi respecte obligaţiile către pensionari prevăzute prin lege organică, aş prefera să tac.

Dar scopul nobil? Echilibrarea bugetului? Probabil, luna asta şi încă vreo două de acum încolo, statul va încasa ceva mai mulţi bani (asta, pentru că nu va plăti orele suplimentare ale funcţionarilor care vor avea de luptat cu maldărul de hârtii adunate de la contribuabili). Apoi, oamenii vor înţelege că în această ţară e o afacere proastă să munceşti cinstit. Studentul va emigra, mecanicul va prefera să dreagă maşinile „la negru”, iar scriitorul se va reprofila în domeniul textelor pentru manele, spre mulţumirea generală.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/razboiul-guvernului-impotriva-contribuabilului-197539.html

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Esther Golbelman (I)

august 29th, 2010

Continuăm seria de mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului antonescian cu această cutremurătoare mărturie a Estherei Golbelman. În vârstă de doar 14 ani, ea a fost deportată în Transnistria în 1941 pentru singura vină de a se fi născut evreică. În primul episod, preluat din cartea Soniei Palty (cea care a făcut parte din singurul lot de evrei bucureșteni deportați în Transnistria), “Evrei, treceți Nistrul!“, Esther Golbelman, care astăzi trăiește la Tel Aviv, povestește cum a ajuns din Chișinăul natal pe malurile Bugului, în lagărele morții de la Dumanovka și Bogdanovka.

O viață tihnită

În faţa mea se află o femeie frumoasă, înaltă, zvealtă, cu privirea tânără. O femeie care ştie ce vrea, o femeie care inspiră încredere.  Întâlnirea noastră a fost ciudată şi emoţionantă.  Într-o zi la telefon sunt chestionată.

– Tu ai scris cartea Evrei, treceţi Nistrul!… Tu ai trecut prin Bogdanovka, în anul 1943, în cadrul unui grup de regăţeni deportaţi din Bucureşti? Tu ai trăit în cocini de porci, sus, în fostul sovhoz din Bogdanovka?

La o asemenea ploaie de întrebări, răspunsul meu a fost pozitiv.

– Dar de ce-mi pui asemenea întrebări?

– Pentru ca vreau sa verific dacă şi tu ai fost acolo unde am fost eu şi familia mea.

Am fost acolo, am auzit crimele săvârşite împotriva evreilor basarabeni, am stat cu voi, am văzut groapa aceea fumegând, am plâns pe marginea ei…

După câteva zile, Esther Golbelman se afla în faţa mea. Venise însoţită de familia Feingold, Batia şi Miron, supravieţuitori, şi ei, ai Bogdanovkăi.

– Am fost 60.000 deportaţi evrei, cei mai mulţi din Basarabia, Bucovina şi Ucraina, mai ales din regiunea Odessei. În viaţa am rămas cam 120. Au avut nevoie de noi pentru a dezbrăca cadavrele îngheţate, căzute în afara cocinilor de porci unde eram cazaţi, pentru dezbrăcarea cadavrelor de pe marginea râpei, înainte de a fi aruncate în focul cel mare, pentru curăţirea locului, pentru sortarea hainelor, bijuteriilor, selectarea aurului, cernutul cenuşii…

– Azi cred că mai suntem în viaţă şapte, poate opt oameni cu totul! spune Miron

Feingold, care a cunoscut-o pe Batia (atunci fată tânără şi foarte frumoasă) la Bogdanovka, şi de atunci sunt împreună.

De-abia împlinisem 14 ani, îşi începe Esther povestirea…

…Tatăl meu, Mose Pascar, avea o prăvălie frumoasă la Chişinău. Mama, Braha, era casnică şi avea grijă de noi, cei trei copii: Avraham (21 de ani), eu, Fira (azi Esther, 14 ani) şi un frate geamăn, Nahman.

Trăiam liniştiţi, pot spune chiar fericiţi.

În anul 1940 ruşii au intrat în Basarabia. După intrarea lor prăvălia ne-a fost luată, dar tata a rămas sa lucreze. Noi, cei doi gemeni, învăţam… Avraham deţinea o funcţie importantă la serviciul de transporturi al oraşului.

Probabil că pierderea averii l-a necăjit peste măsură pe tata, care ne-a părăsit definitiv. Mama a rămas, sărmana, cu trei copii. Noroc că fratele meu cel mare, Avraham, era un băiat serios şi o ajuta pe mama cu ce putea.

Fuga de armata română

Îmi aduc aminte, ca şi cum ar fi azi. 22 iunie 1941. Era duminica. Pe la orele micului dejun auzim zgomote puternice de avioane, bombardamente…

Ne-am speriat. De la radio am aflat că Germania hitleristă a declarat război Uniunii Sovietice, atacându-i frontierele. România, care era aliata Germaniei, a intrat în război alături de Marele Reich. Trupele româneşti au primit ordin de la Maresalul Antonescu: „Soldati români, vă ordon, treceţi Prutul!”

Şi l-au trecut însoţind armatele germane care-i lăsau să intre primii în orăşelele şi satele basarabene, considerate teritoriu românesc.

Când Avraham, fratele meu mai mare, a venit de la serviciu acasă, între el şi mama a avut loc o discuţie dramatică. Noi doi, Nahman şi cu mine, eram prea mici ca să ne amestecăm, dar nu puteam înţelege împotrivirea mamii la propunerea lui Avraham de a fugi, de a ne retrage împreuna cu trupele sovietice.

– Nu pot lăsa casa. şi tot ce am în ea. Aici e tot avutul nostru. Munca tatălui vostru! Unde să ne ducem?

– Mama, lasă boarfele. Gândeşte-te ce au făcut nemţii în Austria, Cehoslovacia şi mai ales, recent, în Polonia. Nu ezita. Hai să ne salvam!!!

Mama s-a opus cu dârzenie. Ceasul rău!

După câteva zile, după ce armatele sovietice părăsiseră oraşul Chişinău, mama a acceptat propunerea tot mai insistentă a fratelui meu mai mare şi ne-am încărcat „tot avutul” într-o căruţă pe care Avraham a luat-o de la serviciu, şi am pornit la drum. Caii pe care-i aveam erau frumoşi, puternici, dar drumurile erau pline de sute, mii de căruţe, biciclete, cotiguţe, oameni care fugeau de cruzimea armatei cotropitoare.

Am ajuns la Tiraspol, oraş pe malul Nistrului. Armata româna ne-a ajuns din urmă.

Am trecut noaptea pe partea cealaltă a râului, la Tighina. Zvonuri îngrozitoare ne speriau.

Eram luaţi cu valul de oameni înspăimântaţi, intraţi în panică. În căruţa noastră eram cinci.

Avraham o adusese cu noi şi pe prietena lui, pe Pina. Mergeam cu toţi în convoi. Cei mai mulţi aveau în spate câte un sac, în mâini bocceluţe. Evreii din satele Basarabiei, din Tighina, Chişinău, fugeau. Cu toţii nu ne gândeam decât cum să scăpăm de armatele cotropitoare care ucideau pe toţi cei găsiţi în calea lor.

La un bombardament puternic efectuat de avioanele germane, în gara Sierbska, ne-am pierdut de Avraham, Pina şi căruţa cu toate lucrurile noastre în ea. În jurul nostru nu era decât haos, foc, explozii. Mama ne ţinea de mână pe Nahman şi pe mine. Când a început bombardamentul, am fugit care încotro. După bombardament, fericiţi că am scăpat cu viaţa, am început sa ne căutăm. Fratele meu nu mai era de găsit. Nici el, nici Pina, nici căruţa cu cai.

Morţii zăceau jur împrejur, acoperiţi de muşte. Unii erau sfârtecaţi de bombele căzute din avioane, alţii au fost prinşi sub vagoane. Se auzeau gemete, strigăte. Mamii îi era teama că şi fratele meu se afla acolo, printre morţi, printre răniţi. Căutam toţi trei. Mama însă nu ne lăsa să ne îndepărtăm. Ne ţinea strâns de mâna. Din când în când ne strângea la pieptul ei. Ne încuraja. Printre lacrimi ne murmura: „O să-l regăsim… O să vedeţi… o să-l regăsim…”

– Dar lucrurile? întreba Nahman. Lucrurile sunt în căruţă…

– Oh, Nahman, lasă lucrurile. Ce importanţă au nişte boarfe?! Uite… Vezi punguliţa asta de piele, mama ne arăta agăţată de gât, de un lanţ gros de aur, o punguliţă de piele burduşită cu monezi de aur, bijuterii şi bani…

Cu noi de mâna, mama s-a ridicat şi am pornit-o toţi trei împreuna cu sute, mii de oameni, majoritatea evrei, spre… dar cine mai ştia unde mergem?

Am ajuns într-un sat Grosula. Acolo, am înnoptat în casa unui ţăran ucrainean…

Ştiam după zgomotul luptelor ca nemţii şi românii sunt pe-aproape.

Grija noastră în acele zile nu erau bagajele, ci viaţa noastră. Mama plângea tot timpul.

Jefuiți de un ofițer român

Fratele meu geamăn nu avea astâmpăr. Într-una din zile s-a dus sa se învârtească printre soldaţii români care intraseră în sat. Aceştia erau foarte miraţi ca printre „cioloveci” este şi un pui de român care vorbeşte limba lor. Unul dintre ofiţeri, mai şiret decât ceilalţi, l-a convins pe Nahman să-l conducă până la noi.

– Vreau să-ţi văd familia…

Măgulit, inconştient din cauza vârstei, el l-a adus pe ofiţer în ascunzătoarea noastră.

Aveam 14 ani, mergeam pe 15. Eram înaltă, şi pot spune că eram frumoasă şi foarte bine dezvoltată pentru vârsta mea.

Cum a intrat în camera aceea mică ofiţerul s-a adresat mamei.

– Daca nu-mi daţi toate bijuteriile o iau pe fata de aici, o duc la noi în tabără si…

Un râs ironic şi rău îi aparu pe faţă…

Mama, fără să se mai gândească o clipă, si-a scos ceasul de la mâna, inelele, şi mie cerceii din urechi.

– Luati domnu’ ofiţer şi aveti milă de noi.

Ofiţerul a plecat. Nici nu apucase mama sa strângă puţinele lucruri ca să fugim în altă parte, ca un soldat a dat buzna peste noi.

– Am ordin de la ofiţer sa-ti iau fata!

Mama s-a aruncat în genunchi în faţa lui. A început sa plângă amarnic.

– Nu-i decât o copila. Nu are decât 14 ani. Poate ai şi dumneata o fată…

Soldatul a tresărit. Da! Asta a fost norocul meu! Şi el lăsase în ţară o copilă.

– Bine, femeie! Mă duc! O să-l conving pe domnu’ ofiţer să-ţi lase fata în pace.

Soldatul a pornit calare spre comandamentul român. Noi am zbughit-o din casa.

Mama ne-a tras după ea în lanul de păpuşoi. Ascunşi acolo, cuibăriţi printre porumbi, am înnoptat cu teama în suflet, tresărind la orice mişcare. Dimineaţa, tot furişându-ne am ieşit în sosea. Am nimerit într-un grup mare de evrei basarabeni şi ucraineni de prin partea locului. Unii erau cu căruţe, cea mai mare parte erau pe jos. Mergeam, mergeam, flămânzi, însetaţi…

Cine nu rezista, era împușcat

Coloana noastră s-a oprit la Berzovka. Oficialităţile germane şi române organizaseră acolo un ghetou. În Berzovka am rămas o lună, o luna şi jumătate. Locuiam într-o casă părăsită, ca vai de lume. Dar ştiam că acesta nu e decât începutul drumului. Nici n-am apucat să ne tragem bine sufletul, că a venit un ordin. Toată lumea  pleacă spre Bug. Acolo urmau sa fie concentraţi toţi evreii risipiţi prin Ucraina, zona care câteva săptămâni mai târziu a căpătat numele de Transnistria. Goniţi din urma, încolonaţi, am pornit-o spre Domanovka.

Unii spuneau că acolo vom trăi ca prizonieri, vom munci şi vom supravieţui acestui război. Altii – şi câtă dreptate au avut – spuneau că acolo, acolo pe Bug ne vor ucide pe toţi.

Era vara, era cald. Fiecare înghiţitură de apă trebuia plătită. Mama mă ţinea strâns lângă ea, ascunsă de privirile militarilor români. Pe drum cine nu rezista căldurii, foamei, oboselii, era împuşcat pe loc. Soldaţii priveau câteva clipe mortul. Dacă avea haine bune pe el îl dezbrăcau, dacă nu, îl „vindeau” unui ucrainean, unui localnic, să despoaie el mortul.

Mergeam cam 15 – 20 km pe zi. Am trecut de Berezovka, Mostovoi, Lidovka, pâna la Domanovka. Era începutul lui septembrie când am ajuns la Domanovka. Acolo bucuria noastră a fost mare. Fratele meu şi Pina erau acolo. Ei mai aveau din lucrurile luate de acasă, din Chişinău.

(Titlurile intermediare aparțin redacției. Va continua. În numărul viitor – Iadul de la Bogdanovka).

http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/evrei_treceti_nistrul.pdf

HUNGRY FOR MORE

august 29th, 2010

The Goodness of Grapes

As I sit down to write yet another account of the unique life I’ve had here in Romania Peace Corps, it occurred to me that one of the greatest joys I’ve found has been to visit, nurture, admire, imbibe, or otherwise ingest glorious things from the gardens of my neighbors and my own.  After just having finished a small, but precious bunch of early black grapes (struguri), I decided to take a seat on the wicker bench outside the home of some of my most favorite Romanian friends here in a village on the outskirts of Oradea.  It is now late afternoon and the sun is low, the sky blue as can be and the aroma is of fresh alfalfa with a hint of summer rain from last evening’s storm.  Sweet as they were, I couldn’t help but feel a bit sorry that one day this juicy bite of an every day treat would be out of reach.  Going out in the breeze-swept countryside, spending valuable time among places which were at one time, in another far-away land, nearest and dearest to my own ancestors, is well, a feast for the senses.

Having for a long time (as long as I can remember) a love for fresh and diverse cuisine, this feast of sorts has become a vehicle for expression.  Children and adults have shared their tastes and skills with me in the kitchen for the past year, and now, during the summer, I’ve travelled from East to West, and North to South Romania.  Along the way, the kitchens (bucatarie) of my fellow foodies have become fantastic environments for learning on both sides of the cultural divide.  An ocean and several countries may separate us by birth, but in truth, the bonds that we share transcend all of that as soon as the stove is lit and the refrigerator and garden are raided.

Bebe and Carmen Cook Up Some Love

Whether shopping at the local piata (square) in Romanian lingo and currency, or moving around a room like bees to create a culinary masterpiece, the people whom I’ve cooked for, cooked with, and dined among have brought a new recipe for success to my own individual Peace Corps story.  Not only has the International Cooking with English class (http://poftamare.wordpress.com/events) been a tremendous hit with students in my Moldavian community for the last 11 months and counting, but their parents have begun to chime in and ask about the various methods, flavors, and ethnic origins of the foods we’ve made together. My kids, who are all of age 8-13, have shown me that they can roll, dice, slice, boil, chop, braise, whip, and knead with the best of them.

I’ve had the time to savor some of the things grown organically in the garden project of my dreams in May, June and July, but sadly the eight vegetables, two fruits, three flowers, and five herbs which I planted in late April were washed away during the flood which ravaged others’ gardens in my community as well. We had enjoyed those things which had been harvest ready, and talked about the others which had had so much effort put into them from seeding, to planting, to weeding, to watering and all the stages of growing.  The gardens there took a beating, just as my own did and as they are and were the staple of their grocery haul, my neighbors had much to cry over.  It really was heartbreaking to see many of our plots ruined by 10 days of rain and the resulting mighty power of nature.

But, back in South Carolina, we like to look on the bright side of things and as a result of these losses, either grand or sentimental, I started to think about what really mattered.  Over the summer, on a kind of travelling odyssey, until I could get back to another kitchen, and another home through generous community partners here in Romania, during the eight or so weeks of a spattering of conference time, volunteer English camps, and assistance with projects throughout the country, I visited new friends and a few volunteers.  While there in private homes and apartment pantries, I did what I knew how to do best.  I had in my bag of tricks a transformed bevy of knowledge about cooking and food that I was able to share, door to door (so to speak) with others in the fashion of a working vacation.

Serbian Pizza with a Smile

Adventurous as I am, at times it’s difficult to transpose all of that “I’ve eaten raw sea urchin and  slimey goose feet in China and it wasn’t the end of the world” mentality.  Sorry to say that the recipes and routines that I shared with these culinary groupies of mine were less than hard-core exotic,nonetheless, in the heart of Romania, the old world standards are usually the only menu choices in town.  Many villages, as is my own adopted one, do not have the luxury of a restaurant or supermarket.  Even in some of the larger towns, unless you are in Bucharest, Cluj, or Iasi or some other metropolitan area, it’s difficult to find things like tarragon, stilton, persimmons or vidalias.

And so, not only have I begun a quest to impart the experiences which I’ve savored in the “food court” of life to willing Romanian friends and the children, but I’ve also learned myself to add, subtract, multiply and divide the ingredients for the different concoctions, creations, and holiday standbys which grace our tables.

Just this month, I stopped by first in Brasov with another teacher whose family is Hungarian just after volunteering for a week at an English camp for middle-schoolers. I was able to share time, energy, laughs, and mutually satisfying plates of Italian lasagne and the next day some American-style cole slaw accompanied by lots of grilled goodies.  Being the cook of the day was fun and while I was there, I was also treated to how to make Serbian pizza and Hungarian Guylash. We cooked, cleaned, ate, drank, and communicated in one of the most lasting ways possible under the stars and the full moon of a Transylvanian landscape.

Next, I was off to Ghimes-Faget, where my best friend and I climbed ladders to pick the best cherries for her family’s special Hungarian Cherry Soup and my own George Washington-would-be-proud Cherry Pie. Between tart bites and sweet sips, we talked of the exploits of our first U.S. president, and finished off the spoils of our labors having had a highly memorable time.

Making the Grade with a Lemon Tart

As I moved along to make my way by bus to our Peace Corps mid-service conference in Sibiu, I made two stops.  First in Hunedoara to see another volunteer, and teach him the steps to a French Lemon Tart. He did a fabulous job-see the photo-(and this from a guy who only eats take-out most days!) so I rewarded him with an herb-laced cheese omelette for breakfast and the next night a mix of Southern-fare fit for a king (including roasted spicy pork cutlets, onion rings, grilled peaches and  homemade biscuits with honey) and appropriately enough he lives right near Corvin Castle.  Another good friend, a female volunteer, was there with us and she and I took turns sharing the ropes of what girls who are good cooks know.  She made a great meatloaf and a pasta arrabiata which we all handily finished off, too. They were  deserved rewards for our male friend since the two of us had taken over his “den” for the weekend.

On to Astileu, where I gave a lesson in eggplant parmigiano, fiore fritti, and carrot cake (a favorite with my kids back in the village and everywhere else for everyone who never ate carrots with raisins and sugar before.)  There I imparted the knowledge about the variety of foods we use in the U.S. and how simple things like unsweetened crepe batter can turn a squash flower into a delicacy in three minutes flat.  Oohs and aahs over the eggplant and the side dishes we made together were welcome blessings while conversing with the local preot and his family as our guests that night. One person said “you’re like the second coming of Christ”, well, seriously, I was flattered and so I thanked them profusely knowing that this was the very kindest way for them to say how much the food and company from a single volunteer teacher had been enjoyed that night, my place in heaven notwithstanding.

Another Day Another Dinner

Once again, I packed up for another jaunt on the great Peace Corps road of life and the next day headed out to another children’s camp gig.  Along with my clothes and other necessities, I took with me something else.  Without extra weight and with the lightness of the midday breeze, I took the memories of our times in the kitchen, the gratitude of good company, the wonder of the foods grown on our own earth, and some new recipes to add to my store.  I’d also learned how to make things like chicken paprikash, cumin soup, galuste, salade de boef, and gomboti cu prune…a few more delectable Hungarian and Romanian dishes that my future students, friends and family would certainly find to be impressive as well as tasty.

Satisfied and happy, I made my way to the train station, bags in tow, looking ahead to the next phase in year two of my Peace Corps service.  The day was cloudless, the leftovers priceless, and the experiences the past weeks without adequate words to describe.  The taste in my soul told it all.  I resumed my journey, but not before I munched another bunch of those fresh-picked, juicy and beautifully formed early black and green grapes as I visited the garden of my friend once more for a last look–just to make sure that it wasn’t all a dream.

Grupuri și bloguri care emană duhori

august 29th, 2010

Lectura unui inspirat text despre “Nemernicia pe Internet” al lui Andrei Cornea semnalat de Michael Shafir (pe care nu-l putem relua datorita politicii restrictive al publicatiei in care a aparut) m-a dus cu gandul ca aceasta nemernicie este mult mai extinsa decat pare la prima vedere (relevandu-se nu doar in comentariile la articole, la care se refera d-l Cornea).

In realitate, majoritatea grupurilor si a blogurilor personale, sunt alcatuite din si de catre persoane care sunt acolo aproape exclusiv ca sa IA (defulare, informare, aplauze, puncte imaginare, etc.) si aproape deloc ca sa dea (timp, spirit constructiv, etc.) De aici rezulta caracterul preponderent de CONSUM al acestor adunari si adunaturi de texte, si nu de PRODUCTIE.

Or asta, in cartea mea, e o nota submediocra unei entitati – persoana sau grup - care ar pretinde o anumita doza de stima fata de sine. Din cauza asta blogurile si grupurile, in general PUT. Sunt ca un azil de batrani de mana a treia in care, cand intri, te izbeste de la inceput un miros dulceag de proteze neiginenizate – sau mai rau.

O OPŢIE CE N-A MAI FOST SĂ FIE

august 29th, 2010

Acum sunt necesară, bună, dreaptă,

Acum găseşti în mine, prietena adevărată,

cînd zmeii buzduganul ţi-l înfruntă,

Mefistofel ţi-aruncă-o ghiară cruntă

cînd calul tău înaripat boleşte greu

şi regele te-a dat pe uşă-afară,

şi singur eşti şi trist, pe drum de seară,

cu cea ce ai ales-o-n locul meu.

fluier de anotimp

august 29th, 2010

mă caut prin timp
şi mă găsesc adeseori contratimp
mi se întâmplă
să asud necuprinsul iubirii
iar uneori primesc reproşuri
dintr-un trecut ce nu aparţine
unui inel primăvăratic
pe degetul toamnelor ruginii

mă găsesc în rădăcinile însetate
de libertatea unei frunze
ce-şi dă mugurul pe tobogan
în ritmul muzicii stelare
din anotimpuri sincere
cu ele însăşi

mă statornicesc în cuibul de mugur
lângă dirijorul ce pare plecat
cu bagheta ancestrală
la o altă orchestră
dintr-un alt timp
parcă uitat
fluier.

Atunci cand destinul iti scoate in cale marea dragoste

august 29th, 2010

“Dragostea este misterul intre doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus candva, John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si implinirea celor uniti in taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani in urma, amintirile lor sunt inca vii. Sa ne intoarcem deci, in timp si sa le aflam povestea.

“Tu vei fi sotia mea”

La inceputul anilor ’60, cand relatiile interumane se petreceau în lumea reala, cand oamenii traiau printre alti oameni si nu inchisi în camerele lor, în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate imprejurari. Oamenii se intalneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea inflorea firesc.

Intr-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, Nea Mitica a intalnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu “Safeway-ul american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit pe la acest magazin sa-si cumpere ceva alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost  dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica, a intrat in vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte, in limba franceza, i-a spus: “Tu vei fi sotia mea”.

Oamenii, care stateau si ei la rand, au considerat ca Mitica are chef de glume, asa ca au inceput sa vocifereze pentru ca abuza de timpul lor tinand-o ocupata pe caserita cu discutii usoare.

Dar nea Mitica s-a intors spre ei si le-a spus hotarat: “Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea. Aceasta este mult mai important decat ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati”.

El – 37, ea – 19

Discutia din supermarket era atat de serioasa, incat trei luni mai tarziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt impreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele invinge orice obstacole si traieste vesnic.

Desi a fost unul scurt, drumul celor doi pana la altar, a fost pavat cu mai multe obstacole. Intelegand ca relatia celor doi tineri este cat se poate de serioasa, parintii fetei incep sa ridice divese obiectii. Prima a fost legata de diferenta de varsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

“Tu esti curata ca lacrima”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemeni majoritatii francezilor, avea radacini adanci in catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria intre doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai stricti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.

Pentru Nicole, care era o fata tanara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Era obisnuita sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Intr-o zi, parintele i-a spus: “Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc in fiecare zi? Tu esti curata ca lacrima”.

Un preot cumsecade

A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia Nicolei nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nicio legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.

Dar nea Mitica, roman hotarat si descurcaret, gaseste solutia salvatoare pentru a obtine mana alesei lui. El discuta cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica romana din Montreal, un om educat si manierat, care vorbea fluent limba franceza si il roaga sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul sta la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp ii povesteste acestuia despre nea Mitica.

“Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, inseamna ca este un om de caracter”

Parintii lui Nicole sunt placut impresionati  de ceea ce aud. “Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, inseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntand sa se mai impotriveasca in vreun fel casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui si mana de ajutor, intinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum în doi spectaculos, alaturi de domnisoara Nicole.

Trei luni mai tarziu

Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: “Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mana mirelui”. Evident ca parintii miresei s-au preocupat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, incercand sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescand, si sa plece de acasa cu binecuvantarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.

Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nicio exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i se adreseaza parintelui Popescu, care le oficiaza cununia religioasa in traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera in supermarket.

Un Papa intelegator

Insa adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a insurat cu domnisoara Nicole în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost în primul rand, un soc puternic pentru ea.  În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele ei nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca Nicole era deprimata si plangea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o impace si cum sa ii intre in voie.

De altfel, Papa era asaltat de cereri de dispensa papala pentru casatorii intre catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei intre un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat in normalitate.

Dupa aceasta reconciliere intre cele doua biserici – catolica si ortodoxa, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tanara familie ca ii poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunandu-i: “Crezi ca iti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit cand am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea tarziu”.

Cum este sa inveti romaneste in sase luni

Cu toate ca existau multe diferente culturale intre ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculand calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate innascuta si era avida  dupa informatii noi. Mitica citise mult si discutand cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase, si despre cartile pe care le citise, a reusit sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Profitand de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a inceput sa-i vorbeasca despre Romania, iar Nicole il asculta vrajita si-l ruga sa-i traduca tot timpul cate ceva din limba romana.

Mitica era curios daca sotia sa va reusi sau nu sa invete sa vorbeasca romaneste.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult, l-au descurajat, spunandu-i ca va fi o minune daca ar putea-o invata vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea romaneste.

Nimeni nu mai intalnise o asemenea capacitate de acumulare, atata inteligenta si talent. Asa ca romanii au inceput sa barfeasca si sa faca supozitii. Ei credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt (de fapt) romani, altfel ea nu ar fi putut sa invete romaneste atat de repede – sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini romanesti, pentru ca prea a invatat ea repede si binisor limba romana.

Surpriza era totala, pentru ca Nicole a invatat romaneste din proprie initiativă. Ea a invatat dintr-un manual, a inceput cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu romanii si ii intreba pe toti ceea ce nu intelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: “Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a invatat sa spuna nici “Noapte buna”.

Drum bun si somn usor

Mitica isi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: “Drum bun”, in loc de “Noapte buna”. Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa a spus Nicole zile intregi, iar dimineata, cand sotul ei pleca la serviciu, Nicole il petrecea cu urarea: “Somn usor”. Era ceva inedit si distractiv, asa ca Mitica l-a considerat un joc de cuvinte. El isi dadea seama ca ea confunda de fapt, sensul celor doua urari, dar  n-a corectat-o, pentru ca ii placea sa o auda cum o rosteste pe una in locul celeilalte. Pana intr-o zi, cand Mitica intorcandu-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el.

“Ce ai de esti asa suparata?” a intrebat Mitica nedumerit.   “Lasa-ma in pace! Saptamani intregi sa nu-mi spui ce inseamna drum bun si sa ma lasi sa le inversez?”, i-a replicat Nicole. Atunci si-a dat si ea seama ca nu e usor sa inveti o limba straina atat de repede.  Totusi Nicole invata repede si era ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai increzatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata printre romanii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cat de descurcareti si inventivi sunt romanii. De asemenea, ea a apreciat bucataria romaneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica romaneasca i s-a lipit de suflet imediat.

“Ma duc dupa bani”

Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, in primul rand pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o invatase chiar acolo, in Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica. Pe langa aceasta era foarte inteligent si descurcaret.

Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc impreuna atatia ani. Cateodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Incet-incet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca el este un om de incredere si a inteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pana la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, in Canada, în Italia si in Franta, a avut unde sa munceasca. Uneori, se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, toti se plangeau ca stau degeaba, dar Mitica s-a descurcat. Ei nu-si gaseau  de munca, pe cand el avea mereu unde sa lucreze.

Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Isi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l intrebe pe tatal sau: “Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa si isi gasea de lucru. Si tatal raspundea: “Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani”.

“Daca dragoste nu e, nimic nu e”

Lui Mitica i-au placut copiii si si-ar fi dorit sa aiba cat de multi. El n-a avut preferinte cand a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Aceasta s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Sandra este casatorita, locuieste in Franta si are doi copiii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut in Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca Nicolae este o fire mai inchisa si o mosteneste mai mult pe mama sa.

A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca in prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternica precum in ziua cand s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc intr-o limba ce nu e nici romana si nici franceza. Este limba indragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea marele

William Shakespeare: “Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului.”

Octavian Curpas

Phoenix,  Arizona

Călugăr orb

august 29th, 2010

Veniţi, veniţi la mine!

Aruncaţi-vă straiele mânjite de viaţă.

Rămâneţi înşivă!

Nu vă văd, nu vă fie ruşine.

Mărturisiţi-vă, acoperiţi de anonimat;

Fiecare îşi cunoaşte noaptea din sine.

Închideţi ochii, să vă iertaţi.

Mă rog pentru fiecare păcătos.

Viaţa nu-mi va ajunge.

De departe, de pe celălalt mal,

Mulţimi de oglinzi reflectă întunericul

În ochii mei lipsiţi de lumină.

Fiecare e o rugăciune.

În inima fiecăreia, o speranţă.

În noaptea din jur,

Marea lumină se ascune în ochii mei orbi.

Veniţi, veniţi la mine!

Aruncaţi-vă straiele mânjite de viaţă.

Nu vă văd, nu vă fie ruşine.

Fiecare îşi cunoaşte noaptea din sine.

Închideţi ochii, să vă iertaţi.

Autentica, necunoscuta şi spectaculoasa Moldovă

august 22nd, 2010

Banca Mondială în Moldova şi Grupul său de Iniţiativă „Glasul Tinerilor” dezvăluie împreună cu Agenţia de Comunicare „URMA ta” autenticitatea Moldovei, un tărâm necunoscut şi spectaculos surprins într-un album creat prin contribuţia tinerilor participanţi la concursul naţional „Comorile ascunse ale Moldovei”.

GLASUL TINERILOR din Republica Moldova

Grup de iniţiativă al Băncii Mondiale în Moldova, “ Glasul Tinerilor ” este un grup consultativ care contribuie la includerea viziunilor tinerilor din regiunile Moldovei în programele Băncii Mondiale.

“Glasul Tinerilor” s-a implicat în desfăşurarea concursului de fotografie “Comorile ascunse ale Moldovei ” pornind de la elaborarea denumirii şi conceptului concursului, difuzarea informaţiilor despre acesta până la selectarea finaliştilor şi editarea albumului în două ediţii: română şi engleză.  Peste 300 de fotografii, 78 de formulare de aplicare, 11 finalişti – acesta a fost răspunsul puternic şi inspirat al tinerilor din Moldova la îndemnul de a descoperi sau redescoperi locuri nemaipomenite, monumente istorice, forme zugrăvite în stânci de natură, muzee, spaţii splendide de odihnă sau orice altceva pasionant .

Albumul intitulat „Comorile ascunse ale Moldovei” a reuşit să capteze eforturile acestor tineri, oglindind frumuseţea şi istoria cu totul deosebite ale Moldovei. Albumul prezintă peisajele şi vederile spectaculoase care pot să atragă turişti din Moldova şi de peste hotare” afirmă Melanie Marlett, Manager de Ţară al Băncii Mondiale pentru Republica Moldova.

Debutând cu “ Bucuria de a împărtăşi “ , albumul “ Comorile  ascunse ale Moldovei “ se constituie dintr-un şirag de perle rare care mângâie inimi şi reînvie frumuseţi uitate invitându-ne să pătrundem prin intermediul obiectivulului camerei fotografice în profunzimi sufleteşti  pline de elan tineresc, entuziasmate de prinosul contribuţiei lor la dezvăluirea esenţelor de autenticitate ale Moldovei.

Comorile ascunse ale Moldovei

http://issuu.com/urmata/docs/comorile_ascunse_ale_moldovei_ro

Hidden treasures of Moldova

http://issuu.com/urmata/docs/hidden_treasures_of_moldova_e

Bănuţii care fac diferenţa

august 22nd, 2010

Una dintre primele mirări, atunci când am luat contact cu lumea occidentală, a fost aceea că în magazinele de acolo, indiferent cât de neînsemnate ar fi fost, nu mi s-a întâmplat niciodată să aud binecunoscuta replică „nu am rest”. Mai mult, ori de câte ori plăteam ceva care costa, să zicem, 3,98, cu o bancnotă de zece, restituirea restului începea cu cei doi bănuţi, după care ţi se numărau restul bancnotelor. Am încercat chiar experimental să mă fac că uit pe tejghea cei doi bănuţi, dar omul a strigat după mine şi avea aerul că e în stare să mă fugărească pe stradă dacă nu-mi iau monedele cuvenite.

În România cunoaşteţi, desigur, scenariul: ai de plată 1,80, plăteşti cu aceeaşi bancnotă de zece, primeşti cei opt lei, după care începe o prelungă scormoneală prin tejghea. Dacă persişti în aşteptare, primeşti într-un târziu şi cele două monede nichelate, însoţite de o privire dispreţuitoare din partea vânzătorului, dacă nu cumva şi de cele agasate ale clienţilor nerăbdători din spatele tău. Asta, dacă nu cumva ţi se spune cu seninătate că „n-am mărunt”.

Recent, într-o vacanţă în Muntenegru (voi explica altădată de ce am preferat-o ofertelor de pe litoralul românesc), am constatat un fapt surprinzător. Moneda naţională este euro (tot surprinzător, dar nu la asta mă refeream), iar în majoritatea magazinelor (mă refer la chioşcurile de pe stradă, care vând apă minerală şi îngheţată, nu la cine ştie ce stabilimente exclusiviste) nu se acceptă monede mai mici de 10 cenţi şi nici un preţ nu este exprimat sub această diviziune. Asta, în condiţiile în care salariul mediu este comparabil cu al nostru. Cu alte cuvinte, paradoxal, în ţările sărace banii puţini nu contează.

De ce oare germanul, francezul, britanicul, care câştigă de zece ori mai mult decât românul sau muntenegreanul, „se uită” la fiecare cent, iar cei din urmă nu? De ce chelnerul din Europa Occidentală aduce întotdeauna restul la centimă (după care îşi primeşte bacşişul, după darea de mână şi starea de spirit a clientului), pe când în Bucureşti, dacă pe notă scrie 83 de lei şi plăteşti cu 100, ţi se spune „mulţumesc” şi gata? Nu e doar o meteahnă a vânzătorilor şi a chelnerilor nărăviţi din vremea când ei făceau legea în magazinele şi restaurantele goale, ci şi o mentalitate generală a „clientului”.

Dacă observi câtva timp un magazin oarecare, constaţi că doi clienţi din trei (cel puţin) lasă pe tejghea mărunţişul – în cazul în care vânzătorul e dintre cei care dau prompt restul. Şi, dacă te uiţi la fizionomii, nu e vorba, în cele mai multe cazuri, despre oameni „cu dare de mână”. Suntem revoltaţi că s-a majorat TVA cu 5% (ceea ce înseamnă că preţul plătit a crescut cu 4%), dar plătim liniştiţi cu 2 lei o pâine care costă 1,80 (adică acceptăm de bunăvoie o majorare a preţului cu 11%).

Este mentalitatea „lăsatului păgubaş”: efortul de a ne reclama dreptul ni se pare cel mai adesea prea mare în comparaţie cu pierderea suferită. Acceptăm să cumpărăm produse de calitate îndoielnică pentru că aşa face toată lumea. Nu protestăm când funcţionarul de la ghişeu ne trimite să aducem tot felul de adeverinţe şi copii fără sens, sub pretext că „aşa are el dispoziţie”, pentru că ne e teamă că dacă-l enervăm nu ne mai dă deloc actul de care avem nevoie. Înjurăm gropile din drum, dar nu iniţiem un referendum de destituire a primarului pentru că ne e teamă că următorul va fi şi mai rău. Pe vremea când concetăţenii noştri se lăudau că, deşi magazinele erau goale, frigiderele lor erau pline, în Polonia oamenii disperau să stea zile în şir la coadă pentru câteva kilograme de cartofi şi înfiinţau Solidarność.

Românii sunt – pe bună dreptate – extrem de nemulţumiţi de cei care-i guvernează. Când a fost vorba să protesteze împotriva unui plan urbanistic care mutila centrul oraşului, mai multe organizaţii neguvernamentale au mobilizat cu greu câteva zeci de cetăţeni. În schimb, tot felul de aşa-zişi vizionari încearcă să reformeze clasa politică înfiinţând noi partide, propunându-şi să devină preşedinţi. Acţiunile mici nu interesează, contează doar loviturile de anvergură.
Între altele, ceea ce ne deosebeşte de mentalitatea occidentală este capacitatea de a îndura, înţelepciunea de a spune „treacă de la mine”. Ştim şi noi, şi nemţii că cei douăzeci de bănuţi rest de la pâine nu ne pot nici îmbogăţi, nici sărăci. Se pare însă că în lumea modernă câştig de cauză au, pe termen lung, cei care judecă mai puţin pragmatic şi pentru care banul lor, dreptul lor, nu poate fi ştirbit de nimeni, şi pentru asta sunt capabili să lupte, indiferent de dimensiunea mizei.

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Mizzi Locker

august 22nd, 2010

Mizzi Locker (n.14 ianuarie 1917, Radauți, România, este numele după soț al lui Mizzi Schachter, cântăreață de operă și profesoară de canto. Provenind dintr-o familie de evrei bucovineni, Iankel Schachter și Hencze Henie Gartner, se naște la Rădăuți, ea fiind al zecelea și ultimul copil la părinți, și, singura fată. Nu a avut norocul sa-și cunoască tatăl, acesta murise chiar în anul cînd Mizzi se născuse, răpit de o boală necruțătoare. Familia se mută la Storojineț, mai bine zis, revine aici unde se născuse primii opt frați ai lui Mizzi. Șederea la Rădăuți s-a datorat faptului că acea casă din Storojineț a ars într-un incendiu. Între timp casa a fost refăcută de către o rudă a familiei care a locuit la aceeași adresă îmreună cu familia lui Mizzi, avînd intrări separate. Văduva Hencze Henie Schachter crește și educă cei nouă copii (unul murise după naștere), foarte greu, din cauza sărăciei. Mizzi, fiind singura fată dintre frați, muncește din greu alături de mama sa, în treburile gospodarești, fără să aibă parte de bucuriile copilăriei.

În urma încheierii Pactului Ribbentrop – Molotov, NKVD-ul (poliția sovietică a anilor 1934 – 1943) a trecut la ocuparea Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța și Insula Șerpilor. Mai întâi au ocupat fabrici, case, terenuri ce aparțineau oamenilor bogați, printre care se afla și familia Locker.

- Stimată doamnă, Mizzi Locker, cum a fost atunci, când a început al doilea război mondial?

– Rușii ne-au luat tot, casa și fabrica din Storojineț. Noi am fugit la Cernăuți, adică eu cu soțul și mama. Am locuit câteva zile la fratele meu, Otto Schachter (medic, directorul Sanatoriului ”Mihai” – de boli ginecologice). Apoi, eu cu soțul, am închiriat o cameră, undeva, în apropiere. Mama a rămas să locuiască la frate.

A urmat ghetoul iar apoi deportarea. Se făceau deportări în zilele de 7, 14 și 21 ale lunii iunie 1942.

În noaptea de 14 iunie 1942 am fost luați noaptea din casă și am fost duși în Piața Macabi din Cernăuți. Erau mulți evrei acolo. Din acea piață am fost duși la gară. Ne-au urcat într-un tren de transport animale, fără aerisire și cu ușile încuiate.

- Cât timp ați mers cu trenul?

- Vreo două săptămâni, cu opriri și mers încet. Ne-a coborât din tren în localitatea Ladyzyn, în Transnistria, lângă râul Bug. Ne-au lăsat în câmp, fiind încercuiți de jandarmi români. Am stat acolo vreo două luni de zile. A treia lună, ne-au dus la o școală și ne-au lăsat acolo. În acel ghetou nu am făcut nimic și fiecare a mâncat ce a avut.

- Cine a organizat acest transport de evrei? Ce a urmat?

- Românii. Poliția română. Mai târziu, la Ladyzyn au venit și germanii. Nu se știa ce să se facă cu noi. Apoi s-a hotărât să ne ducă înafara Transnistriei, adică în Transbug. Ne-au trecut peste râul Bug cu bacul și ne-au predat la germani. Aceștia ne-au percheziționat bagajele și ne-au confiscat banii, de la cei care mai aveau, plus alte lucruri. Apoi ne-au încărcat în camioane și ne-au dus mai departe. Nu știam unde ne duc. Am trecut prin multe sate din Ucraina, prin orașul Gaisin, și mai departe, până am ajuns la un grajd de vite, situat la marginea satului Mihailovka (la 4km distanță de satul Rahniuka; a nu se confunda cu alte localități cu același nume, de Mihailovka). În acel grajd erau mulți evrei ucraineni ce arătau jalnic. Erau murdari, bolnavi și plini de bube. De frica molipsirii și din cauza mizeriei, noi am refuzat să intrăm în acel grajd, și am dormit sub cerul liber o perioadă de timp. Apoi s-a găsit pentru noi un alt grajd, în apropiere și am mers cu toții acolo. Noi eram 745 de persoane și stăteam înghesuiți, atât pe jos cât și în podul grajdului.

Erau numai germani care administrau lagărul. Munceam foarte greu pentru Organizația Todt, la carieră de piatră și la construcții de șosele. Ne sculam la ora trei dimineața pentru că mergeam mult pe jos până la lucru. Lucrul dura toată ziua.. Mâncare, ne dădeau o singură dată pe zi, seara, supă de mazăre furajeră, fără niciun gust și aceeași în fiecare zi. O dată la zece zile ni se dădea o jumătate de pâine la fiecare, dar care mai avea și paie prin ea. Unii dintre noi erau atât de înfometați încât mâncau toată pâinea, imediat cum o primeau. Spuneau că vor să moară sătui. Pe mine mă durea stomacul de foame mereu, și am întrebat pe fratele soțului meu – medicul Iosef Locker, ce să fac? Uite ce să faci, mi-a zis el: să ai grijă să împarți jumătatea de pâine la zece zile, și din porția zilnică, să ai mereu în buzunar o bucățică. Când simți durerea în stomac, iei bucățica de pâine în gură și o ții cât mai mult, mestecând încet.

- Cât timp ați stat în acel grajd?

- Am stat acolo până a început iarna. Dormeam îmbrăcați și ne trezeam dimineața cu zăpadă peste noi, fiindcă acoperișul grajdului nu era bun. Atunci lucram la cariera de piatră. Bărbații scoteau piatra din carieră iar noi, femeile, încărcam căruțele cu acea piatră. Fiecare femeie trebuia să încarce 21 de căruțe pe zi. Unii oamen mureau de foame, alții mureau de boală, alții, care nu erau buni de muncă, erau împușcați. Sau erau slabi și fără haine, sau erau bătrâni.

Era un doctor cu noi, care, neavând ce mânca, s-a sinucis. A luat niște medicamente iar noaptea l-am auzit horcăind, eu fiind lângă el. Așa de tare m-am speriat!… I-am spus soțului meu care dormea de cealaltă parte a mea, și el a schimbat locul cu mine. Dimineață, acel doctor, era pe jumătate mort. A fost împușcat.

- Cum s-au purtat jandarmii români, în comparație cu germanii, având în vedere că în Transnistria era administrație română antonesciană iar în Transbug era administrație germană?

- În zona administrată de români se aflau și lituanieni, care ajutau pe români. Românii, ca să nu omoare ei pe cineva dntre noi, trimiteau pe lituanieni s-o facă.

În zona de după râul Bug, din acel grajd de la Mihailovka, germanii ne-au mutat la o școală. Ni s-a ordonat să intrăm și să ne culcăm pe jos, unul lângă altul, ca să se vadă câte persoane au loc. Din totalul de 745 de persoane, 107 nu au încăput, rămânând afară. Așa că, au fost împușcați.

- Ați văzut că au fost împușcați?

- Am văzut o parte. Când ne-am întors de la muncă am văzut cum îi cărau morți. Îți spun sincer că nu mai am putere să continui…

- În acel lagăr, de la Mihailovka, ați avut și alte rude?

- Da, au fost deportați cu noi, mama soțului meu, Rachel Locker (decedată în lagăr, de boală, în noiembrie 1942, chiar în brațele mele), fratele soțului meu , medicul Iosef Locker (împușcat la Tarasivka, la 10 decembrie 1943). În lagăr ne-am cunoscut cu ceilalți. Era acolo o fată foarte tânără și scria poezii. O chema Selma Meerbaum – Eisinger. A murit prin decembrie 1942, bolnavă de tifos. Și eu am fost bolnavă de tifos însă am supraviețuit fiindcă am luat aspirină (praf) de la cumnatul meu care era medic. Am cunoscut în lagăr și pe Anișoara și Arnold Dagani. Arnold a ținut un jurnal și mai picta. După război a scris o carte, ”Groapa este în livada de vișini”, despre viața din lagărul morții, Mihailovka.

- Cât timp ați stat în lagărul de la Mihailovka?

- Aproape un an de zile. În ultimul timp am lucrat în sat, la o casă, împreună cu soțul meu, Buzu (Bernhard Locker). Soțul meu era specializat în prelucrarea pieilor de animale, de când părinții lui aveau fabrica în Storojineț. Germanii împușcau câinii și-i aruncau. Buzu le-a spus că din pielea lor se pot face lucruri bune, mănuși ș.a. Germanii, aflând că Buzu se pricepe la pielărie, l-a pus pe el să facă asta, să trateze pielea pe căi naturale, după ce au cumpărat cele necesare. Pe mine m-a dat ca ajutor. Ne escorta cineva dimineața până la casa unde lucram apoi venea seara și ne lua spre lagăr. În acea perioadă mai ajutam și pe cei flămânzi din lagăr, care-mi dădeau haine la schimb pentru alimente din sat – în secret, bineînțeles. Nu aveam voie să fac asta dar puneam prin buzunare, pe dedesubt ceva cartofi, ouă… Îmi amintesc că într-una din zile, Anișoara, soția lui Arnold Dagani, îmi dăduse o bluză ca să-i aduc niște ouă. Parcă o văd și acum, când ne-am întâlnit seara, la întoarcere, în dreptul porții lagărului și m-a întrebat din priviri, dacă i-am adus ouă. I-am răspuns, tot din priviri, că i-am adus. Fața îi radia de fericire. Noi am ținut legătura cu ei și după război. Am rămas prieteni. Aproape în fiecare sâmbătă îi invitam la masă, pe când locuiam în București.

Tot în București, unde au venit cei 13 (după război), singurii supraviețuitori ai lagărului de la Mihailovka, comemoram în fiecare an pe cei morți în Transbug. Ne întâlneam acasă, la unul dintre noi, prin rotație, unde mâncam supă de mazăre (mâncarea din lagăr) și vorbeam despre acele tragedii.

Și după emigrare am ținut legătura cu Anișoara și Arnold Dagani. Ei au imigrat în Israel apoi în Europa (Franța, Elveția, Anglia).

- Ce momente din lagăr vreți să mai relatați?

- Multe tragedii am în memorie. Astea nu se uită niciodată iar frica nu dispare deloc. Din contra, se accentuează.

În casa aceea din Mihailovka, unde lucram cu soțul meu pentru germani, văzusem sub pat o grămadă de ceapă. Îmi era așa de foame încât voiam să mănânc o ceapă de-acolo, dar nu îndrăzneam să iau, ceea ce însemna furt pentru mine. I-am spus soțului meu că aș vrea să mănânc o ceapă de-acolo. El mi-a spus să iau una. Am luat și am mâncat-o goală, că nu aveam altceva. Trăiam însă cu o conștiință încărcată față de proprietara casei, pe nume Sofia. Așa că, pentru liniștea mea, i-am spus Sofiei ca să mă ierte fiindcă am luat o ceapă de sub pat. N-a spus nimic. Acesta a fost primul și singurul furt din viața mea, furt mărturisit.

Într-una din dimineți, la ora trei, am primit ordin să ne încolonăm în curtea lagărului. Era ultima zi de sărbătoarea Paștelui evreiesc, în 1943. Știam că în lotul nostru era o fată tânără și foarte drăguță, dar îi lipseau vreo trei degete de la o mână. Germanii auziseră ceva, și acum, la încolonare, voiau s-o descopere, gândind că nu e bună de muncă cu acea infirmitate. Ne-au încolonat, femeile separat de bărbați. De obicei, acea fată ținea mâinile la spate atunci când se afla în fața gemanilor. A venit un german în dreptul meu și m-a dat de-o parte. M-am speriat! A vrut să vadă cine stă după mine. Era fata cu acele degete lipsă. I-a cerut să-i arate mâinile, a întrebat-o ce are. A răspuns că a avut un accident. Și cum lucrezi la mine? A intrebat-o neamțul. Ea a spus că poate lucra și s-a rugat s-o lase în viață. Fata a fost împușcată.

Oamenii erau împușcați mai ușor decât animalele. Cei care nu-și făceau norma, cei bolnavi, cei fără îmbrăcăminte, bătrânii, copiii, erau împușcați. De multe ori, cei care urmau să fie omorâți, erau puși să-și sape singuri groapa. Li se ordona să se așeze în ea, unul lângă altul, și, după completarea unui rând, erau împușcați. Se continua cu alte rânduri, unul peste altul, până ce se umplea groapa. Unii dintre ei rămâneau vii în groapă, fără ca gloanțele să-i nimerească. A fost un caz, când o femeie a reușit să iasă din groapă, cu-n copil în brațe. Doar copilul era ușor rănit la o mână. Ce tragedie!!!

În noiembrie 1942 a murit soacra mea în brațele mele, în prezența fiilor ei.

Într-una din zile, Sofia (femeia în casa căreia lucram piele cu Buzu – soțul meu) ne-a spus că mâine este ziua cea mare pentru noi, pentru că s-a făcut o groapă mare și vom fi împușcați.

– Ce zi era atunci? Vă amintiți?

– Da, era 26 mai 1943. Când am auzit ce se va face cu noi, am hotărât să fugim, eu și soțul meu, chiar atunci. Sofia ne-a arătat direcția în care să fugim, către satul Rahniuka (cca 4km) spre Transnistria, iar acolo să mergem la o rudă a ei. Am procedat întocmai, numai că nu s-a putut sta la acea rudă a Sofiei. Am întrebat la alte case, singură, fiindcă soțul meu stătea ascuns în șanțul de la marginea drumului, și, în final am ajuns la o femeie singură, Darka Taraniuk, cu doi copii, unul mai mare si altul nou-născut.

Această femeie ne-a ascuns în podul casei sale, în paie. Am stat acolo 11 zile, iar ea, din sărăcia ei, a avut grijă și de noi, ca să supraviețuim.

După 11 zile a venit la noi ca să ne salveze un partizan – evreu deghizat în țăran local (Mișa). El ne-a fost călăuză până am intrat în Transnistria. A durat trei zile și trei nopți, cu peripețiile inerente. Noaptea mergeam iar ziua stăteam ascunși în vegetația câmpului.

Când am ajuns la râul Bug am băut apă ca cele mai însetate animale. Am trecut Bugul prin apă (apa era pană la piept) și am reușit să intrăm în zona Transnistria. Partizanul s-a întors ca să salveze și alți evrei. Asta era misiunea lui, după cum ne-a spus. În Transnistria ne-am dus, cu grijă și frică, în ghetoul de la Berșad. Nu trebuia să fim observați de santinela ce păzea ghetoul, că suntem fugari din lagăr, deoarece ne împușcau pe loc. La Berșad am stat pâna la terminarea războiului, după care am plecat la Cernăuți.

După noi, au mai fugit încă 11 persoane, în zile diferite, singurii supraviețuitori din cei 745, câți am fost inițial. După noi au fugit Anișoara și Arnold Dagani, plus alte nouă persoane.

Din cei 13 supraviețuitori ai lagărului german al morții cred că în viață mai este doar doamna Mizzi Locker, care, de câte ori citește prin ziare sau reviste despre Holocaust, este revoltată că se scrie numai despre deportările în Transnistria și nimic nu se scrie despre deportările în Transbug. Transnistria este zona dintre râul Nistru și râul Bug, dar mulți oameni au fost deportați și dincolo de Bug, o zonă geografică despre care nu se scrie mai nimic, chiar dacă acolo au fost lagăre ale morții, sub administrație germană. Nu este scris nici în Raportul Holocaustului…, despre lagărul de la Mihailovka, acolo unde au fost deportați și soții Mizzi cu Bernhard Locker. A nu se face confuzie cu alte localități ce au aceeași denumire de Mihailovka, dar care se află în apropiere de rîul Bug, confuzie ce s-a făcut și la cartea lui Arnold Dagani, ediția a II-a, ed.Hasefer, București, 2004, pag.6, unde s-a adăugat harta cu indicatorul traseului deportării în lagărul german din Transbug (Mihailovka).

După evadarea celor 13 oameni, la cca peste șase luni de zile, ceilalți deportați au fost transferați la Tarasivka și împușcați la groapa comună în ziua de 10 decembrie 1943, pentru ”vina” de a fi evrei.

În prezent, Mizzi Locker își trăiește viața de pensionară, mergând din când în când la vreun concert în Tel Aviv. Citește diferite publicații în limbile: ebraică, română, germană, engleză, franceză. Uneori, când are ocazia, îi place să converseze în limba idish. E tristă că n-a avut parte de ceea ce iubește cel mai mult, de copii. Dar cel mai mult suferă că și-a pierdut soțul la o vîrstă tânără (58 de ani),când era în ascensiune profesională, fiind doctorand în fizică la Universitatea Bar Ilan.

Citez dintr-un memoriu al lui Bernhard Locker, adresat către Ministerul Invațamântului din București pentru obținerea Diplomei de licență în fizică-matematică:

”… am fost duși de nemți dincolo de Bug, în lagărul morții Mihailovka unde mi-a murit mama și a fost împușcat fratele meu medic. În 26.V.1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea… Din lagărul din Mihailovka unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împușcați, afară de puține excepții, care au avut norocul de a muri de diferite boli…

Aproape toți profesorii mei se află astăzi la București. Menționez Richard Blum a fost și el coleg cu mine…”

În continuare voi cita un fragment din cartea – jurnal scrisă de Arnold Dagani, pe timpul cât a fost deportat împreună cu soția sa Anișoara, în același lagăr cu soții Mizzi și Bernhard Locker, dar cu o săptămână înaintea acestora din urmă.

”18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

– Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

…………………………………………………………………………………………

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghettoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

(Fragment din cartea – jurnal ”Groapa este în livada de vișini” scrisă de pictorul Arnold Dagani, Editura SOCEC & Co., S. A. R., București, p.15 – 19. Titlul originalului în engleză: ”LET ME LIVE”. 56 originale după aquarele și desene se află la Londra. Copyright, 1947, by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors Gate, London).

 
107.22.45.61