Loading

Mai e doar o zi şi putem să ne-mbătăm!

decembrie 23rd, 2010

Comunicat Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

decembrie 23rd, 2010

Azi, 22 decembrie, ora 13, am fost informaţi de către secretariatul Convenţiei Teatrale Europene (CTE) în legătură cu mesajul disperat pe care l-au primit din partea Belarus Free Theatre din Minsk, membru al CTE.

În acest mesaj se comunică faptul că Nicolai Khalezin, director artistic al teatrului, Natalia Koliada şi Artsiom Zhelezniak au fost arestaţi în intervalul 18-20 decembrie, a.c., de Forţele Speciale ale guvernului bielorus şi transportaţi spre o destinaţie necunoscută. Prin activitatea lor artistică, membrii Belarus Free Theatre din Minsk au fost în permanenţă apărătorii dreptului la liberă exprimare, constituind astfel repere morale şi etice ale opoziţiei din această ţară europeană.

După cum informează site-ul „Democracy, Politics, Philosophy” în ultimele zile au fost arestaţi peste 600 de opozanţi ai preşedintelui reales, Aleksander Lukashenko.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, membru al Convenţiei Teatrale Europene (CTE), îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu abuzurile la care sunt supuşi colegii lor din Belarus, abuzuri care ne aduc aminte de vremuri pe care le credeam revolute.

Este inacceptabil ca un regim care se pretinde democrat să-şi intimideze astfel opozanţii, care nu fac decât să protesteze cu mijloacele artei lor împotriva politicii oficiale de la Minsk, fără a recurge decât la armele profesiunii lor.

Colectivul Teatrului Naţional Marin Sorescu îşi exprimă indignarea faţă de metodele represive ale Administraţiei Lukashenko şi cere eliberarea imediată a celor trei colegi de breaslă.

Toţi cei care doresc să se ralieze acestui protest pot semna petiţia online pentru eliberarea celor trei artişti bieloruşi la adresa: http://zoneofsilence.org/sign-the-petition/

Zi săru’ mâna ca nu-ţi ordon ce mi s-a ordonat mie acum 21 de ani!

decembrie 22nd, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 22nd, 2010

Christmas Tree in Marion Square in Charleston, USA

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Revoluţia trăită – Bucureşti, 21 Decembrie 1989

decembrie 22nd, 2010


 

  

  

Photobucket
sursă foto: Romulus Cristea

Programul comemorărilor din decembrie 2010 

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989 (SSPR) organizează în Bucureşti ceremonii pentru comemorarea revoluţiei române în principalele locuri unde au fost înregistrate victime acum 21 de ani. Programul acţiunilor este următorul: 

* 20 decembrie 2010:
Ora 12 – Troiţa de la Popeşti Leordeni; 

* 21 decembrie 2010:
Ora 9 – Cimitirul Eroilor Revoluţiei;
Ora 11,30 – Crematoriul Uman Cenuşa;
Ora 12 – Troiţa de la Spitalul Colţea;
Ora 12,15 – Piaţa Universităţii;
Ora 12,30 – Sala Dalles;
Ora 12,45 – Piaţa Romană; 

* 22 decembrie 2010:
Ora 9 – Monumentul pentru cinstire eroilor revoluţiei, din Piaţa Revoluţiei;
Ora 10 – Radiodifuziunea Română;
Ora 11,30 – Troiţa de la Televiziunea Română;
Ora 12 – Troiţa paraşutiştilor de la Televiziunea Română; 

* 23 decembrie 2010:
Ora 11 – Monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Henri Coandă – Otopeni 

Preluând titlul unui articol semnat de Doina Ţetcu (pe care vă invit să-l citiţi pe http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=735), nu întâmplător ieri, 21 decembrie 2010, vă propun un exerciţiu de memorie: comentaţi ceea ce aţi trăit acum 21 de ani.
Textul dumneavoastră va fi inclus în articol.
 

sursa comunicat: Asociaţia 21 decembrie 1989  

  

Poate am folosit prea multe artificii anul ăsta?

decembrie 21st, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 21st, 2010

Mon beau sapin, roi des forêts
Que j’aime ta verdure !
Quand par l’hiver, bois et guérets
Sont dépouillés de leurs attraits
Mon beau sapin, roi des forêts
Tu gardes ta parure.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Romii clujeni nu au loc în „zona Fraternităţii”

decembrie 21st, 2010

Preambul: Într-un text postat în 18 decembrie pe site-ul www.domnuleprimar.ro şi adresat primarului Clujului, citim următoarele: ” Mai mulţi locatari din zona Fraternităţii vă mulţumesc pt. modul în care ne-aţi redat liniştea prin mutarea famililor de tzigani din zonă, iar modul profesionist in care s-a realizat această acţiune demonstrează că oraşul nostru are un viitor. Doamna Fritea si Poliţia Locală au acţionat cu tact .Felicitări şi sărbători fericite!!!!!”.

Evacuare în doi timpi şi trei mişcări

Dizlocare în zori

În miez de decembrie Primăria Municipiului Cluj-Napoca a dat dovadă de eficienţă maximă în acţiunea de eliberare a coloniei de pe strada Coastei (aflată într-o zonă aglomerată din oraş, în vecinătatea Pieţei Fraternităţii), mutarea forţată a locatarilor şi începerea demolării caselor care adăpostiseră timp de un deceniu şi jumătate 56 de familii, majoritatea de etnie romă. O parte dintre ei, clujeni cu acte în regulă, avuseseră contracte de închiriere valabile până în decembrie 2009,  termen după care primăria nu le-a mai prelungit, având intenţia de a demola casele aflate într-o stare precară şi de a-i evacua pe chiriaşi într-o altă locaţie, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Astfel, foştii chiriaşi ai primăriei au ajuns în aceeaşi situaţie cu ceilalţi cetăţeni care ocupaseră abuziv casele dărăpănate sau îşi improvizaseră locuinţe ilegale. În 15 decembrie s-au distribuit somaţiile de evacuare a locuinţelor pentru toate familiile,  punându-li-se în vedere că aveau la dispoziţie o zi să-şi strângă lucrurile şi să se pregătească de mutare. Nu li se comunicase unde aveau să fie mutaţi, însă se zvonea că era vorba de casele modulare construite recent de primărie în afara oraşului, în vecinătatea Gropii de gunoi.

Pregătiţi pentru mutare

Oamenii au protestat disperaţi că vor fi mutaţi în afara oraşului, într-o zonă pustie, departe de şcoală, de locurile de muncă. Dar primăria s-a ţinut fermă pe poziţii, neluând în seamă nici argumentele foştilor chiriaşi şi nici cele ale reprezentanţilor organizaţiilor de romi care invocau legea care interzice evacuarea din locuinţe pe timp de iarnă. S-a demarat o acţiune în forţă cu mobilizarea poliţiei comunitare, a echipajelor de la companiile de gaz şi electricitate pentru a deconecta reţeaua electrică şi conductele de gaz. Locuitorii puşi în situaţia  de a rămâne fără căldură şi lumină în miez de iarnă, au semnat acordul de a se muta în noile locuinţe. Au încărcat camioanele cu mobilierul (de dormitor, sufragerie şi bucătărie) cu sobe, maşini de spălat, televizoare şi computere) şi toate bunurile agonisite de-a lungul anilor. Femeile şi copiii au urcat în autobuze şi s-au îndreptat către casele modulare care le fuseseră repartizate. Buldozerele au început demolarea caselor şi cocioabelor, a „ţigăniei”, în locul căreia vor fi ridicate, probabil, blocuri de locuinţe. Destinate altora.  Locuitorii din zonă şi directoarea bibliotecii universitare au dat glas mulţumirii că în sfârşit au scăpat de ţiganii care i-au chinuit ani de zile cu gălăgia, cu mizeria, cu fumul şi care le spărseseră geamurile. Măsura luată rapid şi aplicată întregii comunităţi „a redat liniştea celor din zona…”Fraternităţii”

În casă nouă – modulară

Unul dintre cele două şiruri de case modulare

Cele două şiruri de case modulare, ridicate în câteva luni (în ciuda protestelor organizaţiilor civile ale romilor), sunt amplasate în apropierea Gropii de gunoi şi a faimoasei colonii Pata Rât, care adăposteşte o comunitate de oameni, în majoritate de etnie romă,  care locuieşte în case mizere şi se întreţine de pe urma colectării deşeurilor din groapa de gunoi . Copiii au de mers pe jos kilometri până la cea mai apropiată şcoală, cabinetul medical funcţionează sporadic, condiţiile de igienă sunt precare. Cele câteva iniţiative civile de asigurare a asistenţei medicale şi sociale nu au putut ţine piept noianului de probleme ale acestor oameni. Iminenţa închiderii gropii de gunoi  şi ecologizarea ei (o condiţie impusă de UE) ameninţă comunitatea de a fi lipsită şi de resursele minime de trai actuale.

Casele izolate cu polistiren şi dotate cu geamuri  termopan promit să ofere căldură viitorilor locatari, cu condiţia să aibă lemne de foc şi sobe pentru gătit şi pentru încălzitul încăperii care întruneşte funcţiile de dormitor, cameră de zi şi bucătărie. Fiecărei familii i s-a repartizat o cameră de 19 sau de 15 metri pătraţi. Baia comună unui modul de două încăperi are două duşuri, două WC-uri şi o…oglindă. Trebuie să dai dovadă de multă ingeniozitate să-ţi organizezi  viaţa într-o încăpere în care va trăi întreaga familie  (şi familiile de romi au mulţi copii). Cum să faci loc pentru toată mobila (paturile, dulapurile, masa şi scaunele , aragazul, maşina de spălat, televizorul şi computerul) şi, după ce le-ai înghesuit pe toate, unde vor mai încăpea locatarii?!

Groapa de gunoi mai aproape decât şcoala

Nu ştim dacă se are în vedere continuarea construcţiilor cu alte case, cu clădirile unei cantine, grădiniţe sau şcoli. Deocamdată drumul către groapa de gunoi e mult mai scurt decât cel către şcoală.  Nici perspectiva din preajma caselor modulare nu este din cele mai atrăgătoare. În vale mizeria din actuala colonie Pata Rât, în zare Groapa de gunoi a oraşului, iar în vecinătate depozitul de deşeuri al unei fabrici de medicamente.

Familiile care n-au mai apucat (în ordinea priorităţilor) să primească locuinţă într-o casă modulară lis-a permis să-şi improvizeze adăposturi în preajma acestora.

Ce pot să-şi mai dorească în prag de Crăciun membrii unei comunităţi defavorizate, mutată colectiv într-o zonă stigmatizată?

Singurii vecini, amărâţii din Colonia Pata Rât

Unii spun că, la fel cu foştii vecini din …Piaţa Fraternităţii, ar putea mulţumi primăriei care s-a îngrijit să le dea case (modulare) în loc de cocioabe. Trebuie doar să aibă grijă de ele, ca să nu arate în scurt timp ca nişte cocini! Să meargă la lucru şi la şcoală, oricât de departe ar fi ele.

Dar până la urmă de ce să-şi mai bată capul cu ei, bine că au fost mutaţi cât mai departe de „oraşul care are viitor”!

Statuia dâmboviţeană a Libertăţii

decembrie 20th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 20th, 2010

Mi-a însoţit copilaria aducând prospeţimea şi eternitatea verde a pădurii în mijlocul oraşului de câmpie. L-am împodobit cu zeci de globuri, multe dintre ele păstrate de pe vremea bunicilor. Era martorul tăcut şi discret al lui Moş Crăciun… Bucuria de a-l avea aproape se împleteşte cu speranţa, dragostea, bunătatea, iertarea…Nici-un alt copac nu are o influenţă atât de pozitivă asupra spiritului uman, mai ales în aceste frumoase zile de iarnă.

“ O, brad frumos !, O, brad frumos ! Cu frunza neschimbată, Mă mângâi şi mă faci voios / Şi mă-ntăreşti îndată…”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Rămas bun, Moş Crăciun !

decembrie 19th, 2010

1976 …. Cu fiecare venire a iernii, coridorul casei bunicilor mi se părea mai lung şi mai friguros. Soba de teracotă din camera de zi, inima elegantă şi bătrână a casei noastre…Mistuia cu lăcomie cărbunii, trosnea din încheieturi , răspundea obraznică rafalelor de vânt, tuşind şi risipind în jur un vag iz de cenuşă. Paltoanele, şoptind încă forma corpului încovoiat de frig stăteau îngrămădite lângă ea, dezmorţindu-se. Mama punea pe ascuns bananele verzi în ziare şi le ascundea pe dulapul cu oglindă. Prindeau o pojghiţă de culoare şi de gust în aşteptarea Crăciunului. Din ascunzătoarea lor le simţeam prezenţa şi mă înfioram imaginându-mi celelalte surprize.

Gerul mă învăluie într-un surâs de nerăbdare. Un felinar stingher îşi duce traiul palid la colţul străzii.  În casa vecină, acoperită cu carămidă roşie şi aşteptând de ani un strop de tencuială, petrecerea din Ajunul Crăciunului era o tradiţie.

În mijlocul salonului se află un brad înalt, împodobit. Farmec de iarnă. Eram convinsă că aceasta a crescut chiar acolo, străbătând duşumeaua şi probabil că în câteva zile va străpunge acoperişul. … Soneria strigă strident. O suviţă de aer rece se strecoară răutăcios pe sub uşă. În salon năvălesc alţi copii. Spaţiul se dilată vibrând de emoţie. Voci vesele se agaţă între ramurile bradului. “ Când va veni oare ? ”… este pe buzele tuturor.

În ţinuta sa austeră, pianul este acolo, tăcut, învăluit în misterul clapelor sale sidefii. Luni de zile am trudit alături de tanti Geta pentru a-mi învăţa partitura. Şi de fiecare dată când îi atingeam clapele  îmi aminteam de firele colorate pe care profesoara mi le prindea de degete- un portativ imaginar. Buchiseam  partitura şi o întrebam pe tanti Geta :    “ Când voi cânta ceva de Strauss ? “, iar pianul îmi răspundea cu un râset înnăbuşit…

În fiecare an Moş Crăciun era aici, ascultându-ne cântecele, amuzându-se de stângăciile noastre şi deşertând-şi sacul cu cadouri. Se sprijinea într-un baston, zâmbind pe sub barba lui albă ce-i acoperea jumătate de faţă. Era o poveste ivită din sacul lui, care părea cu atât mai plin pe măsură ce-şi deşerta surprizele.

A venit şi acea iarnă în care i-am zărit pe sub mantia roşie cizmele negre cu toc. Am tresărit ca străfulgerată,  recunoscându-le. Uitasem de tanti Tanţa, sora mai mică a profesoarei de pian. Prin urmare ea era Moş Crăciun. Am  păstrat înfrigurată secretul până am ajuns acasă. Aici le-am povestit celor mari descoperirea mea. Moş Crăciun nu poartă  tocuri de cucoană…Speram, în adâncul sufletului, ca cineva să mă contrazică, dar nu am iscat decât amuzament.

Şi totuşi, spre miezul nopţii bunica a stins lumina în toată casa. Ne-am strâns cu toţii la bucătărie şi am privit pe fereastră către strada poleită de lumina aurie a felinarului. Vocea  şoptită a mamei m-a făcut să-mi lipesc nasul de geamul împodobit cu flori de gheaţă forţându-mi privirea în lungul străzii. “ Este aici, vei vedea !

Am alunecat în ultima visare regizată cu dragoste a copilăriei.

Rămas-bun, dragă Moş Crăciun !

2007…” Mara mi-a spus că nu există Moş Crăciun”  lăcrimează îmbufnată fiica mea în vârstă de 8 ani. Inevitabilul  moment al adevărului pare mai dureros când nu îl descoperi singur şi mai ales când simţi că ai fost prins în centrul unei  “conspiraţii”.

Tradiţia se diluează printre zecile de Crăciuni care au împânzit parcurile, magazinele şi programele televizate…Inflaţie de moşnegi îmbracaţi în roşu şi cu barbă albă…Prea puţine vise şi aşteptări neprogramate, doar liste de cumpărături.  “Vreau, Vreau…”

Îmi amintesc de sufletele calde ale celor două surori de pe strada bunicilor, care ne invitau cu atâta drag să petrecem Crăciunul alături de ele. Acum, la maturitate, înţeleg câtă fericire le aducea prezenţa copiilor în singurătatea lor de zi cu zi…Era darul nepreţuit cu care-şi luminau sufletul de Crăciun !

De ce au hotărât fundamentaliștii islamici să atace în Suedia?

decembrie 19th, 2010

Sâmbătă 11 decembrie la 16:49 s-a auzit o explozie în centrul Stockholmului pe Drottninggatan, strada pietonala supraaglomerata de trecătorii care își făceau cumpărăturile de Crăciun. Întâmplator am fost prin preajma înainte cu câteva zeci de minute dar eram deja acasă când presa anunța primul atentat sinucigaș din istoria Suediei.

Într-o săptămână vestea a făcut înconjurul lumii asa ca nu găsesc de cuviință sa repet detalii bine-cunoscute.

Pe scurt

Autorul atentatului a fost Taimour Abdulwahab, un tânăr suedez originar din Irak. Din fericire, dacă se poate spune asa, el a fost singura victima a atentatului. Nici explozia mașinii lui și nici cea a explozivului pe care îl purta nu a făcut alte victime.

Taimour era originar dintr-un mic oraș suedez, Tranås. Era cunoscut ca un om cumsecade, avea familie, mai multi copii mici. Și-a ținut secrete planurile de a ,,pedepsi” Suedia. Se crede ca șederea la studii în Anglia a fost momentul cheie al vieții lui când, intrând în contact cu extremiști islamici, s-a shimbat total, hotărându-se să devină un ,,luptător pentru cauza sfântă” – mujahedin. Se petrecea probabil în urmă cu patru ani.

Atentatul pus la cale de el s-a sfârsit într-un eșec penibil, probabil dovada a amatorismului său, contrar pregătirii în taberele extremiste pe care o va fi urmat în Afganistan. În prezent se fac toate speculațiile posibile și, evident, multi analiști și experți, cu zel brusc, prefera ipotezele spectaculoase: autorul nu a fost singur, atacurile vor continua. În prezent nimic nu dovedește asta. Cu patru ore înainte de atentat, politia secreta suedeza, SÄPO, primea un mesaj audio cu explicații de la însuși cel care plănuia atacul. Mesajul a fost ignorat patru ore, timp în care în zona respectiva din centrul Stockholmului ar fi fost scena unui masacru.

Societatea suedeza în fața unei încercări fără precedent

Legat de acest eveniment, as vrea sa semnalez atitudinea demna și și rezervata a presei suedeze și a suedezilor înșiși fata de aceasta drama. Relatările de la posturile radio și TV s-au făcut în limita faptelor cunoscute fără excese și ,,cotcodăceli” stridente. Familia a fost scutită de hărțuieli. Aceasta se înscrie în linia generala a presei suedeze. Telejurnalele suedeze nu arata niciodată cadavre și nu iau interviuri victimelor pe targa sau pe patul de spital. Gestul singular al tabloidului Aftonbladet de a publica o fotografie cu cadavrul mutilat al teroristului a fost condamnat aproape unanim.

Chiar și partidul de extrema dreapta Sverigedemokraterna s-a mulțumit sa exclame doar ,,Ați văzut!?” fără însă să se dedea la învinuiri directe împotriva musulmanilor sau ,,străinilor” din Suedia. Opinia publică a dat dovadă de calm, comentând cu demnitate întâmplarea. Chiar dacă multi și-au manifestat îngrijorarea pentru viitoare atacuri, nu am întâlnit niciun fel de culpabilizări colective – nu au fost în niciun fel trași în acest joc imigranții sau practicanții religiei islamice. Aceștia din urma, cu îngrijorare, s-au distanțat ferm de actul lui Abdulwahab pe care l-au considerat o ,,opțiune individuală”. Motivele invocate de el în înregistrarea expediata securității sunt destul de ambigue și relativ lipsite de seriozitate.

Așa cum s-a comentat în presă de către islamologi suedezi, trebuie să fi fost vorba de o simplă tragedie personală de care s-au folosit alți islamiști din Anglia cu care acesta a intrat în contact. Abdulwahab, deși urmase o traiectorie sociala destul de reușita (studii universitare în Anglia) și nu avea niciun fel de antecedente antisociale în Suedia, dimpotrivă, trebuie sa se fi aflat sub imperiul unei frustrări probabil cauzate de un complex de inferioritate, o manie a persecuției.

Pe acest fundal, era dispus sa accepte orice pretext, cum a fost cel al ,,pedepsirii poporului suedez, luptei sfinte”. Privit din acest unghi, evenimentul reflectă și o tragedie personală, lucru pomenit cu mărinimie de mass media cit și de suedezii înșiși.

Sigur, este prea devreme să se tragă concluziile. Într-o țară de 9 milioane, nu este imposibilă declanșarea unor reacții de la cealaltă extrema, îndreptate împotriva ,,arabilor”. Chiar dacă musulmanii din Suedia sunt destul de numeroși, în ultimii ani ei nu au fost în centrul atenției. Unele fricțiuni au mai apărut în cursul anului după ce Lars Vilks l-a desenat pe Profet în forma unui câine. O caricatura de pe urma căreia s-a ales cu amenințări anonime. Dar amenințări primesc multe persoane publice: politicieni, procurori, judecători.

De luat în seamă este și articolul scris de Mustafa Can în prestigiosul cotidian Svenska Dagbladet, intitulat ,,Nu în numele meu”.

În replica la îndemnurile adresate de către teroristul decedat celorlalți ,,frați” musulmani din Suedia, Can răspunde: ,,Dacă vei cuteza să iei capetele concetățenilor mei ,,păgâni” va trebui să treci peste cadavrele noastre, ale musulmanilor din Suedia!”. Articolul se termină cu replică ,,Să nu faci asta în numele meu, blestematule!”.

Sunt motivele de îngrijorare justificate? S-au hotărât fundamentaliștii islamici să atace în Suedia?

Bazat pe puținele elemente cunoscute în prezent, as opta, la fel ca și multi alți concetățeni, pentru calm și moderație la fel ca și opinia publică suedeză. Aceasta a reusit sa evite capcana speculațiilor deplasate.

Ce rămâne?

Se pare că în preajma Sfintelor Sărbători, a existat un Dumnezeu (sau mai multi?) a cărui voință a fost să nu curgă sânge nevinovat. A pierit doar acel care, sfătuit în mod nefericit de profeți mincinoși, a ales singur să moară pentru o cauză crezută de el ,,sfântă”. Dar nu există ,,cauze sfinte” care să justifice uciderea nevinovaților.

Fără să fi fost un infractor de drept comun, cu tot fondul tragic al existentei sale, în ciuda năzuințelor sale, Taimour Abdulwahab a ales să se arate lumii în ultima clipa a vieții sale: un simplu terorist.

Bun venit în România, Vladimir Cosma!

decembrie 19th, 2010

Renumitul compozitor, violonist şi şef de orchestră francez de origine română Vladimir Cosma a susţinut marţi 14 decembrie 2010, un spectacol de gală organizat de Institutul Cultural Român din Paris la Ambasada României, în care s-a întreţinut cu jurnalistul şi animatorul de radio şi televiziune Vincent Perrot povestind despre viaţa sa, modul în care a compus cele peste 300 de piese muzicale pentru filme.

Un inedit spectacol-concert la care au fost invitaţi muzicieni şi cântăreţi cunoscuţi pentru a interpreta o parte din piesele sale celebre.

Pentru prima oară, pe scenă în România (respectiv ambasada), după mai bine de 50 de ani, cum mărturiseşte el însuşi, Vladimir Cosma a anunţat că va fi prezent în 2011 la Bucureşti unde se va organiza un mare spectacol la Ateneul Român.

Considerat cel mai mare compozitor din cinematografia franceză, Vladimir Cosma a reuşit să inoveze acest gen de muzică introducând de o maniera inimitabilă nu numai pasaje ale muzicii culte dar şi inserţii din muzica populară românească.

http://www.youtube.com/watch?v=cHQ90fKAUYE&NR=1

Pe un mare ecran instalat pe scenă, Vladimir Cosma alături de interlocutorul său Vincent Perrot, şi-a prezentat povestea din Bucureştiul său,  acolo unde a văzut lumina zilei – 3 aprilie 1940 – în timpul celui de-al doilea război mondial. Aşa cum mărturiseşte, naşterea sa a urmat unei conjuncturi tragice: părinţii stabiliţi la Paris, au fost nevoiţi să vină de urgenţă în România la înmormântarea bunicului, dar războiul şi mai târziu, după 1944, autorităţile comuniste, nu le-a mai permis reîntoarcerea. Este numit Vladimir „din dragoste pentru Franţa” şi în cinstea lui Wladimir d’Ormesson, pe vremea aceea ambasadorul Franţei la Bucureşti.

Vladimir Cosma provine dintr-o familie renumită de „muzicieni evrei-români originari din Craiova”: tatăl său Teodor Cosma pianist şi şef de orchestră, elevul lui Lazare-Lévy; mama sa, Carola Cosma, autor-compozitor, Edgar Cosma, „cel mai bun dintre noi” unul din unchii săi, compozitor şi şef de orchestră, care va emigra definitiv în 1960 în Franţa, iar bunica Clémence din partea tatălui, pianistă la rândul ei şi elevă a renumitului profesor italian Ferruccio Busoni.

Va studia de mic vioara întrucât familia fiind evacuată din casă într-un spaţiu extrem de modest, nu şi-a putut permite un pian decât târziu abia când Vladimir Cosma împlineşte 15 ani. Imaginile de altădată se succed pe ecran. Îşi aminteşte cu nostalgie de studiile sale de la Conservatorul din Bucureşti, de figurile luminoase ale profesorilor Cecilia Niţulescu Lupu, Garbis Avakian, Mihail Andricu, Ion Dumitrescu, Romeo Alexandrescu, Leon Keppler ş.a.In anii 1957-1958, Vladimir Cosma pierde un an de conservator pentru că deşi un student strălucit, este considerat de comunişti ca un student decadent influenţat de jazz-ul capitalist.

Va pleca cu toată familia prin 1963, iar reîntâlnirea cu unchiul său Edgar şi bunica din gara Lyon va fi memorabilă. Îşi va lua doar vioara şi câteva caiete pline de compoziţii muzicale. La Paris începuturile au fost grele. Este însă acceptat la cursurile renumitei Nadia Boulanger de la Conservatorul american de la Fontainbleau. Obţine mai târziu o bursă prin concurs la Conservatoire national supérieur de musique din Paris. Tatăl său suferă un atac de cord, iar Vladimir Cosma este nevoit să caute de lucru pentru a-şi întreţine familia. Un sprijin deosebit va acorda familiei de-a lungul timpului Jean Wiener.

Va colabora cu Claude Bolling şi orchestra acestuia alături de care va reuşi să participe la spectacolele lui Charles Trenet, Jean Sablon, Juliette Gréco sau Tino Rossi. Va face înregistrări pentru Maison de Radio sau studiourile Pathé Marconi. Întâlnirea cu Michel Legrand va face posibilă intrarea definitivă pe scena cinematografiei. Îi vor trebui de-altfel zece ani pentru a reuşi. Şansa de a compune singur muzica unui film va fi în 1967 când la recomandarea lui Michel Legrand, Yves Robert îi va încredinţa „Alexandre le bienheureux”. Această reuşită lansare îi va aduce în primul rând, o prietenie de 35 de ani cu Yves Robert.
Urmează un nou film în 1969 „Clérambard”, la propunerea lui Yves Robert.

În 1972, compune pentru „Le grand blond avec une chaussure noire”(pe care mulţi l-au văzut pe ecrane în România) unde introduce pasaje prelucrate din muzica populară romanească, cu predilecţie o sârbă interpretată la nai, un instrument necunoscut pe atunci în Occident, care îl va propulsa incredibil pe Gheorghe Zamfir (despre care nimeni din Franţa nu ştia nimic), şi care va face la rându-i o carieră strălucită, cât şi la un alt instrument, ţambal.

În 1973, este solicitat să compună pentru filmul lui Louis de Funes „Les Aventures de Rabbi Jacob”.

Louis de Funes era extrem de pretenţios şi până a fi contactat se făcuseră şi alte înregistrări ale lui Georges Delerue, Michel Polnareff şi Norbert Glanzberg!
Succesul este asigurat după care au urmat peste 300 de filme.

http://www.youtube.com/watch?v=MaYOeRARwfU&feature=related

În prezenţa spectatorilor, Vladimir Cosma a interpretat el însuşi câteva din aceste compoziţii la pian, şi şi-a invitat pe scenă prietenii să cânte: de la pianişti, violonişti, sau soprana Sarah Pagin (fiica violonistei Silvia Marcovici) la cântăreţi de jazz din Belgia, Franţa, România, acompaniaţi original la acordeon şi nai.
Unul din invitaţii speciali a fost şi Richard Sorensen, interpretul şlagărului „Reality” compus de Vladimir Cosma pentru filmul „La Boum” unde a debutat Sophie Marceau.

http://www.youtube.com/watch?v=KDjDYap-_X8&feature=related

În afară de compoziţiile muzicale din filme, Vladimir Cosma a compus în 2007 opera „Marius et Fanny” după „La trilogie marseillaise” de Marcel Pagnol, în care compatrioata noastră Angela Gheorghiu alături de soţul ei Roberto Alagna deţin rolurile principale. Ecranul mare de pe scenă i-a prezentat pe cei doi cântând un fragment din această operă.

În 2009 Vladimir Cosma a compus o cantata „1209” dedicată oraşului Béziers şi interpretată de Petits Chanteurs de la Trinité, orchestra Baeterra, având ca solistă pe soprana Ulrike Van Cotthem şi recitatorul Dominique Lautré, cu un livret de Marc Henric. Aceasta creaţie muzicală face referire la masacrul miilor de locuitori din 1209 de la Béziers din timpul cruciadei.

În finalul spectacolului a venit pe scenă tatăl lui Vladimir Cosma, Teodor Cosma care, în ciuda celor 100 de ani împliniţi, a cântat la pian cele mai frumoase partituri compuse de fiul său. Un moment extrem de emoţionant care a ridicat practic, toată sala în picioare, în ropote indelungi de aplauze.

Photobucket
Vladimir Cosma şi Teodor Cosma ©Adrian Rozei

După acest spectacol extraordinar, Vladimir Cosma a dat dedicaţii, fiind oferite publicului interesat, o serie de CD-uri cu muzica sa din filme şi mai ales, cartea sa apărută anul trecut „Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009).

Photobucket

©Marina Nicolaev
Publicată în condiţii grafice de calitate, cartea „Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009) s-a epuizat din librării.

Photobucket
Vladimir Cosma şi Vincent Perrot ©Marina Nicolaev

O seară excepţională unde am avut şi eu privilegiul de a primi ca dedicaţie tema muzicală din „Les Aventures de Rabbi Jacob”.

Photobucket
Dedicaţie Marinei Nicolaev ©Adrian Rozei

Filmografie:

surse:
„Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009)

http://fr.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Cosma

Autoarea mulţumeşte domnului Adrian Rozei pentru fotografiile puse la dispoziţie.

Festin in plina iarna

decembrie 19th, 2010

Am parcurs o reeditare a unei carti de retete culinare, adusa in actualitate de catre un grup de literati ieseni in 2005. Culegerea aparuta pentru prima data in 1841 poarta semnatura lui M.Kogalniceanu si a lui C.Negruzzi, 200 de retete cercate de bucatarie romaneasca si alte trebi gospodaresti ne apare ca un indreptar plin de surprize.

Ritualul pregatirilor bucatelor inainte de Craciun si alte celebrari aveau sa marcheze generatii intregi si mai ales sa intregeasca placerea punerii pe masa a propriilor produse.

Am deprins de copil procesarea carnii si a gamei de subproduse a pomenii porcului.

In aparenta oricine ar putea trece carnea prin masina de tocat, insa mai e nevoie de respectarea catorva tehnici de baza, specifice artei mezelariei.

Carnatii de casa si slanina afumata completeaza lista traditionala de cateva secole nu numai in Romania, dar si in alte tari europene.

La pregatirea carnatilor, alegerea carnii nu prea slabe si combinate cu slanina tocata, punerea lor in pod nu sa inghete, ci doar sa se usuce inainte de a-i afuma apar ca doua conditii importante.

Va propun o tehnica de pregatire a slaninei afumate. Bucatile de slanina dupa ce sunt curatate si transate se dau prin sare, usturoi pisat, se stropesc cu vin alb si se lasa intr-un vas din lemn timp de zece zile. Pentru ca marinarea sa fie omogena si pentru evitarea rancezelii bucatile se intorc zilnic de pe o parte pe alta.

Inainte de a se afuma slanina se unge cu boia dulce.

Atat carnatii cat si slanina nu se afuma la fum cald. Nu folositi lemn de brad la afumaturi.

Va reproduc doua retete din cartea mai sus amintita:

Pastrama

Sa iei piciorul cel de porc scos pentru pastrami,si, spalanadu-l bine, sa presari peste el silitra trebuincioasa, enibahar, sare si usturoi si sa-l pui in salamura sa saza trei saptamani, si pe urma il scoti si il tii trei zile la teasc, si dupa aceea il pui la fum, unde sa stea patru saptamani, insa la fum de masura; si apoi sa o iei de la fum si, de voiesti, o ferbi cu vin in care pui trei cepe, frunze de dafin si rozmarin si lasi de ferbe sau un ceas si jumatate, sau mult doua ceasuri, si atunce-i gata.

Carne murata

Iei buturile si carnea cea macra de la o vaca si o grijesti frumos de vine si de pele, apoi tai bucati de doua sau trei oca si o asaza in putina, puind un rand de carne si unul de sare si mirodenii in urmatorul chip: la o oca de sare, 50 dramuri silitra, 25 dramuri de piperi, 25 dramuri enibahar, 25 dramuri frunze de dafin si putin usturoi; si pui un rand de carne, unul de sare cusilitra si mirodenii si asa, pana se umple putina, si pui teasc; peste o saptamana se poate manca aceasta carne fearta; aceasta carne se poate pune la foc, ca jamboanele.

PS Dram- unitate de masura = 3.2 grame

Oca - unitate de masura = 1,29 grame

Silitra – azotat de potasiu, salpetru de India, ingredient ce poate fi inlocuit astazi cu mirodenii destinate marinarii carnii.

Cand reteta se refera la teasc inseamna ca bucatile de carne puse la marinat trebuie presate, sub un gratar din lemn si o greutate (de obicei pietre de rau).

Portugalia – măsuri de austeritate excepţionale pentru ieşirea din criză

decembrie 19th, 2010

De când am poposit pe meleagurile portugheze, acum 14 ani, trebuie să vă mărturisesc că m-am obişnuit să aud că Portugalia stă prost cu economia, că trebuie să strângem cureaua, că vor fi necesare măsuri tot mai drastice pentru reducerea deficitului bugetar. Poate tocmai de aceea, “noua” criză economică ce cutremură lumea de doi ani încoace nu m-a luat prin surprindere nici pe mine, nici pe portughezii obişnuiţi cu o “nouă” perioadă de greutăţi. Probleme Portugaliei nu sunt, deci, noi; nouă este atenţia de care ţara se bucură pe piaţa financiară internaţională şi consecinţele pe care prăbuşirea economiei portugheze le poate avea asupra monedei unice.

Se vorbeşte cu insistenţă, în ultima vreme, şi despre iminenţa intrării Portugaliei în incapacitate de plată a datoriilor externe. Pe plan intern se discută despre venirea FMI-ului, pe care politicienii şi economiştii portughezi vor să o evite cu tot preţul. Portugalia s-a mai aflat sub papucul FMI în anii 80 ai secolului trecut si se pare că experienţa n-a fost tocmai plăcută. Partidele de stânga spun că venirea instituţiilor financiare internaţionale ar însemna pierderea suveranităţii naţionale şi aplicarea unor politici economice extrem de dure pentru populaţie. Partidele de dreapta, dimpotrivă, consideră că FMI-ul nu e un bau-bau iar pentru a evita căderea economiei portugheze guvernul socialist ar trebui să solicite ajutorul extern.

Dar există şi soluţii alternative pe care guvernul premierului José Sócrates pare dispus să le testeze. Ministul portughez de finanţe s-a deplasat săptămâna trecută în China pentru a negocia cu guvernul de la Beijing cumpărarea de către chinezi a unei părţi din datoria externă a Portugaliei. Iar la celălalt capăt al lumii, speranţele portughezilor se îndreaptă spre Brazilia. Preşedinta recent aleasă, Dilma Rousseff, a declarat, deja, că este dispusă să ajute Portugalia, tot prin cumpărarea datoriei externe, cu dobânzi mult mai convenabile decât cele practicate de FMI.

Dar indiferent de unde va veni ajutorul financiar extern, Portugalia trebuie şi este dispusă să facă noi sacrificii pentru a-şi pune economia în ordine. Primele măsuri de austeritate au fost anunţate încă din luna mai, iar măsuri suplimentare sunt prevăzute în bugetul pe 2011 aprobat în luna octombrie.

Măsura care-i va afecta deopotrivă pe toţi portughezii este majorarea TVA-ului cu 2%, până la un eşalon maxim de 23%, însoţită de o revizuire a tabelelor produselor impozitate. Dacă până acum produsele considerate de primă necesitate erau impozitate la un nível minim de 5%, unele dintre ele vor include începând cu 1 ianuarie 2011 TVA-ul maxim.

Tot pentru a spori încasările la bugetul de stat, va fi revizuit sistemul de beneficii fiscale în cadrul declaraţiei anuale a veniturilor.

Principalele probleme ale economiei portugheze se referă, însă, la greutatea sistemului de stat. Pentru a-şi atinge obiectivul de a reduce deficitul bugetar de la 9,3% din PIB în anul 2009 la 7,3% în anul 2010, guvernul portughez a anunţat măsuri nemaivăzute pentru a scădea cheltuielile statului. Astfel, salariile de peste 1500 de euro ale funcţionarilor la stat vor suferi o reducere de 5% (3,5% pentru salarii între 1500 şi 2000 de euro şi 10% pentru salarii de peste 2000 de euro). Promovările în cadrul sistemului public au fost şi ele sistate şi se prevede reducerea angajaţilor şi congelarea admiterii de noi colaboratori. Acelaşi sector va suferi şi o reducere cu 20% a cheltuielilor cu flota auto a statului. Iar dacă până acum era posibilă acumularea salariului la stat cu pensia, din anul 2011 contribuabilii vor trebui să opteze pentru una dintre ele.

Tot la capitolul economiei de stat, mai multe organisme ale administraţiei publice for fi extinse sau vor fuziona.

Nici pe pensionari nu-i aşteaptă zile uşoare: pensiile pe anul 2011 vor fi congelate şi se prevăd reduceri ale cheltuielilor cu sistemul naţional de sănătate, dar, după cum promit guvernanţii de la Lisabona, această măsură nu va afecta calitatea serviciului.

La aceste măsuri de austeritate concrete se vor adăuga alte măsuri menite să restructureze piaţa şi relaţiile de muncă pentru a da economiei portugheze mai multă competitivitate. Deşi nu au fost încă aprobate şi vor fi negociate şi cu sindicatele şi patronatul, unele dintre aceste măsuri au fost deja dezvăluite şi se referă, mai ales, la dinamizarea locurilor de muncă. Angajaţii vor putea fi disponibilizaţi mai uşor, vor primi despăgubiri mai puţine iar şomerii nu vor putea să refuze la nesfârşit locurile de muncă unde vor fi plasaţi.

Desigur că marile centrale sindicale contestă măsurile guvernului, organizând o grevă naţională care s-a bucurat doar de adeziunea funţionarilor la stat, totuşi, portughezii par conştienţi de situaţia dificilă prin care trece ţara şi sunt dispuşi să facă noi sacrificii. Dar popularitatea primului ministru Sócrates şi a Partidului Socialist este în cădere liberă. Cu alegerile prezidenţiale la uşă, pe 23 ianuarie 2011, analiştii politici consideră că este foarte probabil ca la anul portughezii să fie chemaţi să aleagă şi un nou parlament şi un nou guvern.

Primiți călușerii?

decembrie 19th, 2010

În ajunul Crăciunului, în satul Sereca (județul Hunedoara) se “umblă cu pițărării”. Copiii mici se adună în grupuri și merg, odată cu revărsarea zorilor, pe la casele sătenilor, strigând “’Neața, Neața a lui Moș Ajun și a lui Moș Crăciun!” Mogâldețe încotoșmănate, cu căciuli căzute peste ochii încă somnoroși, cu obrajii rotofei și vârful nasului înghețat, cu mănuși groase, cojoace de oaie și nelipsita traistă din lână, bat din poartă în poartă, aducând cu ei bucuria sărbătorii Crăciunului. Gazdele, primenite de la primul cântat al cocoșului, întâmpină copiii cu covrigi, colaci, mere, biscuiți, napolitane, ciocolată. “Pițărăul”este un colăcel, pe care stăpânii caselor îl oferă copiilor care vin cu uratul. Câtă bucurie a fost în sufletul meu, când, copil fiind, am participat, pentru prima dată, la acest eveniment! Mi s-a încredințat o traistă din lână, am învățat cu ușurință strigăturile și am străbătut străzile înzăpezite ale satului, aducând cu noi vestea sosirii Crăciunului. Porțile înghețate ale caselor se deschideau sub ploaia glasurilor cristaline. Gazdele ne primeau cu bucurie și căldură. Fiind un sat mic, aveam în permanență sentimentul că mă aflu în mijlocul unei mari familii. Îmi amintesc sentimentul de bucurie și mândrie cu care m-am întors din această unică experiență, în casa rudelor, unde urma să petrec două săptămâni de vacanță. Traista mi-era plină cu bunătăți, chipul îmi radia de lumina clipelor trăite.

În ajun, seara, sosesc în grupuri de colindători, flăcăii satului. Unul este întotdeauna îmbrăcat într-un cojoc ciobănesc, purtând o căciulă de oaie, mască pe față, barbă lungă și albă. Primiți de gazde, tinerii colindă, apoi sunt serviți cu prăjituri, colaci, cozonaci, băutură.

A doua zi, după întoarcerea de la biserică, unde sătenii participă la slujba de Crăciun, se așteaptă “Călușerii”. Obiceiul e străvechi, în zona Orăștiei. Feciorii satului, pe parcursul celor trei zile ale sărbătorii Crăciunului, merg din casă în casă, jucând și colindând. Au un port specific, cu zurgălăi la picioare. Albul cămășilor și al ițarilor semnifică puritatea, iar roșul brâului, al betelor încrucișate pe piept, al ciucurilor de la picioare, apără de deochi. Călușarii țin în mână o bâtă din lemn de alun și poartă o pană de păun la căciulă.  În satul Sereca, se formase o ceată de 9 călușari, în frunte cu un “vătaf”, care stabilea regulile grupului. Fetele și băieții, îi însoțesc pe tot parcursul lor.

În casele oamenilor, colindele călușarilor sunt alese în funcție de membrii fiecărei familii; astfel, auzim colindul copilului, al preotului, al vânătorului, al fetei mari, al junelui, etc. Sunt colinde vechi, pe care eu nu le mai auzisem până atunci, strigăturile folosesc cuvinte arhaice. În trecut, oamenii, fiind superstițioși, credeau că jucatul copiilor de către călușari alungă bolile, iar intrarea în horă a fetelor tinere, grăbește căsătoria.

După ce călușarii colindă și joacă în curte, gazda îi cinstește cu bani, colac și o bucată de mușchi de porc numit „pecie”. Un fecior din ceata de călușari „vornicește” astfel:

“Ia uitați, măi dragi feciori, de unde vine darul și cinstea, de la Dumnezeu mult și bine.
Aici, gazda noastră, de cinste și de omenie, ca Dumnezeu la mulți ani să ne-o ție,
Ne cinstește și nu glumește, precum bine vedeți, cu 100 de lei, bani frumușei , bătuți la banca românescă,
Ca dumnealor la mulți ani să trăiască!
Și mai pe deasupra, și mai pe deasupra, ne cinstește cu un colac de grâu frumos, ca pielița lui Cristos.
Cinstească-l Dumnezeu în poarta raiului, să ajungă să boteze firicele mititele, să crească alăturea de ele.
Cucul să cânte, codrul să-nflorească și dumnealor la mulți ani să trăiască!”

Cât de încântată eram când, luată pe sus (împreună cu păpușa pe care o strângeam emoționată la piept), am fost jucată și aruncată în aer de trei ori, în strigăturile călușarilor!

Am revenit la Sereca după zece ani, eram în ultimul an de liceu. Verișoara mea mi-a propus să facem niște fotografii în portul popular al satului, specific zonei Orăștiei. Cămașa, confecționată din pânză de casă este încrețită la gât, iar pe mâneci curg “șiruri” de ornamente cusute cu fir negru. Poalele sunt albe, neornamentate, catrința, purtată la spate, e țesută din lână, pe fond negru, iar șorțul, încrețit în talie, se compune din două straturi. La talie, se încinge brâul, țesut în motive lineare. Costumele populare erau păstrate cu mare grijă, în lada de zestre a mătușii. Am avut bucuria să îmbrac costumul bunicii verișoarei mele, care mi se potrivea ca o mănușă. Gândul mă ducea cu zeci de ani în urmă, imaginându-mi o fată tânără, frumoasă, pulsând de viață, purtând portul strămoșesc, în zilele de duminecă, la jocul satului.

Ceata de călușari era acum compusă din alți feciori, dar obiceiul era încă păstrat cu sfințenie. Am recunoscut jocul, costumele tradiționale fuseseră transmise din generație în generație. În casa gazdei mele, colindul copilului a fost înlocuit cu cel al fetei mari “Ferican de ele”. M-am lăsat înconjurată de călușari și colindată, în strigăturile specifice Crăciunului.

Ferican de ele

Ferican de ele,
De-o fiică de-a mele,
Că pe ea mi-au cerut
Mulți din multe părții,
Trei de pă trei vaduri,
Ca de pă trei laturi.
De-a întâilea o cerut fiuț de cioban
De-a doilea o cerut fiuț de crâșmar
De-a treilea o cerut fiuț de-mpăratu.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele,
Ia te socotește
Și te chibzuiește
Din ăști de-a toți treii
După cari te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu nu m-oi duce după păcuraru
Că m-oi ostenire
Oile mulgându,
Casu astângându.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele,
Din ăști de-amândoii
După care te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele,
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu nu m-oi duce după crâșmaru
Că m-oi ostenire
Butii -ncrășmărându,
Banii numărându.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele
Din ăștia de-a toți treii
După care te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu că m-oi duce
După împăratu,
Că la împăratu-i
Grâu la ferecatu
Și la împărăteasă-i
Haină de mătase,
Haină de mătase șade după masă.

Și fii sănătoasă dragă fiica noastră!

Patru ani de la condamnarea comunismului: Autopsie sau vivisecție?

decembrie 19th, 2010

Au trecut patru ani de la acea sesiune, unica in istoria Parlamentelor Romaniei, din 18 decembrie 2006, moment deopotriva sublim si penibil, inaltator si degradant. Sublim, pentru ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, intr-un gest fara precedent in lumea post-comunista, presedintele Traian Basescu a condamnat regimul comunist, pe intre parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Penibil, pentru ca de  la Ion Iliescu la C. V. Tudor, de la “Antelene” lui Dan Voiculescu la “Ziua” lui Rosca Rosca Stanescu, de la cate un politolog ori istoric ofuscat  la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Paunescu, intreaga artilerie grea a gemetelor, imprecatiilor si istericalelor patriotard-comuniste s-a mobilizat spre a boicota aceasta condamnare.

Expertiza comunismului

Am discutat mult in aceste ultime luni despre comunism si despreRaportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Tin sa-i multumesc aici pentru excelentele observatii/sugestii pe care mi le-a propus. Mi-a si ne-a oferit (autorilor acestui document) remarcabile piste pe care merita sa le urmam in viitor (intre altele, la capitolul minoritati nationale sub comunism, ar trebui scris despre armeni si greci; largirea tematicii emigratiei intelectuale romanesti, in fond tot o parte din eliticid; sedintele sinistre din 1958 organizate la Sala  Dinamo; scrisoarea lui Nicolae Balota si a fratilor Boila catre Vatican ca act timpuriu de disidenta).  Pot spune fara urma de exagerare ca am obtinut din sugestiile profesorului Nemoianu mai multe ratiuni de reflectie decat dintr-un intreg volum obsedat de “spectrul anticomunismului”.  In fine, distanta dintre competenta si amatorism nu mai necesita elaborari speciale. Aflu mai nou ca revista Vatra (din al carei Consiliu fac parte, ca si profesorul Nemoianu) a publicat un numar special despre “Expertiza comunismului”.  Ma intreb daca redactorii s-au gandit sa-i solicite si d-lui Nemoianu o contributie (tema fiind direct legata de statutul meu ca expert al comunismului, dar si de chestiunile ce tin de hermeneutica ideologiei comuniste ca relgie politica), tot asa cum mi-au cerut mie (si am acceptat cu placere) sa scriu pentru numarul special despre profesorul de la Catholic University.  Eu unul am aflat despre gandirea lui Eric Voegelin de la Virgil Nemoianu.  Iata ca saptamana viitoare, in colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Humanitas va apare volumul lui Voegelin Religiile politice, tradus de istoricul Bogdan Ivascu.  Nu voi comenta hic et nunc acest numar din Vatra, nu am obiceiul sa vorbesc despre lucruri pe care nu le-am aprofundat, astept sa-l primesc si sa-l citesc atent (am primit prin e-mail de la un prieten cele mai multe dintre texte). Am citit cu interes pe blogul revistei Tribuna comentariile facute de dl Laszlo Alexandru, situate in prelungirea criticii sale pertinente la adresa volumului Iluzia anticomunismului.  Daca inteleg bine, unul dintre autorii din revista Vatra crede ca Raportul Final n-ar fi aparut in traducere engleza pentru ca eu m-as fi jenat sa pun in circulatie pe piata internationala a ideilor acest text, in opinia sa, lamentabil.  Il asigur ca se inseala. Raportul Final a fost recenzat extrem de favorabil de profesorul Charles King (Georgetown University) in Slavic Review, respectatul trimestrial academic american, a fost prezentat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, la Fundatia San Egidio de la Vatican, la Institutul Harriman de la Universitatea Columbia din New York, la ICR Londra (comentator fiind John Gledhill de la London School of Economics), la Indiana University, la Florida Atlantic University, la propria mea universitate (University of Maryland), la Woodrow Wilson Center etc De altfel, la acel eveniment de la New York, jurnalistul si ganditorul politic Traian Ungureanu a formulat memorabil dificultatile Comisiei Prezidentiale: “Voi ati crezut ca faceti autopsia dictaturii comuniste.  In fapt, ceea ce faceati era o vivisectie”. Editura Cambridge University Press si-a exprimat interesul pentru o editie sintetica a acestui volum. Este vorba deci de un calendar de prioritati.  Intre timp, am scris eu insumi pe subiectul Raportului in The Annals of the American Academy of Political Science.  A scris si profesoara Lavinia Stan. In legatura cu Raportul Final, iata ce crede profesorul Nemoianu: “Nu incape nico indoiala ca este vorba de o lucrare majora, fundamentala. Practic orice se va mai scrie in viitor va trebui sa porneasca de la sau sa se bazeze pe aceasta lucrare.  Ea ofera, cum ar zice colegii mei, ‘gramatica’ acestui domeniu, sau, mai bine, idiomul in care inevitabil se va vorbi de acum inainte despre tema de fata”.  Fie-mi ingaduit sa-i multumesc distinsului carturar pentru aceste cuvinte care ne onoreaza pe toti cei care ne-am unit fortele pentru a scrie aceasta lucrare.

Genocid si eliticid

Acum, despre ideile concrete puse in discutie. In primul rand, chestiunea gencocidului. Profesorul Nemoianu scrie astfel (a mai spus-o si cu alte ocazii) ca termenul de eliticid acopera semnatic mai adecvat chestiunea examinata: “… s-a cautat sistematic, in mare masura cu succes, decimarea elitelor politice (indiferent de cea mai mica vinovatie!), culturale, militare, economice (iarasi: fara urma de vinovatie), magistratura. Da, dar chiar si din paturile muncitoare: mestesugarii mai rasariti, in fond si ‘chiaburii’ ce erau? Erau o patura mai harnica, mai reusita, mai intreprinzatoare etc”  Sunt de acord pozitia profesorului Nemoianu: intr-adevar, programul comunist de transformare universala, strategia liberticida viza tocmai demolarea oricarei meritocratii. O nomenklatura parazitara isi impunea monopolul absolut, distrugand nisele de autonomie.  In felul sau, Troţki a surpins aceasta problema cand scria: “Lenin a creat aparatul de partid, iar aparatul de partid l-a creat pe Stalin”. Comunismul romanesc, din 1945 si pana in 1989,  a fost o copie fidela a patternului inaugurat de Revolutia bolsevica din 1917.  Istoria PCR probeaza un atasament total pentru acest model sectar si exclusivist.  Cat priveste aplicabilitatea termenului de genocid experimentelor comuniste in fazele lor radicale, discutia se afla acum in plina desfasurare (v. cartile prezentate pe acest blog datorate lui Norman Naimark si Timothy Snyder).

A existat o “liberalizare” a comunismului romanesc?

Evident ca daca ne gandim la ultimii trei ani ai domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej si la primii sase ani ai perioadei Ceausescu, putem spune ca s-a produs o relaxare, o relativa imblanzire a sistemului represiv. Sunt asadar de acord cu sugestia profesorului Nemoianu ca acesti circa zece ani au purtat amprenta influentei, un timp decisive, a lui Ion Gh. Maurer (devenit premier in 1961 si direct implicat in selectarea lui Ceausescu drept succesor al lui Dej). In Memoriile mandarinului valah, Petre Pandrea il numea pe Maurer “adevaratul Lenin al comunismului romanesc”. Fireste, Pandrea era departe de a fi fanul lui (Jenica) Maurer. Subiectul cere elaborare, ar fi nevoie de o biografie politica a lui Maurer (iata o tema fascinanta de cercetare). Impreuna cu Barladeanu, Rautu si Niculescu-Mizil, Maurer a supervizat scrierea Declaratiei PMR din aprilie 1964. Tot el a facut prima vizita oficiala a unui premier comunist din Europa de Est la Paris (1964). Modificarile de repertoriu teatral din epoca (inclusiv montareaRinocerilor lui Ionesco cu Radu Beligan in rolul lui Berenger) au fost adeseori aprobate personal de premier. Prin protejatul sau Gh. Gaston Marin, vicepresdinte al Consiliului de Ministri si seful planificarii,Maurer actiona si pe linia apropierii de SUA (Gaston Marin a reprezentat Romania la funeraliile lui John F. Kennedy in noiembrie 1963).  Superior prin educatie, inteligenta si cultura bornatilor sai colegi de Birou Politic, Maurer detesta xenofobia pompierista si intoleranta de beton a stalinismului.  Ceea ce nu-l facea insa un democrat. A fost toata viata si a murit ca intelectual marxist.

Am discutat adeseori acest subiect cu regretatul matematician, intelectual critic si disident Mihai Botez. Am scris despre viziunea lui Botez asupra contractului national-comunist (incalcat flagrant, mai ales dupa 1971) de catre Ceausescu si clica sa. Contributia lui Mihai Botez pe acest subiect este inlusa in volumul pe care l-am coordonat impreuna cu Judith Shapiro, Debates on the Future of Communism(Macmillan, 1990), bazat pe conferinta “Will the Communist States Survive? The View from Within” pe care am organizat-o, ca proiect al Foreign Policy Research Institute, la New York, in octombrie 1987.  In legatura cu Botez, sunt de acord cu profesorul Nemoianu ca principala sa actiune disidenta nu au fost scrisorile catre Vlad Georgescu (neindoios importante), ci intalnirile lor in trei din Cismigiu spre a organiza o universitate subterana, alternativa (al treilea era filosoful Titus Mocanu, emigrat apoi in Germania si care va trebui mentionat in textul Raportului la o urmatoare editie).  Tot in sensul acuratetii, trebuie mentionat faptul ca poetul Stefan Aug. Doinas a fost printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Mircea Dinescu.

Ramane  faptul ca in clipele de maxima “liberalizare”, deci chiar si in 1968, anul cand Ceausescu si-a atins probabil cota maxima de popularitate, dupa condamnarea publica si vehementa a invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia (minus Romania si Albania care s-a si retras atunci oficial din acea organizatie), regimul comunist din Romania nu a renuntat la principalele sale instrumente de dominatie. Au scazut efectivele de informatori ai Securitatii, dar delatiunile au continuat. Cenzura si-a mentinut nefastele naravuri (retragerea antologiei de poezie interbelica de N. Manolescu a dovedit ca partidul actiona cu nedezmintita “vigilenta revolutionara” atunci cand i se parea ca se pun in discutie, oricat de timid, dogmele esentiale).  A fost reabilitat Lucretiu Patrascanu, nu insa si liderii partidelor istorice. A fost permisa difuzarea pe piata a filmului Reconstituirea de Lucian Pintilie, dar cu taieturi dictate de sectia de propaganda. Inscenarea de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti (septembrie 1965, deci dupa Congresul al IX-lea al PCR) a fost organizata spre a domoli, a neutraliza orice tentativa de gandire autonoma, dincolo de ceea ce permiteau documentele oficiale. Decretuil de interzicere a avorturilor (1966) era clar o expresie a eforturilor regimului de control asupra trupurilor umane.  Recomand aici volumul Politica pronatalista a regimului Ceausescu. O perspectiva comparativa, de Corin Dobos, Luciana M. Jinga si Florin Soare, aparut la Polirom in 2010 sub egida IICCMER.

Memorie si istorie

La nivelul memoriei, acei ani (1963-1971) sunt adeseori valorizati pozitiv (mai ales in comparatie cu declinul economic, criza sociala si mizeria morala care aveau sa atinga cote paroxistice in anii urmatori).  Ultimul Dej si primul Ceausescu apar ca dictatori relativ umanizati, mai putin brutali si samavolnci decat modelul originar stalinist.  Dar exista o distinctie intre memorie (sau, mai precis, memorii, pentru ca exista mai mult decat o singura memorie) si istorie. De fapt, discursul de deruleaza in mare masura in ceea ce se numeste post-memorie.  In plan istoric, chiar si acei ani, pe care i-as numi ai marilor amagiri (ori ai promisiunilor tradate), au fost marcati de ilegitimitatea si criminalitatea (in sensul respingerii categorice a statului de drept si prin dispretul netarmurit pentru drepturile omului) unui regim nascut si perpetuat prin frauda, violenta, teroare si minciuna.  Mostenirile comunismului sunt extrem de prezente, inclusiv la nivelul formelor mentale, al atractiei pentru paternalism, pentru statul-dadaca, pentru demagogii iresponsabili care agita multimile si promit luna de pe cer, tot asa cum comunistii promiteau egalitatea perfecta, paradisul terestru, societatea fara clase.  De aici si intensitatea reactiilor agasate, panicate, agresive, condescendente, vituperante in raport cu demersul condamnarii comunismului.  Reactii care, dupa patru ani, sunt departe de a se fi calmat.

PS Cititorii care vor sa comenteze acest text, o pot face accesand platforma Contributors/Hotnews:

www.contributors.ro

Iata interventia mea postata recent:

Sunt de acord ca ar merita reluate la TVR imagini de la sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006. Sunt lucruri ce nu trebuie uitate.  Eram acolo, tin minte perfect actiunile fasciilor vadimiste navalind in bacoanele unde se aflau Doina Cornea, Andrei Plesu, Constantin Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies,  surasul sarcastic al lui Dan Voiculescu, interventiile molcom-binevoitoare al lui N. Vacaroiu in raport cu ceea ce era evident o incalcare brutala a regulilor de desfasurare a sedintei etc   Dupa acea sesiune a scris H.-R. Patapievici un articol exemplar in EvZ, cerand demisia lui Vacaroiu din functia de presedinte al Senatului (Vadim era vicepresedinte).

Cred ca multe din propunerile Comisiei Prezidentiale au fost ori sunt pe cale de a fi indeplinite. S-a realizat democratizarea Arhivelor Nationale, documentele din arhivele mult timp secretizate ale CC al PCR, CC al UTC, Colegiului Central de Partid  etc sunt acum  accesibile, fara restrictii. A aparut editia a II-a a Manulaului de liceu consacrat istoriei comunismului in Romania (curs facultativ).

Se lucreaza, in cadrul IICCMER, in colaborare cu Asociatia 21 Decembrie 1989, la proiectul Legii privind imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii. S-au oferit noi probe pentru a deschide actiunea judiciara imptriva tortionarului Gh. Enoiu. Se lucreaza la un proiect de lege care sa recunoasca meritele grevistilor din Valea Jiului (august 1977) si ale altor luptatori pentru democratie. Se colaboreaza cu Ministerul Culturi pentru infiintatea Muzeului national al Dictaturii Comuniste.  A aparut la Humanitas primul volum din documentele consultate de Comisia Prezidentiala, urmand ca urmatorul volum sa apara in 2011. S-au organizat dezbateri si s-a construit un intreg portal despre mineriada din iunie 1990. Ii invit pe cei interesati sa viziteze site-ul:

www.crimelecomunismului.ro

Demersul condamnarii dictaturii comuniste este (cel putin) tridimensional: epistemic, legal (initiative juridic-legislative)  si in planul memorializarii.  In planul cunoasterii, amintesc numeroasele volume aparute in acesti ani, amintiri, documente, jurnale, investigatii istorice, politologice, sociologice, economice, filosofice, literare,   N-am facut decat sa amintesc aici o parte din numeroasele proiecte care implica IICCMER, CNSAS, Arhivele Nationale, Institutul Diplomatic Roman (mai ales pe linia recuperarii memoriei exislului democratic romanesc). In plus, as mentiona faptul ca exista de-acum cazuri de recuperare de proprietati confiscate in anii regimului comunist in urma invocarii discursului din 18 decembrie ca baza legala. La fel, au fost pronuntate decizii de anulare a unor sentinte din anii 50 pe aceeasi baza.  Tocmai din aceste motive, eu unul, si nu doar eu, refuz sa ma plasez pe o pozitie defetista. Este evident ca urmasii nomenklaturii nu au niciun interes sa sustina demersul nostru (ba chiar dimpotriva!), dar, sunt convins, ei nu (mai) pot impiedica avansul decomunizarii..

Revista ACUM este “anti-românească” și mă mândresc cu asta

decembrie 19th, 2010

Trei articole recente – Metoda Paulescu: o coincidență sau un plagiat? http://www.acum.tv/articol/21937, de Peter Manu, Aș dori să iubesc România, http://www.acum.tv/articol/22098, de Tihamer Czika, Nu o să îmi fie dor de Adrian Păunescu, http://www.acum.tv/articol/21464, de Tihamer Czika, au provocat o reacție negativă, pavloviană aș spune, din partea detractorilor noștri naționaliști.

Un cititor care semnează “Puiu P.” și care este mai degrabă obsedat de o ură demențială împotriva lui Traian Băsescu (pe care îl descrie drept “prietenul nostru” – în mod evident eronat), ne critică pentru publicarea articolului, altfel extrem de documentat, al lui Peter Manu, care pune la îndoială oportunitatea unui astfel de articol și acuză direct revista ACUM:
Sunt doua “realitati contradictorii”: cea a unui popor profunt nationalist, extremist cum este poporul roman si cea a unei propagande salbatice, antiromanesti pe care o promoveaza revista “acum”…

Bineînțeles că există antisemiții de serviciu care nu uită să aducă în discuție renumita conspirație iudeo-masonică împotriva românilor:

Paulescu a fost facut KO de catre masoni si jidani – ATUNCI. Se pare ca nici ACUM nu va da pace. Un Roman a meritat Premiul Nobel si nu i s-a acordat pentru ca v-ati ridicat impotriva constiintei lui curate. Voi uitati un lucru: orice ati spune, orice ati face, nu-i puteti lua ce i-a dat al de sus, adica geniu. Asa ca lasati-o balta – sau daca va simtiti in stare, faceti voi chestii mai destepte decat el.

Alții, în lipsă totală de argumente, trec la invective de sorginte național-habotnică:

Peter Manu, esti un dusman al romanilor. Pentru Isus Christos insa unii romani se roaga pentru tine.

Iar altul care semnează cu curaj caracteristic “bobigica” scrie:

Autorul articolului ar trebui sa faca puscarie. E un tradator si bun de trimis la Voila.
P.s. Voila e un azil de ,,glumeti”.

Nici Tihi Czika nu s-a bucurat de un tratament mai “blând ”. Un fost politruc național-comunist de rang inferior, Nicolae Iuga, de la Brad, după ce a trimis mai multe comentarii șovine, conchide:

Asa ceva face parte din gena voastra, din sangele vostru fino-ugric de provenienta mongoloid-altaica.

Un alt individ care susține că îl cheamă Florin Croitoru și scrie din Germania are o părere similară:

eu am văzut că nu toţi ungurii vor desprinderea Ardealului de România şi alipirea lui la Ungaria ci doar vreo 90%.Acesta este adevărat şi nu este xenofobie ci realism.Cine spune că e xenofobie habar nu are ce vorbeşte.

Numitul Croitoru care este și negaționist al Holocaustului propune și o soluție a “problemei ungurești” de sorginte nazistă:

Corect ar fi să expulzăm pe ungurii(nu chiar pe toţi) din România aşa cum şi ei au expulzat o jumătate de milion de germani după al doilea război mondial şi să-l trimitem şi pe Petru Clej cu ei. Ce rămîne va fi romînizat aşa cum şi ei au maghiarizat pe alţii.

Altul, care pretinde că scrie din Canada și mai și dă exemplului Quebec-ului comparând separatiștii de acolo cu UDMR, scrie:

Iubesc si admir ca cea mai mare parte dintre romani cultura ungureasca, mancarea etc, te rog nu ma face sa le urasc, ca mi-ar pare rau. Incerca sa le spui secuilor si separatistilor maghiari sa se adapteze si sa fie unici prin a fi romani in primul rand vorbitori si de limba maghiara. Nu va vrea nimeni disparitia, sunteti o pata de culoare f placuta atata cat nu va treziti instinctele de huni.

În sfârșit, Tihi este atacat pentru atitudinea sa față de Adrian Păunescu:

Si ce dor o sa imi fie mie de tine Tihomire, bozgor de serviciu. Bai loazelor, fiv-ar revista de toata rusinea…Pe migratorul asta v-ati gasit sa-l publicati? Hunule, a murit un ROMAN, un mare poet,si un patriot desavarsit. Atat de mult il urasti ca nici mort nu il lasi sa se odihneasca in pace?

Am să închei cu două citate de la negaționiștii și antisemiții care mârâie în permanență de nemulțumire împotriva politicii editoriale a revistei ACUM:

Cred ca cea mai buna atitudine fata da industria holocaustului este urmatoarea: mi se rupe de existenta sau nu a holocaustului!!!!

Codreanu este unul dintre eroii neamului romanesc iar tu Clej eşti o lepădătură.

V-am dat doar câteva citate din numeroasele comentarii pe care le primim din partea acestor indivizi, unele nepublicabile datorită incitării la ură de natură penală sau a insultelor grosolane pe care le conțin.

Tema comună: revista ACUM este o publicație “anti-românească”. Dacă a te opune neo-fascismului, rasismului, șovinismului, xenofobiei, antisemitismului, negaționismului, incitării la ură interetnică înseamnă a fi anti-român, atunci mă declar mândru că sunt redactor-șef al unei reviste “anti-românești”.

„…Sărăcia şi nevoile şi neamul”

decembrie 19th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 19th, 2010

„O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.
Tu esti copacul credincios,
Ce frunza nu si-o pierde,
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Miros de scrum și gust amar la Ein Hod

decembrie 19th, 2010

Ein Hod, satul artistilor, a fost intemeiat de Marcel Janco in 1953. Descoperind o asezare araba parasita, pictorul a obtinut aprobarea guvernului de a fonda o colonie a oamenilor de arta, la numai cinci ani de la infiintarea statului Israel. A adresat un apel catre sute de creatori, dar numai trei au raspuns pozitiv, conditia fiind sa locuiasca in Ein Hod. In timp, zeci de familii de pictori, sculptori, artisti in sticla, compozitori, dansatori, s-au mutat in sat, care a fost reconstruit, pastrand arhitectura orientala, imbinata cu dezideratele moderne.

Situat la poalele muntelui Carmel, la cativa kilometri de Haifa, colonia artistilor a devenit, de-a lungul celor peste 60 de ani de existenta a statului, o insula a artei si un atractiv obiectiv turistic. In 1983 se deschide muzeul Janco-Dada, in care sunt prezentate inceputurile miscarii de avangarda de la Zurich, activitatea arhitecturala si artistica din Romania anilor ’30, precum si peste 50 de lucrari ale lui Marcel Janco, alaturi de expozitii temporare, perpetuand mostenirea sa spirituala.

Deseori poposesc la Ein Hod, unde am avut si am prieteni. La marginea satului a locuit sculptorul Tuvia Iuster, decedat in urma cu cinci ani. Sambata aceasta, solicitat de istoricul de arta suedez Tom Sandquist, care a luat parte, impreuna cu alti conferentiari din Romania, Israel, Franta, Elvetia, USA, la simpozionul international (12-14 decembrie 2010) pe tema “Avangarda romana intre Bucuresti, Paris, Tel Aviv” (organizat de Universitatea Ebraica din Ierusalim in colaborare cu Institutul Cultural Roman din Tel Aviv), am plecat spre Ein Hod. La inceputul lunii decembrie, un cumplit incendiu a mistuit padurile muntelui Carmel si vegetatia din zona, afectand si satul artistilor, unde au ars 12 case, muzeul Nisco, al cutiilor muzicale, dar, ca prin minune, muzeul Janco-Dada nu a fost atins. Si totusi, imaginile prezentate de televiziune nu au reflectat, nici pe departe, cumplita tragedie.

Ajungem din soseaua numarul 4 si, desi au trecut doua saptamani de la cel mai mare incendiu din istoria Israelului, se simte un puternic miros de ars. Intram pe drumul periferic spre Ein Hod. Pe ambele parti vedem vegetatia arsa, verdele de odinioara fiind substituit de un negru amenintator. Suim spre kibutzul Nir Etzion, ajungem la un punct de unde privim imprejurimile. Peste tot copaci arsi, pete socante, un desert intunecat.

Din loc in loc, arbori care au scapat in mod miraculos de parjolul purtat de vant. Focul a ajuns la numai cativa metri de grajdurile de vite, situate in varful unui deal. Coboram spre satul artistilor, insotiti de ravagiile flacarilor, de palmieri arsi, tufisuri moarte, flori distruse. Limbile focului s-au oprit la un pas de intrarea in muzeul Janco-Dada. In timpul incendiului, sub presiunile familiei, parte din lucrarile expuse au fost coborate in adapost. Am aflat ca, desi exista un plan de evacuare a oamenilor, chiar daca in urma cu cativa ani a avut loc un alt incendiu de proportii, lipseau dispozitiile clare, relative la salvarea operelor de arta.

Ne oprim langa mica piateta care poarta numele sotiei lui Marcel Janco, Medi. Muzeul s-a salvat ca prin minune, la fel si vechea casa a artistului, situata in vecinatate. Intram in muzeu. De doua luni e in stadiu de restaurare, construindu-se si un ascensor destinat invalizilor. Vedem cele cateva tablouri expuse (majoritatea fiind inca in depozit), apoi ne indreptam spre casa de odinioara, pe peretii careia s-au dezvaluit desene care fusesera, in timp, acoperite de straturi de vopsea. Vizitam atelierul reconstituit al artistului. Nu a fost deschis inca in mod oficial, remarcam mobila adusa din Romania in anul 1941, cand Marcel Janco a emigrat spre Palestina.

In fata muzeului se afla galeria satului, care, momentan, gazduieste o expozitie despre celebritati. Satul e plin de vizitatori, adusi de curiozitate sau preocupati de soarta artistilor.

Traversam drumul periferic si ajungem la locuinta regretatului Tuvia Iuster. Il intalnesc pe fiul acestuia, Manu, care nu a abandonat casa si s-a luptat cu flacarile, intr-o zona inaccesibila pompierilor, in mijlocul padurii. Focul a ajuns pana in pragul locuintei, distrugand intreaga vegetatie din jur. Cladirile, insa, au scapat. Manu a refuzat sa se evacueze, in ciuda somatiilor politiei.

Parasim satul Ein Hod abatuti, a inceput sa ploua, in contrast cu timpul secetos, care a favorizat incendiul. Ma gandesc la cele peste 40 de victime, oameni care au pierit in aceasta calamitate. Chiar ieri a decedat un pompier, care s-a zbatut, in spital, de la incendiu, intre viata si moarte.

Focul a izbucnit, se pare, din neatentia unui copil, dar a relevat incapacitatea fortelor de ordine in a se masura cu evenimente tragice, care trebuiau sa fie biruite, in faza incipienta, de politie, armata si pompieri. Desi primul ministru Netanyahu a luat o hotarare inteleapta, solicitand ajutorul altor tari in stingerea incendiului, tragedia a dezvaluit numeroase neglijente, echipament vechi, carente financiare, decizii arbitrare, reactii haotice. O tara amenintata, in permanenta, de razboaie, nu poate sa isi permita o asemenea vulnerabilitate. Intr-un eventual conflict militar, cateva rachete, lansate din Iran, Liban, Siria sau Gaza pot aduce distrugeri imense, caz in care alte state nu vor trimite avioane care sa stinga incendii, in timp ce Israelul este insuficient dotat.

In decursul anilor, ministrii de interne, din diferite partide, au neglijat spatele frontului, care ar constitui obiectivul principal al dusmanilor Israelului. Numeroase semne de intrebare, acuzari reciproce la nivel guvernamental, scuze penibile, indica nepasarea si inconstienta liderilor israelieni. Populatia este preocupata, dar uita repede si, la alegeri, in lipsa unei alternative, voteaza aceeasi conducatori incapabili. Despre neglijentele criminale ale guvernelor israeliene si continua “dolce far’ niente” a organelor administrative, care dovedesc incompetenta si lipsa de vigilenta, intr-un articol viitor.

„Degenerarea rasei jidănești” – „capodopera științifică” a lui Paulescu

decembrie 19th, 2010

Din lucrarile stiintifice ale unui geniu autohton: Degenerarea rasei jidanesti

În 1928, Dr. N.C. Paulescu, profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti a publicat Degenerarea Rasei Jidăneşti.[1] Coperta conţine titlul academic al lui Paulescu, o svastică şi fotografia unei persoane identificată în text ca Ghizela Strulovici, „în etate de 25 de ani, pensionară la Ospiciul Mărcuţa”. Publicaţia fusese anunţată de profesorul Paulescu cu doi ani înainte într-un interviu acordat publicaţiei maghiare Pesti Naplo şi reprodus în ziarul Apărarea Naţională, oficiosul Ligii Apărării Naţionale Creştine, al cărei vicepreşedinte era de la înfiinţarea ei în 1923: „Eu mă ocup de mult pe bază ştiinţifică de problema rasei, doar predau fiziologia la Universitate… Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluţionat, fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţii sunt degeneraţi. Degenerarea aceasta o înţeleg aşa, că toţi jidanii sunt nebuni fără excepţie.”[2].

Lucrarea este organizată în trei secţiuni, intitulate în terminologia savantului Cauzele degenerărei, Leziunile degenerărei (leziunile scoarţei creierului, greutatea creierului, malformaţiile creierului şi anomaliile faciale) şi Simptomele degenerărei. Acestea din urmă includ „lenevia musculară a jidanilor, murdăria jidanilor şi pribegia jidanilor” ca şi „nebunia la jidani şi viţiile la jidani” [3].

În prima frază a acestui studiu ştiinţific, Paulescu postulează că „Jidanii formează, în Omenire, o rasă particulară, ce este degenerată”. În continuare, fiziologul român explică „Sub influenţa unor cauze morbide, care provoacă leziuni în sistemul nervos şi mai ales în creer, rasa degenerată… intra în domeniul Patologiei”, pentru ca, în cele din urmă, să fie „compusă din schilozi, nebuni, epileptici, imbecili, sau din monştri idioţi”[4]. În ce priveşte metoda cercetărilor sale, Paulescu porneşte de la cartea L’Homme criminel (Felix Alcan, Paris, 1909) a lui Cesare Lombroso (1835 – 1909), profesor de medicină egală şi igienă (1878), psihiatrie (1896) şi antropologie (1906) la Torino şi fondatorul şcolii italiene de „criminologie pozitivistă” care interpreta criminalitatea drept o consecinţă a unor trăsături transmise congenital. Cei „născuţi criminali” aveau, în opinia lui Lombroso, caracteristici biologice care puteau fi detectate fizionomic, frenologic şi craniometric (nas turtit, mandibula de dimensiuni mari, frunte îngustă, buze cărnoase şi chelie). Suporter al darvinismului social, Lombroso vedea evoluţia speciei umane ca progres de la forme inferioare la cele superioare. Trăsăturile omului avansat l-ar predispune către o existenţă paşnică în mijlocul unei societăţi urbanizate.

Paulescu se simte obligat să spună cititorilor acestui studiu că „Lombroso era Jidan” şi că „părinţii săi se numeau Aron Lombroso şi Zefira Levi”. Mai grav, spune Paulescu, este că „Lombroso a fost Jidan Talmudic”, fapt dovedit de fiziolog prin îndrăzneală confratelui lui de a numi pe corifeii antisemitismului „una din ruşinile Germaniei contimporane”. Nu este clar care e utilitatea acestor informaţii, cu totul nelalocul lor într-o publicaţie ştiinţifică cu subiect medical. În orice caz, Paulescu este hotărât să ia „rând pe rând, faptele descrise în diversele capitole ale acestei cărţi” şi să le compare cu „ceea ce se observă la Jidani”. În plus, Paulescu dezvăluie că a folosit şi „probe incontestabile”, „judiciare sau militare”, preluate din „bogatul material de Informaţii ce ne oferă, zilnic, jurnalul „Universul”[5]

„Degenerarea Rasei Jidanesti” se înscrie, fără ambiguitate, în ideologia rasistă, pentru că clasifică orice persoana de etnie evreiască pe baza unor caracteristici care nu se pot schimba.[6] În ce priveşte etiologia (cauzele), „degenerarea Jidanilor” nu se datorează, scrie Paulescu, „nici intoxicaţiilor, nici infecţiilor părinteşti”, ci „transmisiei hereditare a malformaţiilor creerului”[7]. Pentru a-şi sprijini afirmaţia, Paulescu recurge la un exemplu preluat de la germanul Willigk, care a studiat creierul unui „jidan cârciumar, în vârstă de 25 de ani”. Această persoană, ne spune Paulescu, „a făcut multe hoţii, ca orice Jidan…şi a sfârşit prin a fi spânzurat”. Legistul german a constatat „mai multe anomalii în conformaţia scisurilor şi circumvoluţiilor” care „reamintesc creerul maimuţelor”. O „scurtime” a hemisferelor cerebrale, ne spune Paulescu, a fost observată şi la un „cleptoman, ex-membru al Comunei din Paris”. Nu rezultă ce îl îndreptăţeşte pe Paulescu să considere că acest bărbat era evreu.

Greutatea creierului evreilor este discutată îndelung de Paulescu în Degenerarea Rasei Jidăneşti. „Se ştie – ne anunţă Paulescu, fără referinţe bibliografice – că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor”[8]. Drept dovezi, Paulescu foloseşte cazul „jidanului Anatole France” al cărui creier cântărea 1017 grame şi „creerul jidanului Gambetta, care ajunsese să dicteze în Franţa” care avea o greutate de 1314 grame „adică cu 107 gr. dedesubtul normalei”. Greutatea medie a creierului unui bărbat adult era definită de Paulescu, după neuropatologul francez Paul Broca, a fi 1412 grame. Anatole France primise Premiul Nobel pentru literatură şi fusese membru al Academiei Franceze, iar Leon Gambetta avusese o cariera strălucită ca deputat, ministru şi prim-ministru. Nici Anatole France, nici Leon Gambetta nu erau evrei, dar fuseseră „demascaţi” ca atare de publicistul Edouard Drumont in La France Juive, publicată în 1886.

Confruntate cu aceste date, persoane rezonabile ar putea conclude că un creier cu greutate subnormală este o caracteristică a persoanelor cu succes in lumea literara si politica a Frantei.  Prevăzând această interpretare, Paulescu include în studiul sau un tabel cu greutatea creierilor „unor Arieni Geniali” din care „vezi imediat, clar ca ziua, că Jidanii sunt degeneraţi”. Tabelul conţine greutatea creierilor lui Schiller (1580 grame), Kant (1740 grame), Bismarck (1807 grame), Cuvier (1830 grame), Volta (1860 grame) şi Turgheniev (2012 grame). Cum demonstrează aceste date, „clar ca ziua”, că „Jidanii sunt degeneraţi”? Pentru că, spune Paulescu, „creerul lui Schiller e odată şi jumătate mai greu ca acel al lui Anatole France”, adică „proporţia între creerul unui om şi acel al unei maimuţe”.[9]

Într-un al doilea tabel, Paulescu prezintă o „Statistică alcătuită de Dl. Profesor Dr. Rainer [şeful catedrei de anatomie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti] cu privire la greutatea creerilor unor Jidani trăiţi în miserie” care „au murit în Spitale sau au fost aduşi în Sălile de disecţie ale Laboratorului său”. Tabelul conţine 23 de cazuri cu greutatea creierului cuprinsă între 980 şi 1560 de grame. După Paulescu, „această Statistică arată că din 23 Jidani (15 bărbaţi şi 8 femei) două treimi (15) au greutatea creerului dedesubtul mediei normale (1421 gr) şi numai o treime (8) o au puţin ridicată deasupra mediei”. Aşadar, datele „demonstrează, clar şi lămurit, că jidanii din treapta de jos sunt şi ei degeneraţi”[10].

Analiza profesorului Paulescu, şef de catedră la Facultatea de Medicină, este incorectă din două motive. În primul rând, greutatea medie a creierului preluată de la Broca se referă numai la bărbaţi, fapt menţionat de Paulescu într-un paragraf anterior. Diferenţa de greutate dintre creierul bărbaţilor şi femeilor este bine cunoscută. Într-un studiu a 4.000 de cazuri[11], greutatea medie a creierului uman a fost de 1336 grame la bărbaţi şi 1198 de grame la femei. În al doilea rând, analiza unei serii de date, în acest caz greutatea creierului, necesită nu numai media, dar şi deviaţia standard de la medie, toate cazurile cuprinse între medie plus sau minus dublul deviaţiei standard fiind considerate normale. Un calcul simplu arată că greutatea medie a creierului masculin în eşantionul lui Paulescu este de 1389 de grame (deviaţie standard 117 grame), iar cea a creierului feminin este de 1285 grame (deviaţie standard 171 grame). Cu alte cuvinte, toate creierele evreilor din lucrarea lui Paulescu au o greutate normală.


[1] Dr. N.C.Paulescu, Profesor de fiziologie la Facultatea de medicină Bucureşti. Degenerarea rasei jidăneşti , Bucureşti, 1928.

[2] Interviu reprodus în Apărarea Naţională, nr. 10 din 17 ianuarie 1926, p.2

[3] Dr. N. C. Paulescu, Degenerarea rasei jidăneşti , p.2

[4] Ibidem, p. 11.

[5] Ibidem, p. 13.

[6] K. Verdery. Introduction. In National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, citată de M. Turda. Craniometry and Racial Identity in Interwar Transylvania. http://www.history-cluj.ro/istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2006/pdf.

[7] Dr. N. C. Paulescu, Degenerarea rasei jidăneşti, p. 14.

[8] Ibidem, p. 18.

[9] Ibidem , p. 20.

[10] Ibidem , p.22.

[11] P. Hartmann et al. Pathologe vol. 15, pp. 165-170, 2004

Crăciunul de altădată

decembrie 19th, 2010

Imi aduc aminte, cu drag, de sarbatoarea de Craciun din copilarie. Parintii mei, D-zeu sa-i odihneasca, stiau secretele tainice ale acestei sarbatori. Erau copii de tarani de pe Valea Muresului si a Tarnavelor.

Cardinalul Todea, parintele confesor, i-a educat la Casa Domnului din Blaj in credinta fata de D-zeu. De fapt, in ’scoalele’ Blajului nu se facea decat politica bunei credinte in neamul romanesc si in D-zeu. In acest fel si-au construit parintii mei familia. Eram trei baieti si doua fete, dintr-un total de sase copii. Primul copil le-a murit pe vremea cand erau profesori intr-un sat amarat din Ardeal. Seria de cinci a venit dupa cum erau repartizati ca profesori. Ultima destinatie pentru ei a fost liceul din Ocna Mures.

In fiecare an, o sora mai mare de-a tatalui meu venea acasa la noi si se imbraca in Mos Craciun. N-o recunosteam nici in ruptul capului, desi, cu ea faceam ore de religie. Orele de religie le faceam pe ascuns, ca si slujbele oficiate de catre ‘mafia blajeana’, la noi in casa. Matusa mea, calugarita pe post de Mos Craciun, fusese inchisa sase ani la Gherla pentru ca nu a renuntat la greco-catolicism. Securitatea ne supraveghea intens. La noi acasa ‘mari minuni se intamplara’. Marile sarbatori religioase, dupa calendarul greco-catolic, se ceremoniau cu usile inchise si cu fosti preoti, proaspat iesiti din inchisorile comuniste. Cardinalul Todea era capul rautatilor si mijlocitorul ‘betziilor spirituale’.
O adevarata corvoada erau zilele de sarbatori. Podelele din casa trebuiau ’shurluite’, curtea imensa trebuia maturata, covoarele, cam subtirele si uzate, trebuiau sa fie curate si vesele. Pe ele urma sa paseasca Mos Craciun cu daruri. Gandul meu, ca al fiecarui copil lipsit de lucruri materiale dar inconjurat de bogatii spirituale, era la daruri. Toate daurile de Craciun erau conditionate de credinta, ascultarea de parinti si invatat.

Mai tarziu, copil fiind, D-zeu mi-a rapit cu discretie parintii si sarbatorile. Eu incerc, in postura de parinte, sa-mi aduc aminte in primul rand de ceea ce am trait si sa retransmit bucuria nasterii Domnului tuturor celor pe care ii iubesc.

Poftiti la masa de Craciun!

Adrian Cioflâncă – un membru român în două comisii conduse de evrei (Wiesel și Tismăneanu)

decembrie 19th, 2010

Marea despărţire din cultura română

Domnule Cioflâncă, in afara de dv. au mai fost si alti cercetatori care au fost membri atat ai Comisiei Wiesel cat si ai Comisiei Tismaneanu?

Da, profesorul Andrei Pippidi. Între cele două memorii, cea a Holocaustului şi cea comunismului, s-a produs o fractură, undeva la sfârşitul anilor ‘90. Faliile create atunci în lumea intelectuală se observă şi astăzi – unele s-au diminuat, altele s-au adâncit. Ca exemplu actual al acestei simptomatologii, urmăriţi vă rog disputa apărută în urma emisiunii controversate, de pe postul public, a Eugeniei Vodă în care Ion Cristoiu i-a făcut portret de ingenuu lui Corneliu Zelea Codreanu fără ca moderatoarea să intervină ponderator, cum i-o cere legea şi deontologia. Am semnat o scrisoare de protest, alături de zeci de intelectuali, la care a venit răspunsul persiflant, un contra-protest, semnat de alte zece figuri publice. Aşadar, divorţul persistă. Ocupându-mă şi de istoria Holocaustului şi de cea a comunismului, am prieteni şi într-o parte şi în alta, şi nu este uşor să ţin un echilibru. Pot înţelege motivele acestei mari despărţiri, cred una dintre cele mai importante din cultura română contemporană – motive profesionale, culturale, politice, personale, europene. Dar puterea mea de înţelegere are şi ea limite. Uitându-mă la cele două mari tragedii din secolul XX, văd mai multe similarităţi şi motive de comparaţie, decât de despărţire, dispută sau ignorare reciprocă. Fireşte, fiecare câmp intelectual are autonomia sa şi fiecare subiect trebuie studiat în sine. Este perfect normal să te pricepi la istoria comunismului, nu şi la istoria Holocaustului – specializările se construiesc greu, migălos, prin travaliu de arhivă şi reflecţie teoretică. Dar nu este firesc să ignori sau să dispreţuieşti istoria Holocaustului tocmai pentru că studiezi istoria comunismului. Aici este marea problemă: o sursă a marii despărţiri este credinţa păguboasă că cele două memorii şi istorii se exclud reciproc sau că s-ar afla în competiţie. Or comparaţia poate fi de mare ajutor. Numai comparaţie veritabilă să fie – cu observarea onestă şi a similarităţilor, şi a deosebirilor – nu suprascriere sau supradimensionare competitivă.

Până la urmă, la ce poate ajuta comparaţia între istoria Holocaustului şi istoria comunismului?

În primul rând, spunând ambele istorii facem un exerciţiu autoreferenţial – şi spun aceasta pentru a deconstrui o altă neînţelegere. Nu doar istoria comunismului este despre noi, ci şi istoria Holocaustului. Istoria evreilor ucişi de statul român este istorie a României. Ambele poveşti sunt despre statul român, cu tot cu cetăţenii săi, şi eşecurile sale în faţa modernizării. Şi, ca să nu sune foarte abstract, este vorba de eşecuri care au lăsat în urmă sute de mii de victime. România are probleme extraordinare cu propriul trecut, iar multe dintre ele sunt încă ascunse iresponsabil sub preş. Lucrând ca istoric, pot observa foarte bine cum sunt administrate tăcerile, tabuurile, interdicţiile, minciunile privind istoria recentă în instituţiile româneşti şi, lucru foarte trist, chiar în cazul unor istorici a căror misiune ar fi trebuit să fie adevărul cu orice preţ. În doilea rând – şi mă opresc aici, pentru că discuţia este lungă, predau lucrurile acestea la facultate un semestru întreg – ideologiile şi regimurile nedemocratice au logici de funcţionare similare, uneori şi surse comune, iar cercetarea încrucişată ajută extraordinar cunoaşterea.

Considerati ca Rapoartele elaborate de aceste doua comisii au puncte comune? Daca da, in ce constau acestea?

Ambele rapoarte sunt expresia voinţei politice şi profesionale de a cerceta, recunoaşte şi semnala oficial, într-un document asumat de statul român, adevăruri importante şi inconfortabile din istoria noastră recentă. Sunt sigur că nu exagerez când spun că Rapoartele sunt o piatră de hotar. Aceasta nu înseamnă că atitudinea statului român s-a schimbat decisiv şi inconturnabil de atunci sau că istoriografic au fost fixate adevăruri pentru veşnicie. Spun doar că unele lucruri sunt conştientizate mult mai clar astăzi de către o masă critică. Instituţional, s-au deschis multe uşi prin funcţionarea celor două Comisii şi mult mai mulţi oameni sunt angajaţi astăzi în cercetarea secolului XX, în devoalarea arhivelor şi în reflecţii asupra nenorocirii prin care am trecut. În privinţa Rapoartelor, sunt câteva lucruri pe care le voi menţiona doar în memorii, dacă le voi scrie vreodată. Deocamdată atrag atenţia asupra unui fapt: în timp ce raportul Comisiei Wiesel a fost expresia cercetării istorice din acel moment, bazându-se într-o bună măsură pe cercetări şi documente publicate deja de către cercetători, membri ai Comisiei, consacraţi în Occident, Comisia Tismăneanu a trebuit să adauge la contribuţia specialiştilor cunoscuţi multe subiecte şi cercetări noi, pentru care a fost nevoie de efortul contracronometru al unor cercetători mai tineri prin arhivele abia întredeschise.

Recent, IICMER unde activati in calitate de director al Departamentului „Societate, economie şi instituţii” a adaugat un important disclaimer pe situl Internet. In ce consta acesta si care este semnificatia lui?

În 2007, Institutul a demarat un proiect privind crearea unei baze de date online cu informaţii despre deţinuţii politici din timpul comunismului. Cercetătorii institutului au fotocopiat integral fondul arhivistic de la Jilava cuprinzând fişele matricole penale ale celor încadraţi administrativ de regimul comunist ca “deţinuţi politici” şi, după prelucrare, documentele au fost postate pe site-ul IICCMER progresiv. Acum s-a ajuns la litera R şi vorbim de zeci de mii de fişe. Utilizând ştiinţific fişele, am descoperit că în categoria mare a celor definiţi administrativ ca “deţinuţi politici” intrau – pe lângă cei care s-au opus comunismului motivaţi de un crez democratic sau care au fost consideraţi  “duşmani” prin interpretarea stocastică a ideologiei – şi criminalii de război condamnaţi sau cei arestaţi ca urmare a asocierii României comuniste la efortul european de denazificare, defascizare. De exemplu, pentru majoritatea criminalilor de război de care mă ocup în cercetările proprii, condamnaţi în procesul din 1948 pentru implicarea în pogromul de la Iaşi, există fişe matricole penale în fondul copiat de IICCMER. Ca urmare, ne-am simţit datori să facem o delimitare. Pe de o parte, am explicat în disclaimerul de care aţi pomenit că am publicat integral fondul pentru a respecta două principii arhivistice importante: cel al păstrării integralităţii fondului şi cel al respectării organizării arhivei conform criteriilor creatorului arhivei (Administraţia Penitenciarelor în acest caz). Stabilirea de clasificări, după criterii ştiinţifice, între “deţinuţii politici” este un lucru pe care istoriografia trebuie să îl facă în viitor. Ceea ce am putut face noi în acest moment – şi acest lucru a fost subliniat foarte clar de noua conducere a IICCMER – a fost să afirmăm public că ne asumăm, ca instituţie publică, doar valorizarea memorială a celor care s-au opus comunismului de pe poziţii democratice sau au devenit victime nevinovate ale mecanismelor terorii, nu şi a celor care au fost inspiraţi în anti-comunismul lor de alte forme de totalitarism şi extremism.

Considerati ca in prezent istoricii au la dispozitie toate datele primare pentru a scrie istoria Holocaustului şi a comunismului sau au rămas capitole deschise care inca necesita completari?

O, suntem abia la început. Uitaţi-vă la istoriografia occidentală privind Holocaustul – una dintre cele mai profesioniste şi sofisticate din lume. De şase decenii se tot depun straturi de cunoaştere istorică şi încă mai este mult de făcut. În recenta şi deja faimoasa sa carte, Bloodlands, Timothy Snyder mută accentul, în istoria Holocaustului, de pe Auschwitz pe masacrele antisemite din estul cotinentului. Or în această zonă există arhive întregi care nu au fost deschise şi altele care nu au fost explorate şi interpretate. De asemenea, o parte din arhivele privind perioada comunistă abia acum devin accesibile cercetătorilor. Desigur, istoria generală a comunismului românesc poate fi scrisă şi au fost publicate deja lucrări fundamentale, dar ne lipsesc piese din puzzle. Semnalez, pentru exemplificare, o absenţă importantă şi în cazul istoriei Holocaustului şi în cel al istoriei comunismului: nu avem istorii sociale ale celor două fenomene aşa decât nu putem decât să speculăm în privinţa modului în care societatea a interacţionat cu mecanismele infernale ale crimei şi terorii. Nu avem istorii instituţionale, istorii economice, nu beneficiem de prea multe monografiii privind personaje importante etc.

Apropo de lucruri inedite, aţi descoperit recent o groapă comună în judeţul Iaşi, rezultată în urma unui masacru necunoscut istoricilor până acum. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre descoperire.

Aveam informaţii din presa de la începutul anilor 2000, care spuneau că în pădurile din comuna Popricani din judeţul Iaşi s-ar găsi gropi comune din timpul Holocaustului. La îndemnul istoricului Radu Ioanid, am mers pe urme şi am realizat interviuri de istorie orală în zonă care mi-au confirmat informaţiile: mai mulţi martori mi-au povestit cum, imediat după intrarea României în război, în iunie 1941, coloane de evrei din Iaşi au fost escortate de armată şi împuşcate în pădurile din preajmă. Fără discriminare – bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Cu sprijinul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România am format o echipă de arheologi, condusă de dr. Neculai Bolohan, cu care am început explorările în pădurea Vulturi. Am identificat un martor care a asistat la masacru, pentru că soldaţii au crezut că este evreu şi era cât pe ce să fie împuşcat. Groapa comună a fost găsită exact pe locul indicat de acest martor, pe nume Vasile Enache. Am anunţat autorităţile şi din acel moment am lucrat în parteneriat cu Parchetul militar pentru a determina dimensiunile gropii, numărul de victime şi pentru a identifica artefacte. În acest moment ştim cu siguranţă că vorbim despre victime civile, pentru că am găsit rămăşite ale unor copii şi femei, precum şi resturi de îmbrăcăminte şi accesorii aparţinând unor civili. Nu am găsit nasturi metalici de uniforma militară, plăcuţe sau bocanci de armată. Victimele sunt în număr de câteva zeci, expertiza din ancheta penală urmând să stabilească cu precizie numărul acestora. Pe baza documentelor si a mărturiilor de istorie orală, putem face aprecieri asupra provenienţei victimelor şi criminalilor. Evreii ori sunt din oraşul Iaşi, ridicaţi în timpul pogromului de la sfârşitul lui iunie 1941, şi împuşcaţi la câţiva kilometri distanţă, ori din Sculeni-târg, de unde armata română e evacuat populaţia evreiască în prima săptămână de la declanşarea operaţiunii Barbarossa şi a împuşcat-o în spaţiul de câţiva kilometri dintre Prut şi oraşul Iaşi.

Spuneţi-vă câteva elemente din agenda de lucru a cercetătorului Adrian Cioflâncă de anul viitor.

Se anunţă un an foarte plin, unul dintre cei mai complicaţi de până acum. Am foarte multe proiecte la IICCMER şi Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, în colaborare cu mai mulţi colegi. Coordonez împreună cu Vladimir Tismăneanu o enciclopedie a nomenclaturii comuniste; voi fi din acest an redactorul şef al Anuarului IICCMER şi vom ieşi cu un număr despre represiune şi control social în România comunistă; cu Mihai Chioveanu de la Universitatea Bucureşti vom încerca să construim un volum de studii care să reflecte stadiul actual al cunoştinţelor privind implicarea României în Holocaust; trebuie să finalizez un proiect mai vechi împreună cu Radu Ioanid şi Liviu Rotman pentru a publica, cu grilă ştiinţifică, dosarul de la Securitate de urmărire informativă a istoricului israelian Jean Ancel; voi pregăti cu colegul ieşean Andi Mihalache o conferinţă IICCMER/KAS şi un volum despre istoria politică a tineretului din România în secolul XX; vom ieşi cu un număr special din revista Institutului pentru Studierea Holocaustului din România privind groapa comună de la Popricani şi masacrele antisemite comise de armata română odată cu intrarea în război alături de armata nazistă. În plus, voi pregăti conceptul unei expoziţii realizate la Iaşi privind pogromul de la Iaşi, pentru că în 2011 se împlinesc 70 de ani de la această tragedie. Va fi publicat şi un catalog al expoziţiei. Anul viitor, IICCMER va relansa proiectele de arheologie forensică şi mă voi ocupa de coordonarea lor, pe baza experienţei obţinute de mine şi de echipa de arheologi la Popricani.  Există în plan şi mai multe conferinţe internaţionale. Zilele acestea voi face o prezentare la Washington, la USHMM, despre proiectele de arheologie forensică din România. Anul viitor voi vorbi despre pogromul de la Iaşi la Convenţia ASN de la New York. Apoi voi fi la o conferinţă ICR organizată la Ierusalim, despre acelaşi subiect. Şi aşa mai departe…

Adrian Cioflâncă

Director al Departamentului Societate, Economie şi Instituţii din IICCMER şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi (Academia Română). A participat activ la trei iniţiative ale statului român, cu o triplă dimensiune – academică, reparatorie şi memorială: în perioada 2003-2004, a fost membru în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, în 2006 a fost  expert în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu, iar în intervalul 2007-2009 a fost membru în Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este co-autor al „Rapoartelor Finale” ale Comisiei Wiesel (Polirom, 2005) şi Comisiei Tismăneanu (Humanitas, 2007). Reprezintă România ca expert în The Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Tziporah Wiesel Fellow al United States Holocaust Memorial Museum (2009). Participant la mai multe proiecte de cercetare internaţionale. A coordonat, în colaborare, mai multe volume, între care: In medias res. Studii de istorie culturală (împreună cu Andi Mihalache), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I Cuza”, 2007; Cultură politică şi politici culturale în România modernă (împreună cu Alexandru Zub), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005; Memorie şi uitare în istorie, număr tematic al revistei “Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice «A. D. Xenopol»”, XI, 3-4, 2003 etc. Domenii de interes: cultura politică, discursul, moştenirea şi memoria regimurilor nedemocratice, istoria Holocaustului şi a comunismului, istoria culturală, teoria şi metodologia studiilor istorice, istoria modernă a României şi a Europei de Est.

„Sunt o figură credibilă, cu un punct de vedere personal, care are curajul să spună “NU!” – interviu cu Péter Eckstein-Kovács, candidat la preşedinţia UDMR

decembrie 19th, 2010

A.G: Domnule Péter Ekstein-Kovács, am impresia (corectaţi-mă dacă greşesc) că în întreaga perioadă cât aţi îndeplinit diferite funcţii în UDMR, aţi avut o atitudine aparte, nu v-aţi înregimentat şi nu v-aţi aliniat doctrinei “oficiale”. De curând v-aţi anunţat candidatura la preşedinţia UDMR. În eventualitatea că veţi câştiga alegerile, vă mai puteţi păstra această atitudine?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Cred că afirmaţia asta e adevărată în proporţie de trei pătrimi. Pe de o parte, mi-am permis să am atitudini care nu au fost în consonanţă deplină cu punctul de vedere oficial al UDMR, pe de altă

Péter Eckstein-Kovács

parte întotdeauna am rămas fidel formaţiei. Eu cred că nu am fost un Gică Contra, care să fie tot timpul împotriva deciziilor luate de partid, dacă eram un astfel de personaj as fi ieşit din UDMR. Sunt câteva puncte cardinale în care eu am avut un punct de vedere diferit de cel oficial mă gândesc la câteva:

–        suspendarea preşedintelui României în pofida punctului de vedere exprimat de Curtea Constituţională

–        punctul de vedere oficial al UDMR, privitor la Legea ANI şi alte acte normative care promovau o atitudine mai dură împotriva corupţiei.

–        susţinerea domnului Geoană la preşedinţia României.

În toate aceste chestiuni am avut un punct de vedere diferit şi mi-am permis să-i dau glas, întrucât reprezentau şi opinia mea dar şi a majorităţii electoratului maghiar, al cărui punct de vedere nu coincidea cu cel exprimat de UDMR.

În altă ordine de idei, întotdeauna am reprezentat UDMR şi chiar şi în cazul unor decizii care mie personal îmi displăceau, de pildă sprijinirea PSD în perioada Guvernului Năstase (eu nefiind un fan PSD),  am recunoscut că în acel moment sprijinirea acestui partid era soluţia cea mai pragmatică, în interesul comunităţii maghiare din România. Chiar dacă nu mi-a plăcut, am tăcut patru ani din gură pe acest subiect. Sunt solidar cu UDMR, însă când am simţit că sunt derapaje am dat glas protestului meu şi de aceea sunt considerat ca o voce aparte, mai disidentă a UDMR-ului.

Ce înseamnă toate acestea raportate la candidatura mea ? Cred că pentru unii din liderii UDMR faptul că nu sunt înregimentat de partea UDMR, reprezintă un minus, în acelaşi timp reprezentând un plus pentru cei mulţi care aşteaptă o schimbare în atitudinea UDMR-ului, după congres.  Sunt o figură credibilă, care are un punct de vedere personal şi are curajul ca la o adică să zică „Nu.”

 

Am devenit consilier prezidenţial cu acceptul expres al UDMR

AG: Din câte se observă din evoluţia dvs. politică, v-a plăcut jocul politic, întorsăturile şi provocările. Aţi fost deputat în legislaturile 1996 – 2000, fiind şi ministru, din nou deputat din 2000 până în 2002 când aţi schimbat scaunul de parlamentar cu cel de consilier local în epoca Funar, după ce în prealabil candidaserăţi şi la funcţia de primar al Clujului. Aţi fost senator din 2004 până în 2008 şi aţi demisionat din funcţia de preşedinte al Comisiei Juridice din Senat. Aţi suferit o înfrângere nedreaptă la ultimele alegeri. Atunci aţi acceptat o nouă provocare – aceea de a fi consilier al preşedintelui Băsescu. Care e poziţia dvs. actuală în UDMR ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: În prezent poziţia mea este aceea de membru al UDMR, liderul unei platforme. Se ştie că UDMR este compusă din platforme ideologice. Eu sunt liderul Platformei Liberale, întrucât împărtăşesc ideile liberale. Sunt consilierul preşedintelui, adică un demnitar cu rang de ministru, într-o poziţie mai puţin legată de UDMR. Precizez că am funcţia de consilier la invitaţia preşedintelui României, dar cu acceptul expres al UDMR. Am cotizaţia plătită la zi, sunt şi voi fi membru UDMR.

A.G. Ce provocare a reprezentat funcţia de consilier prezidenţial şi în ce măsură aţi reuşit să-l influenţaţi pe preşedinte în deciziile sale?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: A fost o provocare foarte excitantă să fii în interiorul administraţiei prezidenţiale care reprezintă un pol de putere în România. Faptul că sunt membru UDMR şi maghiar, a ridicat cota de interes pentru această funcţie. Este o provocare. Îmi face cinste că mă număr printre cei 10 consilieri ai preşedintelui. Puterea mea de decizie este circumscrisă de puterea de decizie a preşedintelui.

 

Eu sunt o fire care mai mult adună decât dezbină şi cred că pot să fiu un lider eficient şi credibil

A.G. Ce v-a determinat să candidaţi la preşedinţia UDMR ? Instinctul de jucător politic sau ceva mai mult?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Cred că în momentul actual UDMR are nevoie de schimbare, atât în privinţa liderului, cât şi a atitudinii faţă de comunitate, faţă de politica românească sau cea din Ungaria. E nevoie de o schimbare în UDMR şi cred că sunt o personalitate care poate influenţa în bine această schimbare. Am legături cu foarte mulţi oameni, sunt o fire care mai mult adună decât desparte, ceea ce e foarte important în acest moment şi cred că pot să fiu un lider eficient şi credibil al acestei comunităţi multicolore, care e comunitatea maghiară din România.

A.G. Ce şanse aveţi pentru a fi ales, în condiţiile în care Platforma Liberală este minoritară în UDMR?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Preşedintele UDMR este ales de congres şi aici simpatiile mele liberale nu sunt aducătoare de prea mari beneficii, dar nici nu constituie piatra de încercare a competiţiei pentru preşedinţia uniunii. Dacă voi fi ales preşedinte UDMR, acest lucru se va datora calităţilor mele de politician. La congres vor participa peste 500 de delegaţi, dintre care o parte participă în baza funcţiilor îndeplinite, cum sunt parlamentarii, primarii de municipii şi oraşe, preşedinţii consiliilor judeţene, cealaltă parte fiind alcătuită din delegaţii trimişi de judeţe în funcţie de ponderea populaţiei maghiare şi rezultatele electorale.

A.G. În această configuraţie, pe cine vă bazaţi sau pe ce vă bazaţi?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Pe toţi cei care doresc o schimbare şi care cred că o continuare plată a  politicii de până acum – al cărei stindard era preşedintele Béla Markó, un om excelent şi un foarte bun politician – nu are şanse de succes.

 

Ţelul meu cel mai important este accederea în parlament, unde comunitatea maghiară poate să-şi exprime dorinţele.

A.G. Să înţeleg că contracandidatul Dvs. reprezintă continuarea liniei politice actuale?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: O politică a cărei susţinere este pe o pantă descendentă în intenţiile de vot pentru UDMR a maghiarilor din România. Dacă mergem cu oamenii care continuă linia vechii conduceri , nu avem cum să ne redresăm şi cum să obţinem un scor electoral care să ne permită accederea în Parlamentul României. Ţelul meu cel mai important este accederea în parlament, unde comunitatea maghiară poate să-şi exprime dorinţele. Participarea la guvernare este deosebit de importantă şi în decursul timpului, electoratul nostru şi-a arătat dorinţa de a-şi vedea aleşii la putere, ca să-l poată ocroti, ca să-l poată ajuta.

 

Capacitatea de a intra în diferite coaliţii este o calitate pe care UDMR trebuie să şi-o păstreze.

 A.G. Votanţii UDMR doresc să-şi vadă reprezentanţii la guvernare indiferent de componenţa coaliţiei?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Aşa este. UDMR nu are culoare politică. Oamenii au opţiuni politice iar uniunea este alcătuită din mai multe platforme ideologice, eu fiind liderul Platformei Liberale. Electoratul nostru aşteaptă să ducem la bun sfârşit dorinţele sale, indiferent cu cine ne aliem. Procentele de reprezentare în Parlament nu ne permit să guvernăm singuri, deci suntem condamnaţi la coaliţii. Resping foarte hotărât percepţia că UDMR este ca o femeie sau un bărbat care-şi schimbă mereu partenerul şi devine necredibil din această cauză. În cazul unei formaţiuni politice capacitatea de a intra în diferite coaliţii este o calitate şi UDMR a avut această calitate.

A.G. Care sunt limitele acestei valenţe de coalizare?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Până la partidele extremiste cu care nu am avut niciodată nicio tangenţă.

A.G. Apropo de extremism. Există tendinţe extremiste şi în cadrul comunităţii maghiare. Greşesc?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Este un fenomen, în bună parte de import. Sunt organizaţii legal înregistrate sau existente de facto. Mă refer la acele gărzi şi comitate pe care eu le consider ca fiind extremisme şi de care UDMR trebuie să se delimiteze. Aceeaşi poveste e valabilă şi în cazul organizaţiilor extremiste româneşti.

A.G. Credeţi că ajunge delimitarea? Cum se poate acţiona împotriva lor?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Principalul mijloc este delimitarea şi găsirea unui suport civic pentru delimitare. Oriunde ne-am uita în Europa sau în lume, vedem că există organizaţii şi chiar partide extremiste. Totul depinde de capacitatea lor de a influenţa decizii şi de a intra la guvernare. Scopul meu şi al nostru, al tuturor democraţilor, este de a-i limita la împătimirea lor.

 

Autonomia nu este o formă de organizare „a dracului”, care trebuie respinsă de plano

A.G. Ce schimbări aţi aduce în UDMR, în cazul în care aţi ajunge preşedinte?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Din punct de vedere formal sau organizatoric preşedintele nu poate schimba structurile uniunii, acest rol îi revine congresului. În schimb pot să am păreri şi vederi şi consider că trebuie să dăm o mai mare putere de exprimare diversităţii maghiarilor din România,atât pe plan ideologic, cât şi geografic. Altfel faci politică în Secuime unde eşti majoritar sau chiar singurul jucător pe terenul politic şi altfel la Timişoara şi la Cluj. Chiar dacă politica mare se joacă la Bucureşti, în capitala ţării, trebuie să acordăm o mai mare libertate decidenţilor locali.

A.G. Autonomia este un obiectiv permanent al politicii UDMR. Cum vedeţi autonomia comunităţii maghiare ? Dar pe cea a Ţinutului Secuiesc ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Autonomia nu este o formă de organizare a dracului, pe care s-o respingem de plano. În chestiunea autonomiei am o părere nuanţată. Pe de o parte e vorba de autonomia culturală care s-a materializat de bine de rău în acel proiect de lege care zace de vreo patru-cinci ani prin sertarele parlamentului…

A.G. Vă referiţi la Legea statutului minorităţilor ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Exact. Aceasta vine ca o mănuşă maghiarilor care trăiesc în comunităţi minoritare. De acest statut nu profită doar maghiarii, ci toate celelalte minorităţi. E vorba de autonomie culturală, adică arată că o comunitate are un cuvânt greu de spus în a-şi alege formele de învăţământ, conducerea şcolilor şi instituţiilor culturale; tot ceea ce depinde de învăţământ, cultură şi statut etnic. Nu este un drept decizional care trece peste deciziile administrative, dar comunitatea poate să-şi spună cuvântul în problemele legate de etnie.

A.G. Eraţi parlamentar în timpul în care acest proiect şi-a început traseul. Unde s-a înfundat?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. S-a înfundat, la un moment dat, neavând susţinerea majorităţii parlamentare din care UDMR făcea parte. A trecut de Senat, care nu era cameră decizională şi apoi a fost trimis în Camera Deputaţilor, unde zace şi acum. Este un proiect de lege al guvernului, foarte „inofensiv” care adună într-un singur cod toate drepturile existente, poate puţin mai mult, dar ar putea fi acceptat şi asumat de oricare actor politic din România. Cât priveşte autonomia aşa numitului Ţinut Secuiesc, părerea mea de liberal, nu de consilier prezidenţial, este că dacă o comunitate dintr-un anumit teritoriu crede că poate să-şi rezolve treburile din interior mai bine decât sub oblăduirea unei puteri centrale şi această dorinţă e reală, atunci trebuie să li se asigure această şansă. Amendamentul meu este că această autonomie va fi realizabilă numai atunci dacă ea va fio dorită nu numai de ungurii din zonă. Dacă proiectul e credibil din punct de vedere economic şi dacă toţi locuitorii de acolo, maghiari, români şi romi vor crede că acest statut le aduce bunăstarea, atunci e un proiect fezabil. Dacă nu se va câştiga sprijinul românilor şi romilor, atunci proiectul nu va avea şanse de succes.

 

Cred că nu ne putem permite să fim în relaţii proaste cu coaliţia de partide aflată la guvernare în Ungaria

A.G. Cum vedeţi relaţiile UDMR cu partidele politice din Ungaria?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: De-a lungul timpului UDMR a manifestat aceeaşi apropiere faţă de toate partidele parlamentare din Ungaria.  Suntem ultra-interesaţi ca relaţiile dintre cele două state să fie bune, pentru că de-a lungul timpului s-a dovedit că minorităţile sunt pe undeva o minge de ping-pong cu care cei doi jucători, ţara mamă şi ţara ai cărei cetăţeni suntem, joacă pe eşichierul politic. Cei care dau tonul în acest joc sunt partidele de guvernământ pentru că au pâinea şi cuţitul. Deci interesul nostru este ca atât relaţiile statale să fie pozitive –  apartenenţa noastră la UE ne ajută în acest sens – dar, în acelaşi timp, să avem relaţii de colaborare şi cu partidele de guvernământ dintre cele două ţări.

A.G. Domnule Péter Eckstein-Kovács care dintre cele două nume pe care le purtaţi vă avantajează şi care vă poate dezavantaja în alegerea în funcţia de preşedinte UDMR?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. E o întrebare bună. Am un prieten cu un nume unguresc foarte frumos şi tradiţional, dar locuieşte în Germania. Prenumele lui este tot Péter, ca şi al meu, şi mi-a propus să ne schimbăm numele întrucât numele de Eckstein sună mult mai bine în Germania, în timp ce numele lui sună mai bine aici. Cred că şi în comunitatea maghiară sunt oameni care auzind numele meu care,  fără doar şi poate,are o rezonanţă evreiască, nutresc sentimente negative faţă de personalitatea mea. Astfel de oameni există peste tot. Până în momentul de faţă, în cei 20 de ani de activitate în UDMR, cred că am fost acceptat cu ambele nume, pentru că oamenii privesc omul şi nu numele pe care-l poartă.

Reciclarea comunismului

decembrie 19th, 2010

Cel de-al doilea sondaj de opinie realizat de CSOP pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc confirmă rezultatele primei cercetări, din august. Şocul ar consta în faptul că nostalgicii comunismului nu mai constituie o minoritate excentrică, precum în anii ’90, ci tind a forma o opinie dominantă. Dacă, spre exemplu, într-un sondaj realizat în 2002 de IMAS pentru Fundaţia pentru o Societate Deschisă 40% considerau comunismul ca fiind principial greşit („nu este o idee bună”), astăzi această părere nu mai este împărtăşită decât de 29% din respondenţi. Deplasarea s-a produs către percepţia conform căreia „comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată”, împărtăşită de 44% din populaţie (47% în august).

În planul experienţei directe, numai 10% din concetăţenii noştri declară că au suferit, ei personal sau familia lor, de pe urma regimului comunist. Explicaţii ar fi multiple. Ele ar trebui confirmate printr-o analiză mai aprofundată a bazelor de date, de exemplu comparând răspunsurile persoanelor din diferite categorii de vârstă. În lipsa unor asemenea informaţii, trebuie deocamdată să ne menţinem la nivelul presupunerilor. Probabil cam un sfert din eşantion este constituit din persoane de până la 35 de ani, care au trăit experienţa comunistă fiind copii – dar întrebarea se referă şi la familii. O altă explicaţie ar fi caracterul selectiv al memoriei, care estompează experienţele negative. Cel mai probabil, majoritatea celor care au răspuns negativ s-au gândit mai ales la posibile prejudicii majore (condamnări, confiscări de bunuri) care ar fi putut fi suferite de pe urma regimului comunist.

Regimului comunist i se pot reproşa două categorii de fapte: răpirea libertăţii şi privarea de un nivel de trai decent. Din păcate, starea de fapt din zilele noastre estompează tot mai mult, prin comparaţie, cea de-a doua categorie – cea care pare a conta astăzi mai mult. Să ne gândim la situaţia celor care aveau cam 40-50 de ani în 1989 şi făceau parte din „clasa muncitoare”. Ei beneficiau din plin de „binefacerile regimului communist”: locuinţă asigurată, salariu bun (în comparaţie cu intelectualii), acces relativ uşor la bunuri alimentare (căci majoritatea proveneau din familii rurale cu care păstrau legături strânse). Astăzi sunt pensionari, cu pensiile îngheţate şi devorate de inflaţie. În plus, atunci erau în plină putere, astăzi au sănătatea şubrezită (serviciile medicale sunt proaste, medicamentele – scumpe). Îngheţau de frig în case? Posibil, dar astăzi sunt nevoiţi să se debranşeze de la termoficare, căci nu le ajung banii pentru întreţinere. Despre lipsa de libertate nu-şi mai amintesc, căci oricum nu au bani pentru călătorii, ba din cauza asta le-au mai şi plecat copiii.

O altă categorie susceptibilă a îngroşa rândurile celor permisivi faţă de regimul comunist ar reprezenta-o cei foarte tineri, care n-au cunoscut direct viaţa de dinainte de ’89. În general, părinţii se străduiau să-i ferească de lipsurile materiale. Îşi mai amintesc, poate, de câte o coadă la care mergeau împreună cu cei mari ca să capete o porţie în plus, cum se stingea lumina în fiecare seară – dar cam atât. Se confruntă acum cu un sistem de învăţământ decrepit, îşi găsesc tot mai greu un loc pe piaţa muncii (statisticile spun că ei dau grosul şomerilor), află că „înainte” tinerii căsătoriţi primeau case – ceea ce pentru mulţi e acum un vis îndepărtat – şi, în general, perspectivele nu le sunt deloc roze.

În 1990, dacă cineva mi-ar fi spus că există un număr semnificativ de români care să considere legitim regimul din care tocmai ieşiseră, l-aş fi considerat rupt de realitate. Astăzi, proporţiile celor care apreciază că instaurarea regimului comunist în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost un lucru bun, respectiv rău sunt egale: 38%. Semnificativă e şi ponderea mare (24%) a celor care nu răspund la întrebare. La fel de mare (26%) este proporţia celor ce nu pot spune care au fost instituţiile implicate în represiunea politică în timpul regimului comunist, lor adăugându-li-se 2% care cred că nu a existat o asemenea represiune.

Aşadar, după condamnarea oficială a regimului comunist, percepţia publică a acestuia tinde să devină una neutră, dacă nu pozitivă. Economia de piaţă, în forma ciuntită (fără o competiţie autentică între actorii economici) în care s-a instaurat în România, s-a dovedit incapabilă să aducă prosperitatea aşteptată. Putem deduce că există pericolul unei reîntoarceri la comunism? Aş înclina să spun că nu, cel puţin nu în forma regimului pe care l-am trăit. Tentaţia totalitară însă devine tot mai puternică (oamenii ar vrea ca statul să asigure locuri de muncă, să planifice economia, să stabilească preţurile, să repartizeze locuinţe). Discursul populist – forma contemporană a totalitarismului – capătă din ce în ce mai multă audienţă (nu doar în România) şi, lucru grav, pare a fi îmbrăţişat de întreg spectrul politic. Partide populist-totalitare clasice (România Mare) revin pe scena politică, altele noi sunt pe cale să apară. Istoria ne spune că perioadele de criză fertilizează astfel de orientări. Colapsul economic pare mai uşor de evitat decât cel al democraţiei.

Așa-i că am avut dreptate cu votul nul la prezidențiale?

decembrie 19th, 2010

Recent, Mircea Geoană a fost suspendat din PSD pe şase luni pentru că a criticat partidul în public. Ce diferenţă uriaşă face un an… În decembrie 2009, domnul Geoană era uns “salvator al naţiunii”, de mulţi dintre cei care doreau să scape de Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României.

Iar Mircea Geoană a reuşit performanţa de a transforma o victorie virtuală a forţelor anti-Băsescu într-o înfrângere, ce-i drept la limită în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale.

La puţin timp după aceea a pierdut şi funcţia de lider al PSD, partidul neiertându-i eşecul şi a rămas doar cu funcţia de preşedinte al Senatului. Îşi imaginează însă cineva că Mircea Geoană este atât de respectat în PSD încât să se considere că funcţia respectivă i se cuvine? Da de unde! Partidul din care a fost proaspăt suspendat nu acceptă deocamdată schimbarea sa, doar ca să nu rişte acapararea funcţiei de către coaliţia de guvernământ.

Şi uite aşa, “salvatorul naţiunii” din decembrie 2009 a rămas fără partid, precum Agamiţă Dandanache fără “coledz”…

Între timp, aliatul de circumstanţă al PSD, PNL continuă să aibă ca singur obiectiv debarasarea de Băsescu, aruncând din când în când câte o săgeată către PSD, ca să nu uite electoratul că sunt un partid de centru-dreapta, nu-aşa?

Nici de partea puterii însă situaţia nu e mai strălucită. Traian Băsescu a instituţionalizat practic mitocănia în viaţa politică românească şi a renunţat la orice vestigii sau pretenţii de imparţialitate care ar trebui să fie caracteristică funcţiei de preşedinte al României

PD-L este un partid de o inepţie şi o incompetenţă de nivelul PDSR-ului din anii 1992 – 1996, cu diferenţă că este mai mult sub papucul lui Băsescu decât PDSR-ul de atunci sub papucul lui Iliescu. Orice pretenţie de guvernare coerentă s-a spulberat, iar premierul Boc, neavând o majoritate stabilă în parlament, a descoperit jucăria constituţională a angajării responsabilităţii pe proiecte de lege, aşa cum toate guvernările anterioare se jucau ca nişte copii tâmpiţi cu ordonanţele de urgenţă.

Iar aliatul la guvernare al PD-L, UDMR, după ce a votat suspendarea din funcţie a lui Băsescu în parlament în aprilie 2007, a făcut campanie pentru demiterea sa la referendumul din mai 2007 şi l-a sprijinit pe Geoană la prezidenţialele din 2009 a arătat că nu e cu nimic mai bun decât PD-L, PSD şi PNL – triunghiul toxic al politicii româneşti – alăturându-se lui Băsescu la guvernare în 2010 şi formând acum patrulaterul toxic PD-L – UDMR – PSD – PNL.

Niciun fel de demers politic pe criterii ideologice. Guvernarea aplică măsuri de austeritate sălbatică, plătind demagogia de dinainte de 2008 de care se fac responsabile toate cele patru partide “toxice”.

Între timp, continuă stupida dispută pro- şi anti- Băsescu, care ţine loc de dezbatere politică în România.

În aceste condiţii, îi întrebăm pe cei care ne-au criticat, uneori vehement, pentru îndemnul nostru la vot nul în alegerile prezidenţiale din decembrie trecut (http://www.acum.tv/articol/2268) – aşa-i c-am avut dreptate? Dacă preşedintele României era ales nu cu 5 milioane, ci cu 500000 de voturi, dacă 9 milioane din 10 care au venit la urne votau nul, nu ar fi fost acesta un vot de blam şi un avertisment colosal pentru viitorul şef al statului?

Teoretic, ar fi dispărut de la masa discuţiilor pentru soluţii loialitatea sau dispreţul faţă de preşedintele în exerciţiu, împingerea acestuia la periferia subiectelor politice (aşa cum ar fi normal) permiţând aducerea în centrul atenţiei a unor probleme reale, cele cu care se confruntă cotidian populaţia, aflate însă de regulă în spatele unei perdele de fum, întreţinut inclusiv (sau mai ales) de canalele mediatice.

În situaţia curentă însă, cei care s-au sinchisit să voteze au credibilizat fie pe cineva fără susţinere politică fie pe cineva care îşi asigură susţinerea politică pe principii clientelare contrare intereselor pe care a fost ales să le apere.

Pe bună dreptate Geoană sau Băsescu ar putea să le bată obrazul celor care ar mai ieşi acum în stradă să ceară ceea ce mecanismele democratice şi legile din România întârzie să le ofere de 20 de ani: “ce mai vreţi, mă…” – ne imaginăm că ar putea spune oricare dintre cei doi –  “… nu voi ne-aţi votat?”

Poate suntem idealişti, dar evoluţia politică a lui Mircea Geoană, cel care trebuia, ipotetic să salveze România (şi a PSD-ului, evident, această jucărie a nomenclaturismului dinastic românesc), şi comportamentul lui Traian Băsescu justifică îndemnul nostru de anul trecut.

P.S. Nu am îndemnat niciodată electoratul să nu meargă la vot, așa cum ne calomniază un detractor obsedat. E o uriașă diferență între a nu-ți exercita dreptul de vot și a depune un vot nul în urnă. Și chiar în țările – foarte puține – unde votul e obligatoriu votul nul e o opțiune democratică legitimă. Dar deja asta e greu de înțeles pentru unii.

Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

decembrie 19th, 2010

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste? Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010). Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP. Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista. Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii. Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica. Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare. Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”.

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialismului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comunism sau ca pe un vot de blam dat politicienilor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, care au dus la o pauperizare a unor largi mase de populaţie?

Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afirme, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.
V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asupra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin.

1. Idealizarea vremurilor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc comunist. Aproape unul din cinci est-germani declarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berlinului să fie încă în picioare şi să trăiască în continuare sub regimul comunist, potrivit unui sondaj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leipzig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrainenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oameni sunt dispuşi să repete istoria recentă.

2. Rezultatele scrutinului pentru europarlamentarele din 2009, care vorbesc de la sine despre ascensiunea partidelor de extremă dreaptă în preferinţele electoratului – opt noi locuri câştigate în Parlamentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate stopa ascensiunea şi, implicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fenomen explorat cândva de gânditorii Şcolii de la Frankfurt, anume teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani-festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de existenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totalitar existau repere uşor identificabile, de la un singur tip de castraveciori muraţi la câteva tipuri de chifle, mereu aceleaşi.

Democraţia este, prin definiţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democratice robuste, dar pot slăbi încrederea oamenilor în aceste instituţii. De aici şi importanţa dialogului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a însemnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a constat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori economică, ci de una asupra sentimentelor, gândurilor, emoţiilor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, rolul vital al educaţiei şi al memorializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te¬rorii comuniste, ci mai degrabă de minusurile informării şi formării publice a unei conştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Postcommunist Europe” (a apărut în româneşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul“Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie paperback, considerând că analizele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase economice, se creează premise pentru ascensiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extremă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o mişcare politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un fenomen exclusiv argentinian. Ruinele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt tocmai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instantaneu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Acesta poate izbucni în varii ipostaze.

Când Victor Ponta vorbeşte de „Scaraoţchi de la Cotroceni”, are loc diabolizarea, adică dezumanizarea celui menit să fie eliminat, să fie lichidat în efigie. Politica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopotrivă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veritabilă nu se angajează în asemenea ritualuri dis-cursive mistico¬ide). Când unii politicieni condamnă împrumuturile de la F.M.I. şi afirmă nonşalant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a iresponsabilităţii, a unor tactici distructive. Pe scurt, reazemul democraţiei îl reprezintă instituţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis-mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am intrat

decembrie 19th, 2010

Poem de Vasile IGNA

Născut la Ardusat, judeţul Maramureş, (4 martie 1944).

Poet, prozator, eseist.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Am intrat în canalele nopţii şi n-am

găsit decât vântul, sunete aspre, încărcate

de un sânge artificial, un vârtej

ce împingea apele întunericului să facă

valuri, cercuri concentrice în mijlocul

cărora aştepta Doamna Neagră, o păpuşă

de cârpe, cu coroniţă de păpădie.

Cu puful aşteptând să răsară la subţiorile petalelor,

puful ca un suflet ce-şi ia zborul.

Şi ochi pe care-i îndemnam să

plângă, plângeţi, istoviţi-vă, uitaţi

orgoliul, tristeţea, bucuria,

deşertul si apele mării!

Ochi peste care am aşezat un bandaj

de umbră şi asfinţitul ca un cheag din

fibre transparente,

ochi ce nu vedeau

decât paiul din ochiul vecinului.

Ochi de sticlă neagră!

Mă mişc, încă mai pot uita, dar îndoiala

nu mai ajută la nimic.

Îngheaţă visul.

Moartea face pui.

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană

și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Periferia dintre zapezi

decembrie 19th, 2010

Copiii zeilor si-au intetit jocurile decupand cerul in stele

ghirlande

lampioane de clestar,

copiii muritorilor alearga prin zapezi nestiind ca iarna

minciuna trecatoare o ascunde.

Poetul zadarnic fasiile inghetate sa le impreune in rame neincapatoare

incearca,

cuvintele isi devoreaza mastile

pierzandu-si faptura

precum fluturii

in jurul

luminii.

Eva 1

decembrie 19th, 2010

Decât să stau în casă şi să mă gândesc la ce e mai rău,

Mai bine ies prin cartier.

Măcar trece timpul mai repede, nu mai stau în tensiune.

Mi-am luat şi telefonul celular; doctorul mă poate suna oricând.

Florăreasa îmi face semn cu ochiul, ca altădată;

Nu ştie cât de trist sunt azi.

„Dar unde e doamna, domnu’, e acasă?

Frumoasă mai e, vă spun drept.

Norocosule! Ce să-ţi dea Florica, azi?”

„Azi nu cumpăr nimic, doamnă. Poate mâine.”

Trec pe la scările rulante; le urc, le cobor.

Femeile pe lângă care trec mi se par fantome dintr-un vis desuet.

Aş dori să se sfârşească mai repede.

Nici ceaiul de la Pete’s Caffe nu mai e ca altădată!

Pe lângă staţia de benzină trec încet.

Mă opresc la palmierul bătrân în spatele căruia te ascundeai seara.

Mă prefăceam că nu ştiu unde eşti.

Întrebam trecătorii dacă nu au văzut o doamnă tânără,

frumoasă ca o regină; că am pierdut-o şi mor de dorul inimii ei.

Mă priveau uimiţi.

Unii mai isteţi îşi dădeau seama, intrau în jocul meu.

Mi te arătau, ascunsă după copac.

Râdeam ca nişte copii.

În staţia de alături mă urc într-un autobuz; uit să cumpăr bilet.

La coborâre cumpăr două şi le arunc la coş.

Conductorul nu ştie ce să creadă; mă crede nebun…?

Mă întorc pe jos.

Merg cu capul aplecat, mă ciocnesc de trecători.

O fată şi-a vărsat cafeaua pe blugi; mi-a zis „Idiotule!”.

Nu mi pasă!

Doctorul nu m-a sunat.

Uite, au trecut cinci ore de când am ieşit din casă.

Poate că e un semn bun, nu!?

Mai am o pastilă de melatonină; trei miligrame.

O s-o iau când mă culc, să pot adormi, să fiu odihnit mâine.

La nouă o să mă postez în faţa spitalului.

O să stau acolo până când o să-mi vină rândul să intru, să vă iau acasă.

Scaunul Evei l-am asigurat bine pe bancheta din spate, lângă scaunul tău.

–          Bună seara vecine! Ce mai faceți? Când vine doamna?

–          Da, bine; mâine!

Zice aici să aterizăm lângă Tîrgovişte

decembrie 18th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 18th, 2010

Numbers and stones


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Zece intelectuali români iau apărarea realizatoarei TVR Eugenia Vodă

decembrie 18th, 2010

În apărarea Eugeniei Vodă

«Suntem cu toţii de acord că spaţiul public trebuie protejat de efectele oricărui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar când se manifestă, trebuie amendate prompt. Pe de altă parte, o asemenea precauţie nu este legitimă decât ca expresie a unui discernământ exercitat în deplină libertate. A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile.

Spiritul conformist presupune să gândeşti potrivit unui canon, să spui nu ce crezi sau ce este adevărat, ci doar ceea ce se aşteaptă de la tine să spui; sau să te indignezi pentru că ţi se cere s-o faci, pentru că e la modă indignarea, pentru că „dă bine” să te manifeşti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astăzi, „corectitudinea politică”. E un tip de comportament adoptat de numeroşi gânditori oportunişti, dispuşi să afişeze, la tot pasul, o combativitate de circumstanţă şi să arunce anatema în toate direcţiile, montând perfide procese de intenţie.

Gândindu-ne la această formă, arbitrară, de corectitudine, atragem atenţia Consiliului Naţional al Audiovizualului că s-a grăbit să judece fără o argumentaţie solidă cazul Eugeniei Vodă, ca urmare a emisiunii „Profesioniştii“, difuzată pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.

1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic împotriva autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, înainte de orice, liberticid. Nu intră aici nici o clipă în discuţie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale cărui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decât discutabile. Atâta doar că, pentru a fi discutate, ele trebuie mai întâi să fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului să aducă la cunoştinţa publicului o paletă cât mai largă de poziţii, păreri, tipuri de discurs. În cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Vodă, ascultă, îşi incită partenerul de discuţie şi lasă telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzată? Pentru că nu a manifestat acea pioasă indignare, atât de dragă spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei în formatul emisiunii. Rolul jurnalistului în genere ei este „de a scoate la iveală“, iar nu de a practica cenzura „mironosiţei virtuoase”, spunându-ne dinainte ceea ce se cuvine să spunem, luându-ne dreptul de a gândi şi de a vorbi cu mintea şi cu vocea noastră.

2. Sancţionând emisiunea Eugeniei Vodă, CNA se face vinovat şi de practica dublei măsuri. El invocă art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit căruia este interzisă „prezentarea apologetică a crimelor şi abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte”. Or, e greu să ne explicăm felul în care CNA se grăbeşte, în cazul Eugeniei Vodă, să invoce un articol de care a uitat cu desăvârşire când, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fără sancţiuni, emisiuni întregi încurajând, explicit, nostalgia faţă de regimul comunist. Un exemplu recent: acum câteva săptămâni, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Păunescu, majoritatea posturilor TV din România au făcut zile în şir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar „vinovat de crime şi abuzuri”.

Nu credem că asemenea măsuri sunt probe de vigilenţă adevărată şi că ele pot întreţine o atmosferă de libertate responsabilă. Şi nu credem că a te solidariza cu astfel de acţiuni cochet conformiste doar pentru a-ţi confecţiona un portret convenabil este un model de atitudine civică. Dimpotrivă».

Semnată de Marie-France Ionesco (Franţa), David Esrig (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Silviu Purcărete.

CNA sancționează TVR pentru o emisiune despre C.Zelea Codreanu

decembrie 18th, 2010

Decizia privind somarea SOCIETAŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE
Calea Dorobanţi nr. 191, sector 1, BUCUREŞTI pentru postul de televiziune TVR 1

Întrunit în şedinţă publică în ziua de 9 decembrie 2010, Consiliul Naţional al Audiovizualului a analizat raportul întocmit de Direcţia monitorizare, în baza reclamaţiei înregistrate la CNA cu nr. 15530/29.11.2010 privind emisiunea „Profesioniştii”, difuzată în data de 13 noiembrie 2010, începând cu ora 22.45, de postul de televiziune TVR 1.

Postul TVR 1 aparţine SOCIETĂŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE (licenţa audiovizuală nr. TV 340/03.11.2005 şi Decizia de autorizare nr. 1268.0/15.03.2007).

În urma analizării raportului de monitorizare şi a vizionării înregistrării emisiunii respective, membrii Consiliului au constatat că radiodifuzorul SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE a încălcat dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor invocate:

“ART. 71
(1) În programele de ştiri şi dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială şi culturală, trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică;” În fapt, postul public de televiziune TVR1 a difuzat în data de 13.11.2010, începând de la ora 22.45, emisiunea „Profesioniştii”, realizată şi prezentată de Eugenia Vodă. Invitat în emisiune a fost jurnalistul Ion Cristoiu, care a făcut o serie de afirmaţii la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu.

Redăm din raportul de monitorizare:

Ion Cristoiu: (…) Sunt proiecte. Am vrut să fac o carte despre Corneliu Zelea Codreanu. Am început-o, am muncit vreo doi ani, am lăsat-o pe la jumătate.
Eugenia Vodă: A, da? Să rămânem puţin aici, Corneliu Zelea Codreanu. Ai abandonat cartea, de ce?
Ion Cristoiu: Mi-am dat seama că nu voi termina niciodată documentarea pentru cartea asta. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat pe baza Codului Penal al lui Carol al II-lea. Pentru asta, om serios ce eram, m-am dus să citesc Codul Penal al lui Carol al II-lea, de acolo m-am dus la Carol al II-lea, de la Carol al II-lea m-am dus la istoria României, de la istoria României la istoria universală, nu mai termin niciodată. Am această…
Eugenia Vodă: Păcat.
Ion Cristoiu: Mă documentez atât de serios, încât am de scris un articol.
Eugenia Vodă: Bun, dar după doi ani de lucrat cu această substanţă chimică, privită de multă lume ca o substanţă explozivă, Corneliu Zelea Codreanu, doi ani ai citit despre?
Ion Cristoiu: Da.
Eugenia Vodă: Îl vezi ca pe un personaj interesant, ca pe-un personaj pozitiv, mai mult negativ, malefic, benefic?
Ion Cristoiu: Eu îl văd ca pe-un personaj tragic şi cred că este o greşală. Toţi cei care-l judecă pe Corneliu Zelea Codreanu după formula: ce-ar fi fost dacă? Corneliu Zelea Codreanu nu a fost niciodată la putere.
Eugenia Vodă: Deci, după tine era un om de bună-credinţă?
Ion Cristoiu: Da.
Eugenia Vodă: Sau era un fanatic?
Ion Cristoiu: Nu, era un om de bună-credinţă. În dosarele de la Siguranţă, 24 le-am citit şi le-am şi tras la xerox, nu există nici o notă în legătură cu corupţia lui şi ăia căutau. Deci, nu există nimic, nimic, nimic din ceea ce ar putea să, să arate că a fost corupt sau că a fost tentat şi în al doilea rând a fost singurul politician român care n-a fost manevrat de Carol al II-lea, deoarece nu voia puterea. Carol al II-lea i-a manevrat pe toţi, inclusiv lideri ţărănişti, liberali.
Eugenia Vodă: Dar ce voia de fapt el?
Ion Cristoiu: Cred că se temea să ia puterea, ca să spun eu ca, adică îmi dau eu seama că, chiar şi atunci când în 37 putea s-o ia, n-a vrut. Cred că prefera puterea pe care i-o dădea făgăduiala că va face mare lucru, s-a temut. Probabil că avea intuiţia aceasta că ajungând la putere ar fi dezamăgit şi ar fi compromis tot ce afirma el.
……
Eugenia Vodă: Deci, citind despre Zelea Codreanu concluzia ta e că?
Ion Cristoiu: Că el a fost doar o necesitate într-o lume interbelică în care politicianismul ajunsese să dezguste pe tineri. Succesul lui uriaş la tineri.
Eugenia Vodă: Şi la tineri de calitate. Asta-i foarte uşor.
Ion Cristoiu: Au fost mari intelectuali. Păi da, de ce erau seduşi acei mari intelectuali? Pentru că venea un om într-o lume în care toţi liderii politici erau învârtiţi pe degete de Carol al II-lea, erau în stare de orice compromis pentru a ajunge la putere. Da? Şi a venit un om care a zis: mă interesează onoarea.

Analizând conţinutul emisiunii, în speţă, punctul de vedere şi caracterizarea făcută de domnul Ion Cristoiu lui Corneliu Zelea Codreanu, precum şi modul în care s-a desfăşurat discuţia dintre invitat şi realizatoare, membrii Consiliului au apreciat că ediţia din data de 13 noiembrie 2010 a emisiunii “Profesioniştii” a fost difuzată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind asigurarea echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor şi favorizarea liberei formări a opiniilor.

Membrii Consiliului au apreciat că abordarea subiectului privitor la fostul lider al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (Mișcarea Legionară), personaj acuzat de implicarea în asasinate şi manifestări antisemite, impunea respectarea principiului echilibrului informaţiei prin prezentarea unei pluralităţi de opinii.

Astfel, având în vedere faptul că în emisiune a fost atins un subiect controversat („o substanţă explozivă”, după cum îl caracterizează realizatoarea), membrii Consiliului au considerat că, în cadrul acesteia era necesar ca, alături de opinia laudativă a invitatului despre Corneliu Zelea Codreanu, să fie prezentat şi un alt punct de vedere aflat în opoziţie, astfel încât publicul telespectator să-şi poată forma în mod liber o opinie, având la dispoziţie o pluralitate de opinii, pro şi contra.

Consiliul a mai apreciat că nici atitudinea realizatoarei nu a fost de natură să aducă echilibru şi imparţialitate informaţiei puse la dispoziţia publicului, situaţie în care, în faţa unei opinii singulare, monocolore, percepţia publicului cu privire la faptele prezentate a fost afectată, influenţată.

Redăm spre exemplificare din raportul de monitorizare:

Eugenia Vodă: Te-am întrebat: Zelea era un fanatic sau nu? Ai fi scris biografia unui fanatic, sau nu?
Ion Cristoiu: Dar, nu era un fanatic al ideilor legionare, iar o greşală. Era un fanatic al ideii de onoare, de demnitate, era un fanatic al altor idei. Cred că era un personaj mai aparte, poate mai romantic din acest punct de vedere.
Eugenia Vodă: Te-ai îndrăgostit de Zelea Codreanu, ţi-a căzut cu tronc citind?
Ion Cristoiu: Da, pentru că nu am găsit nimic din ce fac politicienii de-acum şi politicienii interbelici: n-a făcut compromisuri, n-a fost corupt. Una este faza Horia Sima, nici nu mă interesează, adică acolo chiar că au fost catastrofali, chiar au fost criminali. Deocamdată vorbim de un personaj care n-a ajuns la putere. De asemenea, având în vedere faptul că invitatul l-a prezentat pe Corneliu Zelea Codreanu într-o lumină pozitivă, favorabilă, caracterizându-l ca pe un personaj romantic, ce nu a fost corupt, fanatic al ideii de onoare, de demnitate, Consiliul a apreciat că, la editarea emisiunii, radiodifuzorul trebuia să ţină cont şi de prevederile art. 47 din Codul audiovizualului, care interzic prezentarea apologetică a crimelor şi abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte.

În temeiul dispoziţiilor art. 91 alin. (2), şi cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Naţional al Audiovizualului decide adresarea unei somaţii publice SOCIETĂŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE pentru postul de televiziune TVR 1 şi dispune intrarea de îndată în legalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 93^1 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 333/2009, aveţi obligaţia de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00, din care o dată în principala emisiune de ştiri, următorul text:

„Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune TVR 1, cu somaţie publică, întrucât, în cadrul emisiunii „Profesioniştii”, din 13 noiembrie 2010, în care a fost abordat un subiect controversat, nu a fost asigurată pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prevăzute de legislaţia din domeniul audiovizualului”.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 17th, 2010

Mormântul lui Tuvia Iuster, sculptorul din Ein-Hod, autor al cărții Cântecul pietrei. Și-a sculptat singur mâinile, în mărime naturală.

”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forţă atât de uriaşă şi care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, şi spun a religiilor, fiindcă fiecare religie îşi are mistica ei, care încearcă să explice chiar forţa pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul şi alteori chiar absurdul.” - Tuvia Iuster

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

De ce zic ăştia că s-a umplut?

decembrie 17th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 16th, 2010

Daca am retinut bine, denumirea in swahili a acestor constructii – mai degraba o alaturare naiva de pietre – este “panga maui”. Le-am intalnit din loc in loc, in timp ce urcam muntele Kilimanjaro pe ruta Machame. Fusesera  construite de localnici pentru a arata turistilor calea si a le purta noroc in drumul lor.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Gigi visa uneori că revine în Bucureşti

decembrie 16th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 15th, 2010

ALBA IULIA

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Balcoane cu vedere la mare

decembrie 15th, 2010

Realismul moralitatii: Despre Richard Holbrooke (1941-2010)

decembrie 15th, 2010

Richard Holbrooke (1941-2010) a fost un diplomat-vizionar, un spirit devotat libertatii, un strateg capabil sa imbine moralitatea asumata lucid cu realismul politic. Prabusirea Blocului Sovietic, razboaiele de secesiune din fosta Iugoslavie, acordul de la Dayton (1995), relatiile cu Germania, legaturile cu Pakistanul, razboiul din Afganistan, toate aceste prioritati de politica externa americana au fost legate de interventiie lui Holbrooke. Si-a inceput cariera in timpul razboiului din Vietnam, a lucrat in zonele cele mai periculoase in acei ani, la Saigon si in alte puncte fierbinti.  Dupa moartea tatalui sau, adolescentul Holbrooke a fost ca un membru al familiei colegului sau de liceu, fiul lui Dean Rusk, secretar de stat in anii 60. A absolvit Universitatea Brown, apoi a intrat in serviciul diplomatic unde a facut o stralucita cariera.  A fost la un pas de a deveni secretar de stat: mai intai sub presedintele Clinton, apoi sub Barack Obama. Intre ambasadorul Holbrooke si familia Clinton a existat o stransa prietenie.

Ne-am cunoscut la Budapesta in martie 1999. Venise la conferinta “Between Past and Future: The Revolutuions of 1989 and Their Aftermath” pe care am organizat-o la Central European University impreuna cu Sorin Antohi. O insotea acolo pe sotia sa, Kati Marton, o stralucita jurnalista care a scris pe larg despre teroarea stalinista din Europa de Est, inclusiv despre persecutarea familiei sale.  Kati era vorbitoare in cadrul conferintei, Richard a stat in sala ascultand discutiile. Cand a fost invitat sa vorbeasca, a oferit un tour de force analitic privind anul 1989.

Am fost intr-o seara la Laszlo Rajk Jr, arhitect, disident, membru al Parlamentului din partea Liberilor Democrati, fiul liderului comunist asasinat in urma unui proces-spectacol in 1949 (a fost acuzat de spionaj). Era in momentul ultimelor negocieri cu Slobodan Milosevici. La un moment dat, Holbrooke s-a retras intr-o camera, s-a intors si ne-a spus: “Am vorbit la telefon cu Milosevici, n-a acceptat conditiile noastre, va urma bombardarea”. Credea sincer in rolul Statelor Unite ca putere garanta pentru drepturile omului. Nu era catusi de putin un naiv, dar era un idealist. Stia din familie ce a insemnat Holocaustul (tatal sau emigrase din Germania, mama din Polonia), si se opunea cu pasiune oricarei forme de barbarie. Daca ar fi sa definesc formula sa spirituala, as recurge la conceptul ganditoarei Judith Shklar: liberalismul fricii.  Holbrooke stia ce inseamna teroarea totalitara si facea tot ce depindea de el ca sa o elimine din lumea de azi.  Unii au spus ca ar fi fost greu abordabil, imperativ, excesiv de direct si de increzator in sine. Memoriile sale il arata ca pe un diplomat atent la nuante, cu un fin simt psihologic.  Mie mi s-a parut deschis, cu un seducator simt al umorului, un fel de auto-ironie care dadea sansa interlocutorului sa se simta egalul acestui formidabil intelectual si diplomat. A trecut in lumea celor drepti un om intelept, onest si curajos.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 14th, 2010

Provizoriu…definitiv (foto: Adrian Ghiță)

Un prieten octogrnar din Israel, emigrat la vârsta de 18 ani, m-a ruga să caut mormântul tatalui său decedat în 1944. Toate documentele comunităţii evreieşti din Cluj fuseseră distruse în timpul Holocaustului, păstrandu-se într-un mod miraculos, doar registrele celor patru cimitire (trei ortodoxe şi unul neolog) aflate în casa unuia dintre paznici. Am răsfoit cu înfrigurare foile şi am găsit numele decedatului, parcela şi locul de veci atribuite iarna anului 1944, in vechiul cimitir evreiesc de pe Calea Turzii (unde azi nu se mai fac inmormântări). A fost o adevarata aventură să ne tăiem drum printre crengile tufelor sălbăticite şi superbele morminte vechi din piatră şi marmură, având grijă să nu ne sprijinim de cele mai vechi, să nu le dizlocăm. Ajungând la parcela specificată am început să descifrăm numele abia vizibile , dar nu l-am găsit pe cel al tatălui prietenului nostru (care fusese un om bogat, deci ne aşteptam la un mormânt opulent). După îndelungi căutări am descoperit o piatră mărunta infipită în pămant, ca un jalon…Şi ne-am dat seama că era marcajul provizoriu care (potrivit obiceiului evreiesc) se pune în ziua inmormântării, urmând ca monumentul tombal să fie inaugurat cand se implineste un an de la deces. Atâta doar ca in iarna lui 1945 la Cluj nu se mai faceau inmormantari, evreii fuseseră deportaţi la Auschwitz. Printre ei şi mama prietenului meu octogenar, care plecase in 1942 cu ultimul grup de tineri sionişti, intr-un kibuţ de pe malul Mării Galileii. Kibuţul in care trăieşte şi azi.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un gând de la Mos Crăciun, pentru corupţi

decembrie 14th, 2010

O instanță londoneză dispune eliberarea condiționată a lui „Mr. Wikileaks”

decembrie 14th, 2010

O judecătorie din Londra a dispus eliberarea pe cauțiune a fondatorului sitului de internet Wikileaks, Julian Assange, a cărui extrădare este cerută de justiția din Suedia, sub acuzația de viol.

Wikileaks a publicat în ultimele luni sute de mii de depeșe diplomatice americane, stârnind furia autorităților americane.

Sprijinitorii lui Assange, care este cetățean australian, susțin că această acțiune împotriva lui este de natură politică, menită a face presiuni asupra sa.

Judecătorul de la City of Westminster Magistrates Court, singurul tribunal de primă instanță din Regatul Unit care audiază solicitările de extrădare, a acceptat cererea de eliberare a lui Assange, dar cu condiții extrem de stricte.

Până la înfățișarea următoare, fixată pe 11 ianuarie 2011, Assange va trebui să locuiască la o adresă stabilită de curte, să nu iasă pe durata nopții din casă, interdicție monitorizată printr-un dispozitiv electronic montat pe gleznă, să predea pașaportul și să semneze în fiecare zi la o secție de poliție din raza domiciliului său temporar.

În plus, el va trebui să furnizeze garanții financiare de 240000 de lire (aproape 290000 de euro), iar până la prezentarea către curte a acestor garanții el rămâne în arest preventiv în închisoarea Wandsworth din sudul Londrei. Suma urmează a fi strânsă de numeroșii suporteri ai lui Assange din toată lumea

Aceasta este a doua cerere de eliberare condiționată, făcută de Mr. Wikileaks, cum i se mai spune lui Assange, cea de săptămâna trecută fiind respinsă pe motivul riscului de neprezentare la înfățișarea următoare.

Justiția britanică nu este chemată să se pronunțe asupra fondului acuzațiilor, aceasta fiind de competența justiției din Suedia. Curtea londoneză trebuie doar să decidă dacă să aprobe sau nu cererea de extrădare făcută de autoritățile suedeze.

Instrumentul juridic folosit – mandatul european de extrădare – introdus în 2003 ca metodă de combatere a activităților teroriste de după 11 septembrie 2001, este extrem de puternic. În practică, un astfel de mandat este extrem de greu de respins între state UE, iar statisticile arată că rata de aprobare a lor de către justiția britanică este de 98%.

Înfățișarea de marți a fost consacrată exclusiv audierii celei de-a doua cereri de eliberare condiționată. Procedura de audiere pe fond a cererii de extrădare va începe pe 11 ianuarie și, cum Assange, se opune extrădării, e posibil ca ea să dureze mai multe săptămâni sau chiar luni.

Dacă Assange nu reușește să convingă instanța din Londra și aceasta decide extrădarea, el mai are cale de atac prin apel la Înalta Curte.

Între timp, publicarea de documente secrete americane divulgate continuă, iar unii partizani ai săi din lumea întreagă au amenințat că în cazul extrădării vor supune atacurilor cibernetice paginile de internet al unor instituții publice britanice.

Săptămâna trecută siturile unor companii ca Visa, Mastercard, PayPal sau Amazon au fost atacate, fiind considerate drept cooperante cu autoritățile americane în tentativa de a limita activitățile Wikileaks.

Decernarea premiilor culturale Ianculovici, pe anul 2010

decembrie 14th, 2010

Fondul Ianculovici a fost instituit in urma cu 32 de ani, cu scopul de a incuraja activitatile culturale in randul
israelienilor originari din Romania. Se acorda anual, sub egida primariei municipiului Haifa. De-a lungul anilor, au fost premiati oameni de stiinta, cercetatori ai istoriei comune popoarelor roman si evreu, scriitori, oameni ai scenei, artisti plastici, ziaristi, animatori culturali.

Premiile Ianculovici pe anul 2010 au fost acordate luni, 13 decembrie, istoricului dr. Zvi Hartman, cercetatorului dr. Zvi ben Dov, ambasadorului dr. Iosef Govrin, scriitorului Hary Ross, traducatoarei din literatura universala Denis Idel, dramaturgului Aurel Storin, ziaristului Jean Steiger si tinerei Natalie Schor, (fotografie artistica).

Presedintele juriului, prof. dr. Izu Eibschitz i-a prezentat pe oaspetii din Romania, deputatul dr. Aurel Vainer, secretara de stat la Ministerul culturii Irina Cajal, in prezenta doamnei Gina Pana , sefa Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, vice primarul Haifei, dl. Israel Savion, prof. Rafael Vago de la Universitatea Tel Aviv, atasatul cultural al ambasadei Romaniei in Israel. Un public foarte numeros si cald.

Pentru Natalie Schor (colaboratoarea publicatiei ACUM), acesta este al doilea premiu primit anul acesta, dupa trofeul pentru fotografie obtinut la Madrid, in cadrul Premiilor culturale NiramArt, editia 2010.

Vladimir Putin -„Blueberry Hill” 2010

decembrie 13th, 2010

La recepţia de caritate dedicată luptei împotriva cancerului la copii de la Saint-Petersburg, prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin a cântat un celebru cântec sovietic al anilor 60:  „Unde începe mama-ţară”,  după care a uimit asistenţa, interpretând „Blueberry Hill” a lui Louis Armstrong în prezenţa celebrităţilor:  Kevin Costner, Alain Delon, Gerard Depardieu, Mickey Rourke, Sharon Stone, Kurt Russell, Vincent Cassel, Monica Belucci, Ornella Muti, Goldie Hawn s.am.d.

„Ca majoritatea oamenilor, nu ştiu nici să cânt, nici să dansez dar îmi place să le fac” a declarat prim-ministrul Rusiei.

La sfârşitul concertului Vladimir Putin a luat-o pe Sharon Stone în braţe şi alături de ceilalţi invitaţi au cântat cântecul rusesc dedicat cosmonauţilor „Grass Near Home”.

Vladimir Putin

surse: http://www.lexpress.fr/actualite/monde/l-incroyable-talent-musical-de-vladimir-poutine_944745.html#xtor=AL-447

Până şi câinii fac lucruri noi pe la colţuri

decembrie 13th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 13th, 2010

Izvorul Sissi – Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964)


Durerea unei mame…. Înlăcrimată, se prelinge din inima acesteia, smulsă din piept de moartea fiicei sale.

“ Închinat scumpei mele copile, Sissi Stefanidi ”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mai este anchetat Ion Coja pentru negarea Holocaustului? – interpelare în Senat

decembrie 13th, 2010

Parlamentul României

Senat

Adresatǎ: Doamnei Laura Codruţa KÖVESI, Procuror General

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

De cǎtre: Domnul senator Raymond LUCA, circumscripţia electoralǎ

nr.  43, colegiul uninominal 2, Strǎinǎtate

Obiectul interpelǎrii: necesitatea autosesizǎrii Parchetului General în legǎturǎ cu încǎlcarea repetatǎ a  Legii nr. 107 din 27 aprilie 2006

In numeroasele interpelǎri pe care vi le-am adresat cu privire la încǎlcarea în mod repetat, de cǎtre domnul Ion Coja, a a Legii nr. 107/2006, va semnalam asupra lipsei de interes a autoritǎţilor competente în ceea ce priveşte un caz flagrant de nerespectare a legislaţiei în vigoare.

Nu este cazul sǎ reiau argumentaţiile din interpelǎrile precedente, dar vǎ rog sǎ precizaţi, doamnǎ procuror-general:

-  Câte persoane au fost cercetate penal după 2002, în temeiul Ordonanţei de Urgenţǎ a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii 107/2006?

-  Dintre acestea, câte au fost inculpate şi câte condamnări definitive şi irevocabile au fost pronunţate?

-  Care este stadiul cercetǎrii domnului Ion Coja, in cazul incǎlcǎrii de cǎtre acesta a Legii 107/2006?

Solicit rǎspuns în scris.

Raymond Luca

Senator PNL

13 decembrie 2010

N.Red. Pentru detalii cu privire la istoria acestui caz consultați articolul Parchetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu negaționistul Ion Coja, http://www.acum.tv/articol/10282


TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 12th, 2010

„Sărutul”, de Auguste Rodin (Muzeul Rodin, Paris)

In 1880, sculptorul francez Auguste Rodin a primit o comanda pentru lucrarea “Porţile Iadului”, o poarta ce avea sa fie decorata cu statui inspirate de Divina Comedie a lui Dante, in vederea expunerii ei in viitorul Muzeu de Arta Decorativa (Musée des Beaux Arts).

Desi proiectul nu a fost niciodata finalizat, unele dintre cele mai cunoscute lucrari ale lui Rodin au fost initial create pentru “Portile Iadului”, inclusiv “Ganditorul”, “Adam”, “Eva”, si “Sarutul”.

“Sarutul” este bazata pe o poveste de dragoste prezentata de Dante in Divina Comedie.

Tatal lui Francesca a aranjat casatoria fiicei sale cu Gianciotto intr-o uniune politica, ce avea sa puna capat razboiului intre Malatesta si Rimini. Fratele mai mic al lui Gianciotto, Paolo, a fost trimis sa o instiinteze pe Francesca, dar intalnindu-se, s-au indragostit fulgerator. Casatorindu-se totusi cu Gianciotto, Francesca a fost surprinsa intr-o zi, in camera ei, cu Paolo. Gianciotto, aruncandu-si spada spre Paolo, a lovit-o mortal si pe Francesca. Indragostitii au fost ingropati impreuna, in acelasi mormant.

Rodin surprinde tandretea sarutului lor, care va dainui peste veacuri.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

In Memoriam Nichita Stănescu

decembrie 12th, 2010

31 martie 1933, Ploieşti — 13 decembrie 1983 Bucureşti


L-am întâlnit cândva pe Nichita Stănescu în cunoscutul cenaclu literar al elevilor bucureşteni „Săgetătorul” condus de prof. Tudor Opriş, când invitat fiind, a venit şi ne-a recitat câteva poeme, acompaniat la chitară de un prieten.

A fost un moment deosebit de important, memorabil, când am înţeles Starea Poeziei, am conştientizat Poezia.

Nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, Nichita Stănescu este prin valoarea creaţiei sale, însăşi Poezia modernă.

În amintirea unui mare Poet, reproduc în acest decembrie când se împlinesc 27 de ani de la moartea sa, un poem de suflet.

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

…Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.


Fondatorul Wikileaks a fost arestat! De vină e Băsescu!

decembrie 12th, 2010

Fondatorul Wikileaks a fost arestat la Londra. Motivele sunt puerile dar asta este. Vorba cuiva:  inauntru este  mai in siguranta decat afara. Sau acolo inauntru,  poate sa vorbeasca doar intrebat.

Documentele publicate  nu spun mare lucru. Au infierbantat cateva domnisoare care  cred ca si-au gasit  zeul in materie de ziaristica  de investigatie etc.

Aceste documente  nu spun mare lucru si nu sunt niste  stiri traznet. Este de la sine inteles ca intre corespondenta diplomatica si pozitiile oficiale ale tarii respective sau a diplomatilor respectivi este o diferenta. Ceva de genul: una fumam si alta vorbim.

Si atunci  deosebitul in aceasta afacere poate fi doar modul, ciudat, in care  acest site a obtinut aceste documente.

Ele  nu aduc  nimic nou si sunt departe de investigatia celebra  a lui New York Times din 1971 care a dezvaluit documente confidentiale si secrete despre implicarea Pentagonului in razboiul din Vietnam. Prin acele documente publicul american afla ca  administratiile prezidentiale anterioare  nu  spusesera adevarul despre implicarea SUA in Vietnam.

Tevatura cu  marele  guru in investigatii Julian Assange mi se pare exagerata. Aici avem de a face cu un copy paste  obisnuit in epoca internetului. Aparte este modul cum s-a obtinut accesul la aceste documente.

Am vazut in presa  zeci de articole cu autori care  scanceau  serois la aflarea vestii ca Assange a fost arestat. Mi se pare un curent urechist si  fara o baza  serioasa.

Mai nou si Presedintele Putin  declara, ca sa dea apa la moara si referindu-se la arestarea lui Assange,  ca statele  occidentale sunt ipocrite in ce priveste democratia. Are rost sa ne aducem aminte de Rusia  si strasnicul ei serviciu secret?

Ma astept in  bunul obicei romanesc sa  auzim  strecurata serpeste prin texte intrebarea „nu cumva Presedintele Basescu este vinovat de arestarea  fondatorului Wikileaks?” Sper si cred ca macar aici suntem cu  scaun la cap.

Cred ca este deocamdata prea mult zgomot pentru nu mare lucru. Cand  dezvaluirile  Wikileaks  vor fi cu adevarat interesante,  atunci vom reveni.

Pana atunci sa-l lasam pe domnul din Australia sa-si rezolve problemele cu justitia si sa nu facem din el un Robin Hood!

Reformarea indemnizației pentru creșterea copilului

decembrie 12th, 2010

Sa lamurim cateva chestiuni punctuale de interes general:

– Noile prevederi de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru creşterea copilului se vor aplica începând cu 1 ianuarie 2011. Mamele care au nascut sau care vor naste pana la sfarsitul anului 2010 vor beneficia de facilitatile vechiului sistem. De altfel, aceasta a fost una dintre principalele solicitari in cadrul dezbaterii publice. Trebuie sa recunosc insa ca pe mine, ca tanara mamica care a optat sa se intoarca mai repede la munca, ma dezavantajeaza vechiul sistem intrucat raman captiva in acesta. As fi fost semnificativ avantajata de noul sistem in situatia in care as fi optat pentru prima optiune.

– Pentru copiii născuţi până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv, se vor aplica in continuare prevederile vechi (OUG 148/2005), dar cu stabilirea indemnizaţiei la nivelul de 75% din media veniturilor salariale din ultimele 12 luni de munca, dar nu mai puţin de 600 lei şi nici mai mult de 3.400 lei. Cu alte cuvinte, se recupereaza o mica parte din diminuarea cu 15%, aplicata conform Legii nr.118/2010, si care echivala cu o cota procentuala de 72,25% în prezent.

– Noua formulă de acordare a indemnizaţiei pentru copiii născuţi începând cu 1 ianuarie 2011 lasa la latitudinea parintilor decizia de a opta intre doua variante, un activa si alta pasiva pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau 3 ani în cazul copilului cu handicap.

Variantele pentru care pot opta părinţii sunt următoarele:

I. În situaţia în care părintele optează pentru rămânerea în concediul pentru creşterea copilului pâna la data la care acesta împlineşte vârsta de 1 an:

– Va primi o indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei.
– Va beneficia de un stimulent de revenire pe piaţa muncii în cuantum lunar de 500 de lei, dacă părintele se întoarce la activitatea profesională până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an. În acest caz, stimulentul se acordă până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.
– În situaţia în care părintele nu revine pe piaţa muncii, pentru îngrijirea copilului cu vârsta între 1 an şi 2 ani se poate acorda concediu, dar fără plată. Daca parintele se intoarce la munca in acest interval de timp, nu mai primeste stimulentul de 500 lei.

Asadar, aparitia celei de-a doua optiuni a rigidiziat semnificativ varianta propusa de catre ministrul Botis si Premier in urma discutiilor din sedinta de guvern de luni seara.

II. În situaţia în care părintele optează pentru rămânerea în concediul pentru creşterea copilului pâna la vârsta de 2 ani a copilului:

– Părintele va primi o indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 1.200 lei.
– Nu se mai acorda nici un fel de stimulent pentru revenirea la munca, chiar daca parintele alege sa se intoarca la un moment dat in campul muncii, in intervalul celor 2 ani.

– Pentru copilul cu handicap, părintele care îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege, va beneficia de concediul pentru creşterea copilului până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, iar indemnizaţia aferentă se va acorda în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei. În acest caz se acorda stimulentul de 500 lei pe luna oricând se hotaraste parintele sa se intoarca la munca, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani

– Pentru sarcinile multiple, se suplimenteaza cuantumul indemnizaţiei cu suma de 600 de lei începând cu cel de-al doilea copil, indiferent de varianta pentru care opteaza parintele.

– Pentru naşterile survenite în interiorul perioadei de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului se suplimenteaza cuantumul indemnizaţiei cu suma de 600 de lei, indiferent de varianta pentru care opteaza parintele.

– Perioadele menţionate anterior constituie vechime în muncă şi în serviciu.

– A fost introdusa o noua dispoziţie care interzice angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu inclusiv timp de 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/salariatului în unitate, în cazul salariatei/salariatului care se află în concediu pentru creşterea copilului sau în cazul celor care se află în plata stimulentului pentru reintoarcerea la locul de munca.

– A fost prelungit concediul fără plată acordat după primele 3 naşteri, respectiv după primii 3 copii, de la 3 luni, la 4 luni, în vederea transpunerii prevederilor Directivei Consiliului 2010/18/UE din 8 martie 2010.

– Potrivit estimărilor Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor, economiile realizate prin aplicarea acestor modificări sunt de 100 de milioane de lei în 2011 şi aproximativ 500 de milioane de lei în 2012.

– În perioada 9-23 decembrie 2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale va asigura funcţionarea unui CENTRU DE INFORMARE, al cărui scop va fi relaţionarea cu părinţii interesaţi de toate amanuntele si prevederile noului act normativ. Funcţionari publici din cadrul Direcţiei Politici Asistenţă Socială vor comunica în intervalul orar 8.30-16.30, de luni până vineri, cu toţi cei interesaţi de detalii suplimentare sau de furnizarea unor clarificări privind acest act normativ. Date de contact: Florenta Musat si Aneta Gheorghiu, telefon: 021.315.85.56 interior 770 si interior 832.

Andreea Paul-Vass este consilier personal al prim-ministrului Emil Boc

Poziția României față de ceremonia Nobel: un gest de laşitate

decembrie 12th, 2010

Liu Xiaobo este laureatul din anul acesta al Premiului Nobel pentru Pace. Pentru că a cerut ca în ţara lui, Republica Populară Chineză, să fie organizate alegeri libere, să existe separaţia puterilor statului şi, în general, a militat pentru ideea de libertate, regimul comunist de la Beijing l-a condamnat la 11 ani de închisoare, pentru „răspândirea de mesaje subversive” (sintagmă cunoscută în România, în urmă cu nu aşa multă vreme). Ceremonia de decernare a premiului de vineri, 10 decembrie, va avea un caracter inedit căci, aflat după gratii, principalul personaj va fi absent (s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când acelaşi premiu a fost decernat unui alt militant anticomunist, Serghei Zaharov); regimul comunist chinez a ţinut să-şi afirme inflexibilitatea, nepermiţând nici măcar soţiei disidentului să fie prezentă, astfel încât locul rezervat laureatului va rămâne, pentru prima dată, gol.

Faptul că a fost ales tocmai un militant anticomunist aflat în detenţie pentru a primi cea mai prestigioasă distincţie este o dovadă a ataşamentului lumii occidentale faţă de valorile democratice şi a aversiunii faţă de orice formă de totalitarism. Din păcate, se pare că în comunitatea internaţională nu toată lumea este dispusă la solidaritate cu cauza lui Xiaobo. China şi alte optsprezece ţări au anunţat că vor boicota ceremonia de decernare. Este vorba despre Cuba, Kazahstan, Rusia, Venezuela, Pakistan, Irak, Maroc, Afganistan, Ucraina, Iran, Columbia, Tunisia, Arabia Saudită, Serbia, Vietnam, Filipine, Egipt, Sudan. Această ruşinoasă listă va fi completată prin absenţa comisarului ONU pentru drepturile omului, Navanethem Pillay, ca o dovadă în plus că această organizaţie a devenit nefuncţională. Motivele sunt de două tipuri: teama de consecinţe economice (China este astăzi a doua putere economică a lumii) şi antipatia faţă de disidenţi.

În acest context, poziţia României este ambiguă: ambasadorul român nu va participa la ceremonia de la Oslo, dar va fi desemnat un funcţionar de rang inferior al ambasadei. Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, şi-a justificat decizia prin faptul că „înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi”. Se pare că vom fi singurul stat membru al Uniunii Europene care nu va fi reprezentat la nivel de ambasador.

În România regimului comunist, vocile Occidentului s-au ridicat adeseori în sprijinul unor disidenţi români cum ar fi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Paul Goma, Dorin Tudoran. Avem motive să credem că, fără această susţinere, ei ar fi plătit scump curajul de a se fi opus regimului. Ceauşescu şi oamenii lui protestau în numele doctrinei „neamestecului în treburile interne”. La fel fac astăzi oficialii de la Beijing. Din păcate, dl Baconschi pare să fi uitat ce s-a întâmplat în România: „Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul”. Dar drepturile omului nu mai sunt demult, pentru lumea liberă, o afacere internă.

Când se referă la „prietenii noştri chinezi”, ministrul de Externe are oare în vedere sutele de disidenţi aruncaţi în închisorile comuniste, miile de protestatari chinezi care, în ciuda blocadei informaţionale impuse de guvernul comunist, şi-au exprimat susţinerea faţă de cauza lui Xiaobo, pe urmaşii victimelor din piaţa Tiananmen? Mă tem că nu, căci sensibilităţile acestora sunt altele. Înseamnă că prietenii ministrului de Externe sunt reprezentanţii regimului comunist de la Beijing. Prietenii mei sunt însă cei din prima categorie. De aceea, mă voi simţi jenat atunci când un străin, aflând că sunt român, îmi va aminti împrejurarea în care ţara mea s-a situat mai aproape de poziţia celor 19 ţări enumerate mai sus.

Statul român, prin preşedintele său, a condamnat în mod oficial regimul comunist. Apoi, acelaşi preşedinte a spus despre Ceauşescu că, cel puţin în primii zece ani, a fost un excelent conducător. Am crezut că a fost doar o scăpare datorată unui moment de euforie. Acum, când diplomaţia română adoptă această poziţie „temperată” faţă de un alt regim comunist care îşi întemniţează fără jenă oponenţii, înclin să cred că a fost mai mult şi că simpla condamnare formală nu e suficientă. Atitudine temperată faţă de comunism pot avea elveţienii, portughezii, suedezii şi alţii care cunosc comunismul doar din cărţi. Noi, cei care am trăit ororile unei dictaturi comuniste, avem datoria să fim radicali.

Ce-o fi vrut sa spuna şefu’?

decembrie 12th, 2010

Mihai Eisikovits: o victimă a Holocaustului și apoi a Gulagului

decembrie 12th, 2010

Preambul: În cea mai recentă epistolă electronică prietenul meu nonagenar, Mihai Eisikovits, povesteşte un episod din prizonieratul sovietic. Cei patru ani de detenţie în lagărele de prizonieri din URSS (1944 – 1948) au urmat perioadei cât a servit în detaşamentului de muncă pentru evrei din armata ungară (1941 – 1944). După o jumătate de veac  amintirile sale s-au materializat prin sute de desene care redau scene de front sau de muncă, în spatele cărora stau tot atâtea poveşti care se cereau depănate şi în scris. Una dintre ele v-o propun spre lectură în cele ce urmează.

Reîntâlnirea cu Lori

 
 
 

 

Mihai Eisikovits: Prizonieri la Zaporoje

În 1946 eram în al doilea an de prizonierat de război la sovietici, după trei ani de detaşament de muncă în armata maghiară. Eram slăbit, fără vlagă, inapt pentru muncă şi am fost trimis în spitalul pentru prizonierii de război, în oraşul Zaporoje.

Înaintea internării s-a dispus dezbrăcarea la pielea goală şi cu mâinile ridicate am trecut prin faţa unei comisii, compusă din cadre medicale şi patru ofiţeri. Printre cadrele medicale era şi un medic bărbat. După ce trecusem prin faţa comisiei şi mi-au luat datele personale spre a fi înregistrat, medicul mi-a spus să iau loc pe un scaun şi să aştept.

 

Sala era mare şi friguroasă. Mă întrebam ce vrea oare medicul acela de la mine?

După câteva a venit la mine şi m-a întrebat, în limba germană, la ce armă am servit. I-am spus că nu am fost soldat, ajungând pe front cu detaşamentul de muncă şi aşa am fost luat prizonier de război.

- Atunci „Servus”, aşa am ajuns şi eu aici – mi-a spus medicul – Mă cheamă Jenő Kremer şi sunt din Sighetul Marmaţiei.  Apoi a trimis după un sanitar căruia i-a spus.

- Iată un „consătean” ai grijă de el !

Am aflat că sanitarul Lori era de lângă Dej, la o aruncătură de băţ de oraşul meu natal, Gherla. Eram într-adevăr „consăteni”. A urmat o îmbrăţişare şi „Servus -Servus”. Doctorul a hotărât să fiu băgat în rezervă, singura din spital. Abia m-am aşezat pe patul meu, lucrat simplu din scândură negeluită şi mă bucuram de căldura plăcută din încăpere, că a apărut Lori, sanitarul, cu un castron plin până în vârf cu orez, gătit cu unt, zahăr, vanilie şi alte bunătăţi. Nu mi-am închipuit că în U.R.S.S. exista aşa ceva, mai ales pentru prizonierii de război!După ce a plecat Lori, în trei minute am înfulecat tot, de lihnit ce eram! După alte câteva minute Lori se întoarse cu o cană de ceai îndulcit cu zahăr, o bucată de pâine albă şi o bucăţică de unt. Credeam că visez şi mă întrebam, oare de unde făcuse rost sanitarul Lori  de minunăţiile acestea? Odată cu trecerea timpului în spital am admirat cât de bună era alimentaţia, incomparabilă cu cea din lagărul de muncă . Scurt timp după instalarea mea în rezervă a apărut şi medicul Kremer cu o seringă uriaşă cu lichid transparent şi-mi făcut o injecţie intravenoasă. „E glucoză, ca să te întăreşti” – îmi spuse şi eu i-am mulţumit. După cinci săptămâni de alimentaţie şi îngrijiri medicale, comisia m-a găsit „apt pentru muncă” şi m-am întors în lagărul de prizonieri. Aveam peste 70 de kilograme, mă îngrăşasem peste 10 kilograme!Am fost repartizat la muncă în construcţii, lucru pe care l-am continuat în locuri diferite până în iulie 1948, când am fost eliberat.  

Mihai Eisikovits: Case construite de prizonieri, in Ucraina

Apoi am văzut în curtea spitalului grămezile de cutii de conserve golite, de provenienţă americană.

După mulţi ani am primit aprobarea să plec  în vizită în Israel. Mi-am pregătit valiza ştiind ce anume să pun deasupra ca la vamă să nu-mi răstoarne toată valiza, dar am trecut fără probleme, având la îndemână „paşaportul de Maramureş” de 52 de grade. Vameşii mi-au dat de înţeles că „permisul” pentru întoarcere era pachetul de Kent lung.

Aflându-mă pe o stradă principală din Tel Aviv m-am întâlnit cu un fost camarad din prizonierat, originar din Cluj. După ce ne-am îmbrăţişat ca fraţii, am vorbit atât despre trecut, cât şi despre traiul cotidian. În timp ce fumam ne-am amintit cât de greu se procura  puţină mahorcă şi hârtie de ziar ca să ne răsucim ţigările… L-am întrebat dacă mai ştie de alţi prieteni şi camarazi de pe vremuri.

- Vezi, peste drum scrie cu litere de o şchioapă GALERIILE ROSENFELD, una din cele mai însemnate în oraş, sunt proprietatea lui Lori. După ce ne-am despărţit am trecut strada şi am ajuns în faţa galeriilor. Prin vitrină l-am văzut pe Lori stând la biroul lui.  Bat la uşă şi mi se răspunde „Ken”, adică „Da”.  Îl salut: „Servus Lori”. Îşi pune ochelarii pe frunte şi îmi spune „Mă, dacă tu îmi spui Lori, sigur mă cunoşti de pe vremuri!” Îmi spun numele. Se ridică, mă îmbrăţişează ridicând între timp receptorul telefonului, să-i spună nevestei că vine cu un musafir la masă. Am discutat o mulţime de lucruri.

 
 
 

 

Mihai Eisikovits: La cules de urzici pentru camarazii bolnavi

Ne-am amintit de doctorul Jenő Kremer, un om deosebit de inimos, gata oricând să ajute, fie zi fie noapte. A vindecat mulţi nemţi, români, unguri, italieni, evrei, toţi prizonier bolnavi în spital.

 

Numai el cunoştea prafurile din caşete, administra glucoza pentru nou veniţi,  recomanda folosirea sticlelor cu apă încălzită la picioarele celor răciţi şi alte leacuri băbeşti cu ceaiuri.

De fapt Jenő Kremer nu fusese medic, avea doi ani de studii superioare şi un frate medic, undeva prin Maramureş, de la care a învăţase câte ceva despre boli şi medicamente, dar cred că aplica şi câteva leacuri de-ale babelor moroşene.

Niciodată nu s-a recomandat ca medic. Titlul de medic i l-au acordat bolnavii. Un timp s-a opus, dar apoi s-a plictisit să tot explice şi astfel a ajuns „doctorul” Kremer. După anii de prizonierat s-a întors la Sighet, s-a însurat şi a plecat în Israel unde a lucrat tot în domeniul sanitar.

Lori m-a condus prin galeria lui care se întindea pe trei nivele  şi în final a dispus să se împacheteze două lucrări de grafică la care mă oprisem mai îndelung. Mi le-a făcut cadou.

Apoi ne-am dus acasă la el, unde soţia lui ne-a aşteptat cu o masă îmbelşugată. M-am simţit tare bine cu ei, parcă n-ar fi trecut câteva decenii de când nu ne-am văzut! Când să plec văd că-şi scoate portofelul şi-mi să 300 de şekeli şi spune : „ia să îţi dau şi nişte „verzişori”, ştiu că de la Ceauşescu nu veniţi bogaţi.” şi mi-a mai dat 200 de dolari. Am ajuns om bogat în Israel, datorită lui Lori, camaradul din prizonierat.

 

 

ACUM: Limitele anonimatului

decembrie 12th, 2010

Numele revistei noastre, ACUM, aşa cum ştiu mai mulţi dintre dumneavoastră, este un acronim. Primul cuvânt abreviat, cel care dă litera A, este Adevăr.

Având în vedere o serie întreagă de incidente recente care privesc nu doar două-trei persoane ci mai degrabă un număr de ordinul zecilor, am decis să aplicăm începând de azi un nou regulament privind limitele anonimităţii la ACUM, termenul maxim de aplicare pentru toţi colaboratorii fiind 1.1.11.

Vă invităm să comentaţi aceste reguli. În măsura în care aveţi propuneri concrete, ele vor fi recepţionate cu maximă atenţie şi, în funcţie de decizia redacţiei, vor putea fi adoptate în varianta 1.0 a Regulamentului, ce se va (re-)publica pe 26 decembrie, cu câteva zile inainte de termenul definitiv al intrării sale în vigoare.

- Revista ACUM descurajează, în general, postările anonime. Am spus-o de nenumărate ori: considerăm că libertatea de exprimare trebuie să meargă mână în mână cu responsabilitatea în exprimare.

- În cazul în care anumiţi autori sau comentatori doresc să publice anonim sau sub pseudonim, solicităm cunoaşterea identităţii reale a acestora, cel puţin de către Redactorul Şef şi Directorul publicaţiei, sub promisiunea legală a confidenţialităţii. Cunoaşterea de către noi a motivului pentru care se doreşte publicarea anonimă sau sub preudonim nu este obligatorie – o considerăm un drept la intimitate. Această regulă nu se aplică retroactiv, dar actuali colaboratori care ştiu ei înşişi că publică sub pseudonim sunt rugaţi să comunice identitatea lor reală, sub o formă sau alta, până la termenul prevăzut.

- Nu ne propunem şi nu avem cum verifica dacă într-adevăr o persoană foloseşte un nume real sau un pseudonim, decât dacă numele are o rezonanţă total neverosimilă, caz în care vom încerca să clarificăm prin corespondenţă directă. Prin urmare pseudonimele sunt acceptabile dacă sunt formate la fel ca numele, din cel puţin un prenume şi un nume, neprescurtate.

– Postarea de articole şi/sau comentarii de la acelaşi IP sub multiple nume (fie reale, legitime, fie pseudonime sau alte forme de auto-identificare) poate genera, NUMAI în cazuri speciale (atacuri de la un IP, diverse abuzuri, inclusiv o retorică agresivă) încercări de clarificare a identităţii utilizatorilor care folosesc acel IP. După cum se ştie, la ACUM nici IP-ul şi nici adresa de e-mail nu sunt publice.Vom căuta, în cazul acestor încercări, să procedăm cât mai profesional, nepericlitând dreptul la intimitate al nimănui. Dacă nu există motive rezonabile pentru utilizarea aceluiaşi IP de către mai multe persoane, revista îşi rezervă dreptul de a lua măsuri pentru a se proteja, interzicând accesul la nivel de IP (şi prin urmare, posibil afectănd şi utilizatori care accesează ACUM cu bună credinţă, din acelaşi loc). Dialogul argumentat, comunicarea urbană, utilizarea în limitele normalităţii tehnice, nu au cum să atragă atenţia redacţiei asupra nici unui IP.

- Persoanele care vor dori să-şi inceapă sau să-şi continue postarea anonimă fără să-şi aleagă un unic pseudonim acceptabil (vezi pct. 3) vor primi, din oficiu, câte un identificator, nu neapărat unic, inclusiv la inspiraţia de moment a persoanei care moderează apariţia. Între posibilii identificatori: Contribuţie Anonimă, [Cititor, Comentator, Laş, Xenofob, Negaţionist, Homofob, Misogin, Microbist,] Anonim, Autor Anonim, Poet Anonim,  etc. etc. – inclusiv variantele feminine. Sarcastic vorbind, dar totuşi în consesns cu propria politică editorială, îi vom ajuta pe anonimii care refuză să opteze măcar şi pentru un pseudonim acceptabil, să devină pe deplin anonimi.

Ne aşteptăm ca aceste măsuri să fie mai agreate de publicul ale cărui interese ţintim să le reflectăm, decât de către cei care nu găsesc o valoare demnă de respectul şi încrederea lor în revista ACUM.

Wikileaks – libertate de exprimare sau terorism virtual?

decembrie 12th, 2010

Julian Assange, un australian care a publicat sute de mii de documente secrete divulgate ale diplomației americane, a fost arestat la Londra, ca urmare a unui mandat de european emis de Suedia. Arestarea sa a dat naștere unor proteste în lumea occidentală, inclusiv a unor atacuri cibernetice împotriva unor instituții percepute ca fiind complice administrației de la Washington. Iată câteva opinii ale membrilor redacției ACUM pe această temă:

Mărturisesc că nu am fost extrem de atras de dezbaterea legată de arestarea lui Julian Assange, cel care se află în spatele Wikileaks – situl de internet care a publicat sute de mii de documente secrete ale diplomației americane. Nu sunt convins că asta e o conspirație dirijată de la Washington împotriva unui brav apărător al libertății de informare.

Am devenit interesat în momentul în care auto-declarați sprijinitori ai săi au început să lanseze atacuri cibernetice împotriva unor companii percepute a fi anti-Wikileaks – Visa, Mastercard, Paypal – toate legate de donațiile în bani făcute pentru apărarea lui Assange.

Mii de utilizatori au descărcat de pe internet programe cu care pot fi atacate situri, percepute ca ostile. Din punctul meu de vedere, ăsta se cheamă terorism, pentru că sunt loviți milioane de utilizatori pașnici, care nu au nicio legătură cu cazul Wikileaks.

Cât privește fondul problemei, eu nu cred că libertatea cuvântului implică dreptul de a spune sau a publica orice, oricând, fără niciun fel de răspundere. Nu știu cât de esențială e publicarea acestor depeșe diplomatice, dar știu că actul guvernării nu poate fi 100% transparent. La urma urmei, să ne gândim la ce spunem în particular fiecare dintre noi. În bună măsură, e altceva decât spunem în public. Așa și cu politicienii. Nu tot ce spun în particular are relevanță pentru actul guvernării.

Mai îngrijorător este că dacă există acces la baze de date guvernamentale americane, poate exista acces și la baze de date de natură personală – bănci, spitale, companii de asigurare, etc. Cine garantează că mâine-poimâine nu vor fi publicate pe internet?

Cât despre Julian Assange, pentru mine nu este un erou al libertății de exprimare, ci un un indăivid covârșit de propria importanță și care chiar crede că are o misiune nobilă de apărare a libertății de exprimare. Și el și apărătorii lui fac acest lucru pentru singurul motiv că O POT FACE. Au luat ca țintă o instituție a Statelor Unite, care se numără printre statele cu nivel extrem de ridicat al accesului la informații publice.

Îi vedeți cumva pe Assange & co încercând să facă acest lucru în China sau chiar Rusia, țări care cheltuiesc bani grei ca să gâtuiască libertatea de informare, inclusiv pe internet? Nicicum. De altfel, nu e de mirare că un cunoscut apărător al libertății presei, premierul Rusiei Vladimir Putin, și-a exprimat o părere relativ pozitivă despre fenomenul Wikileaks.

Ca și predecesorii lor spirituali, pacifiștii care protestau împotriva armelor atomice americane (niciodată sovietice), acești revoltați fără o cauză nu fac decât să demonstreze că de fapt trăiesc într-o societate liberă, în care vor să se bucure numai de fața medaliei – libertatea – fără să fie obligați să ia în considerare reversul – responsabilitatea. (Petru Clej)

Julian Assange apare pentru unii un erou, un fel de Robin Hood al timpului contemporan, insa realitatea ar reduce activitatea sa anarhista la o practica incompatibila cu statutul de jurnalist independent.

In primul rand publicarea informatiilor pe Wikileaks nu se limiteaza la dezvaluirile coruptiei politicienilor, ci la divulgarea de date cu caracter strict secret ce depaseste doar un jurnalism de investigatie.

Transparenta site-ului l-ar putea incadra sub incidenta legii americane Espionage Act of 1917.

Sunt convins ca in spatele australianului se ascund interese politice si teroriste, si campania masiva de dezvaluire a informatiilor este sustinuta de catre banuitele grupari antidemocratice.

Julian Assange depaseste cu mult profilul celor doi autori ai atentatului din Oklahoma 1995, completand seria subversiunii teroriste pe plan mondial. (Florin Predescu)

Acuzatia de viol pusa in spate de procurorul suedez e cam dubioasa. Multi se indoiesc de ea. Dar presa a dat detalii foarte putine. Cam improbabil sa fi fost tampit sa comita doua violuri in doua locuri diferite din Suedia si cu doua persoane diferite, asa, hodoronc-tronc (nu s-a multumit cu unul!).

A divulga sau nu – un raspuns pentru fiecare caz in parte.

De exemplu, m-am bucurat ca a iesit la iveala manevra josnica a Ministerului apararii norvegian care, masluind grosolan cifre, a scos oferta suedeza de avioane de lupta (Gripen NG) mai scumpa decat cea americana JSF35 desi era invers. Toata lumea stia asta, dar acum s-au dezvaluit detaliile intrigii intre norvegieni si americani.
In alte cazuri, a divulga niste manevre diplomatice puse in slujba unui scop bine intentionat poate fi periculos pentru scopul urmarit.

Al treilea, chiar si oficialii au dreptul la scaparile lor in zona pur privata (a se vedea ,,tiganca lui Basescu”). Ar fi fost ok daca demnitarul SUA l-ar fi numit ,,potaie” pe minstrul sudez Carl Bildt intr-o discutie de familie sau intre prieteni.

Poate nu in ultimul rand: s-ar putea sa ne aflam la o rascruce de drumuri (de amploare fara precedent chiar?) in practicile guvernelor, un avertisment impotriva arogantei unor autoritati (oare ar functiona in Ro, unde dizidentii mai sunt si acum in colimatorul fostei-actualei securitati??) toate ca rezultat al globalizarii. (George Petrineanu)

Cred ca Julian Assange era necesar atat pentru cei pe care i-a deconspirat, pentru cei care apareau in documente, cat si pentru jurnalisti, pentru cititori. E un tip curajos, un copil teribil, un fel de turnesol pentru o multime de zone aflate in umbra sau penumbra.  Probabil banuia ca nu o sa-i mearga mult timp, dar cred ca a aratat ceea ce era de vazut. Ma intreb daca acest fenomen mai poate fi stavilit si ma intreb cum se vor proteja serviciile de toate felurile ? (Andrea Ghita)

In opinia mea, documentele publicate de Wikileaks reprezinta un nou gen de ziaristica, in care informatia este publicata in forma originala in care a fost enuntata, nemodificata, oferind cititorilor libertatea de a trage propriile lor concluzii. Acest lucru nu era posibil inaintea aparitiei Internetului, datorita simplei inabilitati de a disemina informatia in mod eficient.

Internetul a adus si un alt aspect referitor la informatie: controlul. Stirea poate fi raspandita global in cateva secunde, oamenii au access pe toate continentele la aceeasi informatie, in acelasi timp.  In schimb, replicarea informatiei cu usurinta, face cenzura tot mai anevoioasa, acesta fiind aspectul care obsedeaza guvernele, fie ca sunt cele comuniste, socialiste sau asa zis democratice.

Ce ramane guvernelor cand nu pot sa ingradeasca raspandirea informatiei? Sa o discrediteze. Important este sa indepartezi discutia de la esenta problemei (libertatea de exprimare) prin a crea cat mai multe subiecte paralele (terorism, diplomati in pericol, violurile comise de Julian cu doua femei (de comun acord), etc.)

Este foarte trist ca, in zilele noastre, oamenii se mai lasa inca pacaliti, cu prea multa usurinta, de catre guvernanti, prin mass-media, nerealizand ca, de fapt, libertatea lor este miza jocului.

Wikileaks a prezentat dovezi (necontestate de guvernul american) referitoare la crime de razboi, exagerari si coruptie, atat in Afganistan, cat si in Irak. Ce a facut guvernul? A dezinformat publicul,  a pedalat pe pericolul care planeaza asupra armatei si diplomatilor, in urma acestor dezvaluiri, dar nu aduce pe tapet posibilitatea unor investigatii in privinta acuzatiilor. Ce fac oamenii? In loc sa isi apere propria libertate, se lasa dusi cu valul. Imi pun intrebarea daca oamenii mai sunt capabili sa discearna, sau sunt total amortiti si multumiti in consumul lor de programe televizate, stiri pe Facebook si ceea ce li se spune de catre guvern.

Wikileaks prezinta informatia asa cum a fost colectata, nu este tradusa si nici interpretata, invitindu-ne pe toti sa gandim, sa intelegem ce se intampla cu noi si in jurul nostru. Avem libertatea sa tragem singuri concluziile, si suntem obligati sa o facem. Alternativa este pierderea acestui drept si soarta care ni se impune, fara a ni se mai cere parerea.

E posibil ca viitorul sa ne arate ca Julian Assange are si o alta motivatie in afara de liberatatea de exprimare, dar sa nu uitam ca Wikileaks ne face sa ne intrebam: mai avem libertate de exprimare? Daca nu, sau daca incepem sa o pierdem, ce facem sa o recapatam?

Alternativa este destul de evidenta…(Cristina Dobrin)

Este oare Julien Assange noul Mesia al comunicarii interplanetare sau un simplu golan al lipsei de responsabilitate care pare sa anime tot mai mulţi criminali care ar ucide cu placere, numai să nu vadă sângele victimelor lor?

Bineînţeles, am pus laolaltă două extreme, dar un mic amănunt ne arată măcar în ce direcţie dintre cele două diametral opuse, am putea căuta un răspuns: întrebat de adresa la care domiciliază de către judecătorul care urma să stabilească eliberarea sau nu pe cauţiune la scurt timp după arestare, Assange a răspuns că urmează să furnizeze această adresă într-un context privat, departe de urechile şi ochii celor prezenţi, numai judecătorului.

De ce, domnule Assante, îngrădiţi accesul nostru la această informaţie? N-ar trebui să circule liberă? (Stefan N. Maier)

Mistere, vendete, trădări: Despre Iliescu și Ceaușescu

decembrie 12th, 2010

A vrut cumva Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector?  Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989?  Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”?  De ce a fost condamnat la moarte nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu mai putin deranjata psihic)?  A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)?  Ce rol a avut Victor (“Victoras”) Stanculescu?  De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea?  Cum de i s-a incredintat supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu?

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor?  Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste detalii s-au pierdut fara urma?  In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat.Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei. Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). Ajunsese acolo unde isi visase sa ajunga, de-a lungul atator ani cand se prefacuse ca-l admira pe “genialul conducator”.  Cata fiere sa stransese in el, cata obida, cata invidie.  Sa stai blocat atata vreme dans la réserve de la République, sa trebuiasca sa inghiti in sec, sa disimulezi continuu, sa te resemnezi cu pozitii tot mai putin vizibile in timp ce diversii Dascalescu, Andrei, Postelnicu si Dinca, diversele Gadea, Nae si Gainuse prospera sub ochii tai.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ipoteza-soc-a-vrut-iliescu-sa-opreasca-executia-ceausestilor-915228.html

Muntele de ambitie numit Ion Iliescu este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe, pareaza cu maiestrie de versat propagandist.  L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu.  Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul.  Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu. Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera. Noii potentati se temeau de resurectia partidelor istorice, il priveau pe Corneliu Coposu cu teama, cu mefienta. Ca si precursorii lor, Dej, Ana Pauker, Bodnaras, Maurer, Ceausescu, membrii noii echipe sufereau de un insurmontabil complex: cel al deficitului acut de legitimitate.

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea o posibila sursa de informatii (santaj). Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste pe plan international.  M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii Adunari Nationale”.  In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG.  Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor.  Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescu a luat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia?  Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal. Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie.  Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial.  Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta.  Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat.  Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept “emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

In parametrii schimbarilor de tip gorbaciovist, in perioada de dupa 1985, Iliescu reprezenta o versiune mai putin irationala a sistemului. In acest sens, era pomenit adeseori drept un posibil succesor, un “reper” (evident nu moral, ci mai degraba psihologic). Multa lume spera ca odata ajuns sa-l inlocuiasca pe Ceausescu (liderul universal detestat), va renunta la elementele cele mai scandaloase, absurde si represive ale dictaturii. Era limpede ca schimbarea nu putea veni din interiorul unei clici tot mai inspaimantate, tot mai panicata, incapabila sa actioneze in vreun fel, total controlata de Ceausescu. Iliescu parea sansa de a refoma sistemul.

Cand a ajuns la putere, impreuna cu Brucan, Roman, Militaru, Magureanu etc, Ion Iliescu a deturnat revolutia, a pornit lupta impotriva societatii civile, a partidelor democratice renascute. A dorit de fapt o perestroika à la roumaine. Era prea tarziu si prea putin, murisera peste o mie de oameni. Asemeni unui Egon Krenz in fosta RDG ori unui Petar Mladenov in Bulgaria, Iliescu apartinea el insusi unui timp istoric revolut. Nu a fost sub nici o forma echivalentul romanesc al unui Imre Nagy ori Alexander Dubcek. Devotat traditiei bolsevice, Ion Iliescu a declarat in acele luni ca pluralismul politic era un concept anacronic. Inspirat de Silviu Brucan, de N. S. Dumitru si de Dan Martian, cu sprijinul direct al unor Magureanu, Roman, Voican-Voiculescu si Chitac, a transformat FSN in partid, a organizat fraudele semantice, ofensivele propagandistic-calomnioase si actiunile terorist-politienesti care au culminat in mineriada din 13-15 iunie 1990.

Inceput de drum … spre Vest (8)

decembrie 12th, 2010

- continuare din numarul trecut -

Dimineata, devreme, inainte de rasaritul soarelui. Nu era nicio graba, nu aveam niciun alt program si cu toate astea, cu mare dificultate, reusisem sa dorm nu mai mult de doua ore in noaptea ce abia trecuse.

Stateam linistita pe buturuga mea de la liziera padurii lasand aerul rece sa-mi racoreasca obrajii; luasem cu mine agenda cu toate insemnarile din ultimele doua spatamani si acum ma intrebam ce ma determinase sa fac lucrul asta … Nu aveam nimic de adaugat in ea, ultimele noutati le asternusem pe hartie cu o seara inainte. Departe de mine dorinta de-a rasfoi sau de-a citi din ea la cinci dimineata, si totusi, involuntar, o luasem cu mine de parca mi-ar fi fost frica sa n-o pierd, sa nu o uit, sau, sa nu plece cumva singura …..

Incepuse sa se ridice roua, cuminte, gratios si-n liniste; stropi rosiatici de lumina, se alintau invaluind crengi inca ametite de negura noptii, iar din padure venea parca, gust de miez de verde proaspat, inveselit din loc in loc cu cate un ciripit timid.

Nu intelegeam exact ce ma atragea aici: armonia rasaritului de soare, concertul padurii, al luminii si-al culorilor, murmurul launtric …. nu puteam spune … Simteam insa ca aveam nevoie de locul asta si stiam ca o sa-i duc lipsa …

Trecusera cele doua saptamani si azi plecam inapoi, la Bucuresti. Batalia trairilor contradictorii pusese din nou stapanire pe mine aruncand in balanta bucuria de a ajunge acasa, bucuria de a-i vedea pe toti ai mei, amestecata cu tristetea si parerea de rau a faptului ca plecam de aici. As fi vrut sa le pot combina pe amandoua … dar nu aveam cum; nu stiam cum.

In Companie si la hotel toti ma facusera sa ma simt … acasa, iar cu Bart, Ida si baietii lor eram deja … ca-n familie!

In acelasi timp, mi-era un dor cumplit de ai mei; parc-as fi plecat de-o suta de ani din Romania si aveam momente cand ma intrebam daca mama mai arata inca la fel, daca voi mai gasi cirese la piata sau daca nepotii mei mai crescusera intre timp…

Vizitasem o multime de locuri, desi, dupa ceva insistente reusisem sa schimb putin programul si sa dedicam doua zile Amsterdamului. Altfel nu as fi putut vedea alte doua muzee la care nu as fi renuntat nici in ruptul capului: Van Gogh si Stedelijk.

La Van Gogh facusem trei ture complete; foarte interesant organizata expozitia: mai intai mergi cu liftul la ultimul etaj, dupa care vizitezi totul coborand intr-o spirala complicata. Statusem la coada la bilete aproape o ora, asa ca odata ajunsa la parter, aproape de iesire, intrasem intr-un fel de panica cum ca n-as fi privit suficient totul, fapt pentru care o pornisem spre nedumerirea celorlalti vizitatori, ca un barbar, inapoi pe scara in sus, din etaj in etaj, oprindu-ma din nou in fata fiecarui tablou, si asta pana la locul in care ne lasase initial liftul. Apoi am coborat iarasi, reluand totul, pana la iesire. Acordasem multa atentie si ceva mai mult timp unor tablouri mentionate clar in catalogul expozitiei ca fiind „speciale”. Pentru ca se implineau o suta de ani de la moartea artistului, muzeul expunea pentru prima data, la un loc, tablouri aflate in mod normal in muzee diferite din intreaga lume, dar si numeroase panze celebre aflate in colectii particulare. Ma simtisem dintr-o data deosebit de norocoasa, si desi n-am fost niciodata o persoana religioasa, ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva, cineva … acolo sus, incepuse sa tina si la mine …. macar putin de tot.

La Stedelijk Museum am stat putin; cat sa ma imbat cu Cezanne. Inca de cand eram in scoala de arta, dintre toti impresionistii, el a fost si a ramas preferatul meu. Intotdeauna am fost fascinata de culoarea si pensulatia usor vibrata, calda, pasionala si cu toate ca foarte putini pictori reusesc sa lucreze ca Cezanne, in tenta primara, vie si luminoasa, totusi … toate panzele lui, indiferent de perioada in care au fost pictate, mustesc de o melancolie muta! Ca si cum s-ar fi bucurat de tot ce era in jurul lui … durandu-l sufletul.

Mersesem km intregi prin Amsterdam, ii carasem pe Bart si Ida dupa mine prin toate galeriile de arta si ramasesem foarte placut surprinsa sa descopar una specializata in miscarea „Cobra”. Mi-am purtat degetele pe Apple, Corneille,… de necrezut … visam cu ochii larg deschisi! Cand una din cele doua amfitrioane, vazandu-ma cu cat interes cotrobaiam prin cutiile cu gravuri m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva, a intervenit imediat Bart cu o gluma, spunandu-i ca ma poate ajuta enorm oferindu-i lui ceva racoritor de baut, si se poate ajuta pe ea intrebandu-ma pe mine despre arta … Le facusem capul calendar …. Toti trei am fost tratati cu cafea si biscuiti cu ciocolata, timp in care eu, privita ca o curiozitate, am raspuns tuturor intrebarilor despre Romania, despre scoala de arta, despre ce-mi placuse in Amsterdam si despre … „Cobra”. La plecare, ne-au multumit pentru ca ne oprisem la galeria lor iar eu am primit in dar o gravura mica, de dimensiunea unei carti postale, avand nr.123, apartinand unei serii de 300 buc si semnata … Corneille…. Tineam in maini tremurande, prima mea lucrare de arta … originala!

In zilele ce trecusera colindasem o gramada de locuri; ma impresionase intr-un mod deosebit unul aproape de Rotterdam. Kinderdijk: o insiruire de 19 mori de vant, construite la 1740, de ambele parti ale unui canal linistit. Morile sunt monumente protejate, se pot vizita si sunt locuite de familii platite sa le intretina. Te poti plimba intre ele pe dig, cu bicicleta, sau, poti lua vaporasul pentru un tur complet, pe canal.

O alta lume … pierduta de lume. Timp oprit. Dintr-o data, faci parte atat de mult din peisaj, incat iesi practic din propriul contur, te dispersezi si te contopesti cu natura din jur. Esti in acelasi timp si mirosul ierbii proaspat cosite, si al florilor de camp dansate de adierea verii, calmul apei ce curge lin, boarea de vant ce flutura plete si racoreste obrajii-ncinsi …esti albastrul cerului si aripa lebedei in zbor … esti tot …

Multi turisti, foarte multi turisti, toti vrajiti de serenitatea locului, toti vorbind in soapta, toti zambind complice unul altuia, de parca-am fi descoperit in mare taina, impreuna, izvorul vietii vesnice.

Impachetasem deja totul cu o seara inainte. Primisem de la Companie o servieta diplomat eleganta, finuta si un set de geamantane dure, Samsonite; bune, rezistente si asa cum imi placusera: rosii. Plecam acasa cu trei valize pline cu de toate pentru toti ai casei si tot felul de mici atentii pentru prieteni, asa cum era obiceiul in Romania.

Cumparasem o gramada de lucruri pentru tatal meu si abia asteptam sa-i vad reactia. Ori de cate ori plecase el in delegatii, blindat cu conserve de pate de ficat si daca avea noroc si cu salam de vara obtinut cu multe „pile” si alergatura, venise inapoi incarcat cu tot felul de lucruri pentru „fetele lui”.

Intotdeauna se despacheta numai cand eram toti de fata, chiar daca lucrul asta ar fi fost posibil doar a doua zi. Si cum ne mai bucuram de fiecare lucrusor … de parc-ar fi fost cele mai pretuite comori, desi, toate erau ieftine, cumparate din bazar… La sfarsit, cand nu mai era nimic de impartit il intrebam si pe el: „dar tie, ce ti-ai luat?” … Si intotdeauna, invariabil, primeam acelasi raspuns: „… o cravata si niste sosete … nu era nevoie, eu am atat de multe …”

Tatal meu aducea cate ceva pentru toti prietenii, vecinii si colegii: creioane dermatograf si rujuri pentru doamne, brelocuri, pixuri, sapunuri „Lux” sau „Fa” pentru ceilalti. O singura data venise inapoi, acasa, fara nimic pentru noi. Nimic. Un coleg de serviciu avea copilul bolnav de leucemie si-l rugase sa-i aduca niste medicamente care nu se gaseau in Romania. Isi cheltuise pe ele toata diurna si refuzase sa primeasca vreun ban in schimb. I-a pus colegului punga in brate, spunandu-i ca sanatatea se da, nu se vinde …

Acum venise randul meu sa-l bucur pe el; ii luasem camasi frumoase si bune, sa nu-l mai vad cu alea socialiste, cu mansetele roase, pantaloni sport si eleganti, pantofi, si multe altele. Cravate si sosete avea destule…

Cumparasem o gramada de cadouri mamei, sorei si mai ales nepotilor; celor din urma, tot felul de lucrusoare la moda ce nu aparusera inca in Romania si cu care aveau sa se mandreasca la scoala si in fata prietenilor din cartier. Tot lor le luasem o punga mare cu dulciuri, tot felul de ciocolatele, si o punga la fel de mare cu fructe tropicale, de existenta carora eu aflasem doar acum, in Olanda. Sa guste si ei din toate.

Mie imi cumparasem un set complet de accesorii pentru baie; dintr-un plastic de calitate, cu forme frumoase, moderne si mai ales …. rosii. La fel, perdeaua de dus, prosoapele si covorasul. Muncisem ca un caine la apartamentul meu, sa-mi pun singura faianta si gresia, pe care le procurasem cu mare greutate de la Cesarom. Initial cautasem bej, dar singura culoare care mi-ar fi ajuns si pentru baie si pentru bucatarie (sa fie la fel, in ton, nu varza), a fost un gri deschis, glazurat, iar rosul aprins mergea de minune…

Ida ma ajutase la cumparaturi; sa gasesc exact ce-mi doream, si tot ea m-a ajutat sa impachetez totul. Directorul hotelului imi facuse cadou un halat de baie cu papuci de prosop si se bucurase sa afle ca aveam sa revin acolo lunar, iar de la Ida si Bart, pe langa tot felul de mici atentii trimise celor din familie, am primit un pachetel legat cu o funda mare, pe care am fost rugata sa-l deschid doar la Bucuresti, atunci cand toti ai casei isi vor fi primit darurile; sa am si eu surpriza mea.

Un singur lucru nu reusisem sa impachetez, asa ca aveam sa-l iau ca atare.

Valizele fusesera puse deja in masina, dupa care, Bart, vazandu-ma gata de plecare, a inceput sa rada in hohote si m-a intrebat printre sughituri: „…. Ce e …. ala, …. ce faci cu el?”

Ce era sa fie … imi cumparasem ce nu gaseam in Romania: o galeata de plastic … cu mop! Rosie. Si cum nu aveam cum s-o impachetez, o luasem ca bagaj de mana. Imaginea era hilara: o femeie in tinuta business, geanta diplomat si … galeata rosie cu mop!

Ne-am amuzat de situatie tot timpul drumului, pana la aeroport, ne-am amintit momente hazlii din ultimele doua saptamani, lista mea cu „surprize”, stangaciile, prajitura sarata si multe, multe altele.

Incepusera deja sa faca planuri pentru urmatoarea mea vizita, urmand sa punem la punct detaliile in viitorul cel mai apropiat.

La aeroport, le-am multumit din suflet pentru tot: pentru ca-mi fusesera aproape facandu-ma sa ma simt mereu in siguranta, si mai ales, pentru ca-mi explicasera in permanenta si cu multa rabdare, ca unui copil mic, tot ce era nou pentru mine. Ne-am luat ramas bun cu lacrimi in ochi si imbratisari lungi.

Iesisem din Olanda la fel de usor cum intrasem; un alt ofiter de granita mi-a stampilat pasaportul, la fel de amabil si zambitor, intrebandu-ma daca mi-a placut in Olanda, daca voi reveni, urandu-mi apoi, „drum bun”. Mergeam prin Schiphol relaxata, de parc-as fi facut lucrul asta zilnic, si mi-am amintit cat de speriata si pierduta fusesem cu doar doua saptamani inainte. Am intrat prin mai toate magazinele, doar ca acum, dupa ce colindasem toata Olanda, nu mi se mai pareau atat de speciale si deosebite. Zambeam tuturor celor ce se uitau intrebator la galeata mea cu mop ce trona rosie, victorioasa, pe carucior; fara timiditate, fara stangacie si lipsita total de temerile mele cele multe ..

Un autobuz ne-a dus la Taromul nostru; la fel de mic, alb si cu vopseaua matuita. Toti cei aproximativ 30 de pasageri vorbeau romaneste si m-am simtit bine sa aud dintr-o data, in jurul meu, limba gandurilor mele; descopeream ca imi lipsise destul de mult …

Ne-au intampinat la avion alte stewardese, la fel de strident fardate si la fel de poruncitoare. Mi-am ocupat locul si … in foarte putin timp, m-am simtit … in Romania. Totul mi-era cunoscut: bomboanele cu lapte servite la decolare, mirosul de usturoi pe care-l degajau cele cateva feliute de pastrama servite ca aperitiv, chiflele tari, romanesti, cu gust de franzela veche, aceleasi pe care le primeai la orice restaurant din tara, vocile stridente ale personalului de cabina ce compensau cu mutenia si lipsa informatiilor ce-ar fi trebuit sa vina din partea pilotilor.

Tot drumul n-am facut altceva decat sa privesc afara, pierdut, la norii spumosi ce se impleteau departe, spre infinit, in forme ciudate, umbrite, si sa recitesc toate insemnarile din agenda, recapituland detaliat programul celor doua saptamani. Nici macar escala de la Zurich nu mi-a mai atras atentia, reusind astfel sa-mi savurez in liniste cafeaua si detasandu-ma de tot ce era in jurul meu, …asta … pana la anuntul premergator aterizarii la Otopeni.

Aveam emotii; stiam ca ma asteptau la aeroport, parintii. Restul familiei ramasese acasa, altfel, in Dacia tatalui meu nu ar mai fi fost loc si pentru bagaj.

Dupa aterizare m-am uitat curioasa prin hublou si am descoperit imediat ca nu se schimbase absolut nimic; aceleasi ferestre opacizate, aceiasi soldati, aceleasi uniforme urate. Inauntru, la sosiri, la fel de „vigilenti”, la fel de „amabili”, intrebari la fel de stranii, desi, legislatia comunista fusese abrogata: „aveti valuta, aparatura electronica, tigari, bauturi, o atentie pentru mine, etc?”

Cu tot dorul de ai mei si cu toata bucuria de a fi acasa, tot am simtit o usoara iritare; ma crispasem brusc. Prea multe amanunte care deranjau: aceeasi cantitate uriasa de indolenta, incompetenta, lene, obraznicie, amestecate cu o mare portie de mandrie prosteasca, de pretinsa superioritate, demonstratie stupida de putere, de forta …. in fapt … gratuite, total inexistente ..

Mi-am imbratisat parintii ce ma asteptau si ei, la fel de emotionati de bucuria revederii. Mama mi-a spotit cald, la ureche, un „.. te-ai intors” de parca-i fusese frica tot timpul ca nu o sa mai vada niciodata… Doar tata, plin de umor si glumet ca-ntotdeauna, zambind vesel, ii spuse mamei: „nevasta …. nu degeaba a invatat fata asta a noastra” si aratand spre galeata cu mop: „…. uite: si-a adus din Olanda, stilou si calimara” ….

Acelasi Bucuresti odihnea in jurul meu, garbovit si tacut, molesit si plictisit de arsita verii. Ce frumusete de oras fusese odata, demult, cu vilele superbe de la Sosea, case ce cutezasera sa reziste vremurilor potrivnice, refuzasera sa moara, si care-mi zambeau acum trist si stirb de sub tencuieli bolnave, crapate si cojite.

Plutea in jur parfum dulce, prafuit, de flori de tei trecute, arse, sfarsite, iar aerul incins se agata suparator de lipicios de mine …

Acasa ma asteptau cu nerabdare nepotii, stiind ca aveau sa primeasca daruri „din strainatate”, si toate bunatatile facute de mama: multe prajituri, mancarurile mele preferate, de parca as fi venit de la razboi, nu din Olanda.
Incepusem sa despachetez cu toti ai casei in jurul meu, privindu-ma cu ochi mari, respiratie aproape taiata si urmarind cu interes pungile si pachetele ce aveau semn, cel putin o litera ce amintea de numele celui ce-i era destinat. Apoi sunetele de uimire, bucurie, rasetele si topaielile copiilor. Fiecare lucrusor era intors pe toate fetele, mangaiat cu drag si asezat apoi langa, in timp ce ochii cautau vioi si curiosi, cadourile ce inca mai aveau sa apara. Totul era desfacut pe rand, in asa fel incat ceilalti sa participe toti la surpriza fiecaruia in parte.

Traiam un sentiment aparte; nu mi-as fi putut inchipui niciodata ca fericirea celor dragi mie mi-ar fi adus atata liniste si atata multumire sufleteasca. Abia acum il intelegeam pe tatal meu; de ce se chinuise in delegatii: bucuria din ochii „fetelor lui de acasa” fusese de-a lungul anilor singurul lucru important din viata lui. M-am uitat cu drag la el, strangand in brate usor jenat, pantalonii si camasile, privind atent pantofii eleganti si toate celelalte nimicuri: creme de ras, parfumuri, etc. Avea privirea umeda si calda, ii tremura usor, abia perceptibil, barbia, si-mi spuse soptit: ” … am imbatranit ….. acum a venit randul tau …”

Mi-am amintit ca aveam si eu o surpriza si-am cautat curioasa pachetul Idei. Eram convinsa ca va fi fost un accesoriu pentru baie sau bucatarie; ceva pe rosu. Nu gresisem … la culoare.
Din micul pachet cu funda, s-a revarsat plina de tupeu, rochia cea rosie de pe manechin, probata de mine in mall si la care-mi ramasese inima. O aveam acum in maini si era a mea.
M-am bucurat la randul meu, la fel ca ceilalti: zgomotos si vadit emotionata, apoi am citit biletelul: „cu dragoste, de la familia ta din Olanda”.

Ore intregi, pana spre mijitul zorilor, le-am povestit despre tara lalelelor, a artei si a morilor de vant, despre Companie, noua mea slujba, despre ce vazusem, pe unde umblasem si prin ce experiente trecusem, despre Bart, Ida si familia lor, despre ce era de asteptat de la mine.

Intr-un tarziu, dupa ce m-a mai imbratisat inca o data cald, protector, i-am intalnit privirea adanca, deosebit de verde si iscoditoare, privirea ce-o stiam de-o viata; cea care-mi ajungea intotdeauna undeva in stomac …. si mi-am auzit mama murmurand usor:
„…. Mira, … te-ai schimbat…”

Am apucat sa zambesc, sa-nchid ochii si sa-mi las fruntea pe umarul ei; eram acasa, cu parintii mei: linistea, forta si echilibrul meu din totdeauna.
Eram acasa, in jurul mesei de fier din curte, sub bolta de vita-de-vie a casutei de la Gradina Icoanei. Eram acasa, imbatandu-ma cu parfumul petuniilor si cu aerul ars al noptii fiebinti de vara, in Bucurestiul meu cald, mohorat si trist …

Nu se schimbase nimic si in acelasi timp, se schimbase totul…

Stiam insa foarte clar, de unde vin, unde sunt, cine sunt si mai ales, ce aveam de facut de acum inainte. Eram la … inceput de drum.
Un drum lung, spre Vest, ce se anunta anevoios si dificil.
Un drum plin de satisfactii profesionale, frustrari, impliniri, stress, deceptii si bucurii.
Batalia trairilor contradictorii avea sa fie de acum parte din mine, ani la rand insotindu-mi fiecare clipa din zi si din noapte.

N-am gasit cuvinte potrivite sa-i explic. M-am auzit doar oftand a usurare si soptind:
” … Nu, mama…. nu m-am schimbat. ….. M-am TREZIT..”.

Concursul internaţional de pian Clara Haskil 2011

decembrie 12th, 2010

8 – 16 septembrie 2011, Vevey, Elveţia

7 ianuarie 1895, Bucureşti,  România – 7 decembrie 1960, Bruxelles,  Belgia

Termen limită de inscriere: 16/05/2011

Concursul este deschis pianiştilor din întreaga lume, indiferent de naţionalitate, născuţi după 31 decembrie 1983.

Concursul internaţional de pian Clara Haskil a fost fondat în 1963 pentru a onora şi a perpetua memoria incomparabilei pianiste elveţiene de origine română, născută în Bucureşti în 1895 şi care a murit la Bruxelles, în 1960.

Acest concurs are loc la fiecare doi ani în Vevey, unde Clara Haskil a trăit din 1942 până la moartea sa.

Concursul doreşte să promoveze tinerii pianişti din întreaga lume care sunt în căutarea unei cariere muzicale ideale inspirată de cea pe care a avut-o Clara Haskil.

Programul şi condiţiile de participare la concurs pot fi consultate in limbile franceză, engleză sau germană pe site-ul http://www.clara-haskil.ch

Marele Premiu

    Concursul internaţional de pian Clara Haskil este dotat cu un premiu în valoare de 20,000 CHF.

    Finala concursului va avea loc vineri 16.09.2011 când va avea loc un concert împreună cu Musical Septembre Montreux-Vevey şi va fi difuzat de Radio Télévision Suisse – RSR Espace.

    Pentru participarea lor în finală, cei doi finalisti vor primi fiecare o sumă de 3,000 CHF.
    Premiul publicului

    La finala concursului, publicul va putea să voteze pentru fiecare candidat.
    Premiul Publicului va fi acordat candidatului care obţine cel mai mare număr de voturi.

    În caz de egalitate de voturi, premiul va fi partajat. Premiul este în valoare 3,000 CHF.

Surse:

http://www.clara-haskil.ch/index.html

http://fr.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil



Muzeul NISCO – Ein Hod

decembrie 12th, 2010

Prospectul  atit de imbietor de a vizita  ” Muzeul  NISCO”, din satul artistilor Ein Hod.

Fusese muzeul muzicii mecanice si detinuse una din cele mai reputate colectii din Orientul Mijlociu de cutii muzicale cu vechime de peste 150 ani .


Fusese ?

La ora actuala, vorbim la trecut , deoarece  incendiul care a distrus o parte din satul artistilor, a fost nemilos si cu aceasta perla a Ein Hodului.

Nisan Cohen, intemeietorul muzeului, le-a colectionat in decurs de mai mult de 45 ani, 200 de obiecte muzicale,  intretinute perfect si care functionau fara gres.

Deasemenea, o impresionanta colectie de placi de vinil, muzica idish, de la inceputul secolului XX pina la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Totodata, detinea si placa, cu prima inregistrare originala a Hatikvei.

Mezuza care „cinta ” Hatikva

Nisan explica. Pentru cei care nu inteleg ebraica, muzica ” vorbeste „.

” Căldura a fost atât de intensă, încât chiar şi acele cutii muzicale, la care nu au ajuns  flăcările, insa au avut con [mecanic] ca mecanism, sint distruse”, spune cu tristete Cohen, la cei 85 ani. Un vis de o viata intreaga, de a bucura inimile, de a readuce povestea cutiilor muzicale in case si familii de vizitatori, s-a mistuit in foc.

Nisan Cohen originar din New-York, s-a stabilit in Israel in urma cu 15 ani, infiintand muzeul acum 5 ani.

De doua ori in ultima perioada, am vizitat muzeul. De necrezut cit de vivace era, cel de 85 ani, o memorie formidabila, talent deosebit in explicatii si un simt al umorului, inegalabil.

Ca fotograf, a cutreierat o lume intreaga si din fiecare loc, a adus inca si inca o piesa, care s-a adaugat colectiei lui. A imbinat tehnica cu muzica.

Si dintr-o data ……muzeu la timpul trecut ?

Nu !

Mottoul lui Nisan Cohen este :  ” incendiul nu va omori muzica ! „.

„Voi reface totul si voi redeschide muzeul in citeva luni”, raspunsese reporterului de la radio, care l-a intervievat. Adaugind ca, nu-i place sa priveasca in urma, ci doar in viitor !!

Intrebat daca se poate face ceva pentru el ( a ramas si fara casa , si fara bunuri personale, toate au ars) raspunsul a fost unul si foarte categoric :

„Doresc sa realizez un muzeu nou, pentru generatia actuala si pentru urmatoarele. Sa se bucure de muzica si sa invete ce a fost inainte de …… mp4.”

Iar noi ? Ochii vad, inima plinge si  ….. buzunarul se deschide !

Haideti sa-l ajutam pe inimosul Nisan Cohen, care, plin de optimism si energie, la cei 85 ani ai lui, daca va dispune de resurse financiare, va relua activitatea de colectionar in favoarea muzeului.

Paula din  /  in Haifa

***  Donatii se pot face in contul deschis in mod special, pentru aceasta admirabila idee :

Bank Hapoalim,  Snif (branch) 591 , Account no. (heshbon) 56773,  pentru NISCO MUSEUM

Fac un apel la rațiune către Filat, Lupu și Ghimpu

decembrie 12th, 2010

Către:

Vladimir Filat, președinte al Partidului Liberal Democrat (PLDM), Prim-ministru al Republicii Moldova

Marian Lupu, președinte al Partidului Democrat (PDM)

Mihai Ghimpu, președinte al Partidului Liberal (PL), Președinte al Parlamentului, Președinte interimar al Republicii Moldova

Domnilor președinți,

Știu că ați avut miercuri 8 decembrie o întâlnire în trei, ceea ce este un lucru pozitiv. Din păcate, întâlnirea a avut loc 10 zile de la alegerile parlamentare din 28 noiembrie, deși ar fo trebuit să aibă loc a doua zi după scrutin. Mai mult, această întâlnire s-a produs la câteva zile după întâlnirea domnului Lupu cu liderul Partidului Comuniștilor (PCRM), Vladimir Voronin.

Alianța PLDM – PDM – PL are 59 de mandate de deputați din 101, lipsindu-i doar două voturi pentru alegerea în Parlament a Președintelui Republicii Moldova, în timp ce o ipotetică alianță PCRM – PDM ar avea doar 57 de mandate și în mod logic ar trebui să nu poată reuși alegerea șefului statului, dată fiind incompatibilitatea doctrinară extremă între PCRM, pe de o parte și PLDM și PL, pe de alta.

Ați guvernat cu succes țara, după alegerile de la 27 iulie 2009, demontând previziunile catastrofiste, dar mai ales de rea-credință ale PCRM, ați îmbunătățit relațiile cu Uniunea Europeană și România, fără a le deteriora semnificativ pe cele cu Rusia, de ce să nu continuați împreună?

Domnule Filat, sunteți principalul beneficiar al acestui scrutin, cu 32 de mandate aproape v-ați dublat scorul față de anul trecut. Funcția de premier vi se cuvine fără niciun fel de discuție, într-o republică parlamentară în care șeful guvernului este și șeful puterii executive (poate învață și România ceva de la Republica Moldova). După cum se cuvine ca PLDM să ocupe jumătate din portofolii. Dar vă rog, încercați să plecați urechea la acei care vă atrag atenția la tendințele autoritare pe care păreți să le aveți câteodată.

Domnule Lupu, am să mă adresez dumneavoastră mai pe lung, pentru că sunteți liderul partidului care deține balanța puterii în Parlament. Este trist faptul că în numele deschiderii v-ați întâlnit mai întâi cu Vladimir Voronin, un om pe care-l cunoașteți foarte bine, un om al trecutului, de care v-ați desprins tocmai datorită năravurilor anti-democratice ale sale și ale partidului care-l urmează cu docilitate de 15 ani. Ce credeți că veți realiza într-o guvernare cu PCRM, vreți o întoarcere la perioada stagnării, a gâtuirii libertății presei, a corupției, a românofobiei agresive și a îndepărtării de Europa? Am fost primul care acum patru ani v-am pus în public întrebarea dacă aveți ambiții prezidențiale http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/02/060203_consens_moldova.shtml. Vi se potrivește, mai ales dacă Moldova este confirmată practica republicii parlamentare, aveți această capacitate de a fi un președinte al tuturor cetățenilor, așa cum nu au reușit nici Mircea Snegur, nici Petru Lucinshi, nici (mai ales) Vladimir Voronin. Știu că dumneavoastră vă considerați moldovean care vorbește moldovenește – la fel ca Vladimir Voronin, spre deosebire de Vladimir Filat și Mihai Ghimpu, care se consideră români. Diferența e importantă, dar mai puțin importantă decât cele ce vă apropie și mai ales diferența dintre dumneavoastră și PCRM. Chiar dacă Voronin v-a făcut o ofertă “generoasă”, eu cred că e mai bine să rămâneți cu actualii aliați și să acceptați că dacă domnul Filat are mai mulți deputați decât dumneavoastră și domnul Ghimpu împreună, e firesc să pretindă la jumătate din posturile de miniștri. Și nu, uitați, dumneavoastră sunteți lider al PDM, nu omul de afaceri Vladimir Plahotniuc.

Domnule Ghimpu, sunteți, alături de PCRM, perdant al acestor alegeri, pierzând 3 din cei 15 deputați pe care-i aveați în parlamentul trecut, ajungând al patrulea partid din Parlament după recentele alegeri, după ce erați al doilea partid în scrutinul din 6 aprilie 2009. Este un semn că electoratul nu a apreciat modul în care ați asigurat interimatul funcției de președinte al țării. Este lăudabilă intenția dumneavoastră de reintegrare a Transnistriei în cadrul Republicii Moldova, dar apelul dumneavoastră către NATO a alienat probabil destui dintre votanții PDM, aruncându-i în brațele lui Voronin și oferindu-i astfel minoritatea de blocaj la alegerea șefului statului. Vă rog de aceea să vă sacrificați și până la alegerea președintelui Republicii să-i cedați postul de președinte al Parlamentului domnului Marian Lupu. Știu că sprijinirea cauzei naționale românești în Republica Moldova și chiar a celei unioniste vă este dragă, dar dacă adunați voturile PCRM și PDM va trebui să recunoașteți că această cauză este încă minoritară.

Fac apel să lăsați deoparte disensiunile dintre dumneavoastră și, ca și după alegerile din 29 iulie 2009, să formați o coaliție pro-europeană care să ducă Republica Moldova înainte, nu înapoi și nu înspre răsărit, așa cum dorește PCRM. Propuneți-l pe domnul Lupu candidat la președinție, fără niciun fel de ofertă către Comuniști. Dacă vor îndrăzni să obstrucționeze și de data aceasta, continuați fără să vă uitați la ei și la al treilea rând de alegeri repetate, electoratul îi va pedepsi așa cum merită.

Vă veți întreba: dar cine e ăsta să facă apeluri către noi? Nu contează, domnii Lupu și Ghimpu mă cunosc personal, domnul Filat nu. Ceea ce contează e că aveți o șansă unică să scoateți Republica Moldova din criză, așa cum ați arătat în anul în care ați guvernat împreună. Ar fi impardonabilă irosirea unei astfel de ocazii.

Aș dori să iubesc România

decembrie 12th, 2010

Acum câțiva ani mă plimbam pe muntele Tâmpa din Brașov. Am văzut un drapel mare românesc pe unul dintre vârfuri. M-am așezat sub el și l-am fotografiat. Nu știu ce mi-a venit atunci, acolo, dar probabil pentru prima dată în viață am simțit că acela este drapelul meu. L-am simțit la fel cum simt întotdeauna drapelul maghiar. Am simțit o mândrie față de drapelul românesc.

Oare când am fost „trădător”?

Atunci, în momentul acela, față de națiunea maghiară, sau înainte și după, față de națiunea română? Curat nu pot să ies din asta. Dacă le zic maghiarilor mei din Secuime că m-am simțit mândru de drapelul românesc,  mă fac trădător. Dacă le zic românilor că foarte rar simt ceva față de drapelul ţării, îmi bagă în față loialitatea.

Despre chestiunea loialității am avut mari discuții cu prietenii mei români. Este o diferență totală între cum percepe un majoritar și cum vede un minoritar loialitatea față de România. Majoritarul român, bineînțeles dintr-un patriotism egoist, pretinde loialitate de la minoritarul maghiar. Să fie clar, aici nu vorbesc de loialitate în sens juridic. Să fii loial țării în sens juridic este o obligație care provine din Constituție și din Codul Penal, nu încap discuții în acest sens. Aici vorbesc de o loialitate sentimentală, de o loialitate onestă, de o iubire a țării și a simbolurilor sale fără condiții, fără vreo constrângere.

Este foarte important pentru români ca noi maghiarii din țara asta să arătăm că o iubim. Caraghios e că majoritatea pretinde această loialitate în contextul în care pe stradă, în instituții, în mass media, pe internet, practic oriunde sute și mii de români își târăsc numele țării în noroi zi de zi. Mă uit pe Antena 3, îl ascult pe vreun moderator zelos cum îi cere loialitate invitatului maghiar, iar peste vreo două ore îl văd pe Mircea Badea cum îmi strigă în față cu o scârbă necontenită că țara asta nici nu există cu adevărat..

Probabil că foarte mulți maghiari din România ar dori să simtă vreun fel de loialitate onestă față de România.

Loialitatea, ca și iubirea, însă nu se poate forța.

Problema este că statul român nu ne lasă să-l iubim. Și acum nu vorbesc de funcționarea pe alocuri dezastroasă a unor instituții publice, nu vorbesc despre administrația centrală și locală care te sperie, nu vorbesc de protecția socială care se evaporă pe zi ce trece, nu vorbesc de sistemele de taxe și impozite total instabile și nici de calitatea infrastructurii. Nici acestea nu ajută, dar asta este o alt poveste. Mă gândesc la faptul că, exact în ziua specială în care acest stat își celebrează identitatea, el sărbătorește faptul că mi-a învins strămoșii.

Să te aștepți de la un maghiar din Transilvania să serbeze 1 Decembrie este ca și cum ai pretinde unui catolic nord-irlandez să participe la parada Twelfth din Belfast, să stea de-o parte si de alta a marșului protestanților fluturând cu un mare zâmbet drapelul unionist. Nu merge. Nu va merge niciodată. 1 Decembrie, ca sărbătoare națională, e un proiect născut mort pentru partea maghiară a României. Și de fapt e un proiect cam mort și de partea românească, din moment ce nici clima de început de decembrie, nici eternul scandal interetnic mediatic nu vor ajuta ca această zi să fie vreodată o adevărată sărbătoare, liniștită și iubită de populație.

Bineînțeles nu sunt de acord nici cu cei care zic că 1 Decembrie este o zi de doliu. Nu poți să zici așa ceva, jignind o națiune întreagă pe ziua sa. Din punct de vedere românesc  1 Decembrie este o zi de bucurie total legitimă. Și pentru maghiari (re)îndeplinirea „Uniunii cu Ardealul” a fost cândva o bucurie imensă (care maghiar nu știe de faimosul punct 12. al proclamației de la 15 martie 1848?). Dar faptul că noi, maghiarii din Transilvania nu ne vom putea niciodată identifica cu această sărbătoare trebuie luat la cunoștință de majoritate.

Foarte mulți dintre noi ar dori să scape de această situație schizofrenică în care ne-am născut. Cea mai ușoară soluție este asimilarea. Însă (din fericire) acest lucru este inacceptabil pentru majoritatea noastră. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, cel mai greu lucru este să-ți trăiești viața într-o încăpățânare tâmpită, într-o negare perpetuă a realității trăite, o viață de frustrări continue.

Care este deci soluția?

Cum am putea ajunge în situația suedezilor din Finlanda unde, dacă este un meci de hochei Finlanda-Suedia, suedezii in Finlanda clar țin cu Finlanda și nu cu patria-mamă Suedia? Când ne vom putea numii în felul cum se numesc ei: finlandezi de limbă suedeză? Țelul final asta ar fi: să ne simțim acasă până la gradul în care să putem striga din toată suflare chiar la un meci cu Ungaria: Ro-mâ-ni-a!!!

Noi, maghiarii din Transilvania – cel puțin cei care nu o să emigrăm – va trebui  să trăim încă zeci, poate sute de ani în țara asta numită România. Dacă vrem să ne simțim în sfârșit cu desăvârşire acasă în ea, va trebui să încercăm s-o iubim. Nu avem altă soluție, acesta este și va fi patria noastră. Dar pentru asta

nu este de ajuns ca numai noi să facem compromisuri.

Uitându-mă pe statusuri de pe Facebook pe 1 Decembrie am găsit niște propuneri interesante.  Antal Árpád, primarul orașului meu natal, Sfântu Gheorghe şi prietenul meu, propunea ca ziua națională a României să fie pusă pe o zi pe care să o putem sărbători cu toții fără rezerve, o zi care să ne lege în lupta pentru libertatea comună, nu să ne separe. El propunea 21 decembrie, ziua în care a învins Revoluția din 1989. Interesantă propunere.

Este de asemenea interesant un nou trend, deși încă firav, dar totuși perceptibil la unii intelectuali români mai tineri. Remus Cernea, președintele partidului proaspăt înființat, Mișcare Verzilor, posta pe 1 decembrie pe contul personal de Facebook următorul mesaj: „1 Decembrie

ar trebui sărbătorit într-un spirit al cetăţeniei noastre şi nu într-unul etnicist sau naţionalist.

România este patria comună a tuturor cetăţenilor săi fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie politică”. Nu era prima manifestare a lui Remus care dovedea o deschidere și o raționalitate imensă în problema interetnică. Însă în acest caz ea valora și mai mult cu cât acest politician român a avut curajul să-și facă publică această idee exact în ziua „sfântă” a naționalismului românesc și chiar în mijlocul unei campanii electorale personale.

Pe aceeași idee se manifesta un alt prieten român, Olahus, care scria pe statusul lui din acea zi: ‎”Noi suntem romani”? “Treceți, batalioane, Carpații”? “Doamne, ocrotește-i pe Români”? Scuzați, o fi 1 decembrie, dar eu nu am chef, cel puțin momentan, de astfel de cântece puternic etnicizate. În lipsa unui cântec cu accent mai mare pe calitatea noastră de CETĂȚENI români (lipsă din memoria mea), prefer să apelez la o melodie fără nici o referire explicită la români și România, dar pe care nu as putea-o dezlega vreodată de țara asta (Mugur de Fluier)”.

Mai multe opinii de acest tip s-au iscat în ziua acea pe internet, în comentarii, pe forumuri și chiar în unele talk-showuri. Începe să se vadă o pătură subțire de intelectuali români care în sfârșit a recunoscut un fapt pe cât se poate evident: într-o țară multietnică (cum e și România) ziua națională, dacă se vrea cu adevărat una de succes, trebuie să sărbătorească o identitate comună cetățenească, o identitate care poate fi asumată de toți, și nu una care ține numai de gloria unei dintre etnii (practic împotriva celuilalt) .

România are în general o înclinație aproape naturală de a copia fratele mare francez în chestiuni politice și de drept public. Aici este șansa: România ar trebuii să preia și modelul francez modern de identitate statală. Nu una bazată pe etnie, ci una legată în principal de cetățenie, de o istorie comună a teritoriului și mai puțin a etniei, de respectarea libertăților cetățenești, de cunoașterea limbii comune (cu respectul însă și față de cele minoritare și regionale – vezi schimbările constituționale din 2008). Ar fi un început corect. Prin acest pas ne-ar aduce pe noi maghiari mai aproape de statul comun.

S-ar putea continua cu preluarea modelul de tolerantă și deschidere maximă al Finlandei,

bilingvismul oficial combinat cu autonomia culturală generală a minorității, și autonomia teritorială acolo unde ea trăiește compact în majoritate (Insulele Aland în Finlanda, Ținutul Secuiesc în România).

Detta är ditt land – siteul oficial al guvernului Finlandei în limba suedeză.

Oare poate România ieși vreodată din modelul artificial și paranoic al statului național unitar de tip secol XIX.? Oare am putea preschimba acest model de identitate statală bazată pe exclusivitatea unei etnii, pe una care să fie bazată pe credința în libertatea individuală, pe egalitatea de șanse, pe statul de drept, până la urmă pe ideea de cetățenie și nu pe idea de etnie? E o cerere prea mare oare?

Nu merită loialitatea onestă a 1,5 milioane de cetățeni atâta „sacrificiu” ? Nu merită atâta românii, pentru ca eu și tot ceilalți din comunitatea mea să putem pune fără probleme drapelul României pe umăr la orice meci de fotbal, contra oricui?

Pentru că, sincer, aș vrea să fac acest lucru. Aș  dori să iubesc România.

N.Red. Vă invităm să votați în sondajul alăturat, Ce statut ați dori pentru Transilvania?

Capriciu de iarna

decembrie 12th, 2010

Inaintea sarbatorilor de iarna ne gandim la traditionala pomana a porcului si la o masa alaturi de cei dragi in casa parinteasca.

Va propun o reteta clasica din America de Nord ce ar aduce o schimbare in meniurile noastre.

Ingrediente:

4 linguri zahar brun

2 lingurite din urmatoarele: lingurite praf de cacao, boia dulce de ardei, usturoi maruntit,   sare, piper.

1 lingurita de chimen pisat

1 lingurita praf de scortisoara

1,5 kg de costite de porc taiate si curatate, in forma de scaricica

250 ml de vin alb

3 linguri de ulei

sos barbecue

Metoda de preparare

Intr-un castron amestecati zaharul, praful de cacao, boiaua de ardei, usturoiul, sarea, scortisoara, chimenul si piperul. Condimentati costitele in intregime ca apoi sa le lasati in frigider 8 ore.

Incalziti cuptorul ca pentru friptura, si asezati  costitele cu oasele in jos si lasati 2 ½ ore pana cand le putem patrunde cu furculita.

Separat combinati uleiul cu vinul si ungeti costitele cu amestecul obtinut si le mai lasati o jumatate de ora in cuptor.

Portiile alese pentru servire le puteti unge cu sos barbecue (BBQ) si le lasati alte 10 minute.

Le puteti pastra invelite in foita de celofan timp de cateva zile. De fiecare data inainte de servire le putei reincalzi fie in cuptor, fie pe gratar.

Nu uitati sa ungeti costitele cu sos barbecue.

„Banchet” cu Platon

decembrie 12th, 2010

Poem de Igor URSENCO

Născut la Şişcani, judeţul Lăpuşna  (9 februarie 1971).

Critic, poet, scenarist, prozator, freelancer.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Asociaţiei

Scriitorilor din Baia Mare.

…….

vom gusta

din fericirea

comestibilă – rotisată pe inaniţia crocantă

a descoperirilor ştiinţifice

fericirea îşi va da din fericire

obştescul duh multaşteptat

vom bate în cuie

de aur pielea tăbăcită

a Planului Divin Primordial

pe toată întinderea ecuatorului

mântuiţi de spaima

apokrifă

ne vom retrage

din supliciul unui Dumnezeu

incoerent – direct

în hipermarketuri

abundente

de provizii nealterabile

vom exagera

insuficient în două cirkumstanţe

atenuante: de foame

şi din convingere ecologică

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

la peau du désert

decembrie 12th, 2010

les rues d’antan ont des ailes

se retournent parmi nous

lentement

leurs traces de neige noircie

et mes larmes


elles résident

dans le souvenir d’autrefois

- insouciant détail

chargé d’hiéroglyphes -


la plupart des anges qui vivent sur l’eau

toujours

à l’aube ils volent en triangle

contre le mauvais temps


comme après tout leur passé

ne se souviennent plus


leurs rumeurs fleurissaient un peu en automne


oh, mon cœur perdu

j’ai griffonné tant

une plumasserie d’or

en embrassant

la peau du désert

Plouă

decembrie 12th, 2010

Plouă-ncet din sfori latente

Şi pe umeri mi se cern

Amintiri intermitente

Risipite în etern

Şi de burniţă măruntă

Plouă cu păduri de brad

Că s-a rupt ultima punte

De iubire, dinspre vad

De trei zile trec prin sită

Norii, ploi în sol jilav

Plouă ca dintr-o ursită

De Bacovia bolnav

Dragă copilărie 3 (Fântâna de la Dealul Măgurii)

decembrie 12th, 2010

Fântâna în care noaptea mi se scufundau stelele, nu avea apă bună.

Era sălcie ca după amiezele de duminică ploioase, când nu se mai ţinea hora după slujbă şi stăteam, care mai de care mai trişti, pe la casele noastre.

Apa limpede strecurată printre rocile de var nestins, de feldspaţi, aducea a leşie, a blesteme, a păcate fără iertare.

Spălam cu ea strugurii când coboram de la vie, şi noroiul de pe picioare.

Mi-a spus nana Margareta că în fântâna de sub Deal s-a înecat o fată de-a Bărnuţilor, mai demult.

Nu au lăsat-o părinţii să se mărite cu un jandarm ungur din Mocirla.

De aia poate îi dormeau stelele pe oglindă când coborau, către ziuă;

Să o mai înveselească pe fată, să-i pună cunună de mireasă.

I-am spus şi mamei dar ea nu credea;

„E o prostie puiul mamei; nu am auzit niciodată de aşa ceva.”

Eu o credeam pe nana Margareta.

Ea ştia atâtea poveşti de demult, adevărate!

Acum e bătrână biata; nu mai vede.

Oile nu se mai mănâncă!

decembrie 11th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 11th, 2010

I came upon this trio of ladies in the piazza in Brasov on a Sunday afternoon enjoying the balmy November day perusing their photos from either vacation moments which they’d just shared together somewhere or the family and friends, faces and places, which they knew and loved.  Either way, I didn’t want to interrupt them by asking, so I took the photo and imagined that either way, their dreams were there in reality, albeit on a two dimensional surface called a photograph.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Metoda Paulescu: o coincidenta sau un plagiat?

decembrie 10th, 2010

Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) a ajuns la Paris in 1888. Inscris imediat la Ecole de Medicine, a fost pe rand extern la Hotel-Dieu (1891-1894) si intern la Notre-Dame du Perpetuel Secours (1894-1897) in serviciile de medicina interna conduse de Etienne Lancereaux (1829-1910). In 1897 Paulescu si-a incheiat cariera studenteasca cu o teza despre structura splinei. Protejat de Lancereaux, obtine un post in clinica acestuia si urmeaza cursuri la Faculte de Sciences, unde obtine un 1899 un doctorat bazat pe studierea influentei schimabarilor de pozitie asupra ritmului cardiac. Lancereaux il introduce in studiul diabetului zaharat, si ii faciliteaza colaborarea cu fiziologul Albert Dastre (1844-1917), pionier al dozarilor zaharului din sangele si urina diabeticilor. Sub influenta lui Dastre, Paulescu studiaza sinteza glicogenului in ficat („Sur la formation du glicogene dans le foie par suite de divers sucre dans la veine porte”, Annales de Biologie, 1911). In continuarea acestor studii, Paulescu isi insuseste tehnica chirurgicala de extirpare a pancreasului la caine („Le glicogene dans le diabete par extirpation du pancreas. Annales de Biologie, 1911), dar nu va mai publica lucrari despre diabetul experimental pana in 1920.

Primele experiente pe caini cu diabet post-operator ale lui Paulescu au fost mentionate de fiziologul roman în Traite de Physiologie Medicale (II Phenomenes de Nutrition; Bucarest, Cartea Românească, 1920) si descrise pe scurt in 1921 in patru comunicari publicate in Comptes Rendus Hebdomadaires des Seances et Memoires de la Societe de Biologie et de ses Filiales (Tome II, 23 Juillet, 1921; Paris, Masson et Cie, Editeurs). Textele publicate in Comptes Rendus nu includ detalii cu privire la preparea extractului de pancreas, dar ele au fost descrise intr-un articol publicat in acelasi an in Archives Internationales de Physiologie (vol. XVII, fascicule 1, 31 Aout 1921; Liege, H. Vaillant-Carmanne; Paris, O. Doin, Editeurs).

Modelul experimental canin folosit de Paulescu a fost următorul: după anestezie cainelui se extirpa pancreasul; ţesutul pancreatic era tocat, amestecat cu apa distilata şi pus la gheata; lichidul era strecurat prin muselina şi se adăuga o cantitate mică de sare; animalul era adormit din nou, se recolta o probă de sânge şi apoi se injecta lent filtratul de ţesut pancreatic printr-o canulă introdusă în vena jugulară externă; probe de sânge erau apoi obţinute prin puncţia arterei carotide, iar probe de urină prin sondarea vezicii.

Cea mai importantă funcţie a insulinei în diabet este scăderea concentraţiei glucozei din sânge şi urină, demonstrata în prima experienţă. Iata cum descrie Paulescu acest in articolul sau din Archives Internationales de Physiologie (tradus din franceza in romana de C. Ionescu-Târgovişte in Insulina. Descoperirea medicală a secolului aparţine românului N.C. Paulescu, 1996, Bucureşti, Editura Geneze) :

“Câine cântărind 6500 g este pus într-o cuşcă. Se adoarme cu cloroform şi se recoltează 25 cc de sânge din vena jugulară, care conţine la 1000 cc 0,7 g glucoză. După aceea se extirpă pancreasul în întregime. Pancreasul extirpat este tocat. Tocătura cântăreşte 5 g. Se adaugă 100 cc de apă distilată şi se pune la gheaţă. [O zi mai târziu] … starea generală a câinelui, foarte bună. Se ia tocătură care a stat 24 de ore la gheaţă, se filtrează printr-o dublă compresă de tarlatan [muselina de bumbac] şi adăugăm 0,7 g de sare. Se adoarme animalul şi se prelevează din carotidă 25 cc de sânge, care conţine la 1000 cc 1,58 g glucoză. Se introduce într-o venă jugulară externă o canulă prin care injectăm 100 cc de filtrat în 28 de minute. La sfârşitul injectării, recoltăm din artera carotidă 25 cc de sânge, care conţine la 1000 cc 1,40 g de glucoză. Un sfert de oră mai târziu, se recoltează din carotidă 25 de cc de sânge, care conţine pentru 1000 cc 1,04 g de glucoză. O oră mai târziu, se recoltează 25 cc de sânge care conţine pentru 1000 cc 0,26 g glucoză. Începând de ieri, câinele a eliminate 140 cc de urină. Glucoză abundentă. După injectare sondăm câinele şi obţinem 67 cc de urină. Glucoză 70 g pentru 1000 cc. La o oră după injectare se sondează din nou şi se obţin 5 cc de urină, care nu reduce reactivul cupru-potasic [adică nu conţine glucoză]”.

Publicaţiile lui Paulescu din 1921 descriu un model experimental bine gândit, elegant şi foarte convingător, bazat pe injectia intravenoasa a unei emulsii pancreatice integrale, obtinuta prin metoda descrisa de fiziologul romana in articolul din Archives Internationales de Physiologie (1921). Metoda este prezentata drept originala, pentru ca in lucrarile publicate in 1920-1921 Paulescu nu mentioneaza numelui nici unui alt cercetator din domeniul diabetului experimental.

“ …întrebarea firească a fost dacă o emulsie de pancreas nu ar putea să ajute organismul diabetic la eliminarea excesului de zahăr. În investigarea acestei probleme am fost ghidaţi de două principii. Mai întâi, dat fiind că proprietăţile chimice a substanţei sau substanţelor cu această acţiune din pancreas erau necunoscute, ni s-a părut necesar să evităm proceduri complicate de purificare; aşadar, am adoptat o extracţie simplă în apă cu diluare ulterioară cu apă sărată. În al doilea rând, dat fiind că extirparea pancreasului îşi produce efectul în timp foarte scurt, am realizat că în mod normal pancreasul varsă această substanţă în sânge în mod continuu în cantităţi foarte mici. Am hotărât aşadar să injectăm preparatul pancreatic pe cale intravenoasă foarte încet şi ne-am aşteptat să aibe efect numai câteva ore după injecţie. Urmând aceste principii am obţinut rezultate foarte mulţumitoare; într-un cuvânt, infuzia intravenoasă lentă a unei “emulsii” în apă a pancreasului a dus de obicei la o scădere marcată de scurta durată a glucozei din sânge şi urină”.

Acest fragment dintr-o publicaţie ştiinţifică ar putea constitui un rezumat al metodei experimentale şi rezultatelor primelor experienţe ale lui Nicolae Paulescu. El face parte însă dintr-o lucrare (Israel S. Kleiner. The action of intravenous injections of pancreas emulsions in experimental diabetes. Journal of Biological Chemistry, 1919, p. 154-155) publicată în Journal of Biological Chemistry în 1919 de Israel Kleiner, membru din 1910 al departamentului de fiziologie şi farmacologie de la Rockefeller Institute for Medical Research, New York. Journal of Biological Chemistry era şi este cea mai importantă revistă a acestui domeniu de activitate. Israel Kleiner prezentase, la sedinta National Academy of Sciences din 19 aprilie 1915, date privind efectul injectarii intravenoase a extractului apos de pancreas asupra hiperglicemiei la cainle depancreatizat si publicase aceste date in acelasi an (Israel S. Kleiner, Samuel J. Meltzer. Retention in the circulation of dextrose in normal and depancreatized animals and the effect of an intravenous injection of an emulsion of pancreas upon this retention. Proceedings of the National Academy of Sciences 1915, 388-341).

Metoda experimentală descrisă de Kleiner implică următoarele etape: după anestezie generală, se proceda la extirparea totală a pancreasului. Pancreasul era apoi tocat şi amestecat cu apă distilată sterilă, după care amestecul era pus la gheaţă. După un interval de timp de pana la 20 de ore preparatul era strecurat prin muselina, iar lichidul obţinut în acest fel era diluat cu apa sarata. O venă şi o arteră a animalului depancreatizat erau apoi canulate pentru infuzia extractului pancreatic şi respectiv obţinerea de probe de sânge pentru determinarea concentraţiei de glucoză. Urina era obţinută în acelaşi timp prin sondarea vezicii.

Rezultatele comunicate de Israel Kleiner sunt foarte convingătoare: într-un prim experiment, cantitatea de glucoză din sânge a scăzut de la 2,8 g/litru la 0,9 g/litru la sfârşitul infuziei şi la 0,80 g/litru 90 de minute mai târziu, în timp ce cantitatea de glucoză din urina a scăzut de la 9.2 gm/litru la 0 în acelaşi interval de timp.

Metoda folosita de Nicolae Paulescu in experientele publicate in 1920 si 1921 este identica cu metoda lui Israel Kleiner, pana la materialul textil prin care acest amestec era filtrat inainte de a fi injectat intravenous la cainele depancreatizat. Justificarea metodei este facuta numai de Kleiner, anume preparea unui extract fara nici un fel de adjuvant chimic care ar putea sa modifice proprietatile secretiei interne a pancreasului sau sa influnteze concentratia de glucoza. Asemanarea izbitoare dintre cele doua metode poate fi explicata numai printr-o coincidenta uimitoare sau printr-un plagiat. In orice caz, privite cronologic, lucrarile publicate de Kleiner (1915, 1919) si Paulescu (1920, 1921) indica, fara urma de indoiala, ca prioritatea pentru folosirea acestei metode ii apartine cercetatorului american.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 10th, 2010

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Viziuni inginereşti

decembrie 10th, 2010

Seri de Poveste 2010 – a patra iarnă pe tărâmul poveştilor

decembrie 9th, 2010

Între 13 – 18 decembrie, Fundaţia Principesa Margareta a României şi Cărtureşti îi invită pe toţi copiii iubitori de basme, fie ei cuminţi sau  năzdrăvani, într-o călătorie fermecată pe tărămul poveştilor.

Pentru al patrulea decembrie consecutiv, cei mici sunt aşteptaţi în jurul bradului împodobit din mansarda librăriei Cărtureşti din Arthur Verona în  fiecare seară, începând cu ora 19.00.

Însoţiţi de povestitori celebri, înconjuraţi de cărţi, într-o atmosferă de sărbătoare, cei mici vor porni la drum pe urmele eroilor preferaţi, într-o  lume de basm, presarată cu suprize.

Pe parcursul celor şase seri tematice, copiii  vor descoperi că, pentru a fi spuse, poveştile nu au întotdeauna nevoie de cuvinte: personajele de  poveste pot prinde viaţă şi prin intermediul desenului, al diapozitivelor, al fotografiei, prin muzică, teatru de păpuşi sau mimă.

Scopul proiectului este de a-i familiariza pe copii cu poveştile clasice, de a încuraja lectura, dar şi de a oferi celor mici o alternativă de petrecere a  timpului liber, departe de televizor şi calculator.

Programul “Serilor de Poveste”

Serile de Poveste vor debuta luni 13 decembrie cu o poveste muzicală, cântată de mezzo-soprana Caludia Maru Hanghiuc de la Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”.

Marţi 14 decembrie poveştile spuse de Eugen Cristea şi Cristina Deleanu vor fi însoţite de diafilme.

Miercuri 15 decembrie, povestea serii va fi spusă de Alexandrina Halic, actor la Teatrul Ion Creangă şi de păpuşile create şi mânuite de copii şi vârstnici de la Centrul Generaţii al Fundaţiei Principesa Margareta a României.

Joi 16 decembrie, este seara de desen de poveste, iar desenatorul surpriză va da viaţă personajelor de basm evocate de povestitorii Alexandru Arşinel (de la 18.30), Bianca Brad, Liana Stanciu şi George Mihăiţă. Seara este dedicată de organizatori sponsorului PointMax.

Vineri 17 decembrie, Adelaida Zamfira şi Nicolae Nasta vor crea prim mimă şi gest personaje şi întâmplări de basm, iar NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Român) va oferi copiilor 3 scurt metraje ale marelui pionier al filmului mut, Charlie Chaplin, într-o seară dedicată poveştilor fără cuvinte.

Serile de Poveste 2010 se încheie sâmbătă 18 decembrie cu o seară de fotografie de poveste. Cei mici vor fi invitaţi să vadă lumea prin lentilele aparatului de fotografiat, îndrumaţi de Alice în ţara minunilor şi de Pălărierul Nebun. Aparatele foto sunt oferite de Kodak iar seara este organizată împreună cu Atelierul de Croit Imagini.

CMU Kids şi PointMax, companiile care sponsorizează „Serile de Poveste”, contribuie la „Fondul special pentru copii” – un proiect prin care Fundaţia Principesa Margareta a României oferă ajutoare punctuale unor copii aflaţi în situaţii familiale şi sociale deosebit de grave.

Sponsori: CMU Kids, PointMax

Cu sprijinul: Atelierul de Croit Imagini, Fulga, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, Asociaţia Culturală Macondo, Noul Cinematograf al Regizorului Român

Parteneri media: România Liberă, Şapte Seri, Elevate, Smart Woman, Urbankid.ro, Gradinite.com

Persoane de contact:

Mirela Feruglio

Manager Comunicare şi PR

Fundaţia Principesa Margareta a României

Mobil: 0730 071 262 ; Mail: mirela.feruglio@principesa.ro

www.fpmr.ro

Ana Niculescu

PR&Events Coordinator

Cărtureşti

Mobil: 0732 003 048 ;  Mail: ananiculescu@carturesti.ro

www.carturesti.ro

Mă recunoşti uşor, am ochi mari, verzi!

decembrie 9th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 9th, 2010

Ceasul din Gara Visului Împlinit

Am visat să văd Oraşul Luminilor încă din clasa a cincea, când răsfoiam cartea de franceză cu ilustraţii alb-negru spălăcite şi ascultam fascinată povestirile dirigintei care studiase acolo în perioada interbelică şi ne dezvăluia un tărâm magic impregnat de istorie, civilizaţie şi boemă. Mai întâi a fost o călătorie imposibilă din pricina paşapoartelor comuniste de necăpătat, iar apoi un voiaj mereu amânat fie din cauza dificultăţilor şi umilinţelor la care erai supus pentru a obţine viza, fie – după desfiinţarea vizelor – din superstiţie;  îmi visasem prea mult să ajung la Paris şi mă temeam să-mi împlinesc visul. Fotografia am făcut-o la Muzeul Orsay anul acesta in mai.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Invitatie seminar Prof. Roberto Scagno, Bucuresti, 16 decembrie

decembrie 8th, 2010

Joi, 16 decembrie 2010, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti vă invită să participaţi la seminarul susţinut de prof. Roberto Scagno pe tema „Românismul şi identitatea naţională în perioada interbelică”.

Prof. Roberto Scagno a studiat filosofia la Universitatea din Torino, absolvind-o cu o teză dedicată filosofiei religiei lui Mircea Eliade. A predat limba italiană la Universitatea din Iaşi, istoria religiilor la Universităţile din Torino şi Vercelli şi limba şi literatura română la Universităţile din Trento şi Padova. În prezent este profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Padova.
Roberto Scagno este preocupat de opera lui Mircea Eliade, de metodologia istoriei religiilor, de filosofia românească dintre cele două războaie mondiale, de proza fantastică românească şi de raporturile culturale dintre Italia şi România.
Este cofondator al Asociaţiei Italiene de Românistică (AIR), asociat la Rumänisches Institut din Freiburg (Germania), la Institutul pentru Întâlnirile Culturale al Europei Centrale (Gorizia).
Între altele a publicat: Il terrore della storia. Genesi e significato dell’antistoricismo di Mircea Eliade, Torino, 1982; Mircea Eliade e l’Italia (în colab.), Milano, 1987; Confronto con Mircea Eliade (în colab.), Milano, 1998; Veneti in Romania (în colab.), Ravenna, 2008. A îngrijit ediţia şi traducerea italiană a unor opere ale lui Mircea Eliade: Spezzare il tetto della casa, Milano, 1988; Il mito della reintegrazione, Milano, 1989; I riti del costruire, Milano, 1990; Il romanzo dell’adolescente miope, Milano, 1992; Le promesse dell’equinozio. Memorie 1. 1907–1937, Milano, 1995; Le messi del solstizio. Memorie 2. 1937–1960, Milano, 1995; Oceanografia, Milano, 2007; Fragmentarium, Milano, 2008; Diario portogheze, Milano, 2009. Îngrijeşte (împreună cu Dario M. Cosi şi Luigi Saibene) ediţia tematică italiană şi europeană a Encyclopedia of Religion (New York, 1987), coordonată de Mircea Eliade, din care au fost deja publicate 14 volume (din cele 17 prevăzute) la Editura Jaca Book din Milano.
Roberto Scagno a fost distins cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Comandor în 2003.

Seminarul „Românismul şi identitatea naţională în perioada interbelică” va avea loc începând cu ora 16:00 în Amfiteatrul „Titu Maiorescu” din sediul Facultăţii de Filosofie (Splaiul Independenţei, nr. 204).

Am primit cadoul de la tine, Boris!

decembrie 8th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 8th, 2010

Am ajuns la “capatul lumii”, pe marginea strazii lui Magelan in Puntas Arenas din Argentina, in PATAGONIA. Locul acesta este legat pentru mine de un mister deosebit de cand eram copil si citeam cartile de calatorii si aventuri ale varstei, ca de exemplu despre Emil Racovita, ardelean ca si mine. Pe stalpul din primul plan sunt indicatoare spre locuri din mai toata lumea, fiecare la peste 10.000 sau chiar 20.000 de kilometri…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

WIKI-ROMÂNIA CURATĂ

decembrie 8th, 2010

Alina Mungiu Pippidi

În 6 decembrie, cu o zi înaintea arestării lui Julian Assange – fondatorul WikiLeaks – Alina Mungiu Pippidi anunţa pe portalul anticorupţie Alianţa pentru o Românie Curată, (http://www.romaniacurata.ro/wiki-ro-1051.htm) înfiinţarea  WIKI-RO, un site unde se pot trimite „documente încuietoare”. Iniţiatoarea site-lui îi invită pe cititori să trimită orice fel de documente, numai să fie: secrete, confidenţiale şi „ să înfunde pe cineva”, ca de pildă: „Cum să cumperi pe un milion de euro bacuri cu autorizaţie de plutire expirată, cum să plăteşti din banii de protocol MAE prânzuri la clubul diplomatic ca să cumperi sprijin pentru candidatura ta la prezidenţiale”.  

Alina Mungiu Pippidi declară că nu seamănă cu dl. Assange şi „practică discernământul fără ruşine”, rezervându-şi dreptul de a nu publica documentele care pot pune în pericol viaţa cuiva. Scrisorile cu materiale documentare sunt aşteptate prin email sau colet poştal expediat  pe adresa Mihai Eminescu 61, anunţă Alina Mungiu Pippidi, care precizează că materialele sunt acceptate şi dacă persoana care le-a trimis nu se  identifică.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 7th, 2010

Pe acoperisul Africii – Uhuru Peak, Kilimanjaro (altitudine: 5895 m)

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un salut de la psihiatru

decembrie 7th, 2010

Cuvantul ASR Principelui Radu la ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a Regelui Carol I, Bucuresti, 6 decembrie 2010

decembrie 6th, 2010

Doamnelor si domnilor,

In numele Majestatii Sale Regelui Mihai, Principesa Mostenitoare si cu mine participam cu mandrie si speranta la evenimentul de astazi.

Carol I a pus bazele Statului roman modern, a fost deschizator de drumuri si un om de actiune. El a infaptuit timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltari din istoria noastra, dand contur identitatii noastre si statornicind securitatea nationala.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: daca luam criteriile de baza ale Uniunii Europene si NATO vom vedea ca, in ciuda limitarilor vremii, Carol apare surprinzator de contemporan: fondator de institutii de baza ale Statului, promotor al profesionalismului in politica, societate si economie, strateg si reformator al Fortelor armate, incurajator al puterii soft (cultura, politica externa, traditii, specific national), voce europeana prin excelenta, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, intaritor al suveranitatii in paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la aliante militare continentale.

Familia Regala duce mai departe legamantul european, democratic si constitutional al lui Carol I, imbinand rolul hotarator al Statului si reprezentarii natiunii, al traditiilor si al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizarii, inrudirii europene, informatiei si atotputerniciei initiativei individuale.

Puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea societatii nu este creionata doar de elita ei. Romanii l-au declarat pe Carol I, in anul 2006, al doilea cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Tot romanii, in 2010, au cerut in numar de aproape jumatate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei. Fiindca Memoria si aportul direct al societatii profunde sunt esentiale in orice epoca.

Este suficient sa te uiti la statuia Regelui Carol si la Biblioteca sa, aşa cum arata ele in decembrie 2010, ca sa intelegi ca se poate construi o Romanie curata, dar prospera, sensibila, dar dotata institutional, paşnica, dar energica, eleganta, dar pragmatica, frumoasa, dar puternica. Toate acestea se pot obtine prin instinctul binelui national.

Punerea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o intamplare, o abilitate politica ori o manevra monarhica, ci mirabila circumstanta istorica in care regalitatea are şansa de a fi utila din nou.

Povestea acestui modern sef de Stat este contemporana, fiindca ea se bazeaza pe meritul personal. Din acest motiv, indemn pe tinerii din Romania sa tina minte exemplul lui Carol I si ziua de 10 Mai. Aceasta sarbatoare, legitima fiindca reprezinta ziua de nastere a Statului modern roman, este potrivita generatiei tinere pentru ca simbolizeaza curaj, profesionalism si loialitate si este intruchiparea unui nou inceput european.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 6th, 2010

Zâmbetele viitorilor specialişti ortodonţi din China sunt pline de satisfacţie. La unul dintre cele mai prestigioase cursuri de perfecţionare în ortodonţie din lume, au reuşit să formeze cel mai omogen şi disciplinat grup, cucerindu-şi instructorii prin acurateţe şi manualitate.

Mă regăsesc în veselia lor şi-mi retrăiesc visul. Acela de a învăţa în America…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mic, mic, dar…

decembrie 6th, 2010

Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu participa la dezvelirea statuii ecvestre a Regelui Carol I

decembrie 6th, 2010

Altetele Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu ai Romaniei vor participa astazi, 6 decembrie, ora 19.00, la Ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a MS Regelui Carol I , in Piata Palatului Regal.

In cadrul ceremoniei va fi citit mesajul MS Regelui Mihai I.  Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta va dezveli statuia impreuna cu Primarul General al municipiului Bucuresti.

Pentru detalii, va rugam sa contactati pe Sandra Gatejeanu, Director de Protocol al Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I la adresa de e-mail:

sandra.gatejeanu@palatulelisabeta.ro si la nr. de telefon 0040 756 087 700

In vino veritas

decembrie 5th, 2010

Arome asociate cu vinul

1. Fructele                                6.Iarba

2. Ierburile aromate            7.Tutunul

3.Legumele                              8.Painea prajita

4. Solul (pamant)                  9. Fumul

5.Florile                                   10.Cafeaua, ciocolata

Mirosuri ce nu se asociaza cu vinul

1.Vopseaua                             6.Canabisul

2. Hartia de imprimanta     7.Markerul, culorile tip Carioca

3.  Lipiciul                                 8.Balegarul de elefant

4.Vinilinul                                 9.Parfumul Chanel5

5.Branza Roquefort              10.Detergent de rufe

Termeni uzitati in degustarea unui vin

1. Aroma sau buchet. Aroma pentru vinuri mai tinere, buchetul pentru vinurile vechi

2.Sec. Nu e dulce

3. Intensitatea aromei

4. Gust de butoi Vinul ce a fost in contact cu lemnul butoiului, ideosebi de stejar

5. Tanin. Gustul specific vinului rosu provocat de coaja boabelor de struguri, cea care da si culoarea vinului.

6.Fruct, poama. Asociat cu diferite arome/gusturi de banane, para, coacaze negre etc.

EVREII ULTRARELIGIOŞI: paraziți sau temelia statului Israel? (2)

decembrie 5th, 2010

EVREII  LAICI  ŞI  RELIGIOŞI  MODERAŢI  SIONIŞTI  VĂZUŢI  DE  EVREII
ULTRARELIGIOŞI  ÎN  ISRAEL


Care este gândirea evreilor ultrareligioşi faţă de cei laici şi religioşi moderaţi sionişti în Israel? Această gândire, acest punct de vedere trebuie înţelese de asemenea. Răspunsul este complex. Există diferenţe asupra punctelor de vedere ale diferitelor curente ultrareligioase. Grupurile extremiste nu vor contacte cu evreii laici, cu anumite excepţii. Există chiar grupări antisioniste deschise, precum hasidismul de „Satmar” (Satu Mare) şi organizaţia „Neturey Karta” (Păzitorii Zidurilor) din Ierusalim, care nu vor nici un contact cu autorităţile statale israeliene „sioniste”, refuză bani din partea lor, au stabilit contacte cu Autoritatea Palestiniană, cu organizaţia Hamas şi cu guvernul iranian. Aceste grupuri nu vor contacte nici cu alţi evrei, laici, religioşi sau chiar ultrareligioşi, nici la rugăciune, nici în viaţa socială. Alte grupări ultrareligioase, mai moderate, sunt atât ale evreilor aşkenazi (organizaţi politic în partidul Yahaduth HaTorah, format din fostele partide Agudath Ysrael, al evreilor hasidim şi Deghel HaTorah, al evreilor mitnagdim, respectiv oponenţi ai hasidismului, la origine lituanieni), cât şi ale evreilor sefarzi orientali (grupaţi în partidul politic Shomrey Torah Sfaradym, cunoscut sub numele Shas, întemeiat şi condus de rabinul Ovadyah Yosef, fostul Şef-Rabin sefard al Israelului, astăzi nonagenar, foarte respectat şi iubit de adepţii lui). Aceste grupări acceptă contacte cu evreii laici şi cu cei religioşi moderaţi şi nu se opun sionismului şi statului Israel, nici modernizării economice şi sociale, chiar nici celei culturale, deşi păstrează orientarea lor proprie. Nu numai atât: ele acceptă (şi chiar încurajează) fenomunul revenirii la credinţă („hazarah bi teshuvah”).

Deşi evreii reveniţi la credinţă nu se bucură de aceeaşi poziţie ca şi ceilalţi evrei ultrareligioşi în societatea ultraortodoxă, ei sunt totuşi încurajaţi, ajungându-se la afirmaţia că, acolo unde se află un evreu revenit la credinţă nu este loc nici pentru rabinul „tzadik”, respectiv că un evreu revenit la credinţă poate fi mai drept şi mai credincios chiar şi decât un rabin hasid („admor”) ultrareligios. Dorinţa evreilor ultrareligioşi este ca toţi evreii să devină ultrareligioşi, să înveţe Torah (respectiv Cărţile Sfinte ale iudaismului) şi să respecte cele 613 porunci ale Torei. În societatea
ultrareligioasă, a cărei bază educaţională este formată din şcoli ultrareligioase pentru copii mici („chadarym”), pentru copii mai mari („Talmudey Torah”), pentru adolescenţi („yeshivoth”) şi pentru adulţi („kolelym”) există o ierarhie a valorilor şi nivelurilor de studiu şi formaţie educaţională. Există şi „yeshivoth”  (academii talmudice) speciale pentru cei reveniţi la credinţă, în care studiul începe de la nivelul cel mai scăzut, prin lecţii şi conferinţe ale unui rabin.
Există „yeshivoth” (ieşive) hasidice legate de diferitele curţi rabinice hasidice, precum şi ieşive „lituaniene” (ale evreilor
aşkenazi oponenţi ai hasidismului), ca şi ieşive sefarde-orientale. Torah este interpretată în forme parţial diferite în aceste tipuri de ieşive, deşi orientarea generală este aceeaşi. Nivelul cel mai ridicat îl are rabinul cel mai învăţat în Torah, care este cel mai respectat, cu cei mai mulţi elevi sau discipoli, care devin şi adepţii lui.
Astfel se explică numărul mare de adepţi pe care îi are rabinul sefard Ovadyah Yosef, considerat unul dintre cei mai mari cazuişti în domeniul dreptului iudaic („halakhah”) în lumea evreiască ultrareligioasă (dar şi religioasă moderată) contemporană. Cu toate acestea, interpretările lui cazuistice au trezit uneori dispute şi semne de întrebare datorită atitudinii lui relativ ambivalente faţă de unele evenimente, orientări, oameni politici şi în domenii diferite. Totuşi, el nu s-a opus studiilor laice şi chiar a încurajat tinerii ultrareligioşi care nu erau potriviţi studiului în ieşivă să înveţe profesiuni practice. Uneori, interpretările lui cazuistice au fost scoase din contextul lor general, creând confuzii aparente, care au iritat o parte a evreilor laici. Urmarea a fost că în asemenea cazuri, rabinul Ovadyah Yosef revenea asupra interpretărilor lui. În privinţa rabinilor hasidici („admorym”), unii dintre ei sunt urmaşi ai dinastiilor rabinice din România interbelică. Vorbind de atitudinea evreilor ultraortodocşi, ultrareligioşi, faţă de lumea evreiască laică, trebuie să menţionăm că ea este asemănătoare celei a evreilor laici asupra celor ultrareligioşi: un complex de superioritate. Ei consideră că superioritatea revine celui care este cel mai bun cunoscător al Torei, care învaţă Torah ziua şi noaptea, cât mai mult timp în cele 24 de ore ale zilei şi o ştie şi o înţelege cel mai bine, urmând scara valorilor în jos, în funcţie de nivelul cunoaşterii Torei. Ei se consideră unicii deţinători ai adevărului; este o atitudine nu numai la nivel individual, ci şi la nivel colectiv, de societate, de cultură. Chiar şi căsătoriile au loc numai între ei, pe baza nivelului de cunoaştere a Torei şi pe baza apartenenţei familiale, la o familie de învăţaţi în Torah. Din acest punct de
vedere, este vorba despre căsătorii de convenienţă, bazate pe elementul „yihus” (în limba idiş: „yiichăs”). Gloria unei familii nu este bogăţia materială (deşi aceasta nu este respinsă)  ci nivelul spiritual ridicat, fiind preferată sărăcia în faţa bogăţiei şi ignoranţei în Torah. Există şi ideea că, deoarece orice evreu este obligat să îndeplinească porunca studiului Torei, dar nu fiecare poate face acest lucru, se poate ca cel bogat să plătească unui elev de ieşiva sau unui învăţat în Torah ca acesta să înveţe Torah pentru el, în numele lui, obţinând astfel poziţia înaltă râvnită în lumea de apoi. Mulţi evrei bogaţi ultrareligioşi, unii dintre ei din afara Israelului, fac acest lucru, plătind sume de bani unor ieşive, iar
rabinul conducător al ieşivei respective plăteşte o sumă lunară fiecărui elev ca să înveţe Torah în numele donatorului (sau mai curând patronului) respectiv. Este renumitul obicei de „chalukah”, existent de secole şi împotriva căruia a pornit mişcarea sionistă, dar pe care statul Israel este nevoit să-l accepte din considerente politice, istorice şi de legătură cu viaţa evreiască din lumea contemporană.

ASPECTE  ISTORICE  ŞI  O PROPUNERE  DE  VIITOR


Evreii ultrareligioşi – aşa cum îi vedem astăzi – reprezintă o secvenţă a societăţii israeliene (şi evreieşti în general) contemporane. Dar ei nu sunt „reprezentanţi ai evului mediu” sau ai ghettoului de altă dată, sau rămăşiţe ale lui sortiţi să dispară odată cu transformarea socială, ci oameni moderni (in felul lor), care au ales această cale. Spre deosebire de generaţiile din comunităţile evreieşti din secolele trecute, ei au posibilitatea liberei alegeri, putând să se îndrepte spre societatea laică. Unii dintre ei chiar aleg această cale, părăsind comunitatea de origine, după cum un număr de evrei laici se „reîntorc la credinţă”, unii dintre ei devenind ultrareligioşi care merg până la capăt în atitudinea lor. Bineînţeles aceste cazuri de trecere dintr-o tabără într-alta sunt făcute din proprie iniţiativă în mod individual, respectivii reacţionând astfel de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Când şi unde a apărut comunitatea ultrareligioasă? Răspunsul la această întrebare este: odată cu procesul de modernizare, cu mişcarea de Haskalah (iluminismul evreiesc), procesul de integrare socioeconomică şi culturală a evreilor europeni şi apariţia reformismului religios. Început în Germania la sfârşitul secolului al 18-lea, fenomenul s-a extins în celelalte ţări central-est europene în
secolul al 19-lea. Evreii care au respins mişcarea de Haskalah au ales această cale, a „ortodoxiei” şi a „neoortodoxiei” evreieşti pentru a o contrabalansa. Ei au continuat această orientare şi după aşa-numita „ieşire din ghettou”: de fapt, puteau alege una dintre cele două căi, calea integrării culturale fiind mult mai uşoară. Dar ei au preferat respectarea strictă a tuturor celor 613 porunci ale Torei, considerând că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmeze fiecare evreu, una dintre porunci fiind studiul permanent al Torei, idealul unui tânăr fiind să ajungă învăţat în Torah.  În afara Israelului există mulţi evrei ultrareligioşi care lucrează, în afara faptului că se ocupă cu studiul Torei. Fenomenul există şi în Israel, totuşi, nu deţinem cifre. Ceeea ce cunoaştem este afirmaţia autorităţilor statale de a urmări „productivizarea evreilor ultrareligioşi” (numiţi, în limba ebraică, „haredym”). Tradiţia existentă în Palestina începând din secolul al 18-lea era ca evreii stabiliţi aici să studieze Torah pentru cei din străinătate care nu pot face acest lucru, fiind plătiţi de ei în acest scop. Situaţia părea să se schimbe după apariţia colonizării sioniste moderne, care a adus posibilităţi economice noi, creând locuri de muncă. Dar schimbarea a avut loc numai în parte, cauza principală nefiind şomajul, ci ideologia comunităţii evreieşti din vechea Palestină.
Ce va urma? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să menţionăm că există o singură soluţie: dialogul. Este vorba de două culturi diferite, două civilizaţii diferite, care sunt în contact şi se dezvoltă pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi ţară. Societatea israeliană evreiască laică şi religioasă moderată sionistă arată adeseori dorinţa dialogului cu societatea arabă existentă pe teritoriul israelian. Fapt lăudabil şi care, poate, va aduce odată un rezultat pozitiv. Asemenea dialog trebuie dus şi cu societatea evreiască ultrareligioasă, ultraortodoxă. Un asemenea dialog este posibil, cu condiţia renunţării la complexele de superioritate de către ambele părţi, cu condiţia acceptării ideii respectului unei
societăţi pentru cultura şi civilizaţia celeilalte. Este prima condiţie a reuşitei unui dialog. Nu prin ciocnirea între civilizaţii şi valori, ci prin apropiere pe calea respectului şi a interinfluenţei.  Nu prin  forţarea contactului şi tendinţa
aculturaţiei, nu prin susţinerea ideii culturii „superioare” care „ar trebui să fie impusă” practicanţilor unei culturi „inferioare”, ci prin bună înţegere interumană, uneori dealungul câtorva generaţii.

Primul lucru este recunoaşterea reciprocă. În epoca globalizării, ideea unei unităţi naţionale bazată pe elementul pur etnic nu mai este posibilă. Soluţia rămâne acceptarea unui conglomerat de civilizaţii, chiar în cadrul aceleiaşi ţări, civilzaţii care să ducă un dialog permanent între ele, acceptând lucrurile comune. Dialog dus de la egal la egal, nimeni nefiind obligat să se supună nimănui, cu excepţia legislaţiei juridice, care ea însăşi trebuie acceptată democratic.
Ideea autonomiei culturale trebuie aplicată şi în privinţa societăţii evreieşti ultrareligioase.

Suspiciuni de spionaj rusesc în parlamentul britanic

decembrie 5th, 2010

Deputatul britanic Mike Hancock a cerut autorităților să probeze acuzațiile de spionaj împotriva unei secretare care lucrează pentru el și care fost arestată săptămâna trecută.

Katia Zatuliveter, în vârstă de 25 de ani, care este cetățean al Federației Ruse, este bănuită, potrivit relatărilor de presă, de spionaj în favoarea serviciilor de spionaj ale Rusiei.

Mike Hancock a declarat presei că are încredere 100% în secretara sa și că domnișoara Zatuliveter, care lucrează la biroul său din Camera Comunelor de circa doi ani și jumătate, a trecut cu brio procedurile de verificări de securitate, înainte să i se fi emis legitimația de acces la Palatul Westminster, sediul parlamentului britanic.

Katia Zatuliveter este acum cercetată în stare de libertate și riscă să fie expulzată dacă acuzațiile de spionaj se confirmă. Ar fi primul caz de acest fel în parlamentul britanic de la sfârșitul acum 20 de ani al războiului rece.

Nici ministerul de interne, nici serviciul de securitate internă, MI5, nu comentează cazuri individuale, dar este clar că autoritățile britanice tratează acest caz extrem de serios.

Mike Hancock este membru al Partidului Liberal Democrat, partenerul în coaliția de guvernare al Partidului Conservator, condus de premierul David Cameron.

Rusia își intensifică spionajul

El este membru al Comisiei pentru Apărare a Camerei Comunelor și reprezintă circumscripția Portsmouth, principalul port al marinei militare britanice. Hancock a făcut cunoștință cu Zatuliveter la Strasbourg, unde se afla în calitate de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE).

Duminicalul Sunday Times, care a dezvăluit știrea, citează colegi parlamentari ai lui Hancock, care sunt de părerea că el este cel mai pro-rus deputat occidental din APCE, care s-a făcut remarcat prin poziția sa extrem de favorabilă actualului premier al Rusiei, Vladimir Putin.

În vârstă de 64 de ani, Mike Hancock are o reputație de afemeiat în presa britanică, deși nu există niciun fel de sugestii de relații de altă natură decât cele de serviciu cu Katia Zatuliveter.

Aceste acuzații de spionaj survin la doar trei luni după expulzarea a 10 spioni ruși din Statele Unite, între care și Anna Chapman, care avea dublă cetățenie – rusă și britanică.

Fostul ofițer KGB Oleg Gordievsky, care a cerut azil politic în Marea Britanie în 1985 după ce spionase mai mulți ani în favoarea Londrei, declara duminicalului Sunday Times că serviciile de securitate britanice alocă prea puține resurse contracarării spionajului rusesc în Regatul Unit, MI5 fiind mult mai preocupat de lupta împotriva terorismului și a fundamentalismului islamic.

O sursă din interiorul guvernului britanic estima la 30 – 35 numărul agenților acoperiți care spionează în favoarea Rusiei. Experții consideră că principala țintă sunt industriile de vârf – apărare și aeronautică – dar și informații politice și diplomatice.

Un publicist specializat în spionaj, Chapman Pincher, declara la BBC că de la venirea la putere în Rusia a lui Vladimir Putin, spionajul extern s-a intensificat, ajungând din nou aproape de nivelul din perioada URSS, când actualul premier rus era colonel KGB.

Bâjbâieli costisitoare

decembrie 5th, 2010

Hotărât lucru, la Ministerul Muncii s-a cuibărit un virus care-i face pe titulari să vorbească înainte de a gândi. Predecesorul titular avea şi el năravul de a arunca „baloane de încercare”, dezminţite ulterior de ceilalţi reprezentanţi ai Guvernului, ceea ce până la urmă l-a costat funcţia. Când am auzit, săptămâna trecută, declaraţia domnului ministru privind intenţia de a înjumătăţi perioada de acordare a concediului pentru creşterea copilului, am crezut că e o vorbă spusă la necaz. Dar se pare că nu a vorbit chiar de capul său, de vreme ce, câteva zile mai târziu, vicepreşedintele PDL Cristian Boureanu a spus că „ministrul are sprijinul nostru pentru varianta pe care a propus-o, nu cred că a fost vreun vot împotrivă”. Treaba e destul de încurcată – se pare că era vorba doar despre bărbaţii din partid, căci cel puţin două membre marcante ale conducerii, Sulfina Barbu şi Raluca Ţurcanu, au fost de altă părere. Cât despre UDMR şi PUNR, ca de obicei, încearcă să câştige popularitate delimitându-se de iniţiativa ministerială.

Pentru mine, contribuabil, important nu e dacă ministrul a avut sau nu acordul şefilor săi politici, ci modul în care se iau decizii. Mai mult ca sigur, la scrierea bugetului pentru 2011 s-a constatat că nu sunt bani suficienţi pentru asistenţa socială. Se pare că totalul cheltuielilor cu indemnizaţia şi stimulentele acordate conform actualei legi este în jur de două miliarde lei anual. Spun „se pare” pentru că Ministerul Muncii a publicat doar cifrele aferente primelor două trimestre, adică dinaintea diminuării operate în iunie. O socoteală simplă arată că, dacă reduci la jumătate durata concediului, faci o economie de un miliard, ceea ce nu-i de colo. Numai că această socoteală contabilicească nu se substituie unui adevărat studiu de impact.

În realitate, şi în prezent destule mame se întorc la muncă înainte de trecerea celor doi ani. Cele mai multe sunt dintre cele cu salarii mari, pentru că e evident că, atunci când ai început o carieră frumoasă, indiferent de asigurările pe care ţi le dă legea că angajatorul e obligat să-ţi păstreze locul, o întrerupere de doi ani te face să pierzi multe trenuri. Aşadar, nu doar că prin reducerea duratei concediului nu se reduce la jumătate numărul beneficiarilor, dar partea care lipseşte din jumătate e cea cu indemnizaţiile cele mai mari. Reducerea ar afecta, aşadar, mai ales mamele cu venituri mici. Acestea (tocmai cele care nu-şi permit angajarea unei bone) ar fi nevoite să se întoarcă la muncă după numai un an. Cum va absorbi piaţa muncii acest aflux? Nu cumva pe locurile lor au fost făcute angajări temporare? Nu cumva ocupanţii acestor posturi vor îngroşa masa şomerilor (cu cheltuielile aferente pentru stat)? Acestea sunt întrebări cărora ar trebui să le răspundă studiul de impact care ar fi trebuit făcut (şi dat publicităţii) înaintea intenţiei de reducere a concediului.

Preşedinta Camerei, Roberta Anastase, a explicat „ca sociolog” că există statistici care relevă că femeile doresc să se întoar-că la locul de muncă chiar şi după şase luni. Unde sunt statisticile la care face re-ferinţă doamna „sociolog” nu ştiu. Am văzut, în schimb, peste 10.000 de sem-nături aşternute în săptămâna aceasta pe cele câteva petiţii online pentru păstrarea legii actuale. Sigur, există asemenea situaţii, numai că nici legea actuală nu interzice reîntoarcerea la muncă oricând înaintea expirării celor doi ani. Iar a pre-zenta ca noutate un stimulent de 500 lei pentru mamele care se întorc la muncă după 12 luni e pură propagandă: stimulentul respectiv există şi în legea actuală, doar că e de 300 lei. Aşadar, minis-trul Muncii taie jumătate din perioada de concediu, oferind în schimb 200 lei.

Un alt argument invocat pentru modificarea legii este celebrul „aşa e în Europa”. E drept, sunt ţări europene în care concediul e mai scurt (Belgia – 6 luni, Germania – 14 luni), după cum sunt unele în care e mai mare (Cehia – 4 ani, Austria – 2 şi jumătate). Problema este că în România lipsesc aproape cu desăvârşire serviciile de îngrijire a copilului mic (creşele) şi alte prestaţii echivalente. Aşadar, mamele care se vor întoarce la muncă la un an după naştere vor trebui să recurgă la metoda tradiţională a plasării copilului la bunici. Atât că aceştia, o dată cu creşterea vârstei de pensionare, sunt din ce în ce mai puţin disponibili ca „bone gratuite”.

Adevăratul studiu de impact ar trebui însă să evalueze consecinţele unei asemenea măsuri asupra evoluţiei natalităţii. Greu de spus câte cupluri au decis să aibă copii o dată ce au aflat că vor putea sta acasă doi ani, cu 85% din salariu, şi câte vor renunţa din cauza înjumătăţirii acestei perioade. Ştim că, după intrarea în vigoare a actualei legislaţii (în 2006), rata fertilităţii a crescut cam cu două procente – puţin, dar măcar a încetat să scadă. La fel de cert este că, dacă iniţiativa ministrului Botiş va deveni lege, ea nu va stimula creşterea natalităţii. Efectele – dramatice – vor fi însă resimţite atunci când cei vinovaţi nu vor mai putea fi traşi la răspundere.

Presupun că, în cele din urmă, Guvernul va înţelege neproductivitatea unei asemenea schimbări legislative. Efectul însă s-a produs deja: reprezentanţii puterii, care ne spuneau că după măsurile dure din vară lucrurile vor începe să se redreseze, vor mai pierde ceva din bruma de credibilitate pe care o aveau.

Haifa – orașul meu – în flăcări

decembrie 5th, 2010

Am stat in fum si in foc incepand de joi spre vineri noaptea pana azi noapte la 12. Cred ca ceva din mine a ramas in fum si in imaginile vazute. Am vazut de la poalele muntelui Carmel , cum apar focuri disparate, iar in cateva clipe tot muntele s-a transformat intr-o flacara, ca un vulcan in eruptie. Populatia din oraselul de la poale, Tirat Ha – CARMEL , cam 20000 de locuitori, fusese evacuata, fiindca fumul dens de mesteceni arsi e si el foarte periculos, continand oxid de carbon si particole de cenusa.

S-au facut continuu masuratori de toxicitate si atunci cand valorile erau ridicate se recomanda populatiei sa se inchida in casa si sa inchida instalatiile de aer conditionat , iar la valori si mai ridicate,  se evacua populatia cu foarte multa eficienta de catre politie.

Au ars si gunoieriile din localitatile druze: Osafia si Daliat el carmel – am fost acolo –  mi-a fost cam frica, nu era fum.

Azi soseste din USA cel mai mare avion care exista (cu burta cea mai incapatoare) si speram ca totul sa se termine azi, cu bine.

Tot timpul apar noi surse de foc in toata tara.

Rodica Tismăneanu

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Ard case in Ein Hod !!!! Satul artistilor infiintat de Marcel Iancu. Locuitorii au fost evacuati inca de ieri. Muzeul a apucat sa depoziteze in siguranta, tablourile. Fiica  si nepoata lui Marcel Iancu, s-au ingrijit de tablourile lui. Insa, multi artisti, au doar studiourile acolo si locuiesc in alta parte sau, chiar in strainatate.

Taciuni astazi, case ieri ……. !

Sculpturile, „martorele” singure, ca pe bucatica aceea de pamint, fusese o data, coltul de rai si creatie, a unui artist. Si daca artistul fusese pictor si nu sculptor, „martorii” s-au mistuit in foc. Tragedie nu-i cuvintul potrivit. Mai mult as vrea sa spun, dar limba romana nu o mai stapinesc asa de bine probabil, lipsindu-mi cuvintul care ar putea descrie ce vad ochii, ce simte inima si ce spunea ratiunea.

Casa sculptorului Tuvia Iuster, alt bucurestean, a ramas in picioare, fiind pe cealalta parte a satului de artisti. Nu in calea focului. De acolo, de „sus”, unde se afla de 5 ani deacum…. mai bea un paharel . De bucurie, ca  sculpturile si tablourile lui, vor exista ca marturie ca…. a trecut  ” pe aici”.
Focul era in foarte aproape de Universitate, aseara, insa vintul si-a schimbat directia, noaptea. Toata padurea de linga Universitate , regiune numita Mica Elvetie, a fost odata, verde…. A fost…. verde ! Copacii mor in picioare, se spune. Copacii mistuiti de flacari, tablou surealist ! Animalele au fost salvate la timp. 5 milioane de copaci si 50.000 dunami de padure au fost, si acum, doar cenusa lor.

16.000 persoane evacuate, o parte, din pacate, nu mai au la ce sa se intoarca. Casa, care reprezinta viata unei familii, cu tot ce poate cuprinde, fiind mistuita de foc.

Ma intrebam chiar, daca ar fi trebuit sa fiu evacauta, ce as lua cu mine, in scurtul timp care-l am la dispozitie ? Nu am raspuns pe loc, stiu insa ca singurele lucruri, care mi-ar fi cele mai importante, sint albumele de fotografii . Ca testament pentru generatiile ce ma vor urma. Sa ramina o marturie ca ….. am trait si, am avut o familie fericita.
Noi, locuim pe celalalt versant al Carmelului , de la Universitate in jos, inspre nord si, momentan, vintul bate spre sud, intrarea sudica a Haifei. Soselele principale, care duceau din sudul tarii spre Haifa, ieri, fusesera inchise.
Gabi locuieste departe de Haifa, in nord, ieri am vorbit la telefon si cu el, sunindu-ma, sa ne ofere gazduire pina trece urgia. Multumesc mult, tuturor care ne-au invitat sa locuim la ei in perioada asta, dar….sint fatalista din fire. Copiii si nepotii sint la adapost, asta este cel mai important pentru mine. In localitati, in nordul tarii, la 40 km de Haifa.

Mereu apar noi focare de incendii, in toata tara deacum, unele din cauza vintului si altele, datorita celor care folosesc momentul, de a pune foc. Pompierii au primit intarituri din strainatate, inclusiv avioane si elicoptere , special dotate, pentru stingerea incendiilor.

In aer este miros de vegetatie arsa.
Daca pina acum, cind auzeam un elicopter care trecea peste Haifa, stiam ca s-a intimplat  ceva in nord, si traseul elicopterului este spre unul din spitalele Haifei, deci raniti sau….. sa nu stim, chiar mai rau….de data asta,
ma rog sa aud si, binecuvintez zgomotele celor 34 de avioane si elicoptere din intreaga lume, care lupta cot la cot, cu flacarile.

Miine, este o noua zi, si, sper, mai buna !!

Paula din  /  in Haifa

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Nicolae Paulescu despre evrei şi cauzele bolilor venerice

decembrie 5th, 2010

În 1926 doctorul Nicolae Paulescu a primit de la Prof. Dr. I. Lupaş, Ministrul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, prin adresa cu numărul 42.371, rugămintea de a completa un chestionar în vederea „apropiatei legiferări a profilaxiei boalelor venerice” problema aceasta prezentând o importanţa primordială pentru sănătatea fizică şi morală a populaţiunii”. Ministrul cerea profesorului să ofere „toate datele ce credeţi că pot aduce o contribuţie la problema prostituţiei şi morbidităţii veneriene”. Drept răspuns, Paulescu a trimis ministrului un memoriu in care „Jidanii” sunt amintiţi în explicarea a nu mai puţin de trei cauze ale morbidităţii veneriene distrugătoare de neam. Memoriul a fost publicat de Nicolae Paulescu in 1928 intr-un text intitulat „Desfrâul Jidanilor”. Coperta brosurii era impodobita cu o zvastica iar numele lui Paulescu era urmat de titlul sau de Profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

Mai intai, „Contaminarea”.  Dupa Nicolae Paulescu, „Când un individ bolnav transmite, cu ştiinţa (cum, de pildă, fac Jidanii) boala sa unei alte persoane, de sex diferit”, el trebuie „să fie pedepsit cu închisoarea şi cu o amendă considerabilă”.  La fel stau lucrurile, după Paulescu, şi în ce priveşte prostituţia. El ştie, din surse pe care nu le dezvăluie ministrului, că „cele mai multe din prostituate sunt fete sărace de ţărani sau de lucrători” care „s’au băgat slujnice sau lucrează prin ateliere, ca să aibe ce mânca”. Dar „patronii lor, în mare majoritate Jidani, le-au violat”. După viol, aceiaşi patroni „le-au aruncat pe drumuri, adesea gravide” şi desigur „fără sprijin, fără adăpost şi fără hrană”. Nu scapă de o soartă similară nici elevele „ademenite de proxeneţi, printre cari peste 90 la 100 sunt Jidani” care le făgăduie „marea cu sarea” până ce le „sechestrează în bordeluri sau până ce le-au scos din ţară, vânzându-le în localităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate, ca Shang-Hai, ca Buenos Aires”. Paulescu nu a făcut nici un fel de cercetări asupra originii etnice sau naţionale a proxeneţilor din România sau lucrătoarelor sexuale din bordelurile din China sau Argentina. „Jidanii” care fac aceste lucruri nu sunt motivaţi de câştig financiar ci vor sa distruga populatia autohtona, spune Paulescu ministrului Sănătăţii „boalele ne infectează fiicele, pentru ca ele să ne infecteze fii, cari, la rândul lor, îşi infectează familiile, adică Neamul întreg”.  „Şi să nu se uite” avertizează fiziologul, că astfel „îşi ajung scopul duşmanii, cari vor să ne extermine”. Paulescu nu are nici o îndoială că acest „infam Comerţ cu carne vie, ce a revoltat o lume întreagă, este apanagiul exclusiv al rasei ovreieştei”, dar nu împărtăşeşte ministrului sursele documentare ale constatărilor sale. Din punct de vedere practic, soluţia sugerată autorităţilor este că „Preoţii, în fiece sat şi fiece oraş” să sfătuiască enoriaşii „să nu-şi mai dea copilele ca servitoare sau ucenice, mai ales la Jidani”. O cauză importantă a răspândirii bolilor venerice în România ar fi fost, după Paulescu, si mituirea funcţionarilor „Ministerului Sănătăţii şi Politiei de Moravuri” şi a medicilor sanitari. Paulescu cere ministrului ca legea să includă „pedepse severe” pentru a evita coruperea prin mituire, pentru că „se cunoaşte bine lipsa de scrupul a Jidanilor” care în asemenea cazuri „au îndrăznit să mituiască chiar pe Miniştrii”.

Ca în aproape întreaga operă produsă de-a lungul multor ani de activitate antisemită, Paulescu preia afirmaţii din texte standard ale antisemitismului german sau francez. În „Desfrâul Jidanilor” referinţa bibliografică principală este o carte a lui Ferdinand Roderich-Stoltheim tipărită în România, potrivit lui Paulescu, sub titlul „Jidanii în Comerţ” într-o traducere semnată de Dr. S. Julea şi I. Magură. Născut Theodor Fritsch lângă Leipzig,  Roderich-Stoltheim (1852-1933) este autorul grotescului Antisemiten Katechismus(Hermann Bayer, 1887), o carte mult admirată de Hitler. În 1912 Fritsch a iniţiat mişcarea Reichshammerbund, care lupta pentru adoptarea unei platforme antisemite de către fiecare organizaţie politică sau socială din Germania. A 49-a ediţie a „catehismului” a fost tipărită în 330.000 de exemplare, la ordinul direct al cancelariei hitleriste, în 1944. Cartea lui Fritsch din care Paulescu citează cu seninătate şi fără nici un fel de verificare este un manifest antisemit a cărui violenţă nu fost întrecută în perioada interbelică în Europa de vest.

După ce îşi anunţă cititorii că „Jidanul degenerat, ce e duşmanul neîmpăcat al Omenirei creştine, vrea, cu orice preţ, să îi împiedice înmulţirea”, Paulescu include în broşura sa ştiinţifică o justificare preluată de la Roderich-Stoltheim: „dar, la această pornire diabolică, el mai adăugă sentimente de ură, de răzbunare şi de despăgubire, împotriva tinerelor femei creştine”. Urmează, fără nici o legătură cu enunţul pomenit, un alt citat din Roderich-Stoltheim, din care aflăm că „durerea etern jidănească a scriitorilor circumcişi, ca Heine şi mulţi alţii…alcătuită din ură şi trufie, contra a tot ce nu e jidănesc, constituie o moştenire străveche a rasei, o caracteristicăperpetuă a lui Iuda”. Tot de la Roderich-Stoltheim  Paulescu preia ideea că „Jidanii au, asupra femeilor, o influenţă de neînţeles, ce s-ar putea numi sugestia paralisatoare a voinţei, dar care seamănă cu vraja… adică cu o putere diavolească”.

Cum această caracteristică evreiască nu poate fi documentată de Paulescu, el recurge din nou la Roderich-Stoltheim, care povesteşte cum prin faţa magazinului unui „jidan urât şi cu parul roşu, ce vindea haine”, trecea „o fată cinstită, abia ieşită din epocă pubertăţii”. Urmează vraja „Jidanul o vede, o opreşte şi îi spune ceva. Fata stă ca încremenită şi, peste puţin timp, ea urmează pe jidan în prăvălie”.  Mai categoric si mai vulgar, tema fusese anuntata de Paulescu in Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913) in care, referindu-se la desfrâu şi prostituţie, Paulescu ii descrie pe evrei drept „fauşti tăiaţi împrejur şi respingători”, „iude spurcate”, „desfrânaţi circumscrişi”, „pui de năpârcă”, în final punându-şi întrebarea: „cum Iehova al lor a putut să fir atât de ageamiu, să-şi ia drept popor ales această strânsătură de pezevenghi.”

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

decembrie 5th, 2010

INTERNATIONAL CONFERENCE

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

Jerusalem, The Hebrew University of Jerusalem

Mount Scopus, 12-14 Dec. 2010

PROGRAM

Sunday, December 12, Beth Mayersdorf

17.00  Opening Session

Greetings

Moshe Idel, Moshe Taube, Gina Pană, Ditza  Goshen

Opening session

17.00 – 19.00

Ion Pop: L’avangarde roumaine: tendences, évolutions, posterité

Moshe Idel: Kabbala and Avant-garde: Some preliminary remarks

Cocktail

Monday, December 13, Rabin Building (3rd floor, room 3001)

Session One

9.30 – 11. 00

Chair: Augustin Ioan

Ovidiu Morar: The cosmopolitan aspects of the Romanian Avant-garde

Camelia Crăciun:  „Marginal rebels versus mainstream critics: the dilemma

of the Emancipation generation”.

Cosana Nicolae Eram: Isidore Isou’s Long Journey towards Himself

Session Two (in French)

11.30 -13.00

Chair: Cyril Aslanov

Petre Răileanu: Gherasim Luca, un nom et un égarement

Marilena Braester: Ilarie Voronca – poète du  parfait bonheur (autour dePetit manuel

du parfait bonheur”)

Discussant: Ion Pop

Lunch

Session Three

15.00-16.30

Chair: Paul Cernat

Cyril Aslanov: Paul Celan from Avant-gardism to Post-modernism

Michael Finkenthal : Benjamin Fondane, Sesto Pals: interferences with the Avant-garde

On Sesto Pals – an interview with Lucy Metsch-Sestopali (short documentary, in

Romanian, presented by Costel Safirman)

Session Four

17.00-19.00

Marcel Janco: The Avant-garde architecture

Augustin Ioan: Actuality of Marcel Iancu’s unbuilt architectural work

Simona Or-Munteanu and Iris Aravot (Adviser): Was the Interbellum Modernism of

Romanian Jewish architects a quest for Avant-garde?

Marcel Janco – the last image (Israeli documentary presented by Costel Safirman)

Reception

Tuesday, December 14

Session Five

9.30 – 13.00

Chair: Leon Volovici

Jewish artists and writers in Romanian Avant-garde

Paul Cernat : The Jews in Romanian Avant-garde: between the consciousness

of periphery and internationalization

Radu Stern: Why so many Jews?

Vlad Solomon: Jewish identity and Zionism: Marcel Janco

Milly Heyd: Between universalism and particularism: Tristan Tzara and Marcel Ianco

Special Lecture:

Tom Sandquist:  Aspects of Jewish influence on Central and Eastern European

Modernism: Synthatism Versus Stylistic Purity

Lunch

16.00

Concluding Round-table: The Romanian avant-garde: Periphery and Center

Michael Finkenthal (moderator), Paul Cernat, Ovidiu Morar, Ion Pop, Petre Răileanu, Leon Volovici

Regele Carol I – un mare român

decembrie 5th, 2010

Carol I a fost întemeietorul Statului român modern, tot așa cum 10 Mai este ziua de naștere a Statului european independent și suveran, cu numele de România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar și un om de acțiune. El a înfăptuit în România timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituții vitale, dând contur identității noastre și statornicind securitatea națională.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene și NATO vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituții de bază ale Statului, promotor al profesionalismului în politică, societate și economie, strateg și reformator al Forțelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiții, specific național), voce europeană prin excelență, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranității în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianțe militare continentale.

Familia Regală duce mai departe legământul european, democratic și constituțional al lui Carol I, îmbinând rolul hotărâtor al Statului și reprezentării națiunii, al tradițiilor și al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizării, înrudirii europene, informației și atotputerniciei inițiativei individuale.

Puterea unei societăți nu stă doar în politică, destinul unui națiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societății nu este creionată doar de mințile care-o iluminează. Așa se explică de ce Biblioteca Fundației Carol I continuă să existe după mai bine de nouăzeci de ani și este tot atât de frumoasă precum în prima zi. Fiindca Memoria, precum și aportul direct al societății profunde sunt esențiale în orice epocă.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. În momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi de ruşine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat în anul 2006 al doilea mare român al tuturor timpurilor. Tot ei, românii de astăzi, uneori în dezacord cu propria elită, au cerut în număr de aproape jumătate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei.

Este suficient să te uiţi la statuia Regelui Carol și la Biblioteca sa, aşa cum arată ele în decembrie 2010, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional, paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu răspunderi administrative să-şi facă treaba lor, şi nu pe a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a produce dezvoltare; le cerem să-şi ţină, măcar atunci când sunt la putere, cuvântul dat. Toate acestea se pot numi discret, dar ferm, instinctul binelui naţional.

Carol I a înţeles că pereţii bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, biblioteca ţine loc de Memorie statală, inspiră respect şi dăruieşte mândrie. Ridicarea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o manevră monarhică, ci mirabila circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi utilă din nou. Familia Regelui Carol I este o instituție istorică de esență statală capabilă, precum fondatorul ei, să găsească astăzi și mâine modalități noi, flexibile, motivate si potrivite de a fi utilă.

Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu și ar fi fost ales în altă țară, Carol I ar fi fost un om de Stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost un mare om politic, pur si simplu.

Povestea acestui modern șef de Stat este contemporană, fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Din acest motiv, îndemn pe tinerii din România să țină minte ziua de 10 mai 1866, 1877 și 1881. Această sărbătoare, legitimă fiindcă reprezintă ziua de naștere a Statului modern român, este potrivită generației tinere fiindcă, situată în primăvară, este întruchiparea unui nou început european.

N.Red. Acest articol este prilejuit de inaugurarea pe 6 decembrie în Piața Palatului Regal din București a statuii Regelui Carol I.

Țara cu minuni

decembrie 5th, 2010

De la geamul dormitorului vad in fiecare dimineata un munte nu prea inalt, o colina daca vreti, care face parte din ceea ce noi numim “Muntele Carmel” desi “ Dealul Carmel” ar fi fost poate mai potrivit ca nume. O padure de pini il acopera, o padure deasa pentru ca intre pini sunt tufisuri stufoase si salbatice iar intre ele sunt cactusi, toti indesati unii in altii. In timp ce la poale, muntele e ingalbenit de o iarba cu scaieti uscati de clima noastra calda, cum urci putin, padurea se arata in toata splendoarea ei, verde in toate zilele anului.

Vara, la peste 35 de grade in fiecare zi, muntele verde a fost acum 100 de ani un deal stancos cu dune de nisip la poale, care se prelungeau pana la mare. Atunci s-au intors primii colonisti evrei in cautarea tarii care a fost a lor in urma cu 2000 de ani. Ei nu erau niste Sisifi, dar indemnati de setea de-a avea tara lor si cu o vointa de fier, au plantat pe munte mii si milioane de pini care rezista la clima calda. Multi s-au uscat, dar au fost inlocuiti si agricultorii au invatat cum sa aiba grija de padure, devenind padurari. La umbra pinilor, intre stanci, au  aparut arbustii, iar pamantul la umbra lor mentine o umezeala care permite si altor plante sa se dezvolte si uite asa, un munte stancos a devenit o padure splendida care se intinde pe sute de hectare intre dealuri. Unii au numit-o “Mica Elvetie”.

Eu stau in Ein Hod, un sat de artisti in mijlocul padurii, langa Haifa, unde pictez, sculptez si mai fac din cand in cand, cate un design pentru un aeroport undeva in lume ca sa castig si eu un ban pentru cumparaturi la super.

Biroul meu are bineinteles o fereastra imensa spre muntele Carmel unde, la sfarsitul saptamanii se relaxeaza locuitorii Haifei la umbra pinilor, mai fac si un gratar, iar eu doar ma uit la ei, dar nu-i imit pentru ca mi-au gasit niste colesterol peste masura.

Incendiul din spatele stalpului indicator

Bunica mea zicea totdeauna “Nu te juca cu focul!”, dar multi n-au auzit-o si joi primim SMS-uri ca un foc a izbucnit undeva in padure, cam la zece kilometri de sat. A doua zi dimineata, un vant uscat si cumplit de peste o suta de kilometri pe ora, a impins cu repeziciune focul spre sat. Sute de pompieri, voluntari, politia si chiar armata au inceput o lupta impotriva focului care continua sa inainteze neistovit. Spre pranz a ajuns de acum in spatele dealului din fata ferestrei mele si am primit ordinul sa evacuam. Am facut repede doua valize, am luat niste albume cu poze si laptopul si am aruncat restul de haine direct in pivnita care are  o usa de metal groasa ca sa ne apere de focul unui eventual bombardament de razboi ceea ce se cam intampla pe la noi. Dupa zece minute, am luat masina si am parasit satul la niste prieteni din Haifa.

Scenele la televizor nu au fost incurajatoare, focul se intindea impins de un vant care batea ziua si noaptea cu forta, schimbandu-si directia continuu, parca pentru a acoperi cu distrugerea suprafete cat mai mari. Un autobuz cu ofiteri de la o inchisoare amenintata de foc care trebuiau sa ajute sa evacueze detinuti periculosi, a fost deodata blocat de un zid de foc de de zeci de metri inaltime unind ambele parti ale drumului serpuitor de munte. Un brad in flacari a cazut si a blocat soseaua stramta si pana sa apuce sa faca o manevra sa se intoarca pe loc, autobuzul a fost cuprins de flacari si toti ce 40 de calatori au pierit in cateva secunde.

Fumul incendiului din padurea de langa Haifa fotografiat din spatiu

La miezul noptii stirile au anuntat ca focul a “sarit” peste munte si a intrat in sat. Am luat masina si am plecat inapoi spre sat. Am reusit sa evit doua baraje de politie dar pana la urma politistii m-au prins in livada de maslini de langa sat si m-au condus in afara zonei considerata ca periculoasa. Flacari de zeci de metri inaltime inghiteau brazii si-i tranformau in cenusa in cateva secunde. Iar vantul salbatic gonea carbunii incinsi spre alte victime. Toata padurea ardea.

Cu un curaj deosebit, eroic, vecinii mei s-au intors in sat si s-au luptat cu focul cu furtunirile de apa cu care de obicei, udau gradina, dar astfel si-au salvat casele. Ca sa nu sporeasca numarul victimelor, pompierii au primit ordin sa nu intre in sat si n-au facut nimic sa ajute desi satenii s-au rugat de ei cu lacrimi in ochi sa le dea masini de pompieri. 14 case au ars pana la temelie, multe cu opere de arta de nepretuit.

Cei care nu au intrat in sat ne-am inghesuit in cafeneaua statiei de benzina de pe sosea. Toata noaptea am cules vestile de la cei pe care flacarile ii impingeau afara din sat, dar care apoi se reintorceau. Vestile erau contradictorii, flacarile imense ii derutau pe cei din sat. Case care erau cuprinse de flacari despre care ni se spunea ca sunt pierdute au aparut pana la urma neatinse, flacarile provenind de fapt din scaietii uscati din curte sau din terasele de lemn arse.

Si eu am fost aruncat de cateva ori intre speranta si deprimare, datorita zvonurilor neintemeiate. Adevarata speranta trebuia sa vina de la avioanele amfibie speciale de stins foc, dar ele puteau actiona doar ziua si mai erau cateva ore pana la prima lumina a zilei. Iar satul ardea si poate ca si casa mea.

Am asteptat toata noaptea avioanele. La 6 dimineata ne-am cocotat pe un pod peste autostrada de unde vedeam casele si fumul gros si negru care iesea din sat si din padurea inconjuratoare cuprinzand tot cerul pana departe peste mare.

5 milioane de copaci arsi

Si deodata, intr-un zgomot asurzitor de motoare, a iesit un monstru de avion din mare plin cu apa curgand siroaie din fuselajul argintiu, technologic si ireal dar mai frumos decat Venus si, in strigatele noatre de bucurie, a aruncat cateva zeci de tone de apa peste flacari. Un fum alb de aburi a inlocuit fumul negru napastuitor. Am strigat cu totii “Uraaa!” pentru avionul rusesc Iliusin, fost soldat sovietic, invingatorul de flacari.

Alte avioane au aparut si apa a inceput sa curga din ceruri, fara nori si fulgere, ci doar cu bubuituri de motoare. Fumul a inceput sa paraseasca satul – am invins!

Dar padurea cea verde de la geamul meu devenise intre timp doar o adunatura de schelete de brazi fumegand si cenusa.

Insa, saptamana viitoare vine ploaia si pana in aprilie, din cenusa, padurea se face din nou verde, fara brazi inalti, dar verde. Asta este Minunea in tara noastra, pentru ca la Pasti adevarat ca-nviat…Natura.


Nu o să îmi fie dor de Adrian Păunescu

decembrie 5th, 2010

De Adrian Pănuescu, maghiarofobul convins:

În Ardeal există încă destule urme ale belşugului de decapitări, pe care le-au realizat, cu înaltă competenţă, diverşi lideri maghiari.Este, ca atare, firesc felul în care unii urmaşi fanatici ai sân­geroşilor constructori de armonii interetnice din Ardeal repornesc motoarele şovinismului şi separatismului. Îi animă o bestială sete de răzbunare, deşi, dacă s-ar face o socoteală obiectivă, răzbunarea ar trebui să acţioneze dinspre ceilalţi către ei. (…)

Crimele oaspeţilor îndepărtat-asiatici bat toate recordurile. Într-o singură probă mai sunt ei aşa de valoroşi şi de competitivi: în capacitatea de a-şi uita crimele şi în obrăznicia de a le comite din nou. Avocaţii criminalilor anilor ’90, din Secuime, vin la bară bine parfumaţi şi-şi apără clienţii ca pe nişte astronauţi plecaţi în ceruri să-l caute pe Dumnezeu şi întorşi pe pământ să ne anunţe că Dumnezeu a avut nişte treburi în Panama, în perioada cu pricina.

Link: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/hungarismul-revansard-538576.html

De Adrian Păunescu, șovinul care ne trimitea afară din țară de câte ori putea:

Dacă traversează Constituţia pe roşu, domnul Markó Béla nu va avea contact cu nici o lege, cu nici o reglementare, va putea face, în continuare, ce doreşte. Probabil că este disperat şi că este în competiţie, e în licitaţia mizerabilă a antiromânismului, cu alte forţe şi mai radicale decât dumnealui. Mai radicale? Dar mai mult decât atât ce se poate spune? Asta este o declaraţie de război. Trebuie să căutăm pe hartă ţara care ne-a făcut această declaraţie de război, conform unei legende istorice mai vechi, şi să-i răspundem, să n-aştepte inutil.

Vedeţi toată teoria aia veche, făcută aici, despre autonomia culturală – şi sunt mândru de a fi fost primul parlamentar care-a atacat-o, primul senator român care a respins-o şi care a vorbit împotriva ei – toată teoria asta este o minciună ordinară. Nu era vorba de autonomie culturală, era un pseudonim. Ei umblau îmbrăcaţi în acest pseudonim ca să obţină dreptul ca în teritoriile în care se întâmplă să fie majoritari să poată hotărî, în locul Guvernului şi în locul autorităţilor locale alese. Asta doreau, altă ţară. Uite, este evident, aici, autonomia e ,,patria pierdută”. Le este dor de ,,patria pierdută”?! Acesta e adevărul. România nu le e patrie!

Trece pe lângă noi istoria, încărcată de mizerie! Iată ce zice senatorul Frunda: ,,Când votaţi, să vă amintiţi că UDMR va cere Europei autonomia Ţinutului Secuiesc”. Deci nu mai este chestiunea aia cu tabloul turistic, au pus şi ei un panou acolo, ce mare lucru. Nu găsesc dânşii un alt loc în care să şi-l pună şi să-l ascundă definitiv? Conform noilor reglementări, care nu mai interzic folosirea tuturor părţilor organismului, pentru bucurii personale, să-şi bage într-unul din acele locuri panoul respectiv. Căci nu este vorba, cum spuneau, că este panou turistic, aşa, să poată vedea cetăţenii pe unde să meargă, pentru că ei sunt orbeţi, nu prea văd. Să-şi pună panoul unde vor dânşii, dar nu pe teritoriul României!

Şi dacă este vorba despre noul descălecat, le urez domnului Markó Béla şi celor care gândesc ca el, împotriva României şi a unităţii europene, le doresc şi le urez să încalece din nou şi să se ducă. Să aibă grijă, însă, să pună şei sub cal, pentru că şeile asigură şi un spaţiu gol, pentru sandvişuri. Să încalece din nou şi să meargă unde cred dânşii că este patria dânşilor!

Link: http://m.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6404&idm=1,1&idl=1

De Adrian Păunescu, isterizatorul naționalist-comunist:

ȘTEFAN HRUȘCĂ – Concert de colinde în Canada

decembrie 5th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 5th, 2010

In sfârșit, mi-am văzut un vis împlinit…Să urmăresc „pe viu”, în Toronto, jocul actriței Maia Morgenstern, să obțin un autograf și o fotografie! Îți mulțumesc, Maia!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Când a sosit iarna….

decembrie 5th, 2010

Poate nu aţi remarcat, însă acea zi a fost una deosebită. Am traversat-o fără să bănuiesc atunci că surprindeam o rară intersecţie a anotimpurilor…

Amintirea sărutului soarelui….

Dorul zăbovirii ierbii verzi,

Travestiul zarzărului visător,

Picături mirate de somnul gravitaţiei,

Muguri de promisiuni ,

Veşmântul sfâşiat al fluturelui,

Ramurile lăcrimând în încorsetarea argintie a unui ultim sărut,

Rugul nestins al văraticelor iubiri,

Fructul rumen surprins într-o legănare tomnatică,

Candele înmugurite,

Şuviţele încărunţite ale toamnei…

Un câine de pripas se apropie domol de două adolescente care-şi împart timpul cu porumbeii din parc. Îl privesc cum pătrunde timid apropiindu-se discret de mâinile lor, adulmecând bunătatea…Nimeni nu tresare…

Casele suspină înfrigurate.

Drumul nostru, şovăitor din nou, pe prima pojghiţă de gheaţă…

 
54.227.9.98