Loading

Irlanda: următoarea la rând după Grecia la resuscitare economică europeană?

noiembrie 14th, 2010

Oficialitățile de la Dublin s-au văzut nevoite în repetate rânduri să dezmintă în ultimele 48 de ore zvonuri cu privire la discuții secrete ce ar avea loc între reprezentanți ai guvernului Irlandei și cei ai Uniunii Europene, în vederea atribuirii unei asistențe economice de urgență.

Irlanda trece printr-o gravă criză financiară, cauzată de falimentul în 2009 a mai multor bănci, pe care guvernul s-a simțit dator să le țină în viață prin injectarea unor fonduri publice masive.

Ministrul de justiție al guvernului de la Dublin, Dermot Ahern, a declarat televiziunii publice din Irlanda că zvonurile privind discuții secrete cu oficialități de la Brussel reprezintă “o ficțiune”.

“Suntem încrezători că putem să ne rezolvăm singuri problemele. Ne-am câștigat suveranitatea cu greu și acest guvern nu e dispus să facă nimănui cedări în privința suveranității,” a spus Ahern.

Ministrul irlandez făcea evident aluzie la Grecia, care a cedat practic suveranitatea în privința economiei Uniunii Europene, care a salvat în primăvară țara de la colaps financiar.

Surse de la Uniunea Europeană au dat de înțeles că Germania ar insista ca Irlanda să accepte această asistență economică de urgență, pentru ca piețele financiare să nu intre în panică și să provoace turbulențe grave în zona euro.

Datoria bancară în Irlanda se ridică la 50 de miliarde de euro, adică 14000 de euro pe cap de persoană, cea mai mare din lume, iar deficitul bugetar atinge 32% din Produsul Intern Brut (PIB), procentajul cel mai ridicat din Uniunea Europeană.

Guvernul a introdus deja măsuri drastice de economii, reducând toate salariile în sectorul public cu 10%, preconizând noi reduceri bugetare de 15 miliarde de euro pe viitorii patru ani.

Dar piețele financiare sunt deja nervoase și aceasta se reflectă în nivelul extrem de ridicat – 9% – la care a ajuns dobânda la împrumuturile de stat, nivel care amintește de situația Greciei din primăvară.

Cum s-a ajuns aici?

În primii patru după aderarea la euro în 1999, economia Irlandei, numită pe atunci “tigru celtic” a crescut fenomenal, datorită scăderii artificiale a ratei dobânzii.

PIB-ul pe cap de locuitor ajunsese în 2003 la 136% din media Uniunii Europene, șomajul a scăzut în patru ani de la 17% la 4% și pentru prima oară în istoria modernă a Irlandei au imigrat mai multe persoane decât au emigrat.

Construcțiile au cunoscut un avânt nemaiîntâlnit, sectorul ajungând la apogeu să reprezinte un sfert din economia Irlandei și o cincime din forța de muncă, înghițind credite ipotecare masive și îndatorând excesiv aproape întreaga populație.

Când s-a produs crahul bancar din toamna lui 2008, Irlanda, ca și Statele Unite sau Marea Britanie, a injectat miliarde de dolari în băncile falimentare, dar având o populație de doar patru milioane ea nu are resursele financiare ale unor state cu zeci sau chiar sute de milioane de locuitori.

Lecția Irlandei este una extrem de instructivă: țara, potrivit multor experți, nu a fost pregătită de intrarea în zona euro, iar acum, neavând monedă proprie pe care să o poată devaloriza, e nevoită să adopte măsuri draconice de austeritate și ar putea, deși încă nu o recunoaște, să fie nevoită să meargă cu căciula în mână la Uniunea Europeană, în fapt la Germania, gardianul din ce în ce mai singuratic al prudenței fiscale în Europa.

Bosforul și Regina Maria

noiembrie 14th, 2010

Principesa Margareta și cu mine am fost de câteva ori la Istanbul, un loc pe care îl admirăm și de care ne leagă o bogată istorie. Într-una dintre călătorii, însă, am fost martorii unui moment de emoție și altruism, colorat cu multe înțelesuri și care, prin legătura cu Casa Regală a României, ne-a onorat.

Universitatea Bosfor din Istanbul (fostul “Colegiu American”) și Institutul Român de Cultură au organizat o expoziție de fotografii și un seminar dedicate personalității excepționale a Reginei Maria a României. Toate, în anul 2008, în care se împlineau, la 18 iulie, șaptezeci de ani de la dispariția sa.

Universitatea, așezată la malul mării pe partea asiatică a orașului, nu departe de Cornul de Aur, pe una din colinele orașului Istanbul, a avut ocazia de a găzdui de trei ori pe Regina Maria. O dată la sfârșitul anilor 1920 și de două ori la începutul anilor 1930. Merită subliniat curajul și clarviziunea, originalitatea acestei regine europene și creștine care, în plină epocă misogină și destul de antimonarhistă, a găsit de cuviință să meargă, însoțită de copiii ei, într-o țară musulmană, aducând la lumină valori precum ecumenismul, pacea, educația, multi-culturalismul, pluralismul ideilor și toleranța, ca fundamente ale civilizației. Mai mult, Regina a decis să locuiască, pe parcursul celor trei vizite, în campusul universitar, onorând odată în plus gazdele și travaliul lor.

În vizitele ei repetate, Regina nu va fi ingorat, desigur, semnificația fără egal a acestei capitale europene, cu o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de glorioasă și de plină de valențe politice, economice, militare și religioase.

Având în vedere aportul cultural, diplomatic, spiritual și uman al Reginei Maria la secolul XX european, nu mă pot împiedica să mă gândesc la faptul că nici o sală a nenumăratelor clădiri ale Uniunii Europene din Bruxelles, Starsbourg sau Luxemburg nu-i poartă numele. Nici al ei, nici al Elisabetei, Carmen Sylva.

Am vizitat Universitatea Bosfor din Istanbul de trei ori până acum, în anii 2005, 2007 și 2008. O dată, împreună cu Principesa Moștenitoare și cu mine au venit sora ei, Principesa Elena, și cu Alexander, soțul Elenei.

La simpozionul dedicat Mariei a României, Principesa Margareta și cu mine am decis să facem un discurs comun, stând amândoi în fața auditoriului și spunând, rând pe rând, în completare, în armonie, ceea ce credem noi că a însemnat cu adevărat pentru România, pentru Balcani, pentru Europa, Regina Maria. Profesorii de astăzi ai Universității Bosfor sunt mândri de urma lăsată de Regina României în școala lor. Ei vorbesc cu însuflețire de casa în care a fost găzduită, devenită astăzi muzeu. Ei povestesc, purtând spre viitor amintirile predecesorilor lor, că Regina Maria obișnuia să meargă pe jos, de la reședința ei din campus spre la clădirile universității, pe mereu același drum de pământ bătătorit. Această alee se numește astăzi “Cărarea Reginei Maria”.

Regina Maria a fost un lider remarcabil și atipic. Ea a adus României învigorare și modernism, în toate domeniile. Într-un anume fel, așa precum Carol I a fost constructorul Statului modern și al instituțiilor lui, Maria a fost un inspirator de timp modern, influențând politica externă, relațiile internaționale, diplomația, politica internă, economia, cultura, ba chiar având un rol decisiv în prima conflagrație mondială, în plan practic.

Despre vizita sa la Paris, în 1919, am vorbit într-un capitol mai devreme. Iar despre vizita sa legendară în Statele Unite ale Americii s-ar putea scrie o carte. De fapt, s-au scris mai multe, ultima și cea mai completă, la începutul anului 2010. În ambele locuri ea a uimit instituții și oameni, a lăsat o “urmă geopolitică” în jocul de putere al timpului.

Dar Maria a României a vizitat și alte țări, iar Turcia și Egiptul sunt doar două dintre ele. Asemenea ei, Carol II, sub directa influență a mamei sale, a făcut înconjurul lumii în șapte luni, mergând din Grecia, Turcia și Egipt, prin Peninsula Arabică și India, apoi Singapore, China și Japonia, trecând pe urmă Pacificul, traversând Statele Unite ale Americii, de la San Francisco la New York și Washington DC și, după trecerea Atlanticului, încheind călătoria cu vizite în Anglia, Franța, Elveția și apoi revenind la București. Această călătorie a servit Principelui Moștenitor de atunci drept ocazie de a duce, în aproape toate țările relevante ale lumii, mesajul României, ca stat suveran și independent, cu o voce care începea să fie distinctă în concertul națiunilor. Călătoria a servit, neîndoios, și Principelui Carol personal, pentru completarea admiratei sale erudiții.

Regina Maria este creatoarea unui model de leadership în Europa timpului ei. Dacă ar fi fost regina unui imperiu sau a unei mari puteri, locul ei în istoria lumii ar fi fost altul. Dar aceasta nu schimbă cu nimic valoarea intrinsecă a liderului regal care a fost. Acest aspect a rămas neexplorat așa cum se cuvine în societatea românească și este încă ignorat de universitățiile românești și europene. Ar fi nevoie de lucrări de doctorat pe tema influenței ei în consolidarea Statului român, în limpezirea identității naționale, în dezvoltarea culturii, economiei și diplomației românești.

A fost prima femeie care a vorbit în fața Academiei Franceze (Institut de France). A fost prima femeie primită în rândul Academiei de Litere și Arte a Franței. A cucerit Statele Unite ale Americii cu inteligența și farmecul ei punându-le, cu această ocazie, americanilor, România pe hartă. A contribuit la aducerea înapoi a unor teritorii decupate din țară și a făcut posibilă, prin maternitatea ei, continuarea dinastiei.

La Istanbul, pe malul mării, în campusul unei universități cosmopolite, unde învață studenți din șaizeci și șapte de țări, inclusiv din Thailanda, am ascultat alături de toți participanții, pledoaria Principesei Moștenitoare Margareta, care spunea despre străbunica ei, Regina Maria, cea cu ochi albaștri pătrunzători, că a uimit lumea cu frumusețea, curajul, talentul și farmecul ei zdrobitor.

A avut noroc o anumită țară de pe glob să se numească țara ei.

Strania scrisoare a lui Ghimpu către NATO și replica PDM

noiembrie 14th, 2010

Cel mai periculos şi totodată iresponsabil element al actualei campanii electorale pentru alegerile parlamentare din 28 noiembrie este tendinţa jucătorilor politici de a “importa” factori externi sau de a-i plasa pe poziţii antagoniste, pentru a captura electoratul nehotărât sau pentru a “confisca” categorii electorale din imediată vecinătate a spectrului politic.

Gândul la rapida repartiţie a electoratului în ajun de alegeri emoţionează şi relaxează actorii politici, care aleg subiecte “conflictuale” pentru a-şi asigura un procent de alegători mai mare. În asemenea tradiţii acţionează şi liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, președintele interimar al Republicii Moldova, care la câţiva paşi de la deznodământul electoral doreşte să-şi extindă rădăcinile în terenul electoral, care conform sondajelor nu le promite liberalilor un salt calitativ nou faţă de bilanţul electoral înregistrat la alegerele precendete.

Nici eventualitatea unor scandaluri diplomatice, nici faptul că “asistă” comuniştii radicalizaţi avântaţi spre Est, nici posibila inflamare a relaţiilor cu ceilalţi membri ai fostei Alianţe de guvernare, nu au clintit din loc balanţa, atunci când preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, a compus controversata scrisoare adresată Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Fogh Anders Rasmussen. Lacunară, provocatoare şi deplasată, scrisoare a început să adune reacţiile actorilor politice locali, având potenţialul de a produce efecte şi pe scena externă. Posibil, scrisoarea dată este produsul final al numeroaselor mâini şi gânduri de consilieri şi membri de partid, care s-au încâlcit în a formula pretenţii electorale faţă de Rusia.

Impresionează cel mai mult faptul că scrisoarea dată nu este adresată organelor OSCE, dar anume NATO, care nu este şi nu a fost vizată sub nicio formă în soluţionarea conflictului transnistrean. Altceva decât dorinţa de a ciocni Rusia cu NATO nu se poate desluşi din scrisoare lui Ghimpu.

Majoritatea obiecţiilor formulate de Ghimpu vin din perspectiva OSCE, dar sunt comunicate NATO sub formă de plângeri în adresa Rusiei. Din moment ce principiul “acceptului statului gazdă” pentru dislocarea trupelor străine pe teritoriul este deja menţionat în “Tratatul adaptat privind Forţele Covenţionale în Europa”, faţă de care Rusia are obiecţii de principiu, ridică semne de întrebare sensul invocării lui în scrisoarea lui Ghimpu.

În adins se evită subiectul moratoriului declarat de Rusia în privinţa respectării prevederilor actualului Tratat FACE, fapt ce ar putea incomoda NATO care încearcă să convingă Rusia să-l repună în funcţiune. Totodată, pare inadecvată chemarea lui Ghimpu către şefia NATO, care doar recent a ajuns la un numitor comun cu Moscova privind transportarea consumabililor pentru militarii antrenaţi în acţiunile militare din Afganistan. În mod clar, Ghimpu intenţionat păşeşte peste cadrele exsitente de negocieri multiaspectuale, de un nivel net superior, încercând să intre forţat în atenţia actorilor internaţionali, pentru a se face remarcat în ochii moldovenilor, în calitate de “adversarul basarabean al Rusiei”.

Caracterul diletant al intervenţiei preşedintelui interimar se observă cel mai mult în corelarea principiului privind “acceptul statului gazdă” cu situaţia Georgiei, unde pe teritoriul enclavelor separatiste ale căror “independenţă” a fost recunoscută de Rusia în 2008, a rămăs prezenţa militară rusă, după semnarea unor acorduri cu administraţiilor separatiste, din perspectiva subiecţilor de drept internaţional cu drepturi depline. Conform logicii urmărite în scrisoare, Moscova ar putea staţiona pentru totdeauna în regiunea transnistreană, recunoscând independenţa regiunii transnistrene, dacă Chişinăul în eventualitate nu va permite menţinerea potenţialului milar rus în stânga Nistrului. Raţionament total eronat, deoarece conjunctura este total diferită de cea georgiană, unde Rusia a trişat cu şi încălcând “argumentat” dreptul internaţional, folosind războiul cu Georgia pentru a justifica şi a legitimiza recunoaşterea independenţei celor două republici separatiste.

În altă ordine de idei, imaginaţia geopolitică a liderului PL se contrazice cu realităţile fluctuante, unde Rusia depune eforturi pentru a disciplina risipitorul regim de la Tiraspol, fiind supravegheată îndeaproape de UE, de la carea vrea să tragă “sevă” pentru propria modernizare.

Până la interacţiunea cu exteriorul, “scrisoarea lui Ghimpu” puţin abruptă şi cu o serie de incoerenţe a fost observată de către Partidul Democrat (PDM). Angajaţi în relaţii de colaborare cu partidul puterii din Rusia, “Edinaya Rossia”, şi concentraţi pe măgulirea alegătorilor vorbitori de rusă, PDM nu s-a abţinut să-l critice pe Ghimpu pe mai multe capete.

În primul rând, aceştia l-au atacat pentru faptul că “pune explozibil” viitoarei guvernări în relaţiile cu Rusia, contrariând “eforturile diplomatice europene” pe marginea reglementării conflictului transnistrean.

Mai mult, PDM întrevede în acţiunile lui Ghimpu de a angaja NATO o încercare de a submina neutralitatea constituţională a ţării. Pe acest fundal, partidul condus de Marian Lupu vrea să-şi accentueze valoarea adăugată, reiterându-şi ambiţiile de a lega Vestul de Est, în interesul moldovenilor, revendicându-şi veşnica trasătură de “împăciuitori”.

Ieşirea democraţilor la fel ca şi cea a preşedintelui interimar vine să deservească intereselor electorale ale partidelor şi subliniază “o falsă problemă” pe agenda locală. Totodată, cu riscul accentuării opiniei că cele două partide acţionează în coordonare, observăm caracterul complementar al demersurilor PL şi PDM.

În mod real, Ghimpu a acţionat în propriul deserviciu, confirmând partenerilor europeni inadecvarea proiectelor sale politice. Astfel, după prestaţia liderului PL în problema referendumului pentru modificarea constituţiei în prima jumătate a acestui an, considerată de cercurile diplomatice de la Bruxelles destul de neserioasă, scrisoarea către Rasmussen poate fi apreciată similar.

Cu toate acestea, PL va obţine admiraţiile şi aplauzele acelor categorii de electorat de orientare vestică, care mai zăbovesc să rămână în alte formaţiuni politice de “dreaptă” decât PL sau încă nu s-au decis pe cine să parieze la scrutinul din 28 noiembrie.

Despre… o IGIENĂ MENTALĂ

noiembrie 14th, 2010

De câte ori ne înDOIm de ceva, ne apropiem de un moment de străpungere, de întâlnire cu NOUL. Când operăm cu certitudini însă, suntem scufundaţi undeva în volumul de cunoştiinţe vechi, trăite şi stabilizate, ce alcătuiesc EU-l nostru, părerea noastră despre Realitate. Am putea să ne imaginăm Eu-l ca fiind « un PUNCT de vedere » ce asamblează prin filtrul MINTII informaţia venită din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor. Ceea ce shimbă rezultatul observaţiei, al structurării unei păreri este Istoria şi Intenţionalitatea noastră din momentul în care se întâmplă să privim către… înafară!

Altfel spus, ceea ce vedem nu este ceea ce ESTE ci modul în care CREIERUL nostru (hardul) a fost învăţat să vadă încă din primii ani de copilarie, construind o anume MINTE (softul), într-o manieră UNICA dar legată de o epocă istorică, de o valorizare pragmatică sau culturală. Este astăzi evident că vedem doar ce am fost antrenaţi să vedem iar ca şi dovadă, evident doar metaforică, putem analiza poza de mai jos…

Intrebând ce este aceasta … toata lumea matură va zâmbi condescendent şi cu semnificaţie… în timp ce un copil de câţiva ani va surprinde cu bucurie doar …dansul celor ? delfini… El nu are încă în memorie ceea ce maturul are! El se “indoieşte” de fiecare dată şi întreabă …da’ de ce… Intreabă până când bucla de răspunsuri parţiale se închide dând senzaţia de …am înţeles… de Adevăr. Când ceva tulbură această lume construită, când apare ceva ce contrazice istoria trăita, EU-l devine neputincios în a mai procesa…se decuplează, iar omul trăieşte stupoarea, golul… O stare de prostaţie ce este specifică psihologic oricărui individ într-un moment de interacţiune cu ceva cu adevărat nou… un fenomen fizic dar rar, o situaţie cu-adevărat neaşteptată şi puţin probabilă, o întâlnire …de gradul III. Pentru acel moment istoria noastră, trecutul nostru ce a structurat ceea ce în esenţă suntem, nu mai are nici o valoare, nu poate da nici un răspuns coerent şi …tace! În acel moment poate, am putea să ne dăm seama că practic, orice interpretare, orice reflectare mentală, orice gând este rezultatul unui stimul complex din PREZENT decodificat, “decojit”, trunciat, decupat de istoria noastră, de TRECUT!

Pentru unul care face sport extrem, un salt neaşteptat de la înălţime de unul, doi metri nu este prea mare lucru în timp ce, pentru un om obişnuit, prima săritură în gol, mai ales când nu este anunţată, poate fi sinonomă cu o clipă de « lesin » al conştiinţei (nici nu ştiu cum am scapat…  atunci a ACŢIONAT natural si nu a REacţionat). Am putea spune că Prezentul continuu, reţea de evenimente interconectate şi în permanentă mişcare este reflectat personal, prin intermediul unei maşini cognitive de tip creier, ce se comportă asemănător cu o reţea neurală care învaţă să interpreteze stimuli în funcţie de un MODEL, de întâmplări şi “scene” care se repetă. Nu « vedem » realitatea ci doar « invarinaţii » pe care îi identificăm sau care ni se pun în faţă, la şcoală ! Altfel spus, nu avem acces direct la Realitatea complexă, multvalentă şi dinamică din jurul nostru, nici datorită multiplelor scări la care se întâmplă diverse lucruri şi nici datorita faptului că uneori, decuparea din această Realiatate a unui cadru (frame) nu esenţializează suficient feonomenul.

Am încercat să aduc în discutie acest proces de formare a Minţii, proces de învăţare ce porneşte din primele zile de viaţă, pentru simplu fapt că acesta este însăşi procesul care limitează gândirea, crează predispoziţia către REactivitate a omului, goana lui după a imita reţete de succes …ale altora.

În ştiinţa Complexitatii, teoria reţelelor şi utilizarea lor în înteligenţa artificială constituie un punct central. Nu atât dimensiunea intelectuală a teoriei reţelor o evoc aici, deşi oamenii care operează cu aşa ceva sunt cu totul altfel de oameni, au mintea cu totul altfel structurată, ci învăţătura care o pot trage de aici şi anume faptul că “obiectul” atenţiei noastre, imaginea cu care ne antrenam ca să o REcunoaştem, joacă un rol fundamental în structurarea dimensiunii cultural-spirituale a unui OM. Altfel spus, “obiectul didactic » (in sens extrem de general), dar şi Mediul în care acesta este plasat defineşte şi determină fundamental tipul şi comportamentul Omului.

Dacă omul trăieşte înconjurat doar de artefacte, de obiecte construite de mâna sa, ce au funcţii bine definite (UTILITATE) şi forme stabile ce nu evoluează (de cele mai multe ori simple combinaţii euclidiene), atunci acestea vor imprima Minţii acelui om o structură aparte. El va fi capabil cu predilecţie să utilizeze ceea ce vede, va fi tentat să “demonteze jucaria” să vadă ce este înauntru şi “cum funcţionează”, reducând treptat cele văzute la o paradigmă dominată de inginerie, de funcţional şi utilitar, de eficienţă… Va înţelege ideea de SISTEM şi CONSTRUCT, şi va accepta din ce în ce mai uşor faptul că există doar ceea ce se vede, se pipăie, se depozitează, se consumă, se vinde şi se cumpără… În esenţă, orice artefact poate fi comparat cu o poză, cu un instantaneu luat din Natură şi care conservă cunoaşterea din momentul producţiei. Un calculator cu procesor 286 este un obiect al anilor 1990. Studiul şi utilizarea sa face ca individul să înveţe, să se apropie încet, încet de ceea ce este conceptual încorporat in obiectu. Deschiderea, saltul, nevoia de evoluţie nu se află în acel obiect, ca si “parfum” ce poate treizi o dorinţă de dezvoltare… Ca să rezum, artificialitatea obiectelor produse de om imprimă Minţii umane un comportament asemănător, artificial. Robotizarea şi desensibilizarea societăţii la frumuseţea şi armonia naturii este o consecinţă directă a unei bucle ce se autodefinieşte şi se auto-stabilizează: producem ce vedem, vedem ce înţelegem, înţelegem ce producem.

Cei ce au şansa să trăiasca în mijlocul Naturii- poate cu preţul renunţării la comoditate ţi siguranţă, care sunt înconjuraţi de Viul manifestat în aşa de multe forme, vor fi expuşi la un cu totul altfel de stimuli iar mintea lor se va forma cu totul altfel. Viul evoluează, are dependeţe şi interdependenţe ce cu greu se pot studia separat. Viul implică o serie de ritmuri, asemanându-se cu o simfonie!  Formele naturale sunt cu totul altfel alcătuite. Este suficient să imaginam diferenţa dintre o POMPA şi o INIMA pentru a surprinde imensa diferenţă morfologică.  Mai mult, Inima, cât timp este sănătoasă CÂNTĂ nu BATE, aşa cum au descoperit oamenii de ştiinţă atunci când au studiat microaritmiile inimii. Monotonia “ucide” dupa cum ne spune exemplul …”picăturii chinezesti”.  În contact cu acest mediu, Mintea este provocată continuu şi EVOLUEAZĂ. Evoluţia ei generează evident şi artefacte, dar acele artefacte au din ce în ce mai multă “naturaleţe” încorporată! Noile obiecte armonizate cu structura şi ritmul Naturii, integrându-se în mediu asigură o funcţionare în consonanţă cu viul, putând fi considerate obiecte “curate”, obiecte ce au două funcţii simultan: cea de bază, pentru care a fost realizat obiectul şi cea de stimulare a Minţii care se dezvoltă continuu, care CO-evoluează cu Natura însăşi. Aceasta nouă viziune asupra ingineriei, inspirată din înţelegerea mult mai profundă a Universului, aşa numita biomimetică, sau biosemiotica, infodinamică… valorizează pragmatic cunoştiinţele de bază din ştiinţa Complexităţii, fizică Constructală, teoria Reţelelor, Inteligenţă Artificială...

Un sistem se construieşte… Un organism se naşte

Pentru a fi conştient de acest salt, de această schimbare dramatică a modului de percepţie şi valorizare a naturii în sens pragmatic, pentru a înţelege sensul acestui proces de accelerare continua a vieţi noastre pe toate palierele şi pe toate meridianele, este necesară înţelegerea diferenţei dintre Complicat şi Complex, între Artefact şi Viu, între fenomenul fizic şi procesul cognitiv, dintre Cercetare şi Contemplare etc. Un prim pas în această direcţie este scufundarea treptată în mediul natural în care însăşi VIAŢA, manifestată în atâtea forme de VIU, să devină sursă şi obiect de observare, prilej de meditaţie pentru o Minte care, prin aceasta se va Umaniza. Vă invit aşadar să  ne reamintim frumuseţea Naturii şi să lăsăm pentru o clipă lumea Euclidiană pe care am construit-o şi care a devenit, practic, prin consecinţe comportamentale şi mod de viaţă o temniţă a Sufletului.

Israel – numărătoarea inversă

noiembrie 14th, 2010

In urma cu cateva luni am publicat articolul “Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel”  http://www.acum.tv/articol/2290 , exprimandu-mi preocuparea fata de situatia dificila in care se gaseste Israelul, pe plan international. Semnalul meu de alarma a starnit zeci de ecouri furioase, care, prin manifestari nationaliste, si prin lozincile fluturate, justificau teza articolului. Desi analiza era adresata tuturor cititorilor, marea majoritate a comentatorilor erau israelieni, nu aduceau nici un argument solid impotriva ingrijorarii mele, dar preferau sa mature sub covor realitati cu care ne confruntam zi de zi.

Presa israeliana, de limba ebraica, engleza si franceza, se ocupa in permanenta de pericolul disparitiei statului evreu, in contextul amenintarilor din Iran, al dramaticelor schimbari geo-politice in Orientul Mijlociu, al lipsei sustinerii tarilor occidentale si al unei orientari, evident pro-araba, manifestata de administratia Obama. In mass-media internationala si in declaratiile unor politicieni, apare tot mai des termenul de “ilegitimitate”, cu referire la infiintarea si existenta Israelului.

Premierul Netanyahu a revenit vineri din USA, unde s-a intalnit cu reprezentanti ai comunitatilor evreiesti. Daca, in trecut, liderii israelieni se bucurau de o primire calduroasa, de data aceasta discursul lui Netanyahu a fost intrerupt, fiind acuzat ca prezenta israeliena si colonizarile, in teritoriile ocupate in 1967, ar indreptati ilegitimitatea statului Israel. Limbajul corporal al premierului israelian, pus in fata acestor acuzatii, trada neliniste si panica.

Evreii americani se afla intr-o dilema permanenta. Pe de o parte, ei tin sa-si demonstreze loialitatea fata de statul in care traiesc. Pe de alta, insasi existenta Israelului le confera o demnitate speciala. Daca, in trecut, Israelul se bucura de o sustinere aproape neconditionata din partea USA si, chiar in timpul presiunilor administratiilor Carter sau Bush tatal, deciziile guvernului israelian erau respectate, astazi Obama preseaza guvernul israelian cu o intensitate fara precedent, in scopul ajungerii la un acord politic cu Autoritatea Palestiniana.

Presedintele american, nereusind sa redreseze situatia economica dificila, a primit, de curand, o lovitura cumplita in alegeri, pierzand majoritatea in Camera Reprezentantilor si pastrandu-si-o cu greu in Senat. In aceste circumstante, cu un Partid Democrat slabit, inglodat in razboiul din Afganistan, abandonand Irakul intr-un haos politic si prada atentatelor teroriste, Obama doreste sa demonstreze macar un succes pe plan international. In viziunea sa, un acord de pace intre israelieni si Autoritatea Palestiniana, pornind de la initiativa Arabiei Saudite, ar putea calma situatia de tensiune din Orientul Mijlociu. Discursurile sale sunt impanzite de cuvinte de simpatie la adresa tarilor arabe, rareori amintind pericolul extremismului islamic religios. De altfel, termenul de “terorism islamic” a fost exclus din retorica sa, in mod deliberat.

Obama vizionar

TEL AVIV- poza de Cristina Dobrin

In ultimii ani s-au produs radicale schimbari in Orientul Mijlociu. Iranul ameninta cu lichidarea statului Israel, se inarmeaza nuclear si desconsidera sanctiunile internationale. Recenta vizita a lui Ahmedinejad in Liban indica, in mod indubitabil, crearea unor noi aliante economice si strategice, cu scopul declarat al distrugerii Israelului. Turcia, condusa de primul ministru Erdogan, sustine Iranul si Siria. Practic, Israelul e tot mai izolat pe plan international. Noua alianta, compusa din Iran, Siria, Turcia si Liban, reprezinta un pericol pentru Israel, dar si o amenintare de destabilizare a tarilor occidentale, atat in Europa, cat si pe continentul american. Hizballah si Hammas sunt aprovizionate, in mod continuu, cu tone de armament si rachete cu raza lunga de actiune, care pot ajunge in orice punct al Israelui. Aceste organizatii sunt considerate teroriste de catre tarile occidentale. Hizballah planifica o lovitura de stat in Liban, Hammas detine puterea in Gaza, iar presedintele sirian Assad duce o politica ambigua, declarandu-si dorinta de pace, dar furnizand, simultan, armament acestor grupari teroriste.

Presedintele Obama considera ca un dialog cu tarile arabe, acompaniat de presiuni intense asupra guvernului israelian, va induce o atmosfera pasnica in zona. In viziunea lui Obama, retragerea Israelului la granitele din 1967, dinaintea Razboiului de 6 zile, impartirea Ierusalimului si rezolvarea problemei refugiatilor palestinieni, ar fi primul pas pentru calmarea spiritelor, eliminand cauza principala (dupa parerea sa), a starii de tensiune.

In opinia mea, aceasta credinta este doar o iluzie. E suficient sa ne uitam la ce se intampla in Europa, inundata de valul emigratiei musulmane, care se manifesta prin extremisme politice. Sub aparenta unor comunitati religioase si culturale, in numele libertatii cultului, sunt amenintate valorile democratice ale Occidentului, legile statelor, normele sociale.

In tarile europene, precum si in USA,“cauza palestiniana” aduna tot mai multi simpatizanti. Sub pretextul “respectului pentru drepturile omului” si al preocuparii pentru “criza umanitara din Gaza”, organizatii, care se autodefinesc “in favoarea pacii”, se alatura extremistilor palestinieni, punand la cale actiuni provocatoare, flotile cu “ajutor umanitar” (precum Mavi Marmara), in scopul crearii unei atmosfere internationale ostila Israelului. Produsele israeliene sunt boicotate in magazine, manifestarile antisemite (mascate de antisionism) se intetesc, iar legitimitatea statului evreu este pusa la indoiala in mod deschis, prin manifestatii, articole in presa, reportaje.

In cadrul intalnirii lui Netanyahu cu Hillary Clinton, constructiile in teritoriile ocupate au reprezentat punctul principal. Se pare ca s-a ajuns la un acord de inghetare pentru inca trei luni, in schimbul unor promisiuni ale administratiei americane, intre care ajutorul diplomatic impotriva delegitimizarii statului Israel si impiedicarea condamnarii in cadrul Consiliului de Securitate al ONU, ca urmare a raportului Goldstone (referitor la incidentul Mavi Marmara). Tototdata, USA se angajeaza sa se opuna presiunilor tarilor arabe care doresc controlul asupra capacitatii atomice a Israelului. Administratia americana va furniza Israelului inca 20 de avione de lupta F35 (in plus fata de cele 20 promise anterior). In schimb,  Netanyahu renunta la conditia cheie a continuarii tratativelor cu Autoritatea Palestiniana: recunoasterea Israelului ca stat al poporului evreu. Aceste trei luni, de oprire a constructiilor, ar trebui sa relanseze dialogul cu Mahmud Abbas, desi acesta reprezinta numai Autoritatea Palestiniana din West Bank, in timp ce Gaza este condusa de Hammas, organizatie terorista care se opune negocierilor si continua sa se inarmeze, prin tunele subterane, cu rachete indreptate asupra asezarilor din sudul Israelului.

Netanyahu în zig-zag

HAIFA - poza de Cristina Dobrin

Daca, in primele luni dupa alegerea lui Obama, schimbarile pareau nesemnificative, devine tot mai clar ca politica externa a presedintelui american a devenit net pro-araba, statul Israel este considerat o povara, iar miticul lobby evreiesc, pro-israelian, si-a pierdut din influenta.

Netanyahu e constient de noile preferinte ale administratiei americane, dar se vede nevoit sa cedeze presiunilor, incercand in mod disperat sa evite masuri unilaterale, cum ar fi autoproclamarea, ca stat independent, al Palestinei (care ar fi sustinuta in Consiliul de Securitate la ONU), sau eventuala acuzare, de catre Obama, ca vina impotmolirii tratativelor ar apartine Israelului.

Guvernul israelian, constituit de partide de dreapta si centru, vorbeste pe mai multe voci, iar Netanyahu nu este suficient sustinut in demersurile sale diplomatice. Premierul israelian se dovedeste lipsit de autoritate, un orator dibaci, dar incapabil de a-si sustine cuvintele prin fapte. Nu rezista presiunilor si se lasa manipulat de reactia unor ministri din cabinet, sau de initiative externe, intr-un zig-zag politic neclar. Desi a anuntat de cateva ori ca va surprinde prin pasi dramatici, sau prin decizii dureroase, nu a fost capabil pana acum sa propuna un plan de pace bine articulat.  Reactiv, depasit de evenimente, de schimbarile geo-politice, premierul israelian incaseaza lovituri continue, e intr-o stare permanenta de defensiva, repeta aceleasi greseli.

In razboiul mediatic, statul Israel a pierdut, practic, toate bataliile. Un spirit de turma international plaseaza Israelul pe banca acuzarii, si, in aceasta conjunctura, arsenalul militar este inutil. Sagetile sunt indreptate intr-o singura directie, iar “cauza palestiniana” este imbratisata de intreaga lume, inclusiv de unele organizatii evreiesti americane, care se indeparteaza de Israel, in numele unor principii asa-zis umanitare.

In fapt, intreaga lume este condusa de interese, invesmantate cu fraze frumoase si justificari juridice. Dreptul istoric al poporului evreu asupra teritoriului, denumit de romani “Palestina”, este tot mai negat, cei 750.000 de refugiati palestinieni din 1948 au devenit 7 milioane, iar evreii sunt indemnati sa se intoarca pe meleagurile de origine.

Mai mult ca niciodata, insasi existenta statului Israel este pusa sub semnul intrebarii. De-a lungul anilor, s-au pierdut cateva ocazii de a rezolva starea beligeranta. Initiativele Israelului au fost putine si lipsite de sustinerea in masa, guvernele israeliene au lasat timpul sa treaca, asteptand solutii miraculoase, sau neapreciind evolutia dramatica a evenimentelor, care, in ultima vreme, s-au acumulat, transformandu-se intr-un bulgare de zapada, tot mai mare, in defavoarea Israelului.

Populatia s-a imbatat cu legenda unei armate puternice, care, insa, nu si-a dovedit iscusinta in razboiul din Liban, sau in actiunea “Plumb turnat” din Gaza. Vremurile in care rezervistul israelian isi lua ranita si pleca la razboi cu convingerea profunda ca isi apara tara, fiind dispus sa se sacrifice, au apus demult. Astazi razboaiele se duc prin mass-media, prin siretlicuri, prin rachete lansate asupra populatiei civile. Palestinienii si-au creat o constiinta nationala si sunt gata sa moara, manati de un extremism pe fond religios, sau ca urmare a unei indoctrinari prin lozinci si percepte din Coran, in timp ce motivatia israeliana s-a transformat in apatie, iar idealurile sioniste in extremisme politice. Peste zece ani, datorita ratei de natalitate crescuta a ultrareligiosilor, 20% din populatia evreiasca a Israelului se va dedica invataturii biblice si nu va munci.

Multi israelieni depun cereri la diferite ambasade pentru dobandirea unei a doua cetatenii, pe care au pierdut-o la emigrare, si isi incurajeaza si copiii, nascuti in Israel, sa-si asigure un al doilea pasaport.

Rătăcit în labirint

Vechea primărie a Tel Aviv-ului - poza de Vlad Solomon

Increderea ca statul Israel va reusi sa depaseasca dificultatile, oprobiul mondial si deprecierea idealurilor, este tot mai scazuta. Un discurs al lui Nasrallah, o amenintare a lui Ahmedinejad, sau retorica lui Erdogan, inspaimanta populatia, care simte ca situatia ia o turnura tragica. A arunca vina doar asupra conducatorilor actuali ar fi o greseala. In Israel s-au produs mari schimbari de mentalitate, oamenii s-au lasat vrajiti de nostalgii, de mitul unui stat care reprezenta idealul national si social, dar situatia interna a iesit de sub control, discrepantele economice s-au adancit, egoismul si consumismul au castigat teren, iar trezirea la realitate este cumplit de dureroasa.

Intreaga lume s-a schimbat, statele civilizate au propriile lor probleme, in locul politicienilor de odinioara au aparut conducatori corupti sau manati de interese meschine, de moment, relatiile internationale au devenit neclare, iar terorismul mondial ameninta valorile democratiilor occidentale.

Israelul se trezeste ratacit intr-un labirint, sufocat de presiuni interne si externe si, chiar in cazul unor intelegeri cu Autoritatea Palestiniana (care nu vor fi respectate, asemenea acordului de la Oslo), acestea vor fi doar un pas spre visul majoritatii palestiniene de a desfiinta Israelul, ca stat al evreilor, in trepte, poate chiar in mod democratic, ca urmare a schimbarilor demografice.

Presedintele Obama refuza sa se angajeze intr-un conflict militar impotriva Iranului, iar noua “axa a raului” urmareste transformari geografice, sociale si religioase cu impact dramatic asupra Orientului Mijlociu. Aceste schimbari vor fi sustinute de ONU, ale carei rezolutii, in majoritatea lor, au fost net anti-israeliene. Tarile occidentale nu vor intra intr-un razboi mondial pentru apararea Israelului, care, devine tot mai clar, nu este capabil sa se impuna pe plan international, depinzand total de USA. Astfel, scenariul apocaliptic, al disparitiei statului Israel, risca sa devina realitate, fiind doar o chestiune de timp.

Intr-o lume normala, Iranul ar fi fost demult exclus din ONU si nu ar fi capatat legitimitate prin acorduri economice si politice. Ahmedinejad a declarat ca, pentru Israel, a inceput numaratoarea inversa. Statul evreu, singur, izolat, nu va putea impiedica materializarea delirului extremist musulman. Pesimistul din mine nu vede nici o solutie pentru impiedicarea degradarii situatiei din zona, care va duce la disparitia Israelului de pe harta, simultan cu expansiunea islamului radical. Optimistul din mine spera, totusi, ca numaratoarea inversa ar putea fi oprita de  intrarea in scena a unor lideri curajosi, care vor intelege ca prabusirea Israelului reprezinta nu numai disparitia unui camin pentru poporul evreu, ci si o amenintare asupra intregii lumi civilizate, bazata pe ratiune, bun simt, valori democrate. Optimistul din mine cauta, cu disperare, un nou Churchill. Din pacate, nici Netanyahu, nici Angela Merkel, nici Sarkozy, nici Cameron, nu sunt Churchill. Nici Obama.

Memoriile drumului către visul american

noiembrie 14th, 2010

Aura Imbarus, absolventa unei facultati de filologie din Sibiu ajunge in Los Angeles in urma castigarii dreptului de rezidenta permanenta la Loteria vizelor (green card) 1997.

In Romania, pana si dupa terminarea studiilor parcurge etapele ambitiei de a reusi prin propriile-i forte in deprinderea limbii engleze si mai ales in aprofundarea literaturii anglo-americane. De foarte tanara lucreaza ca ingrijitoare de copii, traducatoare, cadru didactic si apoi jurnalist la Radio Contact.

Drumul catre America ii apare ca o alternativa a evadarii dintr-o lume fara sorti de schimbari rapide in viitorul apropiat.

Aura Imbarus scrie intr-o maniera cat se poate de sincera, directa si emotionanta istoria adolescentei surprinse de evenimentele din decembrie’89 la Sibiu, anii de tinerete, sosirea in California cu rigorile vietii de imigrant in romanul autobiografic Out Of The Transylvania Night (Betttie Young Books Publishing Company, 2010) lansat in toamna acestui an in L.A.

Cartea se construieste in episoade- mini nuclee narative de sine statatoare ce ne redau uimirile, spaima, dragostea si tenacitatea unui personaj feminin complex, romantic si nicidecum strivit de rautatile unei lumi bolnave atat in tara, cat si in S.U.A.

Naratiunea proprie cartilor de memorii nu se extinde in pagini plictisitoare, in detalii inutile. Scriitura se adapteaza in a sublinia esenta cu mijloacele cele mai simple cu putinta, evita frazele lungi, monotonia.

Aura este personaj, narator , un alter ego distantat de subiectivismul pronumelui persoanei I singular si cumva, ne seduce asemenea autorului magician sa ne identificam cu personajul principal, sa ne regasim locuitori ai imaginarului acestuia.

Cartea se axeaza pe realitate, pe experientele personale traite de catre Aura. Prin numarul redus al personajelor ale caror nume sunt reale, memoriile apar intr-un registru de arta dramatica : Buni (bunica), parintii, sotul.

Amintirea copilariei din comunism, teroarea noptilor din decembrie 1989 si deziluziile de dupa aceasta data definesc primele nuclee ale cartii.

Decizia plecarii in America isca noi rupturi sufletesti, despartirea de cele mai dragi fiinte.

Sosirea in tara de adoptie implica noi greutati, inceputul de la zero cu muncile inferioare pregatirii academice din tara.
Autoarea ne relateaza mai departe bucuriile realizarilor din L.A. intr-un timp relativ scurt, dar si inerenta tragismului celui rupt de fiintele dragi ramase in tara, si pierderea mamei.

Aura nu incearca sa ne redea America ca in scenariile de la Hollywood. Pierderea unei sume importante de bani in urma caderii bursei, spargerea locuintei de catre niste hoti fac parte dintr-un sir de episoade reale, nefericite.

Acoperisurile Sibiului cu geamlacuri in forma de ochi o inspaimanta si ii dau senzatia permanenta de urmarire, ori ca din intuneric lunetistii teroristi sunt gata sa traga. Noaptea transilvana este una sumbra, rece surprinsa in capitolul cu Craciunul petrecut la morga.

In decorul nocturn se vorbea in soapta, se spunea adevarul doar intre cei mai apropiati, in familie. Iesirea din aceasta noapte inseamna si sfarsitul unei epoci duplicitare in care una spuneai, alta gandeai.

Aura a pus capat cosmarului, traind intr-un spatiu solar sub palmieri si unde ca imigrant roman ajunge sa predea limba engleza.

Recomand lectura acestei carti indeosebi celor mai tineri in a intelege ca drumul catre libertate, democratie si o viata mai buna se parcurge si prin munca onesta, nu numai prin spaga si trafic de influenta.

Poemele îngropate răsar precum florile din zăpadă

noiembrie 14th, 2010

Mileniul prezent nu mai are timp pentru poezie si nici pentru visare, ar spune generatiile Iphone-ului si ai altor campuri digitale. Spre sfarsitul mileniului anterior un muzician de renume isi denumea o lucrare muzicala Campuri magnetice. Ne situam la rascrucea atator intrebari inca fara raspuns, intr-o lume ce nu vindeca spiritul si nici satietatea comunicarii, ca drama deja adusa pe tava de catre existentialisti.
Istoria se repeta in fenomene ca si arborii in podoaba de frunze, iar muntii in zapezi. Georg Trakl (1887-1914), poet disparut de foarte tanar avea sa transpuna in poezie un avertisment la ororile razboaielor, ale lagarelor de concentrare prin sintagma sa “nebunia marelui oras”.
Multumita dispersarii rapide a informatiei si a cuvantului scris in virtual regasim prieteni, colegi, pasiuni comune si se stabileste podul intre cei ce scriu, cei ce citesc revista.
Am primit recent un semnal editorial din partea unui fost coleg de camera la facultate, acum profesor in Galati.
Gabriel Gherbaluta isi scrie amintirile, viata de zi cu zi si visurile implinite sau neimplinite in poezie, cu crezul celui ce nu se dezminte ca poezia nu e o facatura, nici propaganda, este har si recrearea imaginarului, si ma repet, in acceptarea orfica.
Incercarile sale poetice vadesc o preocuparea pentru o anume neputinta a omului in a-si exprima gandurile si sentimentele. Ne ramane mereu ceva neterminat,” nerostit” .
Intr-o lume dezgolita de mult bun simt si de arte, prietenul si colegul meu, Gabriel Gherbaluta pe care il reintalnesc in virtual doar dupa trei decenii, in ceea ce scrie si imi relateaza prin emailuri, reuseste sa isi concentreze vocatia si gustul pentru lirism, in speranta ca intr-o zi se va reveni la o viata mai buna.

I

Cerem, precum respiram…

De la primul tipat aruncat spre lume,

cerem…

cerem dreptul la atentie,de la cei din jur,

dreptul la schimbarea scutecelor ude,

cerem mancare si asta o facem vehement

pana murim,

cerem sa invatam,desi nu vom invata nimic,

cerem in casatorie,si cerem libertatea…

toata viata noastra ,e o pagina imensa,

indoita in stanga,cu 3,5 cm,

viata,ca o cerere…!

Se spune,ca Adam si Eva,nu au cerut sa plece

Din Rai !!!

Dar ,doar se spune…

II

Imi scrii ca nu mai stii cum miroase Dunarea…

Tamisa nu ii seamana…

Prea multe poduri,prea multe turle de cetate,

Care se rasfrang in oglinda ei!

Imi scrii ca ti-e dor de mirosul micilor,

Sfaraitori pe gratare naclaite de grasime,

Intorsi pe manganul fumegand,de juliete

Imbatranite si deformate de nasteri repetate,

Cu niste burti lasate spre genunchii reumatici…

Intr-un final,imi spui ,

Ca m-ai uitat…

III

Malul stang,de Danub…

Sfera prinsa intr-un cub,

Mal si peste descompus,

Luna,agatata sus…

Dor de geti si de cumani,

De o viata fara ani.

Dor de NOE si de Arca

De eu,rastignit pe-o barca,

De vikingi si de vikinge,

Peste sufletul meu,ninge.

Visul meu cel visuit,

De domn nou,nemiluit,

Ma re-ntoarce iar la cub!

Ganguritul de hulub .

Cubul meu ciobit la muche

Piscatura de paduche…

Cubul meu,ranit in parte,

Dinspre tine ma desparte…

Dinspre tine si Danub,

Eul,reinchis in cub,

Se ascunde intre laturi,

ia cu el ,vikingi vikinge,

ranile de i le linge.

Pe un mal de din Danub,

Moare viata intr-un cub…

Ochiul drept si ochiul stang

Peste umar ,mi te plang…

IV

Si ii spune copacului,copac,

Pentru ca nu ii putea spune altfel…

Si ii spune iubitei,iubito,

Pentru ca o iubea si nu putea trai fara ea…

Si ii spune mamei,mama,

Pentru ca fara ea nu ar fi existat si nimicul

Ar fi fost in toate..

Si ii spune lui Dumnezeu,Dumnezeu,

Pentru ca omul din el,avea nevoie de un stapan…

Numai cuvintelor din el,nu le spune in nici un fel…

Ele raman ca si in ziua dintai,

Nerostitele,

Nenumitele…

V

In loc de ochi,doua cochilii,

Melci incrustati in pietre vii…

Spirale moi,priviri suruburi,

Prelinse lung,in colt de cuburi.

Goluri de calcar,fus orar,

Timp risipit ,scurs in zadar,

Pe plaja moarta,in Mali,

Mustati ,spirale de Dali…

Calcarul alb,sucit pe dos,

mi-e ochiul melc,plutind in jos,

corneea scoica de Egee,

in noaptea mea violacee…

si undeva,rozandu-si chifla,

Satanail,imi da cu tifla!

am ridicat un monument mai durabil ca bronzul

noiembrie 14th, 2010

amintirile… am atâtea evantaie de amintiri! şi sertarul miroase la fel ca drumul de simplitate! a iubi curcubeul… înseamnă a cunoaşte minunatul capitol despre dragoste din Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel! a birui vrăjmaşul… înseamnă a cunoaşte zicerea Sfântului Ciprian… „cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. murmur Crezul şi apoi mi-aduc aminte cum era să mă pierd… toamna trecută! parcă mă văd cum alergam spre mănăstirea Cotmeana! nu mi-a fost uşor să ajung, pentru că îmi slăbiseră puterile de-atâta amar de lacrimă, dar ştiam că acolo îmi voi afla liniştea! m-am grăbit să-l revăd pe părintele Stareţ Ioasaf, aveam nevoie de sfatul său, o presimţire îmi şoptea că am să las totul în voia luminii sfinte… pur şi simplu!

m-am tot întrebat de ce există, în această mică parte de lume, marea dorinţă de a îmblânzi timpul… de a vorbi despre minuni… răspunsul nu a întârziat să apară! orice lucru făcut cu dragoste, speranţă şi osteneală, renaşte, înainte de toate, prin muncă şi trăieşte prin credinţă! au fost ridicate case, chilii, o casă domnească şi un muzeu, o bibliotecă, un arhondaric, o trapeză boltită şi mai multe anexe gospodăreşti. în ultimii doi ani, a fost ridicată din temelii o nouă biserică, un „Paraclis”, cu mult mai mare şi mai încăpător ca mănăstirea, devenită demult monument istoric, pentru evitarea degradării picturii şi a arhitecturii. prin harul şi dragostea Sfintei Fecioare Maria, a cărei icoană făcătoare de minuni se află aici, dar şi cu rugăciunile şi slujbele Prea Cuviosului Părinte Stareţ Ioasaf şi ale tuturor preoţilor şi monahilor ce vieţuiesc aici, au loc multe minuni… sunt atâtea legende la Cotmeana, încât cu greu ne putem imagina că aceste locuri nu mai păstrează încă paşi şi suflete de oameni.

prima atestare documentară a Cotmenei este în data de 20 mai 1388, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân câtre mănăstirea Cozia, dar se presupune că ea exista cu mult înainte, mergând până la sfârşitul secolului al XIII-lea, fiind sub acest aspect cea mai veche mănăstire domnească din Ţara Românească şi poate din sud-estul Europei. mai bine de câteva secole, mănăstirea Cotmeana a fost metohul mănăstirii Cozia. răsfoind mica monografie a comunei Cotmeana, scrisă chiar de părintele Ioasaf Boiciuc, aflu că mănăstirea îşi are originea pe o fostă biserică de lemn, fiind o posibilă ctitorie a lui Vladislav-Vlaicu şi Radu I, pe care voievodul Mircea cel Bătrân o închină Coziei.

Cotmeana… denumită de stolnicul Constantin Cantacuzino „Ospăţul cel de seară”, a străbătut mai bine de şase secole de istorie, pentru ca, astăzi, să vorbească despre o realitate pe care din ce în ce mai mulţi istorici o admit, prezenţa cumană puternică în spaţiul românesc prin excelenţă. numele aşezării a pornit de la numele poporului cuman, a fost preluat prin tradiţia bizantină, apoi ajustat pe tradiţie cărturărească chirilică şi pe tradiţie populară locală. chiar şi numele domnilor de la Argeş este de origine cumană sau pecenegă.
cele peste 1000 de piese litice, în marea lor majoritate de silex, descoperite cu precădere în partea de vest-nord-vest a Munteniei, în zona Argeş-Olt, se încadrează aceloraşi tipuri litice descoperite în Europa, corespunzând geomorfologic Podişului Getic din Piemontul Cotmeana. circa 46 au fost identificate pe valea pârâului Cotmeana şi 33 de piese litice în zona de formare a pârâului Cotmeana. inventarului arheologic de săpătură i se adaugă un tezaur de monede din aur, discuri ornamentale de teracotă, dar şi celebra candelă aflată la temelia mănăstirii, găsită pe 27 iulie 1933 de C. Bobulescu. având în vedere şi elementele caracteristice ale cadrului natural, zona a oferit un cadru prielnic pentru dezvoltarea comunităţilor preistorice. existenţa unei aşezări de epoca bronzului la Cotmeana nu poate fi exclusă, mai ales că urme de cultură materială aparţinând acestei etape au fost semnalate şi la Piteşti, Ţiţeşti, Draganu etc.

Cotmeana… pare a fi un tip arhaic, o biserică pe plan dreptunghiular fără turle. turnul clopotniţă adăugat probabil de Mircea o apropie de monumentele de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor şi de arhitectura din voievodatul valah. discurile smălţuite în cafeniu închis şi verde măsliniu împodobesc faţadele monumentului ca şi în cazul bisericilor Cozia, Sfânta Treime din Siret şi al celor de pe litoralul pontic de la Cetatea Albă. în plus, acest tip cromatoplastic este tributar secolului al XIII-lea din Peninsula Balcanică, de la Târnovo şi Mesembria, după căderea ţaratului târnovean, răsfrângându-se şi la nordul Dunării. prin tradiţie, el coboară în secolul al X-lea, amintind de mai vechea olărie de lux bizantină, ce se regăseşte în întreaga Peninsulă Balcanică. nu trebuie uitat că aici se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385.
mănăstirea se află la jumătatea distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, şi la aceiaşi distanţă de Curtea de Argeş, adică 30 de km. ea poartă Hramul Buna Vestire şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. toţi cei care vor să îşi umple sufletul de soarele dumnezeirii, sunt aşteptaţi zilnic la Sf. Liturghie, iar miercurea şi vinerea la taina Sf. Maslu şi la Moliftele Sf. Vasile cel Mare.


Cotmeana… un excelent popas, pentru ca amintirea să vorbească mereu despre acest locaş de linişte şi curăţenie sufletească.

12 noiembrie 2010, 17:33
Daniela Voiculescu

Mama mea Teodora – între vis și realitate

noiembrie 14th, 2010

Asta noapte am avut un vis cu simtaminte. Se facea ca ma plimbam prin niste locuri cunoscute (in realitate nu le cunosc), cand dintr-o data, am dat cu ochii de mama, care mergea pe-o alee. Am urlat cat am putut de tare “Mama! Mama!”…….cand ea, cu greu auzindu-mi strigatele, a intors capul scrutand zarea si dintr-o data am simtit cu bucurie ca m-a vazut. Era imbracata cu o rochita alba cu floricele mici de culoare inchisa; in vis stiam foarte bine rochita aceea, in realitate nu mi-o amintesc.  Am alergat spre ea, am vrut s-o iau in brate, s-o strang la piept, sa-i spun cat de dor mi-a fost si cat de mult o iubesc, dar mama m-a impietrit cu privirea, a intins bratele spre mine si mi-a inmanat un pachet.

Am inceput sa desfac cu freamat si mare curiozitate pachetul cand, dintr-o data, am simtit o imensa durere in suflet, intelegand ca eu nu aveam puterea sa vizualizez mai mult decat ambalajul, continutul pachetului putand fi vazut doar intr-o cu totul alta dimensiune decat cele trei dimensiuni pe care noi, cei materiali, le putem vedea ori percepe. Atunci, mi-am ridicat ochii  spre mama cu intentia de a o intreba ce trebuie sa fac ca sa pot vedea ce-mi pusese ea in acel pachet, dar ea deja plecase. Am zarit-o continundu-si agale drumul pe alee, incet, incet, pana cand s-a facut un punct mic, iar intr-un final a disparut.

Simtind ca iarasi o pierdusem, am inceput sa plang cu racnete si gemete cand, dintr-o data, am deschis ochii si am simtit in jurul meu un abur placut (poate era tot in vis sau intre vis si realitate), dar am simtit cu siguranta ca era ea, mama mea, buna si iubitoare, pe care eu nu o voi mai putea vedea niciodata dar care, atunci, in acea clipa a mea de disperata durere, era acolo langa mine, straduindu-se sa ma calmeze, acoperindu-ma cu vapori calzi, linistitori si mangaitori.

Cand m-am trezit dimineata, m-am dus direct la fereastra si am ramas un timp acolo, privind la ceata deasa de afara. Fixandu-mi ochii pe aburii tacuti si reci ce se ridicau incet, incet, de pe pamant spre inaltimea cerului, cu o disperata si asemanatoare cu cea din vis durere in suflet, am incercat din rasputeri sa-mi continui visul cu ochii mari deschisi. Dar visul zburase, aburul cald plecase, ramasesera doar ceata de afara si tristetea mea. Atunci, cu ochii in lacrimi am inceput sa blestem in vant acei valatuci reci de ceata ce mi-o furasera pe mama din visul meu atat de tulburator, neinteles si neimplinit…….

Mariana Beliş „LE CHANT DES PARQUES”

noiembrie 14th, 2010

Mariana Beliş „LE CHANT DES PARQUES”

ISBN : 978-2-296-11379-4 • martie 2010 • 268 pagini

Autor: Mariana Beliş
Editura: Nouă
Anul apariţiei: 2009
Traducere: Georgeta Cristian
ISBN: 978-606-8082-19-6

La începutul acestui an a avut loc la editura Harmattan din Paris, lansarea romanului „LE CHANT DES PARQUES” al scriitoarei Mariana Beliş şi două luni după aceea, a apărut în traducerea Georgetei Cristian la Editura Nouă din Bucureşti, sub denumirea „CÂNTUL URSITOARELOR”.

Mariana Beliş este doctor în inteligenţă artificială, profesor universitar la Şcoala Superioară de Informatică-SUPINFO de la Paris. Intre 1987-2000 a susţinut cursuri şi laboratoare la Şcoala Centrală de Electronică, iar în România din 1960 şi până în 1987, profesor la Politehnica bucureşteană şi profesor invitat la Facultatea de Ştiinţe din Lyon (1970-1971); a publicat numeroase lucrări de cercetare ştiinţifică, opt cărţi şi peste o sută de articole şi comunicări. Domnia sa are ca hobby preferat – literatura, fiind la cea de-a treia carte publicată.

Romanul a fost descris drept unul de aventuri sau de acţiune – pentru cei din vest poate, iar pentru cei din est mai puţin, deoarece nu sunt aventuri ceea ce descrie Mariana Beliş în cartea sa, ci fapte de viaţă adevărată, perfect compatibile cu realitatea trăită de mulţi dintre noi în România de dinainte de 1990.

O tânără fată, cuminte, dintr-un orăşel de provincie, vine în capitală în anii ’50 la facultate, pe baza unui concurs de dosare câştigat ca fiind singurul copil al unei mame şi muncitoare şi văduvă de război. In vârtejul studenţiei, al unui mediu total străin se prinde pe nesimţite în plasa unui amor imposibil cu un coleg şi african şi homosexual. O furtună de zăpadă face ca din dragostea până atunci platonică, să’ apară mugurii unui copilaş.

Iată motivaţia fugii peste graniţă în condiţii similare cu cele trăite de Nadia Comăneci şi începerea unei noi vieţi-a tinerei împreună cu băieţelul său.

întâlniri miraculoase cu oameni buni scot la liman o femeie care şi-a început viaţa în România, a trecut prin Germania şi s-a stabilit în Franţa. Destinul ei şi al lor este determinat de cele trei Ursitoare: Clotho-Torcătoarea, Lachesis-Prezicătoarea şi Atropos- Neînduplecata, care inspiră, pe rând, deciziile eroinei, astfel fiind motivate rezolvările pozitive ale momentelor dificile… şi de aici, titlul cărţii.

«Suntem noi liberi în ce priveşte actele noastre? Suntem noi stăpâni ai destinului propriu? Uneori acţionăm ca dirijaţi de o voinţă exterioară care decide în locul nostru. Este ceea ce am dorit să reliefez în acest roman, adică partea incontrolabilă a acţiunilor noastre, atribuită acestor puternice zeităţi feminine pe care grecii le-au denumit Parce. Inteligenţa umană este slabă în faţa sorţii. Ea nu poate înţelege cărările existenţei noastre. Viaţa personajelor romanului este unul din exemple.» mărturiseşte scriitoarea în prezentarea ediţiei franceze.

Volumul se citeşte cu plăcere. Autoarea are un talent special pentru construcţia în spirală ascendentă a acţiunii care ne poartă din târgul patriarhal în tumultul capitalei, de la frica resimţită la Timişoara pentru trecerea către lumea liberă în condiţii de ilegalitate deplină la aparenta odihnă din perioada de aşteptare în semilibertatea din Germania, de la mâna întinsă de profesorul francez până la căsătoria cu acesta şi, în final, revenirea pe acelaşi drum al plecării dar acum, cu băiatul ajuns şi el doctor.

Aşa ne vom reîntâlni cu femeile importante de pe drumul de început, drumul vieţii, Grete, Zoe, cu oraşele legate de ele şi de periplul iniţiatic – Bucureşti, Timişoara, Viena, Zirndorf, Karlsruhe, Paris şi ne vom în­toarce la Focşani la mormân­tul mamei adorate. încheind astfel, într-o tonalitate senină, scriitoarea reuşeşte să transmită încredere şi speranţa că există bunătate pe pământ, prietenie adevărată, sacrifiu, demnitate şi curaj.

Cartea este cadenţată nu numai de Parce ci şi de poe­mele autoarei, pentru ediţia românească, scrise special sau traduse de însăşi autoarea, care revelează din nou sensibilita­tea specific feminină a sufletu­lui Marianei Beliş.

Cititorul se simte captivat chiar de la primele pagini, de acţiunea alertă, de naturaleţea dialogurilor, de precizia extraor­dinară în exprimare – scriitoarea a prins esenţialul unor eveni­mente atât de complexe, ţinând astfel cititorul legat, fără pauze, de fiecare clipă petrecută cu eroina cărţii.

Lucru pe care vi-l dorim şi dumneavoastră, dragi cititori ai Plaiului Străbun.

(un articol de Daniela SEMENESCU)

Biografie Mariana Beliş

Absolventă a facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Politehnica bucureşteană, Mariana Beliş a fost, timp de treizeci de ani, cadru didactic la aceeaşi facultate. În acest interval scrie câteva cursuri de specialitate şi se orientează spre “cibernetică”, o nouă şi promiţătoare disciplină ştiinţifică, domeniu în care a elaborat şi teza de doctorat.

Participă la numeroase congrese internaţionale cu comunicări în domeniul inteligenţei artificiale şi este invitată în 1971 pentru a ţine un curs de un an la Universitatea din Lyon. Întoarsă în ţară publică două cărţi la Editura ştiinţifică: “Mecanismele inteligenţei” şi “Bioingineria sistemelor adaptive şi instruibile”, ultimul fiind premiat de Academia Română. Continuă activitatea de cercetare în domeniul ciberneticii prin publicarea de articole în revistele din străinătate şi participarea la reuniuni internaţionale.

În anul 1986 părăseşte definitiv ţara împreună cu soţul şi fiul şi se stabileşte la Paris unde devine profesoară de electronică, informatică şi inteligenţă artificială în învăţământul superior. Publică manuale didactice şi cărţi: “Communications” (Eyrolles 1990) şi “Comment cerner le hasard” (Supinfo 2001). Continuă participarea la reuniuni în domeniul inteligenţei artificiale (preşedintă a congresului de cibernetică de la Namur – 1992 ) şi în domeniul filozofiei ştiinţei “The causal roots of probability” Canterbury 2007).

În paralel cu activitatea ştiinţifică Mariana Beliş începe să desfăşoare şi o activitate literară. Astfel în anul 2003 publică la Paris (Editura L’Harmattan) eseul autobiografic “Cette grande lumière à l’Ouest” apărută în anul următor la Bucureşti (Cartea Romanească) sub titlul “Lumina Occidentului”. Tot la L’Harmattan apare în anul 2010 romanul “Le chant des Parques” publicat în acelaşi an în traducere la Bucureşti sub titlul “Cântul Ursitoarelor”.

Curtea Constituțională. Partidele. Legea Educației. Cine obosește mai repede?

noiembrie 14th, 2010

Asa cum era de asteptata, motivarea deciziei Curtii Constitutionale nu aduce un raspuns clar privind continuarea sau intreruperea  procedurii de asumare a raspunderii Guvernului pe Legea Educatiei.

Fiecare o intelege cum convine partii in care se afla. Emil Boc si Kelemen Hunor declara ca se poate continua procedura asumarii raspunderii, Mircea Geoana solicita Guvernului sa sisteze procedura si sa se treaca in baza deciziei CC la dezbaterea in Senat.

Batalia politica  se pare ca va continua cateva zile. Se arunca cu  artificii si de o parte si de alta. Deocamdata nu am intrat in armistitiul  propus de Presedintele Basescu.

Ieri Basescu a atacat in termeni duri  “amestecul” CC in probleme ce tin de decizia Guvernului si Palamentului. Probleme ce tin  de economie si educatie si carora, spune presedintele Basescu, li s-a dat o interpretare politica  in deciziile Curtii.

CC a fost creata tot de catre organismele fundamentale ale statului. Care  au conferit acesteia drepturi de  judecator suprem. Instanta suprema in probleme fundamentale  ce tin de viata statului.

Ne aflam  intr-un cerc vicios in care, prin mijloacele democratiei, o lege (nu ne referim acum la Legea Educatiei)  votata de un Parlament (ales de popor)  este  declarata  neconstitutionala. Curtea este  alcatuita din un numar de judecatori propusi de partidele din Parlament (conform algoritmului)  si care se presupune ca ” fac” acolo linia partidului. Nu se intampla asa totdeauna  pentru ca dincolo de linia partidului intervin uneori  si interesele personale ale judecatorilor(vezi pensii sau  profesori). Nu vorbim aici de interesul national  sintagma este prea vaga si prea interpretabila  si  necesita o convergenta care apare  de putine ori in istorie….

Probabil modificarea Constitutiei va aduce dupa sine o  eficientizare a Parlamentului (vezi numarul de parlamentari) dar si o  crstere a autoritatii acestuia.

Si poate de aici si renuntarea la Curtea Constitutionala. Poate fi una din masurile de reforma. Nimeni nu mai crede acum la douazeci de ani dupa, in necesitatea  mai multor centre de putere care sa se controleze si anihileze reciproc pentru a preintampina o dictatura. Momentul din 1992  nu mai este si cel din 2010-2011.

Pana atunci  singura   solutie este ca toate partidele din Parlament sa lase deoparte   lupta politica si sa  voteze dupa o analiza corecta cele trei Legi economice si Legea Educatiei. Dupa asta  tot in cadrul unui armistitiu care sa lase pe dinafara  problemele marunte si sa  se inteleaga rapid asupra unor principii clare care sa conduca la modificarea Constitutiei. Cel putin aici ar trebui sa primeze   viitorul oricare din partide poate ajunge in  urmatorul interval de timp fie la putere fie in opozitie.

Altfel, ca sa revenim la Legea Educatiei,  puterea si opozitia vor alerga pe culoare diferite  vor obosi concomitent si s-ar putea ca nici una sa nu mai prinda finisul. Si Legea sa ramana undeva atarnata intre regulamentele Parlamentului si procedurile Guvernului. Si alta generatiei sa  intre in viata fara  niste reguli clare  si predictibile.

Republicii.”Strasse” din Brașov

noiembrie 14th, 2010

Strada nu are mai mult de cateva sute de metri. Pietonala. La un capat este marginita de Piata Sfatului, locul atator manifestari culturale. La celalalt de Piata Revolutiei, loc unde au murit peste o suta de oameni in ’89.Vara  pe mijlocul ei abia lasand loc trecatorilor se intind terase de la un capat la altul.In restul anotimpurilor banci din loc in loc  strajuite de cosuri de gunoi  simpatice.Casele sunt majoritatea de peste o suta de ani.  Cu fatadele  pline de ornamente. Unele cladiri  au fost reimprospatate  si zugravite.Altele asteapta.In general case  cu un etaj altele,putine, se inalta la peste doua.Casele  de la strada se intind cu una doua corpuri de cladiri si in curte. Curti care sunt  un fel de ganguri prelungi fara verdeata si unde  soarele  patrunde greu sau nu ajunge deloc in timpul zilei. Fiecare casa are la parterul dinspre strada  un magazin,un local, o agentie de turism,o farmacie,case de schimb, etc. Magazinele se prelungesc si in curte.Fiecare spatiu este vazut de proprietarul lui ca o mina de aur. Totul pentru comert. Majoritatea spatiilor de acest gen au fost fie redobandite de fosti proprietari fie cumparate de  actualii(prin legile de dupa ’90) si o parte sunt inchiriate. Putini proprietari  vechi sau noi  le folosesc. Cei mai multi le-au  inchiriat  cu credinta ca Dumnezeu le-a pus mana pe crestet si din chiria serioasa o vor duce bine ei si familia pana la si mai  adanci batraneti.Din loc in loc anunturi cu  apartamente de vanzare.Cu pretul cerut,exorbitant, poti sa-ti faci la marginea orasului o casa  plus gradina aferenta.Nu cumpara nimeni.Doar  panza pe care sunt scrise impozantele anunturi  se ingalbeneste incet incet.

Chiriile sunt mari,extravagante  doar suntem pe “strasse”-buricul targului,centrul orasului.Locul unde te vezi cu cineva si este bine sa fii vazut ca sa existi.

La chiriile mari comerciantii umfla preturile peste masura  cu gandul ca dau si ei lovitura. Odata sa acopere chiria  dar in primul rand  sa se umple de bani. Poti cumpara aici  imbracaminte sa  incaltaminte la preturi  la care-ti vine sa suieri precum sirena masinii Smurd. Pe care de altfel la marginea orasului  le cumperi la jumatate. Un suc, o bere sau prajitura bat recorduri.

Toti cauta lovitura. Acum ori niciodata.

De altfel si profilul magazinelor  se schimba frecvent tot la doua trei luni. Atat trebuie noului venit, sa simta mirosul falimentului… Renunta  si lasa  visele de  imbogatire altora care jinduiesc la  “strasse”.

Apare altul la fel de entuziast si crede ca afacerea lui sigur va functiona pe cai mari. Renoveaza localul  dupa   marile aptitudini artistice,lanseaza cu ceremonial deschiderea si totul merge  vertiginos in jos.

Cei ce locuiesc pe “strasse”   sunt deja in varsta ,pensionari sau oricum  nu bogati si  nu cumpara de la magazinele aflate la parterul caselor. Stiu demult lectia.

Ceilalti locuitori ai orasului vin aici asa cum am spus  mai ales sa se vada. Raman turistii si gura casca ajunsi in frumosul oras. Cred ca aici este”staiful”,nivelul,deosebitul.

Indoiti de preturi  totusi nu renunta sa plece din oras fara o amintire.

A fost vreme cand tot la patru cinci case se afla cate un magazin de telefonie mobila. Pana cand  apucatura asta  romaneasca a inceput  sa se mai domoleasca. Odata cu ea  au disparut si mare parte din magazine. Ca orice strada de centru ce se respecta si aici  vin muzicantii. De la trupe  de mandoline la singuratici emigranti de prin America Latina. Unul striga  sagalnic si trist dupa Che Guevara, altii impanati precum la muzeu  si doldora de pene multicolore ne duc  departe catre incasi, Anzi  sau Dumnezeu stie ce alta destinatie. Un domn fara o mana canta la nai. Evident cu o cutie de carton in fata. Sta  mai pe sub porti,la  intuneric, de frica politiei comunitare. Probabil nu are autorizatie. Bietul om nu are de-a face cu instrumentul, stie doua melodii pe care le  “arunca” legat si continuu in aerul noptii.

Mai un timp la un colt de strada un barbat plinut cu o palarie cu boruri largi, asezat pe un scaunel de pescar  amintea  trecatorilor tot felul de hituri romanesti. Omul avea o chitara  si ceva voce, canta cu pasiune si   suflet. Oameniilor le placea individul care  a adus putina culoare si neaosism intre atatia  calatori de peste tari si mari si in  doua- trei ore   cutiuta de carton se umplea de bani.

Multi se invart pe aici in speranta ca fac bani.  Doua trei flasnete ce  produc floricele de porumb, batrane  cu niste cosuri de nuiele ce vand buchete de flori de toamna,  tiganusi “gigolo” ce  bat localurile imbiindu-te cu un trandafir pentru partenere,un pictor care zi de zi  isi atarna expozitia de tablouri pe zidul aceleasi case . Tiganusi la cersit,hoti de buzunare care adulmeca prada.

Criza a readus o parte din comert pe alte coordonate.In locul unui magazin de telefoane mobile a aparut o covrigarie.Farmacia, candva  cea mai  mare din oras,  cu spatiu  larg   si fantani tasnitoare  de la care putea sa iei un pahar de apa pentru necesarul medicament de inghitit  si-a  tinut o treime din spatiu restul inchiriindu-l unui magazin de suveniruri kitsch. O librarie care  exista  dinainte de ’89  functioneaza si azi. Semn.Un mic semn si o mare mirare.

Dimineata strada este pustie. Cativa trecatori  catre sau spre locurile de munca.Curentul  ca un vifor ce taie in lung strada si  cativa proprietari de cani ce-si plimba odraslele pe macadamul   lipsit de animatie. Este ora animalelor. Seara nu mai loc de oameni si de gura casca.

“Strasse”. Locul unde daca ai noroc te poti intalni cu oarece “vedete”. Locul unde cu mic cu mare,imbracati elegant,  oamenii urbei si nu numai  ies la plimbare.

Locul unde de fapt nu se intampla nimic important.

Numai iluzia ca aici este buricul orasului.

Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”

noiembrie 14th, 2010

Reacția vehementă a unor cititori la articolele scrise săptămâna trecută de Vladimir Tismăneanu Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu http://www.acum.tv/articol/19872 și Ovidiu Ivancu Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii http://www.acum.tv/articol/19953 mă obligă să revin la subiectul AP.

Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.

Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a  admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).

N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.

Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.

În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.

În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.

Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?

Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.

În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.

În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.

E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.

Al 15-lea Salon European al Scriitorilor

noiembrie 14th, 2010

Al 15-lea Salon European al Scriitorilor a avut loc duminică 14 noiembrie 2010 în saloanele Primăriei Arondismentului XVI din Paris, unde mai mult de 100 de autori şi-au prezentat noile cărţi şi au oferit dedicaţii cititorilor.

Evenimentul organizat sub egida B’nai B’rith cu concursul oferit de librăria Lamartine, a fost urmat de o masă rotundă pe tema: « La loi du pays est la loi » având ca invitaţi:

Claude Goasguen, deputat, primarul Arondismentului XVI

Ivan Rioufol, cronicar

şi  Shmuel Trigano, scriitor.

Autorii invitaţi au fost:

Jbil ABDERKEBIR
Lucy ABRAHAM
Florin AFTALION
Sébastien ALLALI
Jean-Luc ALLOUCHE
Yves AZEROUAL
Jean-Claude BARREAU
Michaël BAR-ZVI
Jean BAUMGARTEN
Pauline BEBE
Paul BENAIM
Olivier BENYAHIA
Louis BLOCH
Hervé-Elie BOKOBZA
Chochana BOUKHOBZA
Frédéric BRUN
Tal BRUTTMANN
Jean-Gérard BURSZTEIN
Jean CAMBIER
Pierre CASSEN
CHALGOUMI
André CHARGUERAUD
Jacquy CHEMOUNI
Sarah CHICHE
Frédéric CHOURAKI
Daniel COHEN
Olivia-Jeane COHEN
Valérie COHEN
Catherine DAVID
Gyslain DI CARO
Henri DU BUIT
Bernice DUBOIS
Pryska DUCOEURJOLY
Jacques DURIN
Josy EISENBERG
Mourad EL HATTAB
Alexandre FEIGENBAUM
Paul FENTON
Cathie FIDLER-LEVEBVRE
Cynthia FLEURY
Emilie FRECHE
Sarah FRYDMAN
Catherine FUGH
Daniel GAUTHIER
Fabien GHEZ
Paul GINIEWSKI
Francine GIROND
Claude GOASGUEN
William GOLDNADEL
René GUITTON
Philippe HADDAD
Marek HALTER
Farid HANNACHE
Maurice-Ruben HAYOUN
Alain HIRSCHLER
Carol IANCU
Danielle IANCU-AGOU
Philippe JUZA
Madeleine KAHN
Yves KAMAMI
Daniel KLUGER
Victor KUPERMINC
Eric LEBRETON
Emmanuel LEHMANN
David LITTMAN
Danit LORTH
Nicolas MARIOT
David MASCRE
Céline MENGUY
Jacky MILEWSKI
Guy MILLIERE
Henri MINCZELES
Aldo NAOURI
Thanh NGHIEM
Samuel NILI
Jean-Yves PELLEGRIN
Félix PEREZ
Yves PLASSERAUD
Gérard RABINOVITCH
Henri RACZYMOW
Moïse RAHMANI
Evelyne RIDNIK
Yvan RIOUFOL
Marie-Pierre SAMITIER
Daniel-Salvatore SCHIFFER
Dominique SCHNAPPER
Igal SHAMIR
Daniel SIBONY
Emile SITBON
Jean-Claude SNYDERS
Christine TASIN
Daniel TEBOUL
François THUAL
Evelyne TORDJMANN
Michèle TRIBALAT
Shmuel TRIGANO
Karine TUIL
Maurice VIDAL
Alain VINCENOT
Nelly WOLF
Bat YE’OR
Claire ZALC

Printre scriitorii invitaţi au fost prezenţi cu noile apariţii editoriale, distinşii profesori  Danielle Iancu-Agou şi Carol Iancu de la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, cunoscuţi pentru activitatea publicistică remarcabilă.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pasiuni

noiembrie 14th, 2010

21 noiembrie 2010

Mira Field

Speed and nature

20 noiembrie 2010

Text: Andrea Ghiță

Imagine: Sandy Marius

Cronicarul

Mihai Eisikovits a trecut pragul celui de al nouălea deceniu de viaţă şi amintirile sale reprezintă cronica zbuciumatului veac XX. Cu câţiva ani în urmă a descoperit vocaţia cronicii desenate. A creionat în zeci de desene viaţa comunitaţii evreieşti din Maramureş, spulberată de Holocaust. Cronica desenată la senectute continuă cu povestea detaşamentului de muncă şi a prizonieratului sovietic.

19 noiembrie 2010

Stephan Benedict

Eva Benedict – Papusa Oseanca – 1969

18 noiembrie 2010

Natalie Schor

I love baking cakes!

17 noiembrie 2010

Natalie Montanaro

Knitting for another new addition

16 noiembrie 2010

Paula Drexler

Messi – stadionul Camp Nou – Barcelona ( aprilie 2010 )

Bunicuța – baby sitter, miine….
Astăzi, la meci !

15 noiembrie 2010

Paulina Eliza Duta

Muzica

Amintirile cântecelor frânte din pâinea aburindă şi dulce a copilăriei se împletesc cu căutările de mai târziu, într-un registru inepuizabil de sunete şi simţiri aduse de vibraţia  muzicii… De la discurile de vinil ale bunicilor care umpleau casa cu vocile Bucureştiului de altădată şi ale corurilor din operele lui Verdi  până la prima atingere a clapelor pianului a fost doar un pas. “Casa cu pianul”, vecină celei în care locuia familia mea, era  o fascinantă lume aparţinând unei galaxii îndepărtate… Târziu, alături de profesorul de  muzică care-şi încuraja elevii să meargă la Ateneu în fiecare duminică dimineaţă, am păşit fascinată în podul liceului de unde am ales discuri ce urmau să fie audiate în clasă.

Muzica m-a ajutat să-mi ascult sufletul. Pasiune, leac, comunicare, vibraţie, regăsire… mă însoţeşte pretutindeni ca o bună prietenă, glumind şi chiar lăcrimând uneori împreună.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Toboşarul “Epocii de Aur”: Moştenirea roşverde a lui Adrian Păunescu

noiembrie 14th, 2010

Ion Iliescu este indignat. Nu de carnavalul rusinii pus la cale de moguliziuni, ci de faptul ca nu cedam cu totii santajului propagandistic pe cat de ieftin, pe atat de riscant.  Asadar, Iliescu ataca in acelasi stil de boxeur ideologic pentru care a devenit faimos inca din anii 50:

Viaţa ne oferă şi altfel de specimene – înveninate de ură, pe care nu şi-o pot înnăbuşi nici în asemenea momente. Cel mai dezgustător exemplu l-a oferit Televiziunea Naţională, care nu numai că nu s-a învrednicit să relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Roman, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu – dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea – un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit într-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii post-factum).

La randul sau, preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, luni, că social-democraţii vor solicita audierea în comisiile Parlamentului a conducerii TVR pentru ca aceasta să explice abordarea editorială a înmormântării lui Adrian Păunescu şi de ce a “aranjat” difuzarea unei emisiuni de denigrare a memoriei acestuia.  A spune adevarul despre Paunescu inseamna, in interprertarea pontica, a denigra.  Paunescu trebuie venerat, divinizat, canonizat, transformat in icoana la care sa ne inchinam cu toti, precum caprele negre dintr-un poem al sau…

Adrian Paunescu a fost si este plans de toti cei care regreta frigul, foamea, cozile, supravegherea universala, domnia suspiciunii si a minciunii, infernul cotidian dintr-o Romanie jignita si umilita.  Cand Ion Iliescu afirma ca Paunescu nu  a fost un poet de curte al dictaturii lui Ceausescu, el comite o frauda istorica. O face cu buna (adica rea) stiinta. Ca fost secretar al  CC al PCR insarcinat cu propaganda, Ion Iliescu stie perfect ca Paunescu a fost un ultra-zelos constructor al cultului familiei Ceausescu, ca s-a prosternat fara jena in fata “geniului Carpatilor”. Cine va rasfoi Antologia rusinii de Virgil Ierunca va gasi probe irefutabile ale degradarii intelectuale si morale a lui Adrian Paunescu.  Au aparut pe forumuri sute, poate mii de versuri scrise de Paunescu intru gloria “eroului intre eroii neamului”.  Nu erau tributuri conjuncturale, ci fibra insasi a poeziei paunesciene de dupa 1972-73.  A fost oracolul, profetul, pontifex maximus al cultului personalitatii.

Cand Victor Ponta a cerut sa se instituie doliu national pentru apologetul comunismului dinastic, el ii jignea pe revolutionarii din 1989, pe minerii grevisti din Valea Jiului din august 1977, pe protestatarii de la Brasov din 1989, pe toti cei care au suferit din cauza regimului comunist.  Au aparut cateva articole exceptionale despre mistificarile mediatice macabre din weekend.  Este limpede ca s-a incercat de fapt reabilitarea discursului revansard, a retoricii unei restauratii comunisto-fascizante. Adrian Paunescu nu a fost nici rosu, nici verde, a fost roşverde, ca si comunismul ceausist pe care l-a servit cu unic, neconditionat devotament.  Miercuri si joi, in EvZ, va apare articolul meu despre tobosarul “Epocii de Aur”. Ca si “tobosarul timpurilor noi”, stalinistul Mihai Beniuc, pe care l-a admirat, Paunescu a fost un artist inregimentat in favoarea totalitarismului, a pretins ca iubeste libertatea, insa i-a sustinut zelos si adeseori pervers pe inamicii ei. A facut-o voluntar, sugrumandu-si de bunavoie talentul, demnitatea si onoarea.  Criticul Paul Cernat avea dreptate sa scrie in studiul sau “Imblanzitorul Romaniei Socialiste” din volumul colectiv scris impreuna cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, Explorari in comunismul romanesc (I) aparut la editura Polirom in 2004:

Nici o istorie institutionala a Romaniei Epocii Ceausescu nu poate face abstractie de personalitatea masiva si acaparatoare a lui Adrian Paunescu, fie si pentru faptul ca, pe durata existentei Cenaclului Flacara (si mai ales intre 1976 si 1985, cand cenaclul a intrat sub umbrela Festivalului National “Cantarea Romaniei” ) poetul a fost, de facto, al patrulea om in stat ca influenta publica, dupa cuplul prezidential si mezinul lor Nicu.  Reprofilat ulterior ca portavoce a “orfanilor tranzitiei”, prezent in miezul tuturor evenimentelor ” majore”  spre a le versifica, jurnalistic, in nasfarsite poeme-lamento sau vaticinare puse pe muzica folk, Paunescu se afla, de fapt, in cautarea monopolului poetic pierdut.  … O nevoie expansionista si totalitara de a fi permanent in centrul atentiei, venita, probabil, si din nevoia vitala de a-si conjura spaima de efemeritate… (op. cit., p. 241).  Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor locale, poet comunitar etatizat, Paunescu este produsul paranoic al imposturii unui sistem autoritarist si discretionar pe care l-a sustinut, insuflandu-i, pana la urma, autenticitate si credibilitate populara. (ibidem, 242).

Studiul demitizant al lui Paul Cernat ar trebui sa fie citit de toti cei care, in aceste zile, s-au grabit sa-l proclame pe Paunescu drept egalul lui Eminescu si au contestat importanta (nefasta, fireste)  textelor sale delirant-encomiastice.  Pe directia luciditatii analitice, iata un fragment din excelentul articol publicat de Andrei Cornea in revista 22:

Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câteva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi…

http://www.revista22.ro/la-moartea-marelui-pontif-al-na355ional-comunismului-9318.html

Inceput de drum … spre Vest (4)

noiembrie 14th, 2010

- continuare din numarul trecut –

N-am apucat sa vad mult din Rotterdam. Un tur sumar, din masina, cat sa-mi potolesc curiozitatea si cat sa vad doar cateva obiective pe care mi le insemnasem din Romania: vestitele case cubice, Euromastul, Swanbrug, cladirea liniei maritime Holland-America line, locul de unde plecau inainte, mai toti emigrantii Europei catre America, etc.

Apoi, usor, usor, spre stadion, impreuna cu alti cativa prieteni de-ai lui Johan. Foarte multa lume, foarta multa politie. Politie cu caini, politie calare, politisti pe rotile, pe biciclete si pe trotinete….
Nu buluceala, nu strigate, nimeni care sa incerce sa treaca de cei aflati la rand ca sa ajunga in fata, nu tiganci obligate sa supravietuiasca vanzand “bomboane agricole”, inconjurate demonstrativ de un covor de coji proaspat scuipate pe jos, nimeni la un bilet in plus … Nimic! Doar ordine.
Respectasem intru-totul sfaturile si eram imbracata sport, fara bijuterii (pe care oricum nu le aveam), fara geanta, fara tocuri. Comod. Jeans, tricou, haina de vant a Idei si pasaportul in buzunar. Atat.

Dupa ce-am trecut de primele filtre, grupul a hotarat sa luam o gustare simpla la McDonald’s-ul din vecinatate. Am intrat, eu uitandu-ma cu ochi mari la fiecare panou, la fiecare detaliu, incercand sa-mi amintesc tot ce stiam din filme despre McDonald’s! Doar…. din filme!
Baietii au inceput sa faca lista cu comanda grupului si desi toti, foarte politicosi, m-au intrebat mai intai pe mine ce doresc, am motivat ca inca nu ma decisesem dat fiind faptul ca nu mi-era foame! Foarte departe de adevar; unu: mi-era foame, doi, habar n-aveam ce-as fi putut comanda fara sa ma fac de ras si fara sa se observe ca eram pentru prima data in viata mea intr-un McDonald’s! BigMac, Cheeseburger, Quarterpounder ….. nu-mi spuneau nimic. Vedeam in poze un fel de chiftea, dar nu stiam nici ce gust are si nici daca era proaspata.

In Romania, daca te incumetai sa cumperi de la o “Gospodina” sau de la o terasa chiftele, aveai toate sansele sa ai probleme cu stomacul. Carnea tocata, de obicei departe de a fi proaspata, era inmultita cu paine, verdeturi si o tona de usturoi, in asa fel incat sa camufleze eventualul miros de stricat si sa se vanda. Depindea doar de norocul fiecaruia daca ulterior exercitiului asta, scapai cu bine, sau, te amorezai brusc si inseparabil pentru o perioada de cel putin cateva zile de vasul de wc.

Deci….. fara carne tocata! Altceva: cartofi prajiti. Pe astia-i cunosteam, orice gust ar fi avut …. erau cartofi prajiti, cu alte cuvinte, ceva sigur.
Milkshake, cu gust de banana, vanilie, capsuni si cacao. Ce-o fi ala “milkshake”? Lapte zgaltait, scuturat… Laptele era lapte, putea fi oricum: rece, cald, dulce sau acru… Nu-mi puteam imagina ce gust trebuie sa aiba un “lapte zgaltait”, dar oricum ar fi fost … era lapte!
Pentru variatie, am ales un milkshake cu capsuni si o portie mare de cartofi prajiti. Atat.
Aveau si tot felul de bauturi racoritoare, cola, fanta, apa ….. nu m-am apropiat de ele. Astea mi-ar fi creat probleme cu vezica si cum aveam experienta “traseelor” si a defilarilor de 1 Mai si 23 August, in timpul carora era imposibil sa iesi inafara coloanei, am preferat sa evit. Aici eram pe stadion, cine stie unde si daca aveam acces la o toaleta, daca era curat, etc…

In timp ce mancam si discutam, am fost foarte atenta cum aratau “chiftelele” din jur. Nu foarte bine, dar nici rau, in schimb, miroseau imbietor, apetisant. Mi-am promis ca pana la intoarcerea in Romania o sa-mi cumpar cu siguranta un BigMac sa vad ce gust are; dar asta doar cand voi fi singura, sa-l pot arunca daca nu-mi place, fara sa am priviri iscoditoare-n jur.

Secretul cu prima experienta la McDonald’s l-am tinut mai bine de zece ani, cand, intr-o seara, acasa, razand cu prietenii si cu Johan, si povestindu-le “aventurile” mele din prima vizita in Olanda, le-am descris momentele prin care trecusem. Nimeni nu observase absolut nimic, eu fusesem total relaxata si perfect stapana pe mine … la suprafata.
Si desi Johan s-a amuzat de intamplarea la care participase direct si a recunoscut ca nu si-a dat seama nicio secunda, s-a simtit in acelasi timp foarte vinovat de a nu se fi gandit la lucrul asta, atunci.
Venise prima data in Romania in ’86. Stia ca nu exista nimic acolo; stia totul. Stia ca eu eram pentru prima data in Olanda, si cu toate astea, in Rotterdam fiind, nu a realizat ca nu exista niciun McDonald’s la Bucuresti si ca nu aveam de unde sa stiu despre ce este vorba.
Desi organizase perfect ziua de Sambata pentru mine, si cu toate ca avusese grija sa ma simt bine si sa nu-mi lipseasca absolut nimic, episodul cu McDonald’s-ul ii scapase, si-si reproseaza lucrul asta si-n ziua de azi.

In timpul concertului am cantat, am dansat, am baut bere, am fumat. Chioscuri cu racoritoare, tot felul de gustari si mai ales toalete chimice …. peste tot. Ma speriasem degeaba.

La fel, ordine, camere de luat vederi, politie pretutindeni; zambitori, linistiti, cu cainii la picior. Politistii de aici au uniforme superbe, nu le lipseste nimic. M-am uitat la ei de cateva ori in timpul concertului; cantau si ei, participau alaturi de restul publicului, facand ca tu, spectatorul de rand, sa nu ai niciun moment impresia ca esti de fapt, supravegheat indeaproape.

Muzica, spectacolul si mai ales Tina… totul era la superlativ. Ma simteam minunat si in siguranta, si pentru un moment, mi-am adus aminte de spectacolul Boney M de la Sala Palatului din Bucuresti, prin anii ’80, spectacol la care, o buna prietena al carei tata avea o functie prin PCR imi luase si mie bilet, ca sa nu mearga singura!
Ala nu a fost concert; pe scena, o formatie disco vestita, cantand melodiile pe care le stiam atat de bine, melodii pe care dansam la petrecerile noastre de atunci, mult discutatele “ceaiuri”. Melodii pe care le procuram cu foarte mare dificultate, inregistrate de prieteni noaptea de la radio, ori de la Europa Libera ori de la Vocea Americii, sau, aduse de vreun coleg de facultate, strain.

Mi-amintesc ca ne bagasera in sala cu doua ore inainte; odata intrat si ajuns la locul tau, nu mai aveai voie sa circuli, nici macar pana la clo. Iar in timpul spectacolului care a durat o ora, fiecare capat de rand era supravegheat de militieni; unii in uniformele lor slinoase si lucioase, altii, in civil. Astia din urma parca erau trasi la indigo, sablonati: tunsi foarte scurt desi era moda pletelor, privire “vigilenta”, camasi albe si obligatoriu sugrumati cu o cravata inchisa la culoare, uzata si cu nodul stramb. Cuvintele le erau scurte, accentuate cu duritate, nascute cu greu dintr-un vocabular sarac, stalcit si anost. Costume inchise la culoare, mai ales gri si maro; pantalonii, cu turul lucios nu mai aveau de mult dunga, ceea ce confirma inca o data, daca mai era cazul, faptul ca ceea ce purtau era de fapt tot un fel de uniforma si nu costumul cel bun de acasa, pastrat pentru evenimente speciale.

De obicei, costumul cel bun era negru sau gri inchis, ii atarnau umerii sacoului si turul pantalonilor si mirosea pregnant a naftalina. Asta pentru ca odata facut la croitor, trebuia tinut cont si de faptul ca era musai sa-i fie bun posesorului si peste zece ani, cand, dintr-un motiv sau altul acesta ar fi luat ceva proportii. Era piesa de imbracaminte care iesea din sifonier la nunti, inmormantari, botezuri, si eventual, la cate un Revelion. Atat. In rest, era pastrat cu sfintenie inchis intr-o husa de panza si cu buzunarele umplute doldora cu naftalina si frunze de tutun. Croiala era clasica, sa poata trece permanent de judecata timpului si a modei, si i se asortau intotdeauna, ca un vis urat, pantofi din piele, nodurosi, impletiti butucanos si vanduti cu siguranta pe sub mana, la magazinele Romarta.

Tin minte, ca in timpul spectacolului de la Sala Palatului, am avut voie doar sa aplaudam. Daca incercai sa te ridici in picioare, imediat, unul din “vigilentii” de pe margine iti facea semn sa stai jos. La fel, se faceau tot felul de semne prin care intelegeam ca nu ni se permitea nimic peste ceea ce se obisnuia la matineul de la Ateneu. Un tanar pletos si “imbracat de la pachet”, cine stie fiul cui era, a comentat ceva la un moment dat. Dupa inceperea spectacolului au reusit intr-un fel sa-l scoata din sala si apoi nu l-am mai vazut intorcandu-se la locul respectiv, desi, tinand cont de cum se obtinusera biletele, toti cei de acolo precis aveau dosarele beton.
De cantat si de dansat nici nu putea fi vorba. Doar tarziu, spre final, indemnati de artistii de pe scena, am putut aplauda toti, in picioare, iar formatia a bissat doua numere arhicunoscute.
Apoi ne-am aplaudat indelung, reciproc; de ambele parti cu lacrimi in ochi . Noi, spectatorii, de bucurie ca i-am putut vedea in carne si oase si asculta in direct, bucurie amestecata cu o mare doza de tristete si neputinta, cei de pe scena, care asistasera la vigilenta supraveghetorilor, din pura compasiune, ca sa nu spun prea direct … mila!

Nimic din ce stiam eu, nu se putea compara cu atmosfera electrizanta de aici, din Rotterdam. Dansam dupa bunul plac si cantam cat ne tineau plamanii. Aveam si acum, la concertul Tinei, ca si atunci, la spectacolul Boney M de la Sala Palatului, lacrimi in ochi. Doar ca cele de acum, din cu totul alte motive; ma indopam cu libertate…


Dupa terminarea concertului, plini de energie si voie buna, am plecat cu masinile spre Gouda, orasel foarte apropiat de R’dam, vestit in toata lumea pentru rotile imense de cascaval cu acelasi nume, ce se prepara evident, aici.
Impresionant centrul orasului, vechi, cu cladiri de la 1500 pe care nu le-a daramat nimeni ca sa construiasca in locul lor blocuri oribile, sinistre, afunctionale, de fapt, o varianta de ghetto in versiune socialista.
Stradute mici, inguste, pietruite impecabil.
Flori multe si ingrijite, ordine, totul, absolut totul gandit indelung, in asa fel incat sa fie si frumos si functional si util.
Nu lipsea nimic din niciun colt; fiecare detaliu, intotdeauna la locul lui. Enervant de bine organizat totul, si ei, olandezii, enervant de bine organizati !
Pub-uri, lume vesela, deschisa. Toti zambesc. N-am vazut pe nimeni incruntat, rastindu-se, facand scandal, purtandu-se urat si poruncitor cu chelnerii …
Aici, nimeni nu ridica vocea, toti se saluta, fac glume si converseaza deschis, chiar daca nu se cunosc. N-am vazut pe nimeni inghiontindu-se, suflandu-si nasul pe strada sau scuipand pe jos.
La fel de surprinsa am ramas vizitand toaleta pub-ului, comuna celor doua sexe. Curat; foarte curat. Nu apa pe jos (?), nu urme de pantofi pe rama scaunului de wc, existenta unui capac bine fixat si curat.
Spre deosebire de acasa, in Romania, unde un astfel de loc ar fi fost devastat din prima zi de functionare, aici, toate erau la locul lor: sapun, crema de maini, prosoape igienice din hartie, la discretie; iarasi, nimeni nu avea nevoie de ele acasa…..
Iar barbatii, ei bine, probabil ca in Olanda barbatii sunt educati de mici sa nu faca si exercitii de caligrafie in timp ce urineaza…

M-am intrebat de un milion de ori in decursul primei saptamani ale mele in Olanda, care este motivul pentru care la noi acasa toate sunt pe dos; de ce la noi e altfel? E vorba de saracie? Nu, nici pe departe; fiecare tara, oricat ar fi de dezvoltata, are si ea saracii ei.
E vorba de educatie; e vorba de omul potrivit la locul potrivit, si mai presus de asta, e vorba de respectarea valorilor si luarea deciziilor strict in interesul comunitar si nu al celui personal, sau de gasca. Aici primeaza elementarul bun simt, respectul pentru drepturile tale dar in acelasi timp respectarea drepturilor celor din jurul tau, respectul pentru munca si simtul responsabilitatii. La noi, NU. La noi, cheia succesului, valorile, se masoara altfel: ce pile ai, cum si in ce scop le folosesti, cate usi deschizi, cum stii sa minti, pe cati reusesti sa-i duci de nas si cat de prost gramatical poti sa te exprimi.

Am ajuns inapoi in camera mea de hotel spre dimineata, franta de oboseala si obosita de noile impresii si cu toate ca abia-mi tineam pleoapele deschise, am preferat sa-mi notez mai intai totul in agenda. Sa nu uit nimic. Nu trebuia sa uit nimic …..

(va urma)

Late Summer

noiembrie 14th, 2010

The Stonebridge

It was a bridge over my words
and you singing,
It was a time -you were me and i was you
in the spring where the green and blue
melted the dance,
\I was behind the pine tree or inside of the song
and you walked barefoot in my poem
– city taking your eyes form,
your street was the only one under the light.
It was a bridge and the words are gone,
the stones are gone one by one
by the river, by the moon;
\I was behind the side of the water,
\it was too late.

The Sky Named Levi’s

I knew her
dancing barefoot
over the dreams,
\In the morning
singing the blue denim
over the cotton field,
too stretched for a summer.
\The ocean’s blue,
the other every where’s blue
wakes up from the giant night
or from her eyes.
\The azure is never wide to bury the pearls
under her feet,
when she sings
close to the waves.

şi toamna are speranţe…

noiembrie 14th, 2010

cirus de buzunar… bărci cu umbre,
rămase pe pieptul unei amintiri…
ca să-mi înceapă dimineaţa cu respirare
prin timpul Flaviei… ca să descopăr
obsesia copilului indigo, la indigo…
şi-mi ating piciorul stâng, uşor-uşor,
şi-mi simt inima un tremur de gând,
memoria e ca o balenă… şi tot merg,
din ţâşnitură în ţâşnitură, tastele sună
pe o singură culoare, lupii urlă, scrâşnesc
din dinţi… şi frământă o inimă de lună!
şi Oscar Wilde înnebuneşte, patinează
prin mine, visează că e o bere mexicană,
apoi pictează frenetic zâmbete de straniu!
lady in purple… pe irisul lui Pablo Neruda,
purple butterflies… prin aure de îngeri,
purple beetles… pe ultimul câmp înverzit!
şi secunda care începe tăcerea se zbate
între nisip şi val, despărţind totul de tot,
lacrima de lacrimă, ca şi cum nimicul
s-ar opri în ochiul al treilea deschis
de mirarea fără mirare a unei blocări!
şi pe biscuitele cu ciocolată apare
răspunsul dat de Roxana… îmi dau seama
că dimineaţa asta târzie vopseşte toamna
cu roz… şi ceasul începe să meargă invers,
de la vest la est, ca Venus… dorinţa
aşează pe fiecare pagină… imaginea
unui adânc liniştit… purple starfish!
şi jurnalul pune pe copertă… pink tulips!

4 septembrie 2010, 15:06

Dia de los muertos

noiembrie 14th, 2010

M-am mutat în această casă de curând.
Abia acum îi descopăr cotloanele, umbrele.
Mă gândesc la necunoscuţii care au locuit-o prin timp.
Închid ochii.
Pe ecranul întunecat îmi apare imaginea unui muribund.
Și-a pierdut sufletul privind spre tavanul tencuit în calcio-vechio.
Nici în vis nu mă părăseşte.
Dimineaţa îi văd ochii în spuma cafelei.
Mă privesc fix şi dispar explodând jalnic,
Risipindu-se la suprafaţa lichidului fierbinte.
Pe ştergarul din baie, întins la uscat,
I se înfiripă chipul între cutele umede.
Am impresia că ne-am mai întâlnit în această viaţă.
Ori într-o alta, poate.
Cine mai ştie?
Are faţa de Christ a tatei,
Din ultima clipă înainte de a ne părăsi.
E ziua morţilor azi.
Cerul e mohorât, pe holuri e frig.
Las pe masă o floare
Pentru sufletul care nu vrea să părăsească această casă.

Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz” în Israel

noiembrie 12th, 2010

Cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Tel Aviv, jazz-ul românesc va fi prezent pentru prima dată în Israel prin Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz”, în perioada 15 – 18 noiembrie a.c.

Grupul va concerta în două dintre cele mai titrate cluburi de profil din țară, urmând să aducă în atenția publicului o selecție de jazz inspirat din folclorul românesc și balcanic, cu influențe klezmer, punctat cu elemente de folk, pop și jazz modern.

În afara spectacolelor de la Tel Aviv și Ierusalim, Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz” va susține un workshop/masterclass pentru studenții de la Rimon School of Jazz and Contemporary Music, instituție de prestigiu recunoscută pe plan internațional pentru calitatea absolvenților, mulți dintre ei deveniți muzicieni celebri.

Programul concertelor cu public:

16 noiembrie, ora 21.30 – Yellow Submarine (Ierusalim, Str. Erkevim nr.13, Talpyiot)
intrare liberă: http://www.yellowsubmarine.org.il/shows.asp

17 noiembrie, ora 20.00 – Levontin 7 (Tel Aviv, str. Levontin nr.7)
intrare 50 NIS: http://www.levontin7.com/calendar.asp

Nicolas Simion, muzician internațional de origine română, este cunoscut în Europa ca fiind cel mai important jazzman cu repertoriu bazat pe folclorul românesc. Mai multe detalii despre biografia și discografia sa: http://www.nicolassimion.com/.

Componența grupului care va efectua turneul în Israel este următoarea: Zoltan Lantos, vioară (Ungaria); Omer Klein, pian (Israel); Norbert Scholly, chitară (Germania); Martin Gjakonovski, bass (Macedonia); Lieven Venken, percuție (Belgia); Nicolas Simion, saxofon (România).

Mai multe detalii despre turneu și muzicienii invitați:

http://www.icr.ro/nicolassimioninisrael_ro

ASR Principele Radu al României va susține la Teatrul Național București conferința “Înțeleapta cârmuire”

noiembrie 12th, 2010

Palatul Elisabeta, 12 noiembrie 2010

Secretariatul Majestatii Sale Regelui

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

ASR Principele Radu al Romaniei va sustine la Teatrul National Bucuresti conferinta “Inteleapta carmuire”

Duminica, 14 noiembrie, de la ora 11.00, la Sala Amfiteatru a Teatrului National Bucuresti, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei va sustine conferinta “Inteleapta carmuire”.

Seria Conferintelor Teatrului National a fost inceputa cu multe decenii in urma de Ion Marin Sadoveanu. Spre lauda Teatrului National de astazi, traditia a fost reluata.

Despre conferina

“Ceea ce s-a intâmplat la noi in tara in ultimele sase decenii, din punct de vedere politic si chiar public, arata limpede ca oamenii puterii din România contemporana nu au inteles deplin importanta Statului ca garant, cultivator si ocrotitor al identitatii, traditiei si continuitatii natiunii.

Cert, exista o diferenta fundamentala intre felul in care s-a performat politic in anii 1948-1989 si exercitarea democratiei, dupa anul 1990. România a trecut de la dictatura comunista la o democratie ce nu a incetat sa se consolideze si a intrat cu drepturi depline in NATO si in Uniunea Europeana.

Numai ca democratia nu dureaza doar douazeci si patru de ore, si anume in ziua alegerilor. Democratia are nevoie sa fie respectata si in restul celor patru ani de mandat, zi de zi, clipa de clipa, de catre fiecare institutie publica, de catre fiecare reprezentant al ei si de fiecare dintre cetateni.

Provizoratul istoric in care ne aflam nu se poate rezolva doar prin dinamica politica, un capitol la care stam aproape prea bine. România provizorie si institutiile ei pot fi vindecate doar daca societatea româneasca se pune impreuna si face un pas generos si responsabil inainte. Asa cum a facut-o de câteva ori, stralucit, in ultimii o suta cincizeci de ani.

Pentru aceasta, legile si cadrul democratic nu sunt suficiente. Este nevoie de aportul fiecarei forte din societatea româneasca pentru a transforma in practica ceea ce afirmam demagogic in teorie. Si, mai presus de toate, avem nevoie de un Stat respectat si datator de incredere, cu institutii profesioniste, care sa lucreze complementar si etic, in armonie unele cu altele” – Principele Radu al Romaniei.

Pentru detalii suplimentare despre eveniment va stam la dispozitiei.

Radu Ghina
Consilier al Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I
Tel. 0756.08.77.01
Email: radu.ghina@palatulelisabeta.ro

Cimitirul marin

noiembrie 7th, 2010

Titlul de mai sus apartine marelui poet francez Paul Valery unde nemurirea si efemerul se cuibaresc sub un “acoperis linistit”, acolo unde candva porumbeii Pompeiului isi plimbau umbrele fosnitoare ca niste visuri estivale.

Litoralul romanesc se afla in pericol. Zeci de centimetri se rup din zona costiera in fiecare an. In doua decenii fasia de plaja va pieri sub ape.

Cateva lucrari ingineresti ar fi trebuit demarate in 2007. Se pare ca totul se opreste in rutina transferului culpabilitatii pe trecut si pe epoca anterioara (diguri, hidrocentrala de pe Dunare etc).

Am ales nu intamplator cateva versuri ce ar putea sa ne trimita cu gandul la o imagine apocaliptica in care Riviera Mamaia va deveni un tintirim acvatic:

“Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!”

(In romaneste de Stefan Aug. Doinas)


Alegeri în Coasta de Fildeș – raport preliminar al trimisului Uniunii Europene

noiembrie 7th, 2010

UNION EUROPEENNE

Mission d’Observation Electorale en Côte d’Ivoire

Election Présidentielle 2010

La forte mobilisation des électeurs ivoiriens offre l’opportunité d’ouvrir l’espace démocratique qui leur appartient ; elle interpelle les acteurs politiques et électoraux pour qu’ils améliorent la suite du processus électoral.

Abidjan, le 2 novembre 2010

La Mission d’observation électorale de l’Union Européenne (MOE UE) est en Côte d’Ivoire depuis le 7 octobre, sur invitation de la Commission électorale indépendante (CEI) et du gouvernement de la République de Côte d’Ivoire. La MOE UE est dirigée par M. Cristian Preda, membre du Parlement européen. 120 observateurs, ressortissants de 24 des 27 Etats-membres de l’Union Européenne(UE), de la Suisse et de la Norvège ont été déployés dans le pays dans le but d’évaluer le processus électoral au regard des standards internationaux et régionaux pour les élections ainsi que des lois de la République de  Côte d’Ivoire. La MOE UE est indépendante dans ses conclusions et adhère à la Déclaration de principes pour l’observation électorale commémorée aux Nations Unies en octobre 2005.

Le jour du scrutin, les observateurs de la MOE UE ont visité 935 bureaux de vote sur 20 073 (soit 4.65%) dans tous le pays pour y observer les opérations de vote et de décompte des voix. La MOE UE reste dans le pays pour observer les développements postélectoraux et, en particulier, la compilation des résultats par la  Commission électorale indépendante  (CEI). Cette déclaration est préliminaire et la MOE EU ne tirera pas de conclusions avant l’achèvement de la compilation et de l’annonce des résultats. Un rapport final sera publié environ deux mois après la conclusion du processus et du contentieux éventuel sur les résultats de l’élection.

CONCLUSIONS PRELIMINAIRES

Les électeurs ivoiriens ont, dans le calme, et en très grand nombre participé au scrutin du 31 octobre. Un consensus politique fort et un appui continu de la communauté internationale ont permis la tenue de cette élection maintes fois reportée. Conséquence directe de la longue crise subie par le pays, l’espace politique et le processus électoral ont été dominés par les trois principaux candidats et une attention insuffisante a été portée aux droits des électeurs. La Commission Electorale Indépendante a su organiser ces élections, mais par des décisions tardives qui ont affecté le bon déroulement du scrutin. Ceci a aussi empêché une sensibilisation et une information suffisante des électeurs. La compilation et la proclamation des résultats n’ont pas bénéficié de toutes les mesures de transparence recommandées par la mission. De manière générale, les normes internationales n’ont pas fait l’objet de violations majeures. L’élection marque une étape essentielle vers la fin de la crise et ouvre la voie à des élections législatives permettant le retour à la légalité institutionnelle.

  • Les observateurs de la MOE ont évalué positivement les opérations électorales à hauteur de 80% des bureaux de vote. Les électeurs ont fait preuve de patience malgré les défaillances dans l’organisation du scrutin par la CEI. L’ouverture des bureaux de vote a été retardée dans la plupart de ceux qui ont été observés.
  • Le cadre juridique des élections a été aligné sur les normes internationales par une ordonnance adoptée en urgence qui expirera à l’issue de ce cycle électoral. Le cadre électoral requiert une consolidation pour garantir une indépendance accrue de la CEI par rapport à l’exécutif, tant sur le plan de sa composition que de ses pouvoirs. D´autres lacunes de la loi concernant la liste électorale, l´observation électorale et la publication des résultats pourrait aussi être comblées à cette occasion.
  • La composition de la CEI, essentiellement constituée des partis signataires des accords politiques, a affecté son processus décisionnel. Ceci n´a pas contribué à la transparence et à l´information des électeurs. La CEI a bénéficié d´un appui international déterminant, mais n´a pu que partiellement relever le défi de l’organisation du scrutin.
  • La controverse intervenue en dernière semaine sur les modalités de transmission des résultats traduit un manque de transparence. La complexité d’un processus décisionnel bicéphale impliquant la Primature et la CEI, a conduit à la mésinformation et à la confusion des électeurs.
  • La production de la liste électorale définitive a fait l’objet d’un long processus depuis 2007, qui a fini par aboutir à un accord politique en septembre 2010, laissant un délai extrêmement court pour la production des cartes d’électeur et d’identité. Compte tenu de la population ivoirienne, le nombre d’électeurs inscrits laisse penser que le droit au suffrage n’a pas été entièrement respecté.
  • La campagne électorale s’est généralement déroulée dans le calme. La liberté d´expression et de circulation de tous les candidats a été respectée. Les conditions de la compétition entre les différents candidats n´ont pas été égales. La campagne a été dominée par les trois « poids lourds » de la politique ivoirienne, dont les moyens financiers leur ont permis de conduire une campagne de grande ampleur sur tout le territoire.  En comparaison, les onze autres candidats, aux moyens plus limités, on vu leur visibilité fortement réduite.
  • La loi sur le financement de la campagne ne contient ni plafond de dépense, ni obligation de publier les comptes de campagne.
  • Les candidats ont bénéficié d’un accès équitable à l’ensemble des médias du service public, mais la couverture médiatique a été inégale; les trois principaux candidats en étant les bénéficiaires majeurs. Le ton de la campagne a évolué au cours de celle-ci, les quelques débordements de la semaine précédent les élections n´ont pas donné lieu à sanctions de la part du Conseil National de la Presse. La liberté de la presse a été généralement respectée.
  • La logistique électorale a été fortement assurée par l’ONUCI et l’UNOPS, mais la MOE a constaté des défaillances dans la distribution de matériel dans environ 15% des cas observés. Généralement respectées, les procédures ont été entachées de certaines irrégularités, telles que la non-vérification avant le vote de la présence d’encre indélébile sur les doigts des électeurs, dans 53% des cas. Par ailleurs, les urnes n’étaient pas scellées une fois sur dix et les autocollants manquaient ou étaient mal appliqués sur les bulletins de vote dans un cas sur cinq.
  • La présence d’un grand nombre de représentants des candidats et d’observateurs nationaux et internationaux a contribué à l’intégrité du processus et augmenté la transparence. Cependant nous sommes préoccupés par le refus d´accès aux opérations de compilation des résultats à 14 de nos observateurs, contrairement aux engagements pris par la CEI.
  • La mission a regretté que l´accès à une copie du procès verbal du résultat ait été uniquement réservé aux représentants des 14 candidats, excluant les observateurs et que ce document ne soit pas systématiquement affiché au bureau de vote et publié sur Internet afin d´être identifiable dans les résultats finaux.
  • La MOE UE appelle les autorités ainsi que la CEI à prendre les mesures suivantes en vue des prochains scrutins :

–          Corriger la liste électorale et la mettre à jour régulièrement pour améliorer son exhaustivité ;

–          Faciliter l’acceptation du verdict des urnes par une meilleure transparence et traçabilité des résultats ;

–          Renforcer l’indépendance et le pouvoir décisionnel de la CEI ;

–          Offrir des conditions de compétition ouverte et équitable à tous les candidats ;

–          Assurer aux observateurs l’accès complet à toute activité électorale;

–          Améliorer l’information des agents des bureaux de vote sur l’ensemble du processus électoral menant à la proclamation des résultats.

CONTEXTE POLITIQUE______________________________________________________

Les élections présidentielles du 31 Octobre 2010 devraient constituer le point final de onze années de crise politique intense, qui a commencé par le coup d’état militaire de décembre 1999 et s’est intensifiée par la rébellion armée et la prise de contrôle de la partie nord du pays par le mouvement rebelle dit des « Forces Nouvelles » (FN). Elles sont aussi l’aboutissement d’un long et complexe processus de sortie de crise de trois ans et demi, tracé par l’Accord Politique de Ouagadougou du 4 mars 2007.

La crise politique que connait la Côte d’Ivoire trouve sa source dans les années 90, où une transition difficile vers le multipartisme a amené des politiques d’exclusion basées sur le concept d’ivoirité, créant un clivage dans le pays. L’élection du président Laurent Gbagbo en octobre 2000 dans un contexte de fortes tensions sociopolitiques n’a pas permis de surmonter ces problèmes. Le 19 septembre 2002, une tentative de prise de pouvoir par un groupe de soldats se transforme en rébellion. La moitié nord du pays tombe entre les mains des Forces Nouvelles, qui installent leur siège à Bouaké.

Un cessez-le-feu obtenu en octobre 2002 ouvre la voie à la négociation d’une série d’accords politiques, (Accra 1, 2, 3, Kleber dits de Linas-Marcoussis et Pretoria). Plusieurs résolutions du Conseil de Sécurité de l’ONU tentent, elles aussi, de pousser à la mise en œuvre de ces accords qui n’a finalement été que partielle. Ainsi, les élections prévues pour 2005, terme normal du mandat du président de la République, sont repoussées. S’appuyant sur la Constitution ivoirienne, celui-ci demeure au pouvoir.

Face aux échecs répétés des accords de paix négociés sous l’égide de la communauté internationale, le Président ivoirien propose en Décembre 2006 un « Dialogue Direct » aux Forces Nouvelles, avec la facilitation du président burkinabé Compaoré. Ces discussions vont déboucher dès mars 2007 sur la conclusion de l’Accord Politique de Ouagadougou (APO). Il apporte un certain nombre de réponses aux revendications du mouvement rebelle, en particulier pour ce qui est de l’identification des populations et prévoit la restauration progressive de l’autorité de l’Etat sur l’ensemble du territoire ivoirien. L’accord est aussi accepté par les leaders des deux autres principaux partis politiques, le RDR d´Alassane Ouattara et le PDCI de Henri Konan Bédié. Ils rejoindront les signataires de l’APO (L. Gbagbo et G. Soro) au sein d’un Cadre Permanent de Concertation (CPC) où seront régulièrement examinés les progrès réalisés et les blocages éventuels. Guillaume Soro, visage politique de la rébellion, est dans ce cadre nommé Premier Ministre. Ces quatre acteurs ont depuis lors dominé la scène politique ivoirienne.

Le processus de sortie de crise tracé par l’APO permet une détente considérable. Mais la méfiance persistant entre ses acteurs génèrera la mise en place de modes opératoires complexes et difficiles à mettre en œuvre. Cela occasionnera deux reports successifs des élections en 2008 et 2009. En février 2010, un blocage du processus provoque même la dissolution successive du Gouvernement et de la Commission Electorale Indépendante (CEI).

La campagne électorale, finalement lancée le 15 octobre 2010, oppose 14 candidats. Pour la première fois, les trois « poids lourds » historiques de la politique ivoirienne participent à une même élection présidentielle.

La certification

L’ajustement temporaire du code électoral donne au Représentant Spécial du Secrétaire Général des Nations Unies un rôle de certification du processus électoral, conformément aux dispositions des résolutions 1721 et1765 du Conseil de Sécurité. Les critères de cette certification ont été définis par le seizième rapport du Secrétaire Général des Nations Unies[1]. Toutefois, l’appréciation matérielle de la situation revient uniquement à son Représentant Spécial.

CADRE JURIDIQUE___________________________________________________________

Le contexte constitutionnel

La République de Côte d’Ivoire a ratifié les principaux instruments définissant les normes internationales pour les élections. La Constitution du 1er août de 2000, instituant un régime présidentiel, garantit un ensemble large de droits civils et politiques. La Constitution crée un déséquilibre du pouvoir politique au profit de l’exécutif. Ainsi, la dissolution de la Commission Electorale Indépendante (CEI) par l’exécutif en février 2010 révèle un manque de séparation des pouvoirs.[2] De même, l’usage justifié par la crise de l’article 48 de la Constitution relatif aux circonstances exceptionnelles, a paralysé le fonctionnement de l’Assemblée Nationale[3] et ainsi concentré le pouvoir législatif dans les mains du président de la République. La Constitution prévoit aussi qu’en cas de report des élections, le président de la République demeure en fonction[4] alors que le mandat de l’Assemblée Nationale expire.[5] Une série de résolutions du Conseil de Sécurité des Nations Unies a mis en place deux Premiers ministres successifs dotés de tous les pouvoirs permettant d’ organiser les élections.[6] La légitimité du président trouve sa source dans la Constitution tandis que celle du Premier ministre s’appuie sur les accords politiques et les résolutions des Nations Unies.

Le Code électoral

Modifié par l’Ordonnance 2008-133 promulguée par mesure d’urgence, le Code répond aux normes internationales pour ce qui est du scrutin, du dépouillement, et du droit des candidats à l’observation et à la vérification. Le texte définit des dispositions précises relatives aux incompatibilités des fonctions électives. Les ajustements du Code électoral deviendront caducs après ce cycle électoral. Une réforme ultérieure permettrait de combler les lacunes de la loi concernant le mode d’identification des électeurs lors du scrutin; la mise à jour régulière de la liste électorale permanente ; le droit à l’observation électorale; et la publication de résultats désagrégés par bureau de vote. Le Code permet à l’exécutif, en cas de divergences avec la CEI, de peser sur ses compétences et sur le déroulement du processus électoral. Ainsi, les dispositions essentielles à la conduite des élections ont été définies par décret de l’exécutif trois jours seulement avant l’ouverture officielle de la campagne électorale.

Les droits de l’électeur

Le citoyen ivoirien ne bénéficie pas pleinement de l’opportunité d’une participation active au processus électoral. Ces prérogatives sont réservées aux seuls candidats qui ont le droit d’obtenir des copies de procès-verbaux, de déposer des réclamations au bureau de vote et de saisir le Conseil constitutionnel. L’électeur individuel est dépourvu de cette voie de recours. Le cadre juridique permet une surreprésentation des principaux partis politiques au sein de la CEI au détriment d’un véritable contrôle citoyen. Ainsi, la loi organique ne prévoit pas de droit à l’observation électorale. En outre, le cadre légal de gestion du fichier biométrique ne garantit pas la protection des données personnelles de la population ivoirienne.

ADMINISTRATION ELECTORALE_____________________________________________

La Commission Electorale Indépendante (CEI) est l’autorité administrative en charge de l’organisation des élections. Elle est financièrement autonome et composée des représentants des 10 partis politiques signataires de l’Accord de Linas-Marcoussis[7], des représentants du président de la République et du président de l’Assemblée nationale. Sa composition est critiquée en particulier par les candidats indépendants qui n’y sont pas représentés et qui, par conséquent, n’ont accès ni aux sessions de la commission, ni à la prise de décision concernant toutes les étapes du processus électoral.

Pour améliorer la confiance entre les partis politiques, la CEI accordé aux représentants des candidats le droit d´obtenir une copie des procès verbaux des résultats. Cette possibilité n’a pas été offerte à la population ou à la société civile, à qui il a été refusé le droit de connaitre les moyens de transmission des résultats jusqu’à la veille des élections. Enfin, la décision de ne pas afficher une copie des procès verbaux dans les bureaux de vote a fait obstacle à la transparence du processus en empêchant les électeurs de connaitre les résultats de leur bureau de vote. Pour l’organisation du scrutin, la CEI a reçu un appui logistique très important de l’ONUCI et de l’UNOPS, et bénéficié de financements internationaux, y compris de l’UE.

Sur le terrain, la CEI a partiellement relevé le défi de l’organisation du scrutin. Les débats qui sont intervenus en dernière semaine entre les différentes instances responsables, la CEI et la Primature, sur la transmission physique et/ou électronique des résultats a conduit à la mésinformation  et produit confusion dans le public.

La CEI a prévu la possibilité pour les 33.360 électeurs ivoiriens de la diaspora de voter dans les représentations diplomatiques ou consulaires de 23 pays. Le scrutin a été soumis aux mêmes procédures qu’en Côte d’Ivoire.

ENREGISTREMENT DES ÉLECTEURS_________________________________________

La question de l’identité et de la nationalité a été à l’origine de multiples reports des élections depuis 2005. L’enregistrement des électeurs a été intégré à un processus plus large d’identification générale des populations et de recensement électoral dans le cadre de l’Accord Politique de Ouagadougou de mars 2007. Ce processus, débuté en 2007, a vu l’implication d’un grand nombre de structures, en particulier la Sagem Sécurité, l’INS (Institut National de Statistique), l’ONI (Office Nationale d’Identification) et le CNSI (Commission Nationale de Supervision de l’Identification).

La société privée française Sagem Sécurité a utilisé une technologie d’identification biométrique. La mise en œuvre coordonnée de l’identification et l’enregistrement des électeurs par les diverses structures a généré des défaillances d’ordre opérationnel qui ont conduit à de nombreuses interruptions. En outre, du fait du caractère sensible de l’opération de constitution de la liste électorale, le mode opératoire adopté introduisait de nombreuses étapes inhabituelles dans ce type de processus. L’enrôlement biométrique, censé durer 6 semaines initialement, a fait l’objet de trois opérations successives en 10 mois, du 15 septembre 2008 au 30 juin 2009, à l’intérieur comme à l’extérieur du pays. Par ailleurs, la base de données de la Sagem a été croisée avec plusieurs fichiers historiques[8]. Ces croisements ont abouti à la publication de deux listes différentes, l’une “blanche” comprenant 5.277.392 électeurs (83,13% des enrôlés) et l’autre “grise” avec 1.106.861 cas dit litigieux (16,87%). La révision des listes électorales provisoires a fait l’objet des plusieurs étapes de contentieux, opérant comme autant de filtres successifs. Cela a abouti au retrait temporaire de 55.948 électeurs de la liste électorale provisoire, qui n’ont pas eu le droit de voter, sans en être avisés.

En septembre 2010, la liste électorale définitive a fait l’objet d’un accord entre les membres du Cadre Permanent de Concertation (CPC), dont trois des candidats aux élections présidentielles. Elle a été certifiée par le RSSG. Néanmoins, elle n’a jamais été officiellement reconnue par toutes les parties prenantes, apparaissant plutôt comme l’aboutissement d’un accord politique.

La période de distribution conjointe des cartes d’électeurs par la CEI et des cartes d’identité par l’ONI a duré plusieurs semaines en octobre 2010, avec l’appui logistique de l’ONUCI et UNOPS. Elle a permis à 85% environ de la population de retirer sa carte. La CEI a envisagé la possibilité de pouvoir retirer la carte d’électeur le jour du scrutin au Bureau de Vote (BdV), mais en cas d’absence de la carte, la CEI n’a pas prévu une procédure exceptionnelle pour permettre aux électeurs de voter avec leur récépissé d’enrôlement.

ENREGISTREMENT DES CANDIDATURES____________________________________

L’article 35 de la Constitution donne aux seules personnes nées de père et de mère eux-mêmes ivoiriens d’origine d’être candidats à l’élection présidentielle[9]. Ce critère exclut un grand nombre de citoyens de la fonction présidentielle. Les divers accords politiques ont suspendu cette disposition au profit des seuls signataires de l’accord Linas-Marcoussis[10]. Par la suite, le Conseil constitutionnel a retenu la candidature d’un non-signataire de cet accord sur la base que l’intéressé a bénéficié en 2004 d’un décret de naturalisation. En outre, il a rejeté six candidatures sur vingt pour cause de dossiers incomplets. La loi n’exige pas de recueillir des signatures préalables mais demande un cautionnement de 20 millions CFA, soit 35.000 Euros.

PREPARATION DU SCRUTIN__________________________________________________

La cartographie électorale définitive, portant le nombre total de bureaux de vote et d’électeurs, a été présentée dans un délai approprié et a fourni un cadre adéquat pour la mise en place du matériel électoral. La CEI a décidé qu’en raison des difficultés d’accès et des nécessités de gestion du flux des votants, chaque bureau de vote se verrait affecter un nombre maximum de 400 électeurs.

Le déploiement du matériel lourd et sensible s’est déroulé par étapes avec le support logistique de l’ONUCI et de l’UNOPS. L’ONUCI était chargée de déployer le matériel dans les 415 Commissions Electorales Locale (CEL) du pays. L’UNOPS a pris ensuite le relai pour appuyer la CEI dans le transport de CEL aux bureaux de vote.

Le chronogramme prévu pour la formation des membres de bureau de vote n’a pas été respecté, et le système en cascade prévu a été perturbé par les retards accumulés. Le guide pratique pour l’organisation des élections de sortie de crise, imprimé longtemps avant la formation, a fourni la base de la formation. Cependant, le guide omettait le système de transmission des résultats et la tabulation dans les bureaux de CEL. Les performances des bureaux de vote ont été évaluées positivement dans 75 % des cas.

CAMPAGNE ELECTORALE____________________________________________________

La loi ne fixe pas de plafond pour les dépenses de campagne. Elle autorise le financement public pour les candidats dépassant le seuil de 10 % des suffrages, mais interdit les donations d’entreprises, d’organisations et de pays étrangers.[11] Cette interdiction ne s’applique pas aux donations des personnes physiques. Le texte est ambigu car il interdit les contributions des personnes morales de droit public ou des sociétés nationales de participation publique au bénéfice des partis, mais non des candidats. Le contrôle de ces fonds est soumis au dépôt de la comptabilité des partis à la Cour des comptes qui rapporte au président de la République, avec copie au président de l’Assemblée Nationale. La loi ne prévoit pas d’accès des citoyens à l’information sur la gestion de fonds publics par les partis et les candidats.[12] Le mode de répartition des fonds ainsi que le pouvoir de sanction reviennent à l’exécutif qui pourrait donc devenir juge et partie.[13] La loi proscrit l’utilisation des véhicules administratifs à des fins de propagande électorale, mais reste silencieuse sur l’utilisation des autres biens de l’Etat. Les infractions constatées peuvent être sanctionnées par une peine d’emprisonnement de onze jours à deux mois. Seul le président de la République est tenu de déclarer son patrimoine dès son entrée en fonction et à la fin de son mandat.[14]

La campagne s’est déroulée dans une atmosphère relativement apaisée. Les incidents les plus souvent rapportés ont concerné l’altération d’affiches des candidats et des accrochages isolés et mineurs entre militants.

Seuls les trois « poids lourds » ont eu les moyens de faire campagne hors de la région d’Abidjan. Chacun a adopté une stratégie différente. Laurent Gbagbo a commencé sa campagne dans l’ouest du pays, fief de feu le Général Gueï. Il a ensuite concentré ses efforts sur le Sud Ouest du pays, qui lui est sociologiquement favorable, ainsi que sur Abidjan. Le RDR a pour sa part négligé la partie nord du pays qui lui semble acquise, au profit des zones pro-Gbagbo. Le candidat du PDCI s’est contenté de tenir quelques meetings de campagne dans sa région natale, le N’Zi Comoé, ainsi que dans quelques grandes localités du sud et à Abidjan. La campagne d’Henri Konan Bédié a fortement contrasté avec les larges moyens déployés par ses deux autres grands rivaux.

Les messages de campagne ont été très variés. Si Laurent Gbagbo a mis sa propre personne au centre de sa campagne, Alassane Ouattara a présenté un programme de développement du pays sur 5 ans tandis qu’Henri Konan Bédié a mis en avant l’expérience de son parti.

La ville d’Abidjan, qui concentre le tiers de la population électorale, a été leur cible privilégiée. Pour gagner la bataille d’Abidjan, ils ont choisi des campagnes de proximité. Ils en ont parcouru tous les quartiers, en prenant soin de ne jamais faire s’y rencontrer leurs militants respectifs, qui ont évité de céder à la provocation. La ville a été inondée d’affiches géantes, matérialisant ainsi la domination sans partage du cartel dans cette campagne « à l’américaine ». Le fossé existant entre les moyens déployés par les trois candidats principaux et les onze autres a fortement affecté la visibilité de ces derniers.

MEDIAS_____________________________________________________________________

Législation, paysage médiatique et liberté de la presse

La Constitution[15] de la Côte d’Ivoire garantit les libertés fondamentales d’opinion et d’expression. La loi régule les activités de la presse écrite et audiovisuelle. La loi électorale assure[16] l’accès équitable aux médias officiels pendant la précampagne et la campagne électorales. Deux organes de régulation, le Conseil National de la Presse[17] (CNP) et le Conseil National de la Communication Audiovisuelle[18] (CNCA) veillent à l’application des règles et du code de bonne conduite. L’absence de législation et d’organes régulateurs des médias en ligne, radios et TV, laisse le champ libre à des abus potentiels. La population garde en mémoire le comportement irresponsable de la presse au plus fort de la crise, d’où ses difficultés à améliorer sa crédibilité. Elle reste partisane, particulièrement en période de tension politique. Les médias et l’administration respectent peu les règles établies. En revanche le CNP et le CNCA sanctionnent régulièrement les dérives journalistiques. Cette année, Reporters Sans Frontières a dénoncé quatre cas sérieux de violations de la liberté de la presse.

La couverture de la campagne électorale et les moyens mis en œuvre

Le CNCA a pris des dispositions pour un accès équitable dans les médias de la presse écrite et audiovisuelle du service public qui ont été dans l’ensemble respectées. La RTI a mis en place des moyens suffisant pour couvrir tous les candidats pendant la campagne.

Il est évident que les moyens utilisés par les candidats ont été inégaux. La visibilité des candidats modestes a dépendu des moyens mis à leur disposition par l’Etat tandis que les candidats Gbagbo, Ouattara et Bédié ont pu se doter de tactiques de communication plus sophistiquées.

La presse écrite a largement couvert les élections consacrant les trois quarts de leurs pages aux affaires électorales. A l’exception de Fraternité Matin qui a très bien tenu son rôle de service public, la couverture de la presse écrite a été inégale. Les journaux privés Soir Info et l’Intelligent sont restés sur la réserve. Le ton de la campagne s’est dégradé à partir de la deuxième semaine, avec des abus de langage. La RTI et la RCI ont respecté leurs engagements d’accès équitable aux médias. Cependant, la couverture dans les journaux télévisés des activités du président a donné au candidat Gbagbo un net avantage sur ses concurrents. Le CNP et dans une moindre mesure le CNCA ont joué leur rôle de régulateur du paysage médiatique.

EDUCATION CIVIQUE ET INFORMATION DES ELECTEURS___________________

La CEI a conduit une campagne d’information et d’éducation civique au niveau national, grâce à des messages télévisés, à des espaces dans la presse écrite et à des affiches, moins de 15 jours avant les élections, contrairement aux 45 jours prévus dans le chronogramme officiel.

Pendant la période de campagne électorale, les partis politiques ont eux aussi mené des activités d’information partisane sur les procédures d’expression du vote de façon valide.

Il convient par ailleurs de relever que l’ONUCI a conduit depuis plusieurs années une vaste campagne de sensibilisation de la population pour un climat électoral apaisé, à travers sa radio ONUCI-FM, qui est par ailleurs la plus écoutée.

PARTICIPATION DES FEMMES_______________________________________________

Le cadre juridique en vigueur ne prévoit de quota de femmes ni pour les élections législatives ni pour les municipales ou les conseils généraux. Ainsi, l’Assemblée nationale compte 18 députées, soit 8,5%, contre une moyenne de 20% pour la région sub-saharienne. Le fait qu’une partie des circonscriptions ait déjà plusieurs sièges permettrait la mise en place immédiate d’un système de quota, déjà promis par le président de la République depuis 2007, et réitéré par d’autres candidats à la présidentielle depuis.

Une seule femme, Jacqueline Oblé, s´est porté candidate à cette élection. Elle à bénéficié, comme les autres candidats, d’un accès équitable aux médias.

Dans 45% des bureaux de vote, au moins une femme était membre du bureau.

SOCIETE CIVILE_____________________________________________________________

Représentants des candidats

La présence des représentants des candidats dans la quasi-totalité de bureaux de vote que la MOE UE a observés, ainsi que la décision de la CEI de donner une copie du PV à chacun d’eux, a contribué à l´intégrité du processus. La MOE UE a remarqué que les trois plus grands candidats étaient représentés dans la plupart des bureaux de vote.

Observation électorale nationale et internationale

L’observation nationale s’est développée grâce à la contribution et à l’assistance technique de plusieurs acteurs internationaux. Ainsi, l’Union européenne a soutenu la mise en place d’une observation de long terme de chaque étape du processus électoral en appuyant la Convention de la Société Civile Ivoirienne (CSCI), une plate-forme rassemblant plus de 134 structures professionnelles, religieuses, de syndicats et d’ONG. La CSCI a déployé 1000 observateurs sur toute l’étendue du territoire.

De plus, la société civile s’est aussi organisée pour l’observation du jour du scrutin, à travers des associations de défense des droits de l’homme. Au total, plus de 2000 observateurs ont été déployés sur tout le territoire national. Ils étaient présents dans 22% des bureaux de vote observés par la MOE UE.

La CEI a accrédité une vingtaine de missions d’observation électorale internationales, au nombre desquelles les missions de la Communauté Economique des Etats d’Afrique de l’Ouest (CEDEAO), du Carter Center, de l’Union Africaine (UA), de l’Organisation International de la Francophonie (OIF), des représentants des pays d’Afrique, Caraïbes et Pacifique (ACP), et de l’Union européenne (MOE UE) rassemblant environ 423 observateurs. Plusieurs organisations de la société civile d´autres pays africains, notamment le Togo, le Benin et le Kenya étaient aussi présentes.

SCRUTIN DU 31 OCTOBRE____________________________________________________

Le scrutin présidentiel s’est déroulé dans le calme et la discipline dans la plupart des bureaux de vote observés. Les observateurs ont rapporté une forte affluence. Dans la majorité des bureaux de vote observés, les électeurs ont fait preuve d’une grande patience face à l’ouverture retardée de 82% des bureaux de vote. Dans la majorité de cas, le retard a été imputable à une défaillance de la logistique et à la maîtrise limitée du matériel de la part des membres du bureau de vote. L’insuffisante formation des membres des bureaux de vote a conduit à une application irrégulière des procédures. Cependant, cela n’a pas empêché le bon déroulement du scrutin. Les procédures de vote ont été généralement respectées, quoique les observateurs aient remarqué des irrégularités. Celles-ci concernent l’absence de contrôle de l’encre indélébile sur les doigts des électeurs avant de les laisser voter dans plus du 50% des bureaux de vote observés ; le fait que 10% des urnes n’aient pas été scellées correctement et l’omission dans 80% des cas observés du numéro de série des scellés dans les procès verbaux (PV). Dans 20% des cas, des erreurs ont aussi été constatées dans l’apposition de l’autocollant sur les bulletins de vote.

L’opération de dépouillement et de rédaction des procès verbaux a été évaluée positivement par le MOE UE. Les contestations sur la validité des bulletins de vote et sur des réclamations ont été généralement réglées par consensus entre les représentants des candidats. Les observateurs ont noté dans 15 % des cas d’annulation, que lors de la détermination de la validité des bulletins les membres, sans doute pour cause de formation insuffisante, n’ont pas pris en compte des votes exprimant clairement l’intention de l’électeur.

Les bureaux de vote n’ont été sécurisés par le Centre de Commandement Intégré (CCI) que dans la moitié des cas. Par endroits, les éléments du CCI se sont présentés après l’ouverture du BV. Ils sont parfois aussi été remplacés par d’autres forces de sécurité. Les observateurs ont remarqué que dans au moins un cas sur six, les gendarmes ont assisté aux opérations de vote et au dépouillement à l’intérieur du bureau de vote, contrairement aux dispositions législatives[19].

TRANSMISSION DES RESULTATS_____________________________________________

A plusieurs reprises, la MOE UE, a souligné à la CEI l’importance des mesures de transparence et de traçabilité des résultats lors de la compilation et transmission de ceux-ci. L´affichage des PV dans les Bureaux de Vote, ainsi que la traçabilité des résultats sur Internet, est aujourd’hui une des pratiques exemplaires reconnues mondialement, comme condition indispensable de transparence. Les résultats doivent être ventilés par bureau de vote et par circonscription administrative pour permettre que les données soient fidèlement reprises à chaque étape. La phase de compilation n’est à ce jour pas terminée. Il n’est pas acceptable que la CEI ait refusé l’accès à ses locaux à quatorze observateurs de la MOE UE, en plusieurs endroits du pays alors que dans le cadre du protocole d’accord qu’elle a signé avec l’Union européenne, elle s’est engagée à donner l’accès à tout


[1] Conditions de sécurité, un processus électoral ouvert a tous, un accès équitable aux medias d’état, des listes électorales crédibles et acceptées par toutes les parties, un dépouillement transparent et accepté par tous ou contesté de manière pacifique par les voies appropriées.

[2] Décision N° 2010-020/PR Du 12 février 2010

[3] L’article 48 ivoirien omet la sauvegarde de durée limitée de pouvoir exceptionnel de l’article 16 de Constitution française qui l’a inspiré.

[4] Article 38 de la Constitution.

[5] Article 59 de la Constitution.

[6] Résolution 1633/2005 du Conseil de Sécurité des Nations Unies.

[7] L’Union pour la démocratie et pour la paix en Côte d’Ivoire (Udpci), le Parti démocratique de Côte d’Ivoire (Pdci), le Rassemblement des républicains (Rdr), le Mouvement des forces d’avenir (Mfa), le Parti ivoirien des travailleurs (Pit), le Front populaire ivoirien (Fpi), et l’Union démocratique et citoyenne (Udcy), le Mouvement patriotique de Côte d’Ivoire (Mpci), le Mouvement pour la justice et la paix (Mjp), et le Mouvement populaire ivoirien du grand ouest (Mpigo).

[8] Notamment la liste électorale de 2000, fichier fusion ivoirien et fichier fusion étranger

[9] Observation générale N° 25 relative à l’article 25 du PIDCP 1966 : En principe, toute distinction entre les citoyens de naissance et les citoyens par naturalisation est incompatible avec l’article 25.

[10] Décision N° 2005-01/PR du 05 Mai 2005

[11] La Loi 2004-95 portant sur le financement des partis politiques

[12] Article 9 (1) Charte Africaine, Le Projet de Loi organique 61A-2001déterminant les attributions, la compositions, l’organisations et le fonctionnement de la Cour de comptes prévoit la publication de tous rapports de l’institution.

[13] Le Projet de Loi modifiant et complétant la loi n°2004-494 du 10 septembre 2004 relative au financement sur fonds publics des Partis et Groupements politiques et des candidats à l’élection présidentielle attend toujours son adoption par l’Assemblée.

[14] Loi N° 2004-413 du 15 août 2004

[15] L’article 9 et 10 de la Constitution

[16] L’article 22 du code électoral prévoit l’impression à la charge de l’état d’affiches A2 pour tous les candidats en lice et l’article 30 nouveau régule l’accès équitable aux médias du service public

[17] L’article 38 de la Loi sur la Presse créé le CNP

[18] L’article 4 de la Loi sur le Régime Juridique de la Communication Audiovisuelle crée le CNCA

[19] Décret 2010-278 du 12 octobre 2010, art. 11

Inceput de drum … spre Vest (3)

noiembrie 7th, 2010

-urmare din numarul trecut –

Singura cu mine, in miez de noapte si-ntr-o negura de nepatruns, intr-o camera de hotel … in Olanda. As fi putut aprinde veioza de pe noptiera dar m-ar fi deranjat lumina. Asa, pe intuneric, aveam posibilitatea sa ma relaxez, sa incerc sa ma adun si sa-mi fac putina ordine in ganduri.
Infasurata in cearsafurile imaculat de albe, moi si parfumate cu ceva de existenta caruia aveam sa aflu cateva zile mai tarziu – banalul balsam de rufe, incepusem sa recapitulez impresiile primelor ore aici.

Primele imagini, primele senzatii erau deosebit de vii si imprimate adanc pe retina. Eram inca uimita de cat de usor si de repede intrasem in Olanda. Cuvintele ofiterului de la granita imi rasunau ca un ecou in urechi. Amabilitatea, politetea…. de necrezut.
Tot drumul cu masina pana la hotel. Toate detaliile pe care le-am primit de la Bart si Ida, ambii explicandu-mi cu lux de amanunte tot ceea ce vedeam de pe autostrada: digurile, canalele cu apa, cele mici si apoi cele mari, rolul lor, morile de vant. Totul …. impecabil. De la calitatea asfaltului pana la cel mai mic panou, semn, indicator. Perfectiune. Din loc in loc, stalpi galbeni cu design aparte, aproape SF – telefoanele de urgenta.

Aer curat cu miros de fan proaspat cosit iar uneori, chiar miros de balega; de o parte si de alta a autostrazii, pasuni parcelate, cu iarba ce parea tunsa la milimetru si de un verde viu, neprafuit, marginite de canale pline cu apa. Pe fiecare petec de pasune, vaci imense, curate de parca ar fi fost proaspat spalate, ce pasteau agale sau pur si simplu rumegau lenevind pe tarla. Foarte aproape de autostrada. Fara garduri; doar un canal mic cu apa. M-am intrebat cum de nu trec de el si de ce nu au intentia sa traverseze. In Romania, absolut toate soselele, inclusiv unica noastra autostrada, spre Pitesti, sunt un fel de menajerii; peste tot caini, oi, vaci, cai, iar prin sate, gaini, rate, gaste si chiar porci. De cate ori nu am fost nevoiti sa oprim ca sa treaca un cioban cu oile-n partea cealalta ….

Vacile de aici erau, se pare, dresate; pana si vacile erau scolarizate si civilizate!

Am trecut de zone industriale, comerciale, toate foarte aproape de autostrada si toate la periferia oraselor. Mi s-a spus ca accesul este mult mai usor, nu se pierde timp prin oras. Si lucrul asta mi s-a parut anapoda. La Bucuresti, si in Romania in general, toata lumea vrea sa fie in centru. Periferia este perceputa ca zona “second choice”; daca spui cuiva ca stai in Balta Alba sau Militari nici nu se uita la tine, dar daca amintesti de Rosetti, Cotroceni sau Piata Romana, automat toata atentia se indreapta in directia ta.

Zambetul primitor si sincer al celor de la receptia hotelului, camera mea; simpla, luminoasa, functionala. Nu-i lipsea absolut nimic; baia foarte curata si la fel, foarte moderna. Prosoape albe, la fel de parfumate ca si cearsafurile, si mai ales, destule. La noi, daca tineai cat de cat la igiena personala si daca intamplator ajungeai intr-un hotel, oriunde, trebuia sa-ti aduci prosop de acasa, pentru ce cele din dotare erau nu numai antijeg, multicolore, dar naclaite, spalate probabil doar cu apa fierbinte, fara Dero, scortoase si miroseau ingrozitor….

Seara linistita din casa celor doi, care se afla la cinci minute de hotel. Alesesera special locul asta, ca sa fiu aproape de ei si sa nu ma simt singura. Le-am cunoscut baietii; la fel de deschisi si volubili, vesnic cu zambetul pe buze si plini de umor.
Faceam deja parte din familia lor. Am mancat impreuna, ne-am amintit intamplari hazlii din timpul targurilor si am discutat de toate, pana tarziu. Nu am avut cum sa ajut la stransul mesei, la prepararea cafelei si la spalatul vaselor, desi m-am oferit. Nu s-a putut. Aici, m-am impiedicat de espressor – nu mai vazusem asa ceva – si apoi, de masina de spalat vase; asisderea.
Si iarasi mi-am adus aminte zambind, de chiuveta din aeroport…

Totul, absolut totul mi se derula in minte aievea, in reluare cu incetinitorul; fixam totul cu maxim de atentie, in asa fel incat sa nu uit nimic…

Am hotarat sa fac o “lista de Olanda”. O lista in care sa-mi trec toate “piedicile”, tot ceea ce nu stiu, toate noutatile.
Mi-am promis mie sa-mi gasesc curajul sa-i intreb tot ce nu intelegeam. Cel putin, in felul asta, eram “un barbar” doar pana cand aflam raspunsurile; un pas mai aproape de nou, un pas mai aproape de civilizatie.

M-am dat jos din pat, mi-am pus halatul de baie, spumos de alb si el si papucii de prosop brodati cu numele hotelului, mi-am luat agenda si am creionat noua lista. Se facuse deja destul de rece in camera; imi inghetasera picioarele asa ca m-am inarmat cu patura de rezerva din dulap, m-am ingropat in perna si-n mirosul de flori al balsamului de rufe si-am plecat linistita… catre vis.

“Good morning, this is your wake-up call!”… Am sarit din pat ca arsa. Nasul mi-era inghetat, camera era cel putin la fel de rece, caloriferul…. sloi, ferestrele usor aburite…. M-a incalzit dusul dupa care m-am imbracat intr-o viteza demna de un pompier in misiune.
Mic dejun socant; bufet cu de toate, inclusiv cu ce nu-ti trece prin minte, si toate, oricat … la discretie… Pentru cateva momente, iarasi am avut senzatia ca nu mi se intampla mie si ca sunt un personaj … intr-un scenariu de film!
Il asteptam pe Bart sa bem cafeaua impreuna, aveam langa mine agenda si dosarul cu programul scolarizarii. Pe dinafara, eram total pregatita momentului: tinuta business, parul strans, agenda, mult calm, multa atentie. Pe dinauntru insa, aveam inima cat un purice si avantul unui miel dus la taiere…..
Azi era ziua cea mare: eu, ca o insecta sub lupa, fata in fata cu compania care ma angajase.

Glumele lui Bart si drumul pana la birouri m-au facut sa-mi ignor emotiile, care insa, au navalit brusc si in bloc in momentul in care s-a oprit masina.
La intrarea in cladire, cinci persoane organizate intr-un fel de comitet de primire; un buchet de flori. Trei catarge pe care fluturau trei steaguri: al Olandei, al Comunitatii Europene si al Romaniei. Steagul Romaniei avea o imensa gaura la mijloc … decupasera stema. Un panou cu afisaj electronic urandu-mi “bun venit, Mira” in trei limbi: romana, engleza si olandeza. Priviri curioase, zambete largi…. eu…. muta! Sugrumata de emotie, cu ochi mari, cu lacrimi tintuite-n fundul gatului si cu inima batand puternic undeva in urechi!
Mi-am muscat cu putere obrajii pe dinauntru ca sa reusesc sa-mi controlez reactiile, apoi le-am zambit larg facand cunostinta cu toti cei cinci, pe rand, m-am amuzat de gaura din steag si le-am multumit din suflet ca au facut-o.
I-am vazut rasufland usurati si mi-au spus ca le-a fost frica sa nu fi facut o prostie asteptandu-ma cu un steag gaurit! Gheata se sparsese de la primul cuvant, nu mai eram o curiozitate. Eram simplu, noua lor colega, iar ei erau directorii mei. Toti.
Imi disparusera temerile si ma linistisem la fel de brusc, desi, pe dinauntru, fiecare celula imi fusese inundata de un val fierbinte de emotie si bucurie; prin comportamentul si prin respectul aratat, m-au facut sa ma simt pentru prima data, … OM.

Am vizitat Compania, m-au prezentat tuturor, fiecarui angajat din birouri si tuturor celor din fabrica. Seful meu cel mare, directorul pentru Europa, Jan v.D. m-a insotit in turul fabricii explicandu-mi totul, dupa care, la sfarsit, a luat un pahar si a baut din apa reziduala. Apa curata! La fel, mi-a explicat rolul filtrelor si faptul ca in aer este eliberat doar abur!
Fara niciun fel de poluare, desi, eram o companie producatoare de chimicale!
Totul era de …. “fara cuvinte”, iar mie mi se parea ca nu eram nici macar in Olanda, ci pe o alta planeta!
Ne adresam intre noi pe numele mic. Nu conta nici varsta si nici functia. Directorul nostru nu avea nici pe departe comportamentul, pretentiile, tafnele si istericalele a ceea ce cunoscusem eu ca fiind sef in Romania.
Prima zi a trecut rapid, nu-mi dau seama nici acum, unde si cand a zburat timpul. Seara, la fel. Am iesit toti la restaurant, in aceeasi formatie, am glumit si ne-am distrat de minune, ca si cand ne cunosteam de cel putin 20 de ani.
La hotel, n-am avut timp sa recapitulez nimic. Ma obosisera emotiile si toate impresiile noi din jur. Abia am atins perna si m-am pierdut adanc in lumea somnului.

Urmatoarele 4 zile au fost deosebit de lungi si incarcate. La fiecare doua ore alti colegi imi explicau cate ceva din ce aveam de facut de acum inainte. Aflam tot felul de lucruri noi, deosebite, interesante; eram ca un burete care absorbea, acumula informatie fara a ajunge la saturatie. Iar daca eram toti ocupati cu cate ceva, seful nostru cel mare nu se simtea lezat deloc sa aduca el si sa ne serveasca cu cate o cafea. Venea regulat in sala in care aveau loc cursurile si se interesa in permanenta de program si de nivelul la care ajunsesem.
Ce m-a surprins cel mai mult la Jan, a fost nu numai faptul ca-si cunostea toti angajatii, dar stia cu exactitate toate problemele si situatia familiala a fiecaruia. Plin de viata, vesel, foarte modern nu numai la port dar mai ales deschis la minte si iubitor de nou, Jan, era de ceva ani … bunic!

Seara de seara cadeam franta, epuizata, nu mai eram in stare de nimic. Ma trezeam apoi dimineata inainte de rasaritul soarelui, in camera mea de hotel cu geamuri aburite, ma imbracam in graba si ieseam afara. O luam pe poteca din spatele hotelului, de-a lungul unui luminis, catre padure.

La liziera padurii m-am asezat cuminte pe o buturuga de unde vedeam padurea, pajistea si in departare, conturul hotelului.

O priveliste ireala intr-o liniste incremenita. De undeva din spatele copacilor, rasarea soarele. Tot cerul, scaldat intr-o lumina rosiatica, difuza, mangaind sfios fiecare frunza, se impreuna timid cu ramurile imbujorate de sarutul razelor.
Apoi incepea sa se ridice roua. Alungata parca de pe firele de iarba pe care se odihnise molatec peste noapte, se inalta acum, sa-si primeasca intr-un gest de sacrificiu suprem, prima si ultima imbratisare a zilei.
Cat vedeai cu ochii, plutea, ca voalul pierdut si purtat de vant al unei mirese, o pacla laptoasa, transparenta, matasoasa si unduitoare, care-mi ajungea pana la nivelul coapselor.
M-am ridicat si am pornit pasind parca prin nori, cu mare grija, sa nu deranjez momentul magic al zorilor de zi.
Doar dupa ce s-a ridicat roua si lumina s-a filtrat in auriu, am inceput sa aud murmurul padurii, ca o melodie calda, vie, parfumata-n verde si inveselita de cantul pasarilor.


Apoi m-am grabit sa ajung inapoi in camera mea, sa-mi descarc sufletul in agenda, sa-mi linistesc gandurile sub dus si sa-mi continui aventura de Olanda.
Odata intrata in camera, pentru prima oara am avut si timpul si curiozitatea de a ma uita cu atentie la ceasul cel mic si ciudat de pe perete, de langa perdea. Doua butoane: unul cu plus, unul cu minus. Un ecran gradat ce-mi arata cifra 14. M-am jucat cu butoanele, dupa care, rusinata, m-am indreptat catre agenda sa completez lista “surprizelor”. Dormisem cinci zile ca-n frigider, chircita si infasurata in doua paturi, cand confortul era langa mine, la o simpla apasare de buton.

Mi se facuse si program de weekend. Fusese stabilit cu mult inainte de a ajunge eu in Olanda. Un bun prieten de-al meu, olandez, pe care-l cunoscusem tot la targuri, la Bucuresti, pentru care mai traduceam din cand in cand si care lucra intr-un cu totul si cu totul alt domeniu, imi contactase sefii si le ceruse permisiunea de a ma lua cu el in weekend pentru o zi. O surpriza! N-am stiut nimic pana Vineri seara, cand Bart m-a anuntat ca in ziua urmatoare o sa raspunda de mine toata ziua, …. Johan! Ida m-a sfatuit zambind, sa ma imbrac sport si mi-a amintit ca voi primi la timp, telefonic, toate detaliile surprizei, direct de la amicul meu.

Tarziu, in camera mea de hotel devenita brusc mult mai calda si prin asta mult mai prietenoasa, am continuat sa completez in agenda “lista cu minuni”; imi prinsesem urechile in programarea ceasului desteptator pe care-l pusesem din greseala pe radio in loc de alarma, asta dupa ce-i fixasem volumul la maxim. Dimineata, inainte de sase, nu numai ca era sa fac infarct cand o voce masculina, baritonala m-a trezit zbierandu-mi din toti rarunchii in ureche, dar am reusit sa trezesc si tot palierul.
Radioul meu a fost auzit inclusiv de cei de la receptie, desi camera era la etajul doi. M-am scuzat cat am putut de mult, iar inima si-a revenit la ritmul ei normal numai dupa ce m-am imbatat cu aerul diminetii stand pe buturuga mea de la liziera padurii.
Cu o seara inainte, la restaurant, fusesem foarte “indemanatica” si incercand ceea ce mi se paruse simplu uitandu-ma la colegii mei, adica sa-mi pun in cafea o lingurita cu zahar dintr-un recipient din care, intorcandu-l, curgea exact cantitatea necesara, reusisem performanta sa-mi umplu ceasca cu zahar si sa relochez astfel cafeaua, … pe fata de masa….
Lista mea se imbogatea cu fiecare zi si ajunsesem doar la mijlocul scolarizarii.

Am aflat in ce consta surpriza de weekend: concertul Tinei Turner in Rotterdam, in Kuijp, stadionul echipei Fayenoord. Deja nu-mi mai gaseam locul, gandindu-ma la tot felul de nimicuri si la faptul ca nu mai fusesem niciodata la un concert pe stadion, cu exceptia Daciadei, sau a Cenaclului Flacara, care, oricum, puteau fi comparate cu absolut orice altceva, dar nu cu un concert pop.
Si iarasi treceam prin tot felul de trairi; primul concert pop din viata mea. Si nu orice concert, ci cel al Tinei a carei muzica o iubeam!
Eu, venita din Romania de cateva zile, si parca parasutata direct din mijlocul junglei, ma plimbam, dormeam, mancam, respiram aer de Olanda si peste toate astea … aveam s-o aud pe Tina Turner si s-o vad … la o aruncatura de bat.

Am adormit cu greu, inchipuindu-mi ziua ce avea sa vina si incercand sa-mi inabus toate emotiile ce navaleau agasant peste mine.

Auzeam vantul afara, razvratit si suierand printre crengile copacilor; era la fel de nelinistit ca mine si mi-am lasat gandurile-n voia lui, sa-alerge nestingherit si fara destinatie-n toate directiile. As fi vrut sa pot zbura odata cu ele; am incercat zadarnic sa le prind din urma dar m-am ratacit si m-am pierdut in parfumul florilor ce-mi insotea somnul….

(va urma)

TEMA SĂPTĂMÂNII: LECȚIA DE ISTORIE

noiembrie 7th, 2010

14 noiembrie 2010

De la trecut la prezent

Carol I si petrecerea de Haloween la ambasada Romaniei de la Paris 2010.

La vederea aparatului foto personalul ambasadei a reactionat totusi.

Daniel Macovei

13 noiembrie 2010

Ghetoul din Varșovia

La scurt timp după invazia din septembrie 1939, naziştii au început să concentreze într-un mic cartier din Varşovia bună parte din populaţia evreiască din Polonia. Într-un spaţiu extrem de restrîns, alcătuit din câteva străzi au fost înghesuiţi ca sardelele 500.000  de oameni, respectiv tot atâţia evrei câţi se mai aflau în Germania înainte de accesul lui Hitler la putere.

În 1942 autorităţile germane au demarat acţiunea de deportare a evreilor, cu mic cu mare, cu femei, copii şi bătrâni, în lagărele de exterminare.

Aproape 300.000 de evrei au fost  ucişi doar în camerele  de gazare construite în  lagărul de la Treblinka. La Varşovia, pe mulţi din c ei ce n-apucaseră să fie deportaţi i-au secerat foametea cruntă şi molimele care au izbucnit în cartierul evreiesc din pricina condiţiilor inumane domnind în ghetou.

Realizînd că şi cei 60.000 de evrei care avuseseră norocul să poată presta o muncă de sclav şi mai trăiau, ca atare, în 1943, sunt condamnaţi să fie rapid exterminaţi, tinerii grupaţi în diverse organizaţii  sioniste, de stânga sau de dreapta, şi-au depăşit disensiunile şi au hotărât să lupte.

Cu arme puţine şi improvizate, mai puţin de 750 de combatanţi s-au opus  cu succes tancurilor şi blindatelor covârşitoarei maşinării de război naziste. Tinerii evrei i-au rezistat aproape o lună încheiată, ucigând numeroşi poliţişti şi militari, inclusiv  din unităţile de elită SS.

Veniţi la 19 aprilie să lichideze ghetoul şi să-i îmbarce pe ultimii supravieţuitori în trenurile de vită destinate lagărelor morţii,  soldaţii germani au rămas stupefiati, când au constatat că întâmpină rezistenţă.

Respingerea primului atac german a fost urmată de noi valuri ofensive. Trupele SS au revenit cu întăriri iar răsculaţii, lipsiţi de orice ajutor extern, n-au avut nici cea mai măruntă şansă  de a rezista pe termen lung. La urma urmei, combatanţii evrei nu dispuneau de nici o armă automată, ci doar de o sută de puşti vechi, de cocteiluri Molotov  şi de câteva sute de pistoale în bună parte ruginite.

Revenindu-şi din primul şoc, ocupanţii germani au trecut la sistematica distrugere  a tuturor caselor din ghetou. In flăcările incendiilor aprinse de nazişti străzile cartierului s-au topit rând pe rând şi s-au transformat în cenuşă, zidurile locuinţelor îngropând sub ele numeroşi luptători.

La 16 mai 1943, naziştii au cucerit şi aruncat în aer, simbolic, sinagoga din Varşovia. Generalul SS Juergen Stroop  a anunţat fericit la Berlin „lichidarea ghetoului”.

Luptele din cartier se soldaseră cu moartea a 7000 de evrei. Toţi supravieţuitorii, care n-au reuşit să fugă prin sistemul de canalizare au fost deportaţi şi asasinaţi  în lagăre.

*******************************

In vizita noastra in kibutzul Yaad Mordehai, unde se afla macheta ghetoului, am intilnit un supravietuitor care are astazi 85 ani.

Nu l-am cunoscut pina atunci. Venise insotit de fiul sau si cu ajutorul ghidei, si-a descoperit ” casa” nimicita de flacari, in timpul rascoalei ghetoului.

Astazi, doar o casa pe macheta.

Printre lacrimile care siroiau pe obrajii brazdati de ridurile vremii, ne-a povestit despre viata in ghetou, despre familia care a ramas doar o amintire in memoria lui, nici macar o fotografie neexistind, sa o poata arata generatilor urmatoare. Singurul supravietuitor dintr-o numeroasa familie.

Eram un grup de prieteni, ajunsi din Haifa, in sudul tarii. Excursie cu tema bine stabilita.

Deodata, o parte dintre prietenii nostrii, a doua generatie a supravietuitorilor ghetoului din Varsovia, au gasit puncte  de intersectie cu turistul american. Puncte comune. Suferinte comune. Familii intregi care au fost nimicite. In citeva minute, am devenit noi, turistii din Haifa, familia celui care a venit din departari,  venit sa-si reaminteasca cum arata casa parinteasca varsoviana,  pe o macheta si cu ochii mintii, sa-si imagineze, cum ar fi aratat  astazi, familia  lui, a carui singur supravietuitor a ramas, daca…..

Paula  din / in Haifa

12 noiembrie 2010

Edificiului Roman cu mozaic – Constanța

Constanta are o istorie multimilenara. In acest oras pitoresc exista numeroase vestigii ale trecutului – marturii ale unor vechi civilizatii. Urbea a fost inaltata pe ruinele anticului Tomis – o colonie greceasca, intemeiata in sec. IV i. Hr. In aceasta perioada, in Dobrogea au fost inaltate numeroase orase-port si cetati grecesti: Callatis (Mangalia), Stratonis (Tuzla, denumire turceasca care inseamna ocna, sararie), Axiopolis (Cernavoda), Odessos (Varna) etc. Ca sa poata infiinta aceste colonii, grecii au avut a-i infrunta pe geti – bastinasii care traiau in aceste locuri. Tomis – vechi toponim de origine indo-europeana, cu o circulatie larga in ebraica si in greaca, initial a fost preluat si de romani care au cucerit acest oras-port. in sec. II I.Hr. Mai tarziu, in sec.IV d.Hr., daco-romanii au numit asezarea Constanta, in amintirea Imparatului bizantin Constantin cel Mare care a decretat duminica drept ultima zi a saptamanii si drept zi de sarbatoare in locul sambetei. De origine asiatica, turcii nu puteau sa-i rosteasca numele si i-au zis Kiustendje. Orasul-port a purtat aceasta denumire timp de peste patru secole, pana in 1878, cand, ca urmare a Razboiului de Independenta, Romania i-a izgonit pe turci de pe aceste locuri.
La 200 metri de cheiul portului antic au fost descoperite, in anii 1958-1959, vestigiile Edificiului Roman cu mozaic. In sec. XIX calea ferata trecea pe deasupra edificiului si exact in acest loc se afla gara. Arcadele amintitului edificiu, construite cu aproape 2000 de ani in urma, au rezistat tinand deasupra lor greutatea trenului si a garii, pastrandu-se si astazi. Despre iscusinta mesterilor din acele vremuri ne vorbeste si faptul ca la inceputul epocii post Hristos, la Drobeta (Turnu-Severin), a fost construit un splendid pod peste Dunare de o uimitoare rezistenta. Edificiul roman cu mozaic era o cladire frumos ornamentata care avea ziduri cu pilastri, galerii ce duceau in port si niste incaperi boltite – un fel de holuri din care se intra in sala cu paviment din mozaic policrom. Mozaicul, de o perfectiune incredibila, a fost lucrat din cuburi mici de piatra si marmora si contine diferite motive geometrice si florale. Pastrat pana in prezent, pavimentul este de o lucratura perfecta. Cand il privesti, parca ai in fata un covor persan tesut cu migala, nu o pardoseala executata din piatra si marmora. In preajma Edificiului cu mozaic se aflau baile termale construite, in primele secole dupa Hristos. Zidurile cu arcade ale acestor bai mai pot fi admirate si acum. In urma ultimelor sapaturi arheologice au mai fost descoperite: zidul de incinta, ziduri din acropola, patru bazilici (biserici), cuptoare de sticlarie, un atelier de prelucrare a marmorei, o necropola (cimitir) etc. Zidul de incinta inaltat in scopuri de aparare a fost descoperit si cercetat de arheologul Vasile Parvan in 1914. S-a constatat ca a fost construit in sec. III i.Hr. si ca are o grosime de 3-5 metri. In incinta au mai fost descoperite amfore cu capacitatea de 200-600 litri, figurine, blocuri din calcar si bucati masive de piatra. Constructia ocupa trei din cele patru terase, in care era amenajata faleza portului in antichitate. Prima terasa este situata la nivelul actual al Pietei Ovidiu si asigura legatura cu una din pietele publice ale orasului antic. Urmatoarele doua terase corespund corpului principal al edificiului, de forma unui trapez alungit, dezvoltat pe doua nivele-cel superior fiind reprezentat de sala cu pavimentul de mozaic ca magazii-depozite pentru marfuri. Ultima terasa era situata la nivelul cheiurilor portului antic si cuprindea inca o serie de magazii boltite, acoperite astazi de nivelul modern de calcare. Pavimentul de mozaic, cu o suprafata de peste 2000 m patrati -unul dintre cele mai mari de pe intregul teritoriul fostului imperiu- este realizat din pietricele (tesserae) de diferite culori: alb, rosu, negru, verde-albastrui, galben-ocru. Se compune din doua parti distincte: chenarul care inconjoara sala, format din benzi de motive geometrice si vegetale stilizate, frunze de iedera, funie simpla sau funie tripla (nodul lui David), valuri stilizate si partea centrala, formata din cercuri inscrise in patrate, splendid decorate cu vase stilizate de tip kantharos, arme (securi duble, scuturi), forme geometrice (dreptunghiuri si romburi). Sala monumentala era folosita ca loc de reuniune de catre oficialitatile cetatii sau de catre negustorii care incheiau tranzactiile comerciale. De altfel, intregul edificiu este in stransa legatura cu activitatea ce se desfasura in port, lucru elocvent ilustrat de materialele recuperate din magaziile boltite de sub sala cu mozaic, marfuri care formau obiectul negotului maritim. Acestea constau in primul rand din amfore cu diverse continuturi (indeosebi rasini vegetale precum colofoniul, mastixul, terebentina, stiraxul, rasina de pin, folosite intr-o gama larga de activitati), obiecte din fier (ancore, cuie, piroane), tipare de opaite, greutati pentru cantare etc. Construit cel mai probabil in sec al IV-lea, acest impresionant edificiu a suferit mai multe distrugeri pe parcursul veacurilor urmatoare, cel mai important fiind cutremurul de pamant care a distrus definitiv pavimentul si boltile, probabil pe parcursul sec V sau la inceputul sec VI-lea. Circuitul de vizitare cuprinde in primul rand sala centrala cu covorul mozaic, unde sunt expuse si o serie de materiale arheologice recuperate in cursul cercetarilor (amfore, ancore, piese sculpturale si arhitectonice, placaje de marmura etc.). De asemenea se pot vedea cele 11 camere boltite, care pastreaza, printre obicetele de valoare, inscriptii grecesti si latine din Tomis sau din alte cetati de pe teritoriul dobrogean.
Ulterior descoperirii mozaicului la nivelul mijlociu au fost descoperite vestigiile unor magazii pentru marfuri si pravalii. Aceste magazine dateaza din secolul III-IV ca si cele circa 150 de amorfe gasite in interiorul unora din ele.

Edificiul cu mozaic din Constanta se situeaza printre primele realizari romane de acest gen din lume, atat din punct de vedere al dimensiunii cat si al tehnicii de executie si valorii artistice.

Claudia Cioca

11 noiembrie 2010

VETERANUL DE PE BANCNOTA CANADIANA DE 10 DOLARI

Sunteti invitati sa priviti in fotografie, versoul bancnotei canadiene de 10 dolari, unde, in partea dreapta, veti vedea un veteran in varsta, stand de paza langa Memorialul comemorativ din Ottawa. Numele sau este Robert Metcalfe; a decedat in 2008, la varsta de 90 de ani.

Este remarcabil faptul ca a reusit sa atinga aceasta varsta, avand in vedere evenimentele prin care a trecut in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

Nascut in Anglia, Robert Metcalfe a fost unul dintre cei 400000 de membri ai Fortei Expeditionare Britanice trimisi pe Continent, unde au fost pusi fata in fata cu noua tehnica de razboi germana- Blitzkrig (razboiul – fulger).

Sarise in ajutorul unui camarad ranit, cand picioarele i-au fost lovite de un srapnel. In drum spre spital, ambulanta care il transporta a intrat sub incidenta focurilor unui tanc german care, in mod miraculos, a incetat tirul.

Evacuat din Dunkirk pe HMS Grenade, doua dintre navele-surori au fost scufundate. Recuperat din accidentul suferit, a fost repartizat campaniilor aliatilor din Nordul Africii si Italiei. Pe drum, vasul sau a fost vanat de crucisatorul german Bismarck.

In Africa de Nord a servit sub comanda generalului Montgomery impotriva “Vulpii Desertului”- Rommel.

Fiind trimis in campania din Italia, a intalnit-o pe viitoarea sa sotie, locotenent si fizioterapist intr-un spital canadian. Dimineata au si fost casatoriti de un primar al unui orasel italienesc, apoi, dupa-amiaza, de catre un preot englez.

Dupa incheierea razboiului, perechea s-a stabilit in Chatham, Canada, unde Robert s-a implicat in politica, devenind custodele (presedintele) comitatului. La pensie, sotii Metcalfe s-au mutat in Ottawa.

Intr-o zi, din senin, Robert a primit un telefon de la un oficial guvernamental care l-a rugat sa se prezinte la o sesiune de fotografii. Nu i s-a spus scopul fotografierii. “Habar nu avea ca va fi tiparit pe bancnota “, povesteste fiica sa.

Aceasta este pe scurt, povestea eroului veteran de pe bancnota canadiana de 10 dolari, pe care am vrut sa o impartasesc cu cititorii nostri in ziua de 11 Noiembrie ( Ziua Armistitiului ),  “Remembrance Day”.

Canadienii pastreaza un moment de reculegere la ora 11 a.m., din ziua de 11 a lunii a 11-a din fiecare an, in memoria eroilor din ambele razboaie mondiale, din razboiul coreean si din timpul misiunilor ONU de mentinere a pacii. Cei mai multi dintre ei poarta, in zilele din preajma datei de 11 Noiembrie, flori artificiale de mac – simbolul acestei zile. Camera Memoriala adaposteste Cartea Amintirii – Book of Remembrance cuprinzand numele eroilor care si-au dat viata pentru tara. Au loc ceremonii civile, militare si religioase – adunari comemorative, depuneri de coroane, ghirlande, buchete de flori la mormintele eroilor si la monumentele amintind de jertfa lor, parazi ale veteranilor de razboi.

Cristina Dobrin

10 noiembrie 2010

Pe aici nu se trece!

Opera sculptorului Ionescu Varo (1924), Monumentul Eroilor Cavalerişti din Primul Război Mondial este alcătuit dintr-o triadă : un cavalerist în poziţie de atac, un cal şi un scut heraldic cu stema României, asupra cărora se află un vultur din bronz. Monumentul a fost ridicat în memoria eroilor căzuţi la Oituz în 1917.

Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare…”( Regina Maria a României, Povestea Vieţii Mele, Editura Eminescu, 1991, Bucureşti)

Datorită intervenţiei Reginei Maria în negocierile de la Conferinţa de Pace de la Paris-1918 ia naştere România Mare…” Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia ! România Mare ! Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.”( Regina Maria a României, Povestea Vieţii Mele, Editura Eminescu, 1991, Bucureşti)

Paulina Eliza Duta

9 noiembrie 2010

Noaptea de cristal

Noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 a rămas in istorie sub numele “Kristallnacht” (Noaptea de cristal). Ea marchează o fază nouă în istoria Holocaustului evreilor Europei. După preluarea puterii de către partidul nazist în Germania, în ianuarie 1933, a urmat începutul excluderii evreilor din viaţa economică, politică, socială şi culturală din această ţară. Începuse şi emigrarea lor – în măsura posibilului – dar încă exista speranţa îmbunătăţirii situaţiei. Autorităţile naziste voiau eliminarea evreilor din Germania pe calea emigrării forţate. Evrei de origine est-europeană care locuiau în Germania au fost alungaţi din această ţară. Printre ei era familia Gruenszpan, evrei polonezi expulzaţi din Germania în luna octombrie1938, al cărei fiu Herschel se afla la Paris. Acesta, un tânăr cu psihic labil, a decis să răzbune expulzarea părinţilor lui şi să atragă atenţia lumii asupra evreilor din Germania. El a ales calea atentatului terorist, fără să-şi pună problema consecinţelor. În ziua de 7 noiembrie 1938, Herschel Gruenszpan a intrat în clădirea ambasadei germane din Paris înarmat cu un revolver şi a tras asupra primului om pe care l-a întâlnit, secretarul al treilea, Ernst Von Rath, un diplomat de rangul al doilea, care nici măcar nu era nazist. Rănit grav, acesta a murit după două zile, în după-amiaza zilei de 9 noiembrie. Atentatorul a fost arestat. Dar consecinţele au apărut imediat.

POGROMUL DIN NOAPTEA DE CRISTAL
În noaptea de 9-10 noiembrie, grupuri de nazişti au atacat cartierele evreieşti din oraşele Germaniei şi Austriei. Ei au spart geamuri ale magazinelor evreieşti şi ale sinagogilor şi le-au incendiat. Geamurile sparte au fost în număr atât de mare, încât noaptea respectivă a căpătat numele “Kristallnacht” (Noaptea de cristal). Incendiile au fost atât de puternice încât flăcările erau văzute de departe în toate oraşele. Părea că oraşe ard în valuri. O noapte cu adevărat albă, în care geamurile sparte alternau cu flăcările incendiilor. Pagubele au fost uriaşe: 815 magazine evreişti, 29 depozite, 171 case de locuit, 191 sinagogi, dintre care 76 au fost distruse complet şi demolate. Nu este exclus ca pagubele să fi fost mai mari: cifrele menţionate sunt cele oficiale. 36 de evrei au fost ucişi şi alţi 36 au fost răniţi grav. Bineînţeles, victimele nu au primit despăgubiri: regimul nazist a afirmat că ar fi fost vorba de un protest spontant al populaţiei
împotriva evreilor, care ar fi organizat atentatul de la ambasada germană de la Paris, cu toţii fiind vinovaţi de această crimă. De fapt, pogromul din acea noapte a fost pregătit de autorităţile naziste cu scopul organizării de presiuni asupra evreilor pentru a emigra şi asupra guvernelor occidentale de a primi aceşti emigranţi evrei de care Germania nazistă voia să se debaraseze. Atentatul de la Paris a fost un simplu pretext pentru liderii nazişti, dornici să treacă la acţiune.

URMĂRILE NOPŢII DE CRISTAL
Au urmat arestări de evrei acuzaţi de provocarea tulburărilor. Bunuri mobile şi imobile evreieşti au fost “arianizate”. Pogromul a fost denumit şi “Aktion”, în afară de denumirea “Kristallnacht”. Mulţi evrei au părăsit Germania, emigrând în ţările care i-au primit. Speranţa unei îmbunătăţiri a situaţiei evreilor din Germania a dispărut. Optimismul a fost înlocuit de pesimism. Este începutul unei faze noi a Holocaustului, mult mai agresivă decât precedenta. Dar era încă înaintea fazei camerelor de gazare şi înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Emigrarea evreilor germani în SUA, ţările Americii Latine, Marea Britanie şi Palestina mandatară a continuat cu o intensitate mult mai mare decât anterior, până la sfârşiul lunii august 1939, când a izbucnit cel de al doilea război mondial. Din punct de vedere socio-cultural, această emigrare a dus la extinderea influenţei culturii iudaismului german în ţările gazde, precum şi la dezvoltarea lor economică. Datorită proporţiilor mari ale pogromului, nemaiîntânite până atunci în Europa occidentală modernă, “noaptea de cristal” a rămas în istorie ca un fenomen unic. Un început al crimelor Holocaustului.

Printre sinagogile distruse în “noaptea de cristal” au fost Sinagoga din Berlin din renumita Fasanenstrasse, al cărei interior a fost distrus într-o formă barbară, precum şi Sinagoga din Heilbronn, care a continuat să ardă în dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1938. Vedeţi fotografiile anexate.

Lucian Zeev Herșcovici


8 noiembrie 2010

Majestatea Sa Regele Mihai I al României

8 noiembrie 1945 – prima manifestație anticomunistă din România

“La 8 noiembrie 1945, elevii, studenţii şi tinerii, mai ales reprezentanți ai partidelor Național Liberal și Național Țărănesc, au venit în Piața Palatului Regal, care pe vremea aceea simboliza Statul român, legitim și istoric. Acolo, ei au afirmat cu curaj atașamentul lor față de Regele Mihai și față de Coroană. Desigur, ei au fost reprimați cu brutalitate, iar suferințele fizice și morale pe care le-au trăit atunci nu au reprezentat decât începutul unor distrugeri de patru decenii.

Doi ani mai târziu, la 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea poporului avea să fie înăbuşită pentru patruzeci și doi de ani. Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost decapitarea Statului român, zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi sfărâmarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.

Așadar, manifestația anticomunistă din ziua de sfântul Mihail și Gavril a anului 1945, atunci când tinerii și-au strigat iubirea și credința lor față de Coroană, a fost un moment important pentru identitatea românească, pentru Statul român și instituțiile lui competente și legitime, nu doar pentru democrație și libertăți.

În anul 2010, martor al celor douăzeci și unu de ani scurși de la evenimentele din 1989, Regele Mihai a împlinit 89 de ani. După opt decenii de când a devenit Rege, în ochii săi se citește limpede nu serenitatea desprinderii de zbuciumul lumii, ci îngrijoarea pentru țară și oamenii ei, pentru vremurile de încercări ce par că nu vor să plece. Pentru felul neîngăduit de superficial în care sunt privite libertățile și democrația, pentru disprețul crescând față de instituții și pentru felul în care, uneori, se ignoră răspunderile față de conducerea treburilor publice.

Astfel, paradoxal, deși liberi și democratici, mai avem și astăzi de învățat lecția istorică a tinerilor anului 1945.”

Principele Radu al României

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

TOAMNA ÎN BRUSTUROASA

noiembrie 7th, 2010
WHAT I LOVE ABOUT THE FALL IS:

Changing Colors

The majestic evergreen trees make a stark contrast to those of the deciduous trees displaying their spectrum of colors ranging from golden yellows to deep reds. This is fall in all its glory. The beauty of the season is never so obvious as when this palette of fall expression blooms.

Crisp Air

When the air begins to get cool, the heavy air of the summer humidity doesn’t hamper a walk or run outdoors.  In the evening, the stars seem that much brighter. The smell of fresh apples permeates and sends a welcome message to all who pass by.  It feels fresh, clean and surely new.

Pumpkin Patches

Pumpkins have a special appeal that transcends Halloween. The bright orange skin pops when situated next to the heavy green vines of its parent. Inside, sugary goodness awaits…not too sweet, and yet oh so delicious within pie, cakes, or as a creamy soup. And don’t forget that favorite snack of pumkin seeds!

The Last of the Summer Wine

Now that summer is waning, we can appreciate and savor what was. Anyone who has jumped in a pile of leaves or sat around a glowing bonfire in fall knows the joy of the season of autumn.

Although the weather becomes cooler and some things are leaving for a time, we can look forward to the rebirth of the year in spring, just as we witness the coming of age of our surroundings.

Famous American Authors Who Wrote About Autumn

“The leaves are falling, falling as from way off,
as though far gardens withered in the skies;
they are falling with denying gestures.
And in the nights the heavy earth is falling
from all the stars down into loneliness.
We all are falling. This hand falls.
And look at others: it is in them all.
And yet there is one who holds this falling
endlessly gently in his hands.”
-  Ralph Waldo Emerson

“There is no season when such pleasant and sunny spots may be lighted on, and produce so pleasant an effect on the feelings, as now in October.”
-  Nathaniel Hawthorne

“She had only to stand in the orchard, to put her hand on a little crab tree and look up at the apples, to make you feel the goodness of planting and tending and harvesting at last.”
-  Willa Cather

“When everything that ticked has stopped,
And space stares, all around,
Or grisly frosts, first autumn morns,
Repeal the beating ground.”
-   Emily Dickinson

HERE’S TO A GREAT FALL SEASON, WHEREVER YOU MAY BE!

the beginnings of fall

sheep come down the mountain

recess among the leaves

harvest time in the early morning

goats come down the mountain

getting ready for Halloween

cows come down the mountain

changing colors of the season

autumn in the school yard

pumpkins aplenty

Evreii, negarea Holocaustului și muncitorii români din Israel

noiembrie 7th, 2010

Comentariul semnat “Cristina” la articolul “Negaţionişti ai Holocaustului, uite de ce!”, http://www.acum.tv/articol/19291, ma obliga sa scriu o clarificare. Domnia sa scrie (ortografia nu imi apartine):

“dar mi-as dori ca si evreii s aia masuri, de ex, in cazul romanilor plecati in israel , mintit, inselati, intorsi fara bani si, cu adevarat tratati ca niste anuimale.”

Bun, aici simt ca am o problema “conceptuala”: la care “evrei” se refera comentariul, cei din Mexic, cei din Noua Zeelanda sau…? Deci, nota generalizatoare este cu totul nejustificata si nedreapta fiindca nu ni se explica cat si in ce mod persoanele de origine evereiasca traitoare altundeva decat in Israel (dar facand parte din grupul generic numit “evreii”) contribuie la aceasta.

Referitor la situatia muncitorilor romani in Israel, lucrurile sunt mult mai nuantate si, tot ce pot face este sa imi folosesc propriile amintiri in incercarea de a aduce o clarificare.

Nu, nu am fost muncitor (nu in sensul de mai sus vreau sa spun) roman in Israel ci doctorand al Institutului de cercetare Weizmann, in Rehovot. Pentru o vreme (suntem acum in anii 1999-2000), Rehovot era un mic “paradis” (vom vedea mai departe definitia) al muncitorilor romani. Si iata ce vreau sa spun prin paradis.  Desi doar maxim 10 % aveau actele in regula (permis de munca, asigurare medicala), lucrau si se preumblau liberi si nestingheriti pe Rehov Hertzl (este strada principala din Rehovot si, de fapt, in cateva alte orase israeliene) si in Super-Sol.
“Paradisul” a inceput sa se termine prin anii 2003 cred, cand autoritatile israeliene s-au autosesizat in privinta miilor de muncitori ilegali (neinregistrati, neplatitori de taxe).

Dar, din pacate, muncitorii romani traiau intr-adevar in conditii de semisclavie: marea majoritate isi faceau veacul in baraci de carton amplasate chiar dupa linia de cale ferata din Rehovot, in drum spre Tel Aviv, imediat ce treci de zona industriala a orasului. De cele mai multe ori, pasaportul le era confiscat de catre angajatori si, desigur, nu aveau acces la asistenta medicala – din lipsa de acte si, desigur, de contributii fiscale (obligatorii in orice stat civilizat, aceasta nu este inventia “evreilor”).

Aici cred ca detaliile sunt necesare, pentru a intelege cine e responsabil si cum s-a ajuns la aceasta, si, bineinteles, ce rol au avut “evreii” in istoria aceasta.

(1) O prima cauza:

Privarea acestor oameni de drepturi fundamentale nu este “opera evreilor”, in sensul ca amicii  mei evrei din Vancouver habar nu au avut de aceasta… Acesti muncitori romani au fost pur si simplu escrocati de proprii angajatori israelieni (in cardasie cu alti “patroni” romani care au aranjat “migratia”).
Astfel de escroci exista in orice tara (Ro nu duce lipsa, nu-i asa) si a generaliza acest lucru mi se pare total deplasat, rau voitor si…primitiv.
Pentru a-i impiedica sa plece altundeva, “patronii” le confiscau pasapoartele din start (marturie identica a cel putin zece oameni de peste linia de tren, carora le imprumutasem cutia mea postala din Weizmann Institute – baracile de peste linia de tren nu aveau o adresa postala, deci ei nu puteau comunica iar eu devenisem postasul pentru cativa din ei). Despre asigurare medicala, le aratau doar niste hartii pe care ei nu le puteau citi (unii dintre ei, aveau dificultati chiar in a scrie romaneste), le promiteau ceva rapid si…atat. In final, nu puteau obtine nici macar o aspirina. In ceea ce ii priveste pe “evrei” (persoanei Cristina ii place se pare, generalizarea), eu am fost in general martorul unor sentimente umane de compansiune, nimic mai mult. Am intalnit multi israelieni care realizau aceasta situatie nefireasca si incercau, fiecare in felul lui, de ai ajuta pe cei in cauza (in cateva cazuri, le inchiriau chiar o camera in propriul apartament).

Deci, pentru negationisti si anitisemiti, nimic excitant: “evreii” in cauza nu au demonstrat (ori eu nu am vazut) nici o conspiratie universala de exploatare a bietilor romani, or tendinte de acaparare a economiei mondiale (desigur, prin exploatarea muncitorilor romani). Stiu, e plictisitor si banal sa spui ca “evreii” se incadreaza in acelasi etern uman cu celelalte natii…

(2) O a doua cauza:

O a doua cauza o constituie in opinia mea indiferenta autoritatilor romane la adresa acestui fapt situat la limita legalitatii. Statul roman practic nu s-a interesat in nici un fel de situatia muncitorilor romani in Israel in perioada 2000-2010. Nu am auzit de vreo sesizare a Ambasadei Romane relativ la aceasta situatie.
Am inteles acest lucru in timpul unui dineu oficial cu ambasadoarea Romaniei in Israel care, in anul 2003 (poate 2004?) vizita institutul Weizmann. La intrebarea directa “Ce face amasada Ro pentru cei de dupa calea ferata?” am primit explicatia ca Ro nu poate face nimic: ei sunt ca un fel de animale (termenul nu imi apartine!) inferioare care in orice caz nu inteleg orice tentativa de a-i ajuta, fiindca ei nu se ridica la un astfel de nivel intelectual (definit in cazul distinsei Doamne de un Audi A4 cu sofer purtator de chipiu si o frumoasa colectie de bijuterii, Gucci cred – ce bogate sunt tarile sarace!).
Deci, aceasta crunta enormitate am auzit-o din gura unui oficial roman (menit sa isi protejeze proprii cetateni impotriva abuzurilor altora, de pilda “evreii”), nu a “evreilor”.

O reactie similara (dar mai lenesa si mai “obosita”, fiindca se mancau multe fripturi in timpul discutiei…) am perceput in timpul delegatiei “TSD” in Institutul Weizmann (au fost primiti ca persoane oficiale, cu protocolul de rigoare, eu fiind invitat la dineul “oficial”, cel mai probabil fiindca eram inregistrat cu un pasaport Ro), desi nu retin cu exactitate cine a facut afirmatia (din delegatie faceau parte Victor Ponta si Daciana Sarbu, precum cel putin alte 5 persoane din personalul ambasadei).

Bun, deci cel putin acestea NU se datoreaza “evreilor”.

(3) O a treia cauza:

Este poate cea mai trista: propria ignoranta a victimelor. In mare parte analfabeti sau semi-analfabeti (am scris multe cereri pentru multi muncitori romani la Ambasada Romana din TLV, de aici stiu), o buna parte din ei vajnici bautori de bere (inainte de a fi dezafectata, vechea Tahana Merkazit din TLV era de fapt o crasma romaneasca din zori pana in seara: bere, manele si curve…prin 2005 autoritatile se pare ca au curatat locul cu dubele) si, poate cel mai grav lucru, gata oricand sa se complaca: “Da ma asa e, da  …tu-le muma-n c.. de jidani, aici macar facem si noi un ban si deschidem o crasma la Poplaca!”.
Pentru acest primitivism, “evreii” nu pot fi acuzati. Lor, nu le este specific.
Astfel de primitivism poarta in acest context marca “Ro” si,  vine intotdeauna cu un pret in lumea civilizata. Nici tara gazda, nici apartenenta etnica a cetatenilor nu sunt responsabile!

In final, cine trebuie sa ia masuri si in ce directie?
Fiindca muncitori romani in Israel nu prea mai sunt (statistic vorbind), eu as lua masuri ca anonimi precum “Cristina” sa gaseasca un alt spatiu publicistic.
Sugestii: Romania Mare, Ziarul Tricolorul etc.
“Acum”, “niciodata”.

A XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA – Associazione Architectti Artisti

noiembrie 7th, 2010

Photobucket

A XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA Veneţia (Asociaţia Arhitecţilor Artişti italieni), a avut avea loc în acest an la Spazio Expositivo Renato Birolli din Verona, Italia, în perioada 26-31 octombrie.

La vernisaj, preşedintele AAA Veneţia, Lucia Lazarotto a declarat:

„Acest oraş de artă important este gazda acestui eveniment.

Mulţumesc, prin urmare, prietenilor Gabriel Anselmi şi Gianfranco Gentile pentru angajamentul lor profesional şi organizaţional.

Titlul expoziţiei “Margini ale oraşului” (Urban limits), a demonstrat că expresia a luat treptat forma, mai dificilă decât doar un slogan, până la punctul că acest eveniment s-a transformat într-un mic laborator real de idei, în care lucrările unor artişti din diferite ţări au fost comparate pe această temă cu tehnici şi metode care variază de la tradiţional la artă video, instalaţii şi o performanţă.

Aceste noi abordări includ stabilirea unui premiu care în acest an va fi acordat lui Cecchini, un profesor arhitect ale cărui lucrări au devenit deja cunoscute în timp şi la trei tineri arhitecţi, James Gatto, Marcello Orlandini, Roberto Sega, cu argumentul lor “Dat Nuoc Hanoi”, în care au tratat problema importantă a “marja” pe un nivel internaţional.

Două generaţii, cu “marja” între ele, faţă în faţă şi care generează o dezbatere ce include planul arhitectural pe lumea artei. În cele din urmă, amintiţi-vă spiritul de festivitate mare, de prietenie cordială şi a schimbului echitabil, care a caracterizat întotdeauna în diverse oraşe din Europa, organizaţia noastră atât de mică şi în acelaşi timp atât de mare”.

Conform tradiţiei, la aceste saloane internaţionale, expun artişti arhitecţi din toată lumea.

La a XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA Veneţia au participat următorii artişti arhitecţi:

Ligne et Couleur – Paris: Djamila Belloul, Martine Delaleuf, Jacques Gandelin, Luc-Régis Gilbert, Taylor Ishmael, Ursula Leszkiewicz alias Uleski, Marie-Therese Manchotte, Tomasz Marczewski, Bertrand Namur, Emmanuel Papazian, Catherine Winogradoff, Marina Nicolaev (România)

Ligne et Couleur – Stuttgart: Daniele De Luca, Ingeborg Egner, Markus Gehrig Stadtansichten, Camilo Hernandez, Leo Roman. Go”tz Klucker, Jim Zimmerman

Scottish Society of Architect Artists: Peter Allam, Bob Anderson

Association Plener SARP – Warszawa: Beata Makovska

Ligne et Couleur – AAA Veneţia: Gabriello Anselmi, Camilla Adami, Francesco Boccanera, Germano Commissario, DAMSS Sarzi-Sartori, Giuliana Gatti, Gianfranco Gentile, Fabrizia Iacci, Lucia Lazzarotto, Gruppo M.D.M.A. – MusicDesignMovieArts, Biagio Anselmi – Tommaso Ferrari, Giulia Minetti, Gianfranco Missiaja, Loris Moscheni, Roberto Nicolis, Elia Perbellini, Laura Puglisi, Filippo Romano, David Romano Rosa, Margherita Serra, Daniele Zannin.

Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu

noiembrie 7th, 2010

Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard antistalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intalnea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constanta Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort. A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a transformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie penegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausecu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

Marian Lupu a căzut în capcana întinsă de Vladimir Filat

noiembrie 7th, 2010

Acest gen de concluzie poate reieşi din poziţia exprimată de liderul Partidului Democrat (PDM), Marian Lupu, în cadrul unei emisiuni TV, cuprinsă şi într-un comunicat de presă al formaţiunii [1].

Revendicarea “pacifismului politic” pare să devină un credo al PDM-ului, care doreşte să rămână cea mai moderată, inofensivă şi cooperantă formaţiune pe arena politică locală. Optând pentru acest comportament, democraţii continuă să se apropie de maniera în care au participat la alegerile din 2009, care le-au adus anumite succese. După toate semnele, poziţionarea dată prejudiciază PDM-ul în favoarea Partidului Liberal Democrat (PLDM) condus de premierul Vladimir Filat, care şi a iniţiat demersul privind “afişarea planurilor post-electorale” de către componentele fostei alianţe de guvernare, creând situaţii “şantajabile” pentru PDM.

În orice caz, democraţii au răspuns la provocarea lui Filat, care nu este însă deloc “nocivă” pentru liberalii anti-comunişti. În echipa lui Lupu există însă un disconfort, ba chiar repulsie, faţă de asocierile cu formaţiunile liberale, care i-au costat pe ei contractări semnificative de popularitate din 2009 încoace. Totuşi, “capcana” lui Filat a fost acceptată de PDM, pentru care contează şi menţinerea pe linia de comportament electoral prestabilită. Posibil, devierile de la aceasta sunt tratate mai mult ca ameninţări, decât ca riscuri îndepărtate. Asta pentru că miza este mare, la fel ca şi angajamentele faţă de finanţatori, numărându-l şi pe businessman-ul, Vlad  Plahotniuc.

Ecuaţia din care rezultă acţiunile democraţilor constă din câteva elemente centrale, ale căror demolare poate deveni fatală pentru scorul electoral final, obţinut de aceştia. Or, chiar dacă mai mult artificial şi slab credibil, dar “pacifismul politic” este cartea de vizită a PDM-ului, care prin aceasta doreşte să se deosebească atât de cei din dreapta, cât şi de numeroşii din stânga. Această particularitate caracterizează de asemenea construcţia generală a strategiei electorale a PDM, în care se mişcă Marian Lupu.

Alt aspect vital pentru democraţi este non-asocierea pe perioada electorală cu ceilalţi lideri din fosta AIE, condiţie necesară pentru a păstra integritatea “corpului” partidului de eventuale evadări a membrilor către PLDM sau din contra PCRM. Totodată, reticenţa faţă coaliţiile electorale cu PL sau PLDM pot fi interpretate negativ de către alegătorii indecişi, mai sensibili şi categorici decât ceilalţi la mişcările cardinale ale concurenţilor electorali.

În cele din urmă, PDM încearcă să îşi asigure un teren de manevră cât mai larg, pentru a nu repeta experienţa din 2009, când a pierdut funcţii înalte, fiind diluată şi decolorată în cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană.

Este un moment critic pentru PDM şi Lupu. Iar oscilările sesizate în acest răstimp arată adevărata esenţă a crizei de identitate care are loc în interiorul formaţiunii, ascunsă de agitaţia electorală, care coincid şi cu incoerenţele lui Lupu.

Chiar dacă începute tardiv ceva timp în urmă, definitivarea şi concretizarea poziţiilor politice pot ajuta partidul să-şi re-proiecteze profilul, ajutându-şi liderul să-şi solidifice caracterul şi discursul său public-politic.

Referinţe:

1. Comunicat de presă PDM: “Astăzi toți se întreabă ce comportament va adopta Partidul Democrat după alegerile din 28 noiembrie. Am declarat deschis că lăsăm ușa deschisă pentru un dialog cu toate forțele politice care vor accede în Parlament. Dialogul, însă, nu înseamnă baterea de palmă. În prezent, polarizarea societății este flagelul principal pe calea dezvoltării țării. Din care motiv acest dialog trebuie să aibă loc. Este altă întrebarea de pe ce platformă, de pe ce poziții și principii va avea loc acest dialog”. Declaraţiile aparţin președintelui Partidului Democrat din Moldova, Marian Lupu,  lansate ieri în cadrul unei emisiuni la un post de televiziune privat.

“În această situația PDM nu poate fi învinuit  de promovarea intereselor de partid. Cine mai mult decât PDM s-a gândit la interesul național? Dacă vroiam să devin președinte de țară cu orice scop, anul trecut o făceam ușor. Însă nu pot să accept poziția de un președinte bufon, un președinte lipsit de orice capacitate de acțiuni și de a promova propriile valori, nu pentru interesul său, dar cel național. Eu reies din interesul național. Vreau să văd asemenea abordare și din partea altor”, a afirmat Lupu. Liderul PDM a estimat că o soluție a  crizei politice din Moldova ar fi ca toată lumea să se gândească la găsirea unei formule pentru stabilirea unui Guvern de unitate națională. “La baza acestei idei trebuie să stea nu antagonizările, nu ambițiile personale, de grup sau de partid, dar trebuie să fie puse pe prim plan interesul țării și fiecare să mai bage în buzunar din ambiții și mofturi”, a spus Marian Lupu.

CONSECINȚELE RĂZBOIULUI DIN IRAK

noiembrie 7th, 2010

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, Barak Obama a promis ca, daca va castiga alegerile, va conclude razboiul „neinspirat” din Irak. In 2010, el a ordonat retragerea trupelor combatante americane din Irak. Astfel, la sfarsitul lunii august, din 150.000 de militari americani au mai ramas in Irak numai 50.000. Oficial, misiunea celor ramasi se va limita la instruirea, dotarea si asistenta armatei si serviciilor de securitate irakiene. Operatia Iraqi Freedom (Libertatea Irakului), demarata in 2003, s-a incheiat. Operatia New Dawn (Orizonturi Noi) a fost inaugurata.

Anuntand sistarea aparenta a misiunii unitatilor combatante americane, Obama a omagiat „sacrificiile si tenacitatea poporului irakian care s-a opus tiraniei, terorismului si extremismului si care a decis sa-si faureasca propriul destin ca stat democratic”. Discursul a fost sumbru, rezervat si sobru. Nu a fost un eveniment triumfal. Razboiul nu s-a terminat. Rezultatul final continua sa fie incert. Ramane de vazut daca Irakul va persevera ca stat relativ democratic, secular si aliat cu democratiile occidentale sau va plonja in confruntari sectariene virulente, anarhie politica si dezmembrare.

Invazia si ocupatia militara a Irakului, initiate de presedintele George W. Bush in 2003 in baza unor justificari false, a costat America  peste 100 de miliarde USD, s-a soldat cu moartea  a 4.400 si ranirea grava a peste 30.000 de militari americani. In decursul razboiului, cel putin 150.000 de irakieni si-au pierdut viata. Doua milioane s-au refugiat in strainatate. Dislocati din cauza violentei, peste u milion si-au parasit locuintele si traiesc in conditii mizerabile printre maldare de gunoaie, fara acces la apa neinfectata si fara a-si putea trimete copii la scoala. Calitatea vietii pentru majoritatea irakienilor este cumplita. Curent electric este furnizat numai cateva ore pe zi. Lipsa de apa potabila este acuta. Jumatate din irakieni sunt someri. Economia tarii este degradata. Fara acces la energie electrica, producatorii si antreprenorii nu pot supravietui.

Devastarea Irakului a permis Iranului sa devina putere regionala dominanta. Razboiul din Irak a contribuit la cresterea substantiala a pretului la petrol. Ceeace a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de titei precum Rusia, Arabia Saudita si Venezuela. Datorita gestionarii necorespunzatoare, coruptiei si lipsei de supraveghere, miliarde de USD, alocate de Congresul american pentru reconstructii,  cooptarea de colaboratori si instruirea armatei irakiene, au fost irosite, redirijate pentru beneficii personale si „pierdute” fara justificari.

Desi au trecut sase luni de la alegerile parlamentare din februarie 2010, partidele politice din Irak inca nu au reusit sa formeze un guvern. Cu toate presiunile oficialilior americani, parlamentarii alesi, avand mai multa loialitate sectariana decat nationala, au fost incapabili sa formeze o coalitie reprezentativa care sa guverneze tara. Departe de a fi cu adevarat libere, echitabile si corecte, alegerile din februarie au reflectat mai ales apartenenta electoratului la sectele respective. Reconcilierea intre siiti, suniti si kurzi este inexistenta. Desi aparent libere, massmedia irakiene, nefiind obiective sau impartiale si reflectand interese sectariene, sunt profund polarizante. In sapte ani de ocupatie militara, America inca nu a reusit sa creeze un guvern national democrat sau institutii care sa asigure participarea populatiei irakiene la procesul guvernarii. Angajarile pentru posturile din birocratia guvernaului de la Bagdad se fac pe baza de contacte si pe critarii etnice, nu pe motiv de merit sau calificare. Incapabil sa colecteze eficient impozite, guvernul irakian supravietuieste aproape exclusiv din veniturile de la exportul de petrol.

Retragerea trupelor combatante americane este evident partiala. Cei 50.000 de soldati ramasi in Irak, dotati cu armament puternic si asigurati de dominatia aeriana a aviatiei americane, departe de a fi o forta neglijabila, isi mentin capabilitatea de a participa la actiuni de lupta comune cu armata irakiana impotriva insurgentilor. Trupele de „Operatiuni Speciale” pot initia autonom „misiuni specifice de antiterorism”. Unele brigazi de infanterie au misiunea de a asigura securitatea celor 96 de baze militare americane din Irak. Deoarece armata irakiana nu a fost dotata cu elicoptere sau avioane de lupta, aviatia SUA va continua sa controleze spatiul aerian.

Obama a promis ca Statele Unite vor continua sa contribuie activ la apararea, dezvoltarea si consolidarea statului irakian. Alti oficiali americani au reafirmat ca „angajamentul SUA in Irak este temeinic si ca ramane valabil pe termen lung”. Liderii de la Pentagon insista ca transferul atributiilor de securitate de la americani la autoritatile irakiene trebuie sa fie treptat, controlat si responsabil ca sa mentina un nivel tolerabil de violenta si ca sa serveasca atat interesele Irakului cat si cele ale SUA. In mare parte, functiile dirijate pana acum de Pentagon in Irak vor fi preluate de Departamentul de Stat. Neavand forte militare sub comanda, Departamentul de Stat este pe cale de a angaja „mercenari” capabili sa se lupte cu insurgentii, sa zboare elicoptere militare si sa sofeze vehicule blindate.

Administratia de la Washington a semnalat transant irakienilor ca vor fi obligati sa-si rezolve singuri conflictele interne. Conform unui acord bilateral existent, retragerea trupelor americane ramase in Irak ar urma sa fie completata pana la finele anului 2011. Acordul permite noului guvern irakian sa solicite ca trupele americane sa-si continue prezenta in Irak si dupa 2011 ca sa sigure securitatea tarii si sa previna interventii militare straine.

Anuntul sobru al lui Obama in legatura cu sistarea rolului combativ al armatei americane in Irak nu a starnit entuziasm in SUA. O parte din publicul american care a detestat razboiul din Irak a fost dezamagita de decizia simultana a presedintelui de a creste prezenta militara a SUA in Afganistan prin detasarea aditionala a 30.000 de soldati. In Irak, retragerea aparent ireversibila a trupelor americane combatante a provocat reactii diferite. Premierul Nouri al-Maliki a consacrat ziua de 2 septembrie ca sarbatoare nationala. La televiziune el a declarat ca „Astazi Irakul a devenit o tara suverana si independenta”. O minoritate considera ca Irakul inca nu se poate descurca singur si ca numai continuarea prezentei militare a SUA poate preveni agravarea conflictelor interetnice, reactivarea militiilor sectariene si destabilizarea statului. Irakienii cu convingeri „nationaliste” se declara revoltati ca strainii si vecinii Irakului (Iran, Arabia Saudita, Turcia, Siria, SUA si Israel) au mult prea multa influenta asupra procesului politic din Irak, contribuie fonduri pentru diferite factiuni si fomenteaza discordie etnica. Majoritatea irakienilor prefera sistarea prompta a ocupatiei militare prin dezangajarea totala a trupelor straine din Irak.

O mare parte din irakieni considera ca, parasind Irakul, americanii lasa in urma o tara neguvernabila, o infrastructura devastata, o populatie saracita si un mare de numar de sinistrati, vaduve si orfani. Desi omenirea a scapat de dictatorul-tiran Saddam Hussein, razboiul din Irak, inca neterminat, a avut deja consecinte neprevazute profund detrimentale atat pentru Irak cat si pentru Statele Unite.

Lecţia Ştiinţe ale naturii: experiment filtrarea, decantarea apei

noiembrie 7th, 2010

Auxiliarul Ştiinţe ale naturii constituie pentru cei mici un atractiv instrument de lucru, îi învaţă să obseve natura, să realizeze experimente simple, să-şi pună întrebări : de unde ?, de ce ?, cum?, să se bucure în fiecare zi de o călătorie în lumea naturii unde vor descoperi că oamenii pot fi mai sănătoşi, soarele este mai frumos, mireasa florilor relaxează, păsările îşi cresc în armonie puii şi îi învaţă primele zboruri, şi în acelaş timp să fie conştienţi de partea lor de raspundere.

Ora de la Ştiinţele naturii, a clasei a III a E, a dnei institutoare Tufeanu Dana de la Şcoala Nr. 19- Piteşti, avea ca temă ,,apa- experiment filtrarea, decantarea” . Ca orice acţiune organizată până la locul cu pricina a trebuit să ne deplasăm cu un autocar închiriat. La ora 8,00 am., plecam din Piteşti către Budeasa. După calculele noastre trebuia să ne încadrăm într-un anumit interval de timp pentru a participa şi la orele care mai erau menţionate în program. Pe traseu aveam să constatăm că şoferul nu prea cunoştea drumul ceea ce ne-a consumat ceva timp pentru a lămuri misterul. Aşa că a trebuit să oprim pentru a cere detalii. ….

Într-un târziu am ajuns …

Situată la o distanţă de 12 km de municipiul Piteşti, comuna Budeasa are o suprafaţă de 42,3 km2., fiind alcatuită din satele: Budeasa-Mare(resedinta comunei), Budeasa-Mica, Rogojina, Galasesti, Valea-Marului si Calotesti. Se pare că primii stăpâni ai acestor meleaguri au fost boierii budişteni, de unde şi numele . Ca o mărturie a aşezării în aceste locuri, vizibil este şi astăzi Conacul Budişteanu , ridicat pe la 1598, construit de către Pana Capitanul, în timpul domniei lui Mihai Vodă Viteazul. Astăzi, în acest conac îşi desfăşoară activitatea Primăria comunei Budeasa, urmând ca după finalizarea lucrărilor de restaurare, să fie redat circuitului muzeal turistic.

Regele Suediei, Carol al XII-lea întorcându-se de la Constantinopol (1714) a poposit la Piteşti pentru a-şi aştepta curierul său trimis special cu instrucţiuni importante la Viena, se pare că a fost gazduit la acest conac care i-a oferit linişte şi posibilitatea să viziteze împrejurimile Piteştilor……
Prima atestare documentară a satului Budeasa Mare ( actuala reşedinţă) este în jurul datei de 1 iunie 1526 după cum reiese din Hrisovul domnitorului Radu de la Afumaţi, dată la care este numit mare vistier jupânul Neagoe, să stăpânească peste satele: Dargoslavele, Dragomireşti, Drăgăneşti, Bădeni, Budeasa, Mogasasti.

O altă explicaţie referitor la denumirea localităţii ar veni din limba slavă unde ,, bud” înseamnă ,, Voda (apă) ceea ce explică numărul mare de izvoare din această zonă.

La poarta Uzinei eram aşteptaţi de personalul care ne-a ghidat pe tot parcursul vizitei. La intrarea în clădire dintr-un colţ , scăldată în razele soarelui ne-a întâmpinat mascota- o picătură de apă zâmbitoare.

Am aflat că reabilitarea Uzinei de Tratare a Apei Budeasa, a fa­ci­litãților de înmagazinare și a stațiilor de pompare au avut ca valoare totală suma de 8.181.738 euro, din aceştia 5.213.616 euro au fost contribuția nerambursabilã a Uniunii Europene prin programul Ex-ISPA , 1.974.311 euro au fost asiguraţi de catre municipalitatea și SC Apã-Canal 2000 SA Pitești , iar diferenţa de 993.811 euro, a fost asiguratã din surse proprii ale SC Apã-Canal 2000 SA.

Elevii au vizitat rând pe rând :

Laboratorul Uzinei de Apă unde au aflat că acesta monitorizează calitatea apei potabile la cele mai noi standarde în domeniu , efectuează analize fizico-chimice pentru sulfat de aluminiu tehnic si analize granulometrice pentru nisip cuartos.Sistemul intern controlează permanent calitatea rezultatelor încercărilor, efectuând validări primare şi secundare.

A urmat apoi

Laboratorul de Ape Uzate care ţine sub observaţie calitatea apei pe fluxul tehnologic al Statiei de Epurare Pitesti, din reteaua de canalizare, a apei uzate evacuate de agentii economici, precum si analize la solicitarea tertilor si analiza namolului rezultat din procesul de epurare al apelor uzate.

În Laboratorul de Microbiologie au privit pe rând la microscop şi au văzut cum se preleveaza si se efectueaza analize fizico-chimice si bacteriologice pe probe de apa de suprafata, potabila si uzata , substante periculoase si prioritar periculoase conform HG 351/2005, prin utilizarea cromatografiei de lichide de inalta performanta si cromatografiei de gaze cuplata cu spectrometrie de masa.

Laboratorul Uzina de Apa a fost inscris pe listele Ministerului Sanatatii-Autoritatea de Sanatate Publica Bucuresti, ca fiind un laborator capabil sa efectueze monitorizarea calitatii apei potabile , prin prelevare probe si monitorizare de control.

La final de vizită elevii au aflat că cea mai bună apă începe cu litera B… de la Budeasa.
sursa:
apacanal2000_lua@yahoo.com

Raluca Vulcan – Arta între vocaţie şi senzualitate

noiembrie 7th, 2010

Photobucket

Invitată la saloane cunoscute din Paris, Raluca Vulcan se evidenţiază în ultimii ani prin creaţia sa. Am dorit să o întâlnim pe Raluca Vulcan, a cărei evoluţie artistică este deosebit de interesantă, nu de puţine ori invidiată, din mai multe motive. Nu de puţine ori, am observat că în saloane din diverse locuri din ţară şi străinătate unii artişti tineri sau mai puţin tineri, au început să îi copieze lucrările fără rezerve.
Raluca Vulcan, aţi putea să vă definiţi parcursul artistic în câteva cuvinte?

Provenind dintr-o familie de medici, părinţii mei mă destinaseră unei cariere medicale, în ciuda talentului meu la desen. În scopul studiilor medicale am urmat liceul de matematică-fizică Jean Monet din Bucureşti. După bacalaureat, în 1986 am părăsit România comunistă şi am sosit în Paris, unde dorisem întodeauna să ajung, considerând această metropolă centrul artei. Viaţa m-a îndreptat spre studii publicitare (ISCOM PARIS – Institut Superior de Communication Section Graphisme) şi după aceea am lucrat în societăţi ce promovau 3D video, imaginea tridimensională apropiindu-se foarte mult de sculptură, cât şi de animaţie ce mă interesa mai mult în perioada aceea.
În 2006 am luat hotărârea să mă dedic total artei după mulţi ani petrecuţi departe de ea. (În timpul anilor de lucru în diverse societăţi, mă  mulţumeam să desenez doar în metro-uri când mă duceam la servici.)
Din 2006 particip la numeroase saloane şi manifestări artistice, obţinând 21 de premii, 4 articole în reviste de artă (Univers des Arts, Dessins et Peintures şi recent în noiembrie în Artistes Magazine) şi un articol în revista românească Glob-Express. Am fost de asemenea invitată de onoare de 3 ori in trei saloane ale regiunii pariziene (Montesson, Senlis, Blanc-Mesnil).
Anul acesta, în 2010, am avut şi bucuria de a fi solicitată pentru 2 interviuri, unul la Radio Valée Vezaire în Dordogne iar al doilea (de care sunt foarte mândră), la Radio România Actualităţi în cadrul emisiunii “Români în Lume”.

Photobucket

Parisul oferă multe oportunităţi artistice. Galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă?

Ştiu că acordaţi o mare atenţie compoziţiilor, având întotdeauna modele pe care le reprezentaţi.
Da, galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă.

Cum vedeti piaţa de artă la ora actuală?

Piata la ora actuală suferă de anumite dificultăţi datorate crizei.
Dar, cum eu nu produc pentru piaţă, îmi urmez calea şi subiectele mele şi tehnica mea  de exprimare artistică.

Consideraţi arta un mod de viaţă?

Da, consider arta un mod de viaţă în care trebuie să mă implic cât mai mult, dacă vreau să avansez.

Photobucket

Cum este arta din perspectiva unei femei artist?

Alegerea definitivă de a mă dedica artei am făcut-o deci acum 5 ani, când am simtit că n-aş mai fi putut trăi fără să fiu plonjată total în artă. Acest sentiment crescuse în mine din 2000, de la naşterea fetiţei mele. Într-un mod ciudat, această nastere m-a făcut progresiv mai puternică, şi a constituit un pas înainte pentru a deveni eu însămi. Înainte de a deveni mamă, mă simţeam ca “un desen neterminat, ca o schiţă”, iar naşterăa copilului meu m-a făcut să devin mult mai conştientă de capacităţile mele, şi, în acelaşi timp, de certitudinea că o mama trebuie să se simtă mulţumită de ea-însăşi pentru a inspira optimism, încredere şi a oferi o evoluţie armonioasă copilului său. Pentru mine este deci evident că relaţiile Artista-Mama-Copil se hrănesc reciproc.
Din punct de vedere al interpretării artistice, nu contează a fi bărbat sau femeie. Spectatorul interpretează opera după sensibilitatea sa. Fiecare simte altfel creaţia unui artist (sau a unei artiste), atribuindu-i caracteristici feminine sau masculine, privind linia, culoarea, subiectul, dar acest lucru poate fi înşelător. Eu nu cred că există o specificitate feminină în artă. Există artiste care arată în munca lor o vigoare masculină, şi pe de altă parte, artişti a căror operă poate fi feminină prin fragilitatea pe care o exprima.
În Absolut, o femeie sau un bărbat au aceleaşi dificultăţi ca artist (care implică în afara creaţiei, deplasări, publicitate, dosare de întocmit, vernisaje, etc), dar, totul depinde de parcursul lor şi de situaţia lor personală.
Din punctul de vedere personal, a fi Artistă, revendicându-mi libertatea creatoare şi autonomia, poate ridica un număr de probleme, pe care societatea nu le-a rezolvat încă. Principala diferenţă în conjugarea unei vieţi de femeie şi de artistă este deci de a fi mamă pentru ca astfel avem mai multe responsabilităţi în creşterea unui copil. Dar maternitatea poate fi, asa cum a fost pentru mine, un element revelator.

Arta fără frontiere, un concept din ce în ce mai asumat în contemporaneitate. Poate fi un mijloc de comunicare universal necesar?

Eu am crezut întotdeauna că arta este un mijloc de comunicare universal, arta nu are frontiere.

Ce perspective artistice aveţi? Unde doriţi să expuneţi în 2011?

Nu mi-am stabilit  încă planning-ul de expoziţii pentru 2011, pentru că iau propunerile de expoziţie aşa cum vin, bineînţeles alegându-le. La ora actuală am din ce in ce mai multe propuneri de expoziţii, şi nu pot să le onorez pe toate.

Dacă ar fi să evocaţi un anume loc din România de care vă este dor, care ar fi acela?

Îmi este dor de satul în care îmi petreceam în fiecare vară vacanţele, Polovragi, la poalele munţilor, satul în care s-a născut tatăl meu.

Premii şi distincţii:
• PRIX JEAN-Marie ZACCHI – Salon de St Germain les Corbeilles  mai 2010

• INVITEE d’HONNEUR – Festival des Arts Contemporains de Senlis Mai 2010

• PRIX  MARIN – Salon de Mennecy Martie 2010

• PRIX  TECHNIQUE MIXTE – Salon Chartres Martie 2010

• PRIX DE PEINTURE – Salon ARGR Boulogne-Billancourt noiembrie 2009

• PRIX DU PUBLIC – Salon de Montesson noiembrie 2009

• INVITEE d’HONNEUR – Salon du Balnc Mesnil iunie 2009

• MEDAILLE D’ARGENT – ARTS SCIENCES ET LETTRES – Mai 2009

• PRIX UNIVERS DES ARTS –  Salon de Colombes – martie 2009

• PRIX DU PUBLIC – Salon “EVA-sions” Villy-en -Auxois 2008

• PRIX DU PUBLIC – Salon d’Alfortville 2008

• MEDAILLE DE BRONZE – Salon de Quincy sous Sénart 2008

• PRIX BOESNER – 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008

• INVITEE d’HONNEUR – Salon de Montesson – Médaille de la Ville de Montesson  iunie 2009

• PRIX DU DEPUTE (Medaille de l’Assemblée Nationale) – 51 eme Salon de Chatou 2008

• PRIX du JURY – 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008

• PRIX DE PEINTURE – 43ème Salon du Vésinet 2008

• MENTION TECHNIQUES DIVERSES – Salon de Pontcarré 2007

• MEDAILLE DU CONSEIL GENERAL DE L’INDRE ET LOIRE – Salon de St Maure de Touraine 2007

• PRIX de PASTEL-AQUARELLE – 3 ème Salon REG’ARTS de l’O.M.T. Créteil 2006

Paris, 2010

Gânduri de 8 noiembrie

noiembrie 7th, 2010

8 noiembrie, ziua onomastică a tatălui meu Mihail. Deși nu era religios, această zi îl bucura. Provenea dintr-o familie numeroasă, pentru care, aniversările erau mai importante decât numărarea anilor scurși.

De Sfântul Mihail, cei apropiați se întreceau unii pe alții în felicitări, amintindu-și că au un frate, unchi, cumnat, telefonându-i pentru a-i ura sănătate și fericire. Tatăl meu se simțea iubit, apreciat. Un cuvânt, un gest de apropiere îi luminau fața. Cred că toți avem nevoie de acestă atingere, chiar dacă, nu o recunoaștem în mod deschis, și suntem măguliți de atenția acordată de semenii noștri.

În acel an, mai mult ca oricând, au sosit telefoane de felicitare din toate colțurile lumii, mulți nu îl căutaseră de ani de zile.

Urările noastre, din Toronto, ajunse, datorită fusului orar, cu o mică întârziere, au fost cele mai așteptate și dragi sufletului său. Nepotul său, în vârstă de trei ani, a fost primul care i-a cântat, cu inocență: “Să trăiești bunicul meu / Să fii sănătos / Să te țină Dumnezeu / Harnic și voios / Totdeauna să muncești cu spor / Și să ai tot ce îți dorești / Dragă bunicuțul meu.” Mogâldeața cu păr inelat rostise versurile într-o suflare, dornic să încheie, și să o zbughească la joacă. Versurile simple, le învățase de la mine, le țineam minte din copilărie. Cu siguranță, tata își amintea de fetița cârlionțată care declama aceleași versuri cu mulți ani în urmă, pe genunchii săi.

Deși prilej de bucurie, acea zi aducea și tristețe. Era depărtarea geografică. Nu ne puteam îmbrățișa, săruta, așa cum o făceam odinioară. Plecată din România de un an și jumătate, deși petrecusem cu părinții mei șase luni, în Toronto, sufeream încă din cauza despărțirii. Vocea îmi tremura de fiecare dată când vorbeam la telefon, dar mai ales la aniversări. Mă năvăleau amintirile, îmi retrăiam adolescența, iar inima mi se zbătea în piept.

Deși știam că ne vom auzi din nou în curând, ceva nu mă lăsa să închei acea convorbire. Emoționat, tatăl meu mi-a spus “Cristinica, să ai grijă de tine și de ai tăi. Nu te gândi la noi, mama și cu mine ne descurcăm.” Nici un cuvânt despre el însuși, despre sănătatea sa, care, în ultimele luni era alarmantă. Nu se plângea niciodată, nu știam dacă îl durea ceva. A doua zi după convorbirea noastră, a cerut să fie dus la spital. Avea dureri de stomac insuportabile. Operat, optimist după intervenție, vorbea cu mama doar despre noi, despre nepotul său, despre lunile petrecute în Toronto.

Nu știusem nimic despre starea lui, am aflat despre operație abia a doua zi. Era într-o duminecă. Luni, Tata ne părăsise, luând cu el, chipurile celor dragi.

În Toronto, se așterneau frunzele unei toamne târzii.

VIVALDI PROJE(K)T

noiembrie 7th, 2010

CENTRUL CULTURAL FRANCEZ si CENTRUL CULTURAL GERMAN

prezintă

in colaborare cu Liceul de Coregrafie si Arta Dramatica “Octavian Stroia” şi Teatrul de Balet Cluj

dans-performance

VIVALDI PROJE(K)T

Coregrafia: Damien Liger

Un proiect franco-german in serviciul dialogului intercultural

Creat cu ocazia celei de-a 40a aniversări a tratatului de la Elysée în 2003, Fondul cultural franco-german în ţări terţe simbolizează prietenia şi cooperarea franco-germană în străinătate. Dincolo de proiectele susţinute, acest program de finanţare promovează dialogul intercultural între francezi, germani şi cetăţeni din întreaga lume.

Având relaţii excelente, Centrul Cultural German şi Centrul Cultural Francez din Cluj depun anual un proiect către acest „fond Elysée”, asociindu-se de fiecare dată cu parteneri locali sau din alte ţări. Proiectul ales anul acesta Vivaldi Proje(k)t ţine de domeniul dansului contemporan.

Vivaldi-Proje(k)t

Lumea dansului la Cluj (studenţi şi profesori) este foarte doritoare de formare şi schimburi de experienţă. Cele două centre culturale au avut ideea de a organiza o rezidenţă, invitându-l pe Damien Liger, dansator şi coregraf francez care locuieşte în Germania şi pe Ivonne Kalter, dansatoare din Germania. În timpul acestei rezidenţe, un grup de elevi, studenţi şi profesori, membri ai Teatrului de Balet din Cluj şi ai Liceului de Coregrafie şi Artă Dramatică, participă în fiecare zi la ateliere de formare animate de Damien Liger. Obiectivul acestor ateliere este de a construi o coreografie modernă pe baza diferitelor compozitii ale lui Antonio Vivaldi, dintre care una, este Concerto Grosso nr.8.

Pe durata celor 3 săptămâni pe care le petrec împreună, coregraful franco-german şi tinerele talente din România vor încerca să depăşească barierele culturale şi lingvistice, inventând un nou limbaj comun prin intermediul dansului.

Rezidenţa artistică se va încheia printr-o reprezentaţie de înalt nivel, plină de energie, care va integra solo-ul lui Ivonne Kalter. Acest spectacol va putea fi preluat şi difuzat mai apoi în alte oraşe din România sau din străinătate, cu sau fără solo.

Ce se întîmplă în România ?

noiembrie 7th, 2010

Trăim în România. Bine, rău, fiecăruia cum i-a fost dat. Cum și-a așternut, cum i s-au așternut pașii pe cărările vieții. Unii pe jos, alții cu căruța, unii cu teleguța, alții cu 4 ori 4. Noua obsesie a românului, după ce pune mîna pe ceva parale. Dar dincolo de bogația afișată, deseori reală, alteori bine pitită, există o anume realitate. Nu neapărat cea de la televizor, declarațiile din Parlamentul României sau culegerile de texte despre anatomia resentimentului. Sună bine, dă bine pe ecran, dar avem mari rezerve că acoperă și o realitate scăpată de sub control.

De către instituțiile statului. De către comentatori și analiști care tot taie firul în patru cînd nu mai e nimic de tăiat. Ci de acționat. Ni se cere solidaritate ca să depășim o situația economico-financiară ( criză mare, ce mai…) mondială.OK, să ne solidarizăm. Cu cine ? Cine are nevoie de solidaritatea cui ?

Greu de răspuns. Ni se cere răbdare și înțelegere, țara și poporul trec prin momente grele.OK, să avem răbdare. Pentru cine? Cine are nevoie de răbdarea șI toleranța noastră? O minoritate cocoțată la putere și pusă pe jaf și jecmăneală. Ce nu ar fi clar ? Vedem cum se schimbă bordurile și asfaltul se topește în voioșie an de an. Vedem cum se plantează bănci și cutii de gunoaie cu nemiluita,țepușe peste tot, care nu folosesc la nimic. Banii se risipesc cu voioșie cu totul aiurea. Și auzim melodia-șlagăr nu sunt bani! Sunt exemple multe, mari sau mici, dar vizibile. Ni se cere să strîngem cureaua și să acceptăm ce de multă vreme nu mai este de așteptat.

Nimic bun și bine, doar vorbe străpezite de un Guvern incompetent și un Prim Ministru ajuns de pomină prin lipsa de rușine ridicată cu țîfnă la rang de lege. Rușinea Ardealului, așa cum muierea lui Octavian Goga era supranumită privighetoarea lui. Nu a fost nici ea ușă de biserică. Nici Boc nu e stîlp de universitate, cu toate decorațiile primite. Ni se cere să ne batem capul cu tot ce zice, face și drege FMI-ul, care se joacă cu guvernul României precum I.V.Stalin cu trenulețele lui. Poporul e descumpănit și nu mai știe ce să creadă. In cine să creadă. Și de ce. Lipsa de autoritate și încredere în instituțiile statului produce efecte perverse. Las-că-ne-descurcăm-noi este stadiul maxim al incompetenței ajunsă lege votată și promulgată. Ce-o-fi-o-fi ne amintește de lipsa totală de speranță și iluzii din ultimii ani ai regimului comunist din România. Nu știam ce va fi, traiam de pe o zi pe alta. Acum, nu știm ce va fi, trăim de pe o zi pe alta.

Că aderăm la Spațiul Schengen ar fi grozav. Nici nu realizăm ce mare bucurie ar fi să circulăm prin toate țările membre ale UE fără să mai efectuăm vreun control vamal. Trai pe vătrai, neneacă, vom dormi prin trenuri, precum homeless prin tramvaiele iernii. Ce se întîmplă în România? Greu să ma convingă cineva că se știe exact ce se întîmplă și ce măsuri sunt necesare ca să ajungem întregi pînă în primăvară. Vorba unui hîtru scriitor, Paul Georgescu, inteligent și cinic pe alocuri, “Vom muri și vom vedea!”

A murit, dar nu se întrevede nimic. Totul e la nimereală. Merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Nu e bine.

Bursele UNESCO-Aschberg 2011

noiembrie 7th, 2010

Programul Burselor pentru artişti UNESCO-Aschberg 2011 are rezidenţe partenere prin toată lumea.

Vă sugerăm să consultaţi bursele funcţie de instituţiile propuse, pentru a cunoaşte detalii despre ofertele pentru anul următor, respectiv despre disciplina, durata, perioada, limita de vârstă etc.

Vă menţionăm ca pentru fiecare candidatură există limită de depunere a dosarelor.

Trimiteţi dosarul direct la fiecare instituţie care vă va contacta imediat ce sunteţi selecţionat(ă).

Este necesar să cunoaşteţi cel puţin o limbă de circulaţie internaţională sau a ţării care oferă rezidenţa.

Asia şi Pacific

Sanskriti Pratishthan (Indie) Creaţie literară şi arte vizuale, rezidenţă 3 luni (oct-dec 2011), limită de vîrstă: între 25-35 ani, termen 30.11.2010, http://sanskritifoundation.org/residencies2009/appForm.html

Bundanon (Australia) Arte vizuale, rezidenţă 1-31 aug 2011, termen 10.11.2010, limită de vîrstă: între 25-35 ani,

http://bundanon.com.au/content/the-unesco-aschberg-bursaries-artists-programme

Europa

Camac (Franţa) Creaţie vizuale şi design, Creaţie literară, termen 10.11.2010, rezidenţă 2 luni, limită de vîrstă 35 ani

http://www.camac.org/

Civitella Ranieri Center (Italia) Creaţie literară, creaţie muzicală şi arte vizuale, termen 31.12.2010, rezidenţă 1 ½ lună, limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://civitella.org/news.aspx#unesco

America latină şi Caraibe

Sacatar Foundation (Brazilia) Creaţie literară şi arte vizuale, termen 22.11.2010, rezidenţe 1 ½ – 6 luni, fără limită de vârstă

http://www.sacatar.org/

Centro Colombo Americano (Colombia)

Creaţie arte vizuale, termen 30.11.2010, rezidenţe 1 ½ , limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://www.colomboworld.com/

sursa: http://portal.unesco.org/culture

Memento

noiembrie 7th, 2010

Anul acesta, martor al celor douăzeci și unu de ani scurși de la evenimentele din 1989, Regele Mihai a împlinit 89 de ani. După opt decenii de când a devenit Rege, în ochii săi se citește limpede nu serenitatea desprinderii de zbuciumul lumii, ci îngrijoarea pentru țară și oamenii ei, pentru vremurile de încercări ce par că nu vor să plece. Pentru felul neîngăduit de superficial în care sunt privite libertățile și democrația, pentru disprețul crescând față de instituții și pentru felul în care, uneori, se ignoră răspunderile față de conducerea treburilor publice.

Să ai în panoplia Statului român un lider de anvergura Regelui Mihai, ajuns la aproape 90 de ani, nu este puțin lucru. Este, de fapt, ceva unic. Îmi fac datoria să afirm douăzeci dintre motivele pentru care România are nevoie să prețuiască aportul Regelui Mihai în devenirea ei istorică și instituțională, în marea familie europeană:

1) Familia Regală este una dintre cele mai vechi instituții ale Statului român, ea a împlinit, în anul 2010, 144 de ani.

2) Regele Carol I a fost primul șef de Stat (european la modul propriu) al României. I-au urmat alți trei, toți membri ai Familiei lui.

3) Dinastia regală era cea care întruchipa Statul, atunci când am devenit, pentru prima oară în istoria noastră, țară suverană și independentă, cu numele de România, în anul 1881.

4) Modernizarea țării (neîncheiată până astăzi) a fost începută de un strămoș al Regelui Mihai I.

5) Profesionalizarea politicii, a Armatei, a economiei, a administrației, a educației, domenii de bază ale Uniunii Europene, au fost începute de Carol I.

6) Regele Mihai este ultimul șef de Stat care a plecat din iadul de dincoace de Cortina de Fier, în ziua de 3 ianuarie 1948, reprezentând ultimul bastion al Europei democratice și occidentale în zonă.

7) Între 1948 și 1989, Regele Mihai a susținut aceleași principii pe care România le promovează astăzi, în calitate de membru al Uniunii Europene. A făcut-o într-o vreme în care generația noastră cânta “Salut voios de pionier”.

8 ) Din decembrie 1989 încoace, Regele Mihai a rămas unul dintre rarii oameni publici din România care a avut, în mod constant, un comportament european. Iar aceasta a dat respectabilitate Statului român, chiar dacă Regele nu este șeful de Stat în funcțiune.

9) Autovehiculele trimise de Putere care i-au blocat drumul, în anul 1990, pe șoseaua București-Pitești, împiedicându-l să meargă la mormintele Familiei sale, la Curtea de Argeș, zădărniceau nu drumul Regelui Mihai I, ci joncțiunea României cu Uniunea Europeană și cu NATO.

10) Un milion de oameni în stradă, la Paștele din 1992, doreau o Românie europeană. Acei oameni nu erau cuprinși de “delir monarhic”, așa cum a spus un iresponsabil, mai pe urmă.

11) În 1997, 2002 și de atunci încoace, Regele a trecut peste multe în sufletul lui, pentru a fi de folos țării. A crezut că este mai bine așa, că România va intra mai ușor în familia demnă a națiunilor libere dacă el procedează astfel.

12) Din anul 2001 încoace, Familia pe care Regele o conduce a avut mii de angajamente, pentru consolidarea instituțiilor țării și pentru respectabilitatea ei.

13) Dușmanii României și ai destinului ei european i-au luat totul: Tronul, bunurile personale, tinerețea, i-au zădărnicit 60 de ani de viață, dreptul de a sta acasă la el, șansa de a continua opera dinastiei legitime. Nimeni nu îl mai poate “răsplati” cu ceva. Ar fi suficient dacă nu ne-ar mai juca feste memoria. Mai ales că Europa are, și ea, amnezii multiple.

14) Regele Mihai era șef de Stat acum 83 de ani, o vreme la care nici unul dintre oamenii politici de astăzi nu erau încă născuți.

15) Regele Mihai este dinastic legat de Europa, prin sute de conexiuni, fiind la el acasă în aproape orice țară europeană ar merge.

16) Destinul lui poartă în orice condiții și în orice împrejurare sâmburele de identitate națională și de statalitate, fără de care România nu se va putea regăsi pe sine pe de-a întregul, iar aceasta este o constatare de bun-simț, nu o pledoarie pentru monarhie.

17) Uniunea Europeană are ea însăși nevoie de identitate și de un anume fel de legitimitate. Un astfel de om, atâta vreme cât Dumnezeu îl ține în viață, este un argument vibrant al României în Europa. Mai rămâne doar ca partea vocală a elitei românești să asume acest lucru. Poate că o va face înainte de anul 2100.

18) Regele a avut stoicismul de a fi suportat, din 1989 încoace, toate manifestările publice ostile, cu nimic meritate, care au dovedit lumii, din nefericire, că România continuă să fie o țară mică și “originală”, capabilă de surprize neplăcute.

19) Exilul lui scuză România anilor cât el a fost în exil.

20) El este Regele.

De la Jurnalism Voluntar la Experiment Social

noiembrie 7th, 2010

Am stat destul de mult pe ganduri până la a mă decide să împărtăşesc cu cititorii ACUM rândurile ce urmează. Dar acest lucru avea să se întâmple oricum mai devreme sau mai târziu, astfel că mai bine aştern mai devreme, sub formă de întrebări, preocupările la care ştiam că se poate ajunge, pe cale naturală, încă din 2004, de la începuturile publicării revistei.

Cum vi s-ar părea dacă aş face afirmaţia că ACUM va trebui să facă pasul de la Jurnalism Voluntar la Experiment Social pentru a-şi demonstra, în primul rând în ochii noştri, ai celor care îl realizăm săptămână de săptămână, viabilitatea? Că dacă acest lucru nu va fi posibil într-un interval de timp rezonabil, ar fi cazul să ne retragem şi să abandonăm ceea ce de multe ori pare o „bătălie cu morile de vânt”?

Concret, ce ar fi dacă am pune condiţia (ca o provocare adresată nouă înşine, dar nu exclusiv) ca ACUM să fie o instituţie capabilă să se autosusţină complet, ori să „moară”?

Aparent simplă, această întrebare are zeci de conotaţii şi fibre care trebuie lămurite. Nu voi putea adresa în această propunere de reflecţie decât câteva, poate voi avea şansa să mai aduc clarificări prin ecouri, dar în orice caz evoluţia noastră a pornit în această direcţie deja.

Pentru început, conceptual: ce ar însemna autosusţinere completă şi de ce ar fi nevoie ca ACUM să se autosusţină COMPLET?

Din punctul meu de vedere, autosusţinerea completă are nevoie de trei piloni. Primul este cel moral, ideatic, intenţional, etic, politic, într-un cuvânt, comunicativ-motivaţional. Cel de-al doilea este o combinație de factori de natură financiară, administrativă, tehnică, într-un cuvânt, structurală. Cel de-al treilea constă în interesul Pieţei.

ACUM are clar primul pilon. Ştim cine suntem şi ce vrem, iar acest lucru răzbate din fiecare por al articolelor publicate, al dialogului cu cititorii. Nu insist asupra acestei componente dar există destule materiale în ACUM care conţin declaraţii de intenţii editoriale – susţinute de articolele publicate şi de dialogul cu cititorii. Politica editorială a revistei datorează mult lui Petru Clej, care a reuşit, de la venirea sa în această poziţie acum 3 ani, să iniţieze subiecte de substanţă şi trăsături care unicizează ACUM în peisajul presei de limbă română.

Cel de-al doilea pilon, asigurat, ca şi primul, din resurse voluntare sau din fonduri personale, este relativ puţin dezvoltat – oarecum pe măsura necesităţilor de până în prezent. Ca orice dezvoltare structurală, necesită resurse materiale şi fonduri pentru a fi întărit.

În ceea ce priveşte interesul Pieţei, mai precis al cititorilor, cunoaştem cu bună aproximaţie numărul de accesări unice zilnice ale revistei, provenienţa publicului şi, prin sondaje periodice, unele caracteristicile de profil ale acestuia (vârstă, preferinţe politice, ocupaţie, etc.).

Problema care se pune rezultă din aceea că, în timp ce nu mă aştept la absolut nici o schimbare a pilonului comunicativ-motivaţional, pilonul structural a început să dea semne că în curând nu va mai putea susţine, la nivelul unor aşteptări rezonabile, accesul din ce în ce mai larg la paginile ACUM.

Şi atunci, ce este de făcut? Cum vom putea găsi resursele structurale necesare pentru a oferi accesul de calitate al cititorilor la produsul de comunicare pe care ne străduim să-l oferim? Vom găsi oare resursele materiale şi financiare pentru menţinerea pilonului structural al publicaţiei la nivelul interesului publicului?

Din orice unghi ne-am uita la această întrebare, un răspuns acceptabil pare să nu vină decât tot de la noi înşine şi de la cei care consideră că ACUM ar trebui să continue şi, dacă se poate, chiar pe o linie ascendentă. Un sprijin material care să ne permită să angajăm persoane care la rândul lor să atragă fonduri, prin natura proprie activităţii: vânzări de publicitate, sponsorizări, contribuţii fără pretenţii în legătură cu linia editorială. O încercare de a obţine fonduri pentru ACUM pe baza unui proiect de dezvoltare, din partea Departamentului pentru Relaţiile de Pretutindeni, a eşuat. (Nu este de mirare, aş comenta, având în vedere că ACUM este incomodă Bucureştiului prin adevărurile pe care nu se sfieşte să le spună, prin vocea colaboratorilor din întreaga lume).

Va fi posibil un astfel de sprijin material? Există şi alte sugestii? Fără îndoială, sunt întrebări care ne frământă şi cărora le vom găsi un răspuns. Şi nu numai. Pentru prima dată în istoria presei, vom propune un sistem de transparenţă financiară 100% în care veniturile şi cheltuielile unei publicaţii vor fi prezentate în amănunt, on-line, la închiderea fiecărei luni!

Continui să cred că presa este viabilă şi morală în acelaşi timp dacă şi numai dacă ea răspunde unor nevoi sociale, non-elitiste, reale, care o pun cel puţin în postura de a se autosusţine.

Va urma un test de rezistenţă la interesul real al publicului pentru ACUM – un test în care vă rog să aveţi încredere în echipa redacţională, în consecvenţa noastră dar şi în disponibilitatea de a recunoaşte că nu răspundem unei nevoi reale a pieţii, dacă acesta va fi cazul. Iar dacă este cineva interesat să ajute în mod direct, la adresa editor@acum.tv vă aştept cu deosebit interes – şi bineînţeles, ca întotdeauna, prin ecouri on-line  la invitaţia de a găsi împreună soluţii. On-line voi răspunde de altfel majorităţii întrebărilor la care mă aştept pe acest subiect.

Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii

noiembrie 7th, 2010

A murit Adrian Păunescu… Moment pentru unii de a reevalua ierarhia poeziei româneşti. Nu de puţine ori zilele acestea, numele lui Adrian Păunescu a figurat alături de acela al lui Mihai Eminescu. Cu lipsa de luciditate şi calm ce ne caracterizează de fiecare dată când pierdem vreuna dintre figurile vieţii noastre publice, şi în acest caz ne lăsăm mult prea uşor în voia unui sentimentalism greu de justificat. Fideli unei metehne mai vechi, suntem gata să considerăm geniu orice farseur care pozează, mai bine sau mai rău, în primadonă, orice mediocru cetăţean care-şi construieşte statuia prin strategii de marketing. Aruncăm cu epitete în stânga şi în dreapta cu uşurinţa pe care ne-o dă certitudinea că nimeni nu ne va cere să argumentăm ceea ce afirmăm.

Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”). Poemele sale sunt bântuite de rime facile, de melodramatice declaraţii aşezate sub zodia plicticoasă a banalului. „Ruga pentru părinţi” a lui Adrian Păunescu, un text lacrimogen în care unii văd nici mai mult nici mai puţin decât o dovadă vie a aripii genialităţii care s-ar fi întins din abundenţă peste autorul lui, e cu mult inferioară unor texte similare precum „De-a v-ati ascuns” al lui Arghezi sau „Scrisoare” al lui Blaga. E, poate, un poem comparabil cu „Mama” lui George Coşbuc, dar asta în cel mai bun caz.

Confuzia generală în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu este, de fapt, confuzia între un poet şi un versificator. A scrie „poeme” în trei minute nu e nicidecum vreo mare bravură estetică. Oricum, Păunescu nu a fost nici primul şi nu va fi nici singurul care face asta. Doar că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care cocheta şi el cu procedeul, metafora păunesciană e obosită şi prăfuită, în slujba unor idei repetitive. Patriotismul e la el expresia învechită a unui protocronism literar interbelic iar sentinţele aşa-zis filozofice sunt clişee de genul „Nu există propriu-zis experienţă umană/Nimic nu e valabil decât o singură dată” („Iubiţi-vă pe tunuri”). Adrian Păunescu e un fel de Bolintineanu al poeziei româneşti, iar mediocritatea lui evidentă nu trebuie transformată în genialitate nici măcar odată cu dispariţia fizică a poetului. Nu e un caz singular. Cosmetizarea de cadavre e un soi de sport naţional. În faţa morţii, căutăm motive pentru a construi statui. Din fericire, ele nu rezistă decât până se stinge corul bocitoarelor.

Cazul Adrian Păunescu e reprezentativ: aici, vajnicii vorbitori care aruncă în capul proaspătului decedat cu epitete şi superlative confundă rima cu poezia însăşi. Dacă la nivelul versificaţiei Păunescu stă relativ onorabil, la nivelul imaginii şi a ideii poetice se prezintă lamentabil. Un fel de pastişă expirată după Goga, poezia lui de dragoste e lipsită de imaginaţie: Hai să fim doi oameni de zăpadă/ Ridicaţi de braţe de copii/ Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă/ Că se pot iubi, se pot iubi” (“Ce frumoasă eşti”) . Versul social e impregnat de o viziune proletară ce mimează apartenenţa la suferinţele „neamului”, cu procedee stilistice învechite de cel puţin un secol (ele erau practicate cu succes de romantici). Poezia patriotică păunesciană nu depăşeşte cu mult calitatea unui Alexe Mateevici; declaraţii patetice într-o limbă română minimală: „ Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc/ Şi primăvara jertfe noi aduce/ Şi plânge iarăşi neamul românesc” („Basarabia pe cruce”).

Că ne aflăm în faţa unor texte mediocre din care critica literara nu va reţine mare lucru după ce va fi trecut această emoţie de tragedie greacă declanşată de moartea autorului lor ne mai dovedeşte şi faptul că vocabularul poeziei păunesciene e mai mereu alcătuit din cuvinte „recrutate” din imediata cotidianitate, fără ca în textele sale ele să capete sensuri cu adevărat poetice. Marea problemă a poeziei lui Păunescu e, deci, prozaismul ei. Ştiu că sună paradoxal, dar până şi dramoletele imaginate în poemele sale cu nucleu epic sunt îngrozitor de prozaice. Nici urmă de imaginaţie, colecţie de clişee, ele nu sunt noi la nivel de limbaj. Vocabularul poetic păunescian duhneşte a haină veche, păstrată la naftalină prin dulapurile bunicii. Păunescu are vocaţia anacronică a odei. Chiar şi când nu scrie pentru Ceauşescu, în textul său eul liric se pleacă adânc la pământ, face temenele, linguşeşte din reflex, adoptă tonul dizarmonic al falsei modestii. El e când  parte organică a unei ţări căreia îi simte nevoile, când un pseudo-umil admirator al valorilor naţionale. Modelul descinde direct din poezia paşoptistă românească. Poetul paşoptist admiră ruinele Târgoviştei şi vorbeşte cu domnitorii români, Păunescu vorbeşte la rândul lui cu ţara sau tânjeşte la Paris după o virtuală întâlnire cu Brâncuşi. „Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi/ dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,/ îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,/ pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu” („Prea târziu, la Paris”). Tehnica poetică e învechită. Pe la mijloc de secol XIX ar fi fost în linia a ceea ce se practica în poezia noastră. În secolul XXI, însă, ea aruncă în ridicol pe toţi cei care văd în Adrian Păunescu un geniu comparabil cu Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu.

Centrul poeziei păunesciene e verbul şi substantivul, farsa ei, motivul pentru care suntem atât de tentaţi să îl considerăm pe Adrian Păunescu un fel de geniu care s-ar naşte o dată la 150 de ani, ţine de uşurinţa versificării. Păunescu în vers alb e submediocru. Iată un exemplu din multele care pot fi citate: „Ne urcasem cu toţii în autobuz/ Care nu era confortabil, dar era independent/ N-avea fiecare locul său/ Dar ne gândeam că o să aibă” („Şoferul şi nevastă-sa”). Fără viziune şi fără intuiţie poetică, fără forţă ideatică şi fără substanţă, poezia lui Adrian Păunescu va ocupa în cele din urmă rafturile trei-patru într-o virtuală bibliotecă a poeziei româneşti. Asta, desigur, după ce se vor fi uscat lacrimile tuturor acelora care cred ca faptul de a fi murit e suficient pentru a căpăta statura de geniu.


Varza murată

noiembrie 7th, 2010

In ultima saptamana de octombrie incepe timpul punerii verzei la murat. Alegem verzele indesate si cu foile subtiri si sunt lasate afara acoperite bine, sa fie ferite de lumina soarelui timp de o saptamana inainte de a le mura.

In absenta butoaielor sau a hardaielor de lemn,  in ultimii ani se folosesc cele din plastic.

O reteta clasica a verzei murate consta in 50gr (o lingura de supa) de sare ordinara (nu rafinata) la 1 litru de apa.

Pe la noi, la sat, bunicul si vecinii scoteau cotorul din partea superioara a fiecarei verze in parte si umpleau cu sare scobitura rezultata.

Se aseaza verzele in butoi, intercaland crengute de marar uscat, radacini de hrean curatat si chiar boabe de porumb (un cocean de marime mijlocie).

Depuneti apa acoperind varza. Deasupra verzelor asezati cu un gratar de lemn (ori cateva scandurele), frunze de visin, cateva pietre – greutati ce vor tine verzele in saramura.

Trebuie sa gasiti un loc ferit de inghet, dar si de caldura depasind temperatura de 10°C.

Dupa preferinta puteti adauga in saramura o gutuie taiata in felii mai mari.

Din pricina schimbarilor climatice, as sugera ca varza sa fie pusa la murat in prima saptamana de noiembrie, inainte de primele ingheturi.

In general cam dupa doua-trei saptamani varza este murata. Intre timp verificati butoiul si vanturati saramura si varza, prin pritrocire

Varza murata si zeama de varza sunt bogate in vitamina C si un acid lactic lactic produs prin fermentare ca un bun element antioxidant si anticancerigen.

In acest context va propun o reteta simpla si de efect :

Capriciu autumnal

1 franzela gen baguette

250 gr carnati de casa afumati

100 cascaval transat (de preferinta mozzarella)

1 ceapa mica taiata f fin

1 buchet de mirodenii – boabe de ienibahar, piper, foi de fain, cimbru, putin ardei iute uscat)

1 ligura de ulei

50 ml de vin alb dulce

Intr-o tigae rumeniti carnatul in transe nu foarte subtiri. Separat caliti varza murata (in prealabil strecurata si eventual clatita cu apa rece, daca e prea sarata ) in ulei impreuna cu ceapa si cu buchetul de mirodenii, adaugati vinul si mai lasati pana lichidul se evapora. Atentie sa nu ardeti varza.

Sectionati franzela pe lungime in doua si asezati un strat de varza murata, un strat de carnati, si la urma stratul de  branza in felii. Inchideti franzela sectionata si apoi taiati franzela in sandvisuri mai mici.

Sandvisul poate fi acompaniat de cartofi prajiti, la o bere cu amicii.

Să fim seminţe pentru o altă Lume

noiembrie 7th, 2010

Săptămanâ trecută s-a desfăşurat la Suceava o mare conferinţă internaţională dedicată unui subiect dificil, controversat dar vital cred eu pentru viitorul imediat al planetei : Singularitatea tehnologică.

Suceava- Universitatea “Stefan cel Mare”

S-a scris mult şi se va scrie despre acest subiect. În esenţă, este vorba de o « densificare » exponenţială a cunoaşterii, o evoluţie exponenţială a tehnologiilor, în special a celor cuantice, a nanotehnologiei şi a biotehnologiei. Apariţia intelgenţei artificiale, dublată de evoluţia tehnologiei generează un proces evolutiv « cu reacţie pozitivă » ce provoacă cu-adevarat omenirea. Evoluţia metalimbajelor utilizate în tehnica de calcul a permis o optimizare şi o restructurare a hardului ce admite şi stimulează evoluţia infrastructurii care, redefineşte şi restructureaza… softul. Acest cuplaj permite creşterea explozivă a producţiei de cunoaştere ce tinde sp nu mai poatp fi asimilatp, înţeleasă şi controlată de umanitate. Densitatea de cunoştiinţe tinde să genereze o presiune din ce în ce mai mare asupra structurii mentale individuale şi colective, generând la un moment dat o mutaţie genetică, o modificare a însăşi structurii « hard » a Omului. Acest moment este denumit Singularitate Tehnologică şi este considerat de unii filozofi ai ştiinţei ca moment de naştere a unei noi specii post-umane (transhumanitarism).

Greu de spus dacă este sau nu aşa, dar cred că subiectul merită puţină atenţie. Să luăm în discuţie câteva idei generale, pe care, de data asta le voi schita doar:

1. Factori ai accelerării producţiei de informaţii, cunoştiinţe, cunoaştere (mai puţin înţelepciune): Automatizarea pe scară largă; Explozia de noi tehnologii, noi materiale, noi produse; Miniaturizarea şi dematerializarea produselor (MEMS, Nanotehnologoe, Instrumentaţie Virtualp, Prototipare Virtualp);Globalizarea activităţtilor productive (întreprinderi virtuale, tele-lucru, interferenţe şi schimburi culturale.

2. Profunde schimbări în natura muncii, realizate în ultimii 40 de ani (când mă gândesc că am luat examenul de rezistenţa materialelor calculând cu …rigla de calcul iar acum folosesc clustere de calculatoare şi mă gândesc la inteligenţa artificială în sistemul de tip claud-computig): De la forţa brută şi imitatie…. la activităţi intelectuale şi inovative; de la stresul indus de rutină … la stresul indus de creşterea continuă a noutăţii; De la uzura fizică la… căderea nervoasă…

3. Modificarea contextului politic, economic, social, cultural şi climatic (toate deodată şi la scară globală)

4. Creşterea demografică în ţările lumii a III-a şi creşterea duratei medii de viaţă în majoritatea ţărilor dezvoltate.

şi lista ar mai putea continua… Toate sugerează o schimbare dramatică a problematicii pe care fiecare dintre noi o are de rezolvat. Nu cred că în perspectiva următorilor 8 …10 ani am putea spune că cele de mai sus sunt probleme false… care se rezolvă de la sine şi pentru care nu ar trebui să ne facem probleme… Ce mă preocupă însă nu este doar această provocare socio-economică generata de tehnologie ci mai ales direcţiile de cercetare către care se îndreaptă azi interesul oamenilor de ştiinţă, într-o manieră intensivă şi necondusă de ceea ce Aristotel definea ca fiind una din cele trei virtuţii intelectuale: timos, nous şi frenesis… frenesis fiind acea virtute de a simţi şi acţiona în cunoştiinţă de cauză privind ceea ce este bun sau rău pentru OM. Hibridarea Viu+Neviu, Genetica şi Nanotehnologia permit experimente fascinante! Suntem însă pregătiţi să înţelegem consecintele acestor experimente? Iată câteva directii care mi-au atras atentia…

maimuţa robot şi        robotul cu “creier” de şobolan

drumul catre ciborgi… si   nanotehnologia

Intrăm din ce în ce mai profund în intimitatea Materiei prin dezvoltarea Minţii… Ideile se dezvoltă pornind de la niveluri din ce în ce mai abstracte, pornind de la principii ce nu mai sunt decodificate de bunul simţ… Spaţiul şi Timpul, interacţiunea şi cauzalitatea devin concepte inoperabile… Semiotica şi Semantica tind să devină din ce în ce mai importante… Mintea este cea provocată în această accelerare exponenţială, către Singularitatea tehnologică… Ne deplasăm practic către vremuri incerte, unde reţetele de succes încep să nu mai funcţioneze. Ne putem aştepta oricând la o instabilitate socio-economică majoră, dacă nu vom găsi efectiv calea către… marea împăcare dintre Materie si Minte! Insăşi supravieţuirea noastră ca specie poate fi pusă în pericol dacă nu vom ajunge la nivelul de conştiinţă care să permită saltul de la Competiţie la Cooperare, de la Dependenţă, prin lecţia dură a Independenţei, la Interdependenţă, de la Eficienţă la Armonie.

Deşi ştiu că însăşi formularea pe care o voi face deranjează pe mulţi, ce sunt extrem de sensibili la orice atribut pozitiv asociat românilor, nu mă voi abţine şi o voi face. Pentru a înţelege sensul acestei afirmaţii, spun încă de la început că românul nu este nici mai grozav nici mai tâmpit faţă de celelalte naţii. Sigur, românul nu este “buricul lumii” cum incearca unii sa trâmbiţeze în forme sterile, ce nu fac decât să irite şi să genereze replici pe măsură! Românul are şansa (neşansa) să stea pe… buricul lumii… acel tărâm situal între Orient şi Occident. Cu aceasta îmi permit sa fac şi afirmaţia: Problematica legata de o străpungere conceptuală, o reformulare fundamentală a structurii interne a Omului în sensul sugerat de transhumanitarism are o şansă de rezolvare aici, în spaţiul nostru cultural, atât de răscolit de vremuri. Fie că ne place sau nu, va trebui să înţelegem specificul pe care-l avem în raport cu Universalul, aici, la cumpăna dintre lumea dominată de Minte şi cea dominată de Materie.

Pe scurt şi într-o sinteză personală, Orientul este lumea celor care percep cu prioritate asemănările dintre lucruri, ceea ce generează o viziune holistă, un limbaj polisemantic specific încercării de comunicare a unor viziuni complexe. Contextul capătă semnificaţie, iar evenimentul este mai important decât reproducerea lui statistică. Individul este preocupat să experimenteze şi să înţeleagă lumea sa interioară, cea a trăirilor inefabile, neexprimabile prin cuvânt – şi prin aceasta structurează drumul spre o lume spirituală. El ştie! Nu se îndoieşte, căci are conştiinţa experimentului trăit. Această lume ar putea fi caracterizată printr-o reinterpretare a devizei atât de controversate: Crede şi NU, cerceta! Trăieşte, Simte şi NU analiza, căci actul cercetării duce către o altă poartă, pe un alt drum, către o altă lume, cea Occidentală.

În aceeaşi interpretare simplificată şi personală, Occidentul este lumea celor care percep cu prioritate deosebirile dintre lucruri, ceea ce conduce treptat la formarea unei viziuni structurale asupra Realităţii. Evoluţia în acest spaţiu cultural conduce la apariţia unui limbaj exact, independent de context şi prin intermediul căruia se cercetează lumea exterioară, lumea Materială. Uri eveniment izolat nu are semnificaţie decât dacă este încadrat într-o gândire statistică. Occidentului i-aş putea ataşa deviza: Nu crede, Cercetează!

Conflictul aparent dintre Orient şi Occident în sensul descris mai sus capătă o altă dimensiune dacă îl privin de aici, din spaţiul hotarului ce desparte două Lumi… A „cânta” frumuseţea sau utilitatea  doar a unuia din cele două „ingrediente” ale unei realităţi mult mai profunde este fără sens căci, aşa cum spunea şi Schrôdinger: Viaţa este şi Spirit, şi Materie. Dificultatea stingerii conflictului este generată de faptul că cele două forme de manifestare ale viului par să ceară acţiuni contradictorii: una tinde să valorizeze unicitatea, cealaltă – media statistică! Una conduce la Armonie, cealaltă la Eficientă. Calea de mijloc, dacă ea există, poate fi calea Gri, a Compromisului (stăpânită de diplomaţia politicii) sau calea Luminii (a întâlnirii cu LOGOSUL UNIVERSAL, cu Conştiinţa Universală), înscrisă în lecţia sacrificiului creştin!

Lecţia Dăruirii, înţeleasă în sens spiritual şi nu din perspectiva profană ce ocultează chiar măreţia lecţiei în sine, poate fi un bun început pentru a contura treptat, prin durerea şi bucuria noastră, a celor aflaţi între cele două lumi cunoscute, o altă CALE! Să încercăm să fim, împreună, noi Românii Seminţe pentru o altă lume…

Scenarii electorale

noiembrie 7th, 2010

Din punct de ve dere al sondajelor privind viaţa politică, ne aflăm într-un moment deosebit. În primele 6 luni ale anului, sondajele pri vind intenţia de vot au fost cvasiabsente. Singurul sondaj publicat a fost cel al CURS (fe bruarie), în care situaţia prin cipalelor partide era, în linii mari, neschimbată faţă de ale gerile din toamna anului 2008: PDL – 35%, PSD – 35%, PNL – 18%.

O dată cu arşiţa verii au început să iasă la iveală şi sondajele. În mod ciudat, realizate exclusiv de agenţii foarte tinere (IRES) sau necunoscute până atunci (IPP Data Research, GSS). Aces tea indicau, în iulie, o scădere dramatică a încrederii în primul-ministru şi în pre şe dintele ţării, un dezacord cvasiunanim cu direcţia spre care ne îndreptăm şi, drept consecinţă, a intenţiei de vot pentru partidul de guvernământ: 14% conform INSOMAR, 12% la IPP. Pe baza acestor date, confirmate de alte câteva sondaje ulterioare, s-a tras concluzia că PDL se află în cădere liberă şi că are şan se mari de a împărtăşi, du pă următoarele alegeri parla men tare, soarta PNŢ-CD din 2000. De atunci, tot aud diverse scenarii bazate pe această premisă. Ea este falsă şi voi arăta de ce. Întâi, pentru că s-a trecut cu vederea oprirea căderii libere. Un corp aflat în cădere liberă înregistrează o viteză accelerată; or, din iulie până acum (mai mult de două luni), cifrele din dreptul acestui partid se învârt în jurul a 14-16%. Cu alte cuvinte, a existat, într-adevăr, o cădere liberă din primăvară până prin iulie (probabil între momentul anunţării măsurilor drastice de austeritate şi cel al materializării acestora), care însă s-a oprit pe un palier relativ constant.

Apoi, se uită faptul că PDL ar de ţine, în cazul unor alegeri an ti cipate (din ce în ce mai puţin probabile), avantajul controlului unei administraţii excesiv politi zate, factor care în România con tează (din păcate). Dacă ar avea loc alegeri în viitorul apropiat, scorul cel mai probabil al acestui partid ar fi în jurul a 20%, ceea ce nu l-ar scoate deloc din calculele unei viitoare majorităţi. Numai că, aşa cum spuneam, după eşecul unei moţiuni de cenzură desfăşurate în momen tul de apogeu al nemulţumirii populare, eventualitatea unor alegeri înainte de termen este din ce în ce mai improbabilă. Motiv pentru care datele actuale ale sondajelor trebuie revizuite. Scenariul cel mai optimist pentru PDL porneşte de la ipoteza că, în momentul de faţă, toate animalele din ogradă au fost introduse în casele electoratului. Dacă în anul 2011 se va înregistra o minimă creştere economică (ceea ce e o simplă ipoteză – prognozele gu vernamentale şi cele ale FMI s-au confirmat până acum cam în aceeaşi măsură ca acelea privind producerea seismelor), dacă apoi salariile vor creşte cât de puţin faţă de magnitudinea amputărilor din acest an, iar povara fiscală va fi uşurată fie şi simbolic, discursul guvernamental va redeveni coerent în ochii unei părţi importante din electoratul pierdut în această vară. Cel mai probabil, momentul de in flexiune va fi marcat prin înlocuirea primului-ministru (de exemplu, cu Vasile Blaga), ceea ce va ajuta oamenii să uite ce-i scosese în stradă în vara anu lui 2010. Odată capra scoasă din casă, aerul va redeveni res pirabil pentru cei care nu au fost convinşi de viabilitatea variantelor propuse de partidele din opoziţie. Dacă acest scenariu se va îndeplini, principalul per dant ar fi, probabil, PNL, căci elec toratul de stânga va continua probabil să voteze cu social-democraţii.

Celălalt scenariu este cel în ca re actuala degringoladă din eco nomie va continua încă un an. În acest caz, chiar şi o revenire în 2012 nu va putea salva partidul de guvernământ (se va repeta situaţia din 2000, când, în ciuda faptului că înregistra primul an post re voluţionar de creştere, Convenţia Democrată nu s-a putut salva de la dezastru). În această ipoteză, totul depinde de atitudinea PNL şi PSD. Acestea au formulat, cu ocazia recentei moţiuni de cenzură, un excelent discurs critic, aproape coerent. La un moment dat, în text se propune instalarea unui guvern de criză, ale cărui obiective să fie organizarea alegerilor anticipate şi „stabilizarea societăţii prin câteva măsuri de urgenţă”. Din păcate, aici lipseşte sintagma „şi anume”, urmată de două puncte. Deocamdată, se pare că între cele două partide există suficiente divergenţe doctrinare şi conjuncturale încât această completare să nu poată fi scrisă. Dacă ele vor fi depăşite, fie şi tem­porar, alegerile vor decide care dintre aceste două partide va fi liderul viitoarei guvernări. Dacă nu, pericolul principal con stă în desfăşurarea unor ale geri cu o prezenţă la urne sub 30%. În aceste condiţii, partide eminamente populiste mai vechi (PRM, de exemplu, care în actualele sondaje a depăşit pragul electoral) sau mai noi, create la televizor (după unele sondaje, deja peste 10%), vor atrage un număr de electori naivi, dar vioi, suficient de ma re încât să le permită să facă legea – chiar dacă nu din poziţie majoritară – în viitorul Parlament.

5-4: așa e interpretată Constituția la Curte!

noiembrie 7th, 2010

Nouă ne pasă. Ne pasă intens şi personal. Ne pasă ziua. Ne pasă noaptea. Ne pasă în tot restul timpului. Nimic din ceea ce e important pe lumea asta a noastră nu ne lasă indiferenţi. Uneori, ne pasă şi de lucrurile aparent nesemnificative. Nu neapărat fiindcă e vreo şansă să se ascundă Dumnezeu în spatele lor, doamne fereşte, ci pentru că suntem generoşi în păsarea noastră. Ne pasă, nu vă e clar?

Ne pasă totuşi parcă un pic mai mult de cele cu adevărat importante. Doar sunt importante! Ne pasă de pensii. Ne pasă de legea unică a salarizării. Ne pasă de legea educaţiei. Ne pasă imens. Îi privim cu respect pe şcolarii francezi care, nu de mult, au ieşit în stradă să protesteze, la unison, împotriva modificării vârstei de pensionare. Îi privim cu respect pentru că le pasă, şi încă de la o vârstă fragedă. Îi privim şi cu puţină invidie, s-o recunoaştem – provin dintr-o cultură a rezistenţei.

Dar şi noi rezistăm. Rezistăm printr-o păsare apăsată. Ne pasă şi ne place că ne pasă. E adevărat, au cântărit şi cântăresc încă foarte greu şi avertismentele extrem de serioase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale altor organisme internaţionale, potrivit cărora e musai să ne pese. Cu siguranţă însă ne-ar fi păsat şi fără ele. Cum să nu-ţi pese de pensionari, de salariaţi, de elevi şi de studenţi? De trecutul, prezentul şi viitorul ţării?

Tocmai fiindcă ne pasă am dat frâu liber politizării tuturor instituţiilor statului. Noi, si numai noi deţinem monopolul păsării. Doar nouă ne pasă cum trebuie. Celorlalţi le pasă greşit.

Le pasă totuşi şi lor. Drept dovadă scorul cu care Curtea Constituţională s-a pronunţat în defavoarea legii pensiilor şi a procedurii asumarii guvernamentale a legii educaţiei. Dacă nu s-ar fi repetat şi dacă nu ar fi fost atât de strâns, am fi avut motive serioase de îngrijorare. Din fericire, s-a repetat şi e foarte strâns. Prin urmare, au discutat aprig şi contradictoriu. Au dus lupte grele. Pe scurt, le pasă.

Că decizia luată nu a fost una obiectivă, profesionistă, ci una strict politică, ce mai contează? E drept, Curtea Constituţională nu are de ce să decidă în chestiuni care ţin de domeniul economic (cuantumul salariului minim, valoarea punctului de pensie sau vârsta de pensionare). Nici „argumentele” invocate în cazul legii educaţiei – o lege extrem de importantă care va ieşi foarte probabil măcelărită din Parlament – nu prea stau în picioare. Educaţia e la pământ şi continuă să coboare, dar noi ne luptăm cu minoritatea maghiara. Salutar e că le pasă.

Le pasă tuturor, în special de elevi şi de studenţi. „România va dispărea ca ţară şi ca societate dacă nu înţelege că cele mai importante investiţii trebuiesc făcute în educaţie şi în sănătate”, declara convins dl Ponta. Problema e că ipocrizia şi vorbele umflate nu pot ţine locul unei legi bune. Deciziile dictate de interese de partid, de gaşcă, de trib, de interese fără acoperire profesională (şi număr printre ele decizia recentă a Curţii Constituţionale referitoare la „legea Funeriu” sau la legea pensiilor), deciziile de tip „5-4” nu au cum să ducă la nimic constructiv.

Soarta reformelor majore este decisa la vot cu scor 5 la 4. Nimic mai neclar. Adica aproape jumatate crede in constitutionalitatea propunerilor, dar celalalta jumatate plus unu nu crede?! Par a fi doar reflexe. De ce nu mult mai rezonabilul 9-0 sau 8-1, cel mult 7-2? E chiar atât de interpretabila Constituţia?

În lipsa competenţelor şi a responsabilităţii în momentele decizionale importante, poate să ne pese mult şi bine.

Max Emanuel (Burschi) Gruder: 16 mai 1928 – 7 noiembrie 2010

noiembrie 7th, 2010

Graficianul Max Emanuel (Burschi) Gruder, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuţi, din părinţi originari din Bucovina. Se va stabili cu părinţii la Bucureşti în 1935. Este cunoscut ca un ilustrator de cărţi pentru copii încă din anul 1946, când, după război, student fiind la Politehnica din Bucureşti secţia mecanică, şi având un talent remarcabil la desen, a început să colaboreze la revista «Tinereţea».

Aşa cum este menţionat şi în «Dicţionarul benzii desenate din România», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005 sau în «Dictionnaire de la bande dessinée roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, Burschi Gruder este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din România, fiind, în fapt, decanul acestui gen de ilustraţie de la noi.

Din anul 1949, când s-au înfíinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele de gen care apăreau la Bucureşti, săptămânale sau lunare, sub semnătura de Burschi.

Până în 1989 a fost ilustrator permanent la «Pionierul», «Scânteia Pionierului», «Cravata Roşie», «Arici Pogonici», «Luminiţa», «Soimii Patriei», iar după 1989 la «Clopoţel», «Licurici», “Luceafărul copiilor” şi «Universul Copiilor», până ce acestea şi-au încetat apariţia.

A continuat să ilustreze cu predilecţie reviste pentru copii iar printre colaboratorii şi prietenii săi de-o viaţă o amintim pe cunoscuta graficiană de origine română, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de cărti pentru copii de la editura Nathan din Paris.

De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din Romania au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, fosta Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d. fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc).

Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi cărţi, a inventat povestiri în imagini, adept al stilului BD occidental, a ilustrat cărţile lui Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Alexandru Mironov, Iosef Eugen Campus, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a. manuale didactice precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici.

In anul 1956 a ilustrat prima sa carte «Alarmă în subterană» care s-a bucurat de succes, fiind citată în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creangă, Didactică, Stiinţifícă, Coresi, All, Hasefer.

A plecat într-o zi de toamnă să coloreze încăperile stelelor.

Condoleanţe familiei îndoliate!


Desculţi, întinşi pe mochetă.

noiembrie 7th, 2010

Din toate câte mi-ai lăsat, nu pot alege nimic.

Casa e mare, e drept,

Dar suferă de sindromul de singurătate

Pe la ferestre, pe la uşile prea înalte.

Mă simt în ea ca un tuareg pitic

Într-un templu pierdut în deşert.

Argintăria, mobilierul, maşina chiar,

Poartă blazoane care nu-mi aparţin;

Mă obosesc, mă sugrumă.

Nopţile mi se par triste, prea lungi.

Aş fi preferat filele acelea mâzgălite în grabă,

Despre iubire, despre cer, despre flori,

Despre o fată cochetă.

Ţi le citeam de ziua ta seara, la gura sobei,

În faţa farfuriei cu nuci şi a sticlei cu vin,

Desculţi, întinşi pe mochetă.

Descoperirea în România a unei gropi comune a victimelor Holocaustului

noiembrie 5th, 2010

O echipă de istorici şi arheologi coordonată de Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România  „ Elie Wiesel” a descoperit recent, în apropiere de Iaşi, în nord-estul ţării, o groapă comună cu rămășițele unor evrei ucişi în timpul Holocaustului. Locul respectiv se află într-o pădure din satul Popricani, în vecinătatea Iaşului, zonă aflată în calea trupelor aliate germane şi române la debutul Operaţiunii Barbarossa îndreptate asupra Uniunii Sovietice. Intrarea României în război, alături de Germania Nazistă a fost marcată de debutul unei epurări etnice a populaţiei, folosită de către regimul Ion Antonescu pentru  „ rezolvarea” prin mijloace violente a „ Problemei Evreieşti”. Asasinarea în grup a evreilor în pădurea Vulturi din Popricani, a făcut parte dintr-o serie de masacre comise de către trupele armate române în vara anului 1941, începând cu Pogromul din Iaşi de la sfârşitul lui iunie 1941 şi continuând cu cele din Basarabia şi din Bucovina.

După declaraţiile martorilor oculari, masacrul din Popricani a fost comis de către trupele române, fiind descoperite rămăşiţele pământeşti a peste 100 de evrei – bărbaţi, copii, femei şi vârstnici. Unul dintre martorii oculari care a asistat la masacrarea victimelor, a fost cruţat de către soldaţi, doar după ce au fost convinşi că acesta este creştin.

Aceasta este a doua descoperire recentă în România a unei gropi comune. În toamna lui 1945,  în Stanca Roznovanu din apropierea Iaşului, au fost deshumate 311 de cadavre aflate în trei gropi comune. Victimele, originare din Sculeni ( aflat în prezent în Republica Moldova) au fost executate de către Regimentul 6, Vânători de Munte. Acest regiment, precum afirmă istoricul Adrian Cioflanca, coordonatorul investigaţiei arheologice de la Popricani, a fost implicat atât în masacrul din pădurea Vulturi, cât şi în altele care au avut ca deznodământ gropi comune aflate pe teritoriul Republicii Moldova.

A încetat din viață fostul poet ceaușist Adrian Păunescu

noiembrie 5th, 2010

Adrian Păunescu (1943-2010), versificator ingenios (a produs tone de texte în rimă, în zeci de volume cu nume bombastice, tipărite în tiraje umflate de propaganda comunistă), sicofant al dictatorului Nicolae Ceaușescu, agitator abil a unei întregi generații de tineri care au văzut în el de la distanță o deschidere spre libertatea de expresie, a încetat din viaţă, vineri dimineaţă, 5 noiembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din București.  A fost senator al Partidului Socialist al Muncii 1992 – 1996, al PSD 2000 – 2004 și a candidat la președinția României în 1996. Va rămâne celebru pentru sinceritatea cu care s-a autocaracterizat ca fiind “un porc” – cu referire la etica și morala proprii, bine cunoscute de către cei care au avut ghinionul să aibă de a face direct cu el.

New Mass Grave of Holocaust Victims Discovered in Romania

noiembrie 5th, 2010

PRESS RELEASE

THE ELIE WISEL NATIONAL INSTITUTE FOR THE STUDY OF THE HOLOCAUST IN ROMANIA

New Mass Grave of Holocaust Victims Discovered in Romania

A team of historians and archeologists coordinated by the Elie Wiesel National Institute for the Study of the Holocaust in Romania recently discovered in the district of Iasi, in northeast Romania a mass grave of Jews who were killed during the Holocaust.  The site is located in a forest in the village of Popricani, in the district of Iasi, where German and Romanian troops advanced at the beginning of Operation Barbarossa against the Soviet Union.   The entry of Romania in the war on Nazi Germany’s side was used by the Ion Antonescu regime to begin the ethnic cleansing of the population and to “resolve” through violent means “the Jewish Problem.”  The mass murder of the Jews in the Vulturi forest, Popricani, was part of a series of massacres committed by Romanian troops during the summer of 1941 which began with the Pogrom of Iasi at the end of June 1941 and which continued with massacres in Bessarabia and Bucovina.

According to witnesses, the massacre of Popricani was committed by Romanian troops, and at the newly discovered site, over 100 Jews—men, women, children, and the elderly—were allegedly buried.    One of the witnesses saw the shooting of the Jews because the soldiers thought that he himself was Jewish and intended to also shoot him.  He was spared only when the soldiers were convinced that he was Christian Orthodox.

This is the second location in today’s Romania where a mass grave was discovered.  During the fall of 1945, 311 bodies from three mass graves were exhumed in Stanca Roznovanu also in the Iasi District.  The victims originated from Sculeni (in today’s Republic of Moldova) and were executed by Regiment 6, Mountain Rangers, which was implicated in the massacre from the Vulturi forest and in other massacres which resulted in mass graves in today’s Republic of Moldova, according to the historian Adrian Cioflanca, the coordinator of the archaeological investigation in Popricani.

Miting – ONG-urile contestă modificările propuse pentru OUG 114/2007

noiembrie 4th, 2010

SPAŢIILE  VERZI – DE MARŢI, 9  NOIEMBRIE, POSIBILE  ŞANTIERE

 Organizaţiile membre ale Platformei pentru Bucureşti organizează marţi, 9 noiembrie, între orele 9.30 şi 10.30 un miting în faţa Parlamentului (intrarea dinspre Parcul Izvor).

 Participanţii vor manifesta împotriva propunerilor de modificare a OUG 114/2001 care pot aduce grave prejudicii spaţiilor verzi. Situaţia este cu atât mai alarmantă în contextul actual în care avem de-a face cu un mare deficit de spaţii verzi.

 Mai multe dintre punctele propuse pentru modificarea ordonanţei fac legea impracticabilă, iar intrarea ei în vigoare poate transforma o suprafaţă de 300 de hectare de spaţiu verde într-un spaţiu construibil. Acest risc a fost identificat doar în Bucureşti, însă efectele nu vor întârzia să apară şi în alte oraşe din ţară.

 În cadrul mitingului, la ora 10, reprezentanţi ai ONG-urilor vor face declaraţii de presă cu privire la rezultatele unei analize dedicate acestei propuneri şi vor demonstra caracterul abuziv al unei astfel de legi.

 Pentru mai multe detalii, contactaţi Irina Zamfirescu, telefon 0727 736 572, e-mail irina@mma.ro

Marea Britanie și Franța vor coopera la un nivel fără precedent în domeniul militar

noiembrie 1st, 2010

Premierul Marii Britanii, David Cameron, și președintele Franței, Nicolas Sarkozy, urmează să semneze marți la Londra un acord de cooperare militară fără precedent între cele două state.

Această coperare va include forțe expediționare comune, precum și folosirea cu reciprocitate a dotărilor celor două țări.

Apropierea militară franco-britanică este determinată și de reducerile bugetare masive anunțate recent în cele două țări.

“Are prea puțin sens ca cele mai puternice două forțe armate din Europa să cheltuiască mai mult decât e necesar sau să duplice capacitățile care ar putea fi obținute într-o manieră mult mai eficientă din punct de vedere al costurilor”, scria ministrul apărării Liam Fox în cotidianul Daily Telegraph pe 31 octombrie.

Liam Fox spunea că relația de apărare franco-britanică este la nivelul cel mai ridicat din istorie. Ministrul britanic a spus că legăturile bilaterale se vor concentra pe antrenament comun, colaborarea în achiziții militare, sporirea compatibilității echipamentelor și colaborarea în domeniul informațiilor.

Omologul său din Franța, Herve Morin, a spus că cele două țări ar putea staționa avioane de luptă pe portavioanele celeilalte țări sau să-și alimenteze reciproc cu carburant în zbor avioanele. O fregată britanică ar putea proteja portavionul Charles de Gaulle și viceversa, a declarat ministrul francez cotidianului La Tribune.

Iar șeful de stat major desemnat al forțelor armate regale, genralul Sir David Richards,  a declarat la BBC că cele două țări ar putea avea forțe expediționare comune și chiar cooperare la nivel de brigadă, dar nu în cadrul aceleiași brigade.

Aceste evoluții au fost determinate nu doar de schimbarea situației strategice în lume, ci și de reducerile masive din rândul celor două armate, determinate de necesitatea de diminuare a deficitului bugetar. De pildă, ministerul britanic al apărării va pierde 42000 de angajați militari și civili în următorii cinci ani și va renunța la dotări importante, cu ar fi avioanele cu aterizare verticală Harrier.

Cooperarea militară franco-britanică datează de un secol, iar în 1998 a fost semnat acordul de la Saint Malo, care deschidea calei înființării unei forțe armate europene. Acest lucru nu s-a întâmplat, de atunci Franța s-a reintegrat pe deplin militar în NATO, iar acum cele două mari puteri militare europene au decis să coopereze mai strâns, păstrându-și totodată o politică independentă de apărare.

MOARTEA UNUI MARE ARHEOLOG

noiembrie 1st, 2010

La 28 octombrie 2010 a incetat din viaţă renumitul arheolog israelian Ehud Netzer. El a fost rănit grav într-un accident la săpăturile  arheologice pe care le conducea, la Herodion lângă Beith-Lehem (Bethleem) şi a murit după câteva zile în urma rănilor primite.

Ehud Netzer era profesor la Departamentul de Arheologie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Născut la Ierusalim în anul 1934, el a urmat studii de arhitectură. Atras de arheologie, el a participat la săpăturile arheologice conduse de profesorul Ygal Yadin la Hatzor şi la Massada în anii 60. Ulterior şi-a dat doctoratul în arheologie la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi în anul 1981 a devenit conferenţiar, iar în anul 1990 profesor la această universitate. El a
condus săpături arheologice importante în domeniul arheologiei biblice, pe care le-a continuat si după ieşirea sa la pensie şi transformarea sa în profesor consultant. Principalele lui cercetări şi descoperiri au fost la Herodion (Herodium), lângă Beith-Lehem (Bethleem), la sud de de Ierusalim. Acestei cercetări el i-a dedicat 35 ani de viaţă. În cadrul ei, profesorul Netzer a descoperit palatul de iarnă al regelui Hordus (37-4 înaintea erei creştine; rege cunoscut
sub numele Irod cel Mare în Noul Testament), precum şi mormântul acestuia. Descoperirea a trezit interes în întreaga lume arheologică şi academică. Profesorul Netzer a făcut multe eforturi pentru descoperirea mormântului regelui Hordus, care a domnit în Iudeea sub protecţia Romei, care preferase să stăpânească Palestina prin intermediul unui rege local dependent şi nu să o transforme în provincie în perioada respectivă. Profesorul Netzer a reuşit să
identifice mormântul regelui Hordus – cel puţin, un mormânt atribuit de el acestui rege – în anul 2007. El a considerat că aceasta este principala sa descoperire arheologică. Datorită importanţei regelui Hordus ca urmare a menţionării lui în Evanghelii, această descoperire a atras atenţia întregii lumi arheologice şi a devenit cunoscută în diferite cercuri academice, intelectuale şi religioase. După descoperirea mormântului regelui Hordus, profesorul Netzer a continuat
săpăturile arheologice la Herodion şi a descoperit teatrul din palatul acestuia. Acest teatru avea 400 de locuri şi era destinat familiei regale şi vizitatorilor regelui.

Atunci când a avut loc accidentul, profesorul Netzer se afla în sala acestui teatru. Se rezema de un stâlp de lemn, pus pentru consolidarea zidurilor. Dar stâlpul a cedat, s-a rupt, iar profesorul Netzer, care se sprijinea de el, a căzut. În cădere, o prăbuşire de circa trei metri, a fost rănit la cap. Rănile primite au fost grave. Transportat la spitalul Hadassa din Ierusalim, a decedat dupa trei zile în urma rănilor. Se poate afirma că a fost un arheolog care a murit la
săpăturile pe care le făcea, pe câmpul lui de cercetare, pe teren. La înmormântare, vineri 29 octombrie, la cimitirul din kibuţul Kiryat Anavym de lângă Ierusalim,  a vorbit fostul său elev, profesorul Zeev Weiss, preşedintele Institutului de Arheologie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, care a subliniat meritele decedatului, menţionând că “el a fost arheolog din tot sufletul şi a format o generaţie de arheologi”. Primul ministru al Israelului, Beniamin Netanyahu, a trimis un mesaj în care a subliniat meritele decedatului, adăugând ca încetarea lui din viaţă reprezintă o pierdere atât pentru familia lui, cât şi pentru ştiinţa arheologiei şi pentru cercetarea ştiinţifică în acest domeniu în Israel. Aici trebuie să adăgăm că descoperirile făcute de profesorul Netzer au avut o mare importanţă pentru statul Israel, o ţară în care istoria antică are o importanţă mare pentru formarea conştiinţei şi tradiţiei naţionale, pentru înţelegerea istoriei naţionale.

Şi, în încheiere, să ne amintim de alt mare arheolog care şi-a sfârşit viaţa într-un accident, în timpul cercetarilor: englezul Vere Gordon Childe. În altă generaţie, în alte împrejurări, cercetând alte teme arheologice (de preistorie), cu circa 50 de ani în urmă…

Bursele UNESCO-Aschberg 2011

noiembrie 1st, 2010

Programul Burselor pentru artişti UNESCO-Aschberg 2011 are rezidenţe partenere prin toată lumea.

Vă sugerăm să consultaţi bursele funcţie de instituţiile propuse, pentru a cunoaşte detalii despre ofertele pentru anul următor, respectiv despre disciplina, durata, perioada, limita de vârstă etc.

Vă menţionăm ca pentru fiecare candidatură există limită de depunere a dosarelor.

Trimiteţi dosarul direct la fiecare instituţie care vă va contacta imediat ce sunteţi selecţionat(ă).

Este necesar să cunoaşteţi cel puţin o limbă de circulaţie internaţională sau a ţării care oferă rezidenţa.

Asia şi Pacific

Sanskriti Pratishthan (Indie) Creaţie literară şi arte vizuale, rezidenţă 3 luni (oct-dec 2011), limită de vîrstă: între 25-35 ani, termen 30.11.2010, http://sanskritifoundation.org/residencies2009/appForm.html

Bundanon (Australia) Arte vizuale, rezidenţă 1-31 aug 2011, termen 10.11.2010, limită de vîrstă: între 25-35 ani,

http://bundanon.com.au/content/the-unesco-aschberg-bursaries-artists-programme

Europa

Camac (Franţa) Creaţie vizuale şi design, Creaţie literară, termen 10.11.2010, rezidenţă 2 luni, limită de vîrstă 35 ani

http://www.camac.org/

Civitella Ranieri Center (Italia) Creaţie literară, creaţie muzicală şi arte vizuale, termen 31.12.2010, rezidenţă 1 ½ lună, limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://civitella.org/news.aspx#unesco

America latină şi Caraibe

Sacatar Foundation (Brazilia) Creaţie literară şi arte vizuale, termen 22.11.2010, rezidenţe 1 ½ – 6 luni, fără limită de vârstă

http://www.sacatar.org/

Centro Colombo Americano (Colombia)

Creaţie arte vizuale, termen 30.11.2010, rezidenţe 1 ½ , limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://www.colomboworld.com/

sursa: http://portal.unesco.org/culture

Jubileu Alexandru Canțîr, gentleman al presei de la Chișinău

octombrie 31st, 2010

Pe 5 noiembrie anul acesta Alexandru Canțîr împlinește 50 de ani. Veți spune că am luat-o razna, eu care detest obiceiurile festiviste de sorginte sovietică din Republica Moldova, am ajuns să scriu articole la aniversări.

Dar pentru Alexandru (“Sandu”) Canțîr fac o excepție. Nu doar pentru că îmi este bun prieten de 14 ani de când ne-am cunoscut, dar mai ales pentru faptul că eu îl consider un simbol și un exemplu pentru presa din Republica Moldova.

Devenit corespondent al BBC la Chișinău, Sandu a lucrat fără întrerupere și cu devotament pentru postul britanic de radio până la închiderea redacției române în 2008. În primii cinci ani a împletit munca de la BBC cu cea de redactor-șef al agenției de știri BASA-PRESS, pe atunci cea mai serioasă agenție de acest fel din Republica Moldova.

După deschiderea biroului BBC la Chișinău în 1998, Sandu a devenit șeful unei mici echipe de jurnaliști inimoși și competenți – am să-i numesc pe toți cei care au lucrat la acest birou: Liliana Vițu, Lilia Cojocaru, Maia Metaxa, Corneliu Rusnac, Sașa Cliuicov, Marin Turea –  care a fost deschizătoare de drum prin standardele occidentale de jurnalism practicate.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acoperirea campaniilor electorale în care Sandu lucra cu discreție la organizarea echipei și la asigurarea unei calități remarcabile a materialelor livrate birourilor de la Londra și București, de reportajele remarcabile pentru sfârșitul de săptămână la emisiunea “La est de Prut”, de calitatea și promptitudinea cu care erau produse articolele pentru pagina de internet bbc.md și în general de colaborarea perfectă pe care am avut-o cu acest remarcabil om și gazetar.

Dar Sandu nu este doar un excelent jurnalist și manager de presă, ci și un stâlp al firavei societăți civile din Republica Moldova. A înființat în anii ’90 Comitetul pentru Libertatea Presei, a cărui principală realizare a fost elaborarea proiectului de lege privind accesul la informații publice, adoptat de parlament în legislatura 1998 – 2001.

Sandu este renumit la Chișinău și pentru recepțiile organizate la Biroul BBC, unde se strângeau, într-o atmosferă informală, oameni de tot felul din elita Republicii Moldova, care altfel ar fi fost unul la beregata celuilalt.

Azi, Sandu este redactorul-șef al agenției de știri IMEDIA, singura din Republica Moldova care face news-analysis. După decizia “înțeleaptă” a BBC de a închide biroul de la Chișinău în 2008, a sperat să poată valorifica echipamentul sofisticat care fusese instalat cu doar ani înainte și care i-a rămas în custodie, dar nimeni nu s-a arătat interesat, până la urmă, de expertiza umană și dotarea tehnică rămase de pe urma BBC.

Modest, discret și înzestrat cu un simț al umorului extrem de fin, Sandu este un exemplu de rectitudine morală, într-o țară în care oportunismul e sportul național. În pofida unor oferte extrem de atractive din partea unor concurenți, Sandu a rămas fidel BBC, singurul loc în Republica Moldova unde știa că poate face presă independentă.

Dar pentru că nu este dispus să facă tranzacții cu propriile principii, repet, rara avis în Republica Moldova, Sandu nu este cocoțat în vârful piramidei din această țărișoară, deși i-ar fi fost extrem de ușor. Le recomand jurnaliștilor din Republica Moldova și în general membrilor elitei de la Chișinău, atâta câtă este, să ia exemplu de la acest gentleman.

La Mulți Ani, Sandu!

De la Sfantu’ Dumitru la o vară neterminată

octombrie 31st, 2010

“Petrece noaptea in jurul Focului lui Samedru, in joaca si chiuituri, sariti cu totii peste valvataie, apoi zdrobiti taciunii prin gradina si prin livada, pentru rod bogat in anul ce vine. Sarbatoreste-l bine, nu lucra deloc; incheie socotelile cu ciobanii care ti-au tinut oile peste vara, cinstindu-i dupa obiceiul Rascolului. Sambata, fiind Ziua Soroacelor, lichideaza toate celelalte invoieli si incheie altele, cu adalmasuri si veselie – arvuna te leaga, plata te scapa. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie plateste de doua ori”. Femeile, pregatite cu cosnitele pline, impart celor adunati la Focul lui Samedru grau fiert cu unt sau untura, colaci, covrigi, paine calda, branza, lapte, mere, nuci, must sau tulburel, lumanari aprinse, pentru pomenirea celor morti.”

(Preluat dintr-un articol de Adrian Bucurescu)

Daca practica religioasa cu smerenia si slujba plictisitoare nu au fost pe placul niciunuia dintre copiii de la sate, in schimb sarbatorirea sfintilor ne bucura nespus.Se destupau butoaie, inceta lucrul asemenea unei locomotive dupa un drum indelung. Asijderea si gradinile, livezile si ultimele vlastare de vita isi depun roadele la picioarele toamnei de Sfantul Dumitru vestindu-ne ca iarna e pe aproape.

Tinand ziua de 26 octombrie in afara imaginarului crestin, obiceiurile ocazionate de aceasta sarbatoare se apropie de celebrarea unei veri indiene din America de Nord.

As spune ca ne putem incadra intr-un cadru de zi a recoltei, a recunostintei.

Tatal meu cat si raposatul meu bunic poarta numele de Dumitru. La aceste zile de onomastica vin oaspetii si vecinii neinvitati incingandu-se la pahare de vin si la pastrama de oaie. Imi placea sa stau langa patefon si sa schimb discurile (unele zgariate si unsuroase). Ma amuzam cand si cand, intrerupeam muzica lasand mesenii prinsi intr-un karaoke cu muzica patefonului, ce fredonau, ba mai si lalaiau…

–          Mai, tu te razi de noi ? Ce hatzani flasneta aia, ia vezi ca te altoiesc, imi striga bunicul, parca trezit din vremurile sale de tinerete de mare caraus. Ia de bea si tu o gura de vin, da’ cu sifon. Beam si eu ca doar nu era bai…

Poarta e larg deschisa, gutuile isi ard inca aurul la ferestre, crizantemele isi randuiesc sideful in ultimele zile de toamna, ca dupa o stagiune de alamuri.

O nouă formă de terorism prin coletărie aeriană

octombrie 31st, 2010

Două bombe artizanale provenind din Yemen și plasate în două colete cu destinația Chicago au fost descoperite pe două avioane pe aeroporturi din Dubai și din centrul Angliei.

O tânără din Yemen și mama ei au fost arestate, dar suspiciunea plasării lor cade asupra organizației islamiste Al Qaeda în Peninsula Arabică.

Această alertă atrage atenția asupra unui pericol subestimat, al terorismului prin intermediul coletelor transportate pe calea aerului.

Ambele colete conțineau câte o imprimantă, în al cărui cartuș de tuș era ascuns un dispozitiv pe baza explozivului PETN – Pentaerythritol tetranitrate.

Coletele erau adresate către două sinagogi din Chicago, care urmau să fie vizitate de către președintele Barack Obama în timpul ultimelor zile ale campaniei electorale pentru alegerile congresionale de marți din Statele Unite.

Cele două colete fuseseră expediate din Yemen prin intermediul companiilor americane UPS și FedEx, iar persoana acuzată că le-ar fi trimis, Hanan al-Samawi, o studentă de 22 de ani din capitala Yemenului, Sanaa, a fost arestată împreună cu mama ei, potrivit unor organizații pentru apărarea drepturilor omului.

Unul dintre colete a fost depistat la bordul unui avion de pasageri pe aeroportul din Dubai, iar al doilea la bordul unui avion de coletărie, pe un aeroport din centrul Angliei, aproape de orașul Derby. Serviciile de securitate din Arabia Saudită au fost cele care au dat alarma către omologii lor din celalte țări implicate.

Premierul britanic David Cameron a declarat că aceste bombe artizanale erau programate să explodeze în zbor.

Responsabili americani din domeniul securității bănuiesc că în spatele acestor tentative de atentate teroriste stă organizația Al Qaeda în Peninsula Arabică. Mai mult, ei consideră că artizanul bombelor este unul și același care a pus la dispoziție bomba descoperită la Crăciunul 2009 asupra unui islamist somalez la bordul unui avion care urma să decoleze de la Amsterdam către Statele Unite.

Toate zborurile de coletărie provenite dinspre Yemen au fost oprite de Statele Unite și Marea Britanie.

Această alertă provoacă îngrijorare în Occident, mai ales în Statele Unite și Marea Britanie, dat fiind că până acum marea majoritate a măsurilor de securitate antiteroristă au fost concentrate pe zborurile de pasageri.

La ora actuală, se estimează că doar 5% din totalul coletelor și mărfurilor transportate cu avionul – număr cifrat zilnic la zeci de mii în lumea întreagă – este examinat cu raze X. Actualizarea măsurilor de securitate în acest domeniu ar putea costa sume însemnate și avea un efect economic negativ.

Președintele Yemenului, Ali Abdullah Saleh, a declarat că guvernul său are voința politică de a lupta împotriva terorismului islamist. Yemenul beneficiază în acest domeniu de o asistență anuală de zeci de milioane de dolari din partea Statelor Unite, dar corupția și uneori infiltrarea islamistă pun sub semnul întrebării eficacitatea luptei anti-teroriste în această țară devenită un fel de placă turnantă a radicalismului Islamic.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Întoarcerea la inocență

octombrie 31st, 2010


Enigma Return to Innocence

Ido Eizenberg 07-11-2010

Turtle love

Gratiana Salling 06-11-2010

Daniel Macovei 05-11-2010

Natalie Montanaro 04-11-2010

I must be in the land of the giant, Momma!

Natalie Schor 03-11-2010

Paulina Eliza Duta 02-11-2010

În vizită la spiriduşi

Am regăsit copilăria pe aleile unui parc de distracţii… În acel loc am devenit cu toţii, părinţi şi bunici, doar nişte copii !  Cu mic, cu mare, vedeam pentru prima oară spiriduşii din poveşti… Nu există vârstă dincolo de care să nu poţi gusta candoarea şi dulceaţa râsului unui copil, la umbra unei ciuperci uriaşe, alături de personaje de basm…

Cristina Dobrin 01-11-2010

În hamacul copilăriei

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Lumini de noiembrie

octombrie 31st, 2010

La Cluj toamna străluceşte în nuanţe de galben, de arămiu şi ruginiu, de parcă lumina soarelui scăpătat s-ar fi adunat în potirele crizantemelor şi gutuilor, în bostanii burtoşi, în frunzele încă aninate de crengi sau deja aşternute pe aleile Parcului Mare. Grădina Botanică e incandescentă.

Toamna se mistuie în făclii roşii, vişinii şi violete. Ultimii trandafiri sunt albi ca nişte lumânări neaprinse. Octombrie se îngână cu noiembrie şi lumina copilăriei se reaprinde în pântecele bostanilor decupaţi cu ochi uimiţi şi zâmbet poznaş. Razele soarelui ostenit se răsfrâng în cioburile de oglindă încastrate în inimioarele de  turtă dulce, de pe tarabele înşirate la poarta Cimitirului Central. Lumânările licăresc pe mormintele împodobite cu noiane de flori, de Luminaţie. Lumina de noiembrie se strecoară prin zăbrelele genelor umplând sufletul cu vinul nostalgiei.

Deschide Virgile!

octombrie 31st, 2010

În casa scărilor nu este linişte niciodată;

Nici lumină destulă.

Ziua ori noaptea, la orice oră,

Cineva aruncă lăturile rămase de la ultima ceartă,

De la ultima bătaie aplicată vreunui copil întârziat la joacă,

Ori vreunei neveste rele de gură.

„Nu deschide uşa! Îmi zici.

Ieşi pe fereastră, prin tavan, pe unde-ţi trece prin gând!

Nineta stă cu ochiul lipit la vizor

Să vadă cine iese de la mine şi când;

Să bârfească o săptămână pe bancă, în spate.”

De la ultima inundaţie de la opt,

Pereţii au rămas cu dâre murdare

Ca faţa lui Nae, după ce-i arde taică-său o pereche de palme.

Pe la zece, intră gâfâind doamna Elena de la parter.

Sacoşele grele îi atârnă de braţele slabe.

Alungă pisicile şi verifică poşta

În cutia vopsită cu miniu de fier.

Strigă din hol: deschide, deschide, Virgile dragă!

Ţi-am adus pepene galben și bragă.

Sectorul neguvernamental, la 20 de ani

octombrie 31st, 2010

La douăzeci de ani după abolirea dictaturii, ruptura dintre guvernanţi şi guvernaţi e parcă mai profundă ca oricând. Instituţiile fundamentale ale statului – guvern, parlament, justiţie, preşedinte – înregistrează cele mai scăzute cote ale încrederii publicului. Nostalgicii regimului comunist sunt din ce în ce mai mulţi şi nu mai pot fi identificaţi cu perdanţii schimbării, căci mulţi dintre ei abia depăşiseră în ’89 vârsta mersului de-a buşilea.

Una dintre cauzele actualei situaţii rezidă în caracterul exclusiv reprezentativ al sistemului politic instaurat. Legătura dintre guvernaţi şi guvernanţi se rezumă la actul votului (obicei din ce în ce mai puţin răspândit), restul exerciţiului desfăşurându-se în lumi paralele, între so cietatea civilă şi clasa politicienilor existând prea puţine interacţiuni. Într-o societate normală, spaţiul dintre cetăţean şi guvernant este umplut de o reţea densă, reprezentată de organizaţiile societăţii civile. Fie că e vorba de o organizaţie de cartier, care are puterea de a face presiuni asupra primarului ca acesta să construiască sau nu un spaţiu de parcare, de o asociaţie menită să-i facă să se simtă mai puţin singuri pe bătrânii rămaşi fără familie sau de una care veghează la corectitudinea procesului de votare, toate sunt forme prin care cetăţeanul devine mai puternic decât atunci când asistă neputincios la prestaţia aleşilor săi.

În România, organizaţiile neguvernamentale s-au dezvoltat mai încet decât instituţiile statului, dar (poate tocmai de aceea) mai sănătos. Raportul „România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări”, dat recent publicităţii de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, constituie o analiză amănunţită a acestei reţele. Câteva cifre din acest raport sunt semnificative pentru a ne da seama că, deşi relativ puţin vizibile, organizaţiile neguvernamentale au ajuns să joace un rol important în societate. În momentul de faţă, în România sunt înregistrate peste 62.000 de organizaţii, iar numărul angajaţilor cu carte de muncă din acest sector este de 90.000. Numai în anul 2008, ONG-urile au atras resurse financiare de circa 1,25 miliarde euro.

Ce fac cu aceşti bani? Furnizează 23,5% din serviciile alternative de îngrijire a copilului (case de tip familial, centre de zi, centre maternale etc.), la costuri de cinci ori mai mici decât în sectorul public; în cadrul serviciilor de îngrijire la domiciliu, ONG-urile se ocupă de peste 10.000 de vârstnici, iar serviciile publice ale statului – de 7.300 de asemenea persoane (din nou, costurile pe beneficiar fiind sensibil mai reduse în instituţiile neguvernamentale); susţin 30% din cantinele sociale din România. Şi multe altele.

Poate mai important decât aceste prestaţii sociale, unul dintre beneficiile cele mai importante ale activităţii acestui sector este determinarea cetăţenilor să reacţioneze la schimbări care îi privesc (construcţii ilegale, spaţii verzi deteriorate, modificări legislative etc). În cadrul conferinţei de la lansarea raportului citat, Ionuţ Sibian, directorul executiv al FDSC, spunea: „[Organizaţiile neguvernamentale] răspund unor nevoi ale cetăţenilor pe care statul nu poate sau nu ştie să le adreseze şi completează oferta acestuia prin iniţierea de servicii alternative; reprezintă interesele cetăţenilor şi îi mobilizează să acţioneze în spaţiul public pentru a fi ascultaţi în luarea deciziilor ce îi pot afecta sau pun presiune asupra statului pentru asumarea responsabilităţilor faţă de cetăţeni. Reforma statului trebuie să implice organizaţiile neguvernamentale ca parteneri şi promotori ai schimbării”.

Criza actuală nu e doar una economică sau politică; poate mai gravă decât acestea este criza socială, manifestată prin lipsa de comunicare între cetăţean şi stat. O soluţie ar trebui să constea în implicarea mai largă a cetăţeanului în organizaţiile societăţii civile, implicare care poate însemna, în afara apartenenţei propriu-zise, activităţi de voluntariat, donaţii, participare la campanii (internetul jucând aici un rol deosebit de important). Aceasta presupune, desigur, încredere. Vestea bună, aşa cum rezultă dintr-o serie de studii sociologice, este că, în condiţiile în care nivelul general al încrederii în instituţii este în scădere, tendinţa încrederii publicului în ONG-uri este una constant crescătoare. E semn că organizaţiile neguvernamentale sunt pe cale să-şi ocupe locul firesc într-o democraţie.

Inundațiile anti-AIE și secretele comunist-voroniniste

octombrie 31st, 2010

Proiectarea dusmanilor externi este o practica uzuala a PCRM. Alegerile fac ca aceasta sa devina vitala si concomitent iminenta pentru comunisti. Constienti de faptul ca orice forma de perpetuare a  Aliantei pentru Integrare Europeana le poate ruina sistemul montat asiduu timp de 8 ani, acestia vor sa atraga cat mai mult din simpatiile alegatorilor, punandu-i in opozitie cu “inamici” gasiti pe interior si desigur in afara statului. Mitul construit de comunisti este simplu, chiar primitiv. Or, publicului ii este inoculat o constructie falsa de argumente despre felul cum apa Prutului a ajuns la nemteni, dupa care sunt pusi in prim plan organizatorii imaginari ai complotului – componentele AIE pe o parte si Romania pe cealalta parte.

Pentru a intensifica efectul acestui mit se mai introduce in joc si motivul “sacrificiului”. Astfel, ca potrivit PCRM, “filoromanii” de la Chisinau ar fi sacrificat cateva localitati din tara pentru a salva Galatiul romanesc. Un scenariu stupid, cu multe elemente carpite neindemanatec, dar care are menirea sa deterioreze imaginea statului vecin in R. Moldova, sa vicieze contributia romaneasca la ajutorarea sinistratilor si sa discrediteze pe acele forte care isi etaleaza simpatiile fata de Romania. Dar cel mai mult, comunistii vor sa instige populatia impotriva celor incadrati in categoria “dusmanilor nationali” – AIE si sustinatorii lor numerosi din tara vecina, capatand vizibilitate si utilitate publica.

Pedalarea acestui “mit” justifica distantarea comunistilor de vectorul european, din care face parte Romania, totodata, dispersand si “norii” de deasupra comunistilor, adunati din critica generata de numeroasele dezvaluiri ale “secretelor comunist-voroniste”. Precum in 2009 liberalii si-au asigurat “tichetele” de accedere in Parlament modeland mituri in jurul protestelor anti-comuniste, PCRM planifica sa transforme “inundatiile” intr-un simbol anti-liberal, anti-AIE si anti-romanesc. Toate instrumentele le sunt la indemana, iar daca cineva va incerca sa le taie calea, atunci alegerile parlamentare vor fi un nou esec pentru RM. Or, scoaterea comunistilor din competia electorala, dupa cum isi doresc unii, va insemna repetarea scenariului de la referendum, in conditiile unor liste electorale defectuoase, dupa cum au apreciat recent si expertii de la Consiliul Europei. Totodata, contrapunerea cu PCRM pe acest subiect le va da plus de imagine, inclusiv ca urmare a victimizarii lor.

Primele reactii la acuzatiile fantasmagorice ale comunistilor au venit din tabara liberalilor, previzibili din acest punct de vedere. Afirmatiile pripite, motivate electoral ale liderului liberal, Mihai Ghimpu, au coincis intocmai cu necesitatile comunistilor, fiind asteptate si intentionat provocate de PCRM. Astfel, mitul lor ia un suflu nou si poate deveni un topic central al campaniei comuniste pentru anticipate.

In maniera sa, Ghimpu a luat aparare Romaniei, dar si institutiilor statului, intruchipandu-se drept aparator al prieteniei AIE-Bruxelles, pe care comunistii viseaza sa o demoleze intr-o buna zi. Actionand din rationamente strict electorale, liderul liberal s-a asigurat ca electoratul sa-l vada in primul rand pe el in fruntea baricadelor anti-comuniste, in timp ce altii inspecteaza constructia caselor pentru sinistrati, fie s-au impotmolit in pregatiri electorale.

Fara sa inteleaga ca nu este cazul sa implice politica, exact ca si alta data, Ghimpu a decis sa nu rateze campania PR purtata de comunist, dorind sa profite cat mai mult, da si sa-si contureze propriul comportament electoral potrivit sie si partidului sau, re-etichetat recent la Soroca drept principalul partid pro-romanesc si profund anti-comunist din Moldova.



Natură moartă cu mușcate

octombrie 31st, 2010

O fi Băsescu mitocan și populist, dar este totuși președinte

octombrie 31st, 2010

Adversarii lui Traian Băsescu și nu numai ei îl consideră un mitocan și un populist. Unii dintre ei ajung să-l compare cu Nicolae Ceaușescu sau chiar cu Osama Bin Laden (!!!).

Chiar şi coada de topor de Ceauşescu ar fi trebuit respectat. Ar fi trebuit să fi avut dreptul la un proces civilizat, în care să fie acuzat de faptele lui şi să-şi primească pedeapsa cuvenită, nu să fie lapidat împreună cu soţia, cât o fi fost de atavică şi necioplită şi ea. Moartea de care au avut parte însă, în stilul „execuţiilor-gang” practicate în reţelele mafiote sud-americane (puşi la zid şi mitraliaţi) este şi o expresie simbolică a lipsei endemice de responsabilitate despre care am mai vorbit în paginile ACUM de atâtea şi atâtea ori cu referire la români şi România, ultima dată în articolul „Românometria pe vreme de holeră”. („I-am lichidat, acum punem noi mâna pe putere şi nu dăm socoteală la nimeni”).

Din nefericire, cel puţin pentru noi, a devenit evident că românii nu conştientizează că au nevoie mai mult de instituţii şi mai puţin de persoane. În preşedintele ţării ei ar vrea să vadă fie un erou fie un ţap ispăşitor, fie un dumnezeu fie un drac, fie un sfânt fie un stricat. Pare că doar unei foarte subţiri minorităţi îi trece prin cap că preşedintele ar trebui să fie un garantor al aplicării armonioase a legilor, un bun funcţionar şi un negociator de o fină diplomaţie.

Cum să nu pară, unora dintre cititori, că suntem cumva afiliaţi sau „protectori” în raport cu preşedintele Băsescu, dacă în loc să publicăm comentarii imunde la adresa lui sau scrisori chipurile deschise, pline de invective de mahala, ne permitem uneori să oferim perspective şi soluţii instituţiei prezidenţiale, ce-i drept, de pe poziţia noastra modestă de jurnalişti, dar tratându-l cu respectul datorat funcţiei? Trebuie oare să-l iubim sau să-l urâm pe preşedinte ca sa spunem deschis, constructiv, ceea ce avem de zis?

Preşedintelui Băsescu i se reproşează, pe bună dreptate, mitocănia, caz în care apare întrebarea legitimă dacă unui mitocan i se cuvine respect sau nu. Asta mă duce cu gândul la o tehnică promoţională de marketing de mare succes, care funcţionează prin sloganul „Buy one, get one free, of lesser or equal value” (Cumpără o bucată şi primeşte gratuit o a doua bucată, de valoare mai mică sau egală). Aplicată în acest caz, ea ar suna cam aşa: „Scăpaţi de Băsescu ca preşedinte şi veţi avea surpriza cu beneficiu gratuit, că nu vă va mai deranja nici mitocănia lui”.

Dar pentru aceasta el trebuie „demontat” ca preşedinte, nu ca mitocan. Adică trebuie respectat în ipostaza lui cea mai dureroasă prin care influenţează pe cei mai mulţi prin mitocănie şi împiedicat pe căi legale să-şi manifeste caracteristicile pentru care nu este suportabil ca şef al instituţiei prezidenţiale. Ori, dacă doriţi, umilit public ca preşedinte care nu-şi face treaba, între altele fiind indiferent la sfaturile bune care i se dau tot public, în interesul evident al ţării. Nu trebuie ca, pe considerentul că domnia-sa se face că nu aude, noi să şi tăcem. Nu bag mâna în foc, dar poate dacă ar fi tratat mai mult ca preşedinte şi mai puţin ca mitocan, am putea avea chiar surpriza să devină un preşedinte mai bun. Ori dacă nu, s-ar produce şi mai multe probe DE CE NU ESTE.

Negaţionişti ai Holocaustului, uite de ce!

octombrie 31st, 2010

Trebuie să încep în acest articol, paradoxal, prin a mulţumi unui negaţionist al Holocaustului.

Această persoană, care se autodescrie în unul dintre ecourile postate în ACUM ca fiind „un om de 30 de ani, care a fost un elev si student peste medie, care munceste cinstit 10-12 ore pe zi, familist convins, pasionat de istorie (deci nu ”postac agramat anonim”, nici pusti teribilist ”nazist”)” consideră că „exact tocmai aceasta victimizare continua a evreilor precum si ingradirea libertatii de exprimare prin legi care te trimit dupa gratii daca pui sub semnul intrebarii aspecte ale Holocaustului, intretin antisemitismul”.

Mi-am dat seama o dată în plus cât de corectă şi de actuală este politica noastră editorială în legătură cu recrudescenţa antisemitismului şi a negaţionismului, dacă în spatele aparentei nevinovăţii a unor astfel de rânduri se află persoane care nu ezită să se prezinte cu numele real. Şi astfel m-am decis să scriu acest mic eseu, pe care ar fi trebuit să-l scriu mai demult, explicând acestui om şi altora ca el de ce într-advăr „ingradirea libertatii de exprimare prin legi care te trimit dupa gratii daca pui sub semnul intrebarii aspecte ale Holocaustului” ar fi necesară (nu trebuie să-i fie nimănui teamă de aşa ceva în România, legea respectivă neaplicându-se, inclusiv pentru cazuri mult mai grave decât „simpla” „punere sub semnul întrebării” – acesta este de altfel modul preferat în care negaţioniştii îşi prezintă elucubraţiile).

Iată de ce, domnule „familist convins, pasionat de istorie” – şi alţii ca dumneata.

Pentru că subiectul Holocaustului nu trebuie confundat cu un subiect sportiv, cum ar fi un meci de fotbal sau de hochei pe gheaţă. În cazul sportului, orice pasionat de sport poate să emită bine mersi păreri. În cazul istoriei însă, părerile celor pasionaţi de ea ori trebuie să se bazeze pe cercetări personale, ori pe interpretări ale cercetărilor altora, dar care trebuie menţionate în respectiva interpretare.

Pentru că în materie de Holocaust în general şi în legătură cu Holocaustul din România în particular s-au analizat nenumărate documente de către istorici competenţi, care au ajuns la nişte concluzii – unele poate greşite, aşa cum se întâmplă în orice disciplină a cunoaşterii, uneori în ştiinţe mai exacte, dar care trebuie contrazise prin alte studii ştiinţifice dacă este cazul, nu prin „discuţii la colţ de stradă”.

Pentru că – am noutăţi oare, pentru dv. domnule tânăr care munceşte cinstit? – în Holocaust au murit mulţi, foarte mulţi oameni, iar acest fapt de netăgăduit crează un mausoleu virtual în jurul memoriei lor, în care nu avem voie să intrăm decât cu o imensă pietate şi respect, nu tropăind din bocanci şi „punând sub semnul întrebării, în numele libertăţii de exprimare”.

Pentru că în lipsa unor argumente solide, ştiinţifice, bazate pe documentare, orice contraziceri ale unor concluzii stabilite anterior de către istorici apar drept un amatorism dezgustător, ce nu poate fi motivat decăt de o formă de antisemitism sau nazism. Şi poate din nou am noutăţi pentru dv., dar nu există forme benigne ale acestor mentalităţi. Ele trebuie eradicate fără milă, deoarece lovesc în esenţa rasei umane.

Astfel, parafrazând un dicton celebru, aş spune: „Negaţionişti din toate ţările, uniţi-vă… în tăcere!” Aveţi vreo valoare de adăugat la ceea ce se ştie deja despre Holocaust? Puneţi mâna şi studiaţi, dovediţi că dubiile voastre au temei. Veţi aduce o contribuţie însemnată la moştenirea istorică menită să ferească omenirea de catastrofe similare. Contribuţia voastră va fi bine primită, respectată şi recunoscută – exemple există la acest capitol şi sunt grăitoare.

Dar încetaţi zarva microbistă în jurul unui subiect care priveşte uciderea în masă a milioane de oameni. Altfel, nu am decât un lucru să vă spun: să vă fie ruşine. Bestii sau pui de bestii, cel puţin în revista ACUM veţi fi trataţi ca atare.

Nu ştiu să pot explica mai simplu decât am făcut-o.

Che Guevara in Balcani: Pseudo-revolutia lui Victor Ponta

octombrie 31st, 2010

Evenimentele se precipita, chiar daca este vorba, in mare masura, de o constructie mediatica (suntem experti la capitolul “telerevolutii”).  Se pare ca unii politicieni inferbantati, predispusi la febricitare cataclismica,  isi inchipuie ca Bucurestiul este un fel de Sierra Maestra, iar cladirea Parlamentului ar fi echivalentul baracilor Moncada.  Cei care denunta cu virulenta scenarii dicatoriale sunt de fapt promotorii unui populism de tip caudillist.  Situatie simptomatica si bine-cunoscuta in care hotul striga cel mai tare: “Prindeti hotul”.  Ar fi rizibil daca nu ar fi atat de trist.  In locul unor analize serioase a unei situatii economico-sociale grave, se servesc panglici propagandistice si bombastice discursuri anti-capitaliste.  Opozitia se complace intr-un teribilism al contestarii care combina infantilismul doctrinar cu narcisismul maladiv.  Teaca fobiilor comune le permite sabiilor liberale si social-democrate sa cohabiteze fara jena.

Nimeni nu poate contesta dreptul sindicatelor la demonstratii,  dar nu se poate ignora tentativa unui partid de opozitie, anume PSD, de a captura, de a anexa, de a rapi si deturna in scopuri politice aceste proteste.  As fi vrut sa scriu despre alte subiecte (despre conferinta profesorului Virgil Nemoianu la IICCMER, despre regretatul Claude Lefort si traditia stangii anti-totalitare), dar am decis sa aman aceste teme din ratiuni lesne de inteles.

Admirator impenitent al lui “Che” Guevara, conducatorul PSD pare se se viseze un fel de lidero maximo al Romaniei. La ora cand scriu aceste randuri, el se crede Lenin in timpul Congresului Sovietelor din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917.  Tot asa cum fondatorul bolsevismului vitupera impotriva democratiei liberale si se oferea sa preia puterea (“exista un asemenea partid!”, exclama Lenin), Victor Ponta il ataca pe Traian Basescu pentru autoritarism imaginar, dar isi pregateste propriul regim de urgenta.  Ma intreb daca urmasul lui Mircea Geoana, protejatul lui Ion Iliescu, discipolul lui Adrian Nastase, isi aminteste vremurile cand Petre Roman era numit “lider national al FSN” si daca nu-l pune cumva pe ganduri destinul politic (nu tocmai glorios) al acestuia.  Asemeni lui Ion Iliescu si Petre Roman la inceputul anilor 90, Victor Ponta crede in primatul maselor manipulate (ccea ce in engleza numim the mob, de unde si conceptul de mobocracy).  Il acuza pe Traian Basescu de ispita dictatoriala tocmai pentru ca traieste el insusi cu pasiune aceasta atractie spre ceea ce un mare ganditor politic (J. L. Talmon) numea democratia totalitara.  Invoca regulile jocului parlamentar, dar instiga la actiuni menite sa genereze haos. Sa-l glorifici pe Adrian Paunescu, sa te identifici cu sicofantul suprem al regimului Ceausescu si sa te pretinzi in acelasi timp “social-democrat” de tip european este o contradictie in termeni.  Revolutia lui Victor Ponta, pe cat de zgomotoasa pe atat de efemera, este una strict negativa: nu are nici program concret, nici o ideologie coerenta.  Este de fapt o pseudo-revolutie nascuta din furie, neputinta, orgoliu si sete de putere.

Textul de mai sus a fost publicat pe Hotnews si a generat interesante comentarii. Iata unul dintre ele, semnat “Dana 43″:

Ponta si-a transformat azi porecla in renume: Che Gargara. Si tipul asta care vede gloantze pe tzeava si reprimari sangeroase vrea sa candideze peste 4 ani la presedintzia Romaniei? Daca bezna mintzii loveshte de tot PSD-ul si-l nominalizeaza, atunci iar se ling pe bot de Cotroceni pentru 5 ani.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/che-guevara-in-balcani-pseudo-revolutia-lui-victor-ponta/

Recomand aici excelentul articol al lui Dan Tapalaga publicat azi peHotnews.

“Atmosfera de revolutie e o creatie televizata. Protestul din strada este, pe jumatate, o actiune politica. Cealalta jumatate e sindicala, adica tot politica. Revoltatii autentici, de buna credinta – or fi destui nemultumiti cu motive legitime – se pierd intr-un peisaj trucat. Ponta vede focuri si gloante, ca la 1907. Luat de valul revolutionar, liderul PSD s-a pus in fruntea unei multimi fara identitate precisa. Nu-i nici protest sindical autentic, nici protest politic asumat. E un fel de harmalaie politico-sindicala intretinuta de victimele unei dictaturi inchipuite. In acest montaj, o multime de nefericiti se plimba apatic prin Capitala. PSD vrea sa-i vanda, impachetati de Vantu si Voiculescu, pe post de revolutionari pur-sange. Este, daca vreti, o uriasa demonstratie a cinismului politic. “

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7975704-cateva-impresii-protest-partid.htm

Capitalismul pe care l-am visat ? NU, mulțumesc.

octombrie 31st, 2010

Ma intreb si-mi raspund, pastrand distanta si stiindu-mi locul, precum marele ziarist polonez Adam Michnik.

Sigur nu asta este capitalismul ce l-am visat. Vorbesc de capitalismul care  se zbenguia prin  fostul occident la sfarsitul anilor ’80. La noi n-a ajuns decat o parodie a ceea este  mai rau acolo.

Capitalismul de azi  se trage din ultraliberalismul  otravitor promovat de negustori si bancheri. Nu vreau sa cad in teoriile conspirationiste si sa cred ca o mana (mai mare) de bancheri si negustori dirijeaza lumea cum vor. Totusi nu ma pot  abtine sa  constat ca “marii dirijori” au bagat-o pe maneca la criza din 2008-2009 si a trebuit sa intervina statul  ca sa salveze “prostiile” lor vizionare.

La noi nu este nici un fel de capitalism in sensul clasic al notiunii. La noi s-a incetatenit termenul de patron dar sunt foarte putini patroni. Cateva fabricute  si ateliere , multe multe magazine,  cateva societati agricole,  unitati de servicii. Cam la atat se rezuma patronul roman.  Nu avem o clasa de mijloc  la care patronii  sa contribuie substantial ca pondere.

Restul sunt angajati. Chiar si cei ce lucreaza pe posturi de conducere la multinationale sau SRL-uri cu actionariat strain  sunt tot angajati. Patronii sunt in alta parte. Nu-i uit pe cei cativa  patroni romani  cei din Top-ul bogatilor dar  ei sunt total nesemnificativi  fata de  restul.

Romania nu are patroni. Sau are doar o bruma de patroni. Si de aici  rezulta  lipsa   unui adevarat cult al patronului nici sarac nici bogat si exemplu pozitiv. Are angajati care de multe ori  confunda pe patron cu directorul acelei firme. Nimic rau. Directorii nu sunt decat niste simpli executanti care  urmeaza orbeste procedurile stabilite de patronatul din  tara de origine.

Nu pot sa ia nici un fel de decizii. Se intampla ca  directorul sa angajeze  pe cineva si vine din centrala de peste tari ( sa nu spun si mari) cineva caruia nu-i plac ochii noului angajat  si-l concediaza  cat ai zice peste. Evident cu mana  directorului de aici care l-a angajat.

Apoi  la noi  lipseste cultura dialogului  dintre patron sau director  si angajat. Unul dicteaza, celalalt  executa. Povestile  de la multinationalele de aici care-si premiaza angajatii pentru cine stie ce imbunatatire adusa in fluxul de productie sau pentru o mica inovatie sunt  ….povesti.

Romania nu-si poate proteja nici  bruma de patroni. Acestia sunt supusi presiunii fantastice venite din exterior. Cum incearca sa ridice capul  sa se dezvolte, cum apare   o lovitura sub centura de la  concurenta. Veti spune ca o concurenta este benefica dar  ea trebuie sa se poarte intre competitori cu forte  aproximativ egale. Ce sanse sa aiba un producator de paine  cu o marfa excelenta  fata de o firma straina care a cumparat cine stie ce fosta intreprindere de panificatie,  a investit in utilaje   robotizate  productivitate mare deci , amelioratori cat cuprinde saraca paine si din astea un pret mai mic fata de “nataraul” nostru de patron ce se incapataneaza sa scoata o paine cu cartofi ( de adevaratelea ) la un pret ceva mai mare. Si atunci pestele cel mare fie il cumparara pe cel mic fie  il inghite. Si s-a mai dus un patron si noi  mestecam “guma” oferita de multinationala  bucurosi ca suntem  in …. capitalism.

Romania ca parte a UE nu-si permite sa se opuna  fluxului de “investitori” care inca mai spera la  filonul de aur aici. In schimb nici nu prea poate accesa fondurile aceleiasi Uniuni. Care fonduri de multe ori ajung  tot intr-o tara din vest. Schema este  cunoscuta.

Proprietarii de  locuinte de la noi nu sunt patroni. Asta nu este capitalism. Mai acum  trei patru ani fiecare  detinator de  doua  apartamente si o bucata de pamant la Cornul Vacii se credea patron. Nu mai trebuie sa munceasca , vinde un apartament  si pamantul, cu banii rezultati  construieste o casa  pe care o vinde si tot asa. Date exacte spun ca un metru patrat construit  costa  atunci cam 5-600 euro. Se vindea   acelasi metru patrat la 1-1200 euro. Nebuneala   romanilor a fost extrema si suprema si multi din cei ce au cumparat atunci isi ling cu greu azi ranile.

In sfarsit, capitalism inseamna si un popor care sa nu uite de  cultura. Poporul roman a uitat complet de cultura. Totul pentru bani, totul pentru victorie!

Cultura o fac altii si ni se aduce la caserole gata pentru servit. Incepand de la muzica,  continuand prin film  si  carti pana la mizerabila de televiziune care  imbata pe co-nationali. Totul se dicteaza de negustori si bancheri . Ce muzica sa ascultam, ce filme merita sa vedem ce carti (mai rar!) sa citim  pana la divertismentul grosolan,  de balta, amestec de cretinism si pornografie pe care ni-l servesc  prin mijloacele mass-media.

Amortit  si fara coloana romanul a cedat si  crede ca asta este adevaratul capitalism.

Tot ce este strain miroase  frumos tot ce este romanesc pute si  are damf de provincie  si siberie ametita.

Sa recapitulam: patroni in industrie nu, patroni la banci doamne fereste, micii agricultorii nu sunt patroni, ateliere   pentru servicii  nici vorba, magazinele  cate mai sunt se lupta cu hipermarketurile desi au marfa   mai buna calitativ  si mai ieftina dar acolo este caruciorul si  locul de intalnire a noii protipendade crescuta  din lesia capitalista, cultura  este dirijata si “irigata   pe mari suprafete”.

Ma uitam zilele trecute la un film despre Cenaclul Flacara. Il stiu si cu bune si cu rele nu va speriati!

Valorile acelui Cenaclu  si muzica de acolo fac fata foarte bine peste timp, sufera comparatie cu ce se canta in acel moment pe alte meridiane (credeti-ma stiu ceva muzica!) iar Paunescu  parea un Goliat   fata de marii  “moderatori” de azi  in frunte cu  preoteasa Oprah  Winfrey…. Nu-mi spuneti de Paunescu  care a facut compromisuri   spuneti-mi de Paunescu care era in stare sa tina in mana  zeci de mii de oameni ore in sir fara sa le toarne chiar   tampenii….

Mi-e sila de  resturile de capitalism  importate la noi. Mi-e sila   de lipsa de  mandrie a statului roman si a conducatorilor ei. Nu sunt nationalist. Sunt un om obisnuit care este satul de gogosile vandute de   mai vechii in capitalism de pe alte meridiane si inghitite pe nemesecate de onor poporul roman.

Nu acesta este capitalismul in care am crezut. Capitalism inseamna  proprietate si concurenta dar pe principii  sanatoase  nu pe seama   haidamacilor globalizarii  veniti si la noi sa ne striveasca  sub talpa lor de fier …..

Odata o sa  povestec de ce nu se mai fabrica autocamionul  si tractorul romanesc! Analiza de la  sursa,  nu  povesti cu lipsa de competitivitate ,calitate, etc, etc cu care ati fost imbatati de ceva ani….. Asta daca mai prezinta vreun interes pentru cineva sa … Cineva care sa  citeasca povesti adevarate despre  produse-brand omorate  parsiv……

DESTINE LA RĂSCRUCE-Artişti evrei în perioada Holocaustului

octombrie 31st, 2010

Muzeul de Artă Naţională al României alături de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului „ Elie Wiesel “ cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional au deschis porţile în perioada 11 octombrie 2010- 13 februarie 2011 expoziţiei intitulate „ Destine la Răscruce- Artişti evrei în perioada Holocaustului “.

Expoziţia alătură 16 artişti români de origine evreiască. Nume de referinţă, consacrate, ale modernismului european : Iosif Iser, Arthur Segal, Marcel Iancu, Max Herman Maxy, Victor Brauner, Jules Perahim, Margareta Sterian însoţesc creatori aproape necunoscuţi publicului larg şi al căror destin artistic în plină afirmare a fost frânt de evenimentele anilor 1940: Alex Leon, Mina Byck Wepper, Arnold Daghani, Iosif Klein, Egon Marc Lövith, Aurel Mărculescu, Lola Schimierer Roth, Ernö Tibor şi Lazăr Zin.

Afişul manifestării artistice oferă o „ Compoziţie ”, creaţie suprarealistă a lui  Victor Brauner. Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştei mele…”, afirma autorul în însemnările sale personale. Devenind emblematică pentru expoziţia dedicată Zilei naţionale de comemorare a victimelor Holocaustului din România (9 octombrie), această „ nelinişte ” evocată astăzi în zodia Balanţei rezonează cu ultrasensibilul iubitorului de artă  absorbit într-o constelaţie de valori al cărui ascendent este antisemitismul sfârşitului celui de-al patrulea deceniu al secolului XX.

La preţul biletului de intrare în valoare de 8 Ron se pot adăuga cei 60 de Ron cât reprezintă costul catalogului, care prin valoarea informaţiilor sale oferă pe parcursul celor 157 de pagini îngrijit redactate bilingv ( român-englez ) un real sprijin în reliefarea unor informaţii care-l pun în temă pe vizitatorul mai puţin iniţiat în studiul artei.

Am asistat la derularea unei palete largi de stiluri şi expresii care chiar dacă se distanţează uneori de evocarea propriu-zisă a Holocaustului, reuşeşte să contureze atât contribuţia creatorilor de origine evreiască în viaţa culturală românescă, dar mai ales potenţialul artistic efervescent risipit în urma evenimentelor din România acelor ani .

Atrag atenţia autori smulşi uitării : Mina Byck Wepper ( Prigoniţii şi Rămas bun 1940-1944), Alex Leon ( Colivia, Războiul, Frica -1934-1936-, Familie disperată -1940-1942-), Aurel Mărculescu  cu gravurile inspirate din experienţele trăite în lagărele de la Vapniarca şi Savrani (1944), oferind creaţii pline de expresivitate care-i scot din umbra anonimatului prezentului. La răscrucea dintre trecut şi prezent, Arnold Daghani şi Egon Marc Lövith păstrează vie memoria deportării transpunând în lucrările lor tragedia incomensurabilă a Holocaustului.

“Destine la răscruce” este un popas artistic inedit prin faptul că tinde să fie autobiografic, fiecare tablou fiind o frântură de viaţă care transmite pulsaţii, nelinişti, întrebări.  Organizatorii şi-au propus să-şi aducă omagiul artiştilor evrei din România în contextul Holocaustului. Eu cred că au reuşit ceva mai mult. Să atragă atenţia  şi să deschidă un drum care sper să se ramifice în anii ce vor urma.

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (2)

octombrie 31st, 2010

- urmare din numarul trecut –

Desen de Marcel Iancu

Organizati in echipe masive si bine inarmate cetele de legionari au invadat in seara de Marti si noaptea spre Miercuri in cartierele evreesti dand foc sinagogelor, devastand si ridicand cu camioanele toate marfurile pravaliilor, incendiand casele si mobilele in strazi si pradand cu furie tot ce vedeau in calea lor, ca ultimii barbari.

Aspectul jalnic al acestor camere a impresionat si pe germani, cari erau doar martori impasibili si specializati in aceste opere bestiale.

In noaptea de Marti au fost scosi cu forta din case zeci de evrei in toalete sumare pentru a fi “anchetati”. Cei ce n’au lipsit de acasa, barbati si tineri care n’au reusit sa se furiseze la vre-un crestin ce nu i-a denuntat, caci au fost multi din acestia, au fost ridicati de aceeasi politie sociala, stransi in ganguri si sinagogi si carati cate 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare si executati in cursul noptii prin schingiuiri si impuscare. Sunt case in cari lipsesc cate 10-15 barbati cari n’au mai fost gasiti. Bineinteles ca dupa ridicarea barbatilor veneau echipe speciale de talhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars in strada. Nici unul din cei carati nu s’au mai intors. Macelul a inceput cu barbatii gasiti in sinagogi Marti seara. Au fost stransi familii intregi, parinti cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii intregi, zeci de oameni au fost ridicati cu forta, dusi in paduri si impuscati. Rabinul Guttman, denuntat de preotul parohiei a trebuit sa vada cu ochii sai cum cei doi fii ai sai au fost impuscati pentru ca s’au impotrivit la ridicarea tatalui lor. El singur a scapat impuscat fara rana mortala, stand toata noaptea culcat pe trupul rece al copiilor sai.

Desen de Marcel Iancu

Camioanele cu aceste transporturi de oameni catre cealalta lume n’a contenit toata noaptea si in dimineata zilei de Miercuri in sgomotul bubuiturilor de tun si mitraliere.

Executiile urmau la Jilava si comuna Serban Voda, Bucuresti noi si beciurile cuiburilor legionare si prefectura politiei de catre specialisti barbati si chiar femei legionare. In timp ce aceasta populatie nu fusese aparata de un singur sergent de strada sau un soldat in cartierele evreesti si a fost expusa tuturor faradelegilor si crimelor ordinare cari nici nu se pot descrie, in oras lucrau bande organizate cu masini rechizitionate pentru “strangerea fondurilor” la evrei bogati. Au fost astfel invitati fruntasii comunitatii sa verse sumele gasite in casele de bani, iar apoi executati. Au fost schingiuiti oameni bogati ca sa-si denunte averile, iar dupa plata milioanelor gasite au fost executati si batjocoriti.

Au fost ridicati la acest “serviciu social”oameni tineri fara vre-o vina din sanul familiilor pentru a li se stoarce declaratii de comunism, batuti si schingiuiti pentru a da adresele bogatasilor din familie, iar apoi batuti la sange si impuscati fara alegere. Iata marea opera legionara. Toate aceste crime politice a caror exemple sunt fara precedent in istoria pogromurilor exceleaza insa prin bestialitatea si cruzimea faptelor, prin massele ucise dar mai ales prin sadismul si barbaria faptelor. Cautand printre cadavre la institutul medico legal s’au gasit urmele celor mai fioroase fapte contra constiintei omenesti.

Desen de Marcel Iancu

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovati. Limbi taiate, ochi scosi, degete si maini taiate, piele jupuita de vie, corpuri taiate si atarnate cu inscriptia “Coser” in abatoare, trupuri injunghiate, capete taiate si organe taiate, iata bilantul eroismul legionar. Dar daca instinctele criminale si “razbunarea crestineasca “ nu a avut toata satisfactia, trebue sa inchei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate pana la piele in padurea Jilavei si jefuite de dintii din gura, de unghii si cadavrele violate.

Nici azi nu s’au inventariat inca numarul mortilor evrei, caci putine trupuri au putut fi gasite, mai putine identificate. Se crede ca au fost ucisi peste 1500 de barbati si femei.

Dar s’au putut inventaria dupa date oficiale multe sute de milioane gasite in casele sefilor legionari, sute de camioane cu marfuri furate si mobile jefuite de la evrei si din cassele statului si nenumarate dovezi de spionaj si tradare de tara.

Cine a planuit acest nemaipomenit macel si jaf, a putut deslantui cu atata cruzime pogromul care va ramane in istoria antisemita ca un exemplu de bestialitate, de groaza si de josnicie omeneasca? Cine a avut interesul sa tarasca in noroi numele acestei tari?

Unde a adus legiunea si capitanii sai crestini numele de roman?

(Marcel Iancu – Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse)


Recitind si descifrind manuscrisul “Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, marturie a marelui artist, si comparind-o cu traducerea in ebraica si engleza a fragmentelor inserate in catalogul expozitiei On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, imi permit sa remarc citeva detalii, care pot fi relevante in intelegerea si plasarea textului in timp.

Desi in catalog se considera ca acest text a fost scris de Marcel Iancu in ianuarie 1941, imediat dupa Pogrom, tind sa cred ca marturia a fost pusa pe hirtie mai tirziu. Sa nu uitam ca familia Iancu a parasit in graba Romania, la putine zile dupa Rebeliunea Legionara si, desi artistul a inceput sa deseneze grozaviile crimelor, fiind inca in Bucuresti, imi permit sa avansez presupunerea ca acest text a fost conceput pe drumul intortocheat catre Palestina, sau in Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea ca, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului sau Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simtit nevoia sa-si exprime socul si durerea imediat dupa Pogrom.

Detaliile prezentate in manuscris indica preocuparea marelui artist, ca masacrul populatiei evreiesti din Bucuresti sa nu fie dat uitarii.

In prima parte a articolului mentionam ca, probabil, din cele 12 pagini, lipseste pagina 10. Recitind si descifrind cronologia descrierilor, este foarte posibil ca aceasta pagina sa nu fi fost scrisa vreodata. Pe dosul paginii 7 se afla adnotari si completari cu paragrafe intercalate, semnalate cu asterix, care, introduse in text, creaza o imagine completa, substituindu-se paginii 10.

De asemenea, Marcel Iancu pare a fi inversat pagina 11 cu 12, deoarece dinamica actiunilor redate si concluziile marturiei, cunoscind stilul in care marele artist isi concepea textele, rezolva dubiile relativ la eventuala omisiune.

Repunind in ordine paginile manuscrisului, marturia devine astfel completa, si realizez ca asidua mea cautare prin arhive, de-a lungul acestor doi ani (de cind doamna Dadi Janco mi-a oferit manuscrisul spre publicare, precizind ca pagina 10 lipseste), a fost, poate, inutila. Totusi, remarcind tendinta de reabilitare a Miscarii legionare, prezentata in presa romana cu multa indulgenta, de multe ori cu subintelesul ca legionarii ar fi fost doar niste tineri nabadaiosi, cu dragoste de tara, care doreau binele Romaniei, pentru a o apara de expansiunea bolsevismului, consider ca aduc la lumina acest text la momentul potrivit.

Marcel Iancu

Multe evenimente au fost masluite si prezentate intr-o lumina falsa, in ultimii douazeci de ani, de catre Noua Dreapta sau istoricii nationalisti din Romania. In ciuda documentelor, facind exceptie de victimele evreiesti, de legile rasiale, de cei 300 de mii de evrei asasinati in Holocaustul romanesc, jurnalisti si istorici din Romania, cu agenda nationalista si antisemita, incearca sa mistifice adevarul, prezentind o imagine falsa, care impodobeste conducatorii criminali legionari precum Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima cu o aureola de sfinti. Altii incerca sa musamalizeze rolul lui Rady Gyr, cel ce a scris imnul legionar, in incitarea la crime si violente, atribuindu-i o valoare literara exagerata care ar trebui sa puna in umbra “neinsemnatele rataciri”.

In contextul incercarii divinizarii miscarii legionare, a reabilitarii membrilor sai si a prezentarii nostalgice a vremurilor, manuscrisul lui Marcel Iancu vine sa clarifice, fara dubiu, aspectele sociale si faptele criminale, aducind o contributie substantiala la dezvaluirea adevarului.

Marcel Iancu “artistul roman cu care ne mindrim”, a fost, in primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat in tara natala, in urma legilor rasiale si a masacrelor legionare, si-a regasit apartenenta la poporul evreu, alaturi de care suferea, si-a descoperit salvarea in sionism, in identitatea sa israeliana, la care a aderat cu toate fibrele sufletului sau.

Summit-ul Dunării

octombrie 31st, 2010

Ambasada României din S.U.A. anunţă desfăşurarea  în 8 noiembrie 2010 la Bucureşti- Palatul Parlamentului, Sala Drepturilor Omului, a Summit-ului  Dunării, eveniment major de dezbatere pe marginea aspectelor legate de orientările mari de care se va ţine cont în structurarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării- un model de dezvoltare regională la nivel european, lansată la iniţiativa României şi Austriei în 2008, urmând a se concretiza la finalul acestui an. Scopul Strategiei Dunării este de a asigura dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor şi regiunilor situate în bazinul hidrografic al acestui fluviu, cu respectarea normelor de protecţie a mediului.

La Summit-ul Dunării de la Bucureşti au fost invitate să participe la nivel înalt, 22 de delegaţii reprezentând guvernele naţionale ale celor 14 state din bazinul Dunării, preşedintele Comisiei Europene, prim-miniştrii / guvernatori ai celor 6 landuri riverane din Germania şi Austria şi primarul oraşului Ulm din Germania. De asemenea, Polonia a fost invitată în calitate de observator.

Summit-ul se va desfăşura sub următorul format: o primă sesiune plenară (cu accesul presei la discursurile de deschidere, respectiv oportunităţi de imagine), un dejun de lucru şi cea de-a doua sesiune plenară destinată adoptării Declaraţiei de la Bucureşti a Summit-ului, urmate de o Conferinţă de presă (informaţii privind programul evenimentului regăsiţi accesând link-ul: http://www.mae.ro/summitul-dunarii).

Reprezentanţii mass-media care doresc să participe la acest eveniment sunt rugaţi să completeze formularul de acreditare, pe care să îl trimită completat şi scanat la Departamanetul de Comunicare al MAE la adresa de e-mail presa@mae.ro însoţit de copia scanată a unui act de identitate şi a legitimaţiei de presă.  Formularul de acreditate al jurnaliştilor poate fi descărcat direct de pe website-ul MAE, de la următoarea adresă: http://www.mae.ro/sites/default/files/summit_dunare_form-acred.doc .
Persoana de contact este dna. Aurelia Grosu (telefon: +4021.431.1604, +4021.431.1377, fax: +4021.319.21.95, e-mail: aurelia.grosu@mae.ro).

Accesul presei acreditate este permis pe baza unui ecuson care va putea fi ridicat în ziua evenimentului, la faţa locului, cu o oră înainte de începerea oficială a Summit-ului, fiind necesară prezentarea legitimaţiei de presă şi a unui act de identitate.

Pentru agenda actualizată a evenimentului, precum şi pentru informaţii suplimentare, accesaţi link-ul Summit-ului:

http://www.mae.ro/summitul-dunarii

http://www.mae.ro/strategia-dunarii

Autorităţile guvernamentale şi locale, institutele de cercetare, reprezentanţii societăţii civile, mediului academic şi de afaceri, vor participa la dezbaterea publică pe această temă.

Divorțul de realitatea economică europeană ne aruncă într-un etnocentrism vicios

octombrie 31st, 2010


Ne merge rau si suntem mahniti, pe drept cuvant. Nici europenilor nu le merge prea bine. Va vine sa credeti ca pierderile de venit si de bunastare sunt chiar mai severe in unele tari europene decat in Romania? O astfel de constatare nu ne va tine in mod cert de cald. Insa divortul de realitatea economica europeana ne arunca intr-un etnocentrism vicios si o lamentare interna perpetua.

Intreaga Europa este incercata de masuri de austeritate de o duritate crancena. De curand, Marea Britanie a luat o decizie drastica, fara precedent: 500.000 de disponibilizari in sectorul bugetar – echivalentul unei economii de circa 83 miliarde lire sterline la bugetul public. Dar nu despre aceste masuri doresc sa scriu acum, ci despre plasarea Romaniei in tabloul general al dinamicii socio-economice europene.

Avem cele mai mici salarii, cu exceptia Bulgariei, dar dinamica costurilor salariale ale fortei de munca, de +4,9%, ne plaseaza pe locul al doilea intre cele 24 de state europene pentru care exista date disponibile, in trimestrul doi al acestui an fata de acelasi trimestru din anul trecut. Salariile s-au miscat in medie cu doar +1,5% in cele 24 de state europene. Dinamica costurilor salariale cu forta de munca a fost negativa in tari precum Estonia (-1.7%), Grecia si Slovacia(-1.2%), Cipru (-2.1%), Letonia (-4.6%), Lituania (-5.5%). Sursa: aici.

Preturile la paine si la cereale sunt cele mai mici in UE (61% din media europeana in anul 2009), cu exceptia doar a Poloniei (58%) si a Bulgariei (52%). La carne, preturile noastre se ridica la 58% din media europeana si doar Polonia are preturi mai mici decat noi in intreaga Uniune. Preturile la lapte, branza si oua se apropie mult de media europeana (93%) si ne plaseaza pe locul 16 in cele 27 de state membre. In urma noastra gasim tari precum Olanda (93%), Bulgaria, Slovacia si Germania(92%), Suedia (90%), Letonia si Ungaria (89%), Estonia (86%), Cehia (82%), Lituania (77%), Polonia (63%). Sursa: aici.

Pretul mediu la energie electrica pentru gospodarii se ridica la 9,79 euro/100 KWh, in al doilea semestru al anului 2009, fata de media europeana de 16,45 euro/100 KWh. Ne plasam pe locul 23 din cele 26 de state membre pentru care exista date disponibile. Preturi mai mici decat la noi gasim in Lituania (9.26), Estonia (9.20), Bulgaria (8.18). Sursa: aici.

Romania continua sa inregistreze in luna septembrie 2010 cea mai ridicata rata anuala a inflatiei in UE, de 7,7%, apropiat de cel inregistrat in Grecia (5,7%), dar departe de media de 2,2% in UE-27 sau 1,8% in zona euro.

Gradul de ocupare a scazut in Romania cu 2,2%, mai sever decat media europeana de -0,6%, in aceeasi perioada, plansandu-ne pe locul 16 in acelasi grup de 24 de state membre pentru care exista date disponibile. In urma noastra se plaseaza tari precum: Letonia si Lituania (-6.7%), Bulgaria (-6.4%), Estonia (-5.6%), Spania (-2.4%), Grecia si Slovacia (-2.3%), Danemarca (-2.2%). Sursa: aici.

Rata somajului ne asaza pe locul 8 in UE-27 in luna august 2010, cu 7,1% fata de 9,6% media europeana. Un somaj mai ridicat gasim in Cipru (7.2%), Slovenia (7.3%), UK (7.8%), Suedia si Italia (8.2%), Finlanda (8.5%), Belgia (8.7%), Polonia (9.4%), Bulgaria si Franta (10.1%), Portugalia (10.7%), Ungaria (10.9%), Grecia (12.2%), Irlanda (13.9%), Slovacia (14.6%), Lituania (18.2%), Estonia (18.6%), Letonia (19.5%), Spania (20.5%). Sursa: aici.

Performanta Romaniei este remarcabila la capitolul cresterea exporturilorlocul trei in UE, cu +25% in primele sapte luni ale anului curent, si pozitia a cincea dupa avansul importurilor (+20%) (Eurostat, octombrie 2010).

In schimb, Romania ocupa locul trei in Europa Centrala, de Est si de Sud-Est la ponderea creditelor neperformante, ceea ce indica inrautatirea situatiei sistemului bancar romanesc. In patru state din regiune apar semnale pozitive. Nivelul creditelor neperformante de 17,5% in sistemul bancar romanesc este depasit doar de cel din Lituania (19,2%), Letonia (17,9%). La polul opus se asaza Turcia si Cehia, ambele cu cate 4,9% (Capital Economics, octombrie 2010).

Gradul de indatorare publica in anul 2010 a crescut in Romania la 30,5% din PIB, fata de 23,7% din PIB in anul 2009, dar constinua sa se mentina sub jumatatea mediei europene (79,6% din PIB in UE-27). Sursa: aici.

In final, dinamica Produsului Intern Brut ne asaza in UE-27 pe:
– locul 20 daca raportam trimestrul doi din anul 2010 la primul trimestru al aceluiasi an (+0,3%) – peste nivelul inregistrat in Irlanda (-1.2%), Grecia (-1.8%), Luxemburg (-0.3%), Ungaria (0.0%), Malta (+0.1%), Spania (+0.2%) sau Portugalia (0.3%);
– pe locul 24 daca raportam trimestrul doi din anul 2010 la acelasi trimestru din anul 2009 (-1,5%) – peste dinamica economica din Irlanda (-1.8%), Letonia (-2.9%) sau Grecia (-3.7%).

Ia Moțiunea, neamule !

octombrie 31st, 2010

Imagine din Karlovo, Bulgaria

Cine s-ar fi asteptat ca dupa doua decenii de democratizare si mai ales de integrare in Europa unita ca bietul roman sa se regaseasca in topul tarilor din josul clasamentelor la saracie, suferinta si deznadejde ?

Jocul de-a guvernarea, de a destabiliza economia si increderea poporului in capacitatea politicienilor ne intorc la scena caragialesca fuzionand cu absurdul, unde nu mai zambim ca la o comedie.

Omologul bulgar al lui Emil Boc, Boyko Borisov, supranumit “omul cu jacheta neagra” se bucura de o autoritate inegalabila, dar si de o suita de consilieri documentati – buni specialisti. Intentiile sale de deratizare social-politica intr-o tara criminalizata ca Bulgaria si mult inapoiata fata de alte tari est-europene dau roade astazi.

As aminti doar doua dintre obiectivele sale majore: atragerea si crearea unui climat favorabil investitiilor straine (Chevron, Aurubis AG), si a schimbarii proastei reputatii a bulgarilor pe plan international. Ca fost ofiter pe probleme de securitate intelege ca sincronizarea cu ritmul democratiei inseamna cooperarea cu FBI-ul si a altor foruri politienesti din intreaga lume.

Totodata, in ciuda presiunilor rusesti, Borisov se detaseaza de suprematia ploii de la Moscova, incercand sa nu mai deschida umbrela de la Sofia.

Poate este ajutat si de spiritual sau de disciplina sportiva, ca maestru in arta martiala (karate, 7dani).

Romania se bucura de resurse naturale, de traditii si o mai apropiata cooperare cu Occidentul, aici ma refer in mod special la culoarul transilvan.

Eroarea esentiala a sistemului postdecembrist consta tocmai in inlesnirea avalanselor de societati comerciale, de tot felul de afaceri gen obor , nicidecum de inceputuri de cooperare cu firme serioase, de buna reputatie.

Proliferarea ideii de afacere, de facut bani pe seama investitorului s-a infiripat si a creat un sistem de brokeri, comisionari, smenari, camatari la margine de drum.

In plina Europa pare ireal schimbul valutar la colt de strada, precum si dezvoltarea unei economii subterane parelele cu cea legala.

Redobandirea increderii romanilor in legi, in aparatul juridic si in politicieni se poate face numai prin restructurarea sistemului in functie de specificul tarii, si nu de bunul plac al ministrilor, al celor de sus.

Imi este aproape imposibil sa digerez ca in prezent dupa atatea vizite costisitoare ale parlamentarilor, ale secretarilor de stat in intreaga lume nu sunt capabili sa copieze macar daca sa nu creeze din ceea ce vad in vizitele lor de lucru.

Poporul descumpanit este nevoit sa aleaga austeritatea sau emigrarea.

Am revizitat locurile unde candva am fost repartizat ca proaspat absolvent de facultate si am fost uimit sa reintalnesc aceleasi fete comuniste din fostul aparat de partid la putere.

Miile de activisti din fostul Comitet Central si cu subordonatii lor din judete s-au strecurat mai departe reusind sa-si recastige redutele de altadata. Daca s-au reinstalat la putere imbracand uniforme noi, insa cu naravuri vechi, este si din vina alegatorilor.

Micii si berea lui Sechelariu de la Bacau sau de la Rosia Montana ne amintesc de nerusinata afirmatie leninista ca un popor infometat se conduce mai bine, anulandu-i demnitatea.

he was the angel of freedom

octombrie 31st, 2010

azi… port cămaşă cu dungi,
împart strada cu deşert…
nasturii inventează un buzunar
pentru catenele din suflet…
întrebarea e un colţ de şoaptă!
unde e zâmbetul?
şi acuarela de joi…
miroase a cafea de august,
când el s-a schimbat la faţă!
învăţ să beau comedie amară!
şi acuarela de joi…
miroase a iubire de toamnă…
alunele numără ploile liniştite ale lui 9,
smochinele seamănă cu acea noapte,
au gust de lună care joacă biliard!
şi acuarela de joi…
curge de-atâta straniu rămas…
parcă mă închid într-un ceas de onix,
dorul vibrează ca o literă de zig-zag!
irisul, de pe moneda din Budapesta,
parcă doreşte o aruncare în Dunăre!

9 septembrie 2010, 23:23
din volumul în curs de apariţie
UMBRA PLOII DEVINE FORTUNA

Ciprul.. o stare, nu un peisaj

octombrie 31st, 2010

Cunosc multa lume care a avut ocazia să colinde lumea în toate colţişoarele ei şi când a tras linie a spus: Ciprul… acolo mi-a plăcut cel mai mult.

Am plecat aşadar  foarte încărcată de aşteptări şi nu am găsit paradisul, ci o ţară prietenoasă.

Nu am găsit o vegetaţie luxuriantă, colorit înnebunitor (înţeleg ca ianuarie este luna cea mai verde acolo), o curăţenie şi o ordine elveţiană, dar am avut şansa să trăiesc momente autentice: să rămânem în pană pe drumul spre Pietrele Afroditei, în mijlocul lui niciunde, şi să vad cum aproape toate maşinile care nu aveau număr de închiriere opreau să ne ajute.

Am văzut curţi în care se mai păstra una alta, că, ştiţi cum e, poate trebuie… Am intrat şi într-un hotel de 5 stele care arăta de toate stelele afişate, dar am văzut si hoteluri ieftine în care te simţeai foarte bine.

Am văzut pisici.. multe, foarte multe pisici pe străzi care au avantajul că nu muşcă… am găsit o climă atât de prietenoasă în final de octombire, încât nu ai cum să nu îţi spui că totuşi când în fiecare dimineaţă îţi bate soarele în geam nu poţi fi trist.

E drept ca în iulie şi în august nu poţi trăi decât cu telecomanda de la aerul condiţionat în mână…. e necesară o hibernare în vară, motiv pentru care ciprioţii pleacă în zone mai răcoroase atunci.

Am mâncat capere puse la murat de bătrâne cipriote, cu totul altfel decât ceea ce găsim noi în magazine…  aşa încât am senzaţia că cei care adoră Ciprul, admiră nu Kurionul, nici Pietrele Afroditei, nici peisajul, frumos, dar nu extrem de special, ci căldura oamenilor din zonă, firescul din tot.

De ce ţi-e frică… nu scapi!

octombrie 31st, 2010

Societatea modernă pare să fie din ce în ce mai obsedată de ideea sănătăţii perfecte. Tratamente preventive cu medicamente energetizante, vizitele sistematice la bioterapeut sau psiholog evidenţiază tragedia unei societăţi dezvoltate dar bolnave. Cu cât societatea este asa-zis mai civilizată, cu atât grija pentru propria persoană, pentru calitatea vieţii şi a mediului este mai mare. Din păcate însă, majoritatea acţiunilor nu sunt generate din respect pentru VIAŢĂ şi NATURA ci mai mult de Frică. Frica de moarte, acest ultim proces ce aruncă omul într-o confuzie profundă, sau, mai banal, frica de durere.

La o primă vedere acest fapt pare să fie un reflex al instinctului de supravieţuire atât de specific viului. O analiză mai atentă însă ne evidenţiază complexitatea problemei, căci, spre deosebire de animal, omul are numeroase reacţii iraţionale, ce contravin primei legi din lumea vie materializată: supravieţuirea. Actele de eroism, sacrificiul de sine al atâtor oameni pentru o idee abstractă, pentru o persoană iubită fac din om un personaj aparte. Confruntat cu problemele majore ale regnului animal, omul este un fenomen aparte, extrem de complex şi atipic. Asemănările comportamentale esenţiale, la nivel de individ şi grupare de indivizi, ale omului cu multe dintre mamiferele superioare sunt izbitoare. Se poate spune că pe anumite planuri nu ne-am desprins încă din lumea animalelor. Bătălia pentru o bucată de carne mai mare sau pentru controlul unei turme mai numeroase sunt încă atât de vizibile în societatea modernă! Cu toate astea, acordurile muzicii lui Bach sau Beethoven, a lui Mozart sau Ceaikovski, explozia de umbre şi culori din tablourile lui Rembrandt sau Picasso, formele lui Rodin sau Brâncusi ne sunt dovadă că omul este si altceva decât un animal mai „complicat”.

Într-o „lume naturală”, alcătuită din mai multe specii ce se luptă pentru existenţă, supravieţuirea este legată de interacţiuni nemijlocite, de tip pradă-prădător. Nu există decât o lege, a celui mai tare, mai rapid, mai camuflat în mediu. Selecţia naturală acţionează structurând treptat un sistem ecologic dinamic şi în acelaşi timp robust faţă de unele schimbări de mediu, de componenţă a speciilor sau de număr de indivizi dintr-o specie. Bătălia cu mediul este sinonimă conservării vieţii, întăririi prin selecţie a unor proprietăţi nebănuite. Intersecţia cu un „duşman” de talie mare sau de talie microscopică, ce produce îmbolnăvirea, sunt intersecţii nefaste pentru un individ, dar normale. Comunicarea şi semnalizarea dintre specii se pot manifesta doar la nivelul delimitării teritoriilor şi în cadrul unui cod primar, bazat pe arhetipuri. În interiorul unei specii domneşte în general o ordine indusă de forţă. Structurarea ierarhiei se face în baza unui criteriu clar, ce se probează în fiecare an: marea bătălie pentru împerechere. Nu există compromisuri! Nu există pile! Cel mai tare conduce, restul se supune necondiţionat. Rar sunt doi „conducători” acceptaţi pe acelaşi teritoriu. Acestea sunt „legile junglei”, simple şi care nu iartă. O clipă de neatenţie poate fi fatală. Este un adevăr perceput de toţi participanţii la acest mare joc al vieţii.

Omul pare să ocupe o poziţie particulară în acest teatru al vieţii. Dezvoltarea intelectului i-a permis obţinerea a două „performanţe” ce l-au izolat de restul speciilor şi în final de Natura însăşi: construcţia unui sistem de comunicare în interiorul speciei, din ce în ce mai diversificat şi mai abstract; construcţia unui mediu socio-economic artificial, capabil să izoleze omul de „legea junglei” ce domnea în rest şi să definească treptat termenul de civilizaţie, de confort si de calitate a vieţii. Este interesant de remarcat că aceste două trăsături ar fi trebuit după părerea mea să asigure cooperarea dintre oameni. Comunicarea prin intermediul unei limbi vii, dinamice, permite a împărtăşi din ce în ce mai nuanţat o speranţă, o părere, o durere. Confortul intelectual al omului care putea dormi liniştit, departe de atacurile celorlalte vieţuitoare ce luptau pentru supravieţuire, permite structurarea treptată a unei viziuni globale asupra vieţii însăşi. Şi cu toate astea omul pare să fie supus în continuare bătăliei primare, aduse din păcate şi în interiorul „cetăţii” delimitate de noua postură. Este ca şi când, neînţelegând o lege profundă, în evoluţia sa omul a modificat doar aparent mediul, mutând pe alt plan raportul pradă-prădător. Omul a devenit propriul său duşman, propria sa pradă. Rămas fără competitorii naturali, din necesitate sau din joacă, omul pare să-şi fi inventat competitorii printre semeni. De ce ţi-e frică nu scapi! Frica inventează duşmanul. Frica şi Plăcerea!

Frica este o stare ce acţionează, prin intermediul individului, la o altă scară, a grupului, regiunii, natiunii… Frica poate declanşa un mecanism mult mai profund. Ea atrage lucrul ce face obiectul fricii. De ce ţi-e frică nu scapi. Şi cum ar putea fi folosit acest proces natural într-o manieră “inteligentă” şi care să genereze un business fără sfârşit? Simplu! Poate mult prea simplu! Iată reţeta: Să creezi probleme pentru ca apoi să le rezolvi, cronicizându-le. Pui în funcţiune un mecanism care odată pornit pare să funcţioneze de la sine. Mediatizezi doar crime, războaie, durere, sânge, moarte şi treptat se generează, în mintea celui destinat a intra în structura mecanismului, FRICA. O dată instalată ea actionează de la sine. Se generează stresul, obţinându-se obiectul muncii: pacientul. Se formează apoi o industrie care vindecă parţial şi la un preţ substanţial efectul şi NU cauza. Tratarea cauzei ar fi întreruperea ciclului ce este însuşi scopul procesului descris. Deci întreaga atitudine managerială se orientează pentru a obţine o clientelă stabilă şi sigură şi nu pentru eradicarea cauzei generatoare. Aceasta ar fi exploatarea fricii şi durerii.

Şi, parcă pentru a echilibra situaţia, pe fundalul unei pregătiri psihologice adecvate se poate imagina un sistem ce „exploatează” plăcerea. Plăcerea de a mânca, de a bea, de a trăi senzaţii intense… O industrie profitabilă te îmbie să consumi, şi alta, la fel de profitabilă şi de multe, ori pentru acelaşi grup de persoane, te ajută să îţi revii din exces. O industrie te îngraşă si alta îti oferă reţeta slăbirii. Un cleşte cu două fălci active, ce l-a prins la mijloc pe cel ce nu are putere să asculte glasul interior al măsurii lucrurilor, al armoniei universale. Si tocmai aici este problema, căci totul pare să înceapă cu „sugrumarea” bunului-simţ, cu sădirea confuziei, suspiciunii şi arbitrariului încă de la naştere.

O regulă pe care unii par să o cunoască ancestral, pe care o exercită aproape instinctiv: întâi trebuie îmbolnăvit spiritul, apoi pustiită inima, pentru ca în final să rămână doar corpul ce este pus necondiţionat la treabă, pentru a obţine MARELE Premiu pentru… un Altul (pe care în general nici nu fl vezi).

Din păcate, în lumea noastră materială premiul astfel obţinut fiind palpabil, este confundat eu cel adevărat, obţinut pe merit. Banii nu au miros, se spune, aşa că cel mai bun premiu ar fi să fie banul si nu valoarea umană. Nu se evidenţiază munca celui ce luptă pentru a fi primul, ci doar suma pe care o dobândeşte. Banul poate fi însuşit şi fără merit. Banul nu poate cumpăra înţelepciune! Banul poate cumpăra însă un „bilet” pentru şedere nelimitată în capcana ignoranţei. Banul este numai bun pentru a contribui la întreţinerea jocului din întuneric.

În concluzie şi vorbind în termenii unei evoluţii în “Spaţiul fazelor”, în lumea asta sunt lucruri Plăcute (atractoare) şi lucruri Dureroase (repulsoare); există şi aşa numiţii “atractori stranii“… Memoria păstrează cu grijă urmele trăite, şi după un scurt timp petrecut în această lume, se instalează un comportament automat, descriptibil de un automat cu feed-back şi feed-before orientat spre maximizarea plăcerii şi minimizarea durerii.

Omul poate evoca, după dorinţă, o amintire. Este ca şi când am aduce trecutul pe o “planşetă” de studiu, o masă de disecţie, într-un spaţiu mental unde… Ceva din noi poate opera simbolic, abstract… Într-o explozie de cuvinte-gând se pot face referiri asupra celor trăite, se pot rememora bucurii sau dureri, se pot trage concluzii referitoare le corectitudinea sau incorectitudinea unor acţiuni etc… Acest mecanism, paradoxal, nu se află de cele mai multe ori sub controlul nostru. Căci, de cele mai multe ori, pasiunea, plăcerea, patima … simplifică analiza şi asta sub acţiunea unei adevărate “fabrici de motivaţii”… Omul este slab… omul este supus greşelii… omul este uşor de tentat cu … “oglinjoare şi mărgeluţe…”

O amintire, declanşată de un stimul exterior, poate nesemnificativ ca intensitate, trezeşte dorinţa de a re-experimenta starea de plăcere ataşată acţiunii deja cunoscute (acţiune cantonată în trecutul subiectului). Mecanismul declanşat nu este decât o reîntoarcere în trecut sub impulsul dorinţei de a retrăi o plăcere sigură. Dorinţa, o dată instalată, mobilizează sistemul biologic pentru a îndeplini comanda. Neîmplinirea dorinţei este resimţită ca durere şi frustrare. Experimentată prin propria trăire, neîmplinirea motivează o dată în plus acţiunea căci, din momentul „aprinderii” dorinţei nu se văd decât două situaţii posibile: plăcerea actului consumat sau durerea actului ratat.

Sub presiunea dorinţei însă, omul deformează realitatea. Zona de interes capătă imediat altă dimensiune. Se exacerbează simţuri, se amplifică sau se decuplează legăturile zonei de interes cu zonele învecinate. Dorinţa orbeşte, trunchiază infor-maţii, minimizează pericole sau implicaţii ulterioare. Spiritul dominat de dorinţă nu mai poate înţelege unitatea şi armonia universului în care este cufundat. Paradoxal, dorinţa adoarme . atenţia! Acest complex proces psihologic ce se produce într-un sistem neuronal primar ce funcţionează automat, declanşat de amintirea unei trăiri trecute şi generatoare de plăcere, poate fi surprins poate mai uşor într-o metaforă grafică realizată de un mare artist al acestui secol, Escher – Scena Balconului.

ESCHER - Balcony

Balconul la care mă uit EU nu este la fel cu celelalte balcoane! ! ! Este Mai Mare, Mai Important, Mai Adevărat etc… Este mai balcon! oricum este altfel decât al Tău (cel ce eşti în afara mea). Ce greu este să comunici cu cel ce se uită în altă parte şi care, la rândul lui, deformează zona lui de interes. Bătălie fără sfârşit între două celule guvernate de aceeaşi lege: împlinirea dorinţei. Să nu existe oare şi altă forţă motoare decât …dorinţa de a lua jucăria vecinului, de a avea o prăjitură mai mare …o …mai mare?

Şi când te gandeşti că nu eram aşa …la începutul acestei vieţi!

Dirijor (3 ani) Percuţie (2 ani)

“Trick or treat?” – aceasta e întrebarea

octombrie 31st, 2010

Ca în fiecare an, în seara de duminecă, 31 octombrie, copiii canadieni sărbătoresc Halloweeen-ul.  Originea acestui eveniment este vechiul festival celtic Samhain și Sărbătoarea Tuturor Sfinților din tradiția creștină.

Canadienii se pregătesc pentru această seară imediat după încheierea tradiționalei cine de Thanksgiving. În ziua următoare, magazinele sunt inundate cu mărfuri specifice zilei de Halloween: costume, măști, bomboane, ciocolată, schelete, pălării de vrăjitoare, dinți de vampiri, unghii lungi și negre. Se plănuiesc petreceri, baluri mascate, prilej de a fi împreună, de bucurii.

De mici, copiii se simt atrași de tainele acestei sărbători. Dar în Canada, seara de Halloween este răcoroasă, iar unele costume (prințese, balerine, superman, spiderman) nu se manifestă în deplina lor splendoare sub pardesie, mănuși și căciuli…Presupun că frigul este motivul pentru care se organizează petreceri în școli, case și apartamente, putându-se astfel etala costumele, măștile, machiajul. Anual au loc concursuri, iar cel mai înfricoșător și creativ costum câștigă.

Cu câțiva ani în urmă, compania în care lucrez a organizat o competiție de decorare a locurilor de muncă. Serioșii mei colegi și-au dat frâu liber imaginației, iar rezultatul a fost uimitor. Trecând din etaj în etaj, le-am admirat creativitatea. A învins departamentul de finanțe, presărat cu  frunze uscate, acoperit de pânze de păianjen amenințătoare. Printre scaunele de birou, trona un coșciug, în care s-au aruncate dosare cu acte, bilanțuri contabile.

Acum doi ani am participat la un concurs de dovleci sculptați, expuși într-o sală luminată de flacăra lumânărilor din interiorul lor. Prin colțuri, eram întâmpinați de fantome, schelete sau vampiri care țineau să ne îmbrățișeze sau șopteau cuvinte amenințătoare.

Caracteristic Halloween-ului sunt bomboanele și ciocolata oferite în toate birourile, făcând în ciudă dieteticienilor.

De câteva zile, la fel ca în Irlanda, Marea Britanie, SUA, Australia, canadienii încep decorarea apartamentelor și a caselor. Ghirlande de becuri sub formă de dovleci portocalii, schelete, sperietori de ciori, fantome atârnate prin copaci, pietre de mormânt, lilieci, pisici negre, mâini și capete ivite din pământ, muzica onomatopeică, râsete sinistre, voci răgușite de vrăjitoare,  toate acestea crează atmosfera specifică, în care se îmbină teama cu umorul macabru.

Seara, grupuri de copii, însoțiți, pornesc la “trick or treat”. Perindându-se din casă în casă, cer bomboane, ciocolată (treats). Dacă proprietarul nu are nimic pregătit, copiii îi fac diverse farse (tricks). E seara în care au voie să ceară și să primească dulciuri, fără limite.

Intrăm într-un “cimitir abandonat”, amenajat pe un gazon, cu morminte deschise și spirite chinuite, care se luptă să se întoarcă în lumea noastră. Proprietarii, costumați și mascați,  în întunericul serii, par fantome răsărite din adâncuri, bântuind împrejurimile. Scârțâituri, gemete, atmosferă de groază. Unii copii dau bir cu fugiții, renunțând la ciocolată și bomboane. Se opresc la următoarea casă, unde proprietarii sunt poate mai puțin înclinați spre partea întunecată a Halloween-ului; predomină dovlecii de diverse mărimi, scobiți pe dinăuntru și sculptați cu mult simț artistic. Lumânările aprinse în interiorul dovlecilor crează impresia unor felinare.

Pe altă stradă, scheletele stau nemișcate în fața ușii. Copiii se apropie cu multă precauție, dar ele capătă viață, pulsul ți se accelerează, știai că e doar o glumă și totuși….continui drumul întrebând “trick or treat”?

Atmosfera în seara de Halloween te înspăimântă și te fascinează în același timp. Copiii sunt încurajați să participe. Cei mai mici se îmbracă în costume de dovleac, devenind mici și rotofei, alții se travestesc în animale (căței, pisici, tigri, șoricei), sau clovni, cu peruci colorate, nas roșu. Prințese cu rochii diafane, balerine, mici vrăjitoare, cowboys, spidermen, batmen, supermen, întregesc culoarea evenimentului. Pe măsură ce cresc însă, copiii aleg costume tot mai grotești: măști cu dâre de sânge care se preling pe față, lame de topor înfipte în țeastă, piroane care traversează craniul prin urechi.

Scopul final este îmbogățirea cu cât mai multe dulciuri. Ajunși la casele lor, copiii își admiră prada și o inventariază pe categorii. În familiile numeroase se declanșează adevărate competiții. Cine a adunat cel mai mare număr de bunătăți?

“Trick or treat?”

Bucureştiul în toamnă

octombrie 31st, 2010

Să redescoperi toamna în Bucureşti  este o provocare în fiecare an.

Sunt locuri “ consacrate” unde spectacolul de culori al anotimpului se anunţă fascinant şi plin de nostalgii asemenea aceleiaşi piese de teatru, cap de afiş al fiecărei stagiuni. O piesă de teatru în care “sufleorul “ ne aminteşte  să spunem “ te iubesc” …Iar biletele sunt chiar aici, în palmele copilului din noi…

Poarta anotimpurilor

Aleile Herăstrăului străjuiesc majestoase plimbările solitare sau alături de prietenul devotat, din fuga rolelor totul pare mai exuberant .

Veveriţele au devenit  în ultimii ani vedetele arămii ale toamnei, mişunând printre pomi, făcând salturi graţioase la înălţime şi întâmpinând atingerea  umană cu care s-au obişnuit în schimbul unei nuci gustoase.

 Spectatorii…

Şi paznicii…

Energia tinereţii este amplificată de înclinarea rampelor de la „ skater-world”…

Un tril de rămas bun. Mergem mai departe….

Generalul Charles de Gaulle pare a coborî de pe o hartă imaginară a României conturată în joacă  sub penelul toamnei…

Din ce în ce mai dese,  “târgurile de antichităţi” se transformă în expoziţii în aer liber… Am sentimenul că iau cu mine o porţie de tristeţe şi de însingurare. Tablouri, bijuterii, ceasuri, cărţi, reviste , bibelouri, mobilier, împovărate  de… toamna lor …asteaptă cuminţi un zvon de primăvară.

Optimism…

Fundaţia “ Nicolae Titulescu” de la şosea…

O apariţie relativ recentă şi firească  în peisajul Facultăţii de Medicină “ Carol Davila “, bisericuţa de lemn în stil maramureşean veghează paşii şi sufletele celor care trudesc în apropiere…

Pe cheiul Dâmboviţei culorile se împletesc , iedera trufaşă a şoptit vântului că este nemuritoare…

Una dintre marile nelinişti, neîmpărtăşite de noi, ale toamnei….Va ploua …

Sau va fi soare …

…În Cişmigiu ?

O femeie de bronz pare a prinde viaţă aşteptând  îmbrăţişarea aurie a frunzelor . “ Acoperă-mi  inima cu ceva…!”

O frunză singuratică desparte două anotimpuri…

Un popas dulce încheie o scurtă plimbare prin Bucureşti….

Festin de Halloween

octombrie 31st, 2010

Ciorba de perisoare cu dovleac

Ingrediente

2 l de zeama de supa (strecurata)

zarzavat de supa (morcovi, radacina patrunjel, ceapa)

300 gr de carne tocata (vita)

50 gr orez

1 ou

2 felii de paine alba

verdeata pentru supa

1 dovleac mic curatat de coaja si fara seminte, taiat in cuburi

50 gr boabe de porumb de fiert (sau din conserva)

2 cepe mici

½ lingurita de chimen

½ lingurita de turmeric
¼ ardei iute maruntit

2 linguri de ulei

4 catei de usturoi maruntiti cu cutitul

Metoda de preparare

Intr-o oala de supa dispuneti uleiul. Caliti ceapa, legumele taiate in cuburi, chimenul.

Separat preparati perisoarele (carne tocata, ou, miez de paine inmuiat, sare, piper si orez fiert doar pe jumtate).

Tot separat in cuptor incins coaceti bucatile de dovleac, presarate cu usturoiul maruntit.

Cand legumele sunt calite puneti zeama de supa. Dupa 20 minute adaugati porumbul si perisoarele, ardeiul iute si turmericul. Dupa alte 10 minute puneti si perisoarele si bucatile de dovleac sa fiarba bine in cateva clocote.

Inainte de servire adaugati verdeata (patrunjel ori coriandru verde)

E bine că e pace? Sau ,,unitatea de măsură GDS – Generația De Sacrificiu”

octombrie 31st, 2010

O mare parte a vieții mi-am pus obsesiv întrebarea: de ce merg lucrurile la noi sistematic mai prost decât în alte țări? De pildă, Suedia a ieșit din criză în doi ani fără alte pierderi și sacrificii decât o creștere a șomajului (șomajul în  Suedia însemnând cu totul altceva decât cel din România) și fără urmări, într-o perioadă când România nici nu știa că e în criză (era, pe când nu se vedea… iar acum…)

Cum fac alții!?

Mulți, (prea mulți?) dintre compatrioții mei sunt de părere cu totul opusă: cică nu ar conta cum merg lucrurile în România. Important este Romanii sunt o rasa capabilă, cel puțin peste medie, și doar factori adverși, care nu trebuie luați în considerare și nici sa le fie puși în spate, îi împiedică dintotdeauna să materializeze. Si ce? Nu avem șosele cum trebuie pană la minunile turistice cu care ne mândrim dar avem un Enescu, un Brâncuși, suntem de origine latină și cel mai vechi popor creștin.

Curiozitatea de a afla ,,cum fac alții” a fost și unul din motivele pentru care am plecat din țară cu două decenii în urmă. Am aflat răspunsul? Poate că nu în totalitate – asta este un proiect de o viată – , dar m-am ales cel puțin cu niște ,,bănuieli”.

Cultul nereușitei

Cultura noastră abunda de exemple de nereușită ridicate la rang de legendă sau artă: Meșterul Manole, Leneșul, dar și Omul prost al lui Creangă, Miorița. În istorie, domnitori viteji repurtau mai tot timpul victorii zdrobitoare împotriva turcilor de se minuna tot Apusul. După care ori erau înjunghiați pe la spate – tot de ai lor (!) – ori se aliau de buna voie cu turcii. Altfel nu se putea! Pana și Geniul lui Eminescu, însuși Luceafărul e umilit de o pământeană mai cu dare de mană.

Au fost și excepții, dar de a căror însemnătate și putere pilduitoare nu ne-am preocupat. Am fost atenti sa le trecem deliberat cu vederea. De, voiam si noi si fim patrioti. Pentru prima data, un rege cu o coroana de otel a rupt dependenta tarii de turci odată pentru totdeauna! Dar în toată perioada cat am trecut prin școală în manuale găseai despre el cel mult una-doua ,,mențiuni” seci. Cică nu era pământean de-al nostru, ceeace l-a împiedicat să ne înțeleagă sufletul. Slavă Domnului, aș zice, ca a avut tăria sa nu se contamineze.

Etaloanele nereușitei

Prin anii ’80, probabil cel mai groaznic deceniu al României, numit de unii, ironia soartei, Epoca Luminii, îmi mai vărsam focul asupra situației mizerabile și umilitoare în care ne aflam, cate unei persoane mai de încredere De mult prea multe, din gura vreunei măicuțe bătrâne, ori primeam răspunsul care ma arunca și mai mult în disperare ,,Ei… e bine ca e pace!” cu varianta culta ,,Să zicem mersi că noi ne descurcăm, mai  facem rost de un bidon de benzină, un litru de lapte, un kil de carne și doua pâini (una de dat la porc)”.

Tulburarea îmi era atât de mare încât ajunsesem să urăsc ideea ca e pace și implicit, parca să doresc alte timpuri, mai sângeroase dar cu promisiunea unei ieșiri.

Adevărul ca ,,e bine ca e pace” era doar o diversiune parșivă care ne punea în fata unei alegeri false, intre nenorocirile războiului și o viata nenorocita pe timp de pace. Trebuie ca aceasta toxina a mintii să se fi propagat după ce nenorocita guvernare comunista a căzut Am găsit-o cuibărită în mintea romanului din nou, în Liniștea dăruită de Iliescu.

Ca să n-o mai lungesc, cat e de greu să înțelegem ca relele din timp de pace ale unei societăți nu trebuie să-și găsească o scuza în lipsa războiului Ele au o dinamica diferita de a acestuia, dar nu mai puțin periculoasa: sunt generatoare de suferință a unei întregi populații la nivel relativ moderat dar prelungita pe termen practic nelimitat (nu mi-e frica de moarte, ci de veșnicia ei) și, poate cel mai nefericit efect, sunt drogul care produce obișnuință.

Măsura Generațiilor de sacrificiu

Am realizat târziu, dar ma grăbesc să va încredințez și dumneavoastră, latura invizibila a ,,nevinovatei” sintagme Generația de sacrificiu?

Ce ar mai fi rău și în asta? Știm cu toții ca sacrificiile sunt o parte a vieții noastre. Arta cere sacrificii, copii cer sacrificii, căsnicia cere sacrificii, cariera cere sacrificii șamd!? Fără exercițiul continuu al sacrificiului ne-am transforma în ființe neputincioase, asociale. Nu asa s-au construit piramidele și nici tunelurile din Italia și Elveția!

Problema sintagmei este însă conținutul unei toxine cu dublu efect, de buna seama omisa din declarația de conținut.

A accepta o generație de sacrificiu înseamnă a consfinți ideea imposibilității de a repara o țara, o societate într-o perioada de timp nu mai puțin lunga decât perioada de viata a unei generații: 70 (șaptezeci de ani)?? Pai nu e groaznic?! Să trebuiască să plecam capul în jos pentru ca nemulțumirile noastre referitoare la locul în care trăim nu au cum sa fie înlăturate, deși ,,se lucrează continuu la ele” în timpul vieții noastre? Dar Germania după cel de-al Doilea război mondial, dar Germania de Est, dar ciclul recesiunilor din țările occidentale care nu depășește 5 (cinci) ani? De ce tocmai o viata întreagă!?

Sintagma Generației de sacrificiu ne îndeamnă la resemnare prosteasca. Ea definește pe furiș unitatea de măsura a schimbării ca fiind de aproape un secol. Si noi credem… Atitudinea multor dintre concetățenii noștri dovedește ca minciuna nerușinată prinde de minune. Fiecare păcălit devine un apărător vajnic al farsei.

O a doua toxină care am foste ne-a fost inoculată și pe care o transmitem mai departe cu sfințenie neputincioasă este aceea ca cineva trebuie să fie gata să se sacrifice – pasă-mi-te altfel nu se poate ajunge acolo unde ne-am propus. Conceptul a existat în istoria tuturor țărilor europene în proporții mai mari sau mai mici dar este expirat de mult. El reprezintă justificarea statului autoritar care contează pe cetățenii lui ca pe materiale consumabile. Conceptul a fost înlocuit de mult în țările democrate cu unul modern și rezonabil, care pune Cetățeanul în centru. Nenumeroasele exemple care arată ca acesta din urmă  funcționează mai mult decât acceptabil, încât sa merite sa adoptam ca ideal, și că nu mai exista cale de întoarcere la vechiul sistem autoritar, fac de prisos orice dezbatere.

În același timp… undeva, în spatele culiselor, cei care mereu ne întind aceasta cursa ieftina în care cădem de fiecare data își freacă mulțumiți palmele. Mașini cu girofar, locuințe ,,de vacanta” de sute de metri pătrați, cate o mașină germana pentru fiecare membru al familiei, picturi originale antebelice (ca de, avem o lege a patrimoniului care ne interzice să scoatem din țara chiar o nenorocita de pictura de gang – dar nu și din circuitul sau patrimoniul public!) cate un set bijuterii de cate 50000 euro pentru Doamna și fetite… lista e lunga. Sunt zeii la care ne uitam de jos cu admirație pioasa, cei cărora le va da mana întotdeauna să aibe principii: ,,Noi nu ne părăsim țara”.

Epilog

Citez o anecdota folosita de excepționalul filosof și psiholog  roman Peter DAN în studiul sau ,,Psihologia Răului, comunismul și visul lui Stanley Milgram”. Acesta o preia la rândul lui de la mentorul sau profesional Stanley Milgram (autorul experimentului psihologic care ii poarta numele).

http://www.peterdanpsychology.ro/ro/pagina/28/Psihologia%20Răului,%20comunismul%20şi%20visul%20lui%20Stanley%20Milgram.html

Îi las să vorbească pe Peter Dan și Stanley Milgram:

[…] doi domni care nu se cunosc sunt interpelați pe o stradă din New York de un cetățean care le cere cooperarea vreme de câteva minute și îi conduce într-un birou. Sunt întâmpinați de un funcționar care, după ce consultă un catastif, se adresează primului domn:
„Domnul Cutare? Scrie aici că muriți astăzi. Aveți de ales între o injecție letală și scufundarea înceată în acid sulfuric.“
„Vai de mine! Dar eu sufăr de o boală de piele. Să încercăm cu injecția“.
Zis și făcut. I se face injecția și moare. Funcționarul ridică capul din catastif.
„Acum celălalt domn. Unde este?“
„A plecat.“ Ușa era acolo, nu-l reținea nimeni, și nimeni nu a spus că e obligatoriu să te supui. Domnul Cutare a acceptat definirea situației de către o altă persoană, și nu a văzut soluția.
În opinia lui Stanley Milgram, un număr considerabil de oameni restructurează cognitiv relațiile cu autoritatea de o asemenea manieră încât nu percep – și nu concep – posibilitatea de a se opune, care totuși este prezentă.
Inabilitatea de a identifica și de a opta pentru soluții acceptabile din punct de vedere moral sunt esența participării în acțiuni care pot fi caracterizate ca aparținând categoriei de Rău.
Ramura revoluționară a psihologiei presupune că un proces prezent într-o proporție semnificativă a populației are necesarmente o funcție de adaptare, și după cum am menționat, exemplele de Rău abundă. [..]

Închei aceste rânduri pesimiste și cârcotașe cu două vești bune – cunoscute de toată lumea – pentru noi:

Prima: putem oricând să ,,coborâm la prima” din propriile noastre prejudecăți dar mai ales din cele impuse cu forța, numai să vrem. Trebuie sa se petreacă în timpul vieții noastre!

A doua: mica mea poveste nu se termină aici – citiți continuarea în Generația Viitoare.

Constantin ŢICU – omul care a salvat evrei din Budapesta

octombrie 31st, 2010

Numele meu este Suzana SZOERENY şi am copilărit la Budapesta (ca cetăţean român). Consider ca pe o obligaţie morală să mă folosesc de orice prilej sau ocazie prin care pot omagia memoria unui OM de Omenie, diplomatul Constantin ŢICU – Consulul României la Budapesta (în primăvara anului 1944).

La vârsta de 4 ani am părăsit Bucureştiul – o alegere obligatorie în contextul în care mama mea era grav bolnavă şi necesita perioade lungi de internare. Tatăl şi fratele meu au ramas în România, iar eu am plecat la Budapesta. În 1944 aveam 14 ani şi deja 10 ani de cand locuiam la Budapesta, la rudele mele care m-au crescut.

În 1944 legile naziste erau aplicate cu duritate: am fost evacuaţi din locuinţă şi rudele mele au fost obligate să se mute în ghetou, iar eu (încă legal) am fost găzduită de nişte oameni foarte modeşti, dar cu o inimă largă.

Cam acesta ar fi, pe scurt, tabloul acelor ani. În acest context m-am adresat Consulatului Român de la Budapesta cu o cerere de eliberare a unui document care să certifice că sunt cetăţean român. Pe baza acelei adeverinţe urma să obţin o cartelă de alimente ceva mai convenabilă.. Doamna secretară, surprinsă pesemne de apariţia unui copil singur m-a poftit să revin  în altă zi, când pot avea o discuţie cu domnul Consul Constantin ŢICU. M-am comformat şi atunci a început salvarea vieţii mele, fără însă a realiza la momentul respectiv, uriaşa şansă care mi-a fost oferită. Domnul Consul mi-a atras atenţia asupra unor măsuri dure care vor fi luate de autorităţile de ocupaţie germane, naziste (fără să-mi ofere detalii) şi m-a sfătuit să mă întorc cât mai repede în România. Totodată mi-a spus că nu există timpul necesar pentru obţinerea unui paşaport, dar că ar fi posibil ca acesta să fie înlocuit de un certificat de repatriere. Prima mea reacţie a fost un refuz categoric, dar tot dumnealui m-a sfătuit să cer părerea unor persoane mature, responsabile, care înteleg mai bine situaţia, momentul istoric.

M-am resemnat si cu ajutorul rudelor, dar şi a altor persoane au fost începute demersurile pentru obţinerea actelor necesare, a banilor de drum, etc. După întâlnirea de la Consulat, nu l-am mai revăzut pe binefăcătorul meu, nu ştiam nici cum îl chemă, iar oamenii care l-au contactat pe parcursul demersurilor (inclusiv rudele mele) – şi care după război ar fi putut să-mi dea mai multe amănunte – au pierit din păcate, în mod tragic.

Am revenit în ţară, practic în necunoscut, la data de 20 iulie 1944, cu o lună înainte de 23 august, atunci când România nu a mai fost aliată cu Ungaria şi când au urmat luptele şi apoi deportările din Ardeal. Eu în acel moment mă aflam la Arad şi am mai fugit odată din faţa pericolului eminent.

Este mai mult decât evident că fără omenia şi generozitatea domnului consul Constantin ŢICU n-aş fi avut nici o şansă de scăpare.

În timpul regimului comunist din România n-am avut nici o posibilitate de a afla ceva despre salvatorul meu. După 1989 am început căutările şi până în ziua de azi, totul merge anevoios. A durat extrem de mult până am descoperit numele său. Apoi, mi-au parvenit diverse informaţii care atestă faptul că în decursul acelor vremuri crunte a salvat mai mult de o sută de persoane. Am aflat: că în timpul regimului comunist a fost implicat într-un proces politic şi apoi condamnat, că a fost decorat de guvernul Ungariei, că numele său figurează (e menţionat) în cărţi care tratează realitatea acelor ani.

Desigur mai sunt multe de aflat, iar eu voi face tot posibilul să caut noi date pe care să le aduc la cunoştinţa celor, care poate ştiu mai puţin despre o Românie mult mai complexă decât este ea prezentată şi percepută din presă şi alte mijloace de informare.

Aş fi recunoscătoare dacă aş putea afla mai multe de la eventualii lui descendenţi, persoane care s-au aflat în situaţii extreme şi au fost ajutaţi de domnul Constantin ŢICU, sau oricine doreşte să întregească acest portret de persoană providenţială. În ceea ce mă priveşte, cât voi trăi îi voi cinsti memoria şi-mi voi exprima gratitudinea pentru acest OM şi Dipolmat de excepţie, care a fost CONSTANTIN ŢICU.

Prof. Univ. Suzana Szoereny

De ce am votat moțiunea de cenzură împotriva guvernului Boc

octombrie 31st, 2010

In primul rind, din cauza ca orice prilej oferit pentru a indeparta guvernul Boc de la guvernarea tarii este un lucru corect. Cind ai ajuns sa te “bucuri” de mai putin de 10% incredere, nu poti guverna eficient si mai ales nu ai acoperirea morala de a lua masuri de austeritate de o asemenea gravitate.

In al doilea rind, din cauza nerespectarii procedurilor democratice cele mai elementare in cadrul dezbaterilor parlamentare. Actuala majoritate a ajuns sa ignore tot ceea ce procedural i-ar impiedica sa comita abuzuri. Nici macar pe vremea presedentiei lui Adrian Nastase la Camera Deputatilor (eram secretar, stiu ce spun), intre ’92 – ’96, nu se intimplau astfel de incalcari de regulament! Modul in care s-a procedat la asumarea raspunderii in lipsa qvorumului de sedinta, in conditiile in care a fost ceruta procedura apelului nominal in repetate rinduri si in mod regulamentar de catre opozitie, arata cit de departe s-a ajuns! Nimic nu a impiedicat actuala majoritate sa fie prezenta IN MAJORITATE ca sa-si respecte primul ministru. Ori nici macar PDL nu si-l mai respecta! Poate din cauza ca fusesera legati de scaune cu o zi in urma? ZERO voturi in favoarea guvernului la motiunea de miercuri spune si asta ceva!

In al treilea rind, am votat motiunea de cenzura impotriva guvernului si din cauza ca isi ignora proprii senatori din comisia de educatie din Senat care s-au opus asumarii raspunderii pe lege – vezi declaratia senatorului Hardau, presedintele comisiei.

Aceasta explicatie este cu atit mai necesara si din cauza ca nu sunt de acord cu pozitia exprimata de PNL, care s-a manifestat impotriva studierii unor materii in limba minoritatilor. Or eu sunt de acord si daca legea venea la dezbateri in plenul Senatului, eu as fi votat respectivele articole de lege, asa cum am mai promis. Asa cum sunt iarasi de acord cu incompatibilitatile stabilite de proiectul guvernamental si care au fost eliminate de catre comisia (de rectori) de la Senat. Cum as fi fost de acord si cu pozitia guvernului in privinta studierii religiei in scoala (materie optionala) si care a devenit de neacceptat pentru mine asa cum a iesit de la Camera Deputatilor si mentinuta in comisia din Senat (materie obligatorie).

In concluzie, in mod paradoxal, eu as fi avut mai multe motive sa sustin pozitia guvernului decit cea a Parlamentului pe legea educatiei, dar n-o sa am ocazia din cauza abuzurilor actualei puteri, care a ajuns sa se foloseasca de mijloace nedemocratice pentru as atinge scopurile, chiar si atunci cind are dreptate!

Raymond Luca

Senator PNL

www.raymondluca.com

Inceput de drum … spre Vest (2)

octombrie 31st, 2010

Mi-a fost absolut imposibil sa mananc ceva in avion. Prea multe sentimente si senzatii; continuam sa traiesc la intensitate maxima fiecare moment. Sute de ganduri navalisera deodata peste mine, insotite de temerile de care nu reuseam sa scap nicicum.

Incercam sa-mi aduc aminte cate ceva din listele mele cele multe, si … nimic! … un gol total; puzderie de intrebari fara raspunsuri. Aproape ca ajunsesem sa cedez in favoarea panicii, dar m-a mai linistit aroma cafelei din fata, careia i s-a alaturat imaginea Alpilor ce strapunsesera cu varfurile lor semete norii, unele dintre ele inca inzapezite. Incepusem sa ma intreb ce vad: Gotthard, Jungfrau, Matterhorn sau Monch, cine stie?

In filme vazusem ca pilotul anunta peste ce zona, oras , etc, survoleaza avionul. Nu era insa si cazul nostru. Nimeni nu dadea niciun fel de informatie, iar doua stewardese, matusalemice, rubensiene si vopsite ca sorcovele (mai mult ca sigur nevestele pilotilor!) vorbeau rastit si se purtau cu pasagerii si cu colegele lor mai tinere, ca sefele de tarla! La un moment dat ma gandeam sa le amintesc ca cei care platesc biletele platesc si salariile lor, dar nu ar fi avut niciun sens. Oricum n-ar fi inteles. Galagioase, indiferente, superficiale, pline de ele, obraznice si usoare cu duhul; pe scurt: o cauza pierduta!

Am aterizat la Zurich. Cerul acoperit si cele cateva picaturi de ploaie n-au reusit sa-mi atenueze nici bucuria si nici curiozitatea. Neoficial, puteam spune ca eram in Elvetia! Oficial, eram tot in Romania, pentru ca nu am avut voie sa iesim in tranzit. Pasagerii pentru Zurich au coborat dupa un control riguros al biletului si al vizei din pasaport, alti cativa au intrat in avion, apoi s-a inchis din nou usa, dupa care au inceput realimentarea aeronavei.

Afara, dintr-odata altceva: o pista bine ingrijita cu marcaje vizibile si de calitate. Totul, superorganizat.

Ma uitam in jur cu atat de multa atentie incat nici macar nu m-a deranjat ca eram inchisi ca animalele intr-o cusca. Abia scapasem din una mult mai mare si culmea ironiei, eram izolati, inchisi … in lumea libera!

Ma lipisem de ochiul ala de geam si incercam sa deslusesc ceva din interiorul aeroportului; panouri luminoase peste tot, colorate, porti de iesire telescopice conectate la avioane masive.

La Otopeni, Taromul nostru mi se paruse foarte mare in comparatie cu Antonovul cu care zburasem odata la Constanta; acum, pe pista, langa celelalte, arata ca o corcitura aparuta pe neasteptate la o expozitie a animalelor de rasa; mic, cu vopseaua matuita, zgariata; ruda saraca a celor din jur.

De unde eram noi parcati, undeva destul de departe astfel incat transportul pasagerilor sa fie posibil doar cu autobuzul, vedeam aeroportul in toata splendoarea lui: o caracatita uriasa ce reusise sa acapareze la capatul fiecarei tentacule o gaza metalizata: un avion.

M-a amuzat asemanarea si zambind, mi-am mutat gandul inapoi la listele mele, nu inainte de a urmari indeaproape momentul decolarii. Am profitat din plin de clipele de liniste de dupa si mi-am pus hartiile din plic in ordine: pasaport, bilet, invitatie, garantie. Apoi, toate traducerile legalizate. Iar in secunda urmatoare, ca lovita de trasnet…. panica! Panica totala! Amintindu-mi de “amabilitatea” granicerului de la Otopeni, am realizat ca nu am nicio traducere in olandeza! Daca trebuia sa am toate actele si in olandeza, vizate de Ambasada de la Bucuresti? Daca am omis paragraful din scrisoarea cu instructiuni? De ce nu ma atentionasera cei de la Ambasada? La avizier nu exista nicio informatie in sensul asta…

Sufocata de spaima, am reluat totul, punct cu punct; fiecare hartie, scrisoarea Companiei si mai ales pagina cu instructiuni …. Nimic! Daca uitasera ei?

Aceeasi voce stridenta si rastita ne-a anuntat sa ne pregatim pentru aterizare si apoi ne-a comunicat ca la Amsterdam cerul este partial senin, bate usor vantul si sunt…12 grade! Cum adica 12 grade? Purtam o rochita vaporoasa de vara si sandale; recapituland pe indelete “actiunea geamantanul” de la Bucuresti mi-am amintit ca aveam cu mine, in valiza, un singur sacou si ala de in. Plecasem de la 28 de gade. Nici macar nu ajunsesem la destinatie si aveam deja o problema; mare. Nu aveam hainele care-mi trebuiau.

Gatuita de ganduri sumbre si de griji, nici nu bagasem de seama cand a trecut restul timpului si la anuntul aterizarii pe Schiphol Amsterdam, panica mi s-a accentuat simtitor.

Trebuia sa-mi regasesc cat de cat echilibrul si mi-am impus sa-mi indrept gandurile catre altceva, asa ca am decis sa privesc in continuare pe geam; ce senzatie ciudata: sa plutesti deasupra norilor. Ca niste perne uriase, umflate si pufoase, ghemotoace imbietoare de bezea cu frisca spumoasa, o mare de vata de zahar pe o intindere necuprinsa de zapada neprihanita. Umbre ciudate, alb cat vezi cu ochii, si totul, imbaiat in soarele cald si cuminte al amiezei.

Avionul a inceput sa coboare si ma uitam cum cu fiecare secunda ne apropiam din ce in ce mai mult de masa aia de alb cufundandu-ne treptat ca intr-un labirint de ceata laptoasa si densa, ca mai apoi sa ne contopim cu ea, si asteptam ca-ntr-o poveste, ca Zana cea Buna sa apara, sa ne calauzeasca si sa ne arate calea catre lumina.

In scurt timp am inceput sa deslusesc forme si umbre, iar odata trecuti de nori am avut primele imagini ale Olandei: apa, foarte multa apa; ca o imensa panza de paianjen, canale de dimensiuni diferite unite intre ele si legate de mare. Verde, foarte mult verde, autostrazi serpuite, tivite cu iesiri inelare, case perfect aliniate, mici si egale. Simetrie perfecta.

Am aterizat pe Schiphol; daca ramasesem destul de uimita la aterizarea in Zurich, acum, nu mai aveam cuvinte. Asta nu era un aeroport ci un oras intreg; imens; totul iluminat, marcat , beculete colorate incastrate intr-un asfalt negricios, perfect, fara nicio zgarietura; de crapaturi nici nu putea fi vorba. Zone verzi cu gazon impecabil, stropit din loc in loc cu maci si flori de camp. Canale cu apa; ingrijite, desenate parca; la mal, un batlan; in apa, rate salbatice. Putin mai incolo, deloc intimidati de harmalaia avioanelor, doi iepuri de camp.

Am rulat pe pista schimband directia de cateva ori; la un moment dat, un podet cu paravan de protectie, transparent. Doar ajunsi pe el am vazut ca traversam peste o autostrada. Sub noi, zeci de masini treceau in viteza, nestingherite, ordonate in trei benzi pe fiecare sens.

Fara sarma ghimpata, fara caini vagabonzi, fara cai costelivi si mai ales…. fara soldati! Nicaieri, nici macar unul singur!

Si cu cat ne apropiam de cladire, incepeam sa-i deslusesc formele. Fatade de sticla. Geamuri imense, cum nu mai vazusem niciodata in viata mea, curate, umbrite de lamelele jaluzelelor comandate electric. Schelet metalic vopsit perfect; nimic cojit, nimic ruginit, nimic zgariat. Zeci de porti telescopice ca niste omizi lenese si greoaie; avioane lucioase, lustruite, majoritatea inscriptionate KLM se odihneau inhamate supus la fiecare iesire.

Taromul nostru s-a oprit tot la mijlocul pistei, aproape de una din extremitatile cladirii. Apoi a aparut scara si autobuzul. Dupa am aflat ca dimensiunea mica a avionului (Rom-Bac 1-11) nu permitea conectarea la o poarta telescopica.

Am intrat in aeroport auzindu-mi bataile inimii in urechi. Si iarasi ma sufoca emotia completata de panica hartiilor; eram atenta la fiecare sunet, fiecare pas, fiecare detaliu.

Nu aveam nici cea mai mica idee cum o sa trec granita fara traducerile in olandeza dar mi-am spus ca orice ar fi fost, exista cu siguranta o solutie, o rezolvare, indiferent in ce directie ar fi fost ea si in cel mai nefericit caz, m-ar fi trimis inapoi cu acelasi avion.

Prin urmare, m-am inarmat cu mult curaj …. ca mai apoi sa-mi parasesc temporar temerile, vrajita de tot ceea ce ma inconjura; panouri electronice uriase, informatie la fiecare pas. Am apelat din nou la biletul din geanta, bilet pe care-mi notasem descrierea reperelor din aeroport si precum mi se spusese clar in instructiuni, aveam de urmarit traseul catre “baggage claim area”.

Zeci de porti de iesire, benzi rulante pe ambele sensuri de mers, chioscuri cu de toate la tot pasul. Magazine elegante, luminoase, aerisite, curate, cu vanzatoare amabile si zambitoare. Nu-mi ajungeau ochii, ma tentau toate, m-as fi uitat cu orele peste tot; trebuia insa sa ajung nu numai la valiza dar mai ales la iesire, unde eram asteptata de Bart.

“Exit – baggage claim area 15 min.” Afisaje clare, explicite, dese, imposibil de ignorat. Ca sa te pierzi pe Schiphol Amsterdam trebuie sa fii ori analfabet, inapoiat mintal sau picat de pe alta planeta!

Aglomeratie, peste tot mii de oameni grabiti, agitati ca intr-un furnicar. Mi se spusese printre altele ca intre aeroport si hotelul unde urma sa fiu cazata, aproape de Companie, este o distanta de aproximativ 100 km asa ca am indraznit sa ma abat de la traseu si m-am oprit intr-o toaleta. Impresionant de curat si de modern; hartie igienica, servetele… la discretie; nimeni nu avea nevoie de ele acasa; chiuvete design, sapun lichid …… niciun robinet, niciun buton ! Aveam deja spuma pe maini si simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga de sub picioare. De momentele astea ma temusem cel mai mult; iesisem din avion de nici cinci minute si deja ma impotmolisem in prea multa civilizatie!

M-am uitat in oglinda si mi-am intalnit propria-mi privire: pierduta; licarire ciudata: un amestec de disperare si deznadejde. Incet, incet, mi-am facut de lucru cu sapunul din palma si incercand toate variantele posibile am reusit sa descopar pozitia care declansa prin fotocelula curgerea apei. Am lasat-o sa curga indelung pe maini ca si cum as fi vrut sa-mi indeparteze toate spaimele, racorindu-mi in acelasi timp gandurile.

Trecusem de primul hop. Doar cu foarte, foarte putin mai stapana pe mine decat eram la coborarea din avion, realizand ca voi avea “surprize” de genul asta la fiecare pas pe parcursul celor doua saptamani si cu inima cat un purice, mi-am continuat drumul spre iesire, pregatindu-ma pentru urmatorul soc: intalnirea cu granicerul olandez.

Ghiseul cu “all other passports”. Asteptam in liniste sa-mi vina randul si nu puteam intelege de ce unii calatori treceau la simpla prezentare a pasaportului fara sa li se puna nici macar o singura intrebare, iar altora li se verificau amanuntit toate actele.

Nici granicerul nu aducea in nicio privinta cu cel de la Otopeni. Tanar, blond, inalt si subtire, tuns scurt, foarte ingrijit. Uniforma impecabila. Nu sifonat, pungit, burtos si cu o camasa neschimbata cu zilele…. Maini curate cu unghii taiate frumos, fara ghiuluri, fara bratari.

Atent, foarte politicos, uneori glumet si ….. zambitor!

Tineam strans plicul cu acte si incercam sa-mi stapanesc pe cat posibil teama. Cand am ajuns in fata si i-am inmanat pasaportul, s-a uitat la el cu atentie, apoi, cu un zambet larg catre mine, m-a intrebat intr-o engleza impecabila: ” Prima oara in Olanda?”

“Da”. Ma pregateam sa-i dau celelalte hartii, incepand cu invitatia companiei, dar m-a oprit spunandu-mi: “Nu e nevoie de nimic altceva; aveti o viza business. Unde-i Compania, in ce oras?” Complicat de pronuntat si ca sa nu ma fac de ras i-am aratat adresa din scrisoare.

“Va asteapta cineva?”

“Da”

“Pacat. Plec in 20 de minute si v-as fi putut conduce eu. Stau aproape de hotelul respectiv si as fi avut astfel posibilitatea sa aflu cate ceva despre Romania.” … Si uitandu-se inca o data la pasaportul meu, continua: ” Bun venit in Olanda… Mira; frumos nume! Sper sa-ti placa la noi !”

Cu greu am reusit sa articulez un “multumesc mult”. Eram muta! Nu tu traduceri legalizate, mutre acrite, nu tu topenie, aroganta, pretentii absurde…

Fara comportamentul scortos si “vigilent” al celor de la Otopeni, care, sufocandu-se-n propria lor importanta, abuzau de pozitia si de slujba in exercitiul careia munceau cu o sila vizibila, fara respect pentru nimeni si nimic, si fara responsabilitate!

Cata diferenta!

Alte monitoare; aici am aflat banda la care ne ajungeau bagajele: nr 15. O alta excursie pana acolo, totul la fel de bine semnalizat. Sute de carucioare, intr-o ordine perfecta, asteptau parca sa vina in ajutorul pasagerilor. Mi-am recuperat valiza, am trecut de vamesii care n-au schitat nici macar un gest in directia noastra si m-am indreptat cu pasi grabiti catre iesire.

Dincolo de poarta, multa lume, multe flori si baloane colorate. Peste tot sute de ochi zambitori, luminati de bucuria revederii si a reintalnirii cu cei dragi. Altii aveau hartii pe care le tineau deasupra capului si pe care erau scrise cu litere de-o schioapa diverse nume. In jur, cafenele, chioscuri, magazine.

Privirea mi s-a oprit pe-un zambet cunoscut; era al Idei, sotia lui Bart. Venisera amandoi sa ma ia de la aeroport. Bart, ascuns in spatele unui buchet imens de flori, Ida cu o cutie mare cu bomboane de ciocolata. M-au imbratisat amandoi cu lacrimi in ochi de parc-as fi fost copilul pierdut demult si regasit printr-o minune, dupa care Ida mi-a intins o jacheta. Fusese sigura ca nimeni nu se gandise sa-mi trimita conditiile meteo si grijulie ca intotdeauna … m-a salvat!

Eram obosita, extenuata, sfarsita, de parca as fi carat eu avionul in spate pana la Amsterdam. Aveam senzatia ca plecasem de o suta de ani din Romania si doar acum realizam ca in adancul meu, batalia trairilor contradictorii ajunsese la apogeu.

Un amalgam de bucurie, teama, curiozitate, frica, mandrie, disperare, fericire, ambitie. Multa ambitie….

La iesirea din aeroport m-am oprit pentru cateva clipe, m-am uitat roata de jur imprejur si am tras adanc aer in piept. Ecranele mari din jur, reclamele luminoase, sirul de masini de lux pe post de taxiuri, autobuzele viu colorate , cladirile, florile, totul, absolut totul era socant de frumos si parea ireal.

M-am ciupit de mana sa fiu sigura ca nu visez, apoi am zambit.

Nu, nu visam …… era mult mai mult de atat: eram … “in filme” si respiram aer de Olanda!

Mi-am adus aminte de chiuveta din toaleta aeroportului si iarasi am zambit: un barbar de Bucuresti la portile Olandei!….

Realizam ca cele doua saptamani nu vor fi usoare, din niciun punct de vedere. Am mai tras inca o data puternic si adanc aer in piept, mi-am strans in brate buchetul de flori si i-am facut semn Idei ca putem merge spre masina.

Mie insa, in gand, mi-am promis la fel cum faceam de fiecare data inaintea concursurilor de gimnastica, in copilarie, ca voi castiga competitia si medalia, indiferent cat de complicat si de dificil va fi sa-mi fie drumul.

Vanturile nordului mi-au suflat salbatic prin par, am simtit caldura firava a soarelui de Iunie amestecata cu parfumul dulceag al florilor si m-am auzit soptind: “Holland…. Here I am!”

– va urma -

London Roundtable on East European Roma

octombrie 28th, 2010

          On behalf of the Romanian-Moldovan Studies Group, I would like to invite you to attend the roundtable discussion “Nowhere at home: East European Roma from discrimination to expulsions”. The event will take place on 19 November, at 16:00, in room 347 at the School of Slavonic and East European Studies, University College London (16 Taviton Street, WC1H 0BW).

        The invited speakers are Dr. Aidan Mcgarry, University of Brighton, and Dr. Dan Oprescu, Senior Advisor, National Agency for the Roma, Romanian Government. The event will be chaired by Prof. Dennis Deletant, School of Slavonic and East European Studies, University College London.

Further details can be found here: http://www.ssees.ucl.ac.uk/romaroundtable.htm

IU Romanian Studies Conference

octombrie 27th, 2010

Indiana University Romanian Studies Conference- March 25 and 26, 2011

 In March 2011, Indiana University’s Romanian Studies Organization (RomSO) will host the fourth annual interdisciplinary Romanian Studies Conference for graduate students and recent PhDs in the humanities and social sciences.

 We welcome paper proposals from graduate students and recent PhDs on any topic related to Romania, Moldova, or the Romanian diaspora in any discipline or methodology, including but not limited to history, political science, economics, international relations, anthropology, literature, sociology, musicology, and cultural studies. Especially encouraged are papers that take an interdisciplinary approach.

 Please submit abstracts of 250-300 words, along with your contact information to  RomSO@indiana.edu by January 24, 2011. Please submit abstracts in .doc file format rather than .docx or .pdf. We will be pre-circulating the papers so that our commentators can provide more extensive feedback. Therefore, if your paper is selected we ask that you submit a completed paper by March 11, 2011.

 Any other inquiries about the conference may be directed to the Indiana University Romanian Studies Organization at   RomSO@indiana.edu.

Invitation Conference Romania

octombrie 27th, 2010

THE MINISTRY OF EDUCATION, RESEARCH, YOUTH AND SPORTS,

“TRANSILVANIA” UNIVERSITY  FROM BRASOV

THE FACULTY OF MATHEMATICS AND INFORMATICS

THE TECHNICAL COLLEGE OF CONSTRUCTIONS AND ARCHITECTURE “CHRISTIAN KERTSCH” FROM BRASOV

THE NATIONAL COLLEGE “ÁPRILY LAJOS” FROM BRASOV

M.E.C.T.S.

No…………………………………………..2010

The Faculty of Mathematics and Informatics

Transilvania” University Brasov

Nr.4554/18.10.2010

The Brasov School Inspectorate

Nr.131421/18.10.2010

The Technical College “Christian                   The National College “Áprily

Kertsch” Brasov                                               Lajos”Brasov

No.2233/15.10.2010                                          No.2050/18.10.2010

The “Christian Kertsch” Association               The International Association József Wildt

No.3/15.10.2010                                                 No.17/14.10./2010

Organizes:

THE INTERNATIONAL CONFERENCE:

MATHEMATICAL EDUCATION IN THE CURRENT EUROPEAN CONTEXT

taking place under the aegis of

  • The Society of Mathematical Sciences from Romania, the Brasov office
  • The Faculty of Mathematics and Informatics from the

“Transilvania” University from Brasov

  • The Brasov School Inspectorate
  • The Scientific József Wildt Association
  • The Christian Kertsch Association

Distinguished guests:

–          Professor Emil Stoica, PhD  pro-rector at “Transilvania” University from Brasov

–          University lecturer Eugen Păltănea, PhD dean of the Faculty of Mathematics and Informatics, “Transilvania” University from Brasov

–          Teacher Dorel Agache, General School Inspector at the Brasov School Inspectorate

–          Teacher Mária Szabó, Assistant to the General School Inspector at Brasov School Inspectorate

Coordinators:

–          Teacher Cozeta  Ţion, Expert Inspector at the Brasov School Inspectorate

–          Teacher Mihaly Bencze – The National College “Áprily Lajos” from Brasov

–          Teacher Virginia Marinescu – The Technical College “Christian Kertsch” Brasov

Organizers:

–          Teacher Csaba Molnár, Inspector for technical subjects, Brasov School Inspectorate

–          Teacher Camelia Moldovan – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Teacher Ciprian Doka – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Teacher Anca Schmidt – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Informatician Bogdan Barbu – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Teacher Anca Popa Alexandru – The College “Emil Racoviţă”

–          Teacher Cristina Centea – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Teacher Daniela Andreiu – The Technical College “Christian Kertsch”

–          Prof Mária Vandra – The National College “Áprily Lajos”

The reason of the project:

„Learning Mathematics, one learns to think

Grigore C. Moisil

Romania’s affiliation to the European Union involves harmonizing the Romanian educational system with the other European educational systems. The Program of Bologna traced common development directions for the university education and it is now necessary to find essential landmarks in the pre-university education as well as to form the young.

The suggested event will allow useful experience exchanges in the field of interactive teaching strategies and that of integrating multimedia technologies during the Mathematics classes. We aim at promoting the innovative teaching measures, at encouraging actions which allow the insurance of quality in education and the life-long constant professional training.

Mathematics is an essential subject in forming a young person. The actions dedicated to  “The Year of Mathematics in Romanian Schools 2010″ allow certain ideas to be known. They also allow the knowledge of certain teaching-learning approaches of this subject in schools and they should be known by our teachers and students.

Gheorghe Mihoc stated „We shouldn’t educate children for what we are today, but for what they will be tomorrow

The Objectives:

  • Knowing the place held by Mathematics in the curriculum of different schools
  • Promoting modern methods of teaching, learning and assessment (including the computer-assisted learning)
  • Motivating teachers and students to use the interactive teaching methods and strategies which are specific to modern pedagogy
  • Motivating teachers and students for a serious scientific training in the field of professional competences.

Target group: teachers from elementary schools, from high schools, beginner teachers, senior students, people working on an M.A. and a Ph.D. within the Mathematical faculties.

The suggested sections:

  • Section I: Relevant aims/competences and contents for the Mathematical education of the young in Romanian and European Schools
  • Section II: Computer assisted Mathematical lessons
  • Section III: Themes, problems, Mathematical lessons – innovative and interdisciplinary approaches (contents, strategies, methods and  approaching/solving techniques)
  • Section IV: Mathematics and its connections with other fields of study (literature, arts, sciences, technologies, management etc).

Location: The Technical College of Constructions and Architecture “Christian Kertsch”

11Scolii Street, Brasov, 500059, Romania

Date: 10.12.2010

Participation Rules:

  1. Sending the paper and the registration form (see Appendix 1) to the contact persons. Deadline: 6.12.2010.

The contact persons are:

1. Teacher Camelia Moldovan, phone no.: 0040. 744 321 716, e-mail: camelia.moldovan@yahoo.com (Part 1)

2. Teacher Anca Alexandru Popa, phone no.: 0040 723 068 360, e-mail: anca_popa4@yahoo.com, (Part 2)

3. Teacher Mihaly Bencze, phone no :0040 268 273 632, e-mail: benczemihaly@gmail.com (Part 3)

4. Teacher Virginia Marinescu, phone no.: 0040 740 850 110, e-mail: gini_l18@yahoo.com(Part 4)

You can also hand the paper and the registration form on December 5th 2010 at the symposium. The sent materials will not be returned. Valuable materials in electronic format, may contribute to the creation of an ISBN volume, on this topic. Each paper can have maximum two authors.

  1. The participation fee is 40 Ron/paper/author [please read point c) of the participation rules]. The fee must be sent until December 6th 2010 at this address: ASOCIAŢIA CHRISTIAN KERTSCH, in the account RO76BRDE080SV84870500800 (please mention „for conference”). The fee for students who participate at the symposium is 20 Ron. Foreign participants must send the equivalent of 15 Euro/teacher and 10Euro/student. The sum covers expenses for the printing of the Symposium portfolio, the participation diploma, the printing of the ISBN volume and the protocol.
  2. In order to prove you have paid the fee you need to send by mail a copy of the receipt; (the address is that of the college “Christian Kertsch”) and to send scanned copies of your receipts by e-mail to the contact persons. The persons who do not come at the Symposium will receive the diplomas by mail. For the printed volume they need to cover the mailing expenses: 15 Ron (aprox.3.5 Eur). All participants from the city and district of Brasov are asked to be present at the Conference.
  3. The material will be sent in electronic format MS Word (document „doc”) or Latex (document „tex”). Bibliographical references will be included (see Appendix 2).

Assessment.

All papers will be mentioned in the catalogue of the Conference. The participants will receive directly/by mail the diploma, the portfolio with the schedule of the activities, the catalogue and the special ISBN volume (for the printed papers).

Specification: The accommodation will be done according to appendix 1.

The Schedule of the Activities

December 10th 2010

The Technical College of Constructions and Architecture „Christian Kertsch”

2-2.30  Receiving the participants and the guests. Seeing a thematic exhibition.

2.30-5  Presenting the papers

5-5.30 Conclusions and diploma handing

Dean of the Faculty of Mathematics and Informatics,

the Transilvania University from Brasov

Lecturer dr. Eugen Păltănea

General School Inspector,

Teacher Dorel Agache

Principal of the Technical College “Ch. Kertsch”,     Principal of the National College “Aprily Lajos”,

Teacher Ildiko Brasoveanu                                           Teacher Pal Petki

The Christian Kertsch Association                                      The International Association József Wildt

President: Teacher Felicia Mereuţă                                       President: Teacher Mihály Bencze

De la Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai

octombrie 26th, 2010

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul Comunicat:

Vizita in Iasi, Suceava si Radauti

Miercuri, 27 octombrie 2010, Altetele Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei vor incepe o vizita de patru zile in Iasi, Suceava si Raduti.

Principesa Margareta si Principele Radu vor participa, in ziua de 27 octombrie, la ceremonia DIES ACADEMICUS – 150 de ani in Aula Magna «Mihai Eminescu » si Sala Pasilor Pierduti ai Universitatii « Alexandru Ioan Cuza ».

In aceeasi zi, Altetele Lor Regale vor vizita Scoala nr. 21 “Ion Neculce” unde Principele Radu a fost elev.

Tot miercuri, Principesa Margareta si Principele Radu vor participa la cina festiva organizata de Universiatatea « Al. I. Cuza » cu ocazia aniversarii celor 150 de ani de activitate.

Joi, 28 octombrie, Altetele Lor Regale vor fi fi prezente la Biserica Sfanta Mahrama a Domnului si Sfintii Martiri Brancovineni unde vor participa la slujba de Te Deum.

In aceeasi zi, Principele Radu va fi invitatul domnului Nicolae Tomescu intr-o emisiune a postului Radio Iasi FM.

In ziua de 29 octombrie, Principele Radu va merge la Suceava pentru a vizita Colegiul National « Stefan cel Mare » care implineste in aceasta luna 150 de ani de la infiintare.
Principele va vizita Colegiul si se va intalni cu elevii si profesorii acestei prestigioase institutii.

In continuare, Alteta Sa Regala va vizita campusul Universitatii « Stefan cel Mare » si se va intalni cu profesorii si studentii prezenti.

In aceeasi zi, Principele va merge la Radauti pentru a vizita Scoala nr. 4 « Regina Maria ».

Sambata, 30 octombrie, Principesa Margareta si Principele Radu vor participa la Deschiderea lucrarilor celei de-a 7-a editii a Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” si a celei de-a 3-a editie a concursului scoalar interdisciplinar „Urmasii Principelui Cantemir”, aflate sub Inaltul Patronaj al Altetei Sale Regale Principele Radu al Romaniei.

Rezidente de creatie la ICR Paris

octombrie 26th, 2010
Rezidentele de creatie la ICR Paris. Termen de depunere a candidaturilor: 10 noiembrie 2010
Rezidenţe de creaţie în cadrul Institutului Cultural Român din Paris
Program realizat cu sprijinul Ambasadei României în Franţa
Programul oferă profesioniştilor români din diferite discipline umaniste o luna sau doua de rezidenţă. Durata rezidenţei va fi stabilită în funcţie de natura proiectului prezentat.
Numărul de rezidenţe acordate anual: 12-24 rezidenţe.

Programul oferă bursierilor români posibilităţi de :
– a se consacra, pe perioada rezidenţei, exclusiv unei activitaţi de concepţie/creaţie şi producţie ;
– a lucra în mediul cultural şi profesional francez ;
– a stabili contacte cu profesionişti din domeniul lor de acţiune ;
– a crea legături cu mediile profesionale specifice din Franţa;
– a elabora proiecte fie individuale, fie în colaborare cu actori culturali francezi ;
– a contribui la crearea unui fond de proiecte pe care ICR Paris îl va promova ;

Valoarea unei rezidenţe: 1 500 Euro/rezidenţă/lună sau 2 500 Euro/2 luni.

Termenul limita de depunere a dosarului pentru perioada ianuarie – iunie 2011: 10.11.2010

Bursierii au obligaţia de a produce, la sfârşitul perioadei de rezidenţă, un proiect remis conducerii ICR Paris. Creaţiile produse în cursul acestei rezidenţe vor purta menţiunea « Realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Paris » şi logoul institutului, în orice acţiune publică.

Condiţii de participare la programul de rezidenţă

– cetăţenia română sau cetatenia Republicii Moldova
– copie scanata dupa cartea de identitate (pentru cetatenii romani) sau dupa pasaport (pentru cetatenii Republicii Moldova) ;
– cunoasterea obligatorie a limbii romane ;
– cunoaşterea limbii franceze şi/sau engleze
– prezentarea unui pre-proiect într-unul, sau mai multe, din domeniile :

 arte plastice (pictură, sculptură, grafică, design, fotografie, instalaţii)
 arhitectură
 literatură
 critică literară şi critică de artă
 jurnalism
 film
 teatru
 muzică
 management cultural
 muzeologie
 patrimoniu

Se vor lua în considerare :
Cunoasterea limbii franceze
Cunoasterea limbii române (pentru cetatenii Republicii Moldova ; candidatul poate fi supus unui interviu telefonic)
Originalitatea şi calitatea pre-proiectului prezentat
Capacitatea de a identifica parteneriate sau colaborări cu artişti francezi şi/sau organizaţii/instituţii din Franţa.

Selecţia candidaţilor se face pe baza dosarului de candidatură, de către un juriu format din profesionişti din domeniul cultural şi artistic din Franţa, sub autoritatea directorului Institutului Cultural Român din Paris şi în colaborare cu experţii ICR Bucureşti.

Câstigătorii vor primi un răspuns din partea juriului într-un termen de 30 zile de la data limită de depunere a dosarelor de candidatură.

Cîstigătorii concursului vor beneficia de :
o bursă de rezidenţă în valoare de 1.500 Euro/lună sau 2500 Euro/2 luni
cazare pe o perioadă de o luna sau doua, in functie de natura proiectului prezentat
logistica şi reţeaua profesională a ICR Paris.

Plata asigurării medicale si a transportului revine bursierului.
Demersuri administrative în vederea înscrierii la concurs :

FISA INDIVIDUALA DE CANDIDATURA se completează în limba franceză sau engleza (numai pentru arte vizuale si muzica, in cazul candidatilor care nu cunosc limba franceza) şi se trimite prin e-mail la adresa: institut@institut-roumain.org

Componenta juriului « rezidențe de creație iulie-decembrie 2010 »

Katia Dănilă, director ICR Paris, expert în cinematografie și muzică , Simona Rădulescu, director adjunct ICR Paris, expertă în teatru și artele spectacolului, François Barré, expert în fotografie, arhitectură și arte vizuale, Mirella Patureau, expertă în teatru și arte vizuale, Tudor Tepeneag, expert în literatură.


Descarcati fisa individuala de candidatura din Documente atasate.

Institutul Cultural Român promovează cultura şi civilizaţia română printr-o reţea de 15 centre în toată lumea. Detalii la www.icr.ro si www.institut-roumain.org .

sursa: ICR

Se înmulțesc cazurile de exploatare a copiilor români în Anglia

octombrie 25th, 2010

Poliția din comitatul Worcestershire din vestul Angliei se află în căutarea unei persoane responsabile de exploatarea a șapte copii din România. Minorii, cu vârste cuprinse între nouă și 16 ani, au fost găsiți muncind pe un câmp împreună cu alte câteva zeci de adulți din România. Cu doar o săptămână înaintea incidentului, poliția arestase la Londra mai multe persoane din România suspectate de implicare în traficul de copii.

“Șapte copii au fost găsiți lucrând pe un câmp” sunau titlurile din presa britanică din ultimele două zile. Poate că dacă era vorba despre Cambodgia sau Zimbabwe nu ar fi fost nimic șocant.

Dar când copiii sunt originari din România, iar câmpul este undeva pe teritoriul Marii Britanii – ambele state fiind membre ale Uniunii Europene și având legi stricte de protejare a copiilor sub 16 ani împotriva exploatării – atunci titlul devine cu adevărat șocant.

Unii dintre copii munceau cu părinții, alții singuri, în condiții descrise drept “înfiorătoare” de autoritatea care emite licențe pentru angajatorii de zilieri în agricultură.

Toți românii, care culegeau ceapă de primăvară, duceau lipsă de haine adecvate în condițiile frigului de toamnă, nu aveau apă de băut sau condiții de spălat și erau clar exploatați, având sume de bani ridicol de mici asupra lor, spun autoritățile.

Inițial, șase dintre cei șapte copii au fost luați sub protecția poliției, dar ulterior au fost returnați părinților. O anchetă a autorităților locale este în curs, iar poliția caută angajatorul românilor, suspectându-l de exploatarea lor.

Acest incident se petrece la doar o săptămână după descinderile simultane la 16 adrese din Ilford, în estul Londrei în urma cărora poliția a arestat șapte adulți și a luat 28 de copii sub protecție, inclusiv o fetiță de 12 ani care era gravidă și un băiețel de trei ani cu răni pe față.

Acțiunea din 12 octombrie a țintit membri ai comunității romilor din Țăndărei, unii dintre ei implicați în traficul de copii din România în Marea Britanie.

Unul dintre ofițerii superiori de poliție declara presei că mulți dintre acești copii sunt folosiți la cerșit, furat sau pentru a obține alocații sociale și că bandele de traficanți din România pot obține un profit anual de 100000 de lire sterline de pe urma unui singur astfel de copil.

În luna mai anul acest, la un tribunal din Londra activista pentru drepturile romilor, Lavinia Olmazu, și partenerul ei, Alin Enachi, s-au declarat vinovați de înlesnirea obținerii prin fraudă de beneficii sociale de aproape trei milioane de lire sterline de către 172 de familii de romi din România care locuiau la vremea respectivă în Marea Britanie.

Autoritățile britanice se văd confruntate pe teritoriul lor cu fenomene specifice mai degrabă lumii a treia. Faptul că cei implicați în aceste incidente sunt cetățeni români, deci ai Uniunii Europene, nu poate decât să stârnească îngrijorare printre autorități și nu e de natură să aducă prestigiu nici României și nici românilor, chiar dacă marea majoritate a cetățenilor români din Marea Britanie își câștigă existența în mod onest.

Proşti şi deştepţi

octombrie 25th, 2010

Deşi ne întâlnim personal aproape zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi cu percepţii legate de subiectul de reflecţie pe care îl propun mai jos, mult mai rar îl aducem în discuţii publice, chiar şi între prieteni. Iar atunci când o facem, nu rareori este doar sub forma unei etichete puse alaturi de propriul nume sau al altcuiva, trecând cu viteza, mai departe.
Cum am putea fi însă mai puţin superficiali când facem aprecieri despre inteligenţa proprie sau a celor cu care venim în contact?

Voi folosi adjectivele populare care caracterizează inteligenţa.
Pentru orice om este important să ştie dacă este prost sau deştept. (Din experienţă rezultă că frecvent, pentru ele însele, unele persoane consideră că aspectul acesta este mai puţin important decât atractivitatea, frumuseţea, dar asta este cu totul alt subiect). Deci nu ne referim la deşteptăciune în raport cu ceva anume – în acest caz fiind vorba de instruire – ci în general, din punctul de vedere al ceea ce se numeşte îndeobşte „nivel de inteligenţă”.

Şcoala e un bun evaluator al coeficientului de inteligenţă (IQ) al unei persoane dar, aşa cum au arătat autori contemporani pentru care a fost evident că un rezultat bun la un test de tip Stanford-Binet nu este suficient pentru a explica succesul sau insuccesul în viaţă, evaluarea oferită de sistemul educaţional nu este relevantă în destule cazuri, suficiente pentru a nu ne baza doar pe ea. Aceşti autori au scris despre EQ (Emotional Quotient) descriind aspectele legate de aşa-zisa „inteligenţă emoţională” ca fiind chiar mai importante decât cele legate de puterea de calcul, capacitatea combinatorie sau memorie, în realizarea umană.
De fapt aşa şi este, din cauză că o persoană care colaborează cu propriile emoţii va şti să se plaseze într-un mediu favorabil exprimării cât mai relevante a propriilor calităţi şi prin aceasta se va considera realizată. Cu alte cuvinte, poate fi un vis al meu să devin academician-doctor-inginer, dar dacă nu am mare lucru în cap, doar trăind într-o lume închisă, ireală, pot realiza această „performanţă”. Verificarea realităţii va veni mai devreme sau mai târziu. Pe când dacă am abilitatea de a mă autocunoaşte, de a şti ce pot, mă pot aşeza în acea lume reală în care pot face o diferenţă, pot produce şi consuma valoare adăugata şi, în consecinţă, mă pot simţi „la mine acasă”.
Din combinaţia IQ+EQ totuşi, mi-am permis să-mi construiesc o viziune personală asupra prostiei şi deşteptăciunii, concepte-pereche care mi se pare că ilustrează foarte plastic în limba română ceea ce altfel poate apare ca o teorie psihologică destul de seacă, deşi foarte ramificată.

Astfel, pur şi simplu fiindcă aşa am decis să construiesc această structură şi nicidecum bazat pe vreun studiu, am identificat cam şase niveluri principale ale combinaţiei IQ+EQ.

Proştii iremediabili sunt persoanele cu suferinţe psihiatrice majore. Nu pot supravieţui fără ajutor medical şi/sau social. Soarta lor poate fi ameliorată, viaţa lor poate fi îmbunătăţită, dar afecţiunea majoră pe care o au nu va putea fi practic înlăturată.

Cu o şansă de ameliorare se prezintă în accepţiunea mea, proştii care nu ştiu că sunt proşti. Nu este posibil să fie conştientizaţi în toate cazurile, pentru că una dintre cele mai relevante componente ale prostiei este incapacitatea de a avea conştiinţă de sine. E mult de muncă cu ei, dar nu sunt, în marea majoritate, irecuperabili. Problema cu ei, ca de altfel şi cu categoria anterioară, este că degeaba încerci să îi moralizezi cu proverbul „Prostul care nu-i fudul parcă nu e prost destul”. Nivelul lor de inteligenţă este atât de scăzut încât nu percep conceptul de „fuduleală”. Pur şi simplu o politică sănătoasă, posibil după ce te-ai lovit de ei de mai multe ori şi n-ai reuşit să-i trezeşti cu nici un chip, este să te fereşti pur şi simplu de ei.

Nivelul superior al prostiei este ocupat de cei care sunt conştienţi de faptul că sunt proşti. În general nu trebuie făcut nimic pentru aceştia, pentru că fie vor să facă ei înşişi ceva pentru a deveni mai deştepţi, şi chiar fac, situaţie în care, aparent paradoxal, se plasează automat deasupra categoriei „deştepţi care ştiu că sunt deştepţi” (următoarea, în această ierarhie ad-hoc), fie doar declară că vor dar de fapt nu vor sau nu pot face nimic, în care caz sunt doar cel mult mai puţin jenanţi decât proştii inconştienţi, dar cam atât.
Din categoria „proşti care încearcă mereu să se corecteze” fac parte şi eu şi majoritatea celor cu care am relaţii normale. Din cauză că realizez că sunt un prost care încearcă să se corecteze, mărturisesc fără falsă modestie, mă consider un om care are măcar o conştiinţă perfectibilă.

Cum spuneam, urmează categoria deştepţi care ştiu că sunt deştepţi – cei care nu acceptă alte opinii, nu ascultă, te întrerup sau, ma rău, pariază pe bunuri care nu le aparţin. Atâta timp cât aceşti deştepţi acţionează doar asupra vieţii proprii îi pot tolera, dar am o problemă de îndată ce încearcă să dirijeze cu o mână forte un prost ca mine. În special am o problemă dacă sunt întrerupt sau mai rău, nu sunt lăsat să vorbesc, atunci când ştiu clar că o fac civilizat. Relaţiile mele nu excelează cu „deştepţii care ştiu că sunt deştepţi”.

Pe penultima treaptă sunt deştepţii inconştienţi de deşteptăciunea lor. Se aplică probabil numai la copiii foarte înzestraţi, care n-au apucat să se autoevalueze, alegând să se considere fie proşti fie deştepţi conştienţi ori devenind natural iremediabil deştepţi, o categorie simetrică prostiei iremediabile şi care se aplică doar oamenilor de mare talent artistic sau ştiinţific, celor posedaţi de viziuni şi proiecte care au darul să producă mişcări tectonice în istorie, cultură, civilizaţie (nu neapărat favorabile!).

Aceasta fiind teoria, propusă spre amuzamentul dv. şi fără niciun fel de pretenţii, uitaţi-vă în jurul dv. şi observaţi dacă vi se pare că se poate şi aplica. Distracţie plăcută!

Exportul de rinichi umani moldovenești continuă neabătut

octombrie 24th, 2010

Deja traditional, presa straina ne aduce la cunostinta cazuri socante despre moldoveni. Nu demult am vazut moldoveni sechestrati si evadati din Egipt, tineri moldoveni implicati in crime cibernetice si bancare in SUA, acum, si mai nou, moldovenii apar in ipostaza victimelor traficului de fiinte umane in scopul prelevarii de organe. Ca si anterior, atrag atentia presei, care reflecta intr-o forma zgarcita sau cu o intarziere impardonabila lucruri de interes maxim pentru publicul nostru ratacit in fluxul de stiri electorale. Nu ma indepartez nici de autoritatile noastre publice, care se pare ca au uitat de obligatiile sale sau ascund intentionat anumite lucruri de ochii presei locale. Revenind la cazul socant intamplat moldovenilor voi apela la ajutorul presei straine si anume vecinilor ucraineni, care inca la 9 septembrie 2010 anuntase ca au fost capturati membri ai unei retele de traficanti de “carne vie” pentru transplantarea si comercializarea pe piata neagra a organelor interne retezate de la cetatenii din mai multe state ex-sovietice, inclusiv R. Moldova. [1]

Pana acum politia ucraineana a arestat un cetatean al Israelului si doi de origine ucraineana, angajati ai unei clinici din capitala ucraineana. Au fost descoperite in jur de 39 de cazuri de prelevare ilegala a organelor si comercializarea lor. Cele mai solicitate organe au fost rinichii. Principalii beneficiari ai ,rinichilor ex-sovietici, erau clientii din America, Asia si Europa, care ii cumparau, la preturi intre 100 si 200 mii. dolari fiecare. Itinerarul tarilor unde se petrecea prelevarea organelor cuprindea Ucraina, Azerbaidjan si chiar Ecuador. Traficantii gaseau potentialele victime prin anunturile plasate pe sursele electronice de comunicare. Despre lichidarea retelei date alcatuite din 12 persoane, autoritatile ucrainene au comunicat si mai devreme la 5 august 2010.

Acum cateva zile, in presa ucraineana a aparut informatia despre retinerea altor trei medici, care faceau parte din aceeasi structura criminalersoane victive au fost identificate, majoritatea provenind din Ucraina, R. Moldova si Uzbekistan. [2] Persoanele erau vandute in strainatate in urma unor acorduri initial benevole, acasa intorcandu-se cu corpul golit de rinichi si in prima faza de invaliditate. Nu este clar daca traficantii remunerau toate victimele, presa vecina spune ca transportatorilor de rinichi li se promiteau 10 mii dolari per rinichi.

In mod regretabil, asemenea crime sunt insesizabile de presa autohtona, antrenata in discutii sofisticate despre piraterie si drepturile de autor in R. Moldova, in loc sa se concentreze si pe probleme, mult mai apropiate de cetateanul de rand, cum ar‚ fi anihilarea si pedepsirea traficantilor de persoane, dar si ingrijirea de persoanele traficate si lasate fara de rinichi.

Amanate de presa si omise de autoritatile de resort intrebarile sunt ascunse de cetateni, iar ca urmare si de laata ce partea ucraineana a stabilit cifra orientativa de 30 de victime inca de pe 9 septembrie, printre care si cetateni ai Moldovei, oficialii moldoveni fie din nou expira aere de ignoranta, fie in mod firesc gafeaza si nu ne ofera nici cel mai mic inficiu in acest sens (vezi: www.mai.md si www.mfa.gov.md). Indiferent de sezonul elctoral, atat MAEIE cat si MAI trebuie sa actioneze concertat, fara retinere, pentru a sensibiliza si a identifica lista moldovenilor pagubasi si acelor persoane care au facilitat comiterea crimei; lansand apeluri in sursele mass-media locale si internationale; asigurand facilitati pentru reanimarea lor medicala si judecarea posibililor criminali locali implicati in retea etc.

Daca protejarea drepturilor de autor sunt necesare pentru negocierile cu UE privind aprofundarea relatiilor comerciale si economice, atunci combaterea traficului de fiinte umane si grija pentru reabilitarea victimelor contine elemente utile pentru procesul de liberalizare a vizelor. Asteptand raspunsul europenilor privind foaia de parcurs pentru liberalizarea vizelor, s-ar putea ca oficialii sa se fi subsemnat indirect tacerii mass-media locala, incordata mai mult pe tematici electorale.

Lansarea acestui articol este si un avertisment pentru MAEIE si MAI, posibil chiar si pentru Procuratura, ce trebuie sa se autosiseze daca primeste confirmarea de la diplomatia moldoveneasca. Primele doua institutii trebuie sa comunice cu partea ucraineana sau prezinte publicului datele cuprinzatoare, cautand moldovenii privati de rinichi sau alte organe vitale de catrea reteaua respectiva. Iar presei scuturate ii va revine rolul de a canaliza atentia tuturor persoanelor interesate catre investigatii si de a monitoriza actiunile intreprinse de autoritati pentru a stinge focarul problemei date cat mai devreme, tragand cu un ochi si -cu-rinichi-de-moldoveni-pe-piata-neagra-tragem-de-maneca-autoritatile-sau-nu.

Culorile fundamentale

octombrie 24th, 2010

Ochii mi s-au despărţit unul de celălalt.

Au început să vadă altceva, fiecare.

Tu erai jumătate felină, jumătate delfin.

Ochii tăi mă priveau din unghiuri diferite;

Unul din aer, altul din apă.

Au început să râdă.

Nu îi auzeam.

Eram exaltat, eram beat.

Le-am văzut strălucirile doar,

Trecute parcă printr-o prismă.

Eram curios ce imagine am.

De nerecunoscut.

Descompus în culorile fundamentale,

Pe un cer boreal.

Început de drum … spre Vest (1)

octombrie 24th, 2010

Sfarsitul lui Martie ’90 m-a gasit intr-o agitatie continua. Alergam de dimineata pana seara, aveam zilnic liste cu ce trebuia sa duc la bun sfarsit si nu prea-mi permiteam sa aman nimic de pe-o zi pe alta. Pentru orice confirmare banala dadeam cel putin zece telefoane si pentru ca era totusi ’90 iar Bucurestiul se lafaia intr-o democratie prost inteleasa, era absolut imposibil sa rezolv orice, indiferent de ce-as fi avut nevoie, fara…. “mica atentie”!

Nimic deosebit de altfel de ce era inainte de Decembrie ‘89, cu singura diferenta ca atunci totul se “oferea” cat de cat mascat, iar acum, nu numai ca operatiunea se desfasura total la vedere, fara niciun pic de jena, dar functionarii publici ridicau chiar pretentii … deloc marunte!

In urma catorva examene destul de complicate si serioase devenisem de foarte putin timp, angajata unei Multinationale. Imi dorisem foarte mult postul si muncisem ca un scalv sa mi-l adjudec, dar pana nu am primit confirmarea rezultatului “negru pe alb”, n-am indraznit nici macar sa sper, desi fusesem deja anuntata telefonic de mai bine de doua saptamani! Cunosteam bine Compania; chimicale, catalizatori, produse medicale, etc. Tradusesem de cateva ori pentru ei pe parcursul catorva expozitii si targuri de profil ce se desfasurasera in Romania.

Pentru noua mea slujba aveam de citit o caruta de materiale. Imi fusesera trimise prin curier; o cutie plina cu brosuri, prezentari, date tehnice, date comerciale si o scrisoare; un plic voluminos, alaturi de care pusesera o cutie mare cu bomboane de ciocolata; cele care-mi placusera cel mai mult in timpul ultimului targ, cand ma facusera sa recunosc public: “I’m addicted to chocolate!” Bomboanele erau de la directorul meu tehnic, Bart, pe care-l cunosteam din expozitii, de peste trei ani. El fusese cel care ma anuntase de existenta noului post, si cel care-mi trimisese toate materialele pentru examen. Aveam aceeasi zi de nastere, aceleasi preferinte culinare si acelasi simt al umorului. Bart avea exact varsta mamei mele si impreuna cu sotia lui, o femeie absolut deosebita pe care o cunoscusem in timpul unei expozitii la Bucuresti, se purtau cu mine amandoi ca si cand as fi fost fiica pe care ei n-o avusesera niciodata; acasa aveau doi baieti, ambii ceva mai mici decat mine.

Scrisoarea, redactata intr-un mod foarte oficial, semnata de Directorul comercial zonal cat si de Directorul General pentru Europa, ma anunta ca luasem testele cu punctaj maxim, devansandu-i pe ceilalti participanti veniti toti tot din Europa de Est, si de care ma temusem destul de mult; mai ales de cei din Polonia si Cehia.

Tot acolo mi se cerea sa parcurg cu mare atentie si in amanunt toata documentatia din colet pana la data de “x” Iunie ‘90 cand trebuia sa ma prezint pentru doua saptamani de scolarizare, surpriza: ….. in Olanda!

Celelalte pagini contineau programul general al scolarizarii, urmat de o lista plictisitoare cu toate actele pe care trebuia sa le pregatesc.

Si de aici….. toata alergatura!

Pe langa toate astea mai aveam de tradus cateva materiale pentru o alta expozitie, materiale trimise de un bun prieten al meu, tot olandez, caruia-i promisesem ca-l ajut; si ca totul sa fie si mai complicat, asteptam confirmarea programarilor unor examene de echivalare in domeniul medical, ca sa nu mai amintesc de scoala de soferi; unul din punctele listei mele era si carnetul de conducere, pe care inca nu-l detineam.

Astea erau, in linii generale, motivele pentru care zilele mele incepeau la sase dimineata si se sfarseau la ore mici, tarziu, in noapte.

La inceput, citind scrisoarea, avusesem senzatia ca e un vis; ori ca nu inteleg eu bine despre ce este vorba; ca sigur trebuie sa fie o greseala de tipar, sau, cel mai probabil, ma prostisem: nu mai intelegeam o iota-n engleza.

Treceam prin emotii si stari greu de descris in cuvinte; o amestecatura de mandrie cu frica, de speranta si nesiguranta, bulucindu-se toate deodata si navalind peste mine in acelasi timp.

Si ca un ritual, in fiecare noapte inainte de a adormi, incercam sa-mi imaginez drumul spre Olanda. Incercam sa-mi imaginez tara din pozele vazute, din povestirile altora, din ceea ce reusisem sa citesc prin biblioteci si prin tot felul de carti si brosuri ce-mi ramasesera din targuri.

Ma surprindeam punandu-mi intrebari si saream din pat ca arsa cand nu stiam sau nu-mi aminteam raspunsul; notam apoi in agenda, sa nu uit, dupa care, cu o oarecare liniste in suflet ma bagam inapoi in pat si incercam sa adorm.

Si uite-asa, au trecut zilele, una dupa alta, eu facand liste la Lista!

Total separata era cea rezervata Olandei: numar de locuitori, provincii, conditii geografice, orase importante, dialecte, industrie, Casa Regala, date istorice importante, … si arta! Arta. Multa arta!

Pictura a fost si este unul din hobbyurile mele, iar cei patru ani de scoala de arte plastice absolviti in adolescenta, n-au facut altceva decat sa-mi slefuiasca, sa-mi educe un talent si sa-mi accentueze dorinta de a vedea si de a sti cat mai mult in domeniu.

Restul listelor completau datele din brosuri, din documentatia pe care trebuia sa o parcurg; multe tehnice, foarte multe din chimie, o si mai mare parte, date comerciale.

Ajunsesem sa am trei dosare destul de consistente: listele cu materialele necesare postului, listele cu actele, drumurile si alergatura, si … Olanda!

Nu-mi faceam mari probleme privind regulile de eticheta; educatia primita acasa, scoala de fete cu invatatoare si apoi profesori foarte valorosi, de exceptie, profesori de moda veche intr-o scoala bucuresteana cu mare traditie, mediul universitar medical, la care s-au adaugat experientele ultimilor ani in timpul carora mai si tradusesem in targuri si expozitii pentru diverse companii, isi pusesera clar amprenta. Si totusi, in caz de nevoie, aveam ochi sa vad si urechi sa aud.

Altele erau temerile mele: nu mai stiam exact cine eram si cat de bine pregatita eram pentru lumea de dincolo; dincolo de tarcul in care am fost tinuti atatia ani ca vitele. Nu aveam nici cea mai mica idee daca tot ceea ce invatasem era bine sau daca tot ce stiam avea vreo valoare, vreun rost, vreun sens.

Mi-era frica sa nu am reactiile unui animal salbatic, de circ, caruia i se dadea drumul dupa o viata de dresaj anost si spectacole in captivitate, direct in mijlocul junglei!

Mi-era pur si simplu… groaza! Visam sa vad locurile alea despre care citisem o gramada, visam sa cunosc alti oameni, sa inteleg mai mult.

Imi doream sa ma pot bucura de experienta asta noua ca un copil care primeste jucaria pe care si-o dorise cu ardoare ani la rand, si-n acelasi timp, mi-era frica sa nu se citeasca in mine reactia animalului fugarit, hamesit…..

Pe scurt, eram ca un vulcan gata sa erupa spre interior, si totul … sub o crusta de gheata!

Cu o saptamana inainte de plecare, tineam in mana doua lucruri care, cu doar nici macar un an in urma, ar fi fost considerate o inchipuire fantastica intr-un vis suprarealist: un pasaport cu viza Benelux si un bilet de avion … ambele pe numele meu! De necrezut! Evident ca cele doua “bijuterii nepretuite” au trecut pe rand, din mana-n mana pe la toti reprezentantii majori ai familiei, dupa care, au fost incuiate de tatal meu, cu mare grija, in dulapul cu acte.

Ma coplesisera gandurile, trairile si amalgamul de sentimente contradictorii care pusesera definitiv stapanire pe mine, si cum epuizasem toate subiectele din puzderia de liste care ma inconjurasera si-mi dictasera progamul zilnic al ultimelor doua luni ….. am gasit de cuviinta…. sa mai fac… o alta … lista: bagajul; ce trebuia sa iau cu mine. Cateva tinute business, asta stiam din targuri. Apoi jeans, cateva tricouri pentru orele libere, si altele ceva mai sobre pentru seara. Simplu, clasic si elegant; stilul meu. Geamantan: nu aveam, dar nici nu era o problema. Gina, o buna prietena mi-l oferise pe-al ei; tipic socialist ce-i drept, din vinilin si de un ocru-maroniu greu de definit, dar se inchidea bine si avea … lacatel! Altceva, nu conta deloc!

Ziua cea mare. Plecarea! Acasa era o liniste mormantala. Incepand cu doua zile inainte de plecarea mea, toti ai casei vorbeau in soapta, nimeni nu indraznea sa-mi dea sfaturi sau sa ma intrebe ceva. Din cand in cand mai prindeam din zbor cate-o frantura de discutie si desluseam vocea mamei: “… stie ea ce face, doar pleaca in Olanda, nu-n Burkina Faso!”

Doar in drum spre Otopeni am avut timpul si starea necesara pentru a privi si-n jurul meu.

Lasam in urma un Bucuresti cald, molcom si obosit, cufundat intr-o lumina de-un auriu prafuit si imbatat in parfumul teilor de la Sosea. Din loc in loc, la colturile strazilor, tronau gheretele tigancilor florarese, din care se-mbulzeau inghesuite, parca luptandu-se-ntre ele pentru a lua o gura de aer, sute de bujori si margarete.

Ceva mai incolo, doi copii alergau cu mainile pline cu cirese. Era deja vara ….

Trecuse primavara peste mine fara sa-mi dau seama. Nu-mi aminteam nimic cu exceptia testelor, formularelor, ghiseelor, cozilor, si evident …. a listelor!

Eram in drum spre aeroport cu toata familia dupa mine, aveam in geanta un pasaport cu viza, un bilet, si-n suflet un drum deschis catre Olanda!

Mi-am lasat parintii la aeroport uitandu-se intrebator si lung dupa mine, nu inainte de a-mi spune fiecare pe rand: Mama: ” nu-ti fie teama fata mea, tu esti o invingatoare. Fii tu insati si totul o sa fie bine”.

Tata: “Sa nu uiti niciodata de unde-ai plecat, Mira, si sa nu-ti fie niciodata rusine cu tine; suntem saraci doar la suprafata; habar n-au ei ce bogatie e ascunsa acolo, la interior”. Apoi mi-a strecurat stingher, cu stangacie, o bancnota de 10 dolari, scuzandu-se ca nu are mai mult, dar rugandu-ma insistent sa-i promit ca le dau telefon imediat ce-am ajuns cu bine la hotel.

Imi simtisera amandoi zbuciumul interior, nesiguranta si teama , si ca intotdeauna de cand imi puteam eu aduce aminte, erau acolo; langa mine. Sprijinul si forta mea: cei mai buni parinti din lume.

Nu conta ca aveam 30 de ani. Pentru ei am fost si o sa fiu intotdeauna, pentru cat timp vor mai exista, simplu: “cea mica”.

Am ajuns la granita cu un sentiment foarte ciudat; parca priveam un film cu mine in rolul principal; nu mi se intampla mie, nu eram eu cea de acolo si ma asteptam ca-n orice moment sa intervina ceva rau; sa se “rupa filmul”.

Aveam un plic plin cu hartii pe care asa, impietrita cum eram, le-am inmanat mecanic granicerului, pe rand, una cate una, ca raspuns la intrebarile ce-mi erau adresate clar cu scopul de a ma incurca: invitatia din partea firmei, in original, vizata de Ambasada Olandei la Bucuresti, tradusa si legalizata; la fel, scrisoarea de garantie a Companiei cu specificatia clara ca toate cheltuielile pe teritoriul Benelux, nu doar olandez sunt suportate de firma; tradusa si legalizata. Ce fel de si cata valuta am cu mine; intrebarea nu-si avea rostul din moment ce aveam scrisoarea de garantie, dar asta era jocul. Dupa ce am fost nevoita sa-i arat, tacuta, tot ce aveam prin portofel, mi-a cerut dovada de schimb valutar! As fi vrut sa i-o lipesc pe frunte; era chiar o magarie, dar zambetul schimonosit pe care l-a afisat observand ca nu mai are ce sa solicite, m-a linistit total.

Devenisem dintr-odata mai stapana pe mine, imi disparuse toata emotia, toata teama. L-am intrebat daca mai are nevoie de ceva sau daca doar copiile legalizate raman la el. Nu mi-a raspuns, si fara macar a se sinchisi sa-mi arunce o privire, mi le-a aruncat inapoi pe toate prin orificiul meschin al ghiseului, spunandu-mi raspicat sa ma grabesc, pentru ca asteapta lume la coada!

Pe studenta dinaintea mea o trimisese inapoi. Pleca cu o bursa in America si nu avea traducerea legalizata a invitatiei. Ei i-a spus sec ca nu este obligat sa stie limba engleza si daca mai vrea sa plece sa-l astepte la birou peste jumatate de ora, poate seful lui gaseste “o solutie”. Banuiesc ca biata copila, sau cei ce-o insotisera la aeroport, din familie, au fost nevoiti sa “cotizeze” din greu pentru ca stampila de iesire sa-i fie aplicata intr-un final, fetei, pe pasaport. Cam asta era situatia de atunci……

Si asa am ajuns in avion. Cursa Tarom care facea escala la Zurich in drum spre Amsterdam. Ma ghemuisem intr-un loc la geam si priveam prin hublou imaginea sinistra a aeroportului. Ochiuri de sticla opacizate de zoaiele ploilor amestecate cu praful ultimilor 20 de ani. Un catarg stramb de care spanzura un tricolor; ma obisnuisem deja sa vad steagul cu o imensa gaura la mijloc, locul de unde decupasera stema, dar, asa vechi, decolorat de soare, ploi si zdrentuit de vant, arata absolut oribil! Multe ciori. Asfalt pleznit, cu buruieni ce reusisera sa populeze fiecare fisura; spatii verzi fara verdeata dar colonizate de caini fara stapan. Spre capatul pistei de aterizare, singura zona ale carei crapaturi fusesera plombate cu smoala, intr-un loc unde iarba crescuse nestingherita, se plimba agale o martoaga costeliva, care-mi amintea descrierea cailor bolsevicilor de prin 1917. Nici urma de marcaje. Din loc in loc, la capatul zonei verzi care invecina pista pe toata lungimea ei, stalpi razleti, cojiti de vopsea si ruginiti, imprastiati ca dintii unei greble uriase, despuiati de sarmele care-i unisera candva, pe care le purtasera semet odata, si de care cu singuranta, “cineva” avusese neaparata nevoie intre timp, … strajuiau haosul din jur. Peste tot soldati …. Destul de jigariti, dar .. inarmati! TAB-uri, doua puncte de aparare antiaeriana. O priveliste deprimanta, la fel de autoritara ca inainte de ‘89, doar ca acum aveau voie “sa-si arate muschii”. Imaginile erau similare celor vazute la televizor in reportajele despre Africa: rupti de foame si de saracie, cu turul pantalonilor peticit, desculti, dar ….. inarmati pana-n dinti! Aveam in fata un exemplu de “banana republic” in varianta alba, balcanica!

Avionul s-a ridicat lin si-n foarte putin timp lasam in urma si crestele Carpatilor.

Imi disparuse nodul din stomac, si toata senzatia aia de incordare, de gatuire, lasa loc coplesitor, sentimentului de eliberare, de usurare. Doar acum realizam ca iesisem cu adevarat din Romania. Mult mai tarziu, mi-am dat seama ca aveam ochii umezi. O stewardesa cu voce stridenta vazandu-ma atat de adanc pierduta-n ganduri si cu lacrimi cuminti ce se-nnodau in barba, mi-a spus: “ehe, e foarte greu sa-ti lasi tara ta si familia si sa traiesti printre strainii aia mofturosi; acum ca avem libertate o sa veniti mai des, nu-i asa?”

N-aveam nici cea mai mica intentie in a incepe o conversatie lamuritoare si mai ales la nivelul ala, asa c-am dat afirmativ din cap si mi-am continuat sirul gandurilor.

Cum adica sa-mi las in urma familia? Asta n-as fi facut niciodata!

Altceva lasasem definitiv in urma: sentimentul de prizonierat! Senzatia apasatoare ca-mi iroseam viata intr-o unitate de timp careia nu-i apartineam, fiind obligata sa accept reguli draconice impuse de prostime.

Lasasem definitiv in urma neputinta, teama de autoritate si de abuzurile ei.

Lasasem in urma toleranta pentru nedreptate si frica de a-mi spune liber parerea.

Lasasem in urma timbrul soptit al vocii mele, cuvintele-nghitite cu amar, si multe, multe alte dureri.

Lasasem in urma pentru totdeauna sentimentul de animal haituit.

Decolarea catre Amsterdam a insemnat mult mai mult decat primul zbor, prima iesire spre Vest. A fost ruperea definitiva de chingile trecutului si a marcat momentul in care am inteles ca pot iesi din propria-mi carapace si ca pot actiona dupa cum imi dicteaza propriu-mi creier.

Devenisem brusc stapana pe mine, pe timpul meu, pe actiunile si deciziile mele.

Si daca numai pentru a realiza descotorosirea de trecut, zborul asta spre Olanda a meritat tot efortul!

Si nu din tristete-mi siroiau lacrimile pe obraz, ci de fericire.

Au fost primele lacrimi de fericire din viata mea !

– va urma -

Sylvie Guillem- un miracol

octombrie 24th, 2010

Am sentimentul ca daca nu ai vazut-o dansind pe Sylvie Guillem nu ai vazut nimic. Mai bine de o ora  o sala plina ochi  si-a tinut respiratia  privind acest miracol, miscindu-se ca  un fluture pe scena, imateriala si puternica. Perfecta. Cea mai buna balerina din lume a dansat aseara pe scena Teatrului National, miscindu-se cu lejeritatea aerului si cu forta unei batai de aripi. Nimic nu  a fost imposibil. Sa stai intr-un picior in poante  si sa il ridici pe celalalt a 180 de grade, fara sa iti tii macar echilibrul cu mainile, pare cel mai firesc lucru pentru ea. Pentru ca apoi, fara nicio ezitare, sa treaca intr-o pirueta de parca asa ar trebui sa se miste un om.  Impreuna cu coreograful Russell Maliphant, Sylvie Guillem sfideaza gravitatia.  Un trup perfect definit, care la 45 de ni se misca  la fel ca la 20.Usoara, lejera si  plina de forta. Un dans care parea sa nu le ceara nici unuia nici celuilalt nici un efort, desi intuiesti tehnica, orele lungi de antrenament, vointa de fier.

Sylvie Guillem nu e nascuta sa fie una dintre gratioasele lebede ale lui Ceaikovschi. In copilarie o admira pe Nadia Comenici. E nascuta sa straluceasca singura pe scena, sa isi miste corpul de parca nu ar avea legatura cu Pamintul, sa exploreze si sa imping limitele miscarii dincolo de ceea ce o balerina poate face. Gratie si forta.

Intilnirile JTI sunt intotdeauna alese cu grija si cu cel mai  fin gust. I-am vazut Baletul lui Bejart, pe Joaquin Cortes si Alvin Ailey American Dance Theater. Fara Sylvie Guillem in “Push” ar fi fost ca si cum nu am vazut nimic. Gustul perfect al doamnei care organizeaza Intilnirile JTI mi-a oferit o seara fara de care nu merita sa traiesti. Multumes,Sylvie, multumesc, Gilda.

O străpungere către …o clipă de Tihnă…

octombrie 24th, 2010

A fost o săptămână infernală. Cu toate cele învăţate la cursurile de MBA, nu prea mai reuşesc să îmi manageriez aşa cum aş dori timpul. Rezultatul acţiunii personale depinde din ce în ce mai mult de cei din jur, de volatilitatea economică, de „accidente” geofizice şi politice. Prea mare desincronizare… prea multe fluctuaţii locale, personale, care tulbură coerenţa unei acţiuni bine structurate… Nu degeaba se spune că trăim într-o perioadă turbulentă…

Pe de altă parte, fluxul de informaţii necesar a fi procesate pentru a lua decizii mărunte chiar, creşte continuu… Fel de fel de gadget-uri specifice societăţii informaţionale  pompează şi ele ştiri şi informaţii deosebite şi profesional ambalate… Este păcat să fi om al mileniului trei şi să nu şti nimic despre lumea în care trăieşti, despre ce fac semenii tăi chiar dacă nu îi vei vedeea vreodată faţă în faţă… Cum să ratezi un film editat de TED.com sau cum să nu admiri galeria pozelor premiate anual pe diferite direcţii… sau să citeşti o carte din sutele de mii de cărţi ce apar anula pe planetă… Tentaţii…Potenţialităţi…Limite… Tensiune…

Sub presiunea ofertei informaţionale se renunţă treptat la unele direcţii, se focalizează spre ceea ce este „esenţial” (?!). Se optimizează şi se eficentizează viaţa personală fapt echivalent pentru mine (metaforic vorbind) cu semnarea unui pact cu… Jocul Finit…(un joc ciudat al civilizaţiei moderne ce are ca efect „furtul” uneia din cele mai mari şi importante proprietăţi ce poate innobila Omul …Timpul personal… ). Timpul de TIHNA în care EU-l se poate repoziţiona, restructura, aşeza…oferind Minţii o altă viziune, o altă perspectivă… Timpul petrecut cu tine însuţi este cel sacrificat în numele unui stil de viaţă considerat modern …

M-am întâlnit de curând cu un mare antropolog englez care tocmai se întorsese dintr-o expediţie umanitară din Africa… doua lucruri mi-au rămas… Din fonduri ONU s-a construit într-un sat uitat de lume un puţ şi s-a instalat întreaga infrastructură astfel ca oamenii să îşi poată lua apa necesară mai comod. Tradiţional, femeile din sat plecau zilnic, cale de două ore dus şi două întors, cu greutăţi inimaginabile purtate pe cap (aduceau fiecare peste 20Kg de apă). „Fericirea” a durat doar 2 luni după care sătenii au distrus sistemul căci, în primul rând femeile au descoperit că această „comoditate” le răpea cele 4 ore de „libertate”, patru ore în care nu  simţeau presiunea soţilor, presiune dictată de o atitudine patriarhală exacerbată. Era timpul lor… Greutatea fizică nu conta! Era un timp liber de constrângeri sociale, de sarcini şi îndatoriri…o clipă de respiro pentru mintea care poate astfel să se orienteze către Sine şi să „taca”!

Şi am mai aflat ceva de la prietenul meu antropoog. El calculase raportul dintre timpul necesar pregătirii mesei zilnice într-o familie africană din acel trib: T=16 ore şi cel din Anglia, în care semipreparatele, tehnologia electro-casnică face ca aceeaşi activitate să dureze doar T=15 minute. Era pentru el o măsură a civilizatiei moderne… Stăteam şi mă gândeam la cele aflate … Pentru a avea acasă cele necesare şi a cumpara de la market-uri imense ingredientele necesare ai nevoie de bani aşa că munceşti 8-10 ore pe zi, ore în care nu vezi familia, nu interacţionezi cu Viaţa şi nu vezi cum evoluează cel de lângă tine. În final nu ştiu cine este cel mai câştigat, căci, dacă civilizaţia nu mi-ar răpi tot timpul poate aş avea tihna pentru a vedea mai limpede. Aş avea poate vlaga şi putiinţa necesară ca să nu mă mulţumesc cu o realitate şablon: se ajunge acasa, se încălzeşte repede la microunde o mâncare artificială şi culeasă cu zeci de zile în urmă, se ia un pahar de bere sau whisky şi se întinde în faţa televizorului sau alături de malderul de ziare… sau se merge la supermerket, se cară kg din care 20…30% se vor arunca, se spală, se face curat, se înghijeşte copilul, se face… se drege.. şi se caută un alt servici – mai bine plătit- dar care va solicita evident şi mai mult timp…Ne vindem astfel Viitorul unui Joc finit în care nu suntem decât simple piese. Şi, ca şi orice piesă, daca ne „defectam” vom fi lesne inlocuiţi (căci nu suntem entităţi şi persoane ci doar „numere”, etichete pentru un joc).  Dacă aş sta precum africanul în mijlocul Naturii, măcar 15 min, aş vedea poate mai bine că există şi un alfel de joc… unul „infinit” ca să il definim complementar celui de care aminteam în numărul trecut… dar nu am …timp!

articol ce merita exploat ca de altfel tot ce este pe pagina asta

Ce ar fi …un joc infinit?

Atâta timp cât este joc presupune că are reguli şi constrângeri. Diferenţa între jocurile finite şi cele infinite ar consta în aceea că jocurile infinite nu sunt localizate în timp, nu au moment exact de începere şi nici o durată fixă. Nu au nici o constrângere stabilă şi nu au o miză „finală” evaluabilă de la început. Altfel spus: în jocurile infinite constrângerile sunt flexibile, se pot schimba şi se şi schimbă în timp, însăşi această căutare fiind spiritul ce animă jocul. Sufetul Omului se bucură astfel de nou şi pulsează odată cu ritmul Universului… aşa cum se spunea în vechime că „ sufletului îi este foame de libertate şi spiritului îi este sete de Adevăr”, trăiri dincolo pe plăcerea adusă simţurilor bicuite de viaţa cotidiană.

Jocul infinit, fiind un joc fără sfârşit, nu este început pentru a fi terminat, ci doar pentru a fi jucat! Se începe un astfel de joc fără să ne propunem ca scop să învingem căci ştim de la început că nu putem principial învinge, constrângerile jocului fiind dincolo de viaţa oricaruia dintre noi. Putem juca numai pentru a diminua constrângerile şi pentru a schimba regulile în favoarea Vieţii însăşi. Un asemenea joc este cel de dezvoltare personală, creativă şi auto-motivantă.

Dacă privim înapoi în istoria umanităţii, regulile s-au schimbat de foarte multe ori. Această schimbare a fost făcută la sugestia unor oameni care n-au acceptat să joace „jocul societăţii”, să acţioneze în acord cu rolul deja scris. Prin contemplarea şi explorarea atentă a lumii înconjurătoare au descoperit lucruri de care au fost surprinşi ei înşişi. Au născocit noi reguli, le-au violat pe cele existente. În acel moment au jucat pro-activ, creativ, au contribuit la evoluţia Universului prin cultura şi civilizaţia creată, desprinzându-ne continuu de lumea animală. Putem defini din acest unghi evoluţia umanităţii ca fiind produsul activităţii oamenilor care joacă un joc infinit.

Dacă acel cineva într-adevăr joacă un joc infinit, săvarşeşte un act de cultură, un act civilizator prin definiţie. El încearcă să facă mai înţeleaptă constrângerea, mai uşor de suportat şi, prin aceasta se situează principial în exteriorul constrângerii. El construieşte prin propria-i viaţă o altă variantă a jocului ce tocmai se desfasoară. Dacă varianta are constrângeri mai uşor de suportat şi este compatibilă cu societatea, doar atunci societatea „va negocia” la un moment dat cu acest jucător care astfel a câştigat, şi doar atunci, jucătorul va „primi” premiul pentru munca sa!!! Dacă ne uităm la biografia personalităţilor care ne-au dăruit cunoaşterea actuală, priceperea de a construi, de la supermaşini la nanotehnologie şi materiale inteligente, vom vedea că de cele mai multe ori au trăit la limita subzistenţei, neînţeleşi, „hăituiţi” de autorităţi, arşi pe rug ca şi eretici…

Interesant este că orice activitate umană poate fi încadrată într-unul din cele două tipuri de jocuri şi că aproape toata lumea le joacă pe amândouă în acelaşi timp, în proporţii diferite. Puţină lume este însă conştientă că acţionează în conformitate cu aceste tipuri de jocuri. Şi iarăşi diferenţa este dictată de Intenţionalitatea unui act şi dr acceptul personal (liberul arbitru). Un joc începe pentru a fi terminat, iar celalalt joc există, fiind deja început înainte ca noi să fi deschis ochii în viaţă. Nu putem decât să intrăm în joc ACUM şi ştim că o să încetăm să existăm înainte ca jocul să aiba un sfârşit; (jocul însuşi nu are sfârşit, sau oricum nu se va sfârşi în timpul vieţii noastre). Sesizam instinctiv că există o contradicţie între cerinţele şi natura profundă a acestor două tipuri de „abordări”, de atitudini şi, de cele mai multe ori, sub presionea dorinţei de a face ceva „vizibil” acum şi aici neglijam până la a uita de existenţa jocului infinit.

Putem imagina că societatea este locul unde se desfaşoară jocul finit al unui grup de oameni şi care conţine o ierarhie complicată de jocuri finite. Orice activitate poate fi realizată în societate numai dacă avem dreptul (o diplomă) să o facem. Putem fi profesori numai dacă am câştigat un joc finit care ne autorizează să jucăm pentru un timp acest rol. Aceasta înseamnă de fapt că fiecare rol pe care îl putem avea este într-un fel asemănător cu cel dintr-o piesă de teatru. Ştim că există rolul profesorului, politicianului, ministrului şi luptăm să căştigăm dreptul de a desfăşura această activitate. Pentru a supravieţui trebuie să descoperim regulile specifice fiecarui joc. Dacă exercităm funcţia de profesor, atunci trebuie să “jucăm” conform legii învăţământului. Când cineva se abate de la normal generând reguli noi, este imediat sancţionat de cei ce respectă “tradiţia” şi asta, de multe ori în ciuda evidenţei că propunerea nu este doar bună ci chiar necesară. Să nu uităm însă că pot fi şi nenumărate propuneri aberante… Societatea nu îşi poate permite sa le absoarbă pe toate aşa că va fi prin definitie refractară la nou… Societatea acţionează ca factor inerţial fiind o entitate capabilă să filtreze într-un anume fel creativitatea individuală. De modul în care va face această filtrare, de modul în care va dialoga cu cei creativi va depinde în fond şi calitatea vieţii în acea societate. Creativitatea este o proprietate individuala iar calitatea vieţii este una globala, socială. Bunăstarea unei societăţi va depinde deci de înţelepciunea cu care va negocia şi asimila acea parte de creativitate ce poate duce la bunăstare colectivă şi nu la unla locala, tot individuală. Studiul şi înţelegerea modului în care o propunere locală, individuală poate schimba starea globală a unui sistem, este o problemă abordata formal de ceea ce se numeşte azi: ştiinţa Complexităţii.

În orice joc finit nu contează cine joacă roluri importante! Există doar roluri importante iar cine le joacă trebuie doar sa o facă precum un actor bun. Trebuie să rezoneze cu rolul ales sau câştigat şi nu poate schimba nimic, pentru că orice invenţie ar reprezenta încălcarea regulilor jocului în care tocmai a intrat. Într-un joc infinit se acţionează fundamental pentru a schimba regulile jocului. Schimarea se va face întotdeauna din afara jocului finit, din analiza corecta şi percepţia nedeformată de mize şi dorinţe sau interese asupra evoluţiei Omenirii ce joacă acest joc finit. Validarea schimbării nu se va face pe criterii arbitrare. Omenirea va absorbi la un momentdat acea variantă ce se potriveşte cu însăşi drumul „întregului”. Testată pe marginea jocului, de către cei ce construiesc „seinţele pentru Viitor”, indivizi ce au văzut cu o clipă mai devreme Nevoia întregului, varianta structurată va fi absorbită aproape instantaneu.

Pentru a medita asupra acestei persective şi a modului în care împărţim timpul nostru  între cele două jocuri, este nevoie de TIHNĂ… de acea linişte sufletească… Am putea spune astfel că RECREAREA noastra începe cu o RECREAŢIE… Să facem deci să sune clopoţelul măcar pentru o recreaţie de 15 minute pe zi, minute de tihnă dăruite de noi… nouă!

PARISUL TOAMNA

octombrie 24th, 2010

“Thanksgiving Day” în Canada

octombrie 24th, 2010

În urmă cu două săptămâni, pe data de 11 octombrie, Canada a sărbătorit “Thanksgiving Day”, festivitate anuală prin care se exprimă recunoștința pentru bogăția recoltei. Este o sărbătoare a familiei.

Populația indigenă de odinioară aducea mulțumiri pentru bogăția recoltei, prin dansuri, festivaluri și ceremonii, cu sute de ani înainte ca europenii să sosească pe teritoriul de astăzi al Canadei. Trei ani la rând, din 1576, Martin Frobisher, explorator britanic, a încercat să găsească o trecătoare nordică spre Oceanul Pacific, cu scopul de a ajunge în Orient. Nu a reușit, dar de fiecare dată a ancorat în nord-estul Canadei. În anul 1578 a ținut o ceremonie în regiunea care astăzi poartă numele de provincia Newfoundland and Labrador, spre a aduce mulțumiri pentru supraviețuirea de-a lungul acestor expediții. Mai târziu, Frobisher a fost înobilat, iar golful din Oceanul Atlantic îi poartă numele – Frobisher Bay.

Coloniștii francezi și englezi sosiți ulterior au continuat tradiția, Thanksgiving Day fiind sărbătorită în fiecare an, la date diferite. În 1957 a fost stabilită în mod oficial a doua zi de luni în octombrie, canadienii exprimându-și recunoștința, nu doar pentru recolta toamnei, dar mai ales pentru familiile cărora le-a fost hărăzită, pentru liniște și prosperitate.

Thanksgiving a fost prima sărbătoare cu care ne-am întâlnit pe meleagurile canadiene, la câteva luni după emigrare. Ajunși în țara adoptivă, am făcut tot posibilul pentru o rapidă integrare. Sărbătorile canadiene au fost printre primele care ne-au atras, prin specificul și noutatea pe care le prezentau pentru noi, crescuți și educați în România.

La doar trei luni de la sosire, urmam cursurile de limbă engleză LINC ( Language Instruction for Newcomers of Canada ) oferite emigranților de către guvernul canadian. Pe lângă noțiunile fundamentale, am fost îndrumați în scrierea resume-urilor, pregătiți pentru interviurile de angajare în companii, ne-au fost prezentate elemente ale culturii și civilizației țării pe care am ales-o. Am cunoscut oameni veniți din diverse colțuri ale lumii, cu educații și culturi diferite, dar dornici să se integreze în societatea canadiană.

Aici am luat cunoștință pentru prima dată, cu sărbătoarea Thanksgiving. Personal, aveam toate motivele de a fi recunoscătoare: familia, sănătatea, o viață nouă, care promitea să îmi ofere o lume necunoscută, dar cu atât mai incitantă.

Majoritatea canadienilor se adunau în casele părinților, ale fraților sau surorilor, alții se întâlneau cu prietenii, bucurându-se de tot ceea ce viața le-a oferit până atunci.

Am hotărât să nu ne lăsăm umbriți de nostalgia despărțirii de părinții rămași în România. Am decorat micuțul nostru apartament cu dovleci de culoarea soarelui, am gătit mâncărurile tradiționale ( curcan la cuptor, piure de cartofi, sos de merișor, plăcintă cu dovleac ), ne-am bucurat de culorile și minunățiile toamnei care era în acea zi, mai frumoasă ca oricând. Ne aveam unii pe alții, aveam noi prieteni, oameni de curând întâlniți, dar lângă care ne simțeam bine. Nu eram singuri.

Anii au trecut și, în fiecare octombrie, sărbătoarea Thanksgiving ne aduce mai aproape de tradiția canadiană. Au fost ani în care părinții ne-au fost alături, alții în care am cutreierat lumea, încercând să nu ne simțim singuri. Cel puțin o dată pe an, ne oprim din vârtejul vieții, zăbovim, reflectând la cele trecute, la cele prezente, fiind recunoscători pentru ziua în care, trezindu-ne dimineața, ne dăm seama ca suntem, totuși, o întâmplare minunată!

Marcel Iancu – Pogromul din București – mărturie inedită (1)

octombrie 24th, 2010

Marcel Iancu

Marcel Iancu, pictor si arhitect, s-a nascut in 1895, la Bucuresti. Ajuns la Zurich in 1915, pentru a studia arhitectura, revolutioneaza tiparele artistice ale vremii, alaturi de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp si altii, punind bazele miscarii de avangarda Dada, in Cabaret Voltaire. Intors in Romania in 1922,  modernizeaza, alaturi de fratele sau Iuliu, arhitectura Bucurestiului. Impreuna cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi intre anii 1924-1939, organizeaza si participa la numeroase expozitii de arta, din care nu lipseau, alaturi de tablourile sale, picturi si sculpturi ale artistilor de seama din Romania si din alte tari europene. Fara indoiala, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii si literaturii din Romania, noi directii si valente universale. Contributia sa se manifesta si in domeniul eseistic, in filozofia artei si arhitecturii, tinzind catre o expresie artistica totala, in care cuvintul scris, poezia, se imbina cu pictura, sculptura si muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seama avangardisti din Europa, iar aportul sau la civilizatia mondiala este mentionat in numeroase tratate, carti de istorie a artei, in intreaga lume.

Marcel Iancu era evreu, precum multi artisti modernisti din acea perioada, iar legatura sa cu traditia evreiasca si comunitatea evreilor din Romania o gasim documentata in publicatiile vremii precum Puntea de fildes si Adam.

Odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu se simte strain in tara de bastina, fara posibilitatea de a lucra ca arhitect, de a-si expune creatiile, de a se simti cetatean cu drepturi egale.

In toamna anului 1938 (an in care emigreaza si alti artisti de notorietate din Romania), se imbarca pe un vapor care avea sa il duca spre Palestina de atunci, cautind un nou rost familiei sale. Dupa citeva luni, revine in Romania si incepe demersurile, in vederea emigrarii definitive. In 1939 fratele sau Iuliu si cumnatul sau, scriitorul Jacques Goldschlager (Costin), impreuna cu familiile lor, emigreaza in Palestina. In acelasi an are loc la Bucuresti ultima expozitie a lui Marcel Iancu, impreuna cu Militza Petrascu. Familia Iancu isi continua pregatirea in vederea parasirii definitive a Romaniei, tara in care fascismul si antisemitismul devin tot mai puternice, iar minoritatea evreiasca sufera continue persecutii.

In ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionara, Pogromul de la Bucuresti, in care sint ucisi, torturati si jefuiti numerosi evrei din Bucuresti. Cumnatul lui Marcel Iancu, Misu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului, este asasinat de legionari, iar cadavrul sau pingarit. Citeva zile dupa Pogrom, familia Iancu paraseste in graba Romania, pe un drum intortocheat si anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv.

Desen de Marcel Iancu

Singeroasele evenimente din Romania sint descrise de Marcel Iancu in mai multe confesiuni, parte din ele publicate in presa de limba romana din Israel (precum Arta mea si sionismul). Legiile rasiale, crimele legionarilor si ale guvernului Antonescu, Holocaustul din Romania si din intreaga Europa, si-au lasat o dureroasa amprenta in creatia marelui artist. Marcel Iancu picteaza sute de tablouri care oglindesc grozaviile vremurilor, cu sete de razbunare, cu durerea celui care s-a simtit roman si cetatean al universului, devenit marginalizat, tinta a urii, strain in tara in care s-a nascut, victima a raului. Precum povesteste el insusi, se simte mai mult evreu decit roman, devine sionist din tot sufletul, rupe legaturile cu Romania (pe care o va mai vizita o singura data, in 1967), iar intreaga sa activitate se desfasoara in Israel, unde pune bazele coloniei artistilor la Ein Hod si isi aduce contributia la revolutionarea artei locale.

In anul 1967, Marcel Iancu primeste Premiul Israel pentru arta. Dupa numeroase expozitii in intreaga lume si dupa infiintarea Muzeului Janco-Dada (1983) la Ein Hod, Marcel Iancu inceteaza din viata pe 21 aprilie 1984, la Tel Aviv.

Majoritatea marturiilor lui Marcel Iancu despre ultimii sai ani in Romania, au vazut lumina tiparului in Israel. Multumita fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns in posesia unui manuscris, din care numai o mica parte a fost tradusa in ebraica si engleza si tiparita in cadrul expozitiei On the Edge (Kav Haketz, Pe muchie) organizata de muzeul Janco-Dada in 1990, sase ani dupa incetarea din viata a artistului, prezentind 80 de desene, avind ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Desen de Marcel Iancu

In ciuda cautarilor in arhive, nu am reusit sa gasesc vreo indicatie ca acest document a fost redat in intregime. Desi il am de circa doi ani, iar doamna Dadi Janco m-a asigurat ca nu a fost preluat de nicio publicatie, nu l-am scos la iveala, deoarece, dintre cele 12 pagini ale copiei xeroxate pe care o am la indemina, lipseste pagina 10, iar unele cuvinte sint greu de descifrat sau sterse. Si totusi, am hotarit sa public acum acest document, in ciuda dificultatilor de descifrare, pentru ca am remarcat, in presa de limba romana, din Bucuresti sau de pe alte meleaguri, o tendinta de reabilitare a miscarii criminale legionare, uneori o prezentare aproape nostalgica a liderilor asasinilor legionari si o toleranta care cauta justificari artificiale masacrelor cumplite.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatal sau a simtit un impuls dureros de a pune pe hirtie amintirea tregicelor evenimente. Nu stiu cind a scris Marcel Iancu aceste rinduri, la putin timp dupa ianuarie 41, sau la mare distanta, in perspectiva timpului. Pogromul din Bucuresti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fara indoiala, Marcel Iancu stia (parte din familia sa fiind originara din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iasi (27-29 iunie 1941), si de deportarea si asasinarea evreilor in Transnistria, din ordinul Maresalului Antonescu.

Marcel Iancu

Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse

Cu toate ca de mai multe saptamani nu contenisera deloc sub toate pretextele din lume “cercetarile” si anchetele in locuintele evreilor instariti, care se terminau intotdeauna cu schingiuiri, pradaciuni, preturi grase de rascumparare, cu care sefii cuiburilor legionare isi intocmisera in graba confortul necesar oricarui politician, incepand dela mobilier si casa cu bae, pana la limusina confiscata pentru o batae sau doua.

Cu toate ca de luni de zile generalul revoltat de faradelegile legionarilor sai promisese oficial ca nesiguranta caminului si libertatea cetateanului nu va mai fi turburata, hoardele politiei sociale a comisarului Stanga din prefectura orasului, intocmisera listele cetatenilor evrei in afara de lege care trebuiau “cercetati”.

Iar in ultimul timp parola de lupta contra”dusmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusa, leitmotivul care a adus in laba salbaticilor din legiune noi surse de venituri si sange.

In plina desfasurare a activitatii productive, legionarii au fost insa intrerupti in zelul lor “nationalist”, caci generalul Antonescu descoperise complotul organizat de generalul Petrovicescu, impreuna cu seful Horia Sima contra statului si vietii insasi a Conducatorului Statului.

In dimineata zilei de 21 Ianuarie, dupa ce generalul convocase la presedentie pe toti prefectii legionari din tara, numind provizoriu in loc sefi militari din garnizoane, pentru a nu avea vre-o surpriza, a dat ordinul sa fie ocupate de armata toate institutiile de stat, ministere, tribunal, posta, radio, telefoanele, si apoi dand ordin de asediere a tuturor punctelor de rezistenta a rebelilor condusi de Horia Sima.

In timp ce legionarii inarmati pana in dinti se baricadasera cu tancuri, tunuri mici si mitraliere in palatul corpului gardienilor din sos.Bonaparte (600 de barbati), in prefectura politiei (400 oameni) la sediul din str (…), si alte cuiburi de unde trebuia sa porneasca lupta, s’au vazut ministrii ca Radu Gyr, care indemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, si altii cari conducand baricade in oras, dupa ce oprisera intreaga circulatie a tramvaelor, taxiuri, varsand benzina, ordonand lupta pe strazi.

In tot acest timp se continua cu furie “ridicarea evreilor” de pe strazi, fara distinctie de varsta sau avut, fara alegerea locului unde sa fie anchetati sau schingiuiti ca ostateci, sau ca ultima prada a legiunei.

Cu toate ca la inceput soldatii aveau ordin sa nu traga in legionari, la impuscaturile acestora si la acte de barbarie ca aprinderea unor soldati, dupa ce au fost stropiti cu gaz, raspunsul armatei a fost drastic si hotarator. Cu toate ca legionarii incercasera sa intimideze armata impingand cu forta in primele randuri la atac pe fetele legionare si tineretul cel mai fraged, armata a tras orbeste si tacanitul mitralierelor, ca si bubuitul tunurilor, s’a auzit fara intrerupere din dupa amiaza zilei de 21 pana in 23 Ianuarie, inclusiv cand aceasta rebeliune a avortat rusinos pentru legiune.

Au cazut in aceasta lupta fracticida sute de legionari, fete tinere neinarmate, copii nestiutori, alaturi de muncitori si studenti care credeau ca lupta pentru o cauza mai buna, pe cand sefii lor lasi si fara constiinta si talhari au reusit, parte sa se ascunda, parte sa isi procure pasapoarte diplomatice, cu cari au parasit in graba tara.

Au cazut in aceasta lupta pentru apararea tarii si sute de soldati, pentru ca au sovait sa traga in cetele de instrainati si rebeli salbatici care se organizasera si inarmasera militareste.

In tot timpul acestei lupte functiona pogromul, secerand sute si sute de nevinovati cari nu au cerut nici puterea si nu erau nici inarmati pentru aparare. A cazut floarea populatiei evreesti, decimata cu bestialitate si cruzimea celor mai intunecate timpuri ale istoriei.


-continuare in numarul viitor-

Un Parlament plin de Agamitzi DANDANACHE

octombrie 24th, 2010

Este infiorator cand te sesizezi cine iti stau aburcati in cap, pe post de soferi de tara … Ce ambuscati, ce agramati, ce amorali, ce egoisti cinici, ce caractere mizere, ce meschini si aroganti, ce asociere de “nimeni”... Aceasta liota de paraziti “legislativi” sunt un adevarat pain in ass-ul tarii, in afara de rolurile de promoteri de hemoragii financiare si haotizare administrativ-societara, neperformand in ninika.

Reaua lor intentie am putut-o vedea (impreuna cu nisa de oameni normali din tara si lumea civilizata) din nou si ieri, odata cu votul legii reducerii TVA-ului pentru produsele agricole de baza la 5%, si neimpozitarea pensiilor sub un anumit cuantum. Acum vom zabovi mai putin pe tehnica votului “ca si primarul”, ipochimenii nefiind in stare sa-si urmareasca in logica nici macar sugestia propriilor consilieri angajati, ridicand afirmativ labele soioase doar la comanda mecanica “cu stegulete” a ciobanilor, sefi de camere … Ca o paranteza “tot dintr-o greseala” se putea vota ieri o declaratie de razboi la adresa Taiwanului, fara ca louserii natiunii sa se prinda de figura, dar ca noroc uite asa am scapat de “concentrare”..

Ce este insa mai jalnic este ca au fost prinsi cu matza populismului de carton in sac. Cu alte cuvinte toata protipendada politica se da de ceasul  mortii prin talk-show-uri sau tabloide, ca nu mai pot de dorul si durerea natiunii, cica reprezentate, ca fac mai mult decat totul pentru a indulci streangul si ghilotina ce dezinvolt pe fond tot ei ni le arvunesc … ce mai tura vura, o adevarata dramoleta de alcov fanariot-balcanic. Ei bine prin faptul ca au sarit 10 metri in sus cand si-au dat seama ca au votat ceva pentru binele boborului, si-au demonstrat a n-oara fatarnicia, acum dandu-se cu capul de toti peretii cosmeliei in intentia de a nega sau anula  votul, respectiv avantajul donat in fals (“in necunostinta de cauza”) pentru cetateni.

Interesanta de urmarit va fi si reactia prezidentiala (i mean “il capo din tutti capi”) la aceasta gogomanie, adica daca aceasta institutie “organizata” va cauta sa le ia apararea parlamentarozaurilor, trimitand legea din nou “spre studiu” la camere, sau va incerca sa se pozitioneze ca si critic al sistemului (ce by the way, il gireaza) si mare iubitor de “opincarime”, promulgand legea (fapt ce va rasturna tot setul de aranjamente cu FMI, alt raptor de seva nationala..).

Asa se vede treaba ca realitatea atemporala zugravita de Caragialeprin termeni gen Agamita Dandanche, Coana Joitica, Trahanache, etc., trebuie musai up-gradata pentru de azi inainte, printr-un termen de genul BOC (boccisme), TOADER (toderisme), UDREA (udrisme), ANASTASE (anastasisme), dupa toate minunatiile de sens peiorativ ce ni le degaja politicoiosii astia pe gat, zi de zi si ceas de ceas.

Vai de noi si noi, tara de pesti, cu capetele (demult si grosolan) imputite!…

“unul dintre egali”

PLATON

Băsescu trebuie să oprească degringolada politică din România

octombrie 24th, 2010

Opoziția din România a simțit mirosul de sânge. Moțiunea de cenzură depusă de PSD are și sprijinul PNL, iar partidul condus de Victor Ponta depune eforturi serioase pentru a atrage voturile partenerului la guvernare al PDL, UDMR, precum și al masei de manevră numite Grupul parlamentar al minorităților naționale.

Împreună cu aliatul său, Partidul Conservator (cunoscut pentru dragostea sa nețărmurită de minorități naționale), PSD a promis păstrarea posturilor de miniștri pentru UDMR, într-un viitor guvern, dacă moțiunea de cenzură este adoptată. Asta după ce în decembrie 2008 PSD-PC refuzaseră propunerea PD-L de a coopta UDMR la guvernare.

PSD pare mai pregătit decât în trecut să preia puterea: liderul său, Victor Ponta, s-a declarat gata de ocuparea funcției de prim-ministru. Doar că aliatul de circumstanță al PSD, PNL, prin vocea liderului său, Crin Antonescu, nu acceptă această variantă, insistând asupra unui premier “independent” (sau tehnocrat, ca să folosim limbajul la modă).

Aici, PSD a făcut un pas spre normalitate. E firesc ca un guvern să fie condus de liderul partidului politic cel mai numeros, cum ar fi PSD într-o coaliție cu PNL și UDMR. Dar Crin Antonescu, acest politician resentimentar care are pe agenda sa doar un singur punct ”jos Băsescu”, nu pare să priceapă că trăiește într-o țară a Uniunii Europene în 2010, când guvernarea trebuie asumată politic, mai ales în momente de gravă criză economică, prin care trece acum România.

Cât despre coaliția de guvernare PD-L – UDMR, ea supraviețuiește de la un vot la altul cu sprijinul unor oportuniști, care însă, confruntați cu valul de proteste publice împotriva austerității crunte la care e supusă populația, încep să părăsească vaporul comandat de președintele Traian Băsescu și secondat de premierul Emil Boc.

Recentele voturi unanime din parlament privind reducerea TVA la alimente și majorarea pragului de la care încetează scutirea de impozitare a pensiilor arată cât de panicată este clasa politică din România. Se revine la politica de demagogie fiscală și salarială de acum doi care este în mare măsură responsabilă de situația dezastruoasă a finanțelor publice din România de azi.

Să recapitulăm: în 2005 – 2006 România a avut guvern PNL – PD(L) – PC – UDMR, în 2007 – 2008 guvern PNL – UDMR cu sprijin PSD-PC, în 2008 – 2009, guvern PDL – PSD, urmat în 2009 de un guvern minoritar PDL, urmat în 2010 de un guvern PDL-UDMR cu sprijinul unei adunături de “independenți”.

Președintele Traian Băsescu este în bună măsură responsabil de această situație politică, dar nu e singurul. Emil Boc, Bela Marko, Victor Ponta și Crin Antonescu sunt liderii incompetenți ai unor partide care au pierdut orice credibilitate.

Să presupunem că moțiunea de cenzură este adoptată. Ce va urma? Actuala compoziție a parlamentului nu pare în măsură, conjugată cu prezența la Cotroceni a lui Traian Băsescu, să ofere stabilitate politică.

De aceea, dacă guvernul Boc cade (și chiar dacă nu cade), soluția alegerilor anticipate este cea mai puțin proastă dintre toate relele. Actualul parlament ales în noiembrie 2008 a pierdut orice legitimitate, iar liderii politici actuali s-au discreditat tot.

Le recomand domnilor Boc, Marko, Ponta și Antonescu să demisioneze și să lase locul unei generații noi de lideri. Știu că e greu, că nici în generația mai tânără nu sunt cine știe ce valori politice, dar ăștia sunt, cu ăștia defilăm.

Și în final, îi recomand președintelui Traian Băsescu să încerce, dacă poate, să aibă un comportament prezidențial, adică să dea dovadă de imparțialitate și viziune și să se delimiteze de partidele politice actuale. PDL este catastrofal la guvernare, cam de același nivel cu PDSR din perioada 1992 – 1996. Dacă nu dorește să deschidă ușa unor extremiști politici, care slavă Domnului nu sunt reprezentați în parlament ca în Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Belgia, Suedia sau Olanda, Traian Băsescu trebuie să înțeleagă că furtuna politică pe care a declanșat-o la puțin timp după aderarea României la UE în 2007 trebuie potolită. Cât timp nu e prea târziu.

“Pomană” pentru regimul de la Tiraspol sau calcul geopolitic al Moscovei

octombrie 24th, 2010

Delegatia Sovietului Suprem, parte a regimului de la Tiraspol, in frunte cu Anatol Caminschi, a venit de la Moscova cu vesti bune pentru factorii de decizie din regiune. Pachetul de ajutor umanitar oferit trimestrial, timp de 3 ani, incepand cu 2007, administratiei de la Tiraspol, a fost deblocat [1]. Potrivit “oficialilor transnistreni”, alocarea unei noi transe, in valoare 12 mln. dolari, a fost conditionata de partea rusa cu un control sporit asupra transparentei si eficientei cheltuielilor, in comun de catre Curtea de Conturi a Rusiei si cea din regiunea transnistreana.

Totodata, solul Sovietului Suprem, Anatol Camischi a vizitat cancelariile Dumei de Stat si ale partidului “Edinoia Rossia”. Raspunsul pozitiv al Moscovei fata de solicitarile  “deficitarului” Tiraspol are rationamente geo/politice clare, chiar daca autoritatile separatiste inregistreaza deficite bugetare consecutive, neavand posibilitatea sa achite pentru volumul de gaz natural rusesc consumat de locuitorii regiunii, ca urmare a redirectionarii platilor locale pentru acoperirea bugetului transnistrean. Or, din perspectiva Moscovei, amanarea continua a ajutorului umanitar poate avea repercusiuni mai grave decat acordarea acestuia. Atat timp cat “deblocarile” recente in problema traficului feroviar si alte facilitati nu isi au efectul imediat se impune sustinerea financiara a regimului de la Tiraspol.

Anticipand o evenutala “criza umanitara” derivata din neglijarea unei situatii socio-economice critice de moment, autoritatile ruse sunt  preocupate de neafectarea imaginii sale, dar si pastrarea intacta a status-quoului sau geopolitic, in ajunul perioadei electorale din regiune, precum si a desfasurarii summitului OSCE, in luna decembrie curent. Nimeni la Moscova nu doreste sa-si piarda reputatia din cauza a 12 mln. dolari, in conditiile ambiguitatii configuratiei politice de la Chisinau, care dupa alegerile anticipate poate insa permite angrenarea geopolitica a regiunii date, sub o forma acceptabila, in teritoriul R. Moldova.

“Pamana” rusilor poate avea preconditii de natura electorala, in vederea deschiderii votului populatiei din regiunea transnistreana catre anumiti concurenti electorali de pe malul drept, in conditiile in care delegatia de la Tiraspol a discutat despre reluarea “pachetului umanitar” cu persoane-cheie din Duma de Stat si partidul rus de guvernamant “Edinaia Rossia”.

In cele din urma, Moscova incearca sa mentina regiunea cat mai departe de procesul de europenizare de pe malul drept al Nistrului. In 2009, guvernarea de la Chisinau a atins indicatori inalti la capitolul integrare europeana, avand un sprijin enorm din partea Bruxellului si altor capitole europene importante. De aceea, ezitarea Rusiei in relatia cu regimul de la Tiraspol, desi risipitor si corupt, poate conduce la reorientarea populatiei transnistrene si la impulsionarea anumitor transformari politice ireversibile in regiunea, unde emergenta europeana sporeste, datorita metamorfozelor “europeniste” de le Chisinau.

Disconfortul si calculul minutios al Rusiei depinde foarte mult de “pulsul politic” de la Chisinau. In cele din urma, proiectiile reglementarii transnistreana, pregatite la Moscova, se vor developa in mare parte dupa alegerile parlamentare din R. Moldova, lucru sugerat la recentul summit ruso-franco-german, si de catre presedintele rus, Dmitri Medvedev.

http://cenusadi.wordpress.com/2010/10/23/pomana-pentru-regimul-de-la-tiraspol-sau-calcul-geopolitic-al-moscovei/#more-1958

Filosoful israelian Marcelo Dascal, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava

octombrie 24th, 2010

Cu prilejul desfăşurării la Suceava, în intervalul 27-29 octombrie a.c., a Conferinţei internaţionale „Ingineria Singularităţii”, manifestare ştiinţifică organizată de Catedra de Filosofie, Ştiinte Sociale şi Politice a Universităţii ”Ştefan cel Mare” în colaborare cu Societatea Română de Filosofie, Inginerie şi Tehnoetică, profesorului universitar israelian Marcelo Dascal, de la Universitatea din Tel Aviv i se va acorda titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii sucevene.

          La conferinţa „The Engineered Singularity” vor participa câţiva dintre cei mai importanţi gânditori contemporani din Brazilia, Canada, Franţa, India, Israel, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, S.U.A. specializaţi în cercetarea influenţei tehnologiilor emergente (robotică, nanotehnologie, inginerie genetică), cadre didactice universitare şi doctoranzi, în total un număr de aproximativ 50 de participanţi.

          Născut în 1940 în Sao Paulo-Brazilia într-o familie cu rădăcini în Bucovina, Marcelo Dascal este un filozof şi lingvist israelian, profesor la Universitatea din Tel Aviv.

          Marcelo Dascal, care a predat la universităţi din SUA, Brazilia, Mexic , Franţa, Italia, Portugalia, Elveţia, şi a deţinut importante funcţii de cercetare, este preşedinte al Asociaţiei de Filozofie Noul Israel şi al Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Controverselor. În 2003 şi 2008 a fost ales şi reales membru în Comitetul de conducere al Federation Internationale des Societes de Philosophie (FISP).

          Marcelo Dascal are şi o bogată activitate editorială: este co-fondator şi redactor al revistei filozofice internaţionale „Manuscrito” (Campinas, Brazilia), fondator şi editor a două serii de cărţi în ebraică şi co-editor al unei serii de carte în limba engleză.

 

(Monitorul de Suceava, 22 octombrie 2010)

 
54.227.171.163