Loading

FIFA investighează acuzații de vânzare a voturilor pentru turneele din 2018 și 2022

octombrie 17th, 2010

Federația Internațională de Fotbal (FIFA) a anunțat că investighează acuzații că doi membri ai comitetului său executiv ar fi declarat că sunt dispuși să-și vândă votul privind atribuirea turneelor finale ale Campionatului Mondial din 2018 și 2022.

Anunțul urmează publicării de către duminicalul londonez Sunday Times a rezultatelor unei anchete a unor ziariști camuflați în postura unor reprezentanți ai unui consorțiu de afaceri, care făceau lobby pentru atribuirea organizării turneului final din 2018 Statelor Unite.

Președintele FIFA, Sepp Blatter, a admis faptul că acest presupus scandal de corupție are un impact negativ asupra forului mondial, care urma să decidă pe data de 2 decembrie anul acesta cui va fi atribuită organizarea turneului final al Cupei Mondiale atât în 2018, cât și în 2022.

Cei doi reporteri de la Sunday Times, care pozau în reprezentanți ai unui consorțiu american, s-au întâlnit la Cairo cu Amos Adamu, președintele din Nigeria al Federației Vest Africane de fotbal și unul dintre cei 24 de membri ai comitetului executiv FIFA care decide pe 2 decembrie atribuirea turneelor finale.

Într-un interviu filmat cu cameră ascunsă, Adamu își dă, în mod aparent, acordul de a vota pentru candidatura Statelor Unite, contra sumei de 800000 de dolari, reprezentând banii necesari construirii a patru terenuri din material sintetic în Nigeria.

Adamu apare spunând că va vota pentru Statele Unite în 2018 și că această țară va constitui a doua sa preferință în 2022.

Între timp, de la înregistrarea interviului, Statele Unite și-au retras candidatura pentru 2018, în cursă rămânând Anglia, Rusia și două candidaturi comune, Belgia-Olanda și Spania-Portugalia. Pentru 2022, pe lângă Statele Unite candidează Australia, Japonia, Coreea de Sud și Qatar.

Reporterii mascați s-au întâlnit și cu un alt membru al comitetului executiv, Reynald Temarii, președintele Confederației de fotbal a Oceaniei și fost fotbalist profesionist la echipa franceză FC Nantes la sfârșitul anilor ’80.

Acesta a spus că urmărește atragerea unei sume de circa 2,5 milioane de dolari pentru înființarea unei academii de fotbal în Noua Zeelandă și a dat de înțeles că i s-au mai făcut oferte de cumpărare a votului pentru sume cuprinse între 10 și 12 milioane de dolari.

Reporterii ascunși au mai vorbit și cu alți patru foști demnitari FIFA care au confirmat și ei existența unor astfel de practici de corupție și în trecut. După înregistrarea declarațiilor și devoalarea identității celor doi reporteri ascunși, Sunday Times i-a întrebat pe cei șase ce au de comentat.

Unii au răspuns că au inventat povestirile lor, altul că a citit acuzațiile într-o carte, iar cei doi actuali membri ai comitetului executiv au răspuns că sunt interesați de investiții în regiunile lor și că votul lor nu e de vânzare.

Această investigație jurnalistică a confirmat suspiciunile care planează demult asupra corupției din procedurile de atribuire a turneelor finale ale Cupei Mondiale la fotbal, suspiciune de corupție care nu ocolește nici procedura de atribuire a Jocurilor Olimpice.

OLANDA ÎN HAINE ȘI PARFUM DE TOAMNĂ

octombrie 17th, 2010

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (ultima parte)

octombrie 17th, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

La Spitalul din Golta

 
Lida Burihovici Havas: Mi-au citit condamnarea la moarte şi m-au trimis  la Golta. Acolo m-a anchetat un ofiţer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. Într-una mă întreba:„Ce-ai făcut ?”. Şi eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Şi ce-ai mai făcut ?” „Doar atâta… –  ziceam eu în hohote de plâns. Cred că până la urmă şi-a dat seama că nu eram vinovată şi i s-a făcut milă de mine. La un moment dat a ordonat „Trimiteţi-o să lucreze la spitalul civil din Golta! ”

A.G. Ce era la Golta ? 

Lida Burihovici Havas: Erau mai multe lagăre, unul mare făcut special pentru bucureşteni şi unul vizavi de spital, unde erau masaţi cei desemnaţi să lucreze la pretură, prefectură.

A.G. În aceste lagăre puteaţi să şi munciţi ?

Lida Burihovici Havas. Da. Dar fără bani.

A.G. Primeaţi în schimb mâncare, nu-i aşa ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în ţară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare.

A.G. Şi atunci ce mâncaţi ?

Lida Burihovici Havas: Ne descurcam, mai căutam prin gunoaie şi mai erau localnicii miloşi care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care  îmi dădeau din raţia lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât şi medicii ucraineni.

A.G.: Cine erau bolnavii din spital ?

Lida Burihovici Havas: Localnici din Golta. Aveau şi o secţie de militari, dar noi nu aveam voie să intrăm acolo.

A.G.: Ce lucraţi acolo ?

Lida Burihovici Havas: Eram soră medicală.

A.G.: Şi bolnavii din lagăr erau duşi la spital ?

Lida Burihovici Havas:  Nu. Îi mai ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine. Cred că şi din cauză că au avut de suferit mult din partea românilor. Era un fel de revanşă de-a lor. Ţin minte că şeful asistenţei militare pe întreaga regiune era un ofiţer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori, şi numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă şi din porţiile lor îmi dădeau şi mie. Erau toate drăguţe şi, n-o să credeţi, dar pe toate le chema Lida…

 

Familia din lagăr: Berta şi Gary

A.G.: Mai erau şi femei din lagăr care lucrau la spital ?

Lida Burihovici Havas: Din primul moment m-am împrietenit cu o felceriţă care făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chişinău fusese împuşcată. O chema Berta. Avea un băiat Gary. Când a început războiul era la Chişinău, în vacanţă al bunici. Bunicii au fost prinşi şi împuşcaţi. El a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso şi compunea muzică. În lagăr a organizat o orchestră.

A.G.: În care lagăr ?

Lida Burihovici Havas: Lagărul de copii nu mai ştiu care. A ajuns la urechea celor de la legiune şi orchestra era chemată seara la dezmăţurile lor. Aşa mai apucau şi copiii să mai mănânce…

A.G.: Şi cum s-a întâlnit cu mama lui ?

Lida Burihovici Havas: Berta a aflat că există un lagăr de copii şi s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade, care s-a interesat dacă nu cumva era acolo şi fiul ei. Aşa l-a întâlnit. Era cu câţiva ani mai mic decât mine şi ne aveam ca fraţii…adică ne băteam…După mulţi ani a devenit un mare dirijor – Gary Bertini – şi mi-a scris o dedicaţie care suna astfel:: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam!” Cred că a murit cu câţiva ani în urmă… Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanţiale şi împărţeam totul cu Berta şi Gary.

A.G.: De unde primeaţi ajutoarele ?

Lida Burihovici Havas: Clandestin.

A.G.: Evreii din ţară îi ajutau pe cei din Transnistria?

Lida Burihovici Havas: Fiecare era ajutat de familie.

A.G.: Şi prin cine se trimiteau aceste ajutoare ?

Lida Burihovici Havas: Prin ceferişti şi jandarmi

A.G.: Cu riscul că nu ajungeau

Lida Burihovici Havas: Mai ajungeau, că se trimitea foarte mult…

Aşa a cunoscut unchiul meu un ceferist de la revizie şi a aranjat cu el ca atunci când află că e necaz… În retragere românii cu nemţii băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc şi îi ardeau de vii…

A.G.: De unde aveaţi informaţii ? Aveaţi ziare sau radio ?

Lida Burihovici Havas: Nici pomeneală! Mai primeam veşti de la medicii ucraineni. Tot timpul eram în pericol de a fi trimişi peste Bug, unde era administraţie germană.

A.G.: Ţineţi minte cumva cine erau şefii administraţiei române ?

Lida Burihovici Havas: Isopescu Modest era prefectul de Golta, adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut. Dar şi mai crunt era şeful siguranţei…Nu mai ştiu cum îl chema, dar i se spunea „vânătorul de evrei”.

La un moment dat s-a zvonit că se desfiinţează lagărul şi ne trimite pe toţi peste Bug. Aveam  înţelegere cu Enache să-l anunţ în ceasul al doisprezecelea…

 

Salvarea poartă numele Enache

A.G.: Cine era Enache?

Lida Burihovici Havas: L-am cunoscut cu prilejul unei campanii de vaccinare la ceferiştii din Golta. Am aflat că e gălăţean şi am început să comunic prin el, cu unchiul meu. Unchiul meu îmi trimitea câte ceva cu el şi îl plătea foarte bine. Se înţeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Aşa că i-am trimis vorbă.

A.G.: De ce n-aţi făcut-o mai repede ? De ce a aşteptat ultimul moment ?

Lida Burihovici Havas: Nu uitaţi că în ţară dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreieşti, deportau toată familia…La unchiul meu locuia bunica şi o soră de-a lui cu un copil mic… Soţul ei fusese omorât la pogromul de la Iaşi. Aşa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult…Şi atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Convenisem că în ziua în care reuşeşte să-mi pregătească evadarea, va veni şi va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Şi aşa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înţeles, mi-a spus: „Venim şi noi cu tine!”.. Tocmai primisem un palton de acasă.. I l-am dat lui Gary să-l îmbrace. Vă daţi seama ce uimit a fost Enache când ne-a văzut pe toţi trei ! Ne-a urcat într-unul din vagoanele trase pe şină moartă. Ne-a băgat în locaşul pentru găleată şi mătură. Pe toţi trei.

A.G.: Dar locul acela e foarte mic

Lida Burihovici Havas: Da… Ne-am înghesuit acolo… Eram ca într-un coşciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leşinaţi şi am început să tuşim.  Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni şi i-a scos pe Gary şi pe Berta.  Urma să mă scoată şi pe mine, când cineva l-a văzut prin oglinda unui compartiment şi a tras semnalul de alarmă. Enache a mai avut prezenţa de spirit să trântească cu piciorul uşa peste mine. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta şi Gary i-au coborât din tren.

A.G.: Ce s-a întâmplat cu ei?

Lida Burihovici Havas: E o poveste prea lungă s-o mai spun acum…Dar au scăpat şi ei cu viaţă.

A.G.: Când aţi ieşit din ascunzătoare ?

Lida Burihovici Havas: La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiaţi. Şi acolo am tras o spaimă pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că-s una de-a lor. Când am ajuns acasă, la Galaţi, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat acolo un timp, iar apoi în fiecare zi eram dusă la alte rude de ale mele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria.  La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul meu a reuşit să-mi facă acte false şi mai ieşeam din casă. După 23 august am putut în sfârşit să fiu şi eu liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coşmaruri şi când vedeam o uniformă militară o luam la goană…

Teama de a povesti a durat decenii

A.G.: După război aţi povesti despre Transnistria ?

Lida Burihovici Havas: După război ne-au schimbat buletinele şi trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde aţi fost în perioada 1940 – 1944? şi am răspuns „La Galaţi.”

A.G.: De ce ?

Lida Burihovici Havas: Mi-a fost frică. Trăiam cu senzaţia că ne iau şi ne trimit înapoi…

A.G. : Nici în familie nu aţi povestit despre cele îndurate?

Lida Burihovici Havas: Ba da,în prima seară când am ajuns acasă. Unul dintre fraţii mamei care fusese ofiţer de cavalerie, licenţiat în litere, avea o nevastă foarte ţâfnoasă. I-am povestit ei şi a făcut o criză de nervi cu convulsii…

A.G.: Ani de zile n-aţi povestit. Nu voiaţi să vă amintiţi ?

Lida Burihovici Havas: Mi se spunea motănel pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram tare, tare  bolnavă fizic şi psihic.

Venisem bolnavă de blenoragie… În urma unui viol. Un ofiţer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după nişte fete, la un chef. M-au luat cu forţa acolo. M-a bătut şi a abuzat de mine… Nu aveam cum să mă apăr, cum să ripostez…Eram tare nenorocită când am ajuns acasă. Medicul care m-a tratat cu injecţii cu lapte, nişte injecţii foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de boala asta, că nu sunt singura, că nu e ruşine…Ruşine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal…Ştiţi că l-am întâlnit pe acest Ionescu…

A.G: Când ? Unde ?

Lida Burihovici Havas: Lucram la Institutul de Statistică la Direcţia de Publicaţii, pe malul Dâmboviţei, într-o clădire mare roşie. Şi la colţ, la un stop era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Şi când l-am văzut am pierit.

A.G.: Era după război.

Lida Burihovici Havas: După mulţi ani…Am stat într-un gang până s-a făcut noaptea şi abia atunci am îndrăznit să ies… Ar fi trebuit să-l prind şi să-l reclam, dar mi-a fost frică.

A.G: A fost judecat şi condamnat cineva din conducerea de la Golta ?

Lida Burihovici Havas: Aristide Pădure a fost condamnat şi alţi câţiva.

A.G : Şi iată că după atâţia ani v-aţi hotărât să vorbiţi.

Lida Burihovici Havas: Trebuie să povestesc, când văd că se neagă cele petrecute. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puţinele supravieţuitoare care mai trăiesc.

A.G: E primul interviu pe care-l daţi ?

Lida Burihovici Havas: Nu. Am mai povestit în cadrul programului Survivors of the Shoah. Au venit şi m-au filmat. La un moment dat operatorul a izbucnit în plâns şi a spus:  „Eu nu mai rezist!” şi a ieşit afară…A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu şi lui Stelian Tănase. Şi el a fost foarte impresionat. La sfârşit m-a îmbrăţişat.

A.G.: Sunteţi tare obosită. Propun să încheiem. Aţi mai fi avut ceva de povestit?

Lida Burihovici Havas: Încă o dată pe atât…

Note sumare asupra familiei în India

octombrie 17th, 2010

Protest impotriva crimelor de onoare. Sursa: "The Independent"

Întrebaţi fiind care dintre valorile lumii lor li se par a fi cele mai importante, majoritatea indienilor vă va răspunde: „familia”. Nu de puţine ori, rugându-mi studenţii să îmi vorbească despre diferenţele pe care le percep în mod subiectiv între India şi Europa (care pentru ei are identitate unitară, uneori monolitică) am ajuns să vorbim invariabil despre familie. Mi s-a spus adesea că gestul unei tinere familii europene de a trăi separat fată de părinţi ar fi expresia unei lipse de ataşament sau, şi mai tranşant, a unei lipse de „iubire”. Mai mereu argumentul meu forte a fost centrat în jurul noţiunii de „spaţiu intim”. Mi se părea o idee irefutabilă. Un cuplu are nevoie de intimitate pentru că, în definitiv, asta e una dintre raţiunile funcţionării lui. A trăi împreună înseamnă, desigur, responsabilitate, dar beneficiul suprem este independenţa, intimitatea. A-ţi respecta părinţii poate însemna şi a le respecta propriul lor spaţiu intim. A locui separat nu înseamnă a-i ignora complet, ci pur şi simplu a fi mai puţin invaziv şi a-ţi proteja într-un fel propria familie proaspăt întemeiată. Mai târziu aveam să îmi dau seama că greşeam fundamental. Aduceam în discuţie o noţiune cvasi-necunoscută indianului de rând: „spaţiul intim”. Aici totul se petrece în mijlocul colectivităţii. În India tradiţională soţia este adusă în locuinţa socrilor, urmând să fie ceva între o menajeră iscusită şi o fabrică de copii sănătoşi, de preferat băieţi. În aceeaşi casă locuiesc două sau chiar trei familii diferite, într-o relativă armonie. Cum cu excepţia indienilor care lucrează în sectorul guvernamental, ceilalţi nu primesc o pensie la retragerea din activitate, societatea exercită o presiune suplimentară: copiii îşi întreţin în totalitate părinţii care, la rândul lor, iau decizii în legătură cu mariajul acestora. Intimitatea şi spaţiul privat nu îşi găsesc locul în vocabularul indienilor, ele fiind înlocuite de o altă noţiune care le acoperă integral: datoria.

Tineri de 30 – 31 de ani, virgini încă şi fără nicio relaţie amoroasă până la această vârstă îşi petrec timpul „studiind”. Unii dintre ei nu au lucrat o singură zi până la această vârstă şi „studiul” nu e de fapt, de multe ori,  decât o scuză pentru trândăvie. Când termină cu „studiatul”, nu numai că nu au diplome de master sau doctor, dar abia îngaimă câteva fraze într-o limbă străină şi sunt posesorii unei diplome echivalente cu cea de licenţă. Familiile îi întreţin, părinţii le caută o soţie şi nu de puţine ori chiar o slujbă iar viaţa lor se desfăşoară în aceiaşi parametri de generaţii. Într-o discuţie informală, unul dintre ei mi-a mărturisit că până la 30 de ani, vârstă pe care o avea la momentul conversaţiei noastre, nu a dormit nici măcar o singură noapte în afara casei părinteşti. Nu mănâncă altceva decât ceea ce îi găteşte propria sa mamă şi nici prin gând nu îi trece că ar putea să îşi găsească singur o soţie. Avusese o prietenă acum ceva vreme, dar când mama şi sora au aflat, l-au somat să renunţe. Evident, s-a conformat. L-am întrebat de ce şi a rămas uşor confuz, debusolat. Mi-a explicat că îşi iubeşte familia şi că pentru el nimic altceva nu e mai important decât să respecte cuvântul mamei. Altădată, am fost întrebat de câţiva dintre studenţii mei ce anume fac atunci când nu am ore la universitate. Le-am spus că atunci când nu mă întâlnesc cu prietenii, mă uit la un film, citesc sau scriu. „Singur? Şi nu mă plictisesc?”. Pentru ei, a rămâne singur echivala cu o experienţă de o maximă tristeţe, cu o plictiseală insuportabilă. Straniu într-o ţară cu o puternică aură spirituală. Orice formă de spiritualitate presupune invariabil singurătatea, explorarea sinelui, auto-interogarea. În limite rezonabile, desigur.

În încercarea mea de a desluşi misterele unui asemenea comportament am avut un alt obstacol serios: crimele de onoare. De fiecare dată când un tânăr/o tânără se îndrăgosteşte împotriva voinţei părinţilor, povestea tinde spre o tragedie shakespeariană. Nu de puţine ori, părinţii sau alte rude apropiate ale celui/celei din casta superioară  comit gesturi extreme, de multe ori crime de o cruzime greu de imaginat. În lumea rurală, ei nici măcar nu sunt pedepsiţi. Nu cu multă vreme în urmă, un asemenea caz s-a petrecut chiar în New Delhi. O fată se pare că „şi-ar fi pierdut onoarea” într-o relaţie cu un tânăr dintr-o castă inferioară. La aflarea veştii, părinţii fetei i-au convocat pe cei doi la un consiliu de familie. De bună credinţă, imaginându-şi că se vor pune la punct detaliile viitoare căsnicii, cei doi au răspuns invitaţiei. În casa fetei, în prezenţa ambilor părinţi şi a unui unchi, tinerii au fost torturaţi vreme de vreo două ore şi apoi ucişi prin electrocutare. Fata avea 19 ani, băiatul 20. În acest caz, tatăl şi unchiul au fost reţinuţi. Primul dintre ei avea să declare că nu regretă gestul; ce altceva i-ar mai fi rămas de făcut după ce fiica îl dezonorase? Dincolo de patina de Ev Mediu a poveştii se ridică întrebarea: cât de importantă este familia în societatea indiană dacă un tată îşi poate tortura şi ucide fiica? Despre ce fel de „iubire” poate fi vorba în acest caz? Nu cumva, ca de atâtea alte ori, indienii despre care vorbesc confundă noţiunea de „iubire” cu cea de „proprietate”? Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie spus că India se schimbă. Destul de încet, însă. Majoritare sunt încă familiile pentru care „onoarea” trebuie apărată cu orice preţ. Îngrijorător este că asemenea „coduri morale” sunt insuflate multora dintre tinerii indieni. Prea puţin independenţi, dispuşi să se cufunde în tradiţie (asta e o soluţie comodă până la urmă, nu ?!) şi nu să facă efortul de a gândi sau acţiona individual, în pofida unor sisteme restrictive, aceştia sunt adesea indivizi nedefiniţi emoţional, cu excese într-o direcţie sau alta. Tinerii plâng sau râd brusc, emoţionaţi de scene benigne din diverse filme, femeile trecute de vârsta a doua ţipă isteric atunci când vreun viril personaj masculin bolywoodian rămâne pe la jumătatea filmului fără cămaşă… e o adolescenţă trăită repetitiv. Neavând spaţiu intim în care să îşi poată manifesta pulsiunile, neacordându-şi răgazul de a reflecta la diferite probleme ale propriei lor existenţe, oamenii aceştia îşi trăiesc întreaga viaţă în public, ajutaţi fiind de faptul că uneori le lipseşte cu desăvârşire simţul ridicolului.

Odată în plus trebuie spus că şansa Indiei stă în incredibila sa putere de a se schimba rapid. Direcţia schimbării, însă,  este întotdeauna imprevizibilă, ca de fiecare dată când ea se petrece brusc, fără spaţii de reflecţie, fără predispoziţia de a învăţa de la cei din jurul tău.

Fereastra dinspre bucătărie

octombrie 17th, 2010

Intr-un joc revers sa ne imaginam bucataria din afara, savurand metamorfoza ingredientelor si aducerea acestora intr-o bucurie epicureeana, fie ea si de putina durata.

Creatiile culinare staruie in memoria noastra, ne poarta in trecut si ne readuc lumea bunicilor, a mamei, a unui restaurant, a unei petreceri, chiar a unui voiaj etc.

Proust, Flaubert, Rembrandt, Van Gogh reprezinta doar cateva repere universale in descrierea de elemente culinare in creatia lor.

Cand rostim Paris ne si indreptam catre inegalabilul croissant la micul dejun, rostim Bologna si memoria gustativa a celor mai bune paste ne redefinesc imaginarul italian.

In urma cu ani la Munchen, impreuna cu Johannes Zultner, poet si bun prieten german am pregatit impreuna o cina pescareasca de inspiratie romaneasca in timp ce comentam cateva versuri din poezia lui August von Platen (1796-1835).

Seara cu pricina la un pahar de vin alb si cu peste gatit ca la cherhanaua din Tulcea  m-a inspirit la scrierea unui poem intitulat August :

Poetul spintecand un peste si sangele inunda masa,

Celalalt poet allege leusteanul, telina, cimbrul si recita un poem:

“Cine a privit cu ochii frumuseteta este aproape azvarlit in moarte.”

Poetii pierduti cu seara in netezimea fluviului,

Fumul din ceaun ademenind turistii,

tinerele subtiri si blonde intra in poeme surazand

nepasator,

poetul din poem, poetul din vecinatate,

si celalalt – adevaratul poet, prietenul tuturora, raman ca dusi de ape:

“El ar vrea ca moartea sa miroasa din fiecare floare.”

PS Poemul de mai sus, publicat pe la sfarsitul anilor ’80 si citit intr-o emisiune a postului de radio Europa libera a starnit reactiile acide ale unui hagiograf de la Scanteia, pe nume Emil Vasilescu ce in ura sa impotriva poeziei absconse, pesimisto-reactionara a atacat si versurile citate (din jocul poetic intertextual) nestiind pesemne ca apartineau lui August von Platen.

ASCENSIUNEA CHINEI

octombrie 17th, 2010

Renuntand la dogma marxista, liderul chinez Deng Hsiaoping, in 1979, a liberalizat economia tarii, a introdus masuri „capitaliste” pentru stimularea productivitatii si a facilitat participarea intreprinderilor chineze la activitatea economica internationala. Consecintele au fost spectaculoase. In ultimii 30 de ani, economia chineza s-a dezvoltat exaltant, cu o crestere anuala de peste 10%. Tranzitia de la comunism la capitalism dominat de stat s-a facut fara ca Partidul Comunist Chinez sa renunte la monopolul puterii politice. Incercarile unora de a forma structuri independente de partidul-stat au fost sanctionate prompt, brutal si fara ezitare de catre organele de securitate.

Ascensiunea vertiginoasa a transformat China intr-o putere economica globala, a modificat raportul de forte in lume si, prin expansiunea si modernizarea fara precedent a fortelor militare, a timorat tarile din vecinatate. In 2010, China a depasit Japonia si a devenit, dupa SUA, a doua putere economico-financiara a lumii. Numai in luma iunie 2010, surplusul Chinei in tranzactiile comerciale cu restul lumii a fost de 20 miliarde USD. Rezervele de valuta convertibila acumulate de China au ajuns la o valoare uimitoare de 2.500 miliarde USD.

Modelul de dezvoltare economica al Chinei, bazat pe productie pentru export, mana de lucru ieftina si subevaluarea monedei nationale a permis Chinei sa inundeze pietele americane, europene si mondiale cu produse ieftine. Ceeace a subminat capacitatea de export a occidentalilor. Succesul modelului chinez, implicand un capitalism controlat de stat si incorsetarea politica a populatiei, reprezinta o tentatie majora si o justificare ideologica dubioasa pentru lideri cu ambitii autoritariste din alte tari.

In ultimii 15 ani, China si-a marit puterea militara intr-un ritm accelerat. Guvernantii de la Beijing nu publica date despre fondurile cheltuite pentru dotarea fortelor armate, pentru avansarea tehnologiei militare si pentru modernizarea capabilitatii militare. Datorita lipsei de transparenta, semnificatia strategica a inarmarii intense a Chinei este oarecum nebuloasa. Inconteastabil, China a depasit cu mult nivelul fortelor armate necesare pentru apararea tarii. Se stie ca flota chineza a achizitionat un numar impresionant de fregate, distrugatoare si submarine. Fortele aeriene au fost dotate cu sute de avioane moderne. Beijingul a planificat sa construiasca cel putin doua portavioane. Investind masiv, China si-a perfectionat tehnologia rachetelor balistice si de croaziera. Rachetele au fost amplasate in submarine, pe vapoare si in avioane. China a continuat sa-si modernizeze arsenalul nuclear strategic, a investit masiv in sisteme anti-satelit, in instalatii anti-racheta si capabilitati cibernetice agresive. China a lansat sateliti proprii, a construit instalatii de radar cu raza mare de actiune, retele de sonar pe fundul marii si aparatura de bruiaj electronic. Avand un litoral de peste 12.000 de km, intr-o regiune cu clima temperata, cu multe locuri ideale pentru instalatii portuare, China a devenit o putere navala redutabila. Portavioanele americane, considerate indestructibile in trecut, au devenit vulnerabile. Este clar ca Beijingul intentioneaza sa domine zonele maritime din jurul Asiei de Sud-Est, sa forteze reunificarea cu Taivanul si, in timp, sa contracareze preponderenta navala a Statelor Unite in vestul Oceanului Pacific.

Alarmate de expansiunea militara si de pretentiile teritoriale ale Chinei, celelalte puteri din regiune precum Japonia, India si Corea de Sud au decis sa-si amplifice si sa-si modernizeze fortele navale proprii. Pentru securitate, aceste state, ca si celelalte tari mai mici din regiune si-au exprimat clar interesul ca SUA sa-si mentina o prezenta militara considerabila in Asia. Din nefericire, in ultimii zece ani, America, preocupata cu razboaiele din Irak si Afganistan, a neglijat sa participe la unele exercitii militare comune cu aliatii din Asia de Sud-est.

Presedintele chinez Hu Jintao a incercat repetitiv sa asigure comunitatea internationala ca ascendenta Chinei, fiind eminamente pasnica, nu ameninta pe nimeni. Alte declaratii oficiale, comentarii si publicatii chineze sugereaza ca cei de la Beijing intentioneaza sa-si extinda influenta in Asia Centrala, in regiunile putin populate din Mongolia si din Rusia de Est, in Indochina si in Oceanele Indian si Pacific. Marea densitate a populatiei chineze din provinciile din nord a stimulat migrarea progresiva a multor chinezi in Mongolia si in teritoriile vaste din Rusia de Est. Aceasta „colonizare discreta” a Rusiei de Est ar putea crea conflicte majore intre cei doi giganti asiatici fosti-comunisti si ar putea forta Rusia sa formeze un nou partenetiat strategic cu SUA ca sa neutralizeze tendintele expansioniste ale Chinei.

Statele din Indochina nu au capabilitatea de a rezista dominatia Chinei. Infricosate ca ar putea deveni vasali ai Chinei, Vietnam, Singapore, Tailanda, Malaezia, Laos si Indonezia au incercat sa stabileasca relatii de colaborare cu Statele Unite ca sa previna recreerea „Imperiului Chinez”. Beijingul are pretentii teritoriale aupra unor insule si regiuni maritime cu rezerve de hidrocarburi in Marile Chinei de Est si de Sud in dispute cu Japonia, Filipinele si Vietnam.

Revizionismul guvernantilor chinezi se reflecta si in activitatea diplomatica. Beijingul a refuzat sa condamne Corea de Nord pentru torpilarea si scufundarea unui vapor militar Sud-Corean in martie 2010, scontata cu moartea celor 46 de marinari de pe nava. In aprilie 2010, elicoptere militare chineze au zburat amenintator deasupra unor distrugatoare japoneze. China pretinde sa fie recunoscuta ca mare putere globala, sa i se accepte dominatia in vecinatate si sa fie arhitect principal intr-un proces de redefinire a institutiilor internationale deoarece China nu a contribuit la organizarea lor si deoarece institutiile existente favorizeaza Occidentul. Beijungul vrea sa reformuleze regulile care guverneaza comertul dintre tari, transferul de tehnologie, politca fiscala, convertibilitatea monetara si problemele climaterice. China prefera sa participe activ in cadrul unor grupari de securitate regionale precum Organizatia de Cooperare de la Shanghai, unde China este liderul principal.

In anii 90 si 2000, Beijingul a facut eforturi majore ca sa atraga investitorii straini. Acum, autoritatile au creat reguli noi care ingradesc considerabil activitatea firmelor straine in China. Ele nu pot participa la programele de procurare ale guvernului si sunt obligate sa transfere in China numai tehnologiile cele mai avansate. In China, capabilitatile stiintifice si tehnologice au progresat dramatic. Numarul de ingineri absolventi in China a ajuns la 900.000 anual. Prin comparatie, India produce 350.000 si SUA numai 70.000. Neavand restrictii „bioetice” sau „de mediu”, cercetatorii chinezi sunt capabili sa depaseasca Occidentul in anumite domenii de mare potential precum genetica moleculara, celule stem si nanotehnologia. Desi programul de spatiu al Chinei este secret, se stie ca Beijingul planuieste sa aterizeze astronauti pe luna in 2013.

Din motive istorice, conflicte teritoriale si diferente culturale, China si India au fost si, probabil, vor ramane rivali. Cele doua tari cu populatii uriase, in crestere economica viguroasa, au devenit concurenti acerbi in obtinerea accesului la resurse naturale din strainatate. In 1962, intr-o regiune de frontiera, armata chineza a atacat India si a ocupat teritorii vaste contestate de ambele tari. Infranta si umilita, India nu a uitat razboiul respectiv si nu a acceptat „ocupatia” chineza a teritoriilor in disputa. Deocamdata, ambii giganti, inarmati cu arme nucleare, au evitat o noua confruntare militara si au restabilit relatii diplomatice in 1976. Ca sa mentina India preocupata cu alte rivalitati in Asia de Sud, China a ajutat Pakistanul sa obtina armament nuclear, i-a furnizat armament modern si ii construieste reactoare nucleare. Beijingul a respins propunerea ca India sa devina membru permanent al Consiliului de Securitate ONU. In schimb, in ultimii zece ani, India a gazduit guvernul tibetan al lui Dalai Lama. In trecut, locuitorii majoritari din provinciile chineze Tibet si Xinjiang au rezistat dominatia imperiala a Chinei.

In Asia de Sud-Est se desfasoara o mare cursa inarmarilor. Regiunea nu are institutii regionale de securitate care sa previna escaladarea primejdioasa a ambitiilor, rivalitatilor si disputelor dintre protagonistii principali. Tarile respective se implica intens in manevre politice si diplomatice, aliante bazate pe interese reale sau perceptii echivoce si realinieri surprinzatoare. India si China au o granita comuna de 4,000 km. In mare parte, frontiera lor este nerecunoscuta de ambele state. Influente nationaliste pot agrava disputele teritoriale si pot precipita conflagratii militare extrem de daunatoare. Expansiunea militara a Chinei poate reinflama rivalitatea istorica a tarii cu Japonia. Peninsula coreana, divizata si tensionata, poate exploda oricand.

Statele Unite, avand o prezenta militara considerabila in regiune, continua sa garanteze securitatea Taivanului. Cu toate acestea, reunificarea Taivanului cu China pare inevitabila. Proiectiile specialistilor americani sugereaza ca, din punct de vedere militar, dupa 2020, SUA nu va mai putea apara insula. Presiunile economice, sociale si militare ale Beijingului pot deveni irezistibile pentru Taivan. Deja, o treime din exporturile taivaneze merg in China. Doua treimi din companiile taivaneze au investitii in China. Calatoriile dintre Taivan si China, din ce in ce mai frecvente, si interpenetrarea populatiilor respective sunt deja avansate. Politic, Taivanul inca nu accepta o simpla reintegrare in China. Extinderea suveranitatii chineze asupra Taivanului i-ar conferi avantaje strategice enorme, i-ar permite sa-si extinda infulenta spre vestul Oceanului Pacific si ar consacra „China Mare” ca o putere hemisferica dominanta cu pretentii globale.

30 august 2010

Cercul inchis al jocurilor finite

octombrie 17th, 2010

Şi pentru că tot veni vorba de joc, cred că ar merita puţină atenţie la câteva detalii, ce pot ridica la nivel de filozofie de viaţă, o banală activitate …competiţională derivata din spiritul ludic, consecinţă a filiaţiei noastre la …lumea animală.

În fond, jocul este o competiţie între doi sau mai mulţi indivizi (celule) care respectă anumite reguli şi care se „luptă” pentru a câştiga ceva (jocul are o miză). Generalizând, jocul este o interacţiune între oameni conform unor reguli, fiecare „sperând” să câştige. Este un proces ce „sparge”, fragmentează întregul (jucatorii, societatea) în Invingători şi … Restul lumii.

Să luăm ca exemplu jocul de fotbal. Fotbalul este jocul dintre două echipe (2×11) între care există un acord: pasele se fac exclusiv folosind picioarele şi capul şi se caută marcarea unui număr cât mai mare de goluri pentru a câştiga meciul… campionatul… cupa; se instituie deci o constrângere (nu cu mâna), şi se defineşte un scop, respectiv o miză. Orice abatere de la această „viziune” simplificată este sancţionată în numele jocului.

Jocul are şi alt gen de constrângeri. Este amplasat şi limitat în spaţiu (aria unde jocul de fotbal se poate desfăşura) şi în timp (fluierul arbitrului întrerupe acţiunea după exact 90 de minute, fapt cunoscut de la început, în acord cu reguli speciale; deci ştim exact când îincepe şi când se termină). Acest ultim criteriu permite să considerăm jocul de fotbal ca fiind un joc finit. Il putem numi aşa deoarece: ştim exact unde se desfasoară, care şi unde sunt de găsit partenerii de joc, ştim şi cât durează. Odată început şi având o durată finită, jocul trebuie să se termine. Finalitatea lui constă în a stabili cine câstigă – singurul lucru neştiut de la început. Se joacă pentru a afla cine este învingătorul!

Ce sens ar mai avea jocul dacă nu am afla până la sfârşit cine a câştigat? (unii ar spune: frumuseţea jocului în sine; poate! Puţini sunt însă aceia care vor intra la meci la mijlocul partidei şi vor ieşi satisfăcuţi după 20 de minute… căci au admirat JOCUL). Altfel spus, întreaga acţiune de pe teren are ca scop primordial să stabilească cine este învingătorul dintre cele două tabere ce iau parte la joc. Două tabere implică o fragmentare a unui întreg în părţi: în echipa A şi echipa B, în jucători şi suporteri, în suporteri şi indiferenţi…

Ce se „câştigă” într-un asemenea joc? Ceva concret! Un titlu, cel de campion în 1920…în 1990… în 2010… Rămâne …mai departe (?!) doar numele celui înscris pe cupă… în rest… uitare (!?).  Puţini sunt cei care îşi amintesc frumuseţea unei partide, sau se gândesc şi empatizează cu ceea ce simt jucătorii pe teren, (care sunt sentimentele lor, frica, durerea în urma loviturii primite, etc.). Jucătorii, aidoma unor figurine abstracte, a unor „gladiatori” sunt asimilaţi în rezultate. Ne reamintim numai rezultate. Ele devin „ţintă”, valoare.  Restul… context, un fond din care se detaşează… „strălucitor”:  Invingătorul.

Rezultatul unui joc finit este definitiv, nu poate fi schimbat. Este istorie. Totul se poate schimba, dar nu putem schimba faptul că cineva a câştigat un anumit titlu la un moment dat. Putem juca acelaşi joc de mai multe ori; de fapt participăm în fiecare an la un nou campionat. În cadrul unui campionat se joacă câte un joc nou în fiecare săptămână; dar de fiecare dată când cineva câştigă sau pierde, rezultatele sunt definitive. Aceasta este o mare proprietate a jocului finit şi care aduce multa încrâncenare, frică, întunecă frumuseţea jocului, asimetrizează valoarea întregului în favoarea unei parţi ce vremelnic a ocupat o poziţie particulară.

Dacă analizăm o astfel de descriere a unui joc, putem afirma că: jocurile finite sunt bazate pe COMPETIŢIE şi pot fi considerate ca interacţiuni între oameni care ştiu că au ceva de câştigat şi ceva de pierdut.

Dar să urmărim şi o altă faţetă a „logicii” jocurilor finite. Este imposibil ca toţi oamenii care participă la joc să respecte toate regulile (măcar din greşeală le vor încălca). Dacă cineva care joacă fotbal prinde mingea cu mâna, acţionând astfel în contradicţie cu ceea ce prevede regulamentul, atunci această persoană este „pedepsită” pentru încălcarea regulilor. Încălcarea regulilor face ca rezultatul astfel obţinut să nu fie validat. Dacă cineva prinde mingea cu mâna şi o introduce în poarta echipei adverse, deşi mişcarea plasei confirmă finalitatea unei acţiuni în consonanţă cu obiectivul meciului (golul), acţiunea nu va fi omologată căci s-a violat o regulă în vigoare. Putem sugera că acestă acţiune generată din întâmplare sau intenţionat, din revoltă, din…prostie este modul în care se poate spune că s-a născut… rugby-ul (evident metaforic vorbind).  Din însăşi inima unui joc bine cunsocut s-a născut, s-a “inventat” un nou joc, invenţie ce a început cu o încălcare a unei reguli într-un joc existent şi cunoscut de toată lumea. Desigur, acel nou joc nu mai putea fi numit fotbal, deşi la urma urmelor, ar fi fost posibil ca această încălcare a regulamentului să fie ea însăşi omologată în fotbalul mondial. Aceasta af fi înseamnat că fotbalul ar fi „inghitit” (metabolizat) noutatea , rămânând un singur joc…dar altfel.

Nu s-a întâmplat aşa; fotbalul a rămas fotbal şi a fost inventat şi un nou joc. Acest nou joc a fragmentat acelaşi întreg în două … pasionaţii de fotbal şi pasionaţii de rugby… Atât cei ce doresc să joace direct cât şi spectatorii au acum o nouă problemă… unde să mă duc? Ce să joc? Ce spun celor din jur că îmi place? Să spun adevărul… sau să merg de partea celui mai tare?… sau a celor mulţi…? Dileme ce se multiplică pe măsură ce numărul „jocurilor” creşte… Fragmentarea generează comunităţi cu principii şi valori diferite ce încearcă să coexiste dar, fără să o dorească, moştenesc ceva din esenţa, din atitudinea jocului la care participă, caci toate presupun…  competiţia! Trebuie sa fiu MAI… Trebuie sa fiu… Trebuie…

Bătălia de pe teren se mută în „stradă” şi apoi în viaţă… Este un proces ce face ca să ajungi, cu sau fără o afinitate specifică,  să fi „împachetat” într-un grup…într-un joc. Să vezi realitatea din acea perspectivă, evident parţială şi limitată. Să te baţi pentru a ajunge măcar odată Nr. 1 sau, să te lupţi o viaţă întreagă cu presiunea statutului de învins, de manipulat…  Şi cum ai putea să continu viaţă din această postură „jalnică”, ce ai putea face mai departe… Sunt cîteva opţiuni clasice: să devi indiferent… sa te sinucizi… sa ataci şi sa bîrfeşti „jocul” fără însă să activezi coerent pentru a schimba ceva… să cauţi vinovaţi şi „conspiraţii”… sau să cauţi creativ o ieşire specifică şi personală…o STRAPUNGERE dincolo de bariera psihologică indusă de joacă şi joc… (reiterez aici filozofia filmului MATRIX)

În toate cazurile, miza unui joc presupune că este ceva de câştigat… Dacă ar fi vorba de experienţă, abilitate, valoare, competenţe ar fi minunat (dar pentru asta trebuie să fi în joc, acolo pe teren, acolo unde se decide prin „luptă” învingătorul, acolo unde muşchii, inima şi mintea se unesc pentru victorie. Unde adevăratul câştig este în dezvoltare personală). Câştigul de a fi… spectator şi „cârcotaş” pe marginea jocului, împreună cu …prietenii care …ştiu de ce…în acea postură în care muşchii se atrofiază de stat, mintea se înţeţoşează de aburii berii şi burta se umflă aberant de „mâncarea” înghiţită în stres, câştigul spuneam, sigur nu este al individului, al spectatorului…ci al celui ce organizează acest joc. Al celui ce culege banii de la tot ce se întâmplă pe lângă joc, în numele unui „business” inspirat şi inteligent construit… De la fel de fel de gadget-uri la curent electric, transmisiuni de radio şi televiziune, internet, şi mii de alte „jocuri” colaterale ce abosrb TIMP şi VIAŢĂ!

Putem spune deci că orice acţiune umană, ce are ca scop final obţinerea prin competiţie a unui “titlu” ce condiţionează participarea ulterioară la alte actţuni, poate fi vazută ca un joc finit. Într-un joc competitional finit: - există o fragmentare implicită a întregului social în două categorii de participanţi: jucători şi spectatori, activi şi pasivi, invngatori şi învinşi etc; - completiţia are ca scop câştigul (miza) şi generează o ierarhie;  -  educaţia jucătorului implică formarea sa în spiritul acceptării şi respectării reguli de joc; odată intrat totul se reduce la respectarea regulamentului (individul devine sclavul unui mecanism ce îl formează, il valorizează în interesul Jocului, îl aruncă dacă nu mai face faţă, nu mai aduce… victorii…?!);  -   lipsa de etică şi morală crează condiţii pentru apariţia unor jocuri perverse care  „spirjină” ajungerea la varf, la „bucate” a unora ce nu au calităţile necesare, sau crează iluzia unnei asemenea posibilităţi; -   se generează şi se acumulează frustrare, care determină la un momentdat, brusc şi neaşteptat, colapsarea însăşi a jocului; frustrarea ce poate apărea pe nesimţite în unii participanţi ai jocului finit poate fi cauza unui abandon, a unui moment tensionat ce poate fi „sămânţa” unui nou joc… cu un alt nume … cu alte reguli şi alţi spectatori… dar în final tot un joc finit.

Am putea oare să ne imaginăm şi un altfel de… joc? unul… infinit? unul fără competiţie? cu o miză în afara Eu-lui?

Cine apără derapajele politice ale savantului Paulescu?

octombrie 17th, 2010

In 1922, Nicolae  C. Paulescu,  savant binecunoscut  in tara si strainatate pentru cercetarile care au dus la descoperirea insulinei, a înfiinţat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Naţionala Creştină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagra in mijlocul tricolorului romanesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara “România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români” (Apărarea Naţională, nr.2 din 22 noiembrie 1925, p. 3).

Paulescu a propagat teoria inferiorităţii biologice a evreilor, enunţând teme care vor deveni populare în Germania nazistă.  Antisemitsmul politicianului a devenit astfel parte din opera sa stiintifica, un fapt examinat in detaliu in monografia Polemica Paulescu: Stiinta, Politica, Memorie scrisa impreuna cu istoricul Horia Bozdoghina, care este in curs de aparitie la Editura Curtea Veche. Cu toate acestea, opera antisemita a lui Paulescu, care insumeaza zeci de articole, carti si brosuri, a fost minimalizata de reprezentanti ai elitei politice si culturale din Romania post-revolutionara.

Iată părerea social-democratului Adrian Păunescu, exprimată în plenul Senatului pe 6 septembrie 2004: „…este foarte grav că i se reproşează după atâţia ani lui Paulescu un fapt de publicistică, un fapt de orientare politică, atunci când toată lumea se bucură de efectele pozitive ale descoperirii lui. …. Nu se poate să-l considerăm pe Paulescu vinovat, după 83 de ani de fapte politice care au trecut, când el a dat şi turcilor, şi norvegienilor, şi românilor, şi evreilor, şi întregii omeniri un medicament care a prelungit viaţa tuturor fără nici o discriminare. Este – cum să vă spun?! – un talibanism inacceptabil!”. Uneltele fostului senator sunt minimalizarea, dezinformarea şi comparaţia imorală. Mai întâi, minimalizarea; lui Paulescu i se reproşează, în mod justificat, nu „un fapt de publicistică” ci propagarea cu tenacitate a unui discurs antisemit de o josnicie şi virulenţă neegalată, înainte şi după el, de nici unul din cei ce au aruncat acest fel de gunoaie în spaţiul public român. Pe urmă, dezinformarea; în ciuda străduinţelor sale, Paulescu nu a contribuit la introducerea insulinei în tratamentul diabeticilor români, evrei sau din orice altă parte a lumii. La sfârşit, comparaţia imorală: cum poate scuza meritul ştiinţific al lui Paulescu revărsarea de ura din opera lui antisemită?

Pentru un alt (fost) senator, istoricul Gheorghe Buzatu (Partidul România Mare) cazul Paulescu incită la analogii cu cel al compozitorului Richard Wagner. Într-un discurs în care „neica Nimeni” din străinătate, comunismul şi Adolf Hitler sunt invocaţi cu minimalizările şi disocierile aşteptate, Buzatu simte nevoia să avertizeze plenul Senatului pe 8 septembrie 2003: „Cazul recent fabricat al ilustrului Nicolae Paulescu – este adevărat, în străinătate, dar cu ecouri, discriminări şi nuanţe aiuritoare la noi, la Bucureşti, acest caz ne readuce în atenţie pe acela, în integralitate absurd, al lui Wagner, care nu ar mai trebui, vezi Doamne, audiat, pe motivul cã ar fi fost preferatul lui Adolf Hitler! …Intervine undeva un neica Nimeni, ca pe vremea lui Stalin, şi reclamã cum cã soarta proletariatului ar fi în pericol şi autorităţile se grăbesc, la New York, la Paris sau la Bucureşti, sã demoleze busturi ori, mai grav, sã cenzureze spirite”. Dincolo de retorica suburbană, Buzatu practică dezinformarea, pentru că Richard Wagner nu a fost numai compozitorul favorit al lui Adolf Hitler, dar şi autorul infamului Das Judenthum în Musik, publicat sub pseudonim în 1850 şi sub semnătura autorului în 1869. Pornind de la o gelozie profesională faţă de Felix Mendelssohn şi Giacomo Meyerbeer, Wagner dezvolta tema evreilor care pun în pericol cultura germană. Soluţia dorită de Wagner era ameninţătorul Untergang, care implica condamnarea, decăderea şi dispariţia acestei rase dăunătoare.

Elita literară a fost reprezentată pe banca apărării lui Paulescu de Eugen Simion în calitate de preşedinte al Academiei Române, instituţia care se prezintă drept „simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale”. Rugat să comenteze protestele din vara anului 2003 de la Paris pentru revista Formula As, Eugen Simion începe cu o dezinformare: „…într-adevăr, în anii 20, în circumstanţele socio-politice de atunci, profesorul Nicolae Paulescu a publicat câteva articole antievreieşti, regretabile din toate punctele de vedere”. Paulescu nu a publicat câteva articole antievreieşti, ci peste 50 de cărţi, broşuri şi articole care propagau un antisemitism visceral şi cereau curăţirea etnică a teritoriului ţării. Apoi, această activitate a început înainte de primul război mondial, nu în anii 20. Simion continuă cu precizarea că „opiniile personale ale lui Nicolae Paulescu n-au fost urmate de acţiuni violente în sfera socială”. Încă o dată, avem mărturia lui Corneliu Zelea Codreanu că Eugen Simion se înşeală; antisemitismul lui Paulescu şi Cuza a influenţat direct şi semnificativ ideologia „Căpitanului” şi a Legiunii Arhangelului Mihail, care a comis acţiuni violente în sfera socială. Paulescu este nevinovat, crede Simion, pentru că „ … el însuşi n-a participat, în nici o împrejurare, la acţiuni care l-ar putea culpabiliza. Nu i se pot imputa delicte reale”. Ne este greu sa credem că fostul preşedinte al Academiei Române nu considera incitarea la ura de rasă un delict real.

Peter Manu

Professor of Clinical Medicine

Albert Einstein College of Medicine

New York

Ciudata aritmetică a punctului de pensie

octombrie 17th, 2010

Legea privind sistemul unitar de pensii publice a stârnit dispute aprinse, accentul deplasându-se mai întâi spre modalitatea în care a fost adoptată şi apoi către vârsta de pensionare a femeilor. Ultimul aspect nu are nici o importanţă practică, întrucât el urmează să producă efecte abia peste 20 de ani; or, după cum merg treburile în România, mă aştept ca între timp legea să sufere suficiente modificări încât disputa de astăzi să fie uitată.

Ceea ce pare să fi ieşit din atenţia publică este tocmai prevederea care va afecta în cea mai mare măsură viaţa pensionarilor în următorii ani – mă refer la principiul care stă la baza stabilirii valorii punctului de pensie. Conform articolului 102 al legii, „valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% din rata inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe (sic) anul precedent”. Să încercăm să înţelegem ce înseamnă asta, din perspectiva nivelului de trai al viitorilor pensionari. Astăzi, punctul de pensie este de 732,8 lei, adică 37% din salariul mediu brut (aproximativ 1.962 lei – media primelor şapte luni ale acestui an). Să presupunem că începând din 2012 vom reuşi să depăşim criza economică şi că vom avea o creştere anuală a salariului brut, în termeni reali, de 10%. Ipoteza este plauzibilă, dat fiind decalajul actual dintre veniturile salariale din România şi celelalte ţări UE, decalaj care este de aşteptat să scadă în condiţiile globalizării pieţei muncii.

Aplicând formula din lege, în următorul an salariul mediu brut va fi de 2.158 lei, iar punctul de pensie de 769 lei, deci raportul va deveni 36%. Continuând calculele cu creionul în mână, veţi constata că după 10 ani de aplicare a acestei legi, punctul de pensie va ajunge la 23% din salariul mediu. Pentru simplificare, am făcut abstracţie de rata inflaţiei, întrucât ea afectează în egală măsură ambii termeni ai ecuaţiei (pensia şi salariul). Peste mai mult de 10 ani lucrurile se vor înrăutăţi, căci aceeaşi lege ne spune că începând din 2021 punctul de pensie nu se mai înmulţeşte cu 50%, ci cu 45% din creşterea salariului mediu brut şi apoi procentul se reduce gradual cu câte 5 în fiecare an, până la eliminarea totală din calcul a salariului mediu (în 2030). Cifrele din acest scenariu vor fi diferite dacă ritmul de creştere a salariului brut va fi altul decât cel din ipoteza noastră, dar miezul demonstraţiei este acelaşi: mecanismul noii Legi a pensiilor duce inevitabil la mărirea decalajului dintre salariul mediu şi punctul de pensie.

Aşadar, autorii legii ne spun că, dacă vom ieşi la pensie peste 10 ani, va trebui să trăim cu mai puţin de un sfert din veniturile pe care le-am avut ca salariaţi. De fapt, proporţia va fi mai mică, deoarece pensia se calculează pe baza mediei salariilor din întreaga perioadă de activitate, ori acestea sunt de regulă mai mici la începutul carierei. Vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să apreciaţi cum ar fi viaţa dumneavoastră când va trebui să vă descurcaţi cu un sfert din banii pe care-i câştigaţi acum. Judecaţi apoi în ce măsură putem vorbi despre respectarea articolului 47 al Constituţiei („Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”). Din punctul de vedere al guvernanţilor, răspunsul e simplu şi l-am auzit de nenumărate ori în ultima vreme: atâţia bani avem, atâţia vă dăm. Din punctul meu de vedere, al contribuabilului, lucrurile stau altfel. La urma urmelor, sistemul de pensie este un contract între mine şi stat. Va să zică, statul îmi ia mie, timp de 40 de ani, în mod obligatoriu, câte o treime (31,3%) din câştigul salarial. După asta, îmi dă înapoi, timp de 20 ani (ştiu, sunt exagerat de optimist), mai puţin de un sfert din salariu. Vi se pare un târg corect?

Perspectivele unor pensii civilizate pentru cei care astăzi sunt în plină activitate ar putea fi îmbunătăţite dacă, aşa cum se întâmplă în întreaga Uniune Europeană, sistemul de pensii nu s-ar sprijini pe un singur pilon (strâmb, cum am văzut): cel al pensiei de stat obligatorii. Fostul guvern pusese temelia celui de-al doilea pilon, al pensiilor private obligatorii, dar actuala legislaţie a pus în conservare lucrarea începută. Cât despre al treilea pilon, cel al pensiilor private facultative, acesta pare a fi sortit uitării.

Programul politic al Partidului Național Ortodox Român

octombrie 17th, 2010

Art.1    Partidul Național Ortodox Român (PNOR) este formațiunea politică care reprezintă în cel mai înalt grad interesele majorității covârșitoare a poporului român.

Art.2    PNOR se constituie în temeiul și respectă legile și Constituția actuală a țării.

Art.3    De îndată ce va ajunge la putere, PNOR va modifica Constituția, eliminând separația dintre stat și religie, declarând România stat național-ortodox al românilor.

Art.4    PNOR va declara Biserica Ortodoxă (BOR) biserică națională și îi va restabili locul preponderent în viața națiunii.

Art.5    BOR va primi subvenții substanțiale de la bugetul de stat pentru desfășurarea activității sale, inclusiv dezvoltarea învățământului religios.

Art.6    Patriarhul BOR va fi membru de drept al guvernului României și al Senatului. Toți episcopii vor fi membri de drept ai Senatului.

Art.7    Religia ortodoxă va deveni materie obligatorie de studiu în toate școlile, pentru toți elevii, indiferent de religia fiecăruia dintre ei.

Art.8    Legea cultelor va stabili reguli stricte de funcționare pentru celelalte culte, interzicându-se prozelitismul religios, cu excepția celui creștin-ortodox.

Art.9    Codul Penal va fi modificat, incriminându-se blasfemia, relațiile sexuale între persoan e de același sex, avortul provocat la femei de sub 45 de ani sau cu mai puțin de cinci copii. Va fi reintrodusă pedeapsa cu moartea și pedepsele corporale în școli, poliție, închisori și armată. Execuțiile se vor face în public.

Art.10  Va fi reintrodus serviciul militar obligatoriu, pentru bărbații în vârstă de 18 – 25 de ani, iar mobilizările se vor face până la 60 de ani. Vor fi organizate activități paramilitare pentru toate persoanele de sex masculin între 14 și 60 de ani.

Art.11  Statul va încuraja natalitatea, oferind alocații sociale pentru fiecare copil. Vor fi încurajate femeile casnice, deoarece PNOR consideră că locul femeii nu este la lucru, ci în casă, la crescutul copiilor și în bucătărie.

Art.12  PNOR va încuraja corporatismul în economie. PNOR combate atât tendințele socialiste cât și cele capitaliste în economie.

Art.13 Capitalul străin este permis în economia românească doar în condiții excepționale.

Art.14  Drepturile minorităților naționale vor fi strict reglementate și se va încuraja integrarea și asimilarea lor. Dreptul de a folosi limba maternă în public pentru  minoritățile naționale va fi sever limitată. Orice tendințe separatiste vor fi pedepsite aspru, mergându-se până la pedeapsa cu moartea.

Art.15  PNOR va legifera obligativitatea denumirii de “țigan”, iar denumirea de “rom” sau “rrom” va fi interzisă, ca o insultă la adresa poporului român și folosirea ei va fi pedepsită cu amenzi penale sau cu închisoarea. Se va permite folosirea unor termeni actualmente proscriși, precum “jidan” sau “bozgor”.

Art.16  Va fi revizuită programa școlară și va fi eliminată predarea obligatorie a Holocaustului. PNOR consideră că acesta este o invenție a evreilor ca să culpabilizeze poporul român. Va fi abrogată aberanta Lege 107/2006 care incriminează negarea Holocaustului. Va fi reabilitat Mareșalul Antonescu și căpeteniile legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Art.17 PNOR va propune BOR sanctificarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Art.18  Va fi mărit numărul zilelor de sărbătoare nelucrăroare, incluzându-se aici Boboteaza, Lăsata Secului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfânta Maria, Cuvioasa Parascheva. Va fi marcată în fiecare an ziua de 6 septembrie 1940, când a fost înființat statul național-legionar.

Art.19 Vor fi interzise organizații precum franc-masoneria, cluburile Rotary și în general toate filialele unor organizații internaționale sau care promovează cosmopolitismul, cum ar fi de pildă Fundația Soros.

Art.20 În planul politicii externe, PNOR va scoate imediat România din Uniunea Europeană, NATO, Consiliul Europei, FMI, Banca Mondială, etc, va rupe imediat relațiile cu Israelul. România își va reorienta relațiile către țări ortodoxe, precum Republica Moldova (pentru a cărei reunificare imediată va milita), Rusia, Ucraina, Serbia, Grecia și Bulgaria (PNOR va încerca să convingă aceste două din urmă țări să părăsească Uniunea Europeană).

Acesta este doar un proiect. Invităm pe românii ortodocși și iubitori de neam să vină cu propuneri de modificare sau adăugire.

Nota redacției: Îi salutăm pe cei care au sesizat intenția sarcastică a acestui articol.  Deși intenția este una de caricaturizare, veți găsi, sub o formă sau alta, toate aceste idei exprimate în public.

TEMA SĂPTĂMÂNII: “BĂRBATUL DE LÂNGĂ TINE”

octombrie 17th, 2010


Leonard Cohen – I’m your man

Daniel Macovei 24-10-2010

Nu ne pasă de nimeni

Angela Cosma 23-10-2010

Iubirea adolescentină

Natalie Schor 22-10-2010

Cu mine ești în siguranță

Andrea Ghiță 21-10-2010

Bărbatul de lângă mine aduce de mulţi, foarte mulţi ani - cu dragoste, trudă, tenacitate şi sensibilitate – bucuria sărbătorii în sufletul meu.

Teodor Nicolescu 20-10-2010

Contemplatio

Dan David 19-10-2010

Culorile, nuanțele, se petrec  odată cu oamenii.

Unde se duc?

Dar noi unde mergem?

Unde e albul trandafirului oferit prima oară?

Unde e albastrul nesfârșit al ochilor tăi?

Culorile, nuanțele, se petrec odată cu oamenii.

Unde se duc?

Unde mergem și noi.

Paula Duta 18-10-2010

Contopirea

Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.-V.Hugo-

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Mulţi chemaţi, puţini aleși – ghidul idiotului pentru alegerile din 28 noiembrie

octombrie 17th, 2010

Categorii de partide în competiţia electorală

Campania pentru alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010 are un specific aparte. Ea se desfăşoară după o guvernare provizorie a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), care a durat aproximativ un an. Aceasta e suficient pentru ca cetăţenii să-şi facă o impresie şi s-o compare cu guvernarea precedentă a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Oricum, experienţa arată că nu ne putem aştepta la un număr mai mare de 5–6 formaţiuni politice, capabile să depăşească pragul electoral de 4%. În campania curentă şanse sigure sau semnificative de depăşire a pragului electoral îl au preponderent partidele parlamentare. Printre partidele extraparlamentare sînt formaţiuni care ar putea depăşi pragul electoral, însă menirea acestora va fi mai mult să influenţeze rezultatele finale ale partidelor mari.

Rezultatele ultimelor alegeri parlamentare din 29 iulie 2009, deopotrivă cu rezultatele celor mai recente sondaje de opinie, dar şi intensitatea activităţilor politice curente, sugerează că partidele angajate de curînd în competiţia electorală ar putea fi, de o manieră foarte schematică şi arbitrară, clasificate în patru categorii: partide mari; partide de baraj; partide plancton; şi partidele letargice. Printre aşa-zisele partide mari, cu şanse sigure(?!) de depăşire a pragului electoral sînt: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM); Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Democrat Liberal din Moldova (PLDM) şi Partidul Liberal (PL). Împreună aceste formaţiuni pot acumula ~75–85% din voturile alegătorilor. Partide de baraj sînt considerate cele cu potenţial la limita depăşirii pragului electoral — Alianţa “Moldova Noastră” (AMN), pe segmentul de centru al spectrului politic, şi Partidul Social Democrat (PSD) — pe cel de centru-stînga. Împreună aceste formaţiuni pot acumula 5–10% din voturile alegătorilor.

Partide plancton sînt considerate cele cu potenţial de absorbţie a unei părţi semnificative a votului electoratului indecis. În această categorie ar putea fi incluse:

  • pe segmentul de stînga şi centru-stînga — Mişcarea “Ravnopravie” (MR), Partidul Umanist din Moldova (PUM), Partidul “Moldova Unită” (PMUEM), Uniunea Centristă din Moldova (UCM);
  • pe segmentul de centru — Partidul pentru “Neam şi Ţară” (PpNŢ);
  • pe segmentul de centru-dreapta şi dreapta — Mişcarea “Acţiunea Europeană” (MAE), Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), Partidul Naţional Liberal (PNL).

În anumite condiţii, şi în dependenţă de calitatea campaniei electorale, fiecare dintre partidele plancton ar putea acumula ~1–4%. Ele ar putea acumula per ansamblu 5–10% din voturile alegătorilor. Evident, voturile pentru aceste partide formează aşa-zisul plancton electoral, care va alimenta, posibil alături de formaţiunile din categoria a doua, scorul final al partidelor din prima categorie (vezi rubrica a 6-a).

Partide letargice sînt cele pentru care votează preponderent doar membrii acestora, şi nu întotdeauna toţi dintre ei. Pentru fiecare din majoritatea acestor partide, de obicei, votează fracţiuni de procent. Mai mult de jumătate din cele 31 de partide înregistrate oficial fac parte din această categorie. Aceste formaţiuni pot obţine per ansamblu ~1–2%. Existenţa acestor partide nu este lipsită de sens. Adesea, partidele letargice sînt solicitate în calitate de platforme de împrumut, pentru intrarea imediată, rapidă, a unei persoane sau a unui grup în politică sau în campania electorală. Aceştia se iluzionează că pot avea vreo idee sau vreun mesaj ce pot crea unde de şoc, menite să spargă tiparele comportamentului electoral, deşi există cazuri de succes. În ultimii 15 ani au existat vreo 7–8 cazuri de acest gen, cînd partide letargice au fost cumpărate sau împrumutate. În această campanie electorală PpNŢ reprezintă un astfel de caz, acesta avînd drept misiune specială, declarată — promovarea campaniei anti-mafia. Ţinînd cont de intensitatea campaniei anti-mafia, de accesul la resursele mediatice, deci şi la cele financiare, se poate admite trecerea PpNŢ din categoria partidelor letargice în cea a partidelor plancton.

Caracteristicile care fac diferenţele

Gradul sporit de inerţie a comportamentul alegătorilor se datorează fragmentării societăţii moldoveneşti după anumite criterii. Această fragmentare s-a profilat clar acum 20 de ani şi, din păcate, persistă constant, ieşind în evidenţă mai ales în timpul campaniilor electorale. În acest sens, pot fi identificate patru caracteristici care fac diferenţele între principalele partide politice şi contribuie în mod cardinal la structurarea electoratului: identitatea etno-lingvistică; gradul de toleranţă şi/sau exacerbare a fobiilor; orientarea externă; stilul comportamental (vezi rubrica a 2-a a tabelului).

Factorul legat de identitatea etno-lingvistică a cetăţenilor Republicii Moldova este determinant în fragmentarea societăţii moldoveneşti. Principalele partide politice se poziţionează foarte clar vis-a-vis de cetăţenii care se identifică drept — români, moldoveni sau rusolingvi (reprezentanţii minorităţilor naţionale). Ponderea acestei caracteristici este pusă în evidenţă de statistica electorală, de subiectele de top de pe diferite forumuri pe internet. Cea mai recentă dovadă, în acest sens, ţine de faptul că unele partide politice au invocat drept cauză a eşecului referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 — practicarea masivă a votului etnic. Adevărul este că votul etnic este caracteristic mai ales pentru PCRM şi PL. Şi problema statutului limbii ruse, încercările de iniţiere a unui referendum, este o dovadă, în acest sens.

Factorul legat de gradul de toleranţă sau de exacerbare a fobiilor se referă la atitudinea faţă de cei ce se identifică altfel din punct de vedere etno-lingvistic. Această caracteristică este definitorie pentru fragmentarea electorală. Din punct de vedere al comportamentului electoral, rupturile cauzate de exacerbarea fobiilor etno-lingvistice sînt mult mai pronunţate decît cele cauzate de clivajele clasice. În acest sens, schematic se pot identifica patru segmente mari, dominate politic şi electoral de:

  • PCRM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi rusolingvilor, cu o puternică încărcătură anti-românească, exprimată drept combatere a aşa-zisului pericolului românesc;
  • PDM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi rusolingvilor, apelînd constant la toleranţă şi eliminarea fobiilor;
  • PLDM promovează mesaje adresate preponderent moldovenilor şi românilor, apelînd constant la toleranţă şi eliminarea fobiilor;
  • PL promovează mesaje adresate preponderent românilor, avînd un caracter care este perceput drept anti-rusesc, prezentat sub camuflaj anticomunist.

Caracteristica referitoare la orientarea externă este expresia faptului că de-a lungul existenţii Republicii Moldova în calitate de stat independent problema supravieţuirii sau dispariţiei acesteia a fost una de top. Din considerentele menţionate, poate fi înţeleasă tratarea de manieră peiorativă a partidelor din Republica Moldova drept partide geopolitice şi nu politice. În acest sens, se poate afirma că în mod constant a fost cultivat mitul despre incapacitatea de a se consolida în calitate de stat independent, de aceea urmînd ca Republica Moldova:

  • să se unească cu România — proiectul unionist de la început anilor ’90 ai secolului trecut;
  • să se integreze profund în structurile CSI (1994–2000), inclusiv să aderarea la Uniunea Rusia-Belarus (2001–2002);
  • să meargă pe calea integrării europeane, idee dominantă, de compromis, din 2003 pînă în 2007. În acest sens, în 2005, o dată cu semnarea Planului de Acţiuni UE-Moldova, ideea respectivă a stat la baza Parteneriatului politic pentru integrarea europeană, document votat în Parlament în unanimitate, cu 101 voturi. Ideea respectivă a fost considerată drept una de consens naţional, dar a fost subminată în 2007, după pierderea de către PCRM a alegerilor locale generale şi renunţarea publică la ea de către liderul PCRM, Vladimir Voronin. Consecinţele acelei renunţări au fost substanţiale: pierderea încrederii în sinceritatea PCRM de a merge pe calea integrării europene; revenirea la retorica agresivă anti-românească; reanimarea metodelor de hărţuire a opoziţiei, care a culminat cu 7 aprilie 2009; conflictul public între şeful statului şi preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, care a culminat cu părăsirea de către acesta a PCRM după evenimentele din aprilie 2009. Pornind de la cele expuse, este curios că în prezent liderul PCRM critică UE pentru duble standarde, prefăcîndu-se că nu înţelege de ce tratează diferenţiat PCRM şi nu reacţionează la plîngerile acestuia vis-a vis de guvernarea AIE.

O caracteristică care face diferenţele, foarte importantă, ţine de stilul comportamental. Această caracteristică se referă la modalitatea şi gradul de flexibilitate în adoptarea deciziilor, precum şi la capacitatea formării coaliţiilor, inclusiv a celor post-electorale. În acest sens:

  • PCRM, deşi este în opoziţie, mai practică încă un comportament de partid dominat (cu un rating mai mare de 40%), exclusivist şi vanitos, recurgînd în mod constant la boicoturi cu potenţial de generare a crizelor politice. Astfel, boicotarea alegerii şefului statului în decembrie 2009 a făcut ca Republica Moldova să supravieţuiască timp de un an cu un guvern provizoriu, provocînd alegeri anticipate; boicotarea timp de o jumătate de an a şedinţelor Parlamentului a cauzat multiple blocaje din cauza lipsei cvorumului; boicotarea referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 a cauzat menţinerea stării de incertitudine în privinţa depăşirii crizei politice după alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010, etc. Toate aceste lucruri indică asupra intenţiei de revanşă electorală, dar şi asupra pericolului incapacităţii PCRM de a dialoga constructiv cu eventualii parteneri pentru depăşirea crizei instituţionale;
  • PL manifestă un comportament romantic, făcînd apel la adevărul istoric şi la demnitatea naţională, invocînd necesitatea reparării nedreptăţilor istoriei, însă fără a vorbi despre un proiect unionist. Acest lucru este pus în evidenţă de către PNL, care indică asupra manierei paliative a comportamentului PL — sîntem români, unionişti, dar nu punem pe agenda politică problema unirii cu România. Oricum, comportamentul PL evocă romantismul din perioada renaşterii naţionale de la sfîrşitul şi începutul anilor ’80-’90 a secolului trecut. Acel romantism a fost de factură unionistă, de aceea evocarea lui a stîrnit reacţii adverse, mai ales din partea PCRM. Deosebirea dintre romantismul anilor ’90 şi cel prezent este că acum 20 de ani adevărurile istorice erau declarate în cadrul Marilor Adunări Naţionale, iar în prezent, aceleaşi adevăruri istorice, se decretează. Liderul PL, Mihai Ghimpu, deţinînd funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova a recurs la acest procedeu de decretare a adevărurilor istorice, inclusiv, din considerente de ordin intra-partinic. În consecinţă, spre exemplu, partenerul strategic al Republicii Moldova — Federaţia Rusă, prin intermediul “Rospotrebnadzor” a început, la fel ca şi în 2006, să găsească impurităţi toxice (un fel de cioburi de adevăruri istorice, dizolvate în vinurile moldoveneşti) în produsele agro-alimentare de import din Moldova. De fapt, lupta Federaţiei Ruse cu impurităţile toxice are origini ideologice şi ţine de cultivarea reflexelor condiţionate celor care pun la îndoială rolul ei exclusiv pozitiv în istoria secolului XX;
  • PDM şi PLDM s-au manifestat drept formaţiuni pragmatice, concentrate pe soluţionarea problemelor social-economice, lăsînd problemele trecutului — istoricilor, iar problemele orientării externe — diplomaţilor calificaţi. Totuşi, există anumite deosebiri între pragmatismul PDM şi cel al PLDM. Spre exemplu, PDM lunecă cu paşi giganţi spre cartelizare, adică spre contopirea cu clanurile economice pentru care contează doar profesionalismul şi eficienţa în guvernarea treburilor publice. PLDM face, de fapt, acelaşi lucru, numai că ceva mai metodic şi mai deghizat.

Relevanţa rezultatelor ultimilor alegeri şi a ultimilor sondaje pentru estimări

Pornind de la faptul că în lipsa unor şocuri sociale sau politice inerţia comportamentului electoral este foarte mare, putem considera că rezultatele alegerilor din 29 iulie 2009 reprezintă un punct de reper credibil pentru analiza aşteptărilor legate de alegerile din 28 noiembrie 2010 (vezi rubrica a 3-a din tabel). Compararea acestor rezultate cu intenţiile de vot exprimate în ultimele sondaje de opinie (vezi rubrica a 4-a din tabel) poate fi sugestivă în estimarea distribuirii indecişilor între segmentele de alegători cu opţiuni ferme.

De obicei, cifrele ce indică intenţiile de vot în sondaje sînt mai mici decît rezultatele alegerilor. Aceasta fiindcă înainte şi după alegeri aderenţii de conjunctură ai partidelor devin indecişi, numărul lor fiind, de obicei, este foarte mare (~30–40%). În acest sens, este de remarcat că sondajele arată dimensiunile nucleelor tari, adică procentajul celor cu convingeri greu de zdruncinat, şi a aderenţilor de conjunctură, la momentul măsurărilor sociologice. Se poate afirma că în Republica Moldova există doar două formaţiuni cu nuclee tari autentice — PCRM şi PL, primul fiind de ~20–25%, iar cel de al doilea de ~5–10%. Explicaţia e simplă: PL are un electorat cu rădăcini frontiste, care a susţinut activ mişcarea de renaştere naţională, iar PCRM are un electorat nostalgic, care deplînge dispariţia patriei socialiste — URSS.

Nucleul tare al PCRM îl formează pensionarii şi reprezentanţii minorităţilor naţionale. Potrivit cercetărilor tip exit-poll alegătorii PCRM sînt în proporţie de ~60% pensionari şi în aceeaşi proporţie reprezentanţi ai minorităţilor etnice, mulţimi ce se intersectează. Aceasta explică în mare măsură retorica PCRM bazată pe dimensiunea socială, precum şi retorica pro-CSI şi pro-rusească. În acest sens, este de menţionat că în perioada guvernării PCRM, după răcirea relaţiilor moldo-ruse (2005–2006) şi practicarea unei retorici anti-ruseşti, la alegerile locale generale din 2007 PCRM a pierdut ~15% din electorat. Reacţia imediată a liderului PCRM, Vladimir Voronin, a fost, după cum s-a menţionat deja, stoparea Parteneriatului politic pentru integrare europeană, revenirea la retorica pro-CSI, reanimarea metodele autoritare de hărţuire a opoziţiei, lucruri care s-au soldat cu recuperarea electoratului pierdut către parlamentarele din 2009.

Nucleul tare al PL format din alegătorii cu viziuni naţionaliste, pro-româneşti, purtătorii romantici ai idealurilor mişcării de renaştere naţională. Întrucît pînă în 2007 ratingul PL era de doar ~0,5%, este evident că nucleul tare al PL este preponderent format din foştii alegători ai PPCD, decepţionaţi de evoluţiile conciliante ale acestei formaţiuni. În acest sens, PL, pentru a se menţine în categoria partidelor mari, va trebuie să rămînă ostaticul unei retorici naţionaliste, pro-româneşti, avînd un cîmp de manevră limitat ce nu poate depăşi nivelul de ~15%.

Nu se poate vorbi la modul real despre nuclee tari în cazul PDM şi PLDM, care fiind, de fapt, siamezi politici au preponderent alegători cu viziuni labile, de conjunctură. PDM a fost conceput ca o platformă reformistă pentru promovarea centrismului politic, practicat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut de Partidul Democrat Agrar. După 13 ani de la fondare în PDM s-au schimbat practic totul, inclusiv liderul, rămînînd constantă doar afişarea doctrinei social-democrate şi pledoaria pentru centrismul de stînga. Labilitatea electoratului PDM a ieşit la iveala în cadrul alegerilor din 2001 şi reeditată in parlamentarele din 2009. La alegerile din 5 aprilie 2009 PDM a acumulat ~3%, ajungînd în categoria partidelor de plancton. Preluarea conducerii PDM de către vareag-ul — Marian Lupu, înainte de alegerile din 29 iulie 2009, a readus formaţiunea, cu un rezultat de ~13%, în categoria partidelor mari. Este evident că nu se poate vorbi despre un nucleu tare al PDM.

La rîndul său, PLDM, pur şi simplu nu a avut timp să-şi consolideze vreun nucleu tare, deşi s-a afirmat rapid, după ce liderului acestuia Vlad Filat, nemulţumit de evoluţiile din cadrul PDM, al cărui vice-preşedinte a fost mulţi ani, s-ar rupt de formaţiune în 2007. Formaţiunea şi-a consolidat poziţiile electorale mai ales prin convertirea activă a structurilor regionale şi locale ale altor partide, inclusiv parteneri, lucru foarte reprobabil pentru stabilirea unor relaţii ulterioare de parteneriat credibil şi coalizare pentru guvernare. Deocamdată, datorită unor factori de conjunctură, inclusiv a faptului că liderul PLDM deţine funcţia de Prim-ministru, rating-ul formaţiunii din sondaje (~20%) depăşeşte rezultatul ultimelor alegeri (~17%). Este o dovadă certă că formaţiunea este în creştere.

Atît PLDM cît şi PDM ar avea nevoie de o prestaţie electorală, mai mult sau mai puţin de succes pe parcursul a cîtorva cicluri electorale, pentru a-şi consolida nişte nuclee tari. Acest lucru explică oarecum rivalitatea între aceste formaţiuni, deşi pare a fi evident că pentru o evoluţie ascendentă a Republicii Moldova cooperarea acestor formaţiuni ar fi foarte utilă. Deocamdată însă, fiind flancat de PDM şi PL, PLDM încearcă să se extindă şi din contul acestora. Aceasta nu place celor două formaţiuni, care la rîndul lor, practică o coalizare nedeclarată pentru a strîmtora cîmpul de manevră prin strîngerea în cleşte a PLDM.

Cercetările sociologice arată că preferinţele alegătorilor indecişi se grupează în preajma platformelor partidelor mari. Cele 30% de indecişi au evident preferinţe de stînga, centriste sau de dreapta. Dacă luăm în consideraţie rezultatele ultimelor alegeri şi rezultatele BOP, atunci putem presupune că din cele ~30% din indecişi aproximativ o jumătate sînt concentraţi între PCRM şi PDM. De aceea, principala luptă electorală se va da anume pe acest segment. În linii mari, de succesul acestei competiţii va depinde soarta coaliţiei postelectorale — va fi ea de centru stînga sau de centru-dreapta. Indecişii dintre PDM şi PLDM ar forma un segment de ~10%, iar cei dintre PLDM şi PL, respectiv, ar forma un segment de ~5%. Aceasta înseamnă că în actuala campanie electorală PL are cel mai mic cîmp de manevră. Mai mult, succesul relativ al PL poate fi perceput ca un fel de insucces al PLDM. Din perspectiva eventualei re-editări a AIE competiţia dintre PLDM şi PL pentru aproximativ 5% de voturi este lipsită de relevantă. Din acest punct de vedere, calitatea campaniilor PCRM, PDM şi PLDM, fiecare dintre care are un cîmp de manevră imens, în joc putînd fi puse segmente de peste 10–15%, va fi determinantă pentru rezultatele finale ale alegerilor (vezi rubrica a 5-a din tabel, referitoare la estimarea distribuţiei preferinţelor indecişilor între partidele mari). Însă partidele mari nu trebuie să uite de ambiţia partidelor plancton pentru absorbţia electoratului indecis, acestea avînd posibilitatea să limiteze serios cîmpul de manevră al partidelor mari (vezi rubrica a 6-a a tabelului).

Concluzii

Competiţia electorală pentru parlamentarele din 28 noiembrie conţine un şir de necunoscute inedite, care fac imposibile estimări cît de cît precise privind rezultatele finale. Aceasta fiindcă, deocamdată, nu poate fi estimat nici măcar aproximativ impactul cîtorva factori:

  • gradul optimismului social. Sondajele din ultima vreme au arătat o scădere semnificativă a încrederii cetăţenilor în instituţiile publice, precum şi tendinţe negative în estimarea situaţiei social economice. În acelaşi timp, încă nu poate fi estimat impactul cadoului electoral, făcut de Guvern — compensaţiile pentru perioada rece a anului pentru pensionari, familii vulnerabile şi angajaţii sectorului bugetar — “pentru aproximativ o jumătate de milion de pensionari, 30 mii familii vulnerabile şi 60 mii de angajaţi din sectorul bugetar”. Rezultatele electorale din campaniile precedente, comparate cu rezultatele sondajelor pre-electorale sugerează că, atunci cînd parametrii măsurabili care caracterizează optimismul social sînt pe o pantă ascendentă, majoritatea absolută a indecişilor votează cu partidele puterii. Şi dimpotrivă, dacă optimismul social este descendent, atunci indecişii protestează, votînd opoziţia parlamentară sau extraparlamentară;
  • cearta dintre componentele AIE. Disensiunile din AIE, apărute ca urmarea a angajării răspunderii Premierului Vlad Filat pentru legea privind modificările şi completările la bugetul de stat pentru anul 2010, document care tocmai conţine cadoul electoral menţionat mai sus, riscă să umbrească în plan mediatic efectul pozitiv al acestuia — creşterea optimismului social. Cearta are la bază faptul că procedînd de o manieră egoistă Premierul Filat i-a lipsit pe ceilalţi lideri ai AIE — Mihai Ghimpu, Marian Lupu şi Serafim Urechean, de statutul de co-autori ai cadoului electoral, lucru care s-ar fi întîmplat dacă legea menţionată ar fi fost votată în Parlament. Cei trei lideri nu-i pot ierta asta lui Filat, crezînd că indecişii se vor precipita in corpore să susţină PLDM. S-ar putea să aibă dreptate, dar s-ar putea ca indecişii să-i taxeze electoral pe toţi patru;
  • campania anti-mafia. Spre deosebire de campaniile cu caracter similar din electoralele precedente, actuala campanie anti-mafia se deosebeşte prin faptul că are o ţintă foarte precisă — subminarea poziţiilor PDM. Aşa cum s-a menţionat, iniţiatorii şi susţinătorii campaniei anti-mafia au luat cu împrumut platforma PpNŢ pentru a încerca o reglare de conturi cu foşti asociaţi din bussiness-ul bancar între care au apărut conflicte foarte serioase. Este puţin probabil că promotorul campaniei anti-mafia — PpNŢ, să obţină un rezultat peste cel de plancton, dar cu certitudine poate submina serios poziţiile electorale ale PDM. Beneficiarii principali ai subminării poziţiilor PDM pot fi PCRM şi PSD.

Finalmente, ţinînd cont de cele expuse mai sus se poate concluziona că, cel mai probabil, viitoarea guvernare va fi una de coaliţie. Rezultatele BOP-ul din ajunul alegerilor vor permite tragerea unor concluzii mai exacte şi clarificarea multor din incertitudinile menţionate. Calitatea campaniilor desfăşurate de concurenţii electorali va fi determinantă pentru stabilirea rezultatelor finale, care cel mai probabil vor fi în limitele indicate (vezi rubrica a 7-a a tabelului). Aşadar, deocamdată şansele unor eventuale coaliţii de centru-stînga sau de centru-dreapta par a fi egale.

N.Red. Tabelul poate fi consultat la http://www.e-democracy.md/comments/political/many-called-few-chosen/

La o cană cu vin

octombrie 17th, 2010

Lament of the Vacca

octombrie 17th, 2010

Young necks strain over, under, and between others in chaotic symphony;

all searching for the cool quench of a stinging hay-borne thirst.

I stand above, protected by the rafters,

Paralyzed by the din.

None are satisfied, but a few might dare to stretch their virginal tongues to the moldy trough.

They wail and whimper for space, sustenance, relief, freedom.

But poised for the slaughter, at once, vainly,

We are beaten and annihilated–not yet evolved.

(On an auction house in Virginia at night)-NGM, 7/23/3).

Cerul, tu peste tot

octombrie 17th, 2010


Oraşul acela s-a stins.

Pentru mine nu mai există.

Când mi-ai scris că pleci şi nu mi-ai dat viitoarea adresă,

Am privit harta întinsă pe perete ca o vampă neruşinată.

Am înţepat locul din care vrei să dispari.

Acolo era desenată inima mea,

Pentru că nu pot trăi fără să ştiu unde eşti.

Decât să stau toată ziua cu ochii pe hartă,

Să te caut ca un tâmpit,

Fără să ştiu numele oraşului, judeţului,

Al lacului din vecinătate, al vulcanului mai apropiat,

Prefer să renunţ la tot.

Mai bine privesc ore întregi cerul de la fereastră.

Harta unei lumi în care nu te poţi ascunde.

Vei fi peste tot şi oriunde.

Președintele Chile a venit în Regatul Unit în dar cu roci de la minerii salvați

octombrie 17th, 2010

Președintele Chile, Sebastian Pinera, a sosit la Londra în prima etapă a unui turneu european cu daruri pentru Regina Elisabeta a II-a și premierul David Cameron, constând în roci aduse de cei 33 de mineri chilieni salvați săptămâna trecută după 69 de zile petrecute blocați în subteran.

Președintele Pinera a luat parte activ la masiva operațiune care a ținut încordată atenția opiniei publice internaționale timp de două luni.

Încununat cu un sprijin estimat de sondajele de opinie la 86%, șeful statului chilian a sosit în Europa cu daruri simbolice: el a cerut fiecăruia dintre minerii salvați să aducă la suprafață cu ei câte o rocă. El va prezenta rocile în dar demnitarilor britanici cu care se va întâlni la Londra.

Sebastian Pinera, care înainte de a fi ales anul acesta a adunat o avere considerabilă ca om de afaceri și are studii la Harvard, a vorbit despre legăturile puternice dintre țara sa și Marea Britanie, menționând între altele și călătoriile lui Charles Darwin prin Chile, în tinerețe, înaintea scrierii operei sale fundamentale, Originea speciilor.

Președintele Pinera, va avea discuții cu un prieten și aliat politic, conservator ca și el, David Cameron. Ales președinte în ianuarie 2010, Sebastian Pinera este primul președinte de dreapta al Chile din ultimii 20 de ani, după retragerea de la putere a generalului Augusto Pinochet în 1990.

Fostul dictator militar, care l-a răsturnat în 1973 în urma unui puci militar pe președintele socialist Salvador Allende, aflat în vizită în Regatul Unit în 1998, a fost arestat la Londra ca urmare a unui mandat de extrădare din Spania, unde judecătorul de instrucție Salvator Garzon dorea să-l trimită în judecată pentru crime împotriva umanității comise în perioada cât s-a aflat la putere.

Justiția britanică a decis atunci că extrădarea sa era legală, dar guvernul britanic a hotărât să nu-l extrădeze pe Augusto Pinochet pe motive umanitare. Fostul general, pe atunci în vârstă de 83 de ani, a încetat din viață în 2006.

Pentru unii comentatori, operațiunea de salvare a minerilor și triumful politic al lui Sebastian Pinera înseamnă întoarcerea definitivă a unei pagini din istoria Chile, în care dreapta s-a scuturat de moștenirea politică a lui Pinochet și a făcut un mare pas către reconcilierea finală a unei societăți divizate de peste 35 de ani.

De la Londra, președintele Pinera va pleca la Paris, Franța fiind următoarea etapă a turneului său european.

Cimitire din hârtie

octombrie 11th, 2010

Ne căutăm printre oasele străbunilor

Aranjate-n albume.

Triste cimitire din hârtie.

Nu mă vei găsi atât de uşor!

M-am ascuns printre genele lor.

Am migrat prin ani către Nord.

Barba mi-a prins culoarea zăpezii.

Degeaba te caut printre relicvele de la Eforie.

Ochii tăi verzi, cum nu mai întâlnisem alţii,

Nu mai au culoarea aceea a mării.

Şi-au pierdut strălucirea misterioasă din iulie.

Ne căutăm prin albume;

Nu ne găsim.

Ne privim cu ochi mari, umezi.

Nu ne mai amintim.

Cine este zâna cu fustă scurtă portocalie?

Rǎzboi total în Parlament

octombrie 10th, 2010

Practic, de un timp încoace, în Parlament (mai ales în Camera Deputaţilor) pare cǎ dezbaterile nu se mai referǎ la conţinutul legilor, ci la diverse proceduri: ce trebuie pus pe ordinea de zi, dacǎ s-au numǎrat corect voturile, dacǎ e sau nu cvorum etc. Conţinutul e discutat mai degrabǎ la Curtea Constituţionalǎ, unde se constatǎ, cu o frecvenţǎ îngrijorǎtoare, cǎ legile propuse de Guvern şi aprobate în Parlament sunt în contradicţie cu legea fundamentalǎ – lucru ce ar fi trebuit sesizat mai înainte de cǎtre juriştii angajaţi de Guvern, Consiliul Legislativ, Comisia juridicǎ etc. Practic, din câte înţeleg, în forul legislativ lucrurile se petrec cam aşa: legile se împart în douǎ categorii – cele propuse de Guvern şi cele ale opoziţiei. Coaliţia de guvernǎmânt dispunând de mai multe voturi, prima categorie de legi este votatǎ, restul – nu. Restul e pierdere de vreme. Votul în sine e o chestiune pur stilisticǎ.

Am constatat asta cu ocazia mult comentatului vot de la Legea pensiilor. Coaliţia de la putere dispunea de suficiente voturi pentru a aproba legea. Opoziţia a fǎcut amendamente, ele au fost respinse, pe rând, conform aritmeticii majoritǎţii, dupǎ care deputaţii liberali şi social-democraţi au pǎrǎsit sala de plen, în care se dovedise cǎ voturile lor sunt insuficiente pentru a schimba o singurǎ virgulǎ din lege. Rǎmǎsese de îndeplinit gestul simbolic al votului final, n-avea nici un rost ca toţi deputaţii partidelor de la putere sǎ-şi mai piardǎ vremea prin salǎ, ca secretarii Camerei sǎ se osteneascǎ a numǎra mâinile ridicate. S-au pronunţat nişte cifre – atâtea voturi pentru, atâtea abţineri, atâtea împotrivǎ. Cǎ nu aveau nici o legǎturǎ cu ce se întâmpla în salǎ e nesemnificativ, se stabilise cǎ majoritatea existǎ. Nu a contat nici evidenţa panoramei sǎlii, care arǎta cǎ ordinul de mǎrime al deputaţilor prezenţi era altul decât cel din procesul-verbal. Tot prin vot s-a decis, ulterior, cǎ numǎrǎtoarea a fost bunǎ.

Dacǎ lucrurile stau aşa, adicǎ o datǎ ce s-a stabilit de ce parte e majoritatea, se ştie şi ce legi vor fi adoptate, mǎ gândesc cǎ, într-adevǎr, se cheltuiesc cam mulţi bani aiurea cu tot felul de comisii parlamentare, aparat administrativ, cazarea deputaţilor, încǎlzirea sǎlii de şedinţe etc. Ar fi suficient ca deputaţii sǎ se întruneascǎ o datǎ la începutul sesiunii parlamentare, sǎ stabileascǎ de ce parte e majoritatea, dupǎ care sǎ plece liniştiţi acasǎ. Lista legilor aprobate se poate stabili de cǎtre aparatul tehnic, dupǎ care acestea pot fi trimise spre promulgare. Eventual, sǎ rǎmânǎ câte un reprezentant al fiecǎrui partid, care sǎ depunǎ contestaţiile la Curtea Constituţionalǎ. Asta, dacǎ nu cumva se va vota o lege care sǎ spunǎ cǎ deciziile Curţii trebuie sǎ fie, şi ele, în acord cu hotǎrârea majoritǎţii (şi-aşa s-a plâns premierul cǎ singurii vinovaţi pentru majorarea TVA sunt deputaţii opoziţiei, care s-au gǎsit sǎ reclame neconstituţionalitatea unei legi). Sǎ uitǎm cǎ Parlamentul a fost creat ca un loc de dezbatere, al confruntǎrii argumentelor.

Toatǎ situaţia asta îmi aminteşte o povestioarǎ care circula în urmǎ cu un sfert de veac. Cicǎ la conferinţa pe ţarǎ a matematicienilor a venit Dictatorul însuşi, care, în finalul unui discurs înflǎcǎrat, a concluzionat: „Tovarǎşi, e timpul sǎ terminǎm cu prejudecǎţile matematicienilor burghezi, care ne împiedicǎ sǎ realizǎm mǎreţele obiective ce ne stau în faţǎ. Eu propun ca, de azi înainte, 2 şi cu 2 sǎ facǎ 7″. În aplauzele sǎlii, s-a votat o rezoluţie prin care rezultatul adunǎrii a 2 cu 2 a devenit 7. A existat, ce-i drept, un tânǎr matematician, bǎrbos şi-n blugi americani, care pe culoar a spus: „Bine, dar noi ştim cǎ 2 şi cu 2 fac 4!”. A fost turnat imediat, ridicat, trimis la Canal, sǎ înveţe dialectica de clasǎ a ştiinţei. Au trecut ani în care realizǎrile poporului erau erau din ce în ce mai spectaculoase (cǎci 2 şi cu 2 fǎceau întotdeauna 7), Dictatorul a murit, i-a urmat fiul sǎu, Tânǎrul Dictator, un tip cu vederi mult mai largi. S-a organizat o nouǎ conferinţǎ a matematicienilor şi Tânǎrul Dictator a venit la tribunǎ: „Tovarǎşi, trebuie sǎ recunoaştem cǎ în trecut s-au comis unele exagerǎri, cǎ adevǎrurile ştiinţifice au fost neglijate. A fost o eroare sǎ hotǎrâm cǎ 2 şi cu 2 fac 7. Trebuie sǎ ne recunoaştem greşelile şi, de azi, sǎ avem curajul sǎ spunem cǎ 2 şi cu 2 fac 5″. Aplauzele au fost nesfârşite, matematicienii se simţeau eliberaţi, un vânt de libertate bǎtea prin salǎ. Doar fostul tânǎr matematician, în aceiaşi blugi (mai jerpeliţi) şi cu barba albitǎ, a îndrǎznit sǎ spunǎ, în pauzǎ, unui grup de colegi: „Bine, dar 2 şi cu 2 fac 4!”. Reacţia colegilor (cei care-l turnaserǎ cu ani în urmǎ) a fost promptǎ: „Bagǎ-ţi minţile‑n cap, chiar vrei sǎ ne întoarcem la vremea când 2 şi cu 2 fǎceau 7?”.

Curăţarea României a măturat și din entuziasm

octombrie 10th, 2010

Gunoaiele stranse doar din zonele in care se iese la "iarba verde" puteau ingropa mii de masini. Efectul acestei curatenii, in mare parte a fost ca cei care ies la gratar in mod frecvent au gasit locurile curate si au fost fericiti ca au unde sa arunce in continuare plasticele golite de continut.

Într-o sâmbătă, să fie vreo două săptămâni de atunci, a fost iniţiată o campanie numită “România în curăţenie generală”, iniţiată de Organizaţia “Let’s Do It, Romania”.

Dis-de-dimineaţă, voluntarii  au început să strângă grămezile de gunoaie din multe zone ale ţării. Zeci de mii de pesoane, majoritatea tineri, s-au înscris în proiect pe internet şi şi-au dat întâlnire pentru a lua parte la marea curăţenie.

Cel mai murdar judeţ se pare că a fost Ilfovul.  “Este mult mai murdar decât ne-am aşteptat, suntem doar cinci şi mai avem nevoie de oameni. E plin de sticle de la ulei de motor, cred că le-au aruncat cei de la un service aflat în apropiere”, spunea unul dintre organizatori în ziua cu pricina.

Nu ştiu dacă în acel weekend vreun alt eveniment mai important a avut loc în România. Ştiu însă că băiatul meu, de 20 de ani, m-a rugat să îi las maşina, ca să poată ajunge împreună cu alţi colegi undeva în Giurgiu, la circa  120 de km de Bucureşti, unde era zona în care au fost repartizaţi.

Au adunat zeci de saci de gunoaie,  pe care primarul localităţii (Dridu, parcă) i-a rugat să îi păzească până vin cei care încărcau “recolta” pentru ca nu cumva localnicii să fure sacii (după ce în prealabil i-ar fi golit, pe jos, de gunoaie). Fiul meu mi-a povestit asta cu stupoare: “mamă, dar noi pusesem acolo şi leşuri, erau resturi de mâncare cu viermi, chestii oribile… ce ar fi putut face cu sacii aceia după ce îi goleau?”

Îmi plăcea entuziasmul lor. Îmi plăcea să îi văd dornici să facă ceva, să desfunde pământul de peturi. Au pus benzina din banii lor, au cumpărat rovignetă… au muncit cu bucurie, cu dorinţa de a  face ceva util.

Iar seara…. Cred că ar fi vrut să audă ştiri despre acţiunea aceasta…. Să se pomenească despre efortul lor, să se  anunţe câte sute de tone de gunoaie s-au adunat de la ieşirile la “iarbă verde”.  Poate într-o campanie viitoare, şi mai mulţi tineri s-ar fi alăturat unui demers de acest fel. Dar nimic… ştirile au început cu subiecte mult mai “fierbinţi”, aceleaşi şi aceleaşi dezbateri fade despre aceleaşi şi aceleaşi subiecte.

Au fost dezamăgiţi… făcuseră și poze… Nu au trebuit nimănui aceste poze.

E păcat că media, în special televiziunile, nu a popularizat mai mult acest demers. Ca un exemplu. Nişte reportaje bine făcute ar fi scos  la treabă, într-o campanie viitoare,  copii în număr mult mai mare.

Ne plângem de “tinerii din ziua de azi”, dar le întoarcem spatele când scot capul şi încearcă să facă ceva.

Jocul de-a …Viaţa

octombrie 10th, 2010

Legea „celui mai tare” faţă-n faţă cu Legea Moralei Universale – asta pare să fie marea bifurcaţie a acestui început de mileniu, când începe a se resimţi limita unei evoluţii exponeţiale pe o planetă finită. Competiţia este cunoscută, s-a rafinat până la absurd. Cooperarea pare pentru mulţi o utopie deşi se vorbeşte despre ea în majoritatea discursurilor de management modern.

Competiţia a fost regula de bază încă de la începuturi şi pare sinonimă cu viaţa însăşi. Lupta pentru supravieţuire! Lupta pentru a ajunge în fruntea “turmei”! Lupta pentru Puterea asupra celui asemenea! În lumea animalelor totul se reduce la “un joc” în care competiţia stabileşte treptat o ierarhie, caşi când, pentru a funcţiona, acest „organism” complex numit grup (social) trebuie să se ierarhizeze, să se structureze.

Competiţia pune în mişcare şi societatea Omenească. Ne aduce aminte de jocul copiilor. Un joc nevinovat, început sub deviza: „noi ne ascundem şi voi ne căutaţi” şi care s-a transformat pe nesimţite într-o luptă acerbă în interiorul aceleiaşi specii. Competiţia pare să fie o moştenire ancestrală greu de depăşit.

Starea ideală de cooperare, deşi dorită, se instalează doar sporadic, o dată cu apariţia unui „agresor” nou şi neaşteptat. Alianţe efemere şi fragmentări de grupuri pare să frământe societatea umană, dându-i în ansamblu o …curgere specială, cu perioade calme şi perioade de turbulenţă, în care câteodată, însăşi specia este pusă la încercare. Cooperarea apare doar ca o etapă scurtă, în care se schimbă echipa în vederea declanşării unei noi runde. Reîncepe mereu şi mereu o luptă pentru cucerirea partenerei, a unui teritoriu, a unei poziţii în societate, a unei poziţii în istorie, a unei poziţii în artă, a unei poziţii în tine însuţi…Şi dă-i şi luptă…

Câtă energie irosită în numele unui joc ce are pentru o clipă un singur învingător şi o armată de învinşi ce cumulează treptat durere, frustrare, pregătindu-se mocnit pentru revanşă. “Memoria” frustrării şi umilinţei îndurate formeză energia potenţială ce întreţine jocul care reîncepe imediat, prin contestarea explicită sau implicită a rezultatului. Şi din nou dă-i şi luptă…

Câtă bucurie nevinovată poate fi pe chipul unor copii care se joacă şi câtă ură pe chipul celor mari, deşi la urma urmei şi din perspectiva Timpului, jocul rămâne acelaşi…doar un joc! Ce diferenţă cruntă între candoarea nevinovată a copiilor ce uită de ei în orele de joacă şi patima şi înverşunarea celor mari ce confundă viaţa însăşi cu jocul. Acelaşi mecanism în fond, şi ce efecte diferite. Diferenţele le-aş găsi în intenţionalitatea acţiunii. Candoarea şi castitatea copilului sunt în contrast cu gândul vinovat al adultului. Copii se joaca pur şi simplu! capata pe nesimţite experienţă, abilităţi iar jocul este scop în sine! Intenţionalitatea, dorinţa mascată de mii de motivaţii, schimbă esenţial natura şi sensul jocului. Obţinerea plăcerii sau evitarea neplăcerii, a fricii dobândite în timp prin cumularea propriei noastre istorii devin motivaţii ale încheierii primului contract fraudulos. Frica, Plăcerea şi Durerea devin capcană. Jocul devine mijloc de a obţine altceva …sau oricum alte proprietăţi, alte abilităţi.

O analiză mai atentă a mecanismelor implicate în această permanentă luptă de a fi primul în „ceva” sugerează că jocul, în sine, nu este nici bun nici rău. El poate fi descris ca o interacţiune delimitată în timp şi spaţiu (landscape), ce are o miză (sugerscape) şi se desfăşoară corespunzător unui set de reguli acceptate de cei ce joacă. In acest sens, in teoria Compexităţii a fost modelat prin tehnica Automatelor Celulare , a “Agenţilor Inteligenţi” , a Vieţii Artificiale! Automatul celular este în fond tot un joc dar din care putem învăţa multe! O interacţiune dintre “ celule” cvasiidentice ce defineşte treptat o stare de ansamblu pe care cercetătorii încearcă să o determine, să o deducă din legea locală. Ceea ce nu este inclus în modelarea prin paradigma Complexităţii este însăşi scopul profund al acestor interacţiuni: evoluţia Omului în contextul în care Omenirea are O menire!

“animale” auto-generate

Dacă jocul în sine permite dezvoltarea de abilităţi şi aptitudini, dintr-o perspectivă filozofică, Fair-play-ul poate fi înţeles ca o necesitate fundamentală pentru ca mecanismul să-şi producă roadele principiale: transformarea spirituală a omului ce îşi validează prin experienţă propria-i părere şi opţiune. Fair-play-ul poate fi văzut ca un set de reguli mai profunde decât cele ce aparţin unui joc în sine. Este setul de Legi Primare! Este condiţia esenţială pe care, în jocul evoluţiei, omenirea pare să o fi uitat. Acceptând această afirmaţie, se naşte o profundă întrebare: „uitarea” poate fi rezultatul evidenţierii treptate a unei trăsături de caracter incluse în structura profundă a naturii umane sau poate fi efectul intenţionalităţii unor „metamanipulatori”?

Ideea machiavelică „scopul scuză mijloacele” poate fi considerată ca o instigare la a uita de setul primar de legi şi a accepta ca normalitate lovitura pe la spate, lipsa de cavalerism. Falsul şi minciuna „pe jumătate”, acceptată în profunzimea individului chiar şi numai ca modalitate de a face faţă unei situaţii de moment, reprezintă punctul critic al unui destin în care se face pact cu arbitrariul, cu relativitatea dintre alb şi negru. Este punctul de scufundare în întuneric. În spatele acestui moment de compromis în care spiritul cedează plăcerii de a obţine un lucru CU ORICE PRET este Dorinţa, moment după care restul evoluează în derivă, de la sine.

Încercam prin cele de mai sus să sugerez că resortul care întreţine acest joc perpetuu, producător de competiţie şi implicit durere, este starea de frustrare a celor învinşi, care, privind spre podium, văd bucuria victoriei împlinite orientată din toate părţile către CAMPION. În acest moment, care ar trebui să fie de bucurie colectivă, învinsul poate simţi pentru prima dată o stare ciudată numită INVIDIE! Acest sentiment opturează din păcate un adevăr: există alţii mai buni! sau am ajuns din întâmplare în acel joc! Nu este jocul meu! voi încerca un altul! Momentul sărbătoririi Câştigătorilor, în loc să trezească sentimentul bucuriei de a fi participat la frumuseţea întregului joc ce a condus printre altele şi la o ierarhizare principial efemeră, induce în majoritatea participanţilor drama învinsului. Unii se ambiţionează să încerce încă şi încă odată! Alţii îşi dau seama brusc că nu vor ajunge niciodată pe podium. Din principiu! Căci au evaluat greşit capacitatea şi proprietăţile necesare unei victorii pe merit. Şi această dramă devine resortul altui mecanism aberant, care apare spontan, consecinţă a neînţelegerii marelui joc de-a Timpul şi Materia. În loc să fie fericit că a descoperit că NU ACEEA ERA CALEA SA şi să folosească timpul rămas pentru a încerca alt drum în care să se împlinească cu-adevărat, se fixează pe ideea de a obţine locul dorit – Victoria !?- CU ORICE PRET. „Locul acela va fi AL MEU!” este singura idee care se instalează, hotărând practic destinul unei celule individuale, ce nu înţelege în acel moment că a devenit germenele activ al unei tragedii individuale cu consecinţe la scara societăţii.

Care să fie oare preţul? Aceasta pare să fie o problemă doar a celui ce analizează, căci cel ce se angrenează în asemenea demers nu mai este interesat de nimic altceva. Este orbit de dorinţă în asemenea măsură, încât spiritul său nu mai aude glasul interior care îi „suflă” neobosit conţinutul Legii Primare.

Noua atitudine se structurează rapid, orientându-se spre înţelegerea mecanismelor ce guvernează jocul din care tocmai s-a ieşit şi în care, printr-o participare cinstită nu are şanse de reuşită. Se caută pârghiile prin care se poate exercita „controlul” în vederea obţinerii rezultatelor dorite DE CĂTRE CEI AFLAŢI ÎN EXTERIORUL jocului. Nu trebuie să joc! Voi cumpara echipa! Ea va juca pentru mine! Echipa Mea va câştiga! Jucătorul, cel care evolează pe teren, care lucreză şi luptă, devine un simplu pion! un “gladiator” cu înfăţişări diferite în funcţie de timpuri.

Apare astfel un, JOC din UMBRĂ” suprapus peste un „JOC în LUMINĂ”. Începe marele joc al manipulării! Se inventează reguli noi, specifice. Se formează o structură aflată în întuneric. Începe o perioadă în care scara valorilor se deformează treptat, spre stupoarea jucătorilor cinstiţi care nu mai înţeleg nimic, dar nici nu au curajul să iasă din joc. Treptat, totul devine neînţelegere, durere. Valoarea nu mai este percepută ca atare, ci doar prin contravaloarea stabilită din umbră, la bursa „neagră”.

Dar, pentru ca cineva să fie manipulat (deviat de la propria credinţă) este necesar să i se inducă întâi o serie de „puncte de control”, puncte slabe. Manipulatorul trebuie să apese pe „ceva” care să determine reacţia scontată, iar acel „ceva” dacă nu există, trebuie indus, crescut, dezvoltat…

Manipulatorul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să camufleze punctele create, ascunzându-le de o eventuală analiză a conştiinţei celui manipulat. Conştiinţa (acel glas interior ce spune întotdeauna Adevărul) trebuie redusă la tăcere! Este singura cerinţă pentru ca procesul de manipulare să poată avea loc. Însăşi rostirea cuvântului Conştiinţă trebuie să producă în viitorul candidat la manipulare o puternică reacţie de repulsie, asociată unui lucru aberant, unei utopii, unei stări pe care duşmanii (?) o induc pentru a te opri din drumul propriei deveniri (?). Ce fascinantă inversiune! La umbra „omenescului” promovat şi apoi iertat săptămânal de biserică, se conservă o „specie” de lucrător pe tabla de şah a manipulării, căreia i se „permite” să nu fie serios, să mai glumească, să mai bârfească, să mai înşele, să mai fure un pic, să mai omoare… E omenesc să faci un mic chef, dar a cărui măsură este dificil de estimat. Conştiinţa este o invenţie à comuniştilor! Conştiinţa trece prin stomac… Este obositor sa fii întotdeauna corect?!?! Este omenesc să mai scapi un pic pe de lături…

Întrebarea care se pune: este oare cu-adevărat această atitudine uşuratică a omului o caracteristică profundă sau este indusă la un moment dat în evoluţia sa? Homo Universalis, schiţat de logicianul nostru Anton Dumitriu este limita spre care se îndreaptă Omenescul plecat din regnul animal? sau doar amintirea unui Om decazut spiritual şi care nu poate să se mai ridice dar care, din când în când, ca prin ceaţă, întrevede o fantasmă pe care o descrie ca ideal şi ţintă?

Vladimir Tismăneanu dă o replică detractorilor săi

octombrie 10th, 2010

Distinsul politolog Vladimir Tismăneanu a fost, este și va fi ținta atacurilor murdare venite din toate direcțiile, de la antisemiți la nostalgici comuniști, de la invidioși și complexați la schizo-paranoici (cunosc cel puțin un caz – un individ de la New York – care a dezvoltat o psihoză împotriva lui Vladimir). Recent, un individ care chipurile provine din aceleași medii de familie ca și Vladimir, a  încercat să-l atace în paginile revistei ACUM, dar bineînțeles că nu am permis acest lucru. Vladimir Tismăneanu este nu doar un intelectual de marcă, a cărui faimă depășește limitele destul de strâmte ale lumii românești, ci și un om de o mare onestitate. Eu mi-l aduc aminte din anii ’80 când îl auzeam la Radio Europa liberă și de atunci și până azi el a fost consecvent în efortul  său singular de a scoate la lumină adevărata față a mișcării comuniste din România. El are și un angajament politic partizan în România, pe care-l respect deși nu îl împărtășesc. Dar orice s-ar întâmpla, îl voi apăra în paginile acestei reviste pe Vladimir, care mi-a adresat o scrisoare. Persoana adresantului este nesemnificativă, important e conținutul și îi rog pe detractorii marelui intelectual român Vladimir Tismăneanu să o citească cu bună credință (dacă sunt capabili de așa ceva) și să tragă concluziile de rigoare (Petru CLEJ).

Dragă Petrică,

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite.  Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana).  Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Îți admir așadar energia de care dai dovadă în efortul de a dovedi ceea ce de fapt este cât se poate de limpede: unii am citit Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor.  A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect. Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale  noastre au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea sa.  Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial.  Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism.  Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta.  Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

Cu prietenie,

Vladimir

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (partea III-a)

octombrie 10th, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Îmi doream obiele şi o bucată de săpun

Lida Burihovici Havas: Mama a murit lângă mine, împuşcată. Eu eram tânără şi voiam să trăiesc. Începusem să simt momentul apropierii pericolului şi mă târam în coate şi genunchi şi mă ascundeam printre cadavrele stivuite…

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: După ce mă vindecasem de tifos,  nici eu nu ştiu cum…Se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat  către noi: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13 – 14 ani,  a cărui mamă fusese împuşcată, la fel ca mama mea, se pricepea puţin la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său fusese şi un geam de reparat ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva, ştia să ţină penseta în mână, şi l-am îndemnat să se anunţe, gândindu-mă că poate vom căpăta şi noi ceva de mâncare.  Sioma s-a anunţat cu timiditate, iar jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Atunci Sioma le-a spus că vrea să ne ia şi pe mine şi pe sora lui, că are nevoie de ajutor. Jandarmul a fost de acord şi ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleţi pline de ceasuri. şi ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galaţi în permisie.

A.G.: De unde credeţi că aveau ceasurile acelea ?

Lida Burihovici Havas:Păi toţi deportaţii fuseseră obligaţi să-şi predea bunurile. Nu ne puseseră şi pe noi să ne aruncăm în coşuri toate obiectele de valoare ?!

Auzind că jandarmii pleacă la Galaţi, m-am aruncat în genunchi în faţa lor, am izbucnit în lacrimi şi am început să-i implor: „Am familie foarte bogată la Galaţi, foarte bogată ! Vă rog să mergeţi acolo şi să le transmiteţi să-mi trimită nişte obiele. Ei habar n-aveau ce-s alea obiele ! Şi o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălţări şi nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie.

A.G.: Şi l-au căutat pe unchiul dvs. ?

Lida Burihovici Havas: Da. S-au dus la el. Unchiul meu, Lev  Srulovici era un om tare cumsecade şi i-a dus în magazinele lui din Galaţi şi le-a spus : „Luaţi tot ce doriţi, încărcaţi câte camioane doriţi, numai să-i duceţi şi fetei mâncare şi haine, să nu rabde de foame şi să aibă ce pune pe ea!

Am fost acuzată de trădare şi condamnată la moarte

A.G.: Şi v-au adus ceva? Vă întreb pentru că am citit despre multe cazuri în care rudele din ţară ale deportaţilor au trimis pachete cu alimente şi haine prin diferiţi comisionari. Dar aceste pachete nu au ajuns niciodată la destinaţie.

Lida Burihovici Havas: Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. Din discuţia cu jandarmii unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu ştiau că era obiectiv militar secret. Nici Crucea Roşie nu ştia de acest lagăr.

A.G.: De lagărul de la Domanovka?

Lida Burihovici Havas: Da. Lagărele de la Bogdanovka şi Domanovka erau obiective strict secrete. Unchii mei din Galaţi au  trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta. Acolo s-a declanşat scandalul. Cum de aflaseră civilii din Galaţi despre lagărul de la Domanovka ?

Au venit în lagăr mai mulţi ofiţeri români şi germani şi am fost dusă la jandarmeria lagărului unde au început să mă ancheteze. Mă întrebau cum  transmisesem familiei mele că mă aflam la Domanovka? M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii şi picioarele. Nu era locşor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi, iar un ochi îmi erau atât de umflaţi încât nu mai vedeam nimic cu el. Mă întrebau cum îl chema pe jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu ştiam. Şi iarăşi mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivniţa de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon era un geamlâc fără sticlă, doar cu nişte gratii. Clădirea era situată la poalele unui deal. Se desprimăvăra, se topea zăpada şi se scurgeau în pivniţă. Apa rece îmi ajunsese până la piept.

A.G.: Cât aţi stat acolo ?

Lida Burihovici Havas: Nu ştiu…Eram mai mult moartă decât vie.

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: Între timp a fost descoperit jandarmul care îl vizitase pe unchiul meu la Galaţi. Şi s-a decis transferarea mea la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit o decizie prin care eram condamnată la moarte pentru că trădasem unui secret de stat. Urma să fiu executată la Golta.

A.G.: Cum aţi primit vestea ?

Lida Burihovici Havas: Oricum eram aproape moartă… 

A.G.: Cum v-au afectat zilele petrecute în apa aceea rece, până la piept?

Lida Burihovici Havas: Toată viaţa am suferit cu plămânii. M-auzi cât de greu suflu şi cum tuşesc ? Plămânii mei au rămas numai cu o treime din capacitatea normală…

(Va urma)

File de jurnal – Crochiu in verde stins

octombrie 10th, 2010

Am lasat balta toate treburile si am plecat afara, pe dig, dincolo de moara de vant, chemata irezistibil de soarele plapand si caldut al amiezei.Odihneste-n tihna sub ochii mei, lunca, pierduta-n nuante triste si resemnate, plecate parca din adancul sufletului meu … Se sfarseste si ea, destramandu-se tacut, putin mai incolo … la buza Rinului.

S-a stins verdele cald al verii, obosit de drum, de arsita si toropeala, ascunzandu-se duios intr-o mutenie sumbra. Ici, colo, carduri de gaste salbatice susotesc cu teama momentul despartirii, iar apa raului curge calm, linistit, carand cu ea, departe, spre alte zari, soaptele de dor ale pasarilor, zvacnirea fluturilor printre florile tarzii, amestecate toate, cu gandurile si soaptele mele duse, ratacite, pierdute …

As vrea sa-ti pastrez vara-n priviri, dragul meu; vie, albastra si parfumata cu iubire nesfarsita. As vrea sa-ti pot aduce inapoi arsita ei cu adiere blanda, gust dulce de zambet bun si tremurul drag al buzelor …

Odata cu mine, frunzisurile-si pleaca agale fruntea, palind de tristete si dor, in timp ce Rinul continua sa-si curga povestile spre nemurire, departe de lunca, de flori si de fluturi, departe de mine si de zbuciumul gandului …

Doar copacii-au ramas drepti, neclintiti, lasandu-se-n voia vantului racoros ce musca pe alocuri din verdele stins al frunzelor, imbujorandu-le, in timp ce peste tot, toate, si peste mine, … se lasa treptat, usor si sigur … toamna.

Premiul Nobel pentru literatura atribuit scriitorului Mario Vargas Llosa

octombrie 10th, 2010

Nobel pentru Mario Vargas Llosa (Peru, 74 ani) nu a fost favoritul de top al discutiilor preferintiale, insa pare-se calitatea literara superioara a scriiturii sale plus tematica individului coplesit de apasarea totalitara a societatii brutale, a revoltei sale demonstreaza ca romanul sau isi merita distinctia.As lua spre exemplu un roman de larga respiratie Razboiul sfarsitului lumii , in care spatiul latino-american cu interferente etnice marcante, de legende milenare constituie un cadru exotic specific (intalnit si in opera lui Marquez, al lui Asturias), unde fiinta umana ca individ si nu ca grup primeaza. Am putea spune ca valorile umane, in acceptiunea lui Llosa se suprapun cetateanului umil din romanele lui Kafka, nepuntincios in fata tavalugului dictatorial. Llosa urmeaza modelul stilului  ingrijit din opera lui Flaubert, si este fascinat de tematica dramelor existentiale ale  lui Sartre.Suntem indreptatiti sa fim alaturi de o literatura simpla, nesofisticata, in care primeaza receptarea expresiei sale artistice de catre toata lumea, in afara frontierelor peruane.

Un numar impresionant de peste 30 de carti include nu numai proza, ci si critica literara, politica, jurnalism.

Llosa a candidat la presedintia tarii sale natale. Esueaza si se stabileste in Spania pentru o perioada unde primeste cetatenia acestei tari.

In prezent, preda un curs despre opera lui Borges la Princeton, SUA.

Marioa Vargas llosa a vizitat Romania de doua ori si este cunoscut cititorilor nostri de peste trei decenii.

Va reamintesc numele cartilor traduse si publicate in limba romana:” Razboiul sfarsitului lumii”, “Peştele în apă”, “Băieţii şi alte povestiri”, “Rătăcirile fetei nesăbuite”, “Casa verde”, “Pantaleon şi vizitatoarele”, “Elogiul mamei vitrege”, “Povestaşul”, “Adevărul minciunilor”, “Tentaţia imposibilului”, “Mătuşa Julia şi condeierul”, “Scrisori către un tânăr romancier”, “Oraşul şi câinii“.

TEMA SĂPTĂMÂNII: “LASĂ-MI, TOAMNĂ POMII VERZI”

octombrie 10th, 2010


NICU ALIFANTIS-EMOTIE DE TOAMNA

Daniela Voiculescu 17-10-2010

SUNT FOŞNETUL

Sunt foşnetul unei toamne târzii,

pitit în buzunarul chipului tău,

într-un strop de-ntâmplare mă ţii,

pipăindu-mi răgazul dintre mine şi eu.

Sunt foşnetul unei toamne târzii,

pribegit pe gulerul întregului tău,

ai umbra de frunză cu nervi ruginii,

uitată-n copacul lăuntrului meu.

George Baciu

Paula Drexler 16-10-2010

Toamna în Israel

Valea Hula ( in ebraică: Emek HaHula ) – regiune agricolă în nordul Israelului, cu apă proaspătă din abundenţă.
Este un ” loc de odihna” toamna, pentru păsările migratoare, pe traseul lor, din Europa spre Africa.

Natalie Schor 15-10-2010

Frunze de toamnă

Gabriela Marinescu 14-10-2010

Verde incapatanat

Chiar daca fanul e asezat disciplinat in capite, asteptand ploile si zapada…. brazii nu se lasa. Sunt de un verde arogant.

Adrian Ghiță 13-10-2010

A venit, a venit toamna…acoperă-mi inima cu ceva

Paula Duta 12-10-2010

Chiriaşi în Herăstrău

Frigul toamnei se strecoară în inima verde a copacilor şi în trupurile noastre. Este un anotimp în care vrei să fii mai bun, să-ţi ţină de cald !Pe aleile Herăstrăului venirea toamnei aduce cu ea un zgomot ciudat şi un strop de zâmbet. Trecătorii lovesc între ele nucile aduse special pentru a le oferi veveriţelor ce îşi au căsuţele în copacii mari şi bătrâni ai parcului.

Dacă ai răbdare, veveriţa se va apropia de tine suficient cât să ia nuca chiar dintre degetele întinse, apoi se va căţăra agilă şi fericită spre “garsoniera” ei…

Dacă aveţi drum prin Herăstrău, puneţi-vă câteva nuci în buzunar !

Cristina Dobrin 11-10-2010

Toamna în Toronto

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Românometria pe vreme de holeră

octombrie 10th, 2010

Bolile care decimau populaţii întregi cu sute de ani în urmă sunt în ziua de azi crize economice globale, medicamente cu efecte secundare care se descoperă la ani de zile după lansarea lor, dictaturi, accidente de circulaţie, cerşetorii, furtişaguri, violuri şi crime, miriade de diverse dezastre individuale privite prin lupa statisticii. Moartea pe termen foarte scurt şi cea complet aleatoare par mai evitabile, tot statistic vorbind. “Vremea de holeră” nu se termină niciodată şi, ca sa avem o parafrază completă a romanului lui Gabriel Garcia Marquez care a inspirat titlul editorialului de azi, nici lipsă de medici ipocriţi care să se ocupe de eradicarea „holerei” nu ducem lipsă niciodată.

Iată însă că pe valurile unor ambiţii generos alimentate de întregi capitole de istorie falsificată plus alţi afluenţi pe care vă propun să-i descoperim împreună, mulţi români dezvoltă independent dar cu incredibil de multe elemente comune, o nouă ramură a „medicinei anti-holerice”: românometria. Românometria, pe care ei încă nici n-o numesc astfel deoarece prin acest articol dorim chiar s-o introducem ca nou cuvânt în vocabular, împreună cu diverse noţiuni asociate cum ar fi „Expert în românometrie”, „Studii avansate în românometrie”, poate chiar „Doctor în românometrie”, etc., este, aşa cum poate deja bănuiţi, ştiinţa de a determina dacă o persoană este bun(ă) român(că) sau nu. Cu cât e holera mai mare, cu atât mai acut se face simţită lipsa experţilor în românometrie.

I-am întrebat pe câţiva dintre colegii de redacţie dacă ar vrea să spună ceva în legătură cu acest subiect. Am selectat mai jos câteva dintre răspunsurile lor:

„Patriotism ? În ungureşte există o sintagmă “szükebb pátriánk” (patria noastră mai strâmtă) referitoare la Ardeal. Cred că în primul rând sunt ardeleancă.
Am fost crescută de bunica mea adoptivă ca patrioată maghiară (avea într-o casetă, sub cheie, o cocardă roșu-alb-verde şi m-a învăţat în secret Cântecul Naţional de Petőfi Sándor). În clasa întâia am fost educată să fiu o bună patrioată română (cu toate poeziile şi cântecele de rigoare, inclusiv ura împotriva…turcilor). Am aflat că sunt (de fapt) evreică simultan cu Războiul de şase zile şi am început să am sentimente puternice pentru această ţară (unde însă nu am emigrat).
Cred că astăzi patriotismul e un sentiment desuet. Până la urmă Lumea întreagă a devenit atât de mică şi vulnerabilă, atât de greu de apărat de toate relele care o pot afecta în toată globalitatea ei, încât are nevoie de patrioţi care însăşi prin definiţia lor anulează ideea de patriotism. Totuși luând cuvântul în sens figurat, cred că poţi fi “patriot” sfinţind, prin ceea ce faci, locul în care traieşti şi în care îi primeşti cu drag pe toţi cei care vin să-l sfinţească, prin binele înfăptuit.” (Andrea Ghiţă, Realizator TV, România)

„Eu nu prea aş putea să contribui la asta. Habar nu am ce înseamnă un bun israelian sau patriot. Cred că trebuie doar să-ţi faci datoria ( impozite, serv. militar, competenţă în profesie, etc…) şi să spui ceea ce crezi, mai ales când e incomod urechilor, fără discursuri sforăitoare. Şi să ajuţi, când crezi că poţi fi de folos cuiva.

Ţin minte că am avut un dialog, demult, cu o funcţionară de lângă cabinetul meu, care îşi striga crezul politic, iar eu i-am spus că cred că se va termina cu statul palestinean şi că aş vrea să se dea toate teritoriile ocupate, cu exceptia Ierusalimului, la care ea mi-a ripostat că se miră de mine, că ştia că “românii” din Israel sunt patrioţi!” (Vlad Solomon, Medic, Israel)

Cristina a răspuns direct la întrebările orientative pe care le sugerasem:
„- Mi-am pus vreodată problema să fiu un/o bun(ă) român/româncă?
… Nu mi-am pus niciodată problema să fiu o bună româncă. În primul rând nu am habar ce înseamnă bună româncă, cum nu ştiu ce ar însemna bună canadiancă. Totul se rezumă la a fi sau a nu fi OM….Asta e tot ce contează pentru mine.

- Dacă da, am reuşit?
… Nu există un moment în care tragi linia şi faci bilanţul. A fi OM e un proces continuu, care se încheie odată cu moartea. Chiar şi după moarte, cei care te-au cunoscut îşi vor aminti poate de OMUL care ai fost.

- Se poate “masura” cât de patriot este cineva?
… Totul este relativ.

- Dacă da, cum?
… Nu există unităţi de măsură.” (Cristina Dobrin, Economistă, Canada)

Constatând că ai mei colegi de redacţie au cam căzut la examenul de românometrie, revin şi cer sprijinul cititorilor: ce înseamnă totuşi să fii un bun român? Încerc să-mi dau seama CINE, CE este de vină, CUM s-a întâmplat, dacă nici măcar eu, care arunc provocator această mănuşă, nu ştiu.
Ah! Mă simt deja mai bine. Am ajuns deja la concluzia că altcineva este vinovat de faptul că habar nu am ce înseamnă să fii un bun român. Mă simt deja mai român când înţeleg că întotdeauna altcineva e vinovat de holerele mele.

Catastrofă ecologică de proporții în Ungaria

octombrie 10th, 2010

Luni 4 octombrie, în jurul prânzului s-a spart digul  protector al decantorului fabricii de alumină din Ajka (oraş industrial situat în regiunea transdanubiană, nu departe de lacul Balaton şi de oraşul Veszprém, având cea mai mare unitate industrială de acest gen din Ungaria). Rezultatul: aproape 700.000 tone de nămol fluid otrăvitor s-a revărsat asupra localităţilor din apropiere, cauzând până în prezent moartea a șapte persoane, accidentarea mai gravă sau mai uşoară a peste 150 de indivizi, dintre care 11 se mai află într-o situaţie critică, prăbuşirea completă sau avarierea gravă a peste 260 de clădiri, infectarea a cătorva sute de hectare de pământ agricol, şi nu în ultima instanţă, pierderea miilor de animale, fără ca bilanţul să fie încheiat.

În cursul următoarelor zile valul de nămol otrăvitor a nimicit întregul efectiv de peşti din râul Marcal şi a cauzat pierderi însemnate de peşti şi alte vieţuitoare din Dunăre în sectorul vecin cu Slovacia. Oamenii se tem de repetarea catastrofei, cei afectaţi din casele avariate refuză în unanimitate ca proprietăţile uneori încă neachitate la bancă, să fie reconstruite. Dealtfel părerea localnicilor a fost împărtăşită şi de premierul Victor Orbán, care joi a efectuat o vizită de lucru la faţa locului.

Potrivit unor martori oculari, catastrofa ecologică din Ungaria poate să fie comparată cu efectele unui tsunami şi se pare că este mult mai gravă decât urmările celei cu cianură de la decantorul din Baia Mare, din anul 2000, pentru care Ungaria a intentat un proces la tribunal.

Conform unei ştiri parvenite joi de la agenţia oficială MTI, specialiştii Academiei de Ştiinţe din Ungaria nu au găsit în nămolul revărsat şi nici în pământ, metale grele în cantităţi periculoase pentru corpul uman, dar urmările pe termen lung în cazul acestei catastroafe ecologice, depind de modul şi viteza acţiunilor de salvare.

Între timp, Biroul Naţional de Investigaţii, a început cercetările pentru stabilirea eventuală a unor neglijenţe omeneşti.

În orice caz, această nouă catastrofă ecologică, cauzată de o activitate industrială cu un trecut de mai multe decenii, asigură noi muniţii mişcărilor ecologice, care luptă pentru protecţia mediului înconjurător.

În Israel limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap – interviu cu Yaakov Bodo, actor la Yddishpiel Theater din Tel Aviv

octombrie 10th, 2010

Preambul: Pe Yaakov Bodo l-am întâlnit în septembrie, la Bucureşti. Recitalul pe care l-a susţinut pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, (cu acompaniamentul pianistului Misha Blecharovitz) a fost unul dintre punctele de atracţie ale festivalului Yddisher Velt – Lumea idişului, aflat la prima ediţie şi menit de tinerii săi iniţiatori (dintre care s-a distins Edi Kupferberg directorul festivalului) să readucă în atenţia publicului românesc limba şi cultura idiş, emblematice pentru Europa de est dinainte de Holocaust.

Actorul mărunt de stat, dar cu un zâmbet mare, mustind de talent şi debordând de energie, a cucerit publicul. Scheciurile, bancurile şi cântecele idiş, interpretate (mai mult pe româneşte) cu mult şarm, au evocat personajele teatrului idiş – inspirate de lumea evreiască de odinioară – şi a creionat urmaşele lor – care populează lumea evreiască de azi.

Interviul care urmează mi l-a acordat cu câteva ore înainte de spectacol. 

 

A.G.: De unde proveniţi şi cum aţi devenit actor?

Yaakov Bodo: Eu sunt „get-beget român”. M-am născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani.  Familia mea nu se chema Bodo, ci Bodoagă. Probabil că unul dintre bunici sau străbunici o fi bodogănit prea mult! Când am ajuns în Israel, ţinând cont de dificultatea pronunţării acestui nume, m-am gândit să-l tai în două. Aveam de ales între Bodo şi Aga. Nu mi-am permis să-mi spun Aga, cuvânt care desemna un nobil oriental, aşa că am devenit Bodo.

Nu bănuiam că am talent, pentru că nu avusesem nici un actor în familie; alţii au descoperit că am acest har  şi m-au cooptat la scenetele şcolare. Asta era la Botoşani unde aveam domiciliu obligatoriu, în timpul persecuţiilor anti-evreieşti din perioada războiului.

După război, prin 1947, am dat admitere la şcoala de artă din Iaşi şi am reuşit primul dintre cei 50 de copii participanţi. La Iaşi am urmat şi un an la conservatorul de artă dramatică, însă în 1950, la vârsta de 17 ani, am plecat în Israel. Curând am fost luat în armată şi am debutat ca actor la Ansamblul Armatei din Israel. După încheierea stagiului militar am început să joc la teatre, la aproape toate teatrele din Israel.

A.G.: În ce piese aţi jucat ?

 
 

Yakoov Bodo, în recital

Yaakov Bodo:

Am fost distribuit în piesele marilor dramaturgi din literatura universală. Am jucat în Rinocerii, de Ionesco, în Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare,  în Brecht… Simultan jucam în comedii, la teatrul de revistă. Timp de treizeci de ani am jucat numai în ebraică. Apoi s-a petrecut o schimbare.

După cum spuneam, mă născusem la Ştefăneşti şi până la şapte ani am vorbit numai în idiş.  După 30 de ani de actorie probabil că a ieşit din mine „pintele id” şi după înfiinţarea teatrului idiş din Israel am început să joc în limba idiş. De 25 de ani joc în această limbă.

A.G.: Ce aţi jucat în limba idiş ?

Yaakov Bodo:  Am jucat tot repertoriul clasic. Piese de Şulem Alehem şi Pereţ, dar şi în piese moderne precum cele inspirate din romanele lui Bashevis Singer. Am jucat şi în piesele unor autori din zona aceasta, precum Iţic Manger. Am avut norocul să joc câteva piese de unul singur. Am şi un program de două ore, alcătuit numai şi numai din scheciuri, bancuri şi cântece. Cum s-ar spune am cântat pe toate strunele teatrului, începând de la teatrul de dramă şi până la cel de revistă.

A.G.: Cu ce sentimente aţi venit la Festivalul „Lumea idişului” ?

Yaakov Bodo: Voiam demult să revin în România şi m-am bucurat să fiu invitat la acest festival organizat de oamenii care luptă pentru limba idiş. În Israel limba idiş a fost recunoscută ca a treia limbă, după ebraică şi arabă, dar după opinia mea şi a celor care vorbesc idiş, idişul este limba poporului evreu, în timp ce ebraica este limba poporului israelian. Înainte de război când se întâlneau doi evrei din ţări diferite se înţelegeau perfect in idiş. Era o limbă internaţională. Aşa cum este astăzi engleza. Şi nu exagerez când spun asta.  Idişul este o limbă care uneşte, care vine din suflet, din inimă.A.G.: Din câte ştiu, în perioada care a urmat constituirii statului Israel, idişul a fost marginalizat şi aproape interzis. Aţi constatat un reviriment al idişului? Credeţi că în perioada actuală idişul are vreo şansă să renască şi în Europa de est?

Yaakov Bodo: Dacă aş şti să vă răspund, ar fi foarte bine. Nu putem şti ce o să fie mai departe. Noi suntem, cum s-ar spune, ultimii mohicani care luptă ca această limbă să nu moară.  Odată marele scriitor Bashevis Singer, care ar fi putut scrie şi în engleză, a fost întrebat de ce scrie în idiş;  „De ce nu ? Ce, în turceşte e mai bine ?” – a răspuns el. Şi tot el a mai spunea idişul e în agonie de 500 de ani şi va mai rămâne aşa încă 500 ! Noi luptăm pentru această limbă, pentru că e „mameluşen” – limba noastră maternă. Din păcate devine tot mai mult limba bunicii şi a străbunicii…

A.G.: Ce audienţă are teatrul idiş în Israel ?

Yakov Bodo & Misha Blecharovitz, pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti

Yaakov Bodo: Teatrul unde joc eu este susţinut şi de guvern şi de primăria din Tel Aviv. La început mergea foarte slab. Jucam un spectacol de 20 – 30 de ori. Acum, la mai bine de 20 de ani de la înfiinţare, avem peste o sută de reprezentaţii cu fiecare piesă, ceea ce înseamnă că în Israel limba idiş nu a murit, a fost doar ascunsă într-un dulap. Prin teatrul nostru limba idiş a ieşit la lumină.

A.G: Ce va cuprinde recitalul pe care-l susţineţi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti şi cui se adresează, pentru că sunt foarte puţini vorbitori de idiş printre spectatori ?

Yaakov Bodo: Ştiu. Am o problemă pentru că eu nu am adus cu mine traducerea. Un program de varieteu, de revistă, e imposibil de tradus. Eu sunt un mare improvizator. Urc pe scenă şi după cinci minute hotărăsc ce program voi susţine. Diseară am în plan să susţin un recital de o oră. După ce am să spun primul banc îmi voi da seama ce fel de public e în sală. Dacă înţelege idiş, merg complet pe idiş, dacă nu voi traduce pe loc. Cu româneasca mea pe care o mai ţin minte după 60 de ani, o să încerc să traduc fiecare banc din idiş. Dar să ştiţi că bancurile idiş care sunt traduse pierd pe drum 50%… Am cântece de demult şi scenete umoristice pe teme actuale. Umorul evreiesc este cel mai sănătos din lume pentru că noi evreii spunem bancuri despre noi, în timp ce alte popoare spun bancuri despre ceilalţi. Umorul nostru este pur, s-a născut în yeshivoturi, în şcolile învăţăceilor de rabini şi în târguşoare. Este un umor creat de evrei, despre evrei şi povestit de evrei. Dacă în seara aceasta voi reuşi să transmit măcar 70% din umorul pe care-l prezint de obicei pe scenă, am să fiu foarte mulţumit.

 

 

Cristian Chivu-ultimul mohican al “Generației lui Hagi, Gică Popescu,Belodedici…..”

octombrie 10th, 2010

Il stiti majoritatea dintre dumneavoastra. In ultima vreme l-am vazut jucand cu o casca pe cap (urmare unui grav accident).Si asa va face pana se va lasa de fotbal.

Implineste treizeci de ani in octombrie. A jucat la mari cluburi din  strainatate. Ajax  Amsterdam,AS Roma. De cativa ani joaca la Internazionale Milano.

La ultimul meci al nationalei noastra,cel cu Franta  de la Paris,Chivu  parea din alt film.Inteligent ,muncitor, cu un simt al jocului dincolo de obisnuit,  gata de sacrificiu,gata sa se lupte cu oricine de la egal la egal, fara complexe. Un jucator  pentru care fotbalul este si joc si marketing si spectacol.Un  jucator care a castigat mult din fotbal dar care continua sa vina sa joace, sa se sacrifice sub tricoul tricolor.Putea sa renunte, putea sa stea deoparte  sa nu-si mai rupa picioarele. Prefera sa raspunda la convocari si sa joace pentru Romania. Si cum o face!

Fara el la Paris  meciul se termina  devreme si probabil am fi avut parte de o infrangere rusinoasa.

Cu el pe teren ne-am luptat de la egal la egal,cu el pe teren si ceilalti  au incercat sa intre in film.

Chivu trebuia sa faca parte din generatia lui Hagi,Gica Popescu,Belodedici. De altfel  a si avut sansa sa evolueze alaturi de ei in 2000 la un alt Campionat European. Nu avea douazeci de ani, a intrat ca titular alaturi de jucatorii  acestia extraordinari care erau la final de cariera. A jucat fara complexe parca era de a lor. In acea generatie Chivu si-ar fi gasit perfect locul. In generatia de azi par un ins ajuns de pe alta planeta.Alaturi de  jucatori fara determinare, fara talent si fara  inteligenta,agramati si stiind doar sa-si numere castigul, Chivu pare un mohican  ramas sa ne rasuceasca cutitul in rana. Pentru a ne aduce aminte de ce am fost candva in fotbal.

Cristian Chivu face figura aparte intre fotbalistii de azi. Are constiinta meseriei, stie sa vorbeasca, stie sa scrie,  este mandru de apartenenta aceasta natie.Are identitate nationala pe care si-o apara indiferent cu ce pret. Vezi scandarile rasiste  ale unor “analfabeti”, rauvoitori si dispretuitori italieni  la ultimile meciuri  Roma-Internazionale care-l faceau tigan…..

Si reactia lui Chivu.

Cristian Chivu este un banatean  exemplar.A plecat de tanar in strainatate, a rezistat  cantecelor de sirena care se aud in jurul fotbalistilor si a reusit construindu-si cariera cu multa munca. Nu a trisat fotbalul asa cum s-a intamplat cu celalat coleg  de talent si noroc,Mutu.Nu a trisat viata!

Un om care ne face sa fim mandri ca suntem romani.

Continuity and Change in Southeastern Europe

octombrie 10th, 2010

A Harvard University conference – February 4, 2011
Call for Papers

The Kokkalis Program on Southeastern and East-Central Europe, John F. Kennedy School of Government, and the Southeastern Europe Study Group, Minda de Gunzburg Center for European Studies, Harvard University, invite scholars, researchers, university faculty, public policy practitioners, and graduate students at advanced stages of research to submit 500-word proposals for papers to be delivered at the symposium “Continuity and Change in Southeastern Europe” on February 4, 2011, at Harvard University.

Deadline for submission: November 15, 2010. Proposals should be submitted along with a recent CV to Andrew Hall atAndrew_Hall@hks.harvard.edu<mailto:Andrew_Hall@hks.harvard.edu>. Small stipends for travel and accommodation will be available for selected participants.

Proposals must fall into one of the below thematic units:

I) Institutional Legacies: Tracing Historical Continuities
Over the last century and a half, Southeastern Europe has been marked by a large number of critical junctures: from the collapse of multinational empires to the long period of wars form 1912-18 and World War II to the emergence of Communist states and their collapse. These monumental changes often disguise lines of continuity, especially in regard to institutions. This panel will bring together papers that help understand how and why institutional continuities and legacies persist over time. Avoiding historical determinism, the papers will shed light on particular paths institutional developments have taken and how this helps understand Southeastern Europe today. From ethnographic micro-cases to larger comparative studies, papers representing a variety of disciplines and approaches are welcome.
Chair: Dr. Florian Bieber, Editor-in-Chief, Nationalities Papers

II) Domestic-International Relationships in Political Reform in Southeastern Europe
What do case studies of political reform in post-socialist Southeastern Europe tell us about the conditions under which international actors can work together with domestic actors to develop institutions that are responsive to and valued by ordinary citizens? How have domestic actors in Southeastern Europe been able to incorporate domestic values and traditions into new institutions in the face of pressure to adopt Western models?  Under what conditions are international actors who promote reform sensitive to local knowledge?  This panel seeks to learn from case studies of reform that are considered unsuccessful, as well as those considered successful.   Papers will increase our understanding of the processes and outcomes of political reform viewed as valuable by Southeastern European peoples through investigations of case studies that cover various Southeast European countries and issue areas.
Chair: Dr. Paula Pickering, Associate Professor, Department of Government, College of William and Mary

III) Gender, Nation and Globalization
The last two decades have been a time of tremendous upheaval for the nations of Southeastern Europe, which have variously weathered the storms of sudden economic change, political disintegration, social instability, increasing crime and corruption, massive out migration, violence, and war.   Most recently, the region has been wracked with the economic turmoil of the global financial crisis and individual men and women are facing the ever-growing hardships of recession and IMF-imposed structural adjustment.  Throughout these twenty years, idealized notions of masculinity and femininity have shifted and been reimagined to take account of the local realities in an era of globalization.  In some cases, traditional gender norms and expectations have been subverted and/or overthrown altogether, with both men and women gaining from an increase of possible gender subjectivities.  In other cases, traditional roles for what makes a “real man” or a “good woman” have reasserted themselves with newfound force, finding allies in new or old religious movements and nationalist political rhetorics.  This panel aims to explore the continuities and changes in gender norms and gender politics in Southeastern Europe, and welcomes all papers that explore these dynamics with an eye to seeing the complex interactions between local and global forces.
Chair: Dr. Kristen Ghodsee, Associate Professor of Gender and Women’s Studies, Bowdoin College

Areas of focus: Albania • Bosnia-Herzegovina • Bulgaria • Croatia • Cyprus • F.Y.R. of Macedonia • Greece • Hungary • Kosovo • Moldova • Montenegro • Romania • Serbia • Slovenia • Turkey

For more information on the Kokkalis Program, visit: http://www.hks.harvard.edu/kokkalis

Patriot sau apatrid ?

octombrie 10th, 2010

George Orwell intr-un magistral eseu Notes on Nationalism, publicat in 1945 anticipeaza ca de altfel in romanul sau, 1984, ororile provocate de ingemanarea patriotismului exacerbat cu nationalismul. In momentele de ananghie polico-economica s-au instalat prorocii nationalisti in numele unor dogme fantasmagorice, promitatoare ale raiului, ale fericirii. Pe de o parte Lenin, Stalin, Hitler sa si-au adapat setea paranoica in a domni peste noroade,  pe de alta parte a in gasi tapi ispasitori, in a devia atentia supusilor de la realitatea prezenta in numele idealurilor patriotice. Recuzita patrotismului confundat cu nationalismul s-a dezvoltat in curente si miscari de trista amintire: Catolicismul politic, Trotkismul, Antisemitismul,  Nazismul, Comunismul, tendintele pacifiste etc.

Insertia orwelliana remarca o caracteristica a nationalistului numita “Indiferenta la realitate”, precizand ca “nationalistul nu numai ca dezaproba atrocitatile comise de acolitii sai, dar are un talent remarcabil in a nu auzi de acestea” (The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them).

De anumite grupuri ce vor sa se auda numai pe ei insisi si ceea ce legifereaza in legatura cu un spatiu geografico-spiritual limitat, as fi catalogat un om lipsit de atasament fata de patrie, un vandut.

Termenul de patriotism inseamna ca nu uitam locul nasterii, parintii cu tot pitorescul unei copilarii – inegalabil descrisa de catre povestitorul Ion Creanga intr-o retrospectiva unica.

In acelasi timp de alungul timpului generatii s-au instrainat alegand exilul. Exceptand aventura ca motivatie a plecarii nu cred ca e cazul sa mai enumar cauzele emigrarii din Romania de dupa revolutia de la 1848 si pana in prezent. Ne-ar trebui un studiu specializat pe nemultumirile, pe nereusitele politice romanesti.

Nu neg ca ruptura sufleteasca de cei dragi, de amintirile si mai ales de vocea mamei mi-ar fi indiferenta.  Nu locul pe care l-am parasit atat eu, cat si atatia altii ne-a alungat, ci un sistem artificial implantat in sufletele noastre, cu toate esecurile acestuia.

Nu refuz intalnirea fiilor satului si festivitatea revederii locului natal, dezaprob insa regresul traiului cu tristetea pe fruntile celor ramasi acolo – tineri si batrani.

Multi dintre noi, emigrantii de dinainte de’89 am visat la intoarcerea intr-o Romanie primenita si mai dreapta.

Am trait ceva timp in orasul Freiburg, Germania; in Montreal, Canada si Boca Raton, Florida.

De fiecare data cand ma reintorc in orasele mai sus citate, incerc bucuria revederii strazilor, a caselor in care am locuit. Tresar mereu emotionat la polcile gradinilor germane, descopar din nou placerea sarbatorilor de iarna in Quebec,  nu ma pot abtine de la rasfatul palmierilor la ocean, in Florida.

Incadrarea in aceste tabloide luate la intamplare nu semnfica doar o trecere turistica, ci si faptul ca am apartinut locurilor ca un cetatean ce zi de zi a mers la serviciu, si-a platit taxele si-a onorat indatoririle fata de gazdele ce aveau sa devina apoi parte din mine, sa mi se daruiasca asemenea unei femei miracol, cu totul.

Nu uit prima zi de toamna in orasul german, pe cand ca simplu azilant, bateam la usa serviciilor de primire a strainilor. Viata s-a schimbat radical nu numai prin acordarea unei noi carti de identitate, nu numai prin cecul reprezentand contravaloarea bunurilor de prima trebuinta, nu numai prin alte inlesniri, ci pur si simplu pentru increderea acordata, pentru un acoperis la inceput de drum.

Au urmat Montrealul,  Florida si altele. Am deprins respectul fata de valorile altora, fata de traditiile lor, fata de limba lor ce au devenit si ale mele.

Iata-ma nomad! Si daca am inceput printr-o consideratie preluata din Orwell, restrang patriotismul la un citat din Charles Dickens : “Dragostea de patrie se regaseste in dragostea de casa.”

Ma contrazic si cum cad in pacatul iubirii altor locuri, iata-ma apatrid…

Gitano

Deschideti-mi poarta si cuvantul,va treziti si voi fi departe – este prima noapte

de dezlantuire pe mare.

A venit primavara pe nesimtite si nu surprindem inflorirea.

Cantecul meu,

paharele goale,

ecoul unei muzici nedeslusite.

Sunt departe si apatrid.

Unde e cerul mai aproape ?

Va veti trezi, cateva cochilii sidefii

de la marea cea mare

va asteapta.

A venit primavara pe nesimtite,

Cantecul mai staruie – vuiet de mare in scoici,

ma veti uita si nici nu se poate altfel.

România încremenită în UE

octombrie 10th, 2010

Observatia apartine lui Teodor  Baconschi, ministrul nostru de externe.

De aproape patru ani de cand a devenit membra a UE Romania  nu reuseste sa atraga fonduri de partea  ei. In schimb a devenit un contributor net al Uniunii fara sa capturaze acele fonduri care ar contribui la accelerarea iesirii Romaniei din subdezvoltarea  economica sustine in continuare ministrul Baconschi.Observatii dure si pertinente.

Noi nu am depasit logica aderarii,ne complacem cu libertatea de miscare castigata si nimic mai mult.

La nivelul populatiei perceptia este aceeasi. Am intrat in UE, putem sa calatorim pe baza de  carte de identitate,putem sa lucram la negru in cateva tari. Asta inseamna pentru mare parte din populatie Uniunea Europeana.

Nimic in ce priveste libertatea de miscare a marfurilor,  a ideilor  s.a.md. Guvernele de pana azi ,Parlamentul  si  mai putin Presedintia par a se afla prinsi in clestilor unui imperiu  care le paralizeaza orice miscare.

In fond suntem membru cu drepturi depline a Uniunii cu tot ce  decurge de aici. Obligatii pe care  le asumam si mai putin drepturi pe care trebuie sa le cerem si pentru care sa luptam. Luptam este un fel de a spune trebuie doar sa ne adaptam   procedurile acestei Uniuni care  sigur nu sunt totdeauna cele mai simple dar   trebuie sa jucam dupa niste reguli.

Reguli care   sunt pentru toata lumea nu numai pentru noi.

E cu totul impropriu sa ne asteptam ca, dupa ce ne-am dobandit statutul de SM, sa fim tinuti de manuta in continuare ca un minor cu probleme. Avem fata de fostul Occident, categoria geopolitica depasita, un permanent complex de inferioritate care ne defineste provincialismul, ne inhiba actiunea politica externa si arunca in confuzie permanenta proiectul intern“, spune ministrul Baconschi(www.hotnews.ro).

Suntem,  la douazeci de ani dupa, prinsi intre spatiul  balcanic si fostul imperiu sovietic.

Ne predam in fata celor mai simple si  usoare forme  pe  care fostul Occident  le arunca spre noi facand sluj si luand din zbor tot cee arunca altii. Nu avem   constiinta clara ca  Europa sau Occidentul(fostul Occident) se termina la granita de la Prut.

Toate incepand de la mentalitate  si terminand cu  izmeneala politicienilor  ne tin stana de piatra  in interiorul  acestei Uniuni.

In loc sa ne vedem  de  situatia noastra,despre modelul de tara pe care-l dorim, in loc sa lasam liber  constiintei nationale si  traditiei imbinata cu modernismul si acum dupa patru ani noi copiem in draci cele mai   usoare  si de suprafata  produse de marketing pe care ni le arunca fostul occident pe piata.

Apartenenta la UE nu distruge  natiunea si nici statul si nici nu ne obliga sa devenim piata de consum pentru celelalte tari. Am ajuns asa pentru ca nu am fost in stare sa propunem altceva, am ajuns aici pentru ca asta au dorit o parte din cei ce au detinut puterea aici si pentru ca mentalul acestui popor a crezut ca altii vin cu banii si noi  le mancam  siret capitalul. Am ajuns asa pentru ca ne  mananca  vechile obiceiuri balcanice. Un trai  de azi pe maine,din  combinatii…..

Este o tema,incremnenirea Romaniei in UE,care ar trebui sa  fie in agenda fiecarei zile a celor ce vor,cred sau incearca sa conduca aceasta tara si nu numai a lor!

TOAMNA CANADIANĂ

octombrie 10th, 2010

This is the Way We Clean Our Town

octombrie 10th, 2010

The Clean-Up Crew From Grade Six

Last Saturday, there was a major event in Romania.  If you were noshing on some chips while watching TV, or maybe pulling weeds in the garden, well, you probably missed it.  Just so you put the chips’ bag and the inedibles from the yard work in their proper recycling or compost bin, thus you are forgiven.  But in case you didn’t, like some of the folks that we picked up after, here’s a run-down of what we did in Brusturoasa.

Scoala Ioana R. Rosetti staff and students showed up at 830 am to pitch in and clean up our village for the “Let’s Do It Romania!” countrywide push to pick up and dump all that trash that somehow and unfortunately finds its way in the wrong places.  Our project entailed sending out messages and talking face-to-face with our students about the importance of being aware of our delicate environment, even writing some slogans in class accompanied by artistic renditions. There was a meeting with the City Council, and an ensuing plea for some materials to store and then dispose of all of that junk we’d ultimately collect.  Soon we were good-to-go with the assistance of the mayor, the dedicated teachers here at school and the children themselves who care about our beautiful surroundings.

Let's Do It Romania Fourth Grade Poster Art

For a good three hours, we all set out in teams flanked by two teachers each to clear out all that trash and unwanted debris that accumulates in the rivers, on the roadside and over the fields.  While they were all donning their new heavy yellow rubber gloves for safety’s sake, I thought about how much they had to lose if this place were not kept up.  I thought about the education that we all needed to instill in our youth for the future of this village, and others like it, and how much pride I felt in these little guys and girls who could have stayed home today and not come to help, but didn’t.

They marched up the road, waded in the shallow brooks, leaned over the hillsides, searched in the grass, scoured under the footbridges, and picked up, cleaned up, spruced up and dumped anything and everything into large black and green bags (green for paper only) until the nearby  hillsides and the mountain spring waters were amazingly fresh and new.  Even the ducks and geese noticed the difference after all was said and done.

It's in the BAG

They never complained.  A few “yuck”s, “what’s that”s  and “oooh”s, of course, as they laughed, skipped, and worked just as hard as ever to be good citizens.  Even though many of them had never participated in a clean-up project before, there was no stopping their enthusiasm for a mission that had no reward other than the finished product. And what a happy ending it was. All over the country, there were both small and large groups of people, kids, teachers, and a variety of others acting as stewards of the land, cleaning up what doesn’t belong lying around and marring the landscape-not to mention harming the wildlife-over this fragile green earth.

I walked home afterward along the “Stream of the Bear” (yes, they are up there on the mountain) and the winding dirt road on the hillside by the house where I live after a tour of all the results of the day’s efforts throughout this part of the valley.

Teamwork!

The day turned out to be a huge success for us here and for other communities across Romania. We all learned something more about the spirit of cooperation and the respect of our environment. Going along in the early afternoon, looking at the scenery now refreshed, I could really see how much it all shined both on the outside and from the inside, as I smiled once again, marveling at the rural splendor, and thinking about how a little bit of effort on the part of the Peace Corps working within their respective communities, could in partnership with their Romanian neighbors, make such a world of difference.

Roma – orașul care respiră istorie – galerie de imagini

octombrie 10th, 2010

Supranumită Cetatea Eternă, Roma are o vechime de peste 2750 de ani. În această imagine, luată de la un belvedere numit Pincio, în prim plan este Piața Poporului, iar în fundal se vede cupola Bazilicii Sfântul Petru de la Vatican.

Adeseori, în Roma se amestecă vestigii din epoca antică – aici Forul lui Iuliu Cezar – cu biserici medievale – în plan secund – și monumente din secolul al XX-lea – în fundal.

Inaugurat în 1911 și terminat în 1935, situat între Piața Veneția și Dealul Capitoliului, Monumentul consacrat Regelui Victor Emanuel al II-lea este unul dintre cele mai vizibile edificii din întregul oraș. Construit din marmură pură de la Botticino, Brescia, el are 70 de metri înălțime, 135 de metri lățime și are în centru statuia monarhului care a unificat Italia în secolul al XIX-lea.

Cel mai impresionant edificiu roman rămâne totuși Coloseumul. Construcția lui a început sub Împăratul Vespasian în 70 după Isus Christos și a fost terminată 10 ani mai târziu sub urmașul acestuia, Titus. Acest amfiteatru cu o capacitate de 50000 de locuri era folosit în special pentru lupte de gladiatori, dar și pentru execuții publice.

Coloseumul a fost folosit pentru lupte de gladiatori până prin 435 și odată cu consolidarea creștinismului ca religie oficială a încetat să mai fie folosit ca arenă publică. De-a lungul timpului el s-a deteriorat ca urmare a cutremurelor și furtului de piatră pentru construcții, fiind renovat la sfârșitul secolului al XX-lea.

În preajma Coloseumului se află Arcul de Triumf al Împăratului Constantin. Inaugurat în 315 după Isus Christos, el este dedicat victoriei lui Constantin asupra rivalului său Maxențiu în bătălia de la Ponte Milvio, de lângă Roma. Acela a fost momentul în care Constantin a pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor, deschizând calea supremației creștinismului.

La celălalt capăt față de Coloseum al bulevardului Via dei Fori Imperiali se află Columna lui Traian. Înaltă de 30 de metri (35m cu tot cu postament), această coloană inaugurată în 113 după Isus Christos are un basorelief în spirală care înfățișează istoria războaielor duse de Împăratul de Traian în 101 – 102 și 105 – 106 împotriva dacilor. Pe 4 decembrie 1587 în vârf a fost plasată la ordinul Papei Sixt al V-lea o statuie a Sfântului Petru.

Situat la mică distanță de Columna lui Traian, Teatrul Marcellus este un bun exemplu de cum este conservat patrimoniul istoric la Roma. Inaugurat de Împaratul Octavian în 12 după Isus Christos, inițial cu un diametru de 111m, folosit în epoca medievală ca fortăreață, etajele superioare ale Teatrului Marcellus sunt azi convertite în apartamente.

Situate în partea de sud-est a zonei centrale a Romei, Băile lui Caracalla au fost construite între 212 și 216 după Isus Christos în timpul domniei împăratului roman cu același nume. Edificiul a fost folosit ca băi publice până în secolul al VI-lea când a fost distrus de invadatorii ostrogoți. Arhitectura majestuoasă i-a inspirat pe proiectanții gării Pennsylvania din New York la începutul secolului al XX-lea.

Lung de circa 400 de kilometri, râul Tibru curge prin Roma de la nord la sud, pentru a se vărsa în Marea Tireniană la circa 25 de kilometri vest de oraș. Râul este mai mic decât Sena care trece prin Paris și Tamisa prin Londra, iar podurile sunt mai apropiate unul de celălalt, decât în capitalele Franței și Regatului Unit.

Panteonul este un alt mare punct de atracție al Romei. Inaugurat de Împăratul Hadrian în 126 după Isus Christos, el a fost utilizat inițial ca templu păgân, fiind transformat în biserică de Papa Bonifaciu al IV-lea în anul 609.

Cupola uriașă – diametru 43 de metri, la fel ca ți înălțimea de la sol – construită din ciment, face ca Panteonul să pară mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Din epoca Renașterii Panteonul a fost folosit ca loc de înmormântare a unor mari personalități. Aici sunt înmormântați printre alții, pictorul Rafael, compozitorul Corelli și regii Italiei, Victor Emanuel II și Umberto I.

O imagine care spune multe despre Roma de azi: această demonstrație a opoziției de stânga trece prin Piața Republicii, prin fața Catedralei Sfânta Maria a Îngerilor, construită în secolul al XVI-lea pe ruinele băilor lui Dioclețian din secolul al III-lea după Isus Christos.

Săptămâna viitoare – “Roma – oraș creștin”

Eu, ieri și ACUM

octombrie 10th, 2010

Aventura mea la ACUM a început în urmă cu șapte luni, când, ca urmare a unor recomandări fierbinți, am fost primită cu brațele deschise în echipa redacțională.

Eram deja o cititoare fidelă a paginilor revistei. Așteptam dimineața de luni, când îmi apărea în fața ochilor, pe ecranul monitorului, numărul nou al publicației. M-a atras varietatea subiectelor și sinceritatea care răzbătea din articole.

Iată că a venit ziua în care am fost întrebată dacă aș dori să ajut, în ceea ce era legat de roluri administrative, corectări, paginare. Și am fost încurajată să scriu. Până atunci, contribuisem doar prin comentarii la articole și la un editorial colectiv cu ocazia comemorării zilei de 11 septembrie.

„Când se dedică unui scop, o face din inimă. Nu din Ego. Și știe ce înseamnă să te dăruiești unui ideal. Sunt convins că ar scrie articole foarte reușite, pe teme mai puțin dezbătute pe ACUM. Și s-ar face un pas înainte. Succes, Cristina, n-am dubii că te vei descurca și vei reuși să imprimi și o nuanță personală. Și să scrii articole, auzi? Că ai talent și INIMĂ.”

Din prima clipă mi s-a încredințat ALBUM FOTO, care se cam prăfuise în ultimele luni. A renăscut, devenind prima rubrică cotidiană a publicației, „FOTOGRAFIA ZILEI”.Cititorii au fost invitați să împărtășească fotografii dragi lor, care să-i apropie pe pasionații de artă fotografică de pe diferite meleaguri.

Am pornit astfel într-o călătorie de suflet, întâlnind oameni dornici de comunicare, emanând dragoste de viață. Unii au devenit colaboratori permanenți, contribuind și cu articole, sugestii, comentarii.

Tânăra și talentata fotografă Natalie Schor, din Israel, dorește “să descopere ce e deosebit în realitatea cotidiană, specialul în banal, umorul în tristețe, frumosul în modestie”.

Natalie Montanaro, voluntară US Peace Corps în România, a devenit o permanentă colaboratoare așternându-și gândurile în “Dialog intercultural”.

Creativitatea și libertatea de acțiune sunt caracteristici ale publicației ACUM. Am lansat tematica săptămânii la “Fotografia Zilei”, adunând sub o singură umbrelă, șapte fotografii pentru șapte zile. Tematicile “Un barbat și o femeie”, “Declarații de amor”, “Vechi și nou în arhitectura orașelor lumii” au atras mulți cititori.

În scurt timp, mi-a fost oferit rolul de Secretar de redacție al publicației. Am acceptat cu bucurie, dorind să ajut, să fac o diferență. Doar dăruind vei dobândi!

Au urmat articole, interviuri, poezii, noi descoperiri în spațiul ACUM, pe care îl simt liber, curat și onest.

Colaboratorii și editorii se află într-o permanentă efervescență. Se nasc prietenii, relații de colaborare între oameni diferiți, cu set de valori asemănătoare, în primul rând autenticitatea și respectarea alterității.

Noii colaboratori sunt bineveniți. Avem nevoie de gândurile, de contribuția dumneavoastră. Vrem să fim cât mai mulți, cu domenii de interes diferite.

Ce reprezintă ACUM pentru mine? Un mesaj simplu, exprimat în cuvinte cu rezonanță în rândurile vorbitorilor de limbă română de peste tot.

Symposium on Women, Families and Religiosity: Past and Present

octombrie 10th, 2010

Symposium on Women, Families and Religiosity: Past and Present

IAS Bucharest, 25-26 March 2011

Dear Colleagues,

We propose to organize a symposium about Women, Families and Religiosity: Past and Present.  For it we have the generous support of New Europe College –

Institute for Advanced Study in Bucharest (www.nec.ro<http://www.nec.ro> <http://www.nec.ro/> ), which will also be the host of the symposium. In agreement with

New Europe College we have scheduled this symposium on 25-26 March 2011.

We would like to bring together a number of scholars (historians, sociologists, anthropologists etc.) who work on such questions, and who would also make possible a

comparative view, by addressing different Balkan ‘confessional’ families.

Here are some themes for reflection:

-   Families and Churches

-   Domestic violence: rules and practices

-   Women in the Families: daughters, wives and widows

-   From God to Godparents: spiritual kinship and solidarities

It is a great honor for us to invite you to take part in this event. Please let us to know if you are interested to be among the participants.

Those who would like to present a paper are invited to submit a title and a short abstract, accompanied by a CV & publication list by 1 November 2010.

Please email this information to the organisers: Constanta Vintila-Ghitulescu- Senior Researcher, ‘Nicolae Iorga’ Institute of History;  e-mail:  cghitulescu@gmail.com

Marianna Muravyeva, Associate Professor, Fellow, Helsinki Collegium for Advanced Studies, University of Helsinki

Tombstone-oraşul care refuză să moară-

octombrie 10th, 2010

În apropiere de graniţa cu Mexicul, drumul spre Tombstone prin San Pedro Valley te introduce în inima sălbatică a Arizonei, deschizând orizontul spre un pământ arid şi neîndurător, cândva aşa numitul “ Apache Land”.

Apache Land

De ce “ Tombstone” ?

În 1877 următorul dialog, devenit emblematic, l-a însoţit pe tânărul geolog Edward Lawrence Schieffelin spre zăcământul pur de argint care a scos din anonimat acest ţinut .

 ”De ce te duci din nou în munţi ?” îl tachinează un soldat de la avanpostul Brunkow House

“ Să culeg pietre.” răspunde Ed

“ Te învârţi ca un prost printre apaşi şi singura piatră pe care o vei găsi va fi cea de pe mormântul tău…” 

Prima concesiune a lui Ed Schieffielin s-a numit Tombstone şi s-a dovedit a fi cea mai valoroasă dintre cele patru aparţinând acestuia.

 

 

Oraş minier, Tombstone a erupt dintr-o zonă de şes înconjurată de munţi, hrănit fiind de vecinătatea filoanelor de argint descoperite de Ed Schieffelin. În 1879 loturile de teren de pe strada Allen erau vândute cu 5 $ bucata. Aici trăiau 100 de suflete în 40 de căsuţe modeste. Doi ani mai târziu populaţia oraşului ajunsese la 5000, iar în 1890 cifra se triplase.

O plimbare cu diligenţa prin centrul istoric al Tombstone-ului

Pe strada Allen, la umbra pridvorului proaspăt vopsit, vitrinele atrag privirile turiştilor într-o zi respingător de caniculară

In 1881 Tombstone devenise un oraş celebru. Extragerea argintului s-a dovedit a fi nu doar o tentativă de înavuţire pentru colonişti şi oameni de afaceri, dar, după cum era de aşteptat şi o atracţie pentru nenumăraţii aventurieri aflaţi în trecere.

În doar doi ani Tombstone-ul avea tribunalul, trei ziare locale, Schieffelin Hall , elegantele Bird Cage Theater, Oriental Saloon şi Crystal Palace, existând 110 baruri gata oricând să domolească setea cetăţenilor săi.

Big Nose Kate’s Saloon poartă numele unei femei ...straşnice, al cărui nas se pare “ se băga unde nu-i fierbe oala”.

Interiorul lui Big Nose Kate’s Saloon, asemenea uşii permanent deschise, invită trecătorii să se simtă liberi să intre, să viziteze, să facă fotografii, pur şi simplu să se identifice pentru câteva clipe cu atmosfera specifică locului

 

Timp de 100 de ani pistolari, jucători de cărţi şi afacerişti îşi dădeau întâlnire la Crystal Palace, cel mai popular bar din Tombstone doar...pentru cei cu “ obraz subţire”...

Silver Nugget oferă cazare şi masă.

“ JOHN WAYNE ROOM -queen size bed,sleep with dreams of "the duke" $64.00 per night plus taxes (based on double occupancy)”…

 

   Breakfast at the Longhorn was HUGE and very good. The coffe was hot and our cups were never empty. The sausage was really good, and the bacon crispy…just the way I like it. The staff is friendly and helpful. We will sure eat here again…and you should too.”(TripAdvisor )

Longhorn Restaurant:” “JOHN WAYNE COULDN'T EVEN FINISH THIS BREAKFAST”...

Gunfight at the O.K. Corral- faimoasa răfuială intrată în istoria western-ului american dintre şeriful Virgil Earp alături de clanul său şi grupul de crescători de vite, Clanton-McLaury- a devenit un leitmotiv. O figură legendară este cea a lui Wyatt Earp- apărătorul cu orice preț al legii, unicul supravieţuitor al clanului Earp după conflictul de la OK Corral. Tot legendă este şi intersecţia sa cu soarta actorului care va deveni inconfundabilul John Wayne…

The Rose Tree Inn este un muzeu găzduit într-una din primele clădiri construite în Tombstone. Senzaţional este tufişul de trandafiri originar din Scoţia, Lady Banksia alb, cel mai mare din lume, aflat în curtea interioară din anul 1885. Dintr-un singur trunchi,cu un diametru de 12 feet , trandafirul s-a răspândit pe o suprafaţă imensă ( 8000 feet2) oferind o feerie albă în fiecare primăvară.

În 1896 doar câteva dintre minele de argint erau încă operaţionale. Mulţi dintre locuitori s-au mutat luând practic o parte din oraş cu ei. Tombstone, martorul a două incendii devastatoare, a atâtor împuşcături şi linşaje pare să fie în agonie.  În 1932  în “Curierul” din St. Louis apare un articol intitulat “ Tombstone – The Town Too Tough To Die ”.

Astfel s-a născut o legendă plină de culoare şi de temperament.

Mary,Brian şi Joe…

Locul de unde poţi urmări o confruntare între “cowboys” …

Şi viaţa merge mai departe...

La 1 septembrie 1881, ziarul local “ Tombstone Epitaph”  publica Ordonanţa XV intitulată “Crimă şi Pedeapsă” .Cea mai reprezentativă parte a acesteia este Secţiunea 55:

“ It shall be unlawful for any person to engage in any brawl, riot,quarrel, fight, or noisy dispute, or to use profane or indecent language, or to challenge to fight, or to call another harsh names intending to produce a quarrel or fight, or to be drunk upon the streets or in any public house or place, or to discharge any gun, pistol, fire arm or bomb, or to cruelly beat or treat any animal…” ( Tombstone Times, September 2010)

Tombstone uimeşte, amuză, contrariază şi nu dezamăgeşte, concentrând o parte ilustrativă a durităţii începuturilor vieţii moderne americane la care ne reîntoarcem cu nostalgia copilărească a cărţilor lui Karl May şi a filmelor western….

     

Ilie Năstase acuzat de declarații discriminatorii la adresa romilor

octombrie 8th, 2010

Pe 7 octombrie 2010, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii s-a autosesizat cu privire la declaratiile domnului Ilie Nastase publicate de cotidianul ProSport si preluate de ziarul Gandul. Acesta a declarat: …”stiti ce as fi facut eu daca eram presedintele Romaniei? I-as fi trimis pe tigani in Harghita, ca oricum acolo sunt foarte multi maghiari si vreo 12 romani. Le-as crea conditii. In felul acesta s-ar schimba si componenta etnica a zonei. Ceausescu a gresit. Trebuia sa faca in Harghita ce au facut rusii in Basarabia”.

C.N.C.D. analizeaza declaratiile de mai sus sub aspectul art. 2 alin 1 coroborat cu art. 15 din O.G. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificarile si completarile ulterioare, referitor la instigarea la ura rasiala care vizeaza atingerea demnitatii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, indreptate impotriva comunitatii rome.

Conform procedurii de solutionare a petitiilor a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, dosarul urmeaza a fi solutionat in termenul legal de 90 de zile.

Biroul de Comunicare si Relatii Publice

Disidentul chinez Liu Xiaobo, deținut politic, a primit Premiul Nobel pentru pace

octombrie 8th, 2010

Se mai intampla minuni chiar si in vremea noastra. Cand, impreuna cu Mihail Neamtu, am pornit campania din Romania pentru eliberarea intelectualului disident chinez Liu Xiabo, initiatorul Cartei 2008 (torpilata pe internet de autoritatile comuniste de la Beijing),  arestat si condamnat de aceleasi autoritati pentru pozitiile sale consecvent democratice, nu credeam ca vom ajunge sa traim aceasta clipa. Stiam insa ca autoritatile chineze urmaresc atent ce se intampla in fiecare tara in planul campaniei globale pentru eliberarea lui Liu.

Initiativa recenta a fondatorilor Cartei 77 (Vaclav Havel. Dana Nemcova si Vaclav Maly) a accelerat lucrurile. Au urmat presiunie comunistilor chinezi asupra Norvegiei, jocuri de culise, reactiile aberante ale unor exilati de un radicalism extrem. Si totusi, Liu Xiaobo a primit acest premiu.

Este un eveniment comparabil cu momentul in care Andrei Saharov a primit Nobelul pentru pace. Ori, cu acordarea aceluiasi premiu in 1936, militantului pacifist german Carl von Ossietzky, arestat de Gestapo, detinut in lagarele de concentrare naziste, mort in 1938. Sper din tot sufletul ca autoritatile chineze vor sti sa evite paralela altminteri izbitoare dintre cazul Liu Xiaobo si cel al lui Ossietzky.

http://www.monstersandcritics.com/news/europe/news/article_1590049.php/BACKGROUND-Carl-von-Ossietzky-the-first-jailed-Peace-Prize-winner

Acordarea acestui premiu este o victorie a fortelor democratice din China, a celor care cred in demnitate si libertate ca valori supreme, non-negociabile.  Cordiale multumiri tuturor celor care, sperand cu disperare, sfidand cinismul, apatia si resemnarea, au semnat Apelul pentru Liu Xiaobo.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/02/04/multumiri-pentru-cei-care-au-semnat-petitia-in-semn-de-solidaritate-cu-liu-xiaobo/

Cancelarul Germaniei, Dr. Angela Merkel, Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

octombrie 7th, 2010

Angela Merkel, cancelarul Germaniei si viitor DHC al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj

Marţi, 12 octombrie 2010, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca acordă titlul de Doctor Honoris Causa, Cancelarului Republicii Federale Germania Dr. Angela Merkel, pentru contribuţia de importanţă istorică la unificarea europeană şi pentru rolul de importanţă mondială jucat în înnoirea cooperărilor internaţionale.

 Programul vizitei va include şi inaugurarea Institutului de Studii Germane al Universităţii Babeş-Bolyai, urmată de o întâlnire cu cadre didactice şi studenţi de la linia de studiu în limba germană din cadrul universităţii.

Decizia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa a fost luată în Reuniunea din 29 mai 2009 a Senatului Universităţii Babeş-Bolyai. Prin scrisoarea semnată de Cancelarul Federal al Germaniei Dr. Angela Merkel, adresată Rectorului Universităţii Babeş-Bolyai, Prof. Univ. Dr. Andrei Marga, şi transmisă la data de 28 iulie 2009 de Cancelaria Republicii Federale Germania, Cancelarul German a mulţumit pentru distincţie, a acceptat titlul şi a subliniat venirea la universitatea clujeană.

Accesul la evenimentele cuprinse în programul oficial se face exclusiv pe bază de invitaţii si de acreditari.

Biroul de Presă al Universităţii Babeş-Bolyai

Povestiri cu si despre rromi (2) – Olguta

octombrie 4th, 2010

Nu voi putea uita niciodata vacantele petrecute la bunicii din Bucovina. N-am cum sa uit codrul de mesteceni de pe dealul Bosancilor, nici izvorul din vale, cu apa rece ca gheata, nucul urias de langa “Iazul dracului”, cel plin de nuferi si broaste oracaitoare, sau, mirosul florilor culese la malul Sucevei.

Sunt toate …. atat de mult … parte din mine…

In inima naturii, la Verestii Sucevei, am facut de-a lungul anilor mai toate boacanele si nazbatiile copilariei si m-am bucurat de bunici adevarati, cum numai in povesti mai gasesti.

Aveam vreo sapte ani si-mi placea sa-mi iau cartea, punguta cu scovergi facute de bunica, scovergi pudrate din belsug cu zahar si scortisoara, si paturica, dupa care ma refugiam in mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii. Acolo ma afundam in lumea basmelor lui Andersen, fratii Grimm, Petre Ispirescu, in lumea cartilor lui Jules Verne, sau, stateam cu orele, pe spate, tintind printre ramuri cerul, imaginandu-mi norii ca fiind personaje fantastice si gandindu-ma la cate-n Luna si-n stele ….

Exact asta faceam intr-o amiaza calda, de vara, cand un zgomot ciudat imi atrase privirea spre desisul din apropiere. M-am ridicat in capul oaselor si m-am uitat cu atentie sa vad cine-mi tulbura linistea, cand, din spatele tufisului a rasarit un cap de fetita. Doi ochi mari, rotunzi si caprui, veniti parca dintr-un tablou de Tonitza, se uitau intrebator la mine. Un nas mic, ingust si drept despartea doi obrajori rumeni si arsi de soare, marginiti fiecare de cate o codita de par des, castaniu deschis, impletit cu o panglica rosie terminata cu un nod, de la care curgeau in jos doar capetele panglicii.

Mi-a zambit timid arcuind usor buzele-i subtiri si bine conturate, ce lasara la vedere un sirag de dinti mici si foarte albi. Apoi, intinse amandoua mainile spre mine intrebandu-ma: ” … vrei si tu mere verzi? … tu esti nepoata lu’ Mos Alecu, de la Bucuresti, nu-i asa? ….eu … sunt Olguta.”

I-am facut semn sa vina pe paturica, langa mine, si s-a apropiat cu bratele-ntinse si cu merele-n maini.

Purta o rochita rosie, inflorata, cu bretele pe umeri, cu doua buzunare mari pline cu mere verzi si era desculta. Copiii de pe ulita mergeau asa la joaca, nu era nicio noutate; la fel faceam si eu cand ne duceam toti, impreuna, la apa Sucevei, dar… ce-mi atrasese atentia la Olguta nu era lipsa incaltarilor, ci coditele: avea trei !

Am mancat impreuna scovergile bunicii si merele verzi pe care le primise recompensa de la baba Tinca, o batrana vaduva si singura, pe care o ajutase sa stranga cardul de gaste de pe ulita si sa le bage inapoi in curte. Apoi am colindat impreuna prin padure, am ajuns la iaz si la apa Sucevei.

Olguta, care era de varsta mea, cunostea toate plantele, buruienile, unde cresteau si la ce foloseau. La “iazul dracului” prinsese un broscoi imens pe care eu as fi vrut sa-l duc acasa; mi-a spus insa ca acolo, la iaz, era familia lui si chiar daca l-as fi dus in deal, ar fi venit singur inapoi, … asta daca nu l-ar fi mancat intre timp, pisica vecinilor.

Se bucura de tot ce era in jurul ei si lasandu-si capul pe spate, radea vesel, cu pofta, zgomotos ca un clinchet de zurgalai.

Nu o mai vazusem niciodata si am intrebat-o unde fusese pana atunci si unde locuia; a raspuns cu putin tremur si amaraciune-n glas, spunandu-mi ca nu se prea jucau multi copii din sat cu ea si ca locuia “departe, departe …la capu’ satului, la tigani”. Apoi m-a intrebat daca eu o sa mai vreau sa ma mai joc cu ea si i s-a luminat toata fata primind raspunsul.

Din ziua aia, Olguta venea zilnic la noi; stateam amandoua in paduricea de salcami iar cand mai ploua afara ne mutam in fanarie. Asa am citit timp de-o saptamana, si pentru ea, cu voce tare, “Capitan la 15 ani” de Jules Verne. Imi facea placere sa-i arat literele si sa vad cu cata atentie si seriozitate se uita la cuvinte. Eu citeam de la cinci ani; ea urma sa intre din toamna, la scoala.

Bunicul ne-a povestit ca in timpul razboiului, tarziu, spre sfarsit, cand linia frontului ajunsese acolo si toti satenii se refugiasera din calea armatei sovietice, fiecare cu ce putuse cara mai mult, doar el si bunicul Olgutei ramasesera la casele lor. Bunicul meu, cu gospodarie, cinci copii si o nevasta insarcinata, proaspat vindecat de tifos, era tamplar, iar Mos Jenica, harnic si deosebit de credincios, facea putini si ciubere de toate marimile, de-l cunostea toata zona.

Impreuna avusesera grija de bunurile satului si ascunsesera toate avutiile bisericii, ingropandu-le in beciul bunicului; toate icoanele si cartile sfinte pe care preotul le lasase vraiste, la voia intamplarii. Jenica refuzase sa ingroape la el o parte din ele, motivand ca daca vor supravietui frontului si lucrurile vor fi gasite acolo, satenii ar fi spus cu siguranta ca tigan fiind, precis … le furase.

Si tot impreuna au stat toti, in timpul bombardamentelor, cu mic, cu mare, in acelasi beci al bunicului.

Cand ne saturam de citit ieseam cat era ziua de lunga pe ulita, jucam turca, ne cataram dupa fructe prin toti pomii de prin toate gradinile si umblam nestingheriti pe coclauri.

De cand Olguta venea la mine fusese usor acceptata si de restul copiilor. Toti ramasesera uimiti de cat de multe stia Olguta si ce frumos se purta cu toata lumea. Impletea coronite din flori de camp, ne invatase sa prindem bondari, sa sugem mierea fara sa-i omoram si apoi sa le dam drumul. La iaz faceam concursuri cu broaste, sub nuc, dupa care le lasa sa plece “acasa la ele”.

Intr-o zi eram toti pe ulita, cand o vecina guraliva si haina la suflet a prins-o pe Olguta de mana spunandu-i “sa plece la ea … in tiganie”, ca n-ar avea ce cauta toata ziua in sat, pe la portile oamenilor. Noi, amutiseram; Olguta s-a speriat rau, i s-au umplut ochii cei mari si rotunzi cu lacrimi, si-a lasat capul in jos, si tacuta, isi facea drum sa plece de acolo.

Nici acum nu stiu de unde a rasarit brusc, intre noi, bunica. O prinsese pe Olguta de umeri tinand-o aproape, si cu vocea ei calda, grava si molcoma am auzit-o spunand:

“…. Auzi, Catinca …. vaca mea din grajd are mai multa minte ca tine ….. Dumnezeul ala al tau, pocait, la care te tot rogi zilnic, nu te-a invatat sa nu batjocoresti inima unei copchile nevinovate? …. nu degeaba te tot scarmana ca pe-o gasca Mos Mihai …..si daca te mai iei de Olguta …. ai de-a face cu mine…”

Ce mandra am fost de bunica si cum ne-a bucurat pe toti zambetul rasarit dintre lacrimi al prietenei noastre … Stiam din povestirile bunicii ca si ea, de copila, suferise mult; ramasese orfana cam la aceeasi varsta cu noi; isi pierduse ambii parinti intr-o singura saptamana si doar ea stia cum muncise sa razbeasca, cum avusese grija de ea si de cei doi frati mai mici.

A doua zi, Fanel, tatal Olgutei si fiul raposatului Mos Jenica a venit la noi sa multumeasca bunicii, sa-i aduca de la mama lui, “tiganca batrana” asa cum o stia tot satul, o putinica noua pentru batut untul si smantana pe care doar bunica stia sa le prepare ca nimeni alta in sat, si s-o roage sa ma lase sa merg la ei.

Aveau o casa destul de mare, din chirpici, cu camere luminoase, saracacioase dar foarte curate, decorate cu multe covoare tesute in casa, puse pe pereti, pe jos, pe divan. Sofica, mama Olgutei era chivuta, zugravea casele oamenilor si muncea de dimineata pana seara, iar in timpul asta, “tiganca batrana” avea grija de fratii cei mici ai Olgutei, de oratanii si de gospodaria demna de toata lauda.

Spre seara, ne-am strans in gradina, in jurul unui foc de tabara; era sarbatoarea trandafirilor. Doi tineri din vecini, rude intre ei, cantau la vioara, un altul la acordeon. Prietena mea isi pusese o fusta larga, incretita, puternic inflorata; la gat ii atarnau doua salbe cu banuti de arama, isi lasase parul despletit si tinut doar de o coronita de flori si panglici. Sofica-mi daduse mie fusta de sarbatoare a Olgutei, o salba cu banuti si-mi prinsese flori in par; sa dansam amandoua si sa fiu de-a lor.

Ma invatase sa ma invart si sa ma rasucesc in asa fel incat faldurile fustei sa zboare in jurul meu, apoi Olguta a luat tamburina lovind-o in ritmul muzicii, si-a lasat capul usor pe spate, a inchis ochii si a inceput sa danseze; o dezlantuire de patos. Se unduia cu gratie arcuindu-si corpul si punctand fiecare accent al melodiei, dupa care-si scutura puternic si in ritm crescent bratele si umerii, risipindu-se parca … in muzica …

A ras cu pofta privind spre mine si asa cum eu ii aratasem literele asa-mi arata ea mie dansul …. sub cerul clar al Bucovinei, intr-o seara calda de vara, imbracate cu fuste largi, incretite si inflorate, salbe zornaitoare si flori cu panglici in par …

Intr-o alta zi, colindand impreuna cu ceilalti copii prin vale, am ajuns la tarcul in care odihnea o vaca cu doi vitelusi de lapte. Pentru ca eu nu mai vazusem niciodata un vitel atat de mic, mi-am facut curaj si am intrat in tarc sa mangai botul roz si umed al animalului; doar dupa ce mama vaca deranjata de prezenta mea s-a agitat putin, am plecat de acolo, fugariti si de norii grei iviti din senin, de vantul puternic si de furtuna care statea sa inceapa. A doua zi am aflat ca nu inchisesem bine poarta tarcului, iar vaca, speriata de furtuna, plecase cu tot cu vitelusi. Toata seara si pana tarziu, in noapte, printre fulgere, trasnete si o ploaie cumplita, stapanul vacii ajutat de alti sateni cautasera animalele, gasite intr-un tarziu, undeva in padure. Eu fusesem singura care intrase in tarc; eu eram de vina. Ceilalti patru copii, nu.

Cu toate astea, Olguta, care ne facuse semn sa nu spunem nimic, a luat vina asupra ei, admitand si recunoscand ca ea intrase la vitei. Scapasem usor, toti, doar cu spaima si cu o mustruluiala serioasa ….

Olguta insa …. luase cateva nuiele bune pe spate de la “tiganca batrana” si fusese pedepsita; avea de curatat si de spalat scandurile din cocina purceilor, de carat paiele murdare si de pus altele curate, si alte treburi la fel de neplacute. Nu a iesit la joaca doua zile.

Iar eu, doua zile m-am perpelit si nu mi-am gasit locul; nici in casa, nici la paduricea de salcami, nici pe ulita si nici la apa Sucevei. Rusinata si cu lacrimi in ochi le-am povestit bunicilor, dupa care, mustrata bine si cu voia lor, m-am dus acasa la Olguta.

Era trista, muncita si urmele nuielelor ce ciupisera pielea inca se mai vedeau pe spate. I-am dat ei cartea cu povesti de Andersen, povesti care-i placusera atat de mult, apoi i-am marturisit lui Fanel ca eu facusem prostia, nu Olguta … si ca fusese pedepsita pe nedrept.

M-a ascultat in liniste, lucrand mai departe la ciuberele lui apoi imi spuse: “stiu … dar prietenia si fratia au si ele din cand in cand … pretul lor. Olguta a ales asta… ”

In restul zilei am ajutat-o pe Olguta la treburi; seara, Sofica ne-a spalat pe amandoua intr-un ciubar mare, iar “tiganca batrana” ne-a facut “poale-n brau” si ne-a pus in camera, pe masa, un borcan cu serbet proaspat, de trandafiri. Era felul ei de a regreta nuielele de pe spatele Olgutei.

Am adormit amandoua, imbratisate, eu cu jumatate de povara ridicata; spusesem adevarul, dar nu puteam repara pedeapsa … Si-mi ramasera adanc intiparite-n minte vorbele Olgutei: ” … a piscat putin, dar a trecut…. si uite: tu esti aici cu mine si esti prietena mea chiar daca sunt tiganca”

N-am uitat niciodata cuvintele Olgutei …

Multe vacante am petrecut impreuna; ii aduceam carti de la Bucuresti, ea ma ajutase sa-mi fac un ierbar invidiat de toate colegele de la scoala; nimeni nu avea, ca mine, toate buruienile ….

Pana-ntr-o vacanta, cand, ajunsa la bunici, am gasit acasa tamburina Olgutei si reteta de serbet de trandafiri a “tigancii batrane”. Aveam vreo treisprezece ani.

Venisera cu cateva saptamani inainte, sa-si ia ramas bun de la bunicii mei cu care se ajutasera atata amar de vreme. Fanel le lasase putini si ciubere pentru tot restul vietii, rugandu-i ca din cand in cand, ori de cate ori vor mai trece pe la cimitirul din sat, sa aiba grija si de mormantul lui Mos Jenica. Ei se mutau si plecau cu familia undeva spre Dorna, pe Rarau, nestiind daca vor apuca sa mai revina vreodata, pe meleagurile alea.

Cu o tristete nesfarsita si un nod in gat, am agatat tamburina pe perete, in camera, sa-mi aduca aminte de Olguta. Pierdusem ceva drag si ma durea sufletul…

Cateva zile dupa, m-am refugiat la locul meu din mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii, cu paturica copilariei, scovergile bunicii si cartea ce avea sa ma poarte cu gandul departe …

Stateam intinsa pe spate, cu mainile sub cap, cautand printre ramuri cerul si ascultand glasul trist si tanguit al vantului printre copaci. Mi-am mutat privirea spre tufisul din vecinatate si deasupra lui, legata de o creanga a salcamului de langa, atarna o panglica rosie .. cu nod.

Olguta …. draga de Olguta fusese acolo si-mi lasase un semn, exact in locul in care ne cunoscusem….

Puzderie de amintiri navalira deodata peste mine in timp ce lacrimi amare imi siroiau cuminti pe obraz. O vedeam parca si acum, cu ochii ei mari si rotunzi, venind spre mine cu mere verzi in maini… O vedeam prinzand bondari si broaste, la iaz, razand zgomotos, impletind coronite de flori, o vedeam dansand in jurul focului sau mancand cu pofta placintele bunicii …

Era si acum acolo, prezenta ca o boare usoara de vara in clinchet de zurgalai; adiere calda, vesela, parfumata cu flori de camp, impletite cu o panglica rosie …….

Olguta,…. prietena venita pe neasteptate in viata mea “de departe, de la capu’satului, din tiganie”…… aveam s-o port cu mult drag, cu mine, pentru totdeauna …

Supărăcioşii Alianţei şi “salvatorul naţiunii” Vlad Filat

octombrie 3rd, 2010

La figurat, premierul Vlad Filat – lider al partidului Liberal Democrat (PLDM) a fost recent “bătut măr” de către camarazii de coaliţie. Ceilalţi trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE – coaliția aflată la guvernare) au fost surprinşi şi chiar bulversaţi de “cotitura” luată de premier. “Lovitură de graţie a Alianţei”, “cale de confruntare”, “urât şi ruşinos” şi “populism electoral” sunt puţinele din conglomeratul de etichete cu care a fost “botezat” pasul întreprins în ultimul moment de Guvernul lui Filat.

Unii politicieni s-au grăbit să declare această “răzvrătire” a liberal-democraţilor drept începutul sfârşitului AIE. Culpabilizarea lui Filat echivalează însă cu încercarea “celor 3″ de a dizolva şi chiar eclipsa efectul mediatic produs de “raportul către naţiune”, prezentat de Filat din fortăreaţa Guvernului, după ce a întâmpinat furia (ex)colegilor de coaliţie în culisele parlamentului.

Nimeni nu poate spune dacă Filat s-a lepădat de Alianţă, dar cert este faptul că discrepanţele în interiorul “cvartetului” de la guvernare s-au aprofundat. Judecând de pe poziţia PLDM, asumarea răspunderii pentru proiectul “compensaţiilor” merită sacrificarea relaţiilor oricum complicate cu membrii Alianţei, la fel de “lacomi” ca şi “verzii lui Filat” în confiscarea domeniilor avantajoase din perspectiva electorală. Or, implementarea iniţiativei îi poate aduce PLDM-ului voturi din partea celei mai numeroase şi totodată sceptice categorii, deobicei absentă la urnele de vot, spre deosebire de bugetari sau populaţia activă atrasă în fluxul mediului de afaceri.

Pasul hotărâtor făcut de premier şi-a găsit motivarea şi în inutilitatea Alianţei după decretarea zilei dizolvării Parlamentului şi bifarea datei anticipatelor. Acţiunile deputaţilor în perioada electorală vor reieşi din logica competiţiei electorale, unde colaborările chiar cu foştii aliaţi îşi pierd rolul. Comuniştii nu trebuiesc alungaţi de la putere, iar tinerii nu au împotriva cui protesta, astfel ca partidele anti-comuniste să se coalizeze atât de reuşit pentru a merge cu un front comun în alegeri ca în 2009. Regulile şi împrejurările s-au schimat, de aceea, adunăturile de partid antrenate în procesul electoral devin de prisos, ba chiar incompatibile. Alianţa şi-a făcut treaba şi poate fi replicată în viitorul legislativ.

După 29 septembrie ea nu mai poate fi considerată “o panacee” pentru convieţuirea paşnică a forţelor democratice, ci va reprezinta “o piatră” legată la gât pentru fiecare dintre cei patru lideri, care vor să-şi contureze cu desăvârşire “identităţile politice”, destul de confuze la moment din cauza contopirii politice, dureroase pentru anumite partide, petrecute în cadrul coaliţiei de guvernare şi care durează deja de un an. Or, fiecare din formaţiunile de guvernământ vor să devină uşor perceptibile pentru electoratul derutat şi anchilozat în curcubeul multicolor al partidelor politice cu doctrine şterse şi proiecte plagiate reciproc. Cât de supărător nu ar fi tratată reacţia partenerilor de coaliţie, Filat trebuie să recunoască că s-a conformat “instinctelor sale electorale”, erijându-se în ochii electoratului manipulabil, lăsând deoparte discuţiile din culisele Alianţei, posibil şi din motivele menţionate mai sus. Ţinând acest lucru în minte, constatăm că ceilalţi din Alianţă au fost justificaţi să-l certe public pentru stratagema individualistă cu compensaţiile pentru pătura socială nevoiaşă.

Desigur, nu preşedintele interimar Mihai Ghimpu trebuia să dirijeze criticile acerbe aruncate asupra premierului, stupefiat de curajul demonstrat de colegi, până acum mai tacticoşi şi precauţi. Or, anume Ghimpu a început să procedeze în acest fel. Şi nici ocările ceilorlalţi doi nu prea au temeinicie (Lupu şi Urecheanu), deoarece nu au dispus de responsabilităţi majore similare cu cele purtate de Filat (scuza lor constă însă în faptul că unul a rămas fără poziţii de conducere, iar altul a avut o pondere minusculă în ecuaţiile de putere). Totuşi, justificarea “celor 3″ pare raţională, deoarece în compoziţia Guvernului a intrat elemente de la fiecare partid aflat la guvernare. Pe semne, Filat a considerat că ministerele ocupate de PL şi AMN nu s-au descurcat cu misiunile lor, uitând însă de contribuţiile PDM-ului în domenii sensibile, cum ar fi cel economiei şi al protecţiei sociale.

Totodată, CCCEC, Procuratura Generală şi SIS deţinute de democraţi nu au strălucit, ceea l-a îndreptăţit probabil pe premier să neglijeze prestaţia acestui partid în cadrul Guvernului. În acest caz, tot Filat trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru ministerele restanţiere, în schimb premierul s-a autodesemnat “salvator al naţiuni”, atribuindu-şi fără doză de bun-simţ meritele atinse de ministerele eficiente controlate de colegii săi, criticând cu puţin timp până la “renumita raportare” activitatea miniştrilor neafiliaţi PLDM-ului. Oarecum, mişcarea liberal-democraţilor aduce puncte electorale partidului, creând complicaţii Partidului Democrat (PDM) în promovarea “Agendei Sociale”. Cel mai neafectaţi rămân liberalii (PL), Alianța Moldova Noastră (AMN) şi bineînţeles comuniştii, care vor folosi “detaşarea lui Filat” pentru a profana principiile “idealiste” puse la temelia Alianţei pentru Integrare Europeană. Cu orice preţ, pentru binele cetăţenilor vizaţi, forţele politice trebuie să acţioneze astfel ca iniţiativa Guvernului să ajungă în stadiul implementării, cât de neplăcută, incomodă, politizată sau “electorală” nu ar fi esenţa acesteia.

TEMA SĂPTĂMÂNII: LUMEA ESTE A MEA

octombrie 3rd, 2010

THE WORLD IS MINE

Tennyson Guyer

Today upon a bus I saw a girl with golden hair;
She seemed so gay, I envied her, and wished that I were half so fair;
I watched her as she rose to leave, and saw her hobble down the aisle.
She had one leg and wore a crutch, but as she passed–a smile.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two legs—the world is mine.

Later on I bought some sweets. The boy who sold them had such charm,
I thought I’d stop and talk awhile. If I were late, t’would do no harm.
And as we talked he said, “Thank you, sir, you’ve really been so kind.
It’s nice to talk to folks like you because, you see, I’m blind”.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two eyes—the world is mine.

Later, walking down the street, I met a boy with eyes so blue.
But he stood and watched the others play; it seemed he knew not what to do.
I paused, and then I said, “Why don’t you join the others, dear?”
But he looked straight ahead without a word, and then I knew, he couldn’t hear.
Oh, God, forgive me when I whine;
I have two ears—the world is mine.

Two legs to take me where I go,
Two eyes to see the sunset’s glow,
Two ears to hear all I should know,
Oh, God, forgive me when I whine;
I’m blest, indeed, the world is mine.

Tennyson Guyer (1913 -1981)

Născut în Findlay, Ohio,ministru republican, membru al Senatului în perioada 1959-1972. Majoritatea surselor de informare îl prezintă pe Tennyson Guyer  drept autor al  poemului, probabil unicul scris de către acesta.

Ido Eizenberg 10-10-2010

Exploring the wheat field

Adrian Ghiță 09-10-2010

Lumea toată e în surâsul pe care ni-l dăruieşte copilul, să-i dăruim şi noi…lumea toată !

Camelia Lica 08-10-2010

Acolo unde a prins aripi visul omului liber, curajos si puternic, pornit sa cucereasca lumea.

Daniel Macovei 07-10-2010

Mediterane

Daniela Voiculescu 06-10-2010

Horia in trigon

Horia, fiul meu, m-a învăţat bucuria de a trăi!
Zi de zi… îi mulţumesc Domnului pentru că mi-a dăruit a doua viaţă!
Târziu, am aflat ecoul din filozofia copilului… “Lumea e a mea!”
http://www.acum.tv/articol/8848
Păstrând zâmbetul copilului din tine… păstrezi şi aura inocenţei!

Paulina Eliza Duta 05-10-2010

Muntele meu

Natalie Schor 04-09-2010

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Rrom sau țigan ?

octombrie 3rd, 2010

Un articol pe care l-am publicat recent în acestǎ paginǎ (“Ţiganii, o problemǎ pe care toatǎ lumea o vrea a altora”, 16 sept. 2010) a stârnit o serie de reacţii legate de utilizarea etnonimului “ţigan” în locul celui de “rrom”. Mǎrturisesc cǎ eu însumi am oscilat, de-a lungul timpului, între utilizarea unuia dintre cele douǎ apelative.

Principalul argument împotriva utilizǎrii termenului “ţigan” este presupusa conotaţie peiorativǎ a acestuia. Într-un articol mai vechi, d-na Delia Grigore, una dintre cele mai avizate persoane în materie, scrie: “In limba rromani, cuvantul “ţigan” nu existǎ. Termenul nu are nicio legǎturǎ cu autoidentificarea în limba rromani a etniei rromilor, ci este un cuvânt profund peiorativ folosit de alteritate/nerromi pentru a insulta rromii” (De ce e corect “rrom” şi nu “ţigan”, Acum.TV, 13-7-2008). Nu cred cǎ este relevant faptul cǎ în limba etniei existǎ sau nu cuvântul cu pricina. Din câte ştiu, în limba germanǎ nu existǎ cuvintele “neamţ” şi “german” şi nici în limba maghiarǎ – “ungur”. Cu toate astea, reprezentanţii etniilor respective nu se simt jigniţi atunci când îi desemnǎm prin termenii menţionaţi. La urma urmelor, este vorba de termenul utilizat în limba românǎ, care nu e obligatoriu sǎ aibǎ aceeaşi rǎdǎcinǎ cu cel din limba etniei pe care o desemneazǎ. Ca român, nu m-am simţit niciodatǎ ofensat de termenul “valah”, deşi în originea sa germanicǎ el înseamnǎ “strǎin”.

Cât despre etimologia lui “rrom”, care se origineazǎ (conform articolului citat) în apelativul pentru “om” din limba rromani – mi se pare cel puţin la fel de xenofobǎ: la rigoare, ar trebui sǎ înţelegem cǎ doar cei desemnaţi prin acest cuvânt ar fi oameni ! Oricum, cuvântul “rrom” a început sǎ fie folosit în limba românǎ abia în urmǎ cu vreo douǎzeci de ani, deci, afirmaţia cǎ termenul “ţigan” ar fi utilizat doar pentru a insulta pe cineva e gratuitǎ, din moment ce timp de câteva sute de ani nu a existat decât acest etnonim. Mǎ îndoiesc cǎ Budai-Deleanu sau, mai de curând, Foarţǎ şi Ujicǎ au vrut sǎ insulte pe cineva. Important mi se pare sǎ stabilim în ce mǎsurǎ  termenul “ţigan” este, în sine, peiorativ. Etimologia face referire la “athinganos”, care în greaca medie ar însemna pǎgân, eretic, impur – dar aceastǎ rǎdǎcinǎ este incertǎ şi extrem de îndepǎrtatǎ, mai probabil este cǎ în limba românǎ – ca şi în alte limbi europene – cuvântul a intrat pe filiera slavǎ (“ciganinŭ”), unde era pur şi simplu un etnonim. Mǎ îndoiesc cǎ marea majoritate a vorbitorilor de românǎ care utilizeazǎ termenul “ţigan” cunosc etimologia greacǎ (DEX nici nu o menţioneazǎ).

Este adevǎrat cǎ circulǎ o serie de expresii derivate în care cuvântul respectiv are un cert înţeles peiorativ (a se ţigǎni, ţigǎnealǎ etc.). Numai cǎ acestea sunt reflexul stereotipurilor negative legate de etnia respectivǎ, stereotipuri a cǎror existenţǎ nu o putem nega, dar împotriva cǎrora putem lupta. Problema nu e lingvisticǎ, ci culturalǎ. Schimbarea unui apelativ cu altul nu eliminǎ atitudinea xenofobǎ – dimpotrivǎ, sunt şanse ca aceleaşi stereotipuri sǎ se adapteze noii terminologii (de pe site-ul Romani CRISS aflu cǎ existǎ anunţuri de micǎ publicitate de tipul “Caut tinichigiu. Exclus rom”). În locul consumului de energii pentru schimbarea dicţionarului limbii române, aş milita mai degrabǎ pentru renunţarea la utilizarea expresiilor de genul celor de mai sus.

Un alt argument utilizat împotriva termenului “ţigan” este acela al practicii europene. Se face referire la recomandarea nr.3 din 1998 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei ca “denumirea utilizatǎ oficial pentru diferitele comunitǎţi de Roma/Ţigani [Gypsies] sǎ fie aceea sub care comunitatea respectivǎ doreşte sǎ fie cunoscutǎ”. Remarcând cǎ documentul utilizeazǎ încǎ din titulaturǎ ambii termeni (Roma şi Gypsies), trebuie sǎ ne întrebǎm în ce mǎsurǎ este evident cǎ, într-adevǎr, comunitǎţile în cauzǎ doresc utilizarea apelativului “rrom”. Eu unul cunosc destui reprezentanţi ai acestor comunitǎţi care se recomandǎ drept “ţigani”. Oricum, la 12 ani dupǎ apariţia acestei recomandǎri, trebuie sǎ constatǎm cǎ practica europeanǎ este departe de a fi unitarǎ. Este suficient sǎ amintesc aici utilizarea termenului “ţigan” în studii sociologice de referinţǎ (de exemplu, Emmanuel Todd, Le Destin des Immigrés) şi chiar în titulatura unor publicaţii de prestigiu (Etudes Tsiganes). Exemplele pot continua, simpla utilizare a unui motor de cǎutare pe internet vǎ va convinge. În sfârşit, ceea ce mǎ deranjeazǎ la termenul “rrom” este de ordin practic: pur şi simplu este dificil de utilizat în limba românǎ: pe lângǎ cǎ nu are o ortografie unitarǎ (cu unul sau doi r), nu se declinǎ uşor (habar nu am cum ar trebui sǎ fie genitivul feminin). Pânǎ la urmǎ, limba este o convenţie, dar şi un organism viu: el acceptǎ sau respinge în mod natural cuvintele a cǎror utilizare este dificilǎ pentru utilizatorul comun.

Mitocanul român în vizită la Forul roman

octombrie 3rd, 2010

Mă aflam într-o duminică de octombrie timpuriu la Roma, o zi cu soare, ideală pentru încheierea unui sejur de șase zile în Italia care a mai cuprins pe lângă Cetatea Eternă și giuvaierul medieval Florența.

Vizitam Forul lui Iuliu Cezar, un ansamblu de ruine situat la doar 100 de metri distanță de Forul lui Traian, cunoscut pentru Columna care povestește prin basoreliefurile sale istoria cuceririi de către împăratul roman în secolul II după Isus Christos a Daciei.

Din față cobora scările un grup de turiști japonezi care-și încheiaseră vizita. În stânga mea am auzit vorbindu-se românește. Era un grup de patru persoane: un bărbat de vreo 35 de ani cu soția și fiul – un băiețel de vrei 3 – 4 ani și un alt bărbat, probabil prieten de familie.

Intersectându-se cu grupul de turiști japonezi, românul a exclamat: “Ce-or fi căutând ăștia aici, că doar n-au nicio legătură cu cultura europeană. E ca și cum m-aș duce eu în Japonia să-l văd pe Buddha!”. După care i-a dat aparatul de fotografiat soției, l-a luat pe băiețel pe umeri și i-a ordonat nevestei: “Ia-mă cu ăsta, dar vezi să se vadă bine”, “ăsta” fiind un arc de triumf din Forum.

Bănuiesc că în precedenta jumătate de oră același turist român (nu cred că era lucrător în Italia) explicase la Columna lui Traian procesul etnogenezei poporului român, așa cum l-a învățat la școala primară, scoțând în evidență originea glorioasă a acestui popor.

Cât de reprezentativ este acest veritabil Jupân Dumitrache Titircă al zilelor noastre? În orice caz, în cele șase zile petrecute în Italia am întâlnit foarte puțini turiști români, deci dacă acest individ și-a putut permite să vină la Roma (un oraș extrem de scump), înseamnă că nu e tocmai un coate-goale.

Poate face parte din noua clasă de îmbogățiți, mitocani care mai bifează un trofeu, pozându-se prin diverse locuri de pe mapamond.

Cert este că acest mitocan (pentru că nu pot să-i spun altfel) nu prea înțelege mare lucru din călătoriile sale. Ar fi trebuit să știe că turiștii japonezi în general sunt mari amatori de cultură și faptul că umblă cu aparate foto-video sofisticate la ei nu trebuie să ne inducă în eroare să-i privim într-un mod clișeistic, ca pe niște termite turistice.

De altfel, dacă aș face o statistică a turiștilor pe care i-am întâlnit la Roma și Florența, i-aș plasa procentual pe locul doi pe japonezi, după americani, dar înaintea germanilor și rușilor.

Americanii – mulți dintre ei universitari, dar mai general oameni extrem de educați – sunt extrem de numeroși la Florența, unde angajează adeseori ghizi profesioniști chiar pentru grupuri de două persoane. Această prezență masivă a lor într-un oraș extrem de important pentru cultura întregii omeniri ca Florența contrazice mitul unei națiuni de filistini, interesate doar de parcuri de distracții și restaurante MacDonalds.

Să fim bine înțeleși: nu spun că acest mitocan este neapărat reprezentativ pentru turiștii români. Și oricum, am mai văzut mitocani și de alte nații, între care chinezi, pe care-i recunoști după îmbrăcămintea și încălțămintea ieftină, spre deosebire de japonezi, cu care împărtășesc însă o pasiune pentru echipament foto-video de înaltă calitate.

Un astfel de comportament denotă provincialism și efectele sale practice riscă să se vadă foarte repede într-o lume globalizată în care românii trebuie să concureze cu alte nații.

Deși acest mitocan nu “face nația de râs” în mod vizibil, așa cum chipurile ar face-o femeile rome care cerșesc prin fața marilor catedrale din Italia, el reprezeintă un simptom, vizibil uneori și în comentariile postate în revista ACUM: acela al unei suficiențe pernicioase cu iz naționalist-xenofob, deprinsă de generații întregi în mult lăudatul sistem educațional al României ceaușiste.

Statul asistențial excesiv este în derivă

octombrie 3rd, 2010

Statul asistential excesiv este in deriva. De ce? Pentru ca am ajuns sa platim nemunca cu bani publici. Cladit cu aportul masiv al guvernului liberal si al celui social-democrat – culmea, cei care se intreaba nedumeriti de ce avem nevoie de masuri de austeritate sau unde se duc acum banii din bugetul Romaniei -, sistemul de asistenta sociala este regandit in ansamblu, informatizat si spalat de abuzuri pana la finalul acestui an. Un nou Cod este in curs de elaborare de catre un grup interministerial de experti, care va fi propus curand spre dezbatere publica. Scopul sau este directionarea ajutoarelor sociale catre persoanele care au cu adevarat nevoie si nu catre persoanele sanatoase, apte, dar fara chef de munca sau cu avere probata de bunurile si capitalurile detinute.

In anii 2000 – 2008, in loc sa investim banii obtinuti din cresterea economica in infrastructura, scoli, spitale sau sa-i economisim pentru vremuri mai grele, guvernele Romaniei au crescut numarul de persoane asistate social. In absenta unui sistem informatic bine pus la punct care sa identifice gradul de suprapunere a beneficiarilor de asistenta sociala, ne raportam la numarul de plati efective, care se adreseaza si familiilor ca beneficiari, nu doar beneficiarilor individuali. Aceste plati au crescut de la 5,4 milioane in 2000, la 6,4 milioane in 2004, urmand un salt mortal bugetar pana la 13,86 milioane in 2008. Sumele alocate din bugetul de stat au crescut de 3,3 ori intre 2000 si 2004, respectiv de 4 ori intre 2004 si 2008.

Daca luam insa in calcul doar ajutorul pentru incalzire, acordat celor peste 5,6 milioane de familii in 2008, si raportam numarul mediu de 2,8 persoane pe familie in Romania, ajungem la un numar al asistatilor sociali care depaseste mult cele 13,8 milioane de plati. Pe scurt, trei sferturi din populatia Romaniei beneficiau de ajutorul de incalzire in anul 2008, alaturi de multe alte instrumente de interventii sociale.

Excesele au intrecut limitele irationalului in anii 2007-2008, cand cheltuielile cu asistenta sociala au crescut cu 75%, la care se adauga cresterile cheltuielilor cu personalul cu 65%, si ale celor cu pensiile cu 84% in aceiasi doi ani fata de 2006. Inconstienta lor si principiul “dupa noi potopul” a dus la un deficit bugetar de 5,4% din PIB in 2008, an cu crestere economica foarte ridicata. Aceste cheltuieli s-au perpetuat in 2009 si 2010, fara ca veniturile sa le poata tine pasul. Daca nu corectam rapid dezechilibrele generate, deficitul ar fi sarit in 2010 la peste 9% din PIB. Presiunea fiscala asupra mediului de afaceri ar fi crescut, iar falimentele si somajul ar fi fost mult mai ridicate decat in prezent. Datoriile ne-ar fi hartuit generatiile viitoare.

In 2010, numarul platilor pentru asistenta sociala a scazut la 11,22 milioane, in principal prin restrictionarea acordarii ajutoarelor de incalzire, a sprijinului pentru prima casatorie si a trusoului pentru nou-nascuti. Sumele alocate de la bugetul de stat au continuat sa creasca insa timidla 16,7 miliarde lei in 2010, cu 4% fata de 2008, in special prin presiunea creata de pensiile sociale minim garantate, a venitului minim garantat si de cresterea pensiilor agricultorilor.

Sa ma explic pe indelete. Fac referire doar la instrumentele de asistenta sociala si pensii sociale platite din bugetul de stat. Nu si la platile complementare din bugetele locale.

I. Asistenta sociala:
Total asistenta sociala
2000: 2.993.234 plati
2004: 4.067.765 plati
2008: 11.566.376 plati
2010: 8.372.008 plati
Din care:
– Ajutor incalzire
2000: 0 plati
2004: 1.039.712 plati
2008: 5.678.750 plati
2010: 3.162.727 plati
- Alocatia de stat pentru copii
2000: 1.636.847 plati
2004: 1.650.400 plati
2008: 3.875.707 plati
2010: 3.881.838 plati
- Alocații si trusou nou născuți, sprijin casătorie, alte ajutoare
2000: 1.089 plati
2004: 30.000 plati
2008: 860.000 plati
2010: 35.000 plati
- Alocații familiale
2000: 1.199.665 plati
2004: 877.233 plati
2008: 698.864 plati
2010: 765.729 plati
- Persoane cu handicap (mentiune: drepturile acordate persoanelor cu handicap se sustin in prezent din transferurui intre unitati ale administratiei publice si nu din capitolul asistenta sociala)
2000-2004: 0 plati
2008: 596.248 plati
2010: 620.336 plati
- Venitul minim garantat
2000: 128.000 plati
2004: 422.157 plati
2008: 223.778 plati
2010: 295.000 plati
- Indemnizatie crestere copil
2000-2004: 0 plati
2008: 179.070 plati
2010: 189.743 plati
- Alocatia de plasament
2000: 27.633 plati
2004: 48.263 plati
2008: 50.207 plati
2010: 41.971 plati

II. Pensii
Total pensii sociale:
2000: 2.421.700 beneficiari
2004: 2.299.000 beneficiari
2008: 1.693.000 beneficiari
2010: 2.235.300 beneficiari
Din care:
- Pensii agricultori
2000: 1.766.600 beneficiari
2004: 1.473.300 beneficiari
2008: 866.000 beneficiari
2010: 741.000 beneficiari
- Pensia sociala minima garantata
2000 – 2008: 0 beneficiari
2010: 649.000 beneficiari
- Indemnizatii reparatorii si alte drepturi (persecutati etnic, politic, religios, revolutionari etc.)
2000: 654.000 beneficiari
2004: 824.500 beneficiari
2008: 687.000 beneficiari
2010: 620.000 beneficiari
- Alte drepturi (abonamente CFR, telefon etc.)
2000: 1.100 beneficiari
2004: 1.200 beneficiari
2008: 140.000 beneficiari
2010: 225.300 beneficiari

Total I + II:
2000: 5.414.934 plati
2004: 6.366.765 plati
2008: 13.855.624 plati
2010: 11.227.644 plati

Situatia controlului unor abuzuri si erori

De pilda, in ceea ce priveste încadrarea în grad de handicap grav şi accentuat a persoanelor adulte cu handicap neinstituţionalizate, au fost verificate administrativ 138.482 dosare – ceea ce reprezintă 25,18% din dosarele existente la nivelul țării. Din aceste dosare, au fost selectate pentru verificarea pe teren 20.245 cazuri – reprezentând 14,62%. Pentru reevaluare, cu alte cuvinte, situațiile în care comisia a apreciat că este posibilă o fraudă în obținerea/deținerea certificatului de încadrare în grad de handicap, au fost propuse 35.350 dosare la nivelul întregii țări, respectiv 25,53% din numărul de dosare analizate administrativ.

De la începutul controlului (14 iunie 2010), verificările pe teren s-au efectuat cu precădere pe tipurile următoare de handicap:

- Vizual: 4.963 cazuri dintr-un total de 26.160 (respectiv, echipa de control a apreciat că 18,97% din dosarele analizate administrativ trebuie evaluate și la domiciliul bolnavului);
- Fizic: 4.662 cazuri dintr-un total de 28.367(respectiv: 16,43%);
- Mental: 3.335 cazuri dintr-un total de 20.030 (respectiv: 16,65%);
- Somatic: 2.982 cazuri dintr-un total de 21.861 (respectiv: 13,64%).

In ceea ce priveste venitul minim garantat sumele necheltuire ca urmare a incetarii din plata a dosarelor se ridica la 1.675.969 LEI, în urma verificarilor facute in perioada 20 mai – 24 septembrie 2010. Numărul total de primării inspectate de la data declanşării controlului (20 mai 2010) a ajuns la 2.900, ceea ce reprezintă:
- 91,05% din numărul total de primării existente în ţară;
- 91,03% din numărul total dosare plătite.

La primăriile verificate, au fost selectate, prin sondaj, spre verificare, o parte din dosarele existente în plată la momentul respectiv. Cumulat, de la începutul declanșării campaniei (20 mai 2010), au fost verificate, la nivelul întregii țări 139.891 dosare, ceea ce reprezintă aproximativ 53,32% din numărul de dosare existente în primăriile inspectate.

Numarul dosarelor propuse spre suspendare sau incetare a platii dreptului la ajutor social se ridica la 33.124 la nivelul întregii țări. Reprezintă 23,68% din dosarele verificate, respectiv 12,63% din totalul dosarelor existente în primăriile inspectate. In unele localitati abaterile descoperite de către inspectorii sociali au fost atât de numeroase şi/sau grave, încât s-a luat decizia dispunerii măsurii de suspendare sau încetare a plăţii pentru toate dosarele.

Totalul amenzilor aplicate primăriilor de la începutul controlului pana in prezent este de 171.008 lei.

În județele care au încheiat verificarea de bază, respectiv, TOATE primăriile au fost controlate, s-a demarat acțiunea de monitorizare. Alături de ele se află și alte primării, care au apreciat utilă verificarea implementării de către primării a măsurilor dispuse cu prilejul controlului inițial. Astfel, ca urmare a monitorizării primăriilor de la începutul controlului până în prezent, au fost reverificate TOATE dosarele și au fost propuse spre suspendare de echipa de inspecție un procent de 37,20% din numărul de dosare existente în plată în primăriile monitorizate. Astfel, în această perioadă, au fost monitorizate 336 de primării din 31 județe, primării care totalizau 34.219 de dosare existente în plată. Din acestea, 12.730 de dosare fuseseră propuse spre suspendare/încetare în urma controlului.
Măsurile dispuse au fost implementate efectiv astfel:
- suspendare de la plată = 2.981 dosare, reprezentând 23,42% din dosarele propuse spre suspendare în urma controlului
- încetare din plată = 4.796 dosare, reprezentând 37,67% din dosarele propuse spre suspendare/încetare în urma controlului
- reluare a plății ajutorului social = 4.953 de dosare, reprezentând 38,917%, pentru care beneficiarii și-au completat dosarul cu actele ce lipseau la data efectuării controlului.

Andreea Paul-Vass este consilier personal al prim-ministrului Emil Boc

Voi ați mâncat banii !

octombrie 3rd, 2010

La datorie intr-un restaurant !

Ma conversam cu o vara din Tel Aviv despre cum si unde ne situam noi, cei ce am ales lumea exilului. Majoritatea transfugilor de dinainte de’89 s-au stabilit in Occident, SUA, Australia, Canada din considerente politice. Vorbim deja de cateva generatii de imigranti romani in ultimii 60 de ani. Integrarea in noile tari nu inseamna o disociere totala de strada copilariei, de colegi, de mormintele parintilor, ale bunicilor.

Economia de piata cu rigorile societatii capitaliste trezeste imigrantul la realitatea competitiei, a autodepasirii.

Absolventi de diferite scoli academice romanesti, ne-am trezit spaland geamuri, vase si facand menajul in casele bogatilor. Necunoasterea  limbii, lipsa experientei de lucru in tara de adoptie constituie intaiul handicap al imigrantului.

In ciuda degradarii sociale – aspect de neconceput pentru unii – retributia, satisfactiile materiale ne ajuta sa recuperam cateceva din bunurile pierdute in tara, dupa plecarea noastra.

Am urmat cursuri de recalificare si de recunoastere a studiilor.

Muncim din greu, nu intarziem la serviciu, nu intram pe messenger in timpul orelor de lucru, am invatat ca aici mantuiala, a te face ca lucrezi au picioare scurte.

Intrarea tarilor esteuropene in sistemul productiv capitalist s-a petrecut prea rapid. Asteptarea cadoului social oferit de catre stat si a salariului indiferent de aportul individual se incarneaza in categorii carora munca nu ne apartine.

Societatea nu se compune nu numai din ingineri IT, medici, manageri, patroni, ci si din oameni umili, simpli ce ne servesc cafeaua de dimineata ori ne aduc ziarul la scara sa.

Raspunsul il gasim tocmai in noi insine: Sa gasim un loc de munca,chiar daca nu e o cariera, ce ne ajuta sa traim mai bine.

Loteria si norocul chior nu ne sunt prielnice.

Aici am intalnit putine cazuri de lume ajunsa la averi fabuloase in scurt timp ca in Romania, si la fel de putina lume saracita in aceeasi perioada de scurta durata.

Cati dintre absolventii unei facultati, in tara, ar accepta un job de ospatar sezonier pe litoral ?

Avalansa schimbarilor in Romania s-a produs haotic, distructiv. Exista teren arabil nelucrat. Poate o asociere  familiala in inghebarea unui centru agricol, a unei livezi, a unei gradini  s-ar traduce in venituri la comerciale, la o productie de subzistenta. .

Tinerilor le lipseste perceptia realitatii in alegerea profesiilor. Impactul tehnologic-digital a saracit si SUA de mii de joburi. Apar, in schimb, specialitati noi in domeniul marketingului, al relatiilor publice si internationale.

Excesul de specialisti americani in mass-media, in tehnica de design ingroasa randurile somerilor, iar selectia impusa de piata muncii ii redirectioneaza volens-nolens catre alte domenii mereu deschise, precum industria alimentara, serviciile bancare, sociale, cele spitalicesti etc.

Omul are mereu nevoie de hrana, de ingrijire a sanatatii si de putin antren.

Progresia  cazurilor de absolventi ai unor facultati platite, trecerea examenelor gratie

influentei exercitate de catre parinti bine situati ce destabilizeaza structura societatii, nepotismul si excesul de cadre nepregatite din diferite departamente guvernamentale nu vor picta peisajul social al copiilor nostri, in lumea de aici.

Cu ocazia unei vizite in tara, un fost coleg de scoala ma apostrofeaza pe un ton arogant, dispretuitor:

-          Voi, acolo, ati mancat banii; noi, in Romania, am facut banii !

Nu i-am dat nicio replica, de altfel ar fi fost de prisos orice explicatie legata de munca onesta, de rigorile democratiei…

Mitocanul de mai sus identificat cu alti magnati romani a fost arestat de catre politia germana pentru trafic de carne vie si isi ispaseste o pedeapsa binemeritata.

Viata noastra, a “celor ce mancam banii” nu descrie o poveste de Hollywood.

Ne plasam mereu in aventura zilnica a competitiei cu localnicii, cu alte grupuri de imigranti sositi aici, ca si noi, pentru o viata mai buna.

Infruntam momentele grele si despartirea de cei dragi si chiar accesele de invidie ale unor colegi de lucru.

Un amic american imi spuse:

-          You got lucky, my friend !

Si de aceasta data tacerea e cel mai bun raspuns.

Nu prea intelegem noi tarasenia cu norocul, muncim si doua joburi, adesea fara weekend,

fara sarbatori.

Noi, “cei ce mancam banii” si “nu-i facem “ mai trimitem sume considerabile in tara, iar aici prin exemplul nostru contribuim la o buna reputatie in societatea gazda.

Daca elementele criminale din randul romanilor din Europa devin capete de afis, in America de Nord angajatorii ne acorda un regim prioritar, noua, celor ce ne vedem de treaba.

Brandul bunei reputatii face mai mult decat mii de sigle turistice, asa-zise patriotice, si ne da dreptul sa ne simtim si aici, acasa.

Exotica. Fructul dragonului

octombrie 3rd, 2010

Interferentele culturale, sociale si politice provocate de fluctuatiile de imigranti aduc si elemente noi  in arta culinara.
Voi incerca prin scurte note sa va prezint in noua subrubrica Exotica ingrediente si retete mai putin cunoscute, originare din tari indepartate, exotice.
Fructul dragonului sau pitaya face parte dintr-o specie de cactus si se intalneste in America Centrala, de Sud si in Asia( in zonele subtropicale si tropicale).
Vietnamul este un producator insemnat al acestui fruct.
Fructul se aseamana la gust si la consistenta cu kiwi-ul.
I se atribuie proprietati de prevenire a hipertensiunii arteriale.

Opriți Catedrala Mântuirii Neamului – Construiți Mânăstirea Mileniului al III-lea!

octombrie 3rd, 2010

Prea Sfinte Părinte,

Va scrie subsemnatul, un cetățean al Europei recunoscător ca destinul l-a lăsat să-și ducă viata pe pământ câteva decenii bune, ultimele doua în libertate și colindând minunata Europa în lung și lat cu trupul și sufletul, în căutarea adevărurilor mărunte și a celor mai mari.

Va scriu pentru a va împărtăși îngrijorarea pentru proiectul, anunțat de multa vreme, al Catedralei Mântuirii Neamului. Dați-mi voie să va expun mai jos părerea mea și o propunere.

Dicționarul Explicativ al Limbii Romane definește cuvântul a MÂNTUÍ (În limbaj bisericesc) ca: A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină.

Poporul roman, neamul romanesc, se va fi făcut vinovat și va mai fi, de multe păcate dar, acestea sunt infinit mai puține decât suferințele la care a fost supus. Nu ar trebui atunci să dedicam un lăcaș al mântuirii tuturor acelora care l-au făcut să sufere și nu tot aceluia care a fost chinuit?? Dar să nu ne legam de un simplu nume.

Va este cunoscut tragedia care s-a abătut în ultimul deceniu de comunism asupra unui amar de bucureșteni, cetățeni nevinovați, care s-au nimerit să trăiască în cartierele care apoi s-au transformat în acel monument al cinismului numit cu nerușinare Casa Poporului. Căminele, de fapt înseși sufletele a zeci de mii de bucureșteni fără prihana, s-au prăbușit la un semn. Cat de mare a putut fi cinismul și nerușinarea încât, la un semn, să răpești, zdrobind odată cu ele sufletele, căminele a zeci de mii de bucureșteni pentru ca apoi, tot cu sudoarea și sângele lor, să erectei o afurisita de piramidă a lui Keops în secolul al X X-lea pe care apoi să o ,,dedici” tot lor??

Iată ca acum, după încă două decenii, avem în inima ,,micului Paris” în locul unui fost fără vină și prihană ,,Montmartre” al nostru, un monstru urbanistic rânjind triumfător de la înălțimea erecției sale. Apărat de noi îsine print-o urâțenie de gard cu sulițe, excrescut în mijlocul unui maidan pe care florilor le-a fost scârba să răsară. Așa cum nicăieri în Europa nu vei putea întâlni unde terenurile dimprejurul clădirilor publice aparțin Cetățenilor, ca împreună cu copiii lor să-și pună coșulețul de picknik, să citească, să stea tolăniți sau să se iubească, nu să fie păzite cu sulițe și gardiști înarmați.

Această pagină nefericită a istoriei ar putea trece sub tăcere dacă aceeași manie a grandorii nu avea să reînvie și bântuie fără ca nimeni să sesizeze trista ei filiație cu trecutul. De fiecare dată vrem să intram în Cartea Recordurilor, în momente în care neamul ,,ispășește păcatele” altora, celor fără de pedeapsă (!), lăsat în voia soartei într-o luptă inegală cu recesiunea.

Sfinte Părinte, vă rog luați în considerare un îndemn din partea unui cetățean simplu  al Europei! Opriți Catedrala Mântuirii Neamului. Construiți Mânăstirea Mileniului al III-lea.

Mânăstire – Centru – Lăcaș? Ultimul lucru de care ne-ar păsa referitor la acest proiect ar fi numele lui. Să nu zăbovim asupra lui riscând să-l facem să moară de inaniție. Alegeți pentru ea nu un loc binecuvântat al Bucureștilor, ci unul lovit de păcate și jale, un maidan chinuit sau o groapă de gunoi, arsă de secetă la marginea unui cartier uitat de lume. Câteva hectare pot fi folosite pentru a construi un complex de așezăminte, o parte din ele chiar sub cerul liber, îngemănate cu un parc în care orișicine va putea veni în orice clipă a zilei – atras irezisitbil - să practice, să respire mântuirea. Un complex cultural, spiritual, omenesc, o mânăstire a sufletelor! Deschisă oricui, fără paznici cu arme automate, cuprinzând săli de cursuri, amfiteatru, cămin pentru nevoiași, dispensar medical, ateliere, și, nu în ultimul rând, un lăcaș de rugăciune, neprihănit,  așa ca visele celor care ii vor cauta liniștea. O mânăstire pentru orișicine, care să nu te închidă spre autoflagelare ci să te facă să inflorești molipsitor.

Nu puneți arhitecți romani, tineri, ne-tineri, să conceapă lăcașul: ei își vor putea găsi glorie și confirmare, dacă o doresc, pe măsura ambiției de genialitate la care râvnesc, în lumea mare: la Tokio, New York sau Londra. Dați unor arhitecți din Finlanda, Elveția, Portugalia și celelalte tari campioane ale interesului și iubirii pentru om șansa să ne ajute acum când nu găsim drumul să ieșim din deșert. Dacă spiritul neamului este așa cum e descris prin cărți, dați unuia dintre acești meșteri, neîntinați de umbrele propriile noastre urgii, posibilitatea să meargă cu conceptul undeva la originile imaculate, în loc de a-l căuta și eșua într-o izbucnire de proporții de kitsch opulent. Povestiți unde vreți sa ajungeți și lăsați meșterii să desăvârșească meșteșugul.

Într-o situație similară, în urmă cu patru decenii, președintele Francois Mitterand a avut ideea să ridice un grandios arc de triumf Grande Arche de la Fraternité, în Paris în centrul economic La Défense. Voia o replică modernă a vechiului Arc de Triumf. Concursul fiind câștigat de arhitectul danez Johann Otto von Spreckelsen, acesta a avut inspirația să recomande o nouă interpretare a monumentului, iar președintele a avut înțelepciunea să o accepte. A spus danezul Johann Otto von Spreckelsen: să ridicăm un arc pe sub care, în loc să mărșăluiască armatele, printre masele de cetățeni ținuti la distantă, să stea tolăniți, să viseze, să se iubească și relaxeze privind la cer și la clădirea de un alb imaculat al veșnicei marmure. Zis și făcut…

Un altfel de arc de triumf

Ori de cate ori ajung la Paris nu pierd ocazia să mă duc să-mi văd Arcul. Monumental dar prietenos, mă așteaptă și atrage de parcă mi-aș fi lăsat sufletul sub el.

Faceți, Sfinte Părinte, acest pas sublimând un gust amar al suferinței absurde a unui neam în acea dulceață pe care o simțim la început de mileniu la gândul ca sufletele noastre se vor putea mântui.

Construiți Mânăstirea.

Zbor deasupra propriului meu cuib

octombrie 3rd, 2010

Eram prinsă în vârtejul vieții…familie, profesiune, studii. Ne luasem rămas bun în urmă cu două luni, făgăduindu-ne reîntâlnirea peste un an. În ultimul timp, viețile noastre se derulau cu repeziciunea bătăilor inimii, între două revederi, suspendate în anticiparea îmbrățișărilor și a sărutărilor dragi. Două jumătăți aruncate în lume. Ne citeam însă gândurile dincolo de orizonturi, rezonam la bucuriile și durerile celeilalte. Mamă și fiică adoptivă.

O bună prietenă mi-a mărturisit odinioară, reținerea sa vis-a-vis de adoptarea unui copil. Era convinsă că nu ar putea să reverse dragoste și căldură asupra vlăstarului altora. Nu cunoștea povestea mea. Aflarea adevărului i-a creat o mare dilemă. Cum era posibil să existe așa o simbioză între mine și făptura care m-a adoptat și m-a iubit mai presus de orice?

Mama suferise un infarct. Nu știam nimic. Vorbisem cu ea la telefon, promisese să îmi „țină pumnii” pentru examenul care urma. A doua zi, era deja internată în spital, iar eu susțineam examenul. Cu mare dificultate am reușit să mă concentrez și să închei lucrarea. O stare de neliniște mă cuprinse, tâmplele zvâcneau, ochii ardeau în orbite.

Peste câteva zile mă aflam în avion, grăbindu-mă să ajung acasă, la Mama. Mă aștepta răbdătoare în camera de spital, cu inima slăbită, dar cu sufletul încins de dorul revederii. Aveam o singură dorință, să ne aruncăm una în brațele celeilalte și să uităm de durere, tristețe, boli și necazuri.

Drum lung, timp de iarnă, pierdusem legătura aeriană în unul din marile orașe europene. În același timp, inima mamei refuzase să mai bată. Medicii însă, știau că nu o pot lăsa să plece înainte de a-și lua rămas bun de la fiica sa. Au readus-o la viață. Doar le povestise tuturor (medici, asistente, infirmiere) , că își așteaptă fiica. Nu era încă timpul.

Am deschis ușa salonului de spital și ochii mi-au rămas pironiți pe ființa cea dragă. Suferindă, așezată pe marginea patului, trupul înlănțuit în tuburi, respirația anevoioasă. Mamă! A întors ochii spre mine și, când m-a zărit, a exclamat „Cristinica, ai venit, draga mamii…Trebuie să fii foarte obosită…E atât de lung drumul…” Chiar și  în acele clipe, grija ei mă învăluia, mă proteja. Am luat-o în brațe, am mângâiat-o, am sărutat-o…Mama mea, viața mea.

A vorbit puțin, îi era greu la fiecare cuvânt rostit, la fiecare gură de aer. Și totuși, întrebările erau legate de mine, de nepoții, pe care i-a vegheat crescând, i-a iubit necondiționat. Adusesem niște fotografii de acasă, nu se putea sătura privindu-le. Cât de mari au crescut, ce frumoși sunt, cum învață, mă descurc cu toate grijile?

Nici măcar o singură dată nu a vorbit despre ea, despre starea în care se afla. M-a întrebat doar de ce medicii nu pot să îi ușureze respirația. Nu putea sta întinsă, de îndată avea senzația de sufocare. În ultimele zile, șezuse pe marginea patului, își sprijinea capul pe o măsuță și ațipea, odihnindu-și din când în când trupul ostenit.

Am petrecut astfel, împreună, 16 ore. Dimineața, soarele se strecurase în cameră, iarna era blândă, se apropia sfârșitul anului. Era 30 decembrie. Oamenii se pregăteau să întâmpine Noul An. Mama se pregătea și ea…de plecare. Dintr-odată devenise senină, m-a rugat să o pieptăn și să o îmbrac cu capotul elegant pe care îl aduse. A vrut să mănânce, i-am dat cu lingurița niște iaurt, a băut apă din cana cu fotografia imprimată a celor doi nepoți (o primise cadou de Crăciun în urmă cu niște ani). Privea undeva în zare, parcă văzuse ceva, o lumină, poate. Primenită, mi-a spus “Cristinica mamii, sunt așa de obosită, tare aș dori să mă pot întinde pe pat și să dorm. Ia-mă în brațe”.

Atunci am simțit-o ca pe copilul meu. Era rândul meu să o protejez, să am grijă de ea. I-am spus iar și iar cât de mult o iubesc. Încercam să nu plâng, să nu îmi trădez tristețea care mă gâtuia. Am cuprins-o în brațe și i-am mângâiat creștetul capului, i-am sărutat obrajii, i-am alintat degetele care lucraseră cu sârguință să mă poată crește. Era liniște deplină. Uitasem de toți și de toate. Eram doar noi două, mamă și fiică, fiică și mamă, într-o lume atemporală. M-a rugat să o ajut să se întindă, doar pentru o clipă. Am ascultat-o. A fost ultima sa rugăminte.

Mi-e așa de dor de tine, Mamă!

A fost o ZI …și a fost o NOAPTE

octombrie 3rd, 2010

A fost o ZI…

A reînceput activitatea universitară. 1 octombrie! O zi importantă şi aşteptată, cel puţin de acea parte din societatea tânără care nădăjduieşte încă să trăiască o viaţă mai buna învăţând, căpătând competenţe şi abilităţi, dincolo de o diplomă. Cel puţin aşa ar trebui, sau mai bine zis aşa cred eu că ar trebui să fie.

Am fost invitat, ca în fiecare an să spun câteva cuvinte … anul acesta la o facultate nouă, mai deosebită – Facultatea de Ştiinţe Aplicate din cadrul Universităţii “Politehnica” – Bucureşti. Este una din cele mai interesante şi incitante facultăţi, căci se află la graniţa dintre formalizarea matematică şi fizică de înalt nivel şi căutarea de aplicaţii inginereşti… Este o verigă esenţială din lanţul de creativitate şi inovativitate cerut de aşa numita societate a Cunoaşterii, de strategia EUROPA 2020 şi anume: o interfaţă de transfer a rezultatelor cercetării fundamentale (matematică, fizică, chimie, informatică) către o posibilă aplicaţie cu valoare economică (inginerie). Şi a fost o zi cu-adevărat frumoasă, zi de toamnă, cu un Soare potolit… Şi cu toate aceste premize favorabile, ce ar fi trebuit să-mi înalţe sufletul şi să-mi trezească emoţii, starea generală pe care am resimtit-o, în cea mai mare instituţie politehnică a fost doar… blazare, un puternic sentiment de formal…de loc TRIST, de loc în care nu se întâmplă ceva şi nu se va întâmpla ceva prea curând… o mare prăpastie între profesori şi studenţi… între profesori şi profesori… Coridoare aproape pustii… nimic nu trăda faptul ca începe ceva ce ar trebui întâmpinat cu bucurie… Mă gândeam cât de puţin motivantă este o asemenea atmosferă pentru acei 3 % dintre studenţii care chiar îşi doresc să facă o facultate! Câtă dezamăgire pentru acei 3% care pot constitui “osatura” societăţii sănătoase de mâine!

Pentru a evita acuzaţiile de “festivism” sau din ignoranţă, sau pur şi simplu din comoditate scuzată de lipsa de bani, această primă zi a devenit una anostă, fără un program coerent (căci doar este prima zi), fără emoţiile atât de necesare mobilizării organismului pentru un început de activitate. Parcurgând coridoare aproape goale, mă gândeam la cât de puţin înţeleg profesorii NEVOIA unui tânăr de a simţi că intră într-un loc în care VIAŢA PALPITĂ…că “se întâmplă lucruri”… Oboseala noastră, plictiseala nostră, grijile noastre, orgoliile noastre, stihiile trecutului … toate se întind ca o plagă mortală asupra noii generaţii… o generaţie tânără care are vlagă… dar nu şi direcţie, care are putere dar nu şi un ideal… şi asta doar pentru că noi, cei maturi, nu avem timp decât pentru a muncii sau pentru dispute sterile şi nesfârşite confruntări!

In timp ce mă apropiam de sala în care trebuia să spun câte ceva legat de eveniment, îmi aduceam aminte de anii 1971…1976 … perioada pe care am trăit-o în aceeaşi politehnică bucureşteană, în acelaşi decor… Emoţii, trăiri… Ziua de 1 octombrie era cu siguranţă un eveniment! Şi asta nu pentru că ne obliga cineva să venim sau pentru faptul că plana umbra lui Ceauşescu asupra corpului profesoral, format din roboţi ascultători… Din contră, pentru că profesorii, cei maturi erau cu toţii prezenţi activ, mobilizaţi… Aveau conştiinţa faptului că formau o societate academică în care şi tu ca student îţi doreai să intrii şi să faci parte până la capat! Personal am rămas în Bucureşti (braşovean fiind) datorită implicării profesorilor în viaţa universitară, datorită activităţii reale de cercetare ştiinţifică desfăşurate, a relaţiilor pe care le aveau profesorii cu studenţii… Ca student în anul I, remarcat de un asistent la seminar, am fost integrat in familia sa, am fost invitat la nunta lui unde i-am fost cavaler de onare… Împreună am lucrat la teme de cercetare… sudare şi tăiere cu laser, deformare prin explozie magnetică, instalaţii de defectoscopie nedistructivă... şi nu teoretic sau cu desene copiate şi texte traduse ci prin înţelegere conceptuală. proiectare şi realizare practică, prin prototipare şi experimentare. O adevarata şcoala de tip “Learning by doing” de care se tot vorbeşte azi. Aşa am înţeles valoarea cercetării şi m-am molipsit fără să ştiu de microbul cunoaşterii, am asimilat pe nesimţite metodologia cercetării, durerea unei activităţi susţinute, dominată în general de eşecuri: multe “iluzii”, păreri sau modele pe care experimentul le spulberă… dar şi cu bucuria unei victorii conceptuale sau experimentale. Când am apăsat pe butonul de declanşare al primei explozii magnetice generat de prima instalaţie de deformare plastică a metalelor prin impuls magntetic, (pe care o concepusem şi o realizasem practic în colaborare doar cu un alt student, şi chiar împotriva aşteptărilor profesorilor), …când piesa în loc să se deformeze a plecat ca dintr-un tun magnetic şi a făcut gaură în zid (noroc că nu era nimeni pe-acolo) … sau… când am văzut pentru prima dată rezultatul unei sudări cu plasmă controlată de instalaţia electromagnetică pe care am proiectat-o şi realizat-o, căci am avut unde, am avut pe cine intreba si mai ales am avut pe cei care mă încurajau să continui… sau… sau.. Atâtea momente de emoţie ce au însoţit şi motivat actul educaţional! Pe atunci pot spune că politehnica bucureşteană era un spaţiu viu, în care Mintea se putea dezvolta. Cei ce cu-adevarat erau buni, erau remarcaţi şi ajutaţi să se dezvolte… Personal sunt o mărturie a unei asemenea interacţiuni cu profesorii mei pe care îi respect şi acum. Că apoi, odată cu intrarea în viaţă, cu depaşirea statutului de student, a început o altă realitate, dominată de lupte şi blocaje, de orgolii şi inechitate … este adevarat! Dar măcar aveai cunoaşterea cu tine… Aveai o bază cu care să te lupţi, aveai curajul afirmaţiilor generate de Înţelegerea unor procese şi fenomene!

Acum,- blazarea corpului profesoral, chiar şi a celui tânăr,- incapacitatea multora de a înţelege nevoile de motivare ale tinerei generaţii, care vine în facultate cu un bagaj de cunoştiinţe imens (faţă de perioada în care mi-am făcut eu facultatea) dar fără profunzime, – “fumurile” multor şefi ce au ajuns şefi în învăţământul superior după 1990 (de multe ori pe considerente de relaţii şi pile, pe considerente politice, într-o proporţie mult mai mare decât în perioada atât de condamnată…) totul face ca Realitatea să fie neprielnică dezvoltării intelectual-emoţionale a tânărului. Singurul sentiment care m-a străbătut parcurgând coridoarele a fost cel de NEPASARE, de INDIFERENŢĂ… Până când o universiate ajunge să “radieze” PRESTIGIU, trebuiesc “zidite” multe nume mari la temelia ei. Este mai uşor să întăreşti prin valoarea ta personală prestigiul unei universităţi existente precum MIT, Prinston, Harvard, Caltech şi atâtea altele decât să dai un nume unei instituţii noi sau a uneia ce poartă tara unei şcoli apuse. A naşte sau renaşte un “brand” este o problemă grea, interesantă, de studiat în cadrul aşa numitei ştiinţe a Complexităţii… Este ca şi când ai ajuta naşterea unei noi specii. NU este suficient să ai infrastructura, să ai o curriculă coerentă (de inspiraţie occidentală) şi un număr de profesori. Mai întâi trebuie să ai un număr critic de persoame care să adere la o VIZIUNE,  să îşi asume o MISIUNE şi să disipe acea energie psihică, acea competenţă profesională autentică care să ATRAGĂ vârfurile intelectuale ale momentului; (acestea nu vor veni doar pentru bani si putere ci pentru rezonanţa interioară cu… o anume viziune)! Ori aici şi acum, tocmai asta lipseşte, acea energie psihică care să declanşeze procesul. Toata lumea se plânge şi toată lumea aşteaptă… STĂ. Dragostea şi Ura sunt sentimente puternice, complementare, care pun lumea în mişcare şi generează Viaţă! INDIFERENŢA, NEHOTĂRÂREA, ÎNDOLENŢA sunt sentimente care UCID! Când acestea sunt induse într-un corp social, într-un grup, se poate spune că acea entitate va dispare, va muri! Nu poti cere COPILULUI să fie la înălţime, dacă mediul în care este scufundat este “mort”, inert!

Nu tineretul este de vină! Nu tineretul este cel care nu ascultă, nu învaţă, nu respectă… Noi, cei maturi nu le dăm exemple pe măsura nevoii ce se află sădită în fiecare copil … Suntem atenţi să le dăm fel de fel de mâncăruri etichetate ca “speciale pentru copilul tău!?”, să utilizăm din primele zile fel de fel de creme, vitamine…le cumpărăm încă de la 3 ani maşini cu motoare puternice, imitaţii ale celor mari… Ieşim cu ei în parcuri centrale, în zone mondene şi… ne ÎNFOIĂM! Uite ce maşină i-am luat eu copilului… Sâc că tu nu poţi… şi oricum nu mai contează căci, şi dacă poţi, tot eu am fost primul!… La fel, aceeaşi neînţelegere în formarea şi educarea fetelor care arată ca adevărate vampe încă de la 9 ani… şi asta evident cu consimţământul şi ajutorul direct al părinţilor care plătesc pentru îmbrăcămintea pusă pe ele cât nu face… Şi din nou, totul este pentru NOI nu pentru EI, căci în final majoritatea copiilor suferă de singuratate, de lipsa de tonus, de viziune, de voinţă … şi astfel, pe nesimţite dar sigur, totul curge spre societăţile EMO, spre organizaţii cu caracter anarhic, spre cei ce mâine vor umple cabinetele psihiatrilor şi vor face jocul firmelor transnaţionale, cumpărând cantităţi imense de medicamente pentru a se trata de depresii, de boli generate de lehamite, de lene, de indiferenţă… Nu copii de azi au probleme! Noi avem probleme! Noi cei maturi, ce formăm corpul social actual suntem bolnavi… bolnavi de lipsă de viziune, de lipsă de ideal, de orgoliu şi trecut. Noi nu vrem să înţelegem că VIAŢA este ceva care CURGE, se schimbă (din ce în ce mai repede)… că ceea ce ieri era normal azi este perimat… că viaţa este un proces nepredictibil, ireversibil şi implicit o anume secvenţă, indiferent de cât de frumoasă a fost, nu se va mai reîntoarce sub aceeaşi formă. Nu putem ţine timpul pe loc, iar acea iluzie că am putea măcar încetinii puţin curgerea lui are un preţ extrem de mare, inadmisibil de mare.

Poate că starea aceasta ce m-a făcut să văd cu prioritate partea neplacută a unei zile de început de an universitar a fost generată de amintirea încă vie a ochilor unor copii, dornici de a înţelege şi de a experimenta, de a “vedea” Universul. Şi asta în cadrul unui alt eveniment trăit doar cu câteva zile înainte, eveniment ce mi-a demonstrat pentru a n-a oară că avem copii minunati! Şi, deşi din nou exagerez cu lungimea textului m-am hotărât să continu pe această pagină, tocmai pentru a sugera că avem motive autentice de speranţă, avem cu ce să structurăm o lume mai frumoasă nu doar material ci şi uman, sufleteşte, spiritual. Rămâne doar să ne întrebăm dacă ne băgam în acest Joc sau nu.


Si a fost o NOAPTE

A fost cea de a 4 ediţie a unui eveniment european numit poate impropriu Noaptea Cercetătorilor (în Bucureşti a început la ora 12 AM…cateva imagini din anul trecut ). Un eveniment ce a permis întâlnirea dintre cercetătorii şi echipamentele lor (pe care în general nu le vezi decăt în filme de tip Discovery) şi societate, tineri în special… Un eveniment în care nu vin decât cei ce au dorinţa de a comunica cu societatea, acei cercetători care simt bucuria muncii lor, care trăiesc pentru a verifica o ipoteză îndrăzneaţă sau a descoperii noi direcţii pentru lumea de mâine… Astfel, în 11 oreşe din ţară, am putea spune ca s-a derulat un experiment social! A fost expusă societăţii româneşti o altfel de ofertă! S-a structrat un altfel de mesaj! S-a prezentat o altă lume, atât de deosebită şi puţin numeroasă… cea a cercetătorior, a acelor “specimene” umane despre care massmedia-dar şi clasa politică- vorbeşte întotdeauna în termeni peiorativi… Imaginea cercetătorului este descrisă mai întotdeauna ca aparţinând unui individ micuţ, cu ochelari de fund de borcan, ”tocilar”, ciudat şi neadaptabil… Nimic mai fals! un pattern indus în societate ce crează atâta neputiinţă în a înfrunta Viitorul, căci doar ei, cei care au înţeles cu-adevarat Universul sunt cei care ne pot salva în momente cu-adevrat critice! Cunoaşterea lor autentică poate găsi soluţii la problemele atât de complexe ale zilei de azi şi nu activitatea politicienilor care nu fac decât să distorsioneze rezultatele muncii cercetătoriilor, orientându-le cu prioritate către direcţia întunecată a omenirii, către aplicaţii militare, către gadget-uri inutile, generatoare de profit.

Am participat activ la evenimentul din Bucureşti, în parcul Tineretului. A fost vorba de o exploziţie interactivă, un spaţiu de întâlnire a tinerilor cu o altfel de viaţă, cu cei ce au indealuri, au cumva ţelul, dorinţa de cunoastere, implantată de univers în sufletul lor. O întâlnire cu cei independenţi şi puternici, ce nu sunt influenţaţi de aberaţiile socio-politice din lumea de azi. Cu cei pentru care Adevărul se stabileşte prin protocoale extrem de precise, ce nu lasă loc la minciuna… cu cei ce consideră că viaţa este frumoasă aşa cum este ea; cu cei care ştiu să vadă Natura şi nu doar MALL-ul, să se emoţioneze în momentul decodificării sensului unei formule şi nu doar să spere că speculaţia financiară făcută pe bursă îl va ridica peste ceilalţi… Reacţia vizitatorilor? Am un termen neacademic…BESTIALĂ! MINUNATĂ … căteva mii de oameni au pus în forme diferite aceeaşi întrebare …şi pe când urmatoarea intalnire? De ce nu facem şcoala aşa?…Cei între 6 şi 14 ani ne-au arătat încă odată că aici – şi sigur în întreaga lume- există o valoare intelectuală IMENSĂ, de care ne batem pur şi simplu joc! Au fost atât de doritori de a experimenta, de a înţelege, de a pune mâna pe acele aparate pe care le-au văzut doar la televizor

Năluca de pe fundul ceştii cu erzaţ

octombrie 3rd, 2010

Constantin Hansen: Fetiţă cu ceaşcă

Ceştile de cafea din casa bunicii, rânduite pe raftul de sus al bufetului albastru din bucătărie, erau din porţelan alb cu buline roşii şi albastre.  În fiecare dimineaţă bunica scotea o ceaşcă, o umplea cu erzaţ şi lapte, aşezând-o  pe  o farfurioară, alături de o felie de pâine cu margarină, cu gem de măceşe sau cu magiun. Nu mă dădeam în vânt după niciuna dintre variante… Preferam pâinea cu brânză Liptauer presărată cu arpagic verde tocat, dar asta era o raritate !  Cafeaua (surogat) nu-mi plăcea deloc. Trebuia să stai ore în şir la coadă , la Alimentara din colţ, ca să apuci un pachet de Enrilo sau Mica, din care apoi se fierbea lichidul acela negru cu gust acru-amărui care se dilua cu lapte. Nici laptele nu-mi plăcea. Dar copiii mofturoşi nu aveau ce căuta în casa bunicii, aşa că îmi băgam nasul în ceaşcă, îmi lipeam fruntea de marginea ei şi începeam să beau cu privirea concentrată spre fundul ceştii unde, ca pe un ecran magic, se derula un spectacol de animaţie. Pe măsură ce nivelul cafelei scădea, ieşeau la iveală nişte ovale, care se lungeau sau se scurtau, se deformau, se contopeau şi se separau,  după cum schimbam înclinarea ceştii sau poziţia capului meu. Uneori liniile alcătuiau un iepuraş, alteori un broscoi sau altă întruchipare cu ochi – o nălucă. Jocul umbrelor se încheia odată cu ultima înghiţitură de erzaţ. Puneam ceaşca jos, îmi luam felia de pâine şi o zbugheam la joacă. Deşi eram destul de limbută, am păstrat tăcerea asupra acestui personaj bizar care hălăduia pe fundul ceştii, pitit sub cafeaua cu lapte, ba  uneori nici măcar nu se arăta. Anii au trecut, am părăsit casa bunicii, vremurile s-au mai îndreptat, margarina a fost înlocuită cu unt, iar erzaţul cu cacao sau ceai aromat, pe care nu le mai beam pe nerăsuflate, ca să scap cât mai repede de ele.

După o vreme,  tot la masă fiind şi  jucându-mă cu o lingură de alpaca pe post de oglindă, privindu-mi chipul care-şi schimba forma în funcţie de înclinarea  capului, am dezlegat brusc enigma „nălucii de pe fundul ceştii”.  Nu fusese altceva decât oglindirea feţei mele cu cei doi ochi, nasul şi buzele a căror imagine se modifica după poziţia ceştii şi lumina care pătrundea în ea.

Deunăzi, luând de pe raft una din ceştile copilăriei, mi-am amintit de personajul enigmatic de pe fundul ceştii şi de dezlegarea târzie a identităţii sale. Cugetarea care a venit firesc, în urma acestei rememorări, poate constitui şi tâlcul relatării de faţă: “Nu putem să ne (re)cunoaştem  pe noi înşine decât după ce vom fi golit ceaşca (vieţii) din care ne-a fost hărăzit să bem…Aşa o fi ?

MARTORI NEEVREI AI HOLOCAUSTULUI

octombrie 3rd, 2010

Exterminarea evreilor români în cursul celui de al II-lea război mondial a fost concepută, organizată şi aplicată de o ţară suverană. Aceasta nu a constat numai în acţiuni sistematice de ucidere ci şi în deportări în condiţii care au dus la exterminare.

Politica românească în “chestiunea evreiască” a fost independentă de politica Germaniei, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei şi influenţei naziste asupra aproape întregii Europe.

Dovada că Ion Antonescu a acţionat independent este însuşi faptul că atunci când şi-a dat seama că războiul este aproape pierdut, a decis oprirea politicii de exterminare, a punerii în practică a planurilor de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei şi din Vechiul Regat şi chiar a începerii unor repatrieri din Transnistria.

Holocaustul de pe teritoriul sub autoritate românească a început atunci când a fost ordonat şi s-a desfăşurat până în momentul când, tot din ordin, a fost oprit.

Filmul documentar în trei episoade “Holocaustul sub guvernul Antonescu” realizat de Cristian Hadji-Culea[*] prezintă o sinteză a acestor evenimente. Istorici, supravieţuitori evrei ai Holocaustului, martori neevrei ai asasinatelor în masă a evreilor, numeroase secvenţe din documentarele realizate în epocă fac ca acest film să transmită o imagine vie a unor realităţi crunte, a căror cunoaştere este mai mult decât necesară pentru a se putea preveni repetarea lor.

Martorii neevrei nu pot fi bănuiţi de subiectivism. Este motivul pentru care
ne-am oprit la unele secvenţe în care aceştia prezintă ceea ce au văzut, în special în perioada imediat următoare declanşării războiului împotriva Uniuinii Sovietice la 22 Iunie 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi iată-i ce spun!!

Prof. Iurie Zagorcea: „……… Intrând în fiecare localitate anume ostaşii care erau în prima linie, umblau prin sat şi întrebau cine-i comunist şi cine-i jidan. Îi împuşcau unde-i găseau. Pe mulţi sigur că-i luau şi-i duceau la marginea satului, într-o lutărie sau în locuri mai dosnice şi-i împuşcau acolo pe loc.

Petre Vataman: „Iaca ce s-a-ntâmplat: Când i-au adus aici pe evrei, i-au închis în hambarul acesta. Şi erau copii cu dânşii şi nu au dat voie să dea apă la dânşii.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Petre Vataman: Tatăl meu, în fiecare an semăna harbuji. Şi noi eram la coliba aceea, la harbuji. Dimineaţă i-au adus pe dânşii, când văd trei soldaţi şi i-au adus legaţi la mâini, vreo 13 erau şi copilul era mic, el n-a putut să fugă. De trei ori au tras în el.”

Ivan Iftimovici Ravliuc: “Am văzut un şir de oameni din Şofrâncani, au ieşit din sat. Apoi eu am spus: „Tată, o să-i împuşte pe jidani”, dar n-am ştiut unde. Şi când s-au apropiat, (am văzut) că erau legaţi şi aveau copii care erau legaţi de mână, aşa, unul de altul. Dar cine ţinea un copil, era legat aici, mai sus. Asta se vedea de-acolo unde am fost eu. …. Şi i-au urcat pe deal ….. Asta am văzut, tot ce s-a făcut. Şi pe urmă i-au pus cu faţa spre râpa aceea şi jandarmii au stat în rând, la comandă, pe urmă: „Foc!” Nici nu i-au dezlegat, aşa cum au fost legaţi, aşa …..”

Anatoli Ivanovici Ostapciuc: „I-au dus acolo şi i-au aşezat în rânduri. Ei au început să ţipe, şi-atunci i-au întors cu spatele. Şi jandarmii au început să împuşte cu mitralierele. M-am apropiat să văd ce s-a-ntâmplat, iar fiul lui Iutka, un puştan de vreo 15 ani, era încă viu. Era împuşcat în piept şi-i curgea sângele şiroaie. Mi-a cerut apă şi i-am adus într-o frunză de brusture. A tresăltat şi a murit. Ce oameni fără suflet!

Ivan Feodor Ivasciuc: „La găzărie era o groapă mare de vreo 4 metri pe 3, săpau ei o groapă acolo. Pe urmă au adus o coloană de vreo 20 – 30 de evrei care erau de la noi, din Edineţ. Şi i-au împuşcat acolo. Noi eram copii şi pe noi ne-au alungat de-acolo, dar noi ne-am vârât în nişte gropi, să vedem, cum să împuşte un om? Cum e? I-au pus pe margine, i-au împuşcat şi i–au acoperit cu pământ. Pe urmă noi ne-am dus să vedem. Pământul acela umbla aşa, era viu. Umbla pământul, că nu erau adânc îngropaţi.”

Ana Voinova: „Şi când trecea armata română, mergea coloana de evrei, câte 4 în rând. Cum îi luaseră din case, numai în schimburi şi copiii mititei, de mână îi duceau. Şi armata română din urmă, cu puştile. I-au dus pe dânşii la cimitirul evreiesc. Acolo era săpată o groapă mare şi acolo i-au împuşcat.”

Petre Butucea: „Mi s-a dat aşa putinţă c-am văzut cu ochii mei cum se-ngroapă oamenii vii. Păşteam vitele în pădurea aceasta la vreo jumătate de kilometru mai sus. Acolo-i un deal. Noi, ca copiii, jupuiam coaja de tei şi făceam schiuri şi ne dădeam pe iarbă. În tot timpul noi acolo ne jucam. În timpul ăsta, după masă a fost, văd doi soldaţi. Ne-am suit repede într-un copac mai depărtat. În timpul ăsta au sosit cu căruţa, cu lopeţi şi din urmă vreo 20 de băetani. Unii avreau vreo 25 – 20 de ani. Erau civili, nu erau soldaţi. Aceiaşi soldaţi care-au venit înainte, au măsurat şi le-au arătat unde să sape. Au săpat un tranşeu de vreo 200, 250 de metri poate să fi fost. Adâncimea – nu era mai adânc de vreo 60 cm. Noi stăteam în copacul acela, am văzut că acolo ei sapă, am legat vitele de copaci cu coaja de tei să nu se ducă şi ne-am mutat în alt copac, să vedem mai bine. După aceea am auzit lătrat de câini. N-am înţeles ce-i pătărania asta (ce se întâmpla). Am ieşit la marginea pădurii, când ne-am aruncat ochii, pe-un drum de câmp venea o coloană de oameni. Cu doi călăreţi pe-o parte şi doi pe-o parte, unul înainte şi unul în urmă. Cu câini lupi de frânghie, ei călare dar câinii pe jos, îi duceau de frânghie ei de sus, de pe cai. Noi ne-am speriat şi ne-am mutat mai departe, în alt copac.

……………………………………………………………………………………………………….

Petre Butucea: Era o parte mare de femei şi copii. Copiii care erau de 7 – 8 ani îi legau şi pe dânşii. Care era copil mai mic, îl ţineau de mână. Şi la un moment dat, s-au auzit o zarvă de mitralieră. Au început să cadă. Copiii, jumătate au rămas vii. După ce au căzut toţi, cu lopata i-au împins şi pe copii acolo. Care cum au picat: unul peste altul, alături …

Şanţul acela nu era mare.”

Martorii, oameni simpli, prezintă într-o limbă obişnuită şi specifică locurilor respective, fapte care ţi se par imposibile.

Pentru cei interesaţi şi de imaginile care însoţesc mărturiile prezentate, le recomandăm să urmărească acest film, postat pe site-ul Asociaţiei Evreilor Victime ale Holocaustului din România şi anume: www.survivors-romania.org/cinemateca/.

Precum se ştie, nimeni nu i-a numărat pe cei ce au căzut victimă asasinatelor în masă din vara anului 1941, la intrarea trupelor în Basarabia şi Bucovina de Nord, darmite să le mai fie întocmite „certificate de deces”. După evaluările statistice făcute de profesorul Dinu C Giurăscu, în perioada de la începutul războiului până la 1 Septembrie 1941, în această zonă au dispărut 49 419 evrei. (Magazin istoric nr 11[368] noiembrie 1997, pag 75).

Alţi autori apreciază că în perioada şi în zona menţionată, numărul evreilor asasinaţi a fost mult mai mare. Dar aceasta a fost doar „partea introductivă” a Holocaustului românesc.

Cei ce au scăpat de execuţiile în masă, au fost apoi deportaţi în Transnistria.
Ce-i drept, acolo nu au existat camere de gazare şi nici crematorii. Felul în care s-a murit în Holocaustul românesc este însă descris mult mai bine decât aş fi în măsură să-l fac eu, într-un raport înaintat guvernământului Transnistriei de către Modest Isopescu la 13 Noiembrie 1941. Redăm câteva extrase din acest raport:

1941, Noiembrie 13, Golta[†].

Către Guvernământul Transnistriei

Tiraspol

Am onoarea a raporta:

La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru.

În comuna Gvozdavca din raionul Liubaşevca comuna românească se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero şi Bogdanovka câte circa 1 500.

În cei din Gvozdavca a dat tifosul şi au murit vreo 8 000, cu toţi cei morţi de foame […]

Tot la Bogdanovka au fost trimişi şi cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale Sovhozului.

Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9 000 jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasaţi în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7 000 porci.

Astăzi a venit Primarul cu şeful de Sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40 000 din direcţia Odessa.

Cum Sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.

Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt relativ bine îngrijiţi.

Majoritatea sunt tuberculoşi, sufăr de dizenterie şi tifos.

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune.

Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani.

Prefect

Lt. Col. Isopescu

Precum se vede, Holocaustul sub guvernul Antonescu a făcut posibilă transformarea oamenilor în neoameni., atât în rândul victimelor cât şi a celor puşi să aplice asemenea măsuri.

Şi totuşi, cât de puţin au învăţat oamenii de pe urma a tot ce s-a petrecut!!!

LIVIU BERIS

Supravieţuitor al deportărilor în Transnistria

Preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului


[*] Holocaust sub guvernul Antonescu – film documentar – producţie AERVH 2009, realizat cu sprijinul Societăţii Române de Televiziune, a INSHR “Elie Wiwsel” şi cu aportul financiar al Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României şi cel al Ambasadei Germaniei la Bucureşti.

[†] Tinerii întreabă, supravieţuitorii răspund. Ed 2, pag 17 – 18.

Pentru cei interesaţi, cartea este postată pe site-ul AERVH www.survivors-romania.org/martorii vorbesc.

[ Fărăde ] Legea [ împotriva ] Jurnalistului în România

octombrie 3rd, 2010

Florin Predescu

Senatorul Ioan Ghișe vine cu o gaselnita unica.

Incartiruirea jurnalistilor intr-o breasla asemenea croitorilor, pantofarilor, frizerilor si binenteles, dupa ce beneficiaza de un atestat ori te miri ce aprobare din partea unui comitet de cenzori.

In plus cei, ce isi permit sa asterne pe hartie articolele trebuie sa se supuna cu periodicitate unui test psihologic. Seamana cu timpul legii interzicerii avorturilor din perioada ceauseilor cand bietele femei erau controlate periodic in partile fatacioase.

Nu sunt aparator al tuturor mascariilor scrise, nici al jurnalismului dupa ureche, nici al traseismului unor scribi ordinari, dar intr-un stat de drept se impune respectarea dreptului la cuvant. Daca materialului scris si publicat ii lipsesc informatia, valoarea adaugata, daca textele devin calomnii neacoperite – exista institutiile juridice si organismele de resort sa contraatace.

Bine ca ne legam de jurnalisti, in timp ce aliodorii si ghicitorii se intrec in vraji, descantece, in timp ce maestrii de tatuaje (fara autorizatii) faciliteaza prin asa zisa lor arta primitiva propagarea hepatitei si a sidei in randul tinerilor.

George Petrineanu

Din motive care imi scapa, in Suedia nu am intalnit acest fenomen al Legii cutarui functionar. Nu exista nici un fel de astfel de lege ci numai legile obisnuite  ca Legea muncii, apoi contractele colective sau cele individuale. La fel, nu exista notiunea de spor: in momentul angajarii, se negociaza salariul care include toate aceste sporuri sau nesporuri (ele NU sunt insa specificate, ci doar eventual discutate).

Revenind la Legea Jurnalistilor, propunerea ca ei sa fie supusi unui test psihologic, denota o gandire la nivelul Iranului.
Daca mi-as dori o lege profesionala si test psihologic in Romania, acela ar fi pentru taximetristi. In propriul oras, Pitesti, cumnata mea, jurista, mergand cu taxiul impreuna cu o cunostinta (doua doamne onorabile, de parca ar conta care e conditia Clientului) a fost admonestata de ,,taximetrist” pentru ca a indraznit sa-l puna la punct ca dublase pretul (pe un traseu pe care ea mergea zilnic) nepornind aparatul. Imi cer scuze, dar, ca sa fie relevant, trebuie sa reproduc
ceva din tirada acestui profesionist: ,,parasute ordinare, …”.

Ma intreb cine e de dus la test psihologic. Simt ca in curand ma anunt voluntar. Sau poate ar trebui data Legea Profesionismului si a Civilizatiei cu testari la sange.

Apel către victimele dictaturii comuniste: Imperativul justiției, datoria neuitării

octombrie 3rd, 2010

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc solicită colaborarea victimelor regimului comunist în efortul de aflare a adevărului şi de traducere în justiţie a celor responsabili de abuzurile şi crimele din perioada 1945-1989. IICCMER face apel la asociaţiile foştilor deţinuţi politici şi la persoanele care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist să pună la dispoziţie documente sau să depună mărturie în interviuri de istorie orală acordate cercetătorilor institutului.

Între anii 2006 şi 2010, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare şase sesizări penale împotriva unor foşti ofiţeri şi angajaţi civili ai Ministerului de Interne (Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor, Direcţia Generală a Miliţiei), activişti de partid şi medici psihiatri din perioada 1945-1989, care prin natura funcţiilor deţinute în structurile de partid şi de stat ale regimului comunist au participat, direct sau indirect, la reprimarea opozanţilor Partidului Comunist Român, începând cu anul 1945.

În scopul continuării acestor demersuri de sancţionare penală a celor responsabili de abuzurile şi crimele pe criterii politice din perioada 1945-1989, IICCMER solicită colaborarea asociaţiilor foştilor deţinuţi politici sau a persoanelor care au trecut prin centrele de anchetă, închisorile politice comuniste, au fost deportate sau care au avut de suferit în timpul regimului comunist.

În acest sens, vă rugăm să ne puneţi la dispoziţie copii după dosarele de anchetă penală, urmărire informativă sau să acceptaţi intervievarea dumneavoastră de către cercetătorii institutului. Toate aceste documente vor fi folosite la completarea probatoriului în dosarul „Procesul Comunismului”, care se află în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi în studiile redactate de către cercetătorii IICCMER. O rugăminte specială este adresată victimelor fostului anchetator şi director al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, Gheorghe Enoiu, pe numele căruia Institutul a depus o sesizare penală în august 2007, înnoită cu noi documente trimise Parchetului în august 2010.

Persoana de contact pentru programări este cercet. Dumitru Lăcătuşu, adresă de email: dumitru.lacatusu@iiccr.ro.

http://www.crimelecomunismului.ro/

Doua moldovence in arest preventiv in SUA, ce face Ministerul de Externe de la Chisinau?

octombrie 3rd, 2010

Dupa cazul moldovenilor arestati in Egipt, pretins incercuit si supravegheat de catre diplomatia de la Chisinau, observam o lipsa de reactie din partea MAEIE-ului in cazul cetatenilor moldoveni, care portivit presei au fost arestati de politia americana. Dupa cum informeaza Agentia de stiri RIA Novosti, citata de Unian[1], serviciile consulare rusesti de la New York au primit o reclamatie din partea organelor de drept americane despre arestarea a 4 cetateni rusi si a 2 persoane originare din Moldova. Dupa cum anunta partea americana, cetatenii moldoveni sunt doua studente Victoria Opinca si Alina Turuta, care ar fi facut parte dintr-o retea de infractori, alcatuita exclusiv din cetateni din Europa de Est, care printr-o schema frauduloasa sofisticata reuseau sa sparga conturi bancare. Procuratura federala americana a arestat 37 de persoane, 25 dintre care provin din Rusia, cuantificand o suma de 3 mil. de dolari sustrasa de acest grup din conturile cetatenilor americani.

Persoanele date ajungeau in SUA prin intermediul vizelor studentesti, dar nu se spune nimic daca acestea erau oferite in cadrul programelor de Work and Travel, foarte populare in R. Moldova. La moment cele doua moldovence sunt in arest preventiv, alaturi de alti colegi din reatea de infractori.

Justificarea Ministerului de Externe folosita in cazul moldovenilor din Egipt nu mai poate corespunde incidentului cu studentele retinute in SUA. Relatiile moldo-americane au avansat simtitor in ultimul an, iar la Washington a fost numit un nou ambasador, apreciat pentru competente remarcabile. In aceste conditii nu este clar faptul, de ce procuratura americana a transmis Consulatului rus datele despre cetatenii moldoveni si nu le-a difuzat consulatului R. Moldova. Daca insa aceasta informatie a fost transmisa diplomatilor moldoveni din SUA, atunci de ce MAEIE-ul nu a comunicat din prima sursa despre moldovencele acuzate de “escrocherie”, lasand presa straina sa ne vorbeasca despre aceasta.

Situatia data trezeste suspiciuni legate nu doar de activitatea agentiilor Work and Travel in R. Moldova, implicate si pana acum in numeroase scandaluri, dar si de modalitatea cum relationeaza Ministerul de Externe prin intermediul amabasadelor si consulatelor sale cu autoritatile din statele acreditare.

Pe langa aceasta gestionarea cazurile legate de moldovenii arestati in strainatate divulga fie problema institutionala in initierea si mobilizarea Ministerului de Externe pentru actiuni in exterior pe filiera consulara, fie o insuficienta acuta de resurse umane, care genereaza o tardivitate de ordin cronic.

Referinte:

1. Хакеры ломали счета, а студентки забирали миллионы, http://www.unian.ua/rus/news/news-398804.html

In the merry old land of oz

octombrie 3rd, 2010

First stop for a tete a tete with Bon Jovi's number one fan-Program Manager Laura

It was a long summer.  Changing residences and moving around all over Romania for visits, conferences, camps and what-not.  And just before going back to my home away from home, after thirty-one trips on rail and bus over the course of seven weeks, to settle in with a new host family in the village I’ve known for over a year now, like the klutz that I am, I slipped and fell at camp, getting a nasty bump which led to a concussion.  Since school teaching and other responsibilities of the Peace Corps life were just around the corner, I thought it might be time to get my head examined, both literally and figuratively.  Luckily, I had a standing appointment to go to Bucharest for our Peace Corps yearly check-ups.  So off I went to the city to see the powers that be.

On arrival at the office around nine, Dana the secretary greeted me with her usual cheerfulness.  I got a shiny new ID card from  Mr. Ari so that I would be legit in-country for another twelve months, and shortly thereafter, I met with my program manager, Laura, for a quick sit- down to discuss the past year and to review expectations and plans for the next one.  After the pep talk, all I could hear ringing in my ears were the words, “It’s My Life, It’s Now or Never”, straight from Bon Jovi-speak (seriously, she’s their number one fan!) as Laura cheer-leaded me through the door and on to my next gig. She sent me off with a sense of “Hoo-Rah” rejuvenation in preparation for the next appointment-the annual tip-to-toe visit with the doctor.  Before I left there, I had a minute to have a nice pet with Maggie the mascot lab on the way out.  She’s bigger than a bread basket so I couldn’t take her along.

Dr. Dan Dishes Up Some Wonderful Wizardry Every Time

Dr. Dan, the great and powerful one, with his sarcasm, wit, and expertise in the medical field, whisked me into his office for the “Full Monty” examination.  He poked and questioned, poked some more, questioned again, and while he looked for tinnitus, bursitis, arthritis, pancreatitis, appendicitis, et. al., he kept the same sense of outrageous humor that we volunteers have been party to in training and medical information sessions. I’d love to share those jokes with you, although as always, doctor-patient privilege prevails.   Now being over fifty has it’s worries in the health department, but luckily, his supreme wizardry noted no permanent damage to my head and in fact, after a fine-tooth-comb review, body and soul, he pronounced me fit as a fiddle, at least for the time being, giving praises for my adherence to good living practices.  So I wouldn’t feel slighted, he sent me to the eye doctor for new spectacles so that I might continue to see the world through rose-colored glasses.  I was so relieved that I felt I could bow on the way out the door to his highness, but I didn’t as I thought he’d hear my old knees crunch thereby dampening the mood and I was more concerned now with what I’d have to endure next at the dreaded dental exam.

Geta the Goodnatured Dentist Made the Mold

Step-by-step, inch by inch, I made my way to the dentist office. I would have loved to have gone AWOL for this (if I only had the nerve) since I was rife with the memory of the last time I sat in “the chair” back in the U.S. when a tooth extraction which was supposed to be a piece of cake turned ugly.  Without the gory details, the gist of it is that, the five shots of anesthesia (I’ve been known to be a bit stubborn) didn’t take, and after the scalpel cuts, the bone grinding, and the elbows of two assistants pressing on my chest for leverage, I had screamed like a monkey.  Many hours afterward, tears streaming, I shook with fear, vowing never to let “them” touch me again. But here I was, unfortunately, at the beginning of possibly another trip to jaw-dropping hell, destined to be totally at the mercy of the people with the barbaric instruments that had caused me months of nightmares.

Right then, the sweetest-natured, most lovely ladies in violet-hued scrubs appeared and to my surprise and joy, they calmly and gently soothed my spirit albeit after a bit of gnashing of teeth, cringing and digging my nails into my own palm, protesting all the way.  Miss Alina and Miss Oana soothed me with some mint-flavored gum paste and then they worked their charm.  Lo and behold, I had no cavities, despite the constant reliance on sweets to offset any stress I’d had which I could not alleviate with herbal tea or the wonderfully relaxing, total-of-four -all-year bubble baths that I’d had the pleasure of at various vacation spots outside of the simplicity of the countryside where a quickie lukewarm shower or a week without one, was usually the norm.  The just as competent and “smiling with teeth that gleamed” Dentist Geta sent me off with a mouth guard to wear while sleeping… for obvious reasons.

Decisions Decisions

It was just past noon, and I was on the move again to the next office faster than you can say “Ipana” as Liliana, Dr. Dan’s secretary, came to whisk me away to visit the eye doctor.  There, once again, as I’d done for years, strained to read the charts to get the right prescription so that I might see more than an elephant right in front of my face. I knew the game oh-so well, i.e. “E…mmmm…P….mmmmmm….O….I think Z….or 3…”and so on.  Finally, I was able to recite the magic letters and went to be fitted for new glasses.  Liliana and I rushed over to the optometrist office post-haste to choose my new frames.  I selected basic black with a bit of curve to fit my “teacher” lifestyle and my “little black dress conservative” mentality.  I loved them and Liliana graciously concurred.

With a bit of time to spare before the fourth and last appointment, a mammography, I made a quick lunch of six Oreo cookies, washing them down with a steamy-good  cinnamon cappuccino (without regard to the newly polished set of keys I’d gotten earlier) to celebrate my good fortune.  Then I took a quiet nap in the peacefully friendly   Flowers hotel until three.

The Lovely Liliana Accompanies Me with My Records

Later on, after sprucing up my nails with some French tips and watching a bit of CNN International on the tellie, Liliana returned to accompany me to the mammography center.  She brought the films that I’d sent along from South Carolina (before being eligible for the Peace Corps we all have to go through a battery of tests to clear medical requirements) and after a nice conversation in the waiting area with the other women, I went in and then quickly went out, of the imaging center, happy to be finished with all of the day’s activities:  appointment free, pain free, worry free, and illness free!

Around six, before going out to a really great dinner at Zet with a couple of my favorite volunteers, and dear, new Romanian friends, I complemented my hair with a nice shade of “cashew nut” after a long, hot shower and some lavender aromatherapy.  Donning a summer dress, just because I could, I bounded out the door with a lightness that I hadn’t felt in a while, to meet my pals. There at the restaurant, under a clear sky, dotted with stars, as the water fountains flowed like rainbows after a mist, we toasted the wonderful weather at the turn of the season and laughed while consuming dishes fit for a queen.

Now, that’s how we like to pass the day away, and I swear, that when I first arrived at the office that morning, I was sure I’d even seen Dorothy and the Cowardly Lion, too.  I think, maybe, that the remnants of the knock on the head were at play there to even imagine such a thing.  It was all perfectly executed, right down to the good night’s sleep, thanks to the care that I’d received from the Peace Corps and their Bucharest staff.  As always, they deliver the goods and treat us with competency and kindness all the way.  They all really deserve a medal for the efforts they put in every single day.  It doesn’t get any better, and being out in the field all year, in surroundings mostly foreign to our everyday lives back in the U.S.,  it’s nice to know that we have a bunch of folks who know what we need and are there when we need them.  It warms my heart!

And to top it all off...

As for next year, I know that there’ll be more appointments to keep, but I might even look forward to it a bit as long as I don’t break my neck sledding with the kids over the winter, or have a run-in with a territorial goose on the road.  Anyway, all the while I’ve been here, I’ve thought about the words “there’s no place like home”, and despite the fact that I’ve got a true home back in Charleston, I’ve got a second home here in Romania for the time being and with the Peace Corps at my side, well, it’s the next best thing to being there.  So here’s wishing skies are blue for all my fellow Peace Corps volunteers out there (Give ‘em all you’ve got, Group 27 Romania!)  in this “merry old land of ours.”  And a shout out to sweet Glendene in Azerbaijan, amazing Jeanne Louise in China, and darling Elena in Macedonia–A big Peace Corps hug, good luck, be well, do good work and keep in touch!

As an aside, during the day I never actually did see that “horse of a different color”, but he was there in my dreams that night singing a couple of “Tra-La-Las”.

Biserica Domnească Curtea de Argeş – un giuvaier arhitectural

octombrie 3rd, 2010

Vechea vatră voievodală de o rară eleganţă, zidurile  formate dintr-un rând de piatră care alternează cu trei rânduri de cărămidă , încearcă timid  să-ţi ilustreze istoria şi arta medievală  a acestui impresionant ansamblu cel mai de preţ monument al  arhitecturii româneşti.

Creată după modelul clasic bizantin al bisericilor de tip “Cruce greaca inscrisa “ din vremea împăraţilor Comneni,  Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş este ctitoria lui Basarab I Intemeietorul (1310 – 1352) şi este inclusă pe Lista Indicativă UNESCO.


Ctitoria Basarabilor de la Curtea de Arges este de dimensiuni mari: cuprinde trei incaperi distincte>un pronaos ingust (2,80 m), un naos spatios (11,80 x 12,40 m) şi altarul compus dintr-o absida  mare, centrală, incadrată cu două absidiole.

Naosul, incăperea principală si cea mai caracteristică a bisericii, cuprinde in mijloc patru stalpi, dispuşi in plan pe o forma pătrată. Prin intermediul acestora, interiorul este imparţit in trei compartimente lungi, trei nave: una mediană, largă, si doua laterale, mai inguste, prelungite fiecare spre răsarit cu câte o absidă.

Aspectul exterior este impunător. Meritul  arhitectului de la acea vreme  este că a reuşit să realizeze  din materiale atât de simple şi aspre, în aparenţă, o imbinare de linii şi  volume de o rară eleganţă.

Forma şi îngustimea ferestrelor au fost impuse datorită împrejurărilor  pentru a oferi un loc de refugiu in caz de primejdie. Pătrund în interiorul bisericii şi am senzaţia că ţin  în mâini  o carte de istorie.  Încep să-i răsfoiesc paginile impregnate cu parfumul timpului.

Pictura bisericii

Pe pereţii Bisericii Domnesti, intâlnim opere datând din trei momente distincte  ale evoluţiei artei noastre religioase: frescele din secolul al XIV-lea, opera lui Radul Zugravul din secolul al XVIII-lea si frescele lui Pantelimon de la inceputul secolului al XIX-lea.  Numărul frescelor este impresionant nu mai puţin de 300, ele nefiind opera unui singur artist, la realizarea lor au contribuit cel puţin doi zugravi.

Se observă unele diferenţe între pictuta din altar şi naos. Scenele biblice păstrate în întregime conferă monumentului o valoare artistică şi istorică. Înlocuind obişnuita figurare a Sfântului Ioan, deasupra uşii de la intrarea în naos se află zugrăvită o Deisis.

În altar se pot observa: Pilda celor zece fecioare, Petru şi Ioan în faţa mormântului gol şi Isus în munţii Galileii,  Cortul Mărturisirii  şi Împărtăşania apostolilor, Mormântul şi Isus înfăşurat în giulgiu (proscomidie), pe peretele nordic Izgonirea negustorilor din templu şi Înmulţirea pâinilor, pe cel sudic recesământul lui Quirinus, Sărutul lui Iuda şi Drumul crucii, către sud-est  Spălarea picioarelor şi Rugăciunea de pe munte, Adormirea Fecioarei ( peretele de vest- una dintre cele mai ample din întreaga pictură  medievală românească). In biserică se pastrează mormântul lui Radu I Basarab expus sub sticlă, aici putând fi văzute câteva resturi din veşmântul feudal cu ornamente de aur şi pietre preţioase.
Mărturii ale vremii

Rând pe rând,  au fost descoperite 14 morminte care au dezvăluit o lume feudală românească pe care nimeni n-o cunoscuse şi nici nu o bănuise până  atunci. Conţinutul acestora au oferit informaţii preţioase despre modul cum se îmbrăcau românii şi clasa boierilor în vremea formării şi consolidării statelor feudale româneşti.

Veniturile obţinute de pe întinsele moşii se reflecta în aspectul vestimentar al marilor feudali români şi le permitea , să urmeze moda occidentală, pentru a fi în ton cu gustul şi nevoile epocii.

In morminte, s-au găsit inele de aur cu inscripţii latine sau slavone, diademe de mărgăritare sau din lame de aur, aplice de aur, o egretă de argint, un fragment de brâu şi multe altele.  Când a fost deschis mormântul cu numarul 10  presupusul mormânt al lui Vladislav Vlaicu (sau Radu I, legendarul Negru Voda potrivit unor alte pareri) care se afla între cei doi stâlpi de pe harta sudică a pronaosului s-a constatat că scăpase neatins timp de şase veacuri. Când piatra  funerară  a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, imaginea nealterată a cavalerului din seccolul al XIV-lea.

,,Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, veneţiană, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur. Un şir de circa 30 de nasturi de aur încheiau tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri  de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete de mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centrură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o magnifică pafta de aur.

Paftaua reprezinta o cetate gotica cu doua turnuri poligonale la colturi. In partea centrala, pe un fond de smalt albastru, este lucrata in relief o lebada cu cap de femeie, a carei semnificaţie n-a fost descifrată nici până acum. Lateral, in două balcoane, stau parca de vorba un cavaler si o doamna. În contact cu aerul, stofa s-a pulverizat. S-au păstrat numai câteava fragmente ici- colo. Din vestă au mai rămas mărgăritarele ce o împodobiau. Imaginea unei lumi feudale, de modă europeană, pe care istoricii nu îndrăzniseră să şi-o  închipuie , era demonstrată cu probe elocvente, răsărite de sub poseaua Bisericii  Domneşti”.

Domnitorul celor 20 de războaie

Fiul lui Radu al IV-lea cel Mare şi al doamnei Cătălina,Radu de la Afumaţi,domnitor al Ţării Româneşti în ianuarie-aprilie, iunie-august, octombrie 1521 – aprilie 1529  se află  înmormântat la biserica Domnească din Curtea de Arges .

Şi-a început domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, poftitor la tronul Ţării Româneşti.

Spre finele anului 1525 decedează soţia lui Radu, fiica vornicului Vlaicu, iar anul următor 1526 în luna ianuarie se recăsătoreşte cu Ruxandra, fiica cea mai mica şi ultima a lui Neagoe Basarab. Prin această casătorie a intrat în   puternica familie a Craiovestilor beneficiind de sprijinul acestora, dar în acelaş timp atrăgându-şi  ura Drăculeştilor, care l-au socotit trădător.  Acea căsătorie  a declanşat  şi duşmănia lui Ştefăniţă   ,domnul Moldovei care considera că  Ruxandra trebuie să-i devină soţie în urma unei vechi fagaduieli a lui  Neagoe.   Radu a   domnit  în vremuri tulburi, când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în paşalâc.   A izbutit să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul , a purtat lupte crâncene cu turcii şi cu alţi pretendenţi la tron.

I s-a dat supranumele „de la Afumaţi” după  denumirea  unei moşii pe care o avea în acea localitate din Judeţul Ilfov. Pentru a fi deosebit de alţi  voievozi a mai avut şi alte nume:   în timpul vieţii i s-a zis Radu Voievod cel Nou şi Radu-Vodă cel Tânăr, în documente se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod”, iar după moarte i s-a mai spus şi Radu cel Viteaz. Inscripţia de pe mormânt prezintă toate războaiele pe care le-a purtat, nefiind trecută localitatea: ,, “la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocanesti; la cetatea Bucuresti; la cetatea Targovistei; la raul Argesel, la satul Plata; la Alimanesti, pe Teleorman; cel mai iute si cel mai vartos din toate razboaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu taranii; la Gherghita; iar la Bucuresti; la oras, la Slatina; la cetatea Bucuresti, cu Vladislav voievod; la satul Rucar; la Didrih.”

Sprijit de Craioveşti, recunoscut de  turci ar fi putut domni vreme îndelungată Radu, dacă nu ar fi căzut victima unui complot.

Neagoe vornicul si Dragan postelnicul, nemulţumiţi de puternica familie de peste Olt, la sfârşitul anului 1528, se ridică împotriva domnului.

Acesta neavând la îndemână oastea spre a li se opune, a fugit  în grabă înspre partea de apus a ţării, sperând să primească sprijinul Craioveştilor , dar la Râmnicu Vâlcea -  in biserica de pe dealul Cetatuii, nerespectând lăcaşul Dumnezeiesc,sub  privirile îngrozite ale  preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeasi zi in care este ucis si fiul sau Vlad., Radu de la Afumaţi este ucis.

Orgoliul personal, ambiţia, patriotismul  care l-au caracterizat pe  Radu,  participarea la nu mai puţin de douăzeci de lupte,din care a ieşit victorios  s-au intersectat cu  ticăloşia unor boieri de atunci, care au pus mai presus propriile interese decât primejdiile ce ameninţau ţara.

Caricatura săptămânii

octombrie 3rd, 2010

Din creatia lui Rudi Schmueckle:

Presa libera

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas (partea II-a)

octombrie 3rd, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

La Ismail evreii erau închişi în ghetou şi în sinagoga din oraş

Lida Burihovici Havas : Curând după uciderea copiilor ne-au separat de bărbaţii . Pe ei i-au închis în sinagoga din oraş şi pe noi, femeile, copiii şi bătrânii, în ghetou.

A.G.: Unde era ghetoul şi care erau condiţiile ?

Lida Burihovici Havas: În cel mai sărac cartier din oraş,  unde erau numai cocioabe.

I-au scos pe locuitori, au împrejmuit locul cu sârmă ghimpată şi ne-au înghesuit acolo.

A.G.: Cam câte persoane erau în ghetou? 

Lida Burihovici Havas: Multe. Fiind zonă de graniţă, persecuţia creştea mereu. Eram atâţia încât nu aveai loc unde să pui piciorul.

A.G. Cum era viaţa în ghetou ?

Lida Burihovici Havas: Am fost chinuiţi începând din prima noapte de ghetou: eram sculaţi de nenumărate ori pentru apel, îmbrânciţi, loviţi, călcaţi cu bocancii. La diverse ore veneau şi smulgeau din grup femeile tinere pe care le violau în faţa familiei. Au început să fie scoşi din ghetou bolnavii şi vârstnici care erau duşi şi apoi nu se mai ştia nimic despre ei.

A.G.: Medici evrei erau printre deţinuţi? Avea cineva medicamente?

Lida Burihovici Havas: Vai de mine, cum puteţi întreba aşa ceva ? De unde să fie medicamente ? Toţi eram o apă şi un pământ.

A.G.: Din ce trăiaţi ? Ce mâncaţi?

Lida Burihovici Havas: De mâncare nu aveam decât ceea ce luasem cu noi. Când am plecat din casa unchiului eu voiam să iau îmbrăcăminte, iar mama mâncare. A pus vreo două pungi cu vase şi un sac cu alimente, dar erau foarte grei şi i-am abandonat pe drum. Aşa că mâncarea ni s-a terminat repede. Am avut noroc cu localnicii ucraineni care ne aruncau câte ceva de-ale gurii peste gard.

A.G.: Şi ce s-a întâmplat cu bărbaţii din sinagogă ?

Lida Burohovici Havas: Abia se ţineau în picioare. Erau înfometaţi şi mulţi se îmbolnăviseră, dar se făcea instrucţie cu ei. „Sculat- culcat”, până cădeau din picioare Tata şi Mondi erau împreună. Din când în când ne duceau sub pază armată,  să ne vedem bărbaţii închişi în sinagogă…Ne lăsau să-i privim de pe partea cealaltă a străzii. Odată am auzit de departe urlete, vaiete, comenzi şi şuierături de bici.  Până şi paza noastră era îngrozită de sunetele care şuierau în aer. Ne-a ordinat să ne ascundem în spatele unui gard viu, de unde se vedea curtea sinagogii. Am văzut militari germani cu bice în mână,  aşezaţi într-un şir lung într-o parte. În cealaltă parte erau militarii români înarmaţi cu ciomege. Bărbaţii noştri erau fugăriţi printre ei şi la fiecare pas, loviţi din ambele părţi. Erau plini de sânge, cu porţiuni de carne smulsă atârnând pe obrajii şi pe trupul lor. Apoi au fost împinşi să se alinieze. În prima linie l-am văzut pe tata. Toată faţa îi era rănită. Ştiind că  era ora vizitei noastre şi mă căuta din ochi. Când m-a zărit printre crengile sub care mă ascunsesem, instantaneu s-a îndreptat de spate şi mi-a făcut semn că e bine. Atunci l-am văzut ultima oară…La următoarea vizită tata nu mai era,  jandarmul român  care păzea sinagoga, m-a chemat la el şi mi-a spus: „Să ştii că ai tăi zac acum în groapa comună din spatele sinagogii; ei şi-au săpat groapa şi au fost întorşi cu faţa spre ea şi împuşcaţi Au căzut în groapă  morţi sau doar răniţi  şi s-au aruncat peste ei câteva lopeţi de pământ.”

 A. G. Cine i-a împuşcat -  jandarmii sau armata română ?

Lida Burihovici Havas : Jandarmii români  

A.G. Cât timp aţi fost măritată cu Mondi ?

Lida Burihovici Havas: Câteva luni…El a fost primul bărbat din viaţa mea. Ne-am căsătorit la Ismail. Părinţii meu au chemat câţiva evrei, au luat o faţă de masă şi au făcut hupa…

Am mai rămas în ghetou o vreme, nu ştiu până când pentru că nu mă interesa luna, anul, ziua…ci doar supravieţuirea.  Apoi, într-o zi ploioasă, ne-au adunat la apel ne-au spus să ne luăm boccelele că plecăm. Când am ieşit din Ismail, la marginea oraşului erau nemţii şi lângă ei comisii româneşti cu nişte coşuri de papură. Ne-au spus să ne predăm toate valorile, mai ales bijuteriile, iar cei care nu se supun vor fi împuşcat. Am aruncat în coş lucrurile de valoare şi documentele pe care le aveam. Am fost deposedaţi şi de identitate. A urmat percheziţia corporală şi controlul ginecologic… O femeie îşi ascunsese un briliant în vagin. A fost pedepsită demenţial. Au smuls hainele de pe ea şi au ţintuit-o de o scândură. Au început s-o lovească crâncen în faţa copiilor ei. Loviturile au încetat odată cu ultima zvâcnire a trupului ei.  Nu pot uita nici azi scenele acelea de groază…

 

În lagărul de la Domanovka fiecare îşi aştepta rândul să moară

Apoi am plecat în convoi, pe jos. Eram fără încălţări. Aveam o fustă şi o bluză cusută de mână, iar picioarele mi le-am învelit cu o bucată de pânză ruptă din rochie. Aşa am străbătut Ucraina. Mi-a îngheţat laba piciorului şi falangele ieşeau afară, locul colcăia de viermi şi puţea. Mă durea înfiorător. Eram nişte schelete ambulante, cine se clătina, era împuşcat.  Mergeam tot timpul. Rar staţionam şi ne adăposteam în ruinele fostelor grajduri ale colhozurilor. Înăuntru erau cadavre în putrefacţie.

După nu ştiu cât timp de mers am ajuns în lagărul de la Domanovka, format din case arse de ruşi înaintea venirii armatei germane şi româneşti. Şi aici stăteam în nişte grajduri…Unii peste alţii, morţii cu viii.  De-abia aşteptai să moară cel de lângă tine ca să-i iei hainele şi să le îmbraci aşa cum erau pline de fecale şi de păduchi.

Mişunau şobolanii  mari cât pisicile. Mâncau oamenii. Le rodeau extremităţile. Le smulgeau. N-aveau carne, ronţăiau oasele. Se hrăneau cu oameni. În mizeria aceea de nedescris era plin de păduchi. Iar atunci când un om îşi dădea duhul, păduchii năvăleau pe cei care mai erau vii.

A.G. Şi n-a fost nicio boală ? Nicio epidemie?

Lida Burihovici Havas: Ba da, tifos exantematic. N-a scăpat niciunul, toţi am avut tifos şi febră tifoidă.

A.G. Medici nu erau ? Medicamente nu se puteau obţine ?

Lida Burihovici Havas: Erau medici printre noi, dar în aceeaşi stare ca şi noi. Medicamente? De unde ? Dacă în trenul morţii de la Iaşi călătorii se băteau pentru a-şi astâmpăra setea cu câţiva  stropi de urină, aici erai mulţumită dacă aveai putere să scoţi puţină zăpadă cu fecale, că era mai hrănitoare…Muribunzii erau scoşi dintre noi, duşi pe câmp şi împuşcaţi, Apoi nu i-au mai scos ci îi împuşcau acolo, în grajd.  Mama, care până atunci fusese cu mine,  s-a îmbolnăvit şi ea de tifos exantematic şi zăcea alături mine.  A murit împuşcată, ca mai toţi muribunzii. Nu am plâns-o. N-am văzut pe nimeni plângându-şi morţii, pentru că fiecare-şi aştepta rândul să moară. Nici nu ne gândeam că am putea supravieţui…

(Va urma)

 

Vârsta la care mașinile nu sunt decât de un fel: mașini

octombrie 3rd, 2010

Joaca si atentia care li se acorda, aduce fericirea copiilor

Imi duceam fetita la gradinita. In fata portii, pe care la prima ora se inghesuie parinti grabiti si copii obositi, se opreste o masina de teren noua, luxoasa, uriasa, mirosind a piele si a brad din sticla.

Portiera din spate se deschide si de acolo coboara o mogaldeata, Luca, foarte multumit. Cand coboara, da nas in nas cu Costin, caruia ii spune mandru: “vezi ce masina are bunicul meu?” si arata cu capul spre bolidul lucios. Cosmin se uita cu ochii voiosi spre masina si zice plin de o candoare care m-a cucerit: “Si bunicul meu are masina: o Dacie 1310!!”.
Si nu era ironie in glasul lui… era doar entuziasmul atat de inocent al copilului. Pentru el nu erau masini luxoase sau masini cu care sa te jenezi. Ci doar masini.

Soarele nu moare la asfinţit

octombrie 3rd, 2010

Soarele nu moare la asfinţit. Aşa am crezut cândva. La fel cum îşi imaginau cei cărora le era teamă să cuteze dincolo de orizont, ca nu cumva să alunece în nefiinţa cea neagră şi fără de margini.

O imensă perlă de foc se cuibăreşte în palma norilor ce se închid deasupra ei cu delicateţe. Abia susurată, din ce în ce mai depărtată, perla veghează scoica.

Fiica îşi îmbrăţişează mama într-o răsuflare infinită…Timpul s-a destrămat. În cioburile stelelor copilăria s-a sfărâmat. “ Ai luat-o cu tine, soarele meu, ulciorul meu cu apă proaspătă!”

Închid ochiii. Mă doare acest asfinţit. Poate tocmai pentru că…am fost prea aproape de el. Şi totuşi se învăluie un miracol în această trecere. O clipă arcuită într-un imens semn de întrebare palpită printre pleoapele umede.

Perla trece dintr-un orizont în altul. Şi altul… Rotunjimea timpului meu o va regăsi acolo, aşteptându-mă.
Nu-mi este teamă să merg dincolo de orizont. Am învăţat din zbor ceea ce toate pasările ştiau de mii de ani, dar nimeni nu a fost curios să le întrebe: ” Viaţa noastră este rotundă ? ”

Salonul Internaţional Artis 2010 Ediţia a II-a Bucureşti

octombrie 3rd, 2010

În perioada 2-16 octombrie are loc la Centrul de Arte Vizuale „Căminul artei” din Bucureşti Salonul Internaţional Artis 2010 Ediţia a II-a.

Sub patronajul Uniunii Artiştilor Plastici din România şi Asociaţiei „Ligne et couleur” din Franţa, acest salon vă prezintă un dialog vizual între arhitecţi artişti şi plasticieni din Franţa, Italia, Olanda, S.U.A şi România.

Asociaţia „Ligne et couleur” este o asociaţie culturală iniţiată în 1935, ce reuneşte arhitecţi şi studenţi la arhitectură, atât din Franţa cât şi din întreaga lume, al cărui numitor comun este dorinţa de a se exprima, dincolo de profesia lor şi în domeniul artelor: pictură, grafică, sculptură etc. Asociaţia «Ligne et couleur» continuă o frumoasă tradiţie a asociaţiei intitulate: «LADLN» – «Les Amants De La Nature». Celebră la vremea sa, această asociaţie creată în 1881, a funcţionat doar cu o mică întrerupere în perioada primului război mondial.

Asociaţie franceză non-guvernamentală aflată într-o permanentă colaborare cu alte asociaţii echivalente ca program cultural, «Ligne et Couleur» este alcătuită din membri arhitecţi artişti din Germania, Marea Britanie, Italia, Austria, Polonia, Ungaria şi România, respectiv: Bilder und ZeighNumgen Franzosischer und Deutcher Architekten; The Society of Architect Artists of London;, The Scottish Society of Architects Artists; «Ligne et Couleur» Associazione Architetti Artisti (A.A.A.), din Veneţia, PLENER–SARP (Asociaţia Arhitecţilor Polonezi), Hrvatska (Asociaţia Arhitecţilor din Ungaria), Bundesarchitektenartistenkammer (Asociaţia Arhitecţilor Austria), precum şi grupul Architectes Artistes Roumains (Omnigraphies).

Salonul din acest an reuneşte expozanţii: Djamila Belloul, Dan Bota, Ariane Boviatsis, Charles Bignon, Dmitry Brodetsky, Martine Delaleuf, Amalia Dulhan, Mona Edulescu, Pierre Foliet, Pierre Frisch, Jacques Gandelin, Luc-Regis Gilbert, Sorin Groşeanu-Piscuri, Gilbert Guillemaut, Christophe Guillouët, François Joxe, Aurel Ierulescu, Taylor Ishmael, Lucia Lazzarotto, Paul Le Cacheux, Gheorghe Leahu, Daniel Lessieux, Marie-Thèrese Manchote, Tomasz Marczewski, Daniela Ileana Mihăilescu, Marina Nicolaev, Emmanuel Papazian, Florin Petrachi, Florin Pantilimon, Militza Sion, Francisca Stoenescu, Maria Ştefăniţă, Marion Tournon-Branly, Ursula Leszkiewicz- Uleski, Bogdan-Alexandru Ungureanu , Ioana Urmă , Maria Uzoni, Vlad Podărelu, Amy Vidal, Jean Vidal – Dalvi, Catherine Winogradoff , Sonia Winogradoff.

Invitaţii de onoare ai evenimentului sunt artiştii Nicolae Aurel Alexi (România) şi Jerry W. McDaniel (SUA).

La Salonul internaţional Artis 2010 participă şi artişti din cadrul Blue Heron Foundation din America, organizaţie ce se angajează să amelioreze calitatea vieţii copiilor abandonaţi din România şi să le faciliteze accesul la oportunităţi de dezvoltare.

Organizarea evenimentului este susţinută de Asociaţia culturală Omnigraphies, prin curator Marina Nicolaev, arhitect şi plastician.

Afisul salonului international a fost realizat de Bogdan-Alexandru Ungureanu.

La vernisajul din 2 octombrie 2010, de la Centrul de arte Vizuale „Căminul Artei” , presedinta Asociatiei “Ligne et couleur”  Martine Delaleuf, prezenta cu acest prilej la Bucuresti, a invitat expozantii sa participe la Salonul de la Paris ce va fi in luna martie  2011.

 

Povestea unui caine de paza

octombrie 3rd, 2010

A fost odata ca niciodata un imparat ce avea un caine. Cainele il apara de dusmani, de hoti si de alte lighioane.
Imparatul isi petrecea vremea in zaiafeturi.
Cainele nu inchidea un ochi, in timp ce la castel vaierele muzicii spintecau valea precum bairamul din Stanbul.
Suparat pe sfetnici ori pe norod, imparatul cel chior de beat indoia spinarea bietului caine venit in intampinare.
Azi asa, maine asa, tot intr-o snopeala, cu blidul gol din fata custii, cainelui i s-a facut lehamite, s-a napustit asupra imparatului muscandu-l de nas si dus a fost.
De unde vorba, cainele nu fuge de zburatura, ci de bucatura.

Cer şi infern

octombrie 3rd, 2010

Lupta din mine,

Războiul etern între Cer şi Infern

În sufletul unei gâze,

În zborul unui fir de nisip sfârşind în mare

Sub forfota valurilor.

Sfârşit.

Vesel ori trist,

În jos ori în sus,

Înapoi, înainte,

Adevăr sau minciună,

Un arc de timp cât o viaţă.

Lupta din mine,

Ori, ori.

Războiul etern între Cer şi Infern.

La capătul jocului, rezultat nedecis.

Partida continuă mâine;

Pe altă scenă, cu alți actori.

Casa Regală Română – un imperativ republican

septembrie 26th, 2010

A accepta uriaşa importanţa a Casei Regale Române în istoria noastră recentă este un lucru lesne şi de bun simţ pentru noi toţi – moldoveni sau bănăţeni, ortodocşi sau catolici, muncitori sau profesori. A înţelege în schimb faptul ca doar datorită ei, avem o istorie statală despre care să discutăm, acesta este uneori un lucru despre care întreaga elită românească pare să uite în mod voluntar …

În rândurile ce urmează, voi încerca să argumentez teza conform căreia Casa Regală Română trebuie să-şi recâştige poziţia în societatea noastră, indiferent de forma de guvernământ a statului, astăzi republicană. Această poziţie trebuie susţinută instituţional şi constituţional, dar ea trebuie să îşi câştige puterea din convingerile noastre, ale tuturor. Dar pentru a argumenta o astfel de idee, trebuie mai întâi să punctez câteva din elementele de noutate pe care Casa Regală le-a adus odată cu Regele Carol I, precum şi despre moştenirea politică, economică şi culturală pe care primele generaţii regale le-au lăsat nouă, românilor.

Fără a avea pretenţia că tratez exhaustiv problematica regalităţii în România, opinez că merită startat acest demers istoric prin menţionarea primei constituţii a ţării, adoptată de Parlamentul Român la 29 iunie 1866. Aceasta era la acel moment, una dintre cele mai avangardiste şi moderne constituţii ale timpului, punând bazele modernizării statului. Legea Fundamentală de la 1866, alcătuită după model belgian, a fost gândită şi scrisă ca o manifestare a independenţei, prevăzând ereditatea domniei, atribuţiile domnului suveran şi ignorând dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (prin omiterea articolelor care stipulau suzeranitatea Otomană). De asemenea, nu se amintea nimic privitor la garanţia colectivă a puterilor europene, noua constituţie implicând deja un soi de independenţă, chiar dacă încă necâştigată formal. Pentru prima dată România devenea o monarhie constituţională.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 în care rolul României a fost decisiv şi în care Carol I a fost nu doar strateg militar ci şi lider efectiv de oşti, a adus României mult visata independenţă. Anul 1881 a marcat un punct de cotitură în istoria noastră, prin aşezarea pe harta Europei şi a lumii a unui nou stat suveran şi independent. Ca un exerciţiu, este interesant de studiat câte din actualele state ale Europei erau constituite la acea dată şi funţionau după o constituţie ca cea română.

Carol I a modernizat statul român într-un mod aproape total: instituţiile fundamentale, armata, căile ferate, şcoala, universitatea, a profesionalizat viaţa economică şi a adus Romania pe scena geopolitică şi economică a Europei. La sfârşitul celor 48 de ani de domnie, Carol a “predat” românilor o cu totul altfel de Românie decât a găsit-o: un stat suveran şi independent şi nu un Principat, o Românie reformată instituţional, profund modernizată şi aşezată pe un parcurs istoric al existenţei demne şi prospere. Continuatorul său la tron, Ferdinand I, acest „necunoscut, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o certitudine” în cuvintele lui Nicolae Iorga, avea să devină cel care a unit un popor dezbinat artificial până în 1918 sub o singură ţară, o singură limbă şi un singur steag. Ferdinand I, a devenit “întregitorul”, reuşind într-un timp relativ scurt să armonizeze o ţară fundamental diferită: un teritoriu şi o populaţie augumentate (295 mii de km pătraţi faţă de 150 de mii în 1914, 17 milioane de locuitori faţă de 7.7 milioane în 1914), patru limbi oficiale şi patru monede.

Acest suveran timid, dar extrem de virtuos, un om de o vastă cultură şi viziune a continuat reformarea statului şi a adus României Mari unitatea fără de care nu s-ar fi putut desăvârşi statul român modern. Ferdinand I a umplut unul din golurile lăsate de Carol I, reforma agrară, împărţind terenuri ţăranilor şi a promulgat Constituţia de la 1923. În timpul său moneda românească a ajuns comparabilă cu cea din Belgia şi Elveţia iar România a cunoscut cel mai mare boom industrial din istorie. Ferdinand I a lăsat României votul universal în locul celui cenzitar şi, prin dăruire, loialitate şi exemplu personal, a permis dezvoltarea organică a unei ţări în care democraţia parlamentară asigura libertăţile şi drepturile cetăţenilor ei. A continuat şi a dezvoltat toate proiectele sociale şi culturale începute de unchiul său, de la mişcările sindicale, la universităţi şi dezvoltarea diasporei. Universitatea Politehnică din Timişoara, întemeiată din ordinul Regelui Ferdinand I în 1920, păstrează o frază emblematică rostită de suveran: ”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într‘însa”.

În ciuda tulburării vieții politice românești sub domnia zbuciumată a lui Carol al II-lea, România a cunoscut pe lângă derapajele evidente ale democraţiei de stat, o creştere economică marcantă şi o intensă dezvoltare culturală. Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea nu s-au putut constitui şi în sfârșitul statalităţii românești, întrucât România era deja un stat matur şi avea resurse suficiente, organice şi instituţionale, să reziste. În 1940, se suie din nou pe tron, după perioada de regenţă de trei ani din 1927-1930, Regele Mihai I. Poate nici o altă personalitate nu îmbină într-un mod atât de tragic destinul unui popor. Născut şi plămădit parcă din material regesc, viaţa şi domnia Regelui Mihai I au fost marcate de două războaie personale: cel cu naziştii apoi cel împotriva comuniştilor, război care s-a dovedit mult mai lung şi mai complicat decât cineva a prevăzut. Într-un final, suveranul le-a câştigat pe amândouă …

Istoria Regelui Mihai I este marcată de un dramatism neîntâlnit la niciun alt suveran european din secolul XX. Moştenind o Românie ciunţită din toate părţile, într-o Europă în război, cu prerogative mult diminuate, Regele Mihai I a reuşit să le supravieţuiască legionarilor, apoi să se opună lui Hitler, dar a fost nevoit să asiste neputincios cum o mână de oameni au asasinsat un stat, construit şi plămădit cu trudă şi dedicare încă din 1866. După cum Principele Radu îi numeşte într-un mod foarte inspirat, aceşti ”chiriaşi ai istoriei” nu au schimbat doar forma de conducere, ci au desfiinţat însăşi statalitatea, exercitând conducerea fără vreun interes naţional şi acţionând exclusiv sub cizma sovietică.

În ciuda abdicării forţate şi a exilului, Regele Mihai a rămas un munte de loialitate, de demnitate şi onoare. A fost şi este şi astăzi singurul pod de legătură a naţiunii române cu ea însăşi, o adevărată boltă peste timp ale cărei fundaţii sunt puterea exemplului personal, răbdarea şi imensa dragoste pentru neamul românesc. Chiar izgonit din propria-i patrie în ianuarie 1948 şi întâmpinat în anii de după Revoluţia din 1989 cu taburi de noua conducere ”democratică”, toamna vieţii Regelui Mihai nu poate decât să-i confirme încă o dată valorile după care a trăit o viaţă: spirit de răspundere, loialitate şi generozitate.

Câţi din actualii lideri politici ar putea împărtăşi o viaţă similară cu cea a Regelui Mihai, câţi ar putea rămâne loiali valorilor care au consacrat un stat, câţi ar păstra neschimbată iubirea faţă de poporul care l-a alungat şi câţi ar putea transmite nealterată esenţa statalităţii unui neam cu un arc peste timp mai mare de jumătate de secol?

În mod evident, Regele Mihai reprezintă esenţa poporului nostru, actuala Generaţie a V-a regală fiind elementul de continuitate destinat să ducă mai departe lupta de o viaţă a suveranului – împlinirea şi consolidarea României ca stat. O generaţie cu o misiune complicată, în ciuda relativei stabilităţi democratice şi a păcii care ne marchează istoria, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu trebuie să (re)afirme şi să ne consolideze identitatea. Prin acţiunile lor, prin Fundaţia Principesei Margareta, prin programele Iniţiativa Europa Regiunilor, The Friendship Tour şi Serile Regionale, prin colaborarea cu Biserica, cu Armata (Principele Radu fiind colonel al Armatei Române) şi cu Academia, actuala Generaţie Regală îşi conduce viaţa exclusiv după îndatoririle pe care le resimte organic faţă de poporul român. Este greu de înţeles şi aproape imposibil de cuantificat aportul pe care Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu l-au avut în promovarea intereselor României, dar şi mai greu de înţeles este lipsa totală de sprijin pe care elita românească o acordă Casei Regale.

Remarcabil este şi cum Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu îşi trăiesc destinele conform principiilor şi valorilor Casei Regale într-un stat care, de facto, nu le recunoaşte însemnătatea, le ignoră demnitatea şi loialitatea şi parcă se preface că nici nu există; uneori ai senzaţia că înjunghierea esenţei statului român din decembrie 1947 este consimţită de întreaga noastră elită.

Mă întreb adesea ce a mai rămas din conştiinţa noastră statală, cum ne privim în oglinda istoriei şi ce dorim cu adevărat să transmitem generaţiilor viitoare? Vrem să transmitem indiferenţa şi ignorarea instituţiei Casei Regale care, alături de Biserică şi de Academia Română, sunt entităţile cele mai profund româneşti şi cele mai statornice elemente de identitate naţională? Sau vrem să luăm parte la o întoarcere spre adevăratele valori, să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem istoria, să aşezăm la locul cuvenit şi să valorificăm fiecare grăunte de esenţă statală, începând cu şcoala, continuând cu Biserica şi Armata, recunoscând în mod instituţional importanţa şi rolul Casei noastre Regale, şi terminând cu noi înşine?

Democraţia, acest mecanism social şi instituţional, deşi imperfect totuşi atât de minunat, ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem cu faţa din nou spre Europa. Putem să privim iarăşi spre bătrânul continent, chiar dacă pleoapele ne sunt încă greoaie de moştenirea comunistă. Dar democraţia singură nu ne poate ajuta să privim şi spre noi înşine, să ne redescoperim ca popor şi să ne regăsim identitatea şi fibra statală. Pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de cunoaştere, de optimism şi speranţă, de întoarcerea la valori, de recunoaşterea acţiunilor instituţiilor noastre fundamentale ai căror lideri promovează fibra organică a statului şi a conştiinţei naţionale şi separarea lor de interesele personale mărunte, partinice şi de multe ori meschine, deghizate în promisiuni şi discursuri submediocre menite să ne abată atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Şi mai este nevoie de respectarea tradiţiilor şi perceptelor unei Case ai cărei lideri, prin respect, loialitate, curaj şi generozitate, au smuls din inexistenţă un stat şi l-au dăruit locuitorilor lui în haine noi, democratice şi prospere.

Căci acesta este adevăratul pariu al generaţiei mele – un pariu în care cinicii afirmă că România este condamnată la a avea o istorie amputată, de a performa slab din punct de vedere economic, instituţional şi socio-cultural şi de a rămâne un stat necoerent, neprevizibil şi mai mult sau mai puţin eşuat. După cum ştim cu toţii, intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cei doi piloni fundamentali pe baza cărora România are „şansa de a se consolida identitar”, după cum însuşi Regele Mihai o afirmă. Dar şansa nu garantează reuşita! Cele două puncte de sprijin (internaţionale) nu pot alcătui singure un plan, o fundaţie solidă pe care să putem construi. Mai avem nevoie de unul, de data aceasta naţional şi acesta este actuala Casă Regală, prin reprezentanţii ei, Regele Mihai şi Regina Ana, respectiv Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu. A discuta despre identitate naţională sau despre consolidarea ei în afara Casei Regale a României este ca şi cum ai încerca să construieşti un pod sau o catedrală fără niciun plan ingineresc – poţi încerca, dar cu siguranţă ceea ce clădeşti este sortit eşecului.

Căci aceasta este liantul de simbol şi continuitate, de esenţă şi statalitate. Iar aceste ingrediente publice nu au nimic de-a face cu politica social-democrată, cu cea liberală sau creştin-democrată, cu monarhia sau cu republica, ci au de-a face cu însăşi identitatea naţională!

Privesc cu mare admiraţie la ţări precum Statele Unite ale Americii, o ţară liberă, democratică şi valoroasă. Dar admiraţia mea nu se naşte doar datorită cifrelor care caracterizează o naţiune, a produsului intern brut per capita sau a puterii ştiinţifice şi culturale, ci în primul rând datorită modului în care fiecare cetăţean se naşte şi creşte în spiritul demnităţii poporului din care face parte, în care patriotismul se afirmă şi se trăieşte indiferent de gradul de cultură sau de contul bancar, indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul personal şi în care anumite valori sunt conştientizate ca a fi americane şi nu democrate sau republicane. O ţară în care cetăţenii votează o dată la patru ani nu doar pentru bunăstare şi securitate, ci şi pentru demnitate şi identitate statală. Este interesant de observat cum atât candidaţii republicani cât şi cei democraţi fac referire la părinţii fondatori şi la valorile care au consacrat naţiunea americană aproape în fiecare discurs.

De câte ori, mă întreb retoric, s-a amintit într-un discurs al Preşedintelui României, oricare ar fi el de după 1990, personalitatea şi moştenirea celui care a înfăptuit România modernă, sau a celui care a unit toţi românii sub un singur steag, o singură limbă şi un singur stat? Şi de câte ori s-a amintit despre uriaşa nedreptate făcută Regelui Mihai de o mână de criminali ale căror arme de „negociere” au lăsat o naţiune în umbra istoriei aproape jumătate de veac? De câte ori s-a amintit public sau mai puţin formal faptul că istoria noastră datorează enorm, ca să nu spun totul, unei Case a cărei viziune şi valori ne-a aşezat pe harta lumii? Când s-a mulţumit acestui om, devenit deja legendă, Regelui Mihai, pentru înalta lui ţinută morală, pentru loialitatea şi răbdarea cu care şi-a trăit întreaga existenţă şi pentru sprijinul efectiv acordat României de-a lungul vieţii? Câţi oameni ai elitei Româneşti, nu doar politice ci şi economice, culturale sau media, se sinchisesc măcar să afle agenda Principesei Moștenitoare Margareta şi a Principelui Radu, darămite să le mai şi mulţumească pentru continua promovare a României şi a românilor ei atât în interiorul ţării cât şi în Europa şi în întreaga lume?

Acestea nu sunt întrebările unui republican sau ale unui monarhist; acestea sunt întrebările unui tânăr român care crede în rezistenţa şi în generozitatea poporului din care face parte, chiar şi atunci când răspunsurile pe care şi le dă îi zdruncină încrederea în elitele care ar trebui sa îl inspire.

Opinez că România are o şansă enormă de a reconcilia istoria propriei deveniri prin afirmarea instituţională a respectului faţă de Casa Regală şi prin constituţionalizarea rolului pe care aceasta din urmă trebuie să-l joace. Un rol de reprezentare şi de promovare a statului român, de participare la viaţa publică în mod legiferat, de dezvoltare a societăţii prin acţiuni de stat şi personale, de legătură între societatea civilă şi elita politică, economică şi culturală. Nu în ultimul rând un rol de punte de legătură istorică şi culturală cu ţări ale Europei şi de element de statornicie şi de simbol ale esenţei statului român.

Generaţia a V-a reprezentată de Principesa Moștenitoare Margareta şi de Principele Radu, ca păstrătoare şi continuatoare a moştenirii politice, culturale şi economice a celui care a fost votat cel mai mare român al tuturor timpurilor, Carol I, trebuie să capete din partea noastră, a tuturor, un respect instituţionalizat. Şi acesta nu poate să îmbrace decât haina constituţională. Necesitatea modificării legi fundamentale pentru armonizarea ei cu noul statut al României de ţară membră a Uniunii Europene, precum şi pentru eliminarea ambiguităţilor, ne dă şansa de a introduce un articol prin care se oficializează rolul Casei Regale în România republicană de astăzi. De altfel, acest demers este absolut necesar indiferent de forma de guvernare a statului. Chestiunea promovării Casei noastre Regale nu ţine de vreo doctrină, nu ţine de vreun crez politic sau de vreo formă sau alta de administrare a ţării – ea ţine de insăşi esenţa statului şi de valorile care ne-au consacrat ca popor.

Mai mult de două treimi din români consideră că Familia Regală, prin Regele Mihai, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu, trebuie să se implice mai mult în reprezentarea şi dezvoltarea ţării. Dar această implicare nu poate fi augumentată şi susţinută decât prin constituţionalizarea rolului reprezentaţilor Casei Regale. România republicană de astăzi îşi trăieşte prezentul democratic cu spatele la trecutul ei, dar nu trebuie să uităm că aventura europeană românească a început nu în 1989 sau în 2007, ci în 1866 … Bezna comunistă nu (mai) trebuie să ne altereze simţurile iar noi avem obligaţia să redescoperim şi să promovăm toate elementele de identitate naţională pe care le avem la dispoziţie. Iar Casa Regală şi-a trăit întreaga existenţă în slujba noastră, a poporului român …

Cred cu tărie că instituţionalizarea rolului Casei Regale Române va întări republica, va întări statalitatea şi va duce la consolidarea identitară despre care amintea Regele Mihai. Maturitatea politică a României de azi, în acest timp istoric, se poate afirma prin recunoaşterea Casei Regale ca instituţie ce ţine de fibra statului român alături de Biserică şi de Academie. Palatul Elisabeta şi generaţiile regale care îi vor călca pragul nu se pot manifesta altfel decât româneşte, noi fiind cei responsabili să le transformăm în simboluri de mândrie naţională, de continuitate şi tradiţie. Alianţa Nord Atlantică este un pilon de siguranţă naţională, Uniunea Europeană se constituie ca un al doilea pilon de libertăţi şi democraţie, dar Casa Regală trebuie să asigure al treilea pilon de identitate statală, de tradiţie şi esenţă românească. Casa Regală este astăzi, mai mult ca oricând … un imperativ republican!

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas (partea I-a)

septembrie 26th, 2010

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Ultimele zile senine

A.G.: Spuneţi-mi câte ceva despre familia dumneavoastră, despre viaţa dinainte de deportare

Lida Burihovici Havas: M-am născut în 22 ianuarie 1921, în oraşul Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici se născuse în Basarabia, la Ismail, iar mama Malca Mihalovici, la Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea trei prăvălii şi multe apartamente la Galaţi   şi făcea parte din lumea bună a oraşului. Pe vremea aceea bunicul adusese pian pentru fetele lui, tocmai de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă cu tata, pentru că familia lui era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940.

A.G. Ce vă amintiţi din perioada aceea?

Lida Burihovici HavasLa 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Era o dragoste…Ce să vă spun ? Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta !

A.G.  Cum îl chema ?

Lida  Burihovici-Havas. Mondi Waldingher. Era tânăr, era frumos, era bun, mă iubea. Ne-am legat atât de tare încât nici nu ne imaginam viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la facultatea de medicină din Bucureşti. După un timp a fost exmatriculat, ca toţi ceilalţi studenţi evrei, dar a fost recrutat în armată.

Urcai în şlep şi-ţi salvai viaţa

În 1940, când s-a cedat Basarabia, a început prigoana împotriva evreilor basarabeni şi toţi doreau să-şi salveze viaţa, pentru că te mitraliau, te împuşcau. O parte dintre cei prinşi au fost duşi în spatele gării şi împuşcaţi. Începuseră represiunile şi asasinatele, din senin, în plină pace. Atunci am intrat şi noi în panică, pentru că tata era originar din Ismail, din Basarabia. Am hotărât să plecăm.  Aici e Galaţiul şi vizavi Reni, distanţa era foarte mică, Urcai în şlep, dădeai cincizeci de bani şi ajungeai acolo într-o oră, salvându-ţi viaţa. Am plecat înainte de a fi venit Mondi în permisie, nu puteam să-i scriu în armată aşa că i-am lăsat o scrisoare la o prietenă din vecini. I-am dat ei şi sticluţa cu parfumul meu preferat, Ocean Blue, pe care-l foloseam atunci…

Ne-am luat boccelele cu strictul necesar şi am trecut Dunărea. Ne-am stabilit la Ismail, oraşul de baştină al tatei. Între timp Mondi care aflase că am trecut Dunărea, m-a urmat în ciuda împotrivirii părinţilor lui. Eu credeam că părinţii mei nu ştiau de dragostea noastră, dar când l-au văzut că apare la Ismail, au fost de acord să rămânem împreună şi ne-am căsătorit.. Am trăit la Ismail aproape un an de zile. Până în iunie 1941…

A.G. Ce s-a întâmplat atunci ?

Lida Burihovici Havas: Românii şi germanii au recucerit regiunea într-o singură zi. Şi pe unde treceau împuşcau evreii.

 Întoarcerea la Ismail şi începutul calvarului

În doar câteva ore şoselele Basarabiei au fost inundate de zeci de mii de evrei care fugeau de acasă, fără să ştie încotro. Am pornit şi noi mama, tata şi cu mine, fără Mondi care cu câteva zile în urmă primise ordin de recrutare în armata sovietică. După câteva ore de mers, cu repeziciunea unui fulger, această masă de oameni a făcut cale întoarsă scoţând urlete neomeneşti, călcându-se în picioare unii pe alţii. Explicaţia am aflat-o pe viu. Militarii români şi germani veneau din faţă şi mitraliau tot ce era în mişcare. În timpul mersului, înghesuiţi în mulţimea fără număr, ne apare în faţă Mondi  care cu puţin timp în urmă primise ordin să se prezinte la o unitate militară sovietică, însă când a ajuns acolo era deja evacuată. De multe ori mi-am pus întrebarea cine ne dirijase paşii să ne întâlnim faţă în faţă în mijlocul a zeci de mii de oameni ? Dacă atunci nu ne-am fi regăsit poate nu l-aş mai fi întâlnit niciodată pe bărbatul meu care-şi riscase viaţa venind după mine la Ismail. Noi eram ceva mai la coada convoiului aceluia nesfârşit şi dându-ne seama de situaţie ne-am întors din drum şi ne-am adăpostit la un frate de-al tatălui meu care locuia la marginea Ismailului. Era destul de sărac şi avea şapte copii mici. Cel mai mare să fi avut vreo 12 – 13 ani. Noi ne-am strâns într-o odaie şi aşteptam îngroziţi ce o să se întâmple.

A.G. Ce măsuri au luat autorităţile româneşti ?

 Lida Burihovici Havas: Azi au intrat la zece, iar la ora unsprezece eram cu steaua galbenă cusută pe haină, pe piept şi pe spate. Apoi au spus că evreii au minat locurile şi trebuie prinşi. Localnicii i-au ajutat făcând semne la porţile caselor evreieşti. Au venit şi la noi. Au dat buzna şi ne-au scos din case, ne-au percheziţionat şi ne-au bătut. Era ceva îngrozitor ! Dacă o femeie era însărcinată începeau să dea cu cizmele în burta femeii până când o făceau bucăţele…

A.G.: Cine erau aceste bestii ? Soldaţi români, soldaţi nemţi, jandarmi ?

Lida Burihovici Havas: Jandarmii…Nu apucam să dormim  o oră, ne sculau mereu şi ne băteau. La un moment dat nişte  militari a spus că dacă nu mărturisim cine a minat, vor lua ostatici şi îi împuşcă în faţa porţii…Ne-au dus afară, ne-au pus în cerc cu faţa în interior şi numărau, unu doi, trei, patru şi pe fiecare al cincilea îl luau ostatic. Şi toţi s-au nimerit să fie copii. I-au luat şi ne-au spus că dacă nu mărturisim până a doua zi cine a pus minele, copiii vor fi omorâţi în faţa noastră.

A.G. Aveaţi idee despre acţiunea de minare?

Lida Burihovici Havas: Nimeni nu ştia nimic, nu noi puseserăm minele!

A.G. Şi atunci ?

Lida Burihovici Havas: A doua zi, cu o punctualitate nemţească, la ora anunţată au fost înşiraţi în faţa casei toţi cei şapte copii, ciuruiţi de gloanţe…printre ei şi copiii unchiului meu.

(Va urma)

Bilanțul sintetic a 10 măsuri de relansare economică

septembrie 26th, 2010

1. Am reusit sa mentinem cota unica de 16% sub presiuni bugetare enorme

· Cota unica a simplificat administrarea fiscala, a favorizat acumularea de capital si a condus la cresterea eficientei muncii.

· Chiar in conditiile crizei financiare, niciuna din tarile care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv. Or propunerea PSD ar fi fatala acum economiei noastre. Iesirea din sistemul cotei unice in blocul central si est european ar crea un dezavantaj competitiv semnificativ. Cu atat mai mult cu cat eforturile in regiune se concentreaza: pe diminuarea cotelor unice, pe gestionarea individuala a surplusului de venituri si orientarea lor spre investitii, economisire si consum de catre contribuabili si nu de catre politicieni/stat, pe competitivitate economica datorata cresterii atractivitatii pentru investitiile straine.

· Bulgaria, Ucraina, Cehia sau Rusia aplica deja cote unice mai reduse decat in Romania. Mai nou, guvernul Ungariei e decis sa introduca cota unica de 16% pe veniturile persoanelor fizice si 10% pentru companii.

2. Am incurajat investiţiile in retehnologizare prin neimpozitarea profitului reinvestit incepand cu luna octombrie 2009

· Pentru anul 2010, Ministerul Finanţelor estimează un impact bugetar negativ de minus 0,06% din PIB pentru acordarea acestei scutiri, dar va avea efecte pe termen mediu si lung prin crearea de noi locuri de muncă, prin cresterea productivitatii muncii prin retehnologizare şi prin venituri suplimentare la bugetul de stat.

3. Am scutit de la plata CAS firmele care angajează şomeri

· Numărul total de persoane angajate ca urmare a OUG 13/2010 pana in prezent este de 2.635, iar numărul angajatorilor beneficiari este de 1.686.

· Firmele care angajează în 2010 persoane intrate în şomaj de cel puţin trei luni, sunt scutite pentru maximum şase luni de la plata contribuţiilor de asigurări sociale aferente. Condiţii: noii angajaţi să fie menţinuţi pentru cel puţin un an, angajatorul să nu efectueze concedieri, persoana şomeră angajată să fie în evidenţa AJOFM de cel puţin 3 luni.

4. Am scutit de la plata contribuţiilor către bugetul de stat şi al asigurărilor sociale in perioada de şomaj tehnic

· In anul 2009 au beneficiat 6.987 firme pentru 292.268 de salariati. Programul a fost extins in 2010 prin OUG 4/05.02.2010. Pana in luna august 2010 au beneficiat deja 9.834 de angajatori pentru 365.538 persoane. Persoanele care intră în şomaj tehnic vor primi 75% din salariu, iar firmele sunt scutite de la plata contribuţiilor sociale.

5. Programul „Prima casă”

· De la începutul Programului „Prima Casă” şi până in prezent au fost acordate un număr de 25.799 garanţii în valoare de 1.069,8 mil euro.

· În acest an continuam programul Prima Casa prin HG 119/2010, prin care alocam noul plafon pentru anul 2010, respectiv suma de 700 mil. euro, care va permite achiziţionarea de 16.000 locuinţe de către noii beneficiari. Am majorat plafonul pentru garantarea locuinţelor noi la 70.000 euro pentru locuinţele noi, iar pentru locuinţele vechi a rămas la 60.000 euro. Pentru construirea de locuinţe de către asociaţii, constituite din minimum 7 beneficiari, se vor acorda garanţii guvernamentale în limita unui plafon individual de 75.000 de euro.

· Estimarile arata că prin acest program se vor tranzacţiona aprox. 22.000 locuinte, vor fi sustinute aprox. 500 de firme si se vor salva circa 9500 de locuri de muncă.

6. Am continuat şi extins Programului „Rabla”

· Pana in prezent 169.983 de masini au fost casate si au fost cumparate 40.690 de masini noi, din care 18.533 sunt masini autohtone.

· In 2010 programul a fost perfectionat. Am majorat sumele acordate de la 3.000 de lei la 3.800 de lei, precum şi finanţarea în limita a 60.000 de vehicule faţă de 40.000 în 2008. Estimam ca in anul 2010 vor beneficia 60.000 de aplicanţi în valoare de 228.000.000 lei.

7. Am sprijinit IMM-urile prin intermediul Fondului de Garantare şi Contragarantare

· Până în august 2010, FNGCIMM a acordat 10.400 garanţii, în valoare de 643 mil. Euro, ceea ce reprezintă crearea şi menţinerea a 139.000 locuri de muncă.

· În iunie 2010 am aprobat capitalizarea suplimentară a FNGCIMM cu 46 milioane de euro. Va creşte astfel capacitatea firmelor de a accesa banii necesari cheltuielilor proprii pentru derularea proiectelor finanţate din fonduri structurale.

8. Am amânat la plată obligaţiile restante ale agenţilor economici afectaţi de criza economico – financiară

· OUG nr.39/2010 aduce o modificare importanta Codului de procedură cu un sistem mai flexibil, constand în diminuarea, de la 1 iulie 2010, a nivelului de sancţionare pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale. Astfel, s-a renunţat la majorarea de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, stabilind un nivel al dobânzii de 0,05% pe zi de întârziere, care poate ajunge la cel mult 15% din obligaţiile fiscale principale rămase nestinse.

9. Am introdus facilitati si simplificari fiscale

· Am introdus cota redusă a TVA de 5% pentru construcţia de locuinţe sociale de până la 120 de metri pătraţi se menţine.

· Am facilitat compensarea TVA-ului de platit cu cel de rambursat.

· Până în prezent am eliminat, comasat sau redus aproximativ 215 taxe şi tarife cu caracter nefiscal. Procesul continuă.

· Simplificam mecanismele birocratice prin unificarea declaraţiilor de la 1 ianuarie 2011.

10. Am majorat plafonul maxim de acordare a prefinanţării către beneficiari

· Pentru a beneficia cât mai rapid de sumele mari puse la dispozitia noastra prin fondurile europene in 2009 am majorat cota maximă de prefinanţare din valoarea eligibilă a contractului de finanţare de la, iniţial, 15%, la 20%, iar, mai apoi, la 30%. Pentru proiectele finanţate în cadrul axei prioritare 6 „Promovarea Incluziunii Sociale” prin Programul operaţional sectorial “Dezvoltarea resurselor umane”, prefinanţarea maximă acordată este de 40%. Aceste facilitati permite beneficiarilor sa solicite, în avans, o parte din resursele necesare derulării procesului de achiziţii.

· Fiecare autoritate de implementare prezinta lunar un raport transparent privind absorbţia fondurilor structurale, care cuprinde evaluări punctuale pe programe şi proiecte, principalele probleme identificate şi modalităţi de ajustare.

Andreea PAUL-VASS este Consilier personal al Prim – Ministrului Emil Boc

TEMA SĂPTĂMÂNII: CONTRASTE

septembrie 26th, 2010

Cristina Dobrin 03-10-2010

Paris – contrast

Natalie Montanaro 02-10-2010

A Cow Strolls To Take a Bite on the Lawn of City Hall and the Post Office

Vlad Solomon 01-10-2010

Black and white

Adrian Ghiță 30-09-2010

Frunze crude pe scoarţa seculară

Natalie Schor 29-09-2010

Omul potrivit

Daniela Voiculescu 28-09-2010

REGĂSIRE

era 23 septembrie 2010, 21:15. plecasem cu mama şi Horia… spre Fântâna lui Neagoe Basarab, de la Mănăstirea Cozia.
http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Cozia ne grăbeam. am văzut un căţeluş… era hotărât să treacă strada!
nu aveam ce să facem… maşinile veneau cu viteză din ambele părţi! a fost lovit de o maşină, a ieşit dintre roţi… schelălăind!
era aşa de speriat! nu păţise nimic! l-am dus pe alt drum şi i-am spus să o ia spre mănăstire! la întoarcere… nu l-am mai văzut!
pe 25 septembrie 2010, 16:45, l-am zărit lângă fântână! nu-mi venea să cred! mă ascultase! l-am luat în braţe, eram bucuroasă!
trăia… sufleţel! am plecat liniştită… să ascult slujba. toate contrastele dispar în faţa iubirii!

Paula Duta 27-09-2010

Speranţa dintre palme

Se sprijină de un bucheţel de flori pe care-l ţin ca si când ar fi ultimul odgon care-i leagă de mal…Cu cât sunt mai amărâţi, cu atât sunt florile mai viu colorate !

Florile şterg « stigmatul » cu care sunt împroşcaţi de unii, în grabă…, devenind « monedă de schimb » pentru o bucată de pâine, un bănuţ sau o vorbă bună, orice putem oferi din suflet, în grabă…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Despre răscoala din 1907 așa cum n-ați învățat la școală

septembrie 26th, 2010

Recent ne-a parvenit un articol istoric nou, care îşi propune să prezinte un eveniment important din istoria României: răscoala ţăranilor din anul 1907. Titlul articolului, apărut în limba engleză în revista “History today” este “Răscoala: the last peasants’ revolt”. Autorul articolului este istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României. El îşi propune să discute evoluţia şi urmările “ultimei răscoale ţărăneşti din Europa” (concluzie a domniei sale) şi urmările acestei “incredibile băi de sânge”.

Prezentarea este foarte rezumativă, chiar telegrafică, dar sintetică şi concludentă, precum şi însoţită de un material ilustrativ bogat, menit să ajute cititorului occidental din generaţiile de astăzi, să  ia cunoştinţă despre acest eveniment istoric şi să-l înţeleagă în cadrul fenomenului istoric general. Lectura acestui articol – pe care îl putem considera eseu istoric şi chiar studiu istoric în formă popularizată – ne-a determinat să încercăm o prezentare analitică a lui, precum şi să adăugăm câteva observaţii, menite să completeze tabolul reconstituit de autor.

CAUZELE ŞI ORIGINEA RĂSCOALEI

Pentru a înţelege răscoala ţărănească din anul 1907 trebuie să ne referim în primul rând la cauzele ei. Dispute în acest sens au existat în istoriografia de tendinţe diferite. Totuşi trebuie să subliniem că toţi istoricii au apreciat ca principală cauză reală a răscoalei situaţia existentă în anul 1907 în societatea şi economia românească, elementul de bază fiind sărăcia şi mizeria ţăranului. Aici putem cita o strofă din poezia “Scrisoarea deschisă a unui melc” de A. Mirea (de fapt, pseudonimul comun al poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel): “Nu căutaţi aiurea, nici altora pricină/Că nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină/Ci numai sărăcia, eterna sărăcie” (citez din memorie). Pentru a-şi susţine punctul de vedere, influenţat de punctele de vedere susţinute anterior de istoricul Philip Gabriel Eidelberg şi de sociologul Daniel Chirot, specialişti occidentali în istoria României, ale căror studii în limba engleză au atras atenţia în anii 70 ai secolului 20, cercetătorul Markus Bauer prezintă în mod rezumativ situaţia României – şi în special a ţărănimii române – în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. El menţioneză caracterul economiei româneşti în perioada respectivă: o economie eminamente agrară, care a suferit ca urmare a intrării grâului american în competiţia exportului, precum şi a politicii economice protecţioniste a Austro-Ungariei asupra cărnii produsă în Ungaria. Pe de altă parte, situaţia socio-economică internă a României era problematică.

Mai mult de jumătate din terenurile agricole erau în posesiunea marilor moşieri, care preferau să nu şi le administreze singuri, ci să îşi petreacă timpul la oraşe, preferând alte ocupaţii. Proprietarii de moşii preferau să-şi arendeze moşiile. Pe această cale  a apărut categoria arendaşilor, mulţi dintre ei evrei (în Moldova), greci şi bulgari (în Valahia), dar şi români. Autorul vorbeşte şi despre concurenţa între arendaşi, arătând cazul concurenţei între renumiţii Mochi Fischer şi Berman Juster în privinţa arendării moşiei prinţului Mihalache Dimitrie Sturdza, la Flămânzi. Interesant faptul că autorul subliniază că aceşti arendaşi erau evrei imigraţi din Bucovina austriacă şi vorbeşte despre “trusturi de arendaşi”. Termenul ne pare problematic şi a fost respins de o parte a istoriografiei. O polemică asupra lui s-a dezvoltat încă în perioada imediat următoare răscoalei, între Nicolae Iorga şi Moses Schwarzfeld, ultimul vorbind despre “trusturi Fischereşti” în mod ironic. De fapt nu este vorba despre trusturi oficiale, ci despre alianţe familiale. Aceşti arendaşi erau oameni ambiţioşi, dornici atât de câştig, cât şi de prestigiu şi putere, concurenţa fiind tocmai între două familii evreieşti, cel puţin în acest caz. Ei nu erau nici solidari, nici susţinători ai vieţii obşteşti evreieşti. Cazul lui Mochi Fischer, care nu s-a dovedit darnic faţă de emigranţii evrei săraci plecaţi pe jos la 1900 (“fussgeyers”) este elocvent în acest sens.

Alt aspect al vieţii agrare în România la începutul secolului al 20-lea, subliniat de autor este cel al proprietăţii ţărăneşti şi al gospodăriilor ţărăneşti. Circa 80 la sută din populaţia României se întreţinea din gospodării agricole. Dar mai mult de 60 la sută dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare şi mai puţin de 5 vite, în timp ce pentru întreţinerea unei familii erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. De aceea, aceşti ţărani erau nevoiţi să ia în arendă câteva hectare de pământ din moşia locală, prin înţelegere cu arendaşul moşiei. Plata era făcută în muncă pe moşia respectivă, în felul tradiţional al rentei în muncă. Înlocuirea acestei plăţi cu o plată în bani a fost acceptată de reforma agrară din anul 1864, dar nu a fost pusă în aplicare întotdeauna. Cei care i se opuneau erau atât proprietarii de pământuri, cât şi arendaşii, în asociere cu primarii locali: pe această cale ei realizau un câştig mai mare decât ar fi realizat pe piaţa liberă. Este sistemul “învoielilor agricole”. Promisiunea arendaşului Mochi Fischer de a reduce o parte din renta în muncă pe care trebuiau s-o plătească ţăranii din satul Flămânzi (din apropiere de Botoşani) după ce reuşise să obţină arenda acestei moşii înlăturându-l pe concurentul Berman Iuster, nu a fost pusă în aplicare de el. Aceasta a fost una din cauzele izbucnirii răscoalei, cataliza acestei răbufniri. Cu alte cuvinte, putem adăuga – folosind un termen existent în presa timpului şi preluat de istoriografia din prima jumătate a asecolului al 20-lea – că principala cauză a răscoalei rezida în aşa-numita “chestiune ţărănească”, principala “chestiune” existentă pe eşichierul politic şi social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi în primele decenii ale secolului al 20-lea.

PARTIDELE   POLITICE  ŞI  CĂILE  DE  SOLUŢIONARE   A   PROBLEMEI   AGRARE

La începutul secolului ai 20-lea, principalele partide politice erau cel conservator şi cel naţional-liberal. Ultimul era divizat între liberalii moldoveni şi liberalii munteni. Deşi cele două principate erau unite politic din anul 1859 şi administrativ din anul 1862, iar România îşi proclamase independenţa în anul 1877 şi devenise regat în anul 1881, interesele continuau să fie diferite între proprietarii de pământuri din cele două foste principate, devenite regiuni ale aceleiaşi ţări. Istoricul Markus Bauer nu se referă la acest aspect, dar el nu poate fi trecut cu vederea, datorită diferenţelor de dezvoltare şi de situaţie. Moldova era mai săracă decât Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit de la o regiune la alta, ceea ce determina diferenţe de interese.În Moldova existau moşii mari, adevărate latifundii, iar majoritatea arendaşilor erau evrei. În Valahia aproape că nu existau arendaşi evrei, ci greci şi bulgari, şi exista şi sistemul micii proprietăţi agrare. Sistemul “învoielilor agricole” nu era atât de răspândit ca în Moldova, economia locală era mai dezvoltată şi apăruse chiar şi o clasă de ţărani îmbogăţiţi. Autorul se referă la punctele de vedere diferite ale partidului naţional-liberal şi ale partdului conservator.

Partidul Naţional-Liberal susţinea  că sistemul arendărilor de către arendaşi “profesionişti” şi cel al “învoielilor agricole” trebuia abolit şi înlocuit cu o reţea de bănci rurale şi cooperative săteşti care să acorde credite ţăranilor pentru a putea lua în posesiune porţiuni din moşiile existente, ceea ce ar fi transformat sistemul latifundiar şi l-ar fi făcut să cadă în desuetudine. Această idee era în cadrul programului economic al aceluiaşi partid, care susţinea teza industrializării, afirmând că România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea industrială şi urbană. În anul 1906, România era a patra mare producătoare de petrol din lume, ceea ce îi prevedea un viitor în domeniul dezvoltării industriale atunci când preţurile produselor agricole erau în scădere datorită concurenţei  externe. De fapt, era punctul de vedere al liberalilor valahi. Vizavi de acest punct de vedere era cel al partidului conservator, care susţinea ca România trebuie să rămână o ţară cu economie dominant agrară. Programul economic şi social al partidului conservator  susţinea că singura cale de îmbogăţire a satelor era menţinerea sistemului arendării moşiilor, dar obligându-i pe arendaşi să acorde condiţii mai bune de subarendare şi contracte de muncă mai avantajoase ţăranilor în cadrul “învoielilor agricole”. Astfel, moşierii ar fi i-ar fi putut controla pe ţărani ca pe o forţă de muncă, iar ţăranii ar fi putut lua în arendă suprafeţe de teren mai mari.

În cele din urmă, ţăranii ar fi urmat să înceteze să muncească pe moşie pentru bucata de pământ subarendată şi ar fi plătit arenda în bani, aşa cum era prevăzut de reforma agrară din anul 1864. Această idee era susţinută şi de unii ideologi şi politicieni liberali moldoveni, a căror gândire era influenţată de situaţia de pe teren din Moldova. In această categorie era Vasile Kogălniceanu, fiul omului politic liberal Mihail Kogălniceanu. Aici trebuie să menţionăm că istoricul Markus Bauer nu se referă la diferenţele ideologice între liberalii valahi (sau munteni) şi liberalii moldoveni. El îl menţionează pe Vasile Kogălniceanu ca “politician conservator”. Dar, deşi susţinea un punct de vedere apropiat cu cel al Partidului Conservator şi deşi îndeplinise unele funcţii politice şi administrative în timpul guvernării conservatoare, Vasile Kogălniceanu era totuşi un liberal moldovean, membru al partidului liberal, lucru care poate fi înţeles şi din corespondenţa lui cu tatăl său în anii 80 ai secolului al 19-lea. Faptul este menţionat şi de istoricul Philip Gabriel Eidelberg în lucrarea “The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie” .

EVREII  ŞI  RĂSCOALA  ŢĂRĂNEASCĂ  DIN 1907

În studiul său, istoricul Markus Bauer se referă şi la aspectul evreiesc al răscoalei din 1907. Pentru a completa afirmaţiile sale, trebuie să menţionăm că cea de a doua problemă care frământa eşichierul politic şi social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi primele decenii ale secolului al 20-lea era “chestiunea israelită”. Evreii erau o populaţie lipsită de drepturi politice, cu unele excepţii. Congresul de la Berlin obligase România să acorde cetăţenia română oricărui “străin”, indiferent de confesiunea lui religioasă, modificând astfel articolul 7 al Constituţiei din anul 1866, care prevedea că pot fi încetăţeniţi numai străinii de rit creştin. Dar România nu a acordat emanciparea totală a locuitorilor ei evrei, ci numai încetăţenirea în bloc a foştilor combatanţi în războiul de independenţă şi – în rest – numai încetăţeniri individuale, fiecare dintre ele trebuind să fie votată ca o lege specială atât de către Parlament, cât şi de către Senat  (vedeţi în acest sens studiul profesorului Carol Iancu, “Evreii din România 1866-1919″, carte apărută recent la Bucureşti în cea de a treia ediţie, lărgită şi revizuită, cu o bibliografie actualizată). Desigur, se poate încerca o aplicare a tezelor regretatului istoric şi sociolog israelian Jacob Katz la situaţia din România, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrală la societatea neutrală, în care rolul aparteneţei religioase se diminuează şi ulterior dispare complet în privinţa apartenenţei civice, în mod treptat (vedeţi în acest sens lucrarea sa, “Out of the Ghetto”, apărută în anul 1973). Nu vrem să insistăm asupra acestui aspect. Menţionăm numai eforturile intelectualităţii evreieşti modernizate (“maskilii”) de a realiza integrarea culturală (sau cel puţin lingvistică) a evreilor în România pentru a justifica primirea emancipării.

Polemica asupra emancipării continua, incluzând uneori articole de presă şi broşuri violente din partea adversarilor emancipării şi apologetice din partea susţinătorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent în fiecare ţară în perioada polemicii pentru emancipare, era însoţit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorită întârzierii dezvoltării faţă de ţările vest-europene şi central-europene. In mare parte, evreii din mahalalele oraşelor reprezentau o populaţie săracă. Desigur, existau şi exceptii, evrei bogaţi, activi în sectoarele economice, printre care în cel al arendăşiei. Atacurile  împotriva arendaşilor evrei erau însoţite de atacuri antievreieşti, care vizau întreaga populaţie evreiască. Preoţi şi învăţători rurali se numărau printre incitatorii ţăranilor împotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestaţi pentru sprijinirea ţăranilor. Autorul subliniază că incitarea pornea de la ideologi naţionalişti, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului său “Neamul Românesc”, care reflecta un punct de vedere naţionalist şi romantic asupra rolului ţăranilor în societatea românească.

Markus Bauer adaugă că “împreună cu profesorul  Alexandru Constantin Cuza de la Universitatea din Iaşi, Iorga organiza diferite adunări studenţeşti la care imigranţii evrei erau blamaţi în mod frecvent ca fiind principala cauză a problemei”. Totuşi, putem răspunde la această afirmaţie că, deşi Iorga şi Cuza întemeiaseră partidul naţional-democrat, de orientare antisemită, au existat unele diferenţe de nuanţe între ei, care au dus ulterior la părăsirea partidului de către Nicolae Iorga şi la schimbarea atitudinii lui faţă de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioară şi asasinarea lui de către legionari, iniţial discipoli ai lui A.C.Cuza, dar împotriva cărora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirmă că ulterior Nicolae Iorga a renunţat la antisemitism, lucru adevărat (vedeţi în acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), deşi – adăugăm – a mai existat o excepţie, broşura “Iudaica”, polemică împotriva unor politicieni evrei din România interbelică, în care reapar generalizările. Autorul subliniază şi atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendinţe ultranaţionaliste, ci tendinţe sociale, consideraţi incitatori la răscoală, precum Vasile Kogălniceanu (se referă la broşura acestuia, “Către săteni”) şi George Coşbuc (se referă la influenţa poeziei sale, “Noi vrem pământ”, publicată cu circa 12 ani mai înainte), precum şi a unor oameni din administraţia publică, precum prefectul judeţului Botoşani, Ilie Văsescu, acuzat de nepăsare atunci când ţăranii se pregăteau să atace şi au atacat şi molestat arendaşi evrei. Ulterior, Vasile Kogălniceanu a fost arestat , acuzat de incitare dar niciodată judecat şi amnistiat de rege, iar Ilie Văsescu a fost demis de noul guvern liberal la 26 martie 1907. Putem adăuga faptul că studenţii incitaţi, ca şi preoţii şi învăţătorii rurali erau ei înşişi de origine ţărănească. Autorul subliniază şi rolul micilor grupuri socialiste “care fuseseră influenţate de revoluţionarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele ţăranilor. Printre ei erau marinari de pe crucişătorul Potemkin, care declanşase prima revoluţie rusă în 1905 în portul Odesa de la Marea Neagră. Mulţi dintre ei veniseră în România după înfrângerea (revoluţiei) şi lucrau în industria petrolului sau în ferme agricole”.

Deşi influenţa evenimentelor din Rusia nu poate fi negată, totuşi influenţa foştilor marinari de pe crucişătorul Potemkin, refugiaţi politici străini, în număr relativ mic  şi care nu erau adaptaţi situaţiei socioculturale din România (ţară din care puteau fi expulzaţi oricând) şi care nu aveau contacte speciale cu masa ţărănească din această ţara de refugiu nu poate fi exagerată şi nu pare să fi fost un factor care să fi determinat răbufnirea răscoalei. Trebuie să menţionăm însă că printre tinerii care militau pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor şi încurajau acţiunile lor protestatare erau şi tineri evrei românizaţi lingvistic şi cultural, de obicei elevi de liceu sau foşti elevi care părăsiseră şcoală şi se îndreptaseră spre o meserie practică, de orientare socialistă, de obicei proveniţi din pătura săracă a oraşelor. Desigur, atitudinea lor era diferită de cea a studenţilor români naţionalişti, dar nu poate fi trecută cu vederea. Atitudinea lor nu era – şi nu putea fi – antisemită, ci avea numai un caracter social, în conformitate cu principiul că, în viitor, într-un regim socialist, se vor şterge diferenţele şi discrepanţele etnice, păstrându-se numai cele de clasă. Ceea ce menţionează autorul, în legătură cu începutul răscoalei, este că atacul împotriva arendaşilor evrei, care căpătase o nuanţă antisemită, s-a extins.

Autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru restabilirea ordinei, iar “hoarde [sic! termen parcă neportivit!] de ţărani au ocupat oraşul evreiesc Podu Iloaiei…prădând şi distrugând”. Aici trebuie să menţionăm o carte apărută în limba română în Israel, la Ierusalim , în anul 1966, care nu s-a bucurat de suficientă circulaţie şi care astăzi pare să fie uitată : “Aspectul evreiesc al răscoalei din 1907″ (“O istorie a evreilor români”, volumul 3), de Israel Bar Avi (Dore Wertenstein), cu o postfaţă de Eliezer Ilan (Lazăr Rosenbaum). Deşi autorul a fost documentarist şi nu istoric profesionist (spre deosebire de autorul postfaţei), materialul  documentar din cadrul acestei lucrări este bogat, iar aspectul evreiesc al răscoalei din 1907 nu poate fi înţeles fără studierea cărţii. De asemenea, menţionăm articole documentare ale unor istorici israelieni originari din România, precum Theodor Armon, Emanuel Aczel, Paul Vătărescu (în limbile română şi ebraică), precum şi monografia obştei evreieşti din Podu Iloaiei, de I. Kara.Ca o concluzie personală asupra aspectului evreiesc al răscoalei din 1907, putem afirma că ea a fost produsul celor două “chestiuni” care frământau eşichierul politic românesc de la începutul secolului al 20-lea şi care se cereau a fi soluţionate de urgenţă: “chestiunea ţărănească” şi “chestiunea israelită”, care s-au ciocnit, prima fiind mult mai gravă.

1907, DIN  PRIMĂVARĂ  PÂNĂ  ÎN  TOAMNĂ

Am ales ca subtitlu al prezentării desfăşurării răscoalei titlul pamfletului scriitorului Ion Luca Caragiale. Aici trebuie să menţionăm că istoricul Markus Bauer descrie evenimentele din anul 1907 în mod rezumativ, telegrafic, dar suficient pentru a fi înţelese. Nu repetăm descrierea făcută de el, ci ne limităm să cităm că începutul răcoalei a fost în satul Flămânzi din judeţul Botoşani, pe moşia arendată de Mochi Fischer, la 21 februarie 1907. Răscoala s-a extins în mod treptat în toată Moldova în luna martie. Ţăranii răsculaţi au atacat conacele arendaşilor, dar arendaşii nu mai erau acolo: Mochi Fischer, ca şi alţi arendaşi, s-au refugiat în Bucovina austriacă, la Cernăuţi. Orăşelul Podu Iloaiei a  fost ocupat de ţărani la 14 martie. Dar nu a fost singurul. Ţăranii s-au răsculat în numeroase sate din Moldova şi au pătruns în oraşe şi orăşele. Deşi “armele” lor erau primitive, rurale, administraţia locală nu putea face faţă, după ce iniţial tratase răscoala cu o oarecare nepăsare, considerând că singurele victime ar fi arendaşii evrei, care oricum se refugiaseră. Autorul subliniază că prefectul de Botoşani, Ilie Văsescu afirmase la 17 martie că pierduse controlul, deoarece nu avea armata la dispoziţie. La 20 martie, răscoala s-a extins în Muntenia şi Oltenia. Deşi prejudecăţile naţionaliste împotriva “străinilor” predominaseră în Moldova, răscoala a devenit mai violentă în sud, respectiv în Valahia, decât în nord, “ameninţând însăşi existenţa statului”, afirmă istoricul Markus Bauer. Este vorba de judeţele Vlaşca, Teleorman şi Dolj.  Arendaşii greci şi bulgari au trecut Dunărea, refugiindu-se. La 24 martie, câteva mii de ţărani erau în drum spre Bucureşti. Ei ştiau că vor fi susţinuţi de studenţi, care sprijineau cererile lor atât în capitală, cât şi în alte oraşe. La marginea Bucureştilor a avut loc o adevărată bătălie între ţăranii răsculaţi şi armată. În cele din urmă, armata a biruit, cu preţul a circa 800 de ţărani ucişi sau răniţi. Guvernul conservator, condus de primul ministru George Cantacuzino, nu a mai putut face faţă situaţiei şi a demisionat.

La 25 martie, partidul liberal, condus de prinţul Dimitrie Sturdza, a fost chemat să formeze guvernul. Ca ministru de război a fost numit generalul Averescu, decis să înnăbuşe răscoala. În acest scop a fost pusă la dispoziţia lui o forţă armată de 120.000 soldaţi. Pentru a se evita cazuri de fraternizare cu ţăranii răsculaţi au fost introduse pedepse militare deosebit de grave soldaţilor care ar fi îndrăznit să nu execute ordinele, inclusiv ordinul de a trage. Represalii au avut loc în diferite oraşe în care au pătruns ţăranii răsculaţi. La Galaţi s-a remarcat sublocotenentul Ion Antonescu, vinovat de împuşcarea a 12 ţărani răsculaţi. În anul 1907 el era un tânăr ofiţer începător, în anii 1940-1944 mareşal, dictatorul României (fapt subliniat de istoricul Markus Bauer). Peste tot morţi, răniţi, operări de arestări. Au urmat procese după înnăbuşirea răscoalei, fiind înaintate acte de acuzare împotriva unor preoţi, învăţători şi ţărani, precum şi a “altor colaboratori prezumptivi”. Ulterior, arestaţii au fost eliberaţi printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I.

Istoricul Markus Bauer pune problema numărului morţilor, menţionând că cifra oficială era de 419 persoane, dar este prea mică, iar cifra neoficială, vehiculată de presă şi unanim acceptată, de circa 10.000 ţărani, nu a fost dovedită niciodată ca fiind reală. Aici putem adăuga că cifra de 10.000 ţărani ucişi pare să fi fost afirmată de ziaristul N. D. Cocea. Într-o publicaţie contemporană – citez din memorie, deşi sunt adversarul scrierii istoriei “după ureche” – a apărut un articol (reprodus în anul 1957 în volumul “1907 – documente literare” publicat la Bucureşti în seria “Biblioteca pentru toţi”), în care era menţionată cifra de 10.000 victime şi se nota că “l-am întrecut pe Tamerlan, l-am întrecut pe Attila şi am făcut de ruşine pe consulii romani care au înfrânt răscoala lui Spartacus”. Putem afirma că numărul victimelor este oricum mult mai mare de 419 persoane, desigur de ordinul miilor, deşi poate nu al cifrei de 10.000. Asemenea observaţii am văzut recent într-un studiu de istoricul român, doamna Zoe Petre, acum câţiva ani.

Oricum, putem să ne gândim că este vorba de un început al secolului 20, secolul în care viaţa omului şi-a pierdut valoarea în ochii unor lideri politici, când razboaiele mondiale, genocidul, Holocaustul, Gulagul, represaliile, lichidările politice, armamentul atomic, chimic şi bactereologic, mijloacele de distrugere în masă au devenit elemente la ordinea zilei, iar moartea a devenit o simplă statistică relativă. “Nefericitul meu secol blestemat”, după cum l-a numit scriitorul Marius Mircu în titlul unei cărţi a lui.

TESTAMENTUL  LITERAR  ŞI  CULTURAL  AL  RĂSCOALEI   DIN  1907

În studiul publicat, istoricul Markus Bauer se referă şi la “testamentul cultural” al răscoalei. Printre altele, el se refreă la romanul “Răscoala” de Liviu Rebreanu, publicat în anul 1932, devenit clasic, la pamfletul lui Ion Luca Caragiale “1907, din primăvară până în toamnă”, la broşura “Pentru ce s-au răsculat ţăranii” de Radu Rosetti, la articolul lui Nicolae Iorga “Dumnezeu să-i ierte”, la studiul sociologic “Neoiobăgia” de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Desigur, este vorba despre diferite tendinţe socioculturale şi literare. Apropo, afirmaţia că Dobrogeanu-Gherea ar fi fost un social-democrat basarabean nu este reală: el era evreu din Rusia, refugiat în România şi convertit la creştinism. Markus Bauer se referă si la prezentarea răscoalei din 1907 în pictură, menţionând lucrări ale pictorilor Octav Băncilă, Iosif Iser, Ştefan Luchian, Aurel Jiquidi, Nicolae Mantu. Unele dintre lucrările lor, precum “1907″  de Octav Băncilă, “La împărţitul porumbului” de Ştefan Luchian (de fapt tablou anterior răscoalei, din anul 1905), “Reprimarea răscoalei” de Nicolae Mantu sunt reproduse în articol, împreună cu unele fotografii publicate în revista “Illustrated London News”. Desigur, se pune întrebarea în ce măsură aceste fotografii reflectă realitatea aşa cum era într-adevăr. Cu aceeaşi ocazie, istoricul Markus Bauer menţionează pe scurt modul în care răscoala din 1907 a fost prezentată de istoriografia comunistă. După părerea lui, scopul istoriografiei comuniste a fost de a prezenta aşa-numita “alianţă între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, accentuându-se pe eliberarea ţăranilor arestaţi aflaţi într-un tren, de către muncitorii ceferişti din Paşcani. Aici putem adăuga faptul că istoriografia comunistă românească a repins categoric aspectul antisemit şi evreiesc al răscoalei, preferând fie să îl treacă sub tăcere  (cazul lucrărilor apărute la comemorarea a 50 de ani de la răscoală, printre care “1907- documente literare”, precum şi anterior, în cazul  “Istoriei României” de Mihail Roller) sau să îl combată totalmente (cazul volumului “1907″ apărut la 60 de ani de la răscoală, precum şi al unei lucrări de Augustin Deak). Poate că diferenţa de prezentare provine de la diferenţa de orientare generală, între comunismul stalinist din deceniul obsedant şi comunismul naţional de la începutul perioadei ceauşiste. Totuşi, menţionăm că influenţa răscoalei din 1907 în literatură şi cultură s-a manifestat şi în perioada comunistă, bineînţeles că uneori în mod artificial, direcţionat “de sus”. Dar acest lucru nu poate fi neglijat. Un exemplu în acest sens este volumul de poezii “1907″ de Tudor Arghezi, care deşi a fost controversat, valoarea literară a unor poezii nu poate fi negată, deşi altele sunt problematice. Alt exemplu este suita muzicală “1907″ de Radu Lupu, care a încetat de a fi interpretată în România după ce compozitorul şi pianistul Radu Lupu a plecat din România comunistă. De asemenea, trebuie să menţionăm reeditarea trilogiei despre răscoala din 1907 de Cezar Petrescu (deşi orientarea autorului era naţionalistă şi chiar antisemită în prezentarea răscoalei), precum şi republicarea – în anul 1970 – a romanului “Domnişoara Cristina” de Mircea Eliade, în care răscoala este prezentată altfel, reunind memoria istorică şi interpretarea mistico-cabalistică.

Articolul istoricului Markus Bauer despre răscoala ţărănească din 1907 este binevenit, important pentru cunoşterea acestui eveniment istoric. Poate că ar fi necesar să fie publicat şi în limba română, deorece noua generaţie a pierdut legătura cu un eveniment istoric petrecut în urmă cu peste 100 de ani. Mai ales pentru că acest studiu oferă prezentarea telegrafică, dar teoretică şi analitică a evenimentului, dintr-un punct de vedere occidental, chiar dacă sunt necesare unele retuşuri asupra unor chestiuni de detaliu.

A fost Ana Pauker o bună evreică și o sionistă?

septembrie 26th, 2010

Supranumita “Pasionaria Balcanilor”, Ana Pauker (nascuta Hanna Rabinsohn) a fost o comunista convinsa, o iluminata a religiei politice bolsevice, a militat in Comintern (Internationala a III-a, 1919-1943) cu pasiune, a servit scopurile stalinismului fara rezerve. Ca atatia alti comunisti est si central europeni, evrei la origine, de la Rudolf Slansky la Jakub Berman, de la Matyas Rakosi la Jozsef Revai, de la Iosif Chisinevschi la Roman Zambrowski, Ana Pauker a aderat la viziunea transnationala a bolsevismului, a imbratisat teza lui Stalin conform careia “piatra de incercare a internationalismului proletar este atitutidinea fata de Uniunea Sovietica”. Alinierea totala la aceasta pozitiei (politica, dar si psihologica) a insemnat iesirea din conditia originara, parasirea deliberata a identitatii evreiesti (nu neaparat religioase). A-i atribui secrete aspiratii sioniste Anei Pauker ar insemna sa proiectam asupra ei lumina inselatoare a mitului. Nu, nu a fost o sionista, a fost o stalinista (chiar daca, in unele privinte, mai ales dupa 1950, a dovedit o oarecare moderatie–ma refer la ceea ce a dovedit Robert Levy, pe baza de documente de arhiva, in legatura cu pozitia rezervata a Anei Pauker, numarul doi in PMR pana in iunie 1952, legata de ritmul colectivizarii agriculturii si de anchetarea lotului Patrascanu).  Cartea lui Levy a aparut in traducere romaneasca la Polirom. Tot la Polirom a aparut in traducerea semnata de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu volumul meu “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”.

Sincer sa fiu, nu stiu ce inseamna “o buna evreica”. La un moment dat, in Biroul Politic, Ana Pauker a insistat asupra tratarii diferentiate a evreilor in malaxorul “luptei de clasa”.  Spunea ea ca nu trebuie uitat ca in timpul razboiului evreii fusesera victime colective, fara un regim special pentru burghezia evreiasca. Ulterior, aceasta pozitie a fost invocata de catre Gheorghiu-Dej drept cap de acuzare impotriva Anei Pauker, stigmatizata pentru “nationalism evreiesc”.  De asemenea, Ana Pauker a incurajat, in 1949-1950, tendintele de emigrare catre Israel. Dar a facut-o, neindoios, in consens cu linia Kremlinului. Era foarte apropiata de ambasadorul sovietic la Bucuresti Kavtaradze, urmarea cu mare atentie meandrele politicii sovietice.

Era evident la curent cu suspiciunile lui Stalin, de dupa 1948 impotrva Polinei Jemciujina, sotia lui Molotov (exclusa din PCUS, arestata si deportata). Nu cred ca Ana Pauker a fost animata de vreun patriotism evreiesc. Dar nu si-a ascuns originea si nu a facut un secret din faptul ca avea rude in Israel (fratele ei, revenit din Israel, locuia la ea). Nu a rostit vorbe veninoase la adresa institutiilor evreiesti precum un Chisinevschi ori o Ghizela Vass. Eliminarea ei din conducerea PMR a fost direct legata de intensificarea antisemitismului lui Stalin, de exacerbarea complexelor paranoice ale acestuia. A fost arestata in februarie 1953, anchetata de catre ofiterul de securitate Vasile Negrea (ulterior general si adjunct al lui Draghici in fruntea MAI). A refuzat sa-si recunoasca imputatele pacate, premisele unui mega-proces spectacol (show trial) urzit de Dej si de concilerii sovietici (intre care Aleksandr Mihailovici Saharovski), ulterior sef al diviziei externe a KGB). Doar moartea lui Stalin pe 5 martie 1953 a salvat-o. Ceea ce nu a impiedicat-o sa izbucneasca in plans atunci cand a aflat, din gura emisarului conducerii de partid, Alexandru Moghioros, despre moartea celui care comisese cele mai oribile masacre si faradelegi imaginabile, intre care asasinarea propriului ei sot, Marcel Pauker, in timpul Marii Terori.  Mai putin fanatizat decat Ana Puaker (cu care fusese impreuna in procesul de la Craiova din 1936), Moghioros i-a spus: “Daca el nu murea, tu n-ai mai fi fost in viata”. Aceste cuvinte, aflate de Robert Levy de la urmasii de familie ai Anei Pauker, sintetizeaza o biografie marcata de devotament, orbire, intransigenta, iluzii si multe, mult prea multe crime.

Dupa 1953, exclusa din PMR (fara insa a i se confirma vreodata oficial acest lucru), Ana Pauker a fost tinuta intr-un fel de domiciliu obligatoriu in locuinta din Cotroceni unde traia alaturi de fiica ei Tania, de sotul acesteia, dr. Gheorghe Bratescu (acesta a publicat, la Humanitas, o interesanta carte de memorii) si de copiii acestora. Nu o vizita aproape nimeni, cu exceptia avocatului ei din ilegalitate, Radu Olteanu si a foarte putini ilegalisti. Era, asemeni celor osanditi in timpul domniei ei, o pestiferata. Anatema partidului era totala si de nedisputat.  In 1956, dupa Raportul Secret al lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, s-a adresat cu memorandumuri si apeluri Biroului Politic. Nu si-a recunoscut vina de a fi complotat contra conducerii de partid, nu s-a spasit, nu s-a spovedit, tonul era mai degraba unul revendicativ si infuriat. Astfel a vorbit si cu emisarii lui Dej in discutiile purtate pe parcursul anului 1956 (Gh. Apostol, Petre Borila, Alexandru Moghioros, C. Parvulescu si Ianos Vincze).  Cea acuzata de “deviere de dreapta” se ocupa de traduceri din rusa, franceza si germana la Editura Politica (tatal meu, pe atunci director adjunct, era cel care, din insarcinarea Biroului Politic, o vizita cu propunerile de carti si recupera manuscrisele traducerilor).  In 1951 fusese diagnosticata cu cancer la san. S-a tratat in URSS pana la prabusirea politica din 1952 (vizite prelungite care au izolat-o de fapt de ceea ce se petrecea in tara). Apoi, a fost tratata la Spitalul Elias. A murit in 1960 si a fost incinerata la Crematoriul Cenusa.

A fost reabilitata post mortem in aprilie 1968, dar comunicatul Plenarei din aprilie, care vorbea despre alte victime ale lui Dej (Patrascanu, Foris) nu a mentionat-o.  Nepoata ei, Stela (numita in cinstea comunistei bulgare Stela Blagoeva, prietena a Anei Pauker din tinerete) traieste acum la Barcelona (maritata cu un catalan), nepotul ei Tudor Bratescu traieste in Franta. Tot doctorul Bratescu a publicat in anii 90 o carte fascinanta despre lichidarea lui Marcel Pauker (nom de guerre Luximin) la Moscova.  Din cate stiu, Ana Pauker nu a lasat niciun mansucris, nu si-a exprimat niciodata regretul pentru optiunea ei politica. A trait si a murit ca o revolutionara de tip bolsevic pentru care credinta absoluta in URSS, in Lenin si Stalin, in partid a fost adevarata stea polara existentiala.

Commonwealth Games: povestea unui eşec

septembrie 26th, 2010

Imagini din locul care ar trebui să găzduiască delegaţiile participante la Jocurile Commonwealth-ului (sursa: „Hindustan Times”)

Când India a fost desemnată ca ţară gazdă a Jocurilor Commonwealth-ului, un fior de mândrie naţională a străbătut ţara de la nord la sud şi de la est la vest. Aroganţa care creşte pe zi ce trece pe străzile Indiei a fost, odată în plus, hrănită de această veste. Că povestea se va sfârşi cu un eşec lamentabil era previzibil de la bun început. Şi asta din câteva motive. Jocurile Commonwealth-ului au fost prilejul potrivit pentru a declanşa o serie întreagă de afaceri deloc oneste. Presa indiană a relatat pe larg despre traseul unor importante sume de bani care, teoretic, ar fi trebuit investite în infrastructură. Cu toate aceştia, optimiştii aşteptau în fiecare zi miracolul. Chiar şi când doar o săptămână mai rămăsese până la deschiderea oficială a jocurilor, sentimentul de mândrie naţională continua să persiste. Frecvent am auzit în Delhi o comparaţie care pentru orice individ de bun-simţ nu poate rezista: India va repeta miracolul chinezesc. China a putut găzdui Jocurile Olimpice, nu-i aşa?!

Imagini din locul care ar trebui să găzduiască delegaţiile participante la Jocurile Commonwealth-ului (sursa: „Hindustan Times”)

Cu fiecare zi care trecea, indienii aşteptau ca miracolul să se petreacă. Între timp, străzile au fost atât de bine cosmetizate încât odată cu ploile aduse de musonul din acest an au apărut în asfalt gropi imense. Diverse baze sportive au fost ridicate târâş-grăpiş, părţi din ele prăbuşindu-se din când în când. Artere rutiere au fost blocate, cursurile universitare au fost suspendate pe timpul desfăşurării Jocurilor Commonwealth-ului, au fost plantate flori, a fost extins metroul, cu toate astea atmosfera generală nu s-a schimbat. Şi nici nu avea cum să se schimbe. Nu poţi transforma peste noapte un oraş poluat, murdar, cu oameni dormind în mijlocul străzii, într-un soi de paradis terestru.

Mai este, însă, o altă motivaţie, mult mai subtilă, ce explică atât de previzibilul eşec al Jocurilor din acest an. Indienii se pare că nu au percepţia confortului minim care trebuie asigurat participanţilor. Într-un fel, consideră că ceea ce pentru ei reprezintă „lux” trebuie să fie perceput cam peste tot la fel. Cauza e tot aroganţa. Toaletele complexului care trebuie să primească delegaţiile oficiale arătau la momentul scrierii acestui text, jalnic, camerele, confortabile pentru standardele indiene, sunt cu mult sub ceea ce se consideră minimă decenţă atunci când e vorba despre un asemenea eveniment (conform cotidianului „Hindustan Times”). Presa internaţională şi oficialii au început să se îngrijoreze, cu toate acestea Primul Ministru dă asigurări că totul se va desfăşura în bune condiţii.

Imagini din locul care ar trebui să găzduiască delegaţiile participanţilor la Jocurile Commonwealth-ului (sursa: „Hindustan Times”)

Spre deosebire de chinezi, muncitorii indieni nu au cultul muncii, totul se desfăşoară aici cu o lentoare exasperantă. Aceasta este o atitudine generală care nu poate înregistra schimbări spectaculoase atât de repede. La supermarket, cel care şi-a terminat de făcut cumpărăturile îşi primeşte întâi restul, îl numără tacticos, îşi caută portofelul, îşi aşează bancnotele primite înăuntru, îşi pune produsele unul câte unul în plasă, apoi sună telefonul şi cumpărătorul vorbeşte în timp ce în spatele său ceilalţi îşi aşteaptă rândul. După ce a terminat conversaţia, ia coşul de cumpărături de pe tejghea, îl aşează deoparte şi mai întreabă ceva în legătură cu preţul nu ştiu cărui produs. Abia apoi porneşte tacticos spre ieşire. Toată povestea durează între 10 şi 15 minute. Când vor să coboare din autobuz, indienii îi spun şoferului să oprească, acesta opreşte în mijlocul străzii, blocând traficul, cetăţeanul face primul pas, mai schimbă câteva vorbe cu cei din spate, face al doilea pas, îşi aduce aminte că şi-a uitat ceva în autobuz, se întoarce, îşi recuperează obiectul apoi coboară făcând un pas la fiecare cinci secunde. Când comanzi ceva la restaurant, chelnerul notează, îţi repetă comanda, apoi după douăzeci de minute te informează că nu mai au ceea ce ai comandat. Când suni la compania de internet ţi se spune politicos: „for English press two”, apeşi 2 după care robotul continuă să îţi vorbească în hindi. Toate acestea sunt parte integrantă din ceea ce e astăzi India, or a aştepta eficienţă în astfel de condiţii e o naivitate. Nimic nu se poate schimba atâta vreme cât mulţumirea de sine e omniprezentă. Îmi aduc aminte că discutam odată cu un prieten german în metrou despre toate aceste lucruri când un indian tânăr s-a încruntat şi mi-a spus  cu patos patriotic: „you don`t deserve to live in Delhi”. M-a surprins tonul patetic şi fizionomia transfigurată a indianului, care mă acuza parcă de cine ştie ce blasfemie. Toate aceste motive sunt suficiente pentru a invalida comparaţia cu vecinul chinez şi pentru a prevedea eşecul organizării Jocurilor Commonwealth-ului.

Se ridică apoi problema securităţii. Atentatele în India sunt frecvente chiar şi fără prezenţa unui eveniment sportiv de o asemenea anvergură. Deşi Delhi pare câteodată un oraş militarizat, deşi ai parte de filtre de securitate şi percheziţie corporală în metrou, la gară, în mall-uri, la moschei, la cinematografe sau în oricare loc turistic, totuşi teroriştii găsesc breşe suficiente. Cu excepţia celor care au de câştigat de pe urma Jocurilor şi a celor animaţi de avânt patriotic, nimeni nu pare a se bucura de Jocurile Commonwealth-ului. Pe străzile oraşului, simţi tensiunea acumulându-se. Locurile se aglomerează, oamenii devin ceva mai nervoşi ca de obicei… Să nu mai vorbim despre statele care au anunţat că nu îşi vor trimite sportivii în cazul în care situaţia nu se va îmbunătăţi. La toate acestea, se adaugă inundaţiile datorate musonului din acest an. Există, deci, toate ingredientele necesare unui eşec de proporţii. Dacă el va fi o lecţie pentru viitor, tot ar fi ceva. Mă tem, însă, că, orice s-ar întâmpla, patrioţii indieni vor continua să clameze un succes pe care nimeni în afară de ei nu l-a putut percepe.

Cât de relativǎ poate fi aplicarea legii?

septembrie 26th, 2010

Pentru un profan, justiţia înseamnǎ o sumǎ de legi care nu se contrazic între ele şi din care decurge ce este corect (adicǎ legal) şi ce nu este corect (adicǎ infracţiune), iar judecǎtorii sunt cei care, aplicând principiile logicii, determinǎ dacǎ un anumit fapt este sau nu în concordanţǎ cu sistemul de legi. Rezultǎ cǎ, referindu-se la acelaşi sistem de legi şi aplicând principiile universale ale logicii, un judecǎtor nu poate spune cǎ un fapt este legal, iar altul ilegal.

De aceea, într-un stat de drept, atunci când doi oameni nu pot cǎdea la o învoialǎ, adicǎ fiecǎruia i separe cǎ are dreptate împotriva celuilalt, renunţǎ la a-şi impune prin forţǎ punctul de vedere şi recurg la serviciile unui judecǎtor, care porneşte de la lege şi, prin logicǎ, stabileşte care dintre cei doi are, din punct de vedere legal, dreptate. Un judecǎtor bun îi face pe amândoi sǎ înţeleagǎ de ce dreptatea este de partea unuia, şi nu a altuia. Înţelegem cǎ judecǎtorul este şi el om, se poate sǎ scape din vedere un argument, sǎ uite unul dintre multele articole de lege sau chiar sǎ comitǎ o eroare de judecatǎ. Pentru ca şi în aceastǎ situaţie sǎ se facǎ dreptate, existǎ instituţia recursului, prin care cel care se considerǎ nedreptǎţit se adreseazǎ unui alt judecǎtor (de regulǎ, cu mai multǎ experienţǎ şi care şi-a probat de-a lungul timpului înţelepciunea), care ascultǎ din nou pǎrţile şi verificǎ dacǎ primul judecǎtor va fi comis vreo eroare, pe care o îndreaptǎ, dacǎ e cazul, sau confirmǎ prima hotǎrâre. Desigur, asemenea erori ar trebui sǎ constituie rare excepţii de la regula dupǎ care sentinţa rostitǎ de un judecǎtor este cea dreaptǎ. Aşa cum se poate întâmpla ca un inginer sǎ greşeascǎ atunci când calculeazǎ structura de rezistenţǎ a unei clǎdiri, ca un medic sǎ prescrie un medicament care înrǎutǎţeşte boala, ca un pilot sǎ aterizeze alǎturi de pistǎ.

Acum sǎ coborâm pe pǎmânt din sfera raţionamentelor abstracte, şi anume în zona tribunalelor româneşti. Existǎ, spre exemplu, prevederi legale care stabilesc situaţiile în care un învinuit trebuie arestat înainte ca instanţa de judecatǎ sǎ-l considere vinovat. Citind aceste prevederi, procurorul (care e tot un fel de judecǎtor, având de fǎcut acelaşi lucru – sǎ aplice legile) hotǎrǎşte dacǎ este sau nu cazul sǎ-l bage la închisoare pe învinuit. Dupǎ asta, pentru cǎ privarea de libertate e o mǎsurǎ extrem de gravǎ, cere unui judecǎtor sǎ confirme cǎ, într-adevǎr, omul trebuie arestat. Sǎ luǎm la întâmplare un eşantion de oameni pe care procurorii i-au bǎnuit la un moment dat a fi vinovaţi de ceva (doar i-au bǎnuit, cǎci dacǎ ar fi fost convinşi de vinovǎţie, i-ar fi trimis în judecatǎ). Sǎ zicem cǎ-i cheamǎ Patriciu, Popoviciu, Becali, Solomon, Diaconescu, Vîntu, Cârstea sau cum doriţi dumneavoastrǎ. Despre toţi, procurorii au spus, dupǎ ce au citit legea, cǎ se încadreazǎ în acele articole care spun cǎ, în mod excepţional, trebuie sǎ-i aresteze chiar înainte de a se convinge ei înşişi cǎ sunt vinovaţi (arestǎrile s-au fǎcut înainte de trimiterea în judecatǎ, adicǎ atunci când nici procurorii nu aveau certitudini). Citind aceeaşi lege, judecǎtorii au dedus, de fiecare datǎ, cǎ oamenii pot sta liberi pânǎ la pronunţarea unei sentinţe. Cu alte cuvinte, în toate aceste cazuri, procurorii au arestat oamenii, deşi dupǎ lege trebuiau lǎsaţi, deocamdatǎ, liberi.

Sǎ ne imaginǎm ce s-ar fi întâmplat dacǎ lucrurile ar fi rǎmas aşa cum voiau procurorii. Unele arestǎri s-au petrecut cu mai bine de patru ani în urmǎ. Procesele ori n-au început (procurorii continuă sǎ strângǎ probe, dacǎ nu cumva au renunţat între timp), ori sunt în curs. Oamenii ar fi stat ani de zile în închisoare (uneori mai mult decât pedeapsa ce li s-ar fi cuvenit, dacǎ ar fi fost gǎsiţi vinovaţi), fǎrǎ a se şti dacǎ vor fi primit vreodatǎ o condamnare. Aceastǎ lungǎ serie de cazuri ne spune un lucru: procurorii par a cere judecarea în stare de arest din principiu, indiferent dacǎ situaţia impune sau nu aplicarea acestei mǎsuri excepţionale. Probabil, din punctul lor de vedere, lucrurile ar fi mai simple, ei ar desfǎşura mai uşor urmǎrirea penalǎ cu omul în închisoare. Uitǎ însǎ cǎ rolul lor este sǎ aplice legea, nu sǎ bage oamenii în închisoare. Poate cǎ mai-marii justiţiei române (mǎ refer la CSM) ar trebui, în faţa acestei lungi liste de arestǎri infirmate, sǎ se întrebe dacǎ nu e ceva defect în privinţa modului atât de diferit în care vǎd procurorii şi judecǎtorii mǎsura arestǎrii preventive.

P.S. În înşiruirea de nume de mai sus s-a strecurat unul care fie vǎ este necunoscut, fie aţi remarcat cǎ nu corespunde situaţiei celorlalte personaje. Este vorba de asistenta medicalǎ Florentina Cârstea, consideratǎ vinovatǎ de tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Ea este singura despre care judecǎtorii au apreciat cǎ, lǎsatǎ în libertate, ar putea influenţa desfǎşurarea anchetei sau cǎ ar constitui un pericol pentru ordinea publicǎ.

Ad Mare

septembrie 26th, 2010

Adesea  neglijam asezari de vis – neexploatate, si nici popularizate de catre  serviciile turistice.

Estuarul Chesapeake cu o suprafata de aproape 167 000 km² in care se varsa peste 15 ape curgatoare este incercuit de statele americane Virginia si Maryland. Numele golfului isi are originea in limba algonquina vorbita de nativii americani si se traduce printr-“un loc al marilor scoici”.

Intrarea din Atlantic in Chesapeake de catre cativa exploratori spanioli in frunte cu Lucas Vasquez de Ayllon este atestata in 1525.

Am ales ca destinatie de sfarsit de saptamana o mica localitate numita North Beach, din Maryland. Localitatea are ceva din peisajul naiv al unui univers izolat de restul lumii metropolitane, in ciuda unei distante de doar doua ore de Washington DC ori Alexandria de Virginia.

Coasta vestica a golfului Chesapeake a reprezentat in anii ’40 un paradis al jocurilor de noroc. In deceniile urmatoare North Beach se dezvolta ca un loc linistit pentru vilegiaturisti si pescari. O promenada de cativa kilometri, un dig, cateva magazine de antichitati, baruri cu terase se contopesc intr-un decor rock si pop specifice fanilor Harley Davidson.

Case vechi, recent renovate sau chiar reconsolidate in urma dezastrului provocat de uraganul Izabel din 2003 nu frizeaza luxul, opulenta, ci o geometrie simpla fara garduri si fara porti.

Spre deosebire de conglomeratiile urbanistice, North Beach ni se ofera ca un orasel ingropat de flori, arbori ornamentali, paduri de foioase si pini in care noaptea greierii se intrec cu stelele.

Bistrourile mici si accesibile, operate de catre proprietari prietenosi, oricand disponibili de taclale, mai ales cu cei sositi in vizita.

Crabii de Maryland completeaza deliciul meniurilor, precum si stridiile si cateva retete de peste stropit intr-un sos picant-dulceag cunoscut de condimentul Chesapeake.

Cateva ore de pescuit pe dig ofera satisfactii si momente unice tuturor pescarilor.

Nu departe de dig am intrat intr-un magazin de articole de pescuit si vanatoare.

Am fost coplesit de amabilitatea lui Kevin, managerul de serviciu.  In cel putin 15 minute mi-au pus la dispozitie momeala, acele si monturile de trebuinta unei sedinte de pescuit pe malul oceanului, incluzand si permisul sezonier.

Mi-a sugerat sa ma limitez la niste rame, mai ieftine decat crevetii sau pestisorii vii, sa nu ma incumet in a lansa unditele mai larg in lipsa unor bete solide dotate cu o mulineta adecvata pescuitului la ocean.

Ajuns pe digul din North Beach, la cel putin 300 metri de tarm, mi-am gasit un loc langa alti pescari.

Ma conformez sfatului lui Kevin in a ma plasa in dreptul unor stanci , un fel de culoar de apa intre acestea si dig. Am inteles imediat. Locurile de trecere a apei, de confluenta plac pestilor datorita oxigenarii, a aluviunilor aducatoare de hrana.

Ramele cumparate sunt asemanatoare celor de ghiol din zona Marii Negre, si au mici tepi( in engleza Bloodworms ) .

Montura este relativ simpla: acele legate de firul principal, iar plumbul fiind legat la capatul firului, dupa ace, care sunt sustinute de strune din otel.

Nailonul nu ar rezista muscaturilor pestilor oceanici.

La cateva minute dupa lansari, primele muscaturi.

Prind primii pestisori. Nu le stiu numele.

Intreb pescarii si incet, incet ma familiarizez cu cateva specii de bibani de mare, de albituri, si un fel de calcan.

Noroc cu cartulia primita in magazinul sportiv. Fotografiile si descrierile pestilor din zona golfului ma ajuta in autoinstruirea pescareasca.

O partida de pescuit in Germania, chiar si in Romania devine un lux in timp ce in North Beach, din Maryland  costul permisului anual de pescuit (15 dolari), momeala si transportul sunt la indemana cetateanului de rand.

Pescarii respecta normele sportive, nu lasa gunoaiele, sticlele goale ca in locuri de trista amintire.

Ca in orice breasla se stabileste usor o linie familiara intre confrati si sfarseste in noi prietenii, noi camaraderii datorita pasiunii comune. Depanatul povestilor pescaresti, farmecul reconfortant al asteptarii ca pestele sa muste nu apartin unei anumite tari.

Ca si intoarcerea acasa cu traista goala, halta la o bere rece dupa partida de pescuit sporesc speranta unei zile incununate de trofee.

Magazin de articole de pescuit

Bun venit in North Beach

A muscat !

Pestisorul fermecat

North Beach vazut din larg

Amurg de septembrie peste golf

Starea României. Băsescu, sindicatele și populația.

septembrie 26th, 2010

Presedintele Basescu a  sustinut in Parlamentul Romaniei un raport asupra starii natiunii si a prognozat  mersul tarii pentru viitorul apropiat. Raportul vine intr-o perioada cand , cel putin daca ne luam dupa o parte a presei si a catorva vocali politicieni din opozitie Romania este cu un picior in groapa si haosul a devenit  starea normala. Ba chiar,  populatia Romaniei  a ajuns sa moara de foame,romanii cazand secerati pe strada ,sub un gard sau  in casele ce stau sa se darame…..

Campania orchestrata de opozitie cu sprijinul  catorva “organe” media face zgomot   si este clar indreptata impotriva unui singur om.Presedintele Romaniei.”Unitatea” de vederi a acestora continuata  si pisata zi de zi  induce  in randurile unei parti a populatiei senzatia ca in Romania nu se mai poate face nimic, ca aici totul pute!

Obiectivul  Presedintelui  este(pentru actualul mandat) reformarea si constructia unui stat cu identitate si mentalitate   europeana  in dauna celui de tranzitie in care plutim de  atatia ani.Nu cred ca mai sunt multi care mai cred in indeplinirea lui desi tocmai aceasta ar  netezi si lumina intr-un fel calea Romaniei spre un stat de tip european.

1.Raportul.

Discursul  lui T. Basescu ocoleste probleme cruciale privind modernizarea statului sau le aminteste doar in treacat si se mentine la o analiza asupra situatiei economice in special.Pe scurt presedintele spune ca  masurile de austeritate se mentin, ca in 2011 vom avea o crestere  de 1-2 % ,in 2012-2013 o crestere de 2-4 %.Abia de la o crestere de peste 5% putem vorbi de declansarea mecanismelor de dezvoltare si  de crestere a locurilor de munca.Pana atunci trebuie sa construim gafaind din greu  si trebuie sa gasim solutii.

Una din ele,  spune presedintele, este un nou acord cu FMI. Unul in care banii sa nu se duca pentru acoperirea deficitului bugetar ci sa constituie o garantie, o  carte verde pentru a ne putea imprumuta avantajos  de pe alte piete.Absorbtia fondurilor UE este esentiala dar ele sunt viabile prin coparticiparea guvernului.Masurile merg spre reducerea cheltuielilor bugetare,stabilirea unui nou plafon al varstei  de pensionare egal, barbati-femei,o noua lege a salarizare etc,etc si ca un mare pariu pentru 2020, ponderea populatiei active  sa ajunga la 70%din populatie fata de 57 % cat este acum.

“Să punem capăt complicităţii politicienilor şi partidelor în relele practici de guvernare”.O fraza esentiala din discurs,frumoasa ce-i drept dar care nu vad  cum sa fie real aplicata.Si la final referirea  la Constitutie, la adaptarea ei cerintelor unui stat democratic.

Raportul nu subliniaza modelul de tara pe care ni-l propunem.Am inteles o tara europeana, dar o tara in care  nu exista industrie iar agricultura bajbaie nu poate deveni o tara europeana.Povestile cu turismul sunt bune pentru propaganda ele nu tin de foame.Nu sunt anti-european,admir cu masura valorile occidentului dar ma deranjeaza  vocile de la Bruxelles care  si acum vorbesc de  mila  avuta si greseala pe care au facut-o cand au admis Romania(si Bulgaria) in UE.Cor fals, admiterea a fost cu buna stiinta si a urmarit in principal tranformarea celor doua tari in piete de consum. Stiu cum s-a facut distrugerea industriei romanesti si stiu la fel de bine ce industrie au construit aici  marii investitori plecand de la Renault (totusi exemplu pozitiv)la ultima firma din vest ce si-a deschis aici filiale.Dar  despre  acestea altadata.

2.Reactii dupa raport si la masurile de austeritate

Raportul lui Basescu  puncteaza starea la zi,  oficiala, a Romaniei si propune cateva  directii.Din pacate discursul in sine nu a avut mare ecou in  media si de aici in viata publica. In loc sa fie un eveniment, raportul, gratie populismului si presei a fost tratat in derizoriu.80% din media nu vede   azi decat  un  val rosu in fata  spre  care se napusteste  cu furie  atent regizata si controlata.Basescu si  detronarea lui prin orice mijloace ca principal vinovat de toate relele din aceasta tara.Abordarea este  complet deplasata  si fara rationalitate.Guresii lideri ai opozitiei fac   vocalize  prin aceleasi medii de presa si totul pare a se transforma intr-un spectacol jalnic  din care sa nu iesim prea curand.Politicienii  in general,   evita sa discute probleme esentiale ale romanilor si Romaniei.

Dupa anuntatele masuri de austeritate( si aplicarea lor) se  astepta ca in toamna  sa avem parte de mari miscari de protest  de amploare.Deocamdata am avut un miting la care au fost prezenti cca 10000 de protestatari si  pichetari ale sediilor unor institutii la care s-au strans  cateva sute de oameni. Alt miting, al politistilor a adunat  6000 de persoane dar acesta a fost un miting ciudat in care politicul a jucat rolul prim.Cele cinci confederatii sindicale  nu au reusit sa mobilizeze si sa scoata oamenii oamenii in strada desi au avut parte de jocul   subteran si favorabil al partidelor de opozitie.

Liderii acestor confederatii nu mai sunt credibili in fata membrilor lor.O parte din ei  au trecut cu arme si bagaje in tabara puterii sau opozitiei  ca parlamentari alta parte   au ajuns membrii in  diverse Consilii  de Administratie (vezi cazul societatii Realitatea-Catavencu). Adica  membrii  intr-un Consiliu apartinand  unei societati private.

Membrii de sindicat de azi sunt in marea majoritate  angajati la stat, bugetari cu alte cuvinte.Nu putem vorbi acum de  confederatii sindicale cu o larga cuprindere care sa stranga si   membrii din industrie.Odata ca  ea  este firava si   ca in unele cazuri oamenii care mai lucreaza in industrie nu fac parte din sindicate.Suntem departe de sfarsitul anilor ’90, inceputul  noului deceniu cand  miscarea sindicala se baza pe  membrii din industrie. Care erau mai  directi,usor manevrabili,speriati de viitorul lor. “Privatizarea”, de fapt lichidarea industriei romanesti s-a facut si  cu acordul tacit al unor lideri sindicali  care ulterior au capatat posturi la stat.

Sindicatele nu sunt credibile si nu reusesc sa  provoace  “revolutii”.Oricum cele cateva miscari de protest sunt nesemnificative si nu reprezinta  populatia  unei tari.

3.Pasivitatea populatiei fata cu austeritatea si reforma.

Populatia  nu are o perceptie clara asupra  incercarilor de modernizare a statului  prin reforme.Nu vede prin ele schimbarea.Sau nu crede ca modernizarea poate fi dusa pana la capat si  transpunerea ei  facuta corect.Masurile de austeritate au lovit o parte a populatiei. Starea de pasivitate a devenit forma de rezistenta a natiei.

Nu vom vedea prea curand o stare generala de  revolta,  de rau iesit din matca.Sunt mai multe explicatii.

Odata   numarul relativ mic a celor nemultumiti de masurile de austeritate. Ma refer la bugetari. Sunt putin peste  un milion de persoane. Este drept fiind in general persoane cu studii superioare sunt foarte vocali.De acord cu  salarii mari in invatamant si in sanatate.Ma refer la corpul didactic si la corpul medical. Dar este inadmisibil ca  personalul  administrativ din spitale,functionarii din primarii,angajatii nenumaratelor  agentii sau institutii care au ramificatii in fiecare judet  sa aiba salarii pe care o firma privata nu isi permite sa le ofere angajatiilor  cu studii superioare care fac in general o munca tehnic extrem de calificata.Un tanar agent de politie debutant are  dupa reducere un venit de 12 milioane lei. Un tanar inginer de la o firma privata  are acelasi venit dupa cel putin un an de lucru (timp in care trebuie  “produca” pentru respectiva firma).

Restul de populatie pana la convergenta  lui 22 de milioane(exceptand  copii,elevii,studentii si pensionarii) sunt fie plecati la munca in strainatate, fie  angajati in sistemul privat,mici intreprinzatori, fie  sunt fermieri  sau persoane fizice ce se descurca  cum pot (adica pe cont propriu), fie someri.Cele 21 de milioane o duc greu ,se zbat, dar n-am vazut pe nici unul in strada.Acestia  asista pasivi la nemultumirile  celor atinsi de  scaderea salariilor. Chiar,pe ascuns,se bucura ca  a murit si “capra” lor.

Perceptia negativa asupra  incercarilor de modernizare a statului si implicit asupra masurilor de reforma este indusa de populismul unor politicieni,de presa (o parte a ei) si de complicitatile acelorasi politicieni si a partidelor  de care apartin in rele practici de guvernare de care vorbea T. Basescu.

Exista indusa ideea  fixa ca toti cei ce fac politica sunt corupti ca-si trag  spuza pe turta lor  in primul rand si abia apoi  se gandesc la norod.

O parte a populatiei sta intr-o  lehamite generala convinsa ca nimic nu se poate schimba si  ca drumul nostru este pecetluit pentru multi ani.

Lehamitea   conduce imediat la principiul ca  fiecare in viata de zi cu zi trebuie sa se descurce . Mentalitatea a ramas  aproape comunista la noi toti in profida celor douazeci de ani trecuti  de la caderea lui oficiala.

Populatia crede ca sindicatele sunt aservite propriului interes al liderilor, ca sunt manipulate, in politicieni nu mai are incredere si  incearca sa se descurce in acelasi sistem de pile relatii si cunostinte ca si pana acum.

Democratia nu aduce imediat prosperitate, o parte din romani au priceput asta si  se simt cel mai bine in tranzitie.

Europenismul sau occidentalismul a fost mimat in acesti ultimi douazeci de ani de mare parte din romani.

Si democrati si comunisti, din toate cate putin si nimic mai mult.

4.In loc de concluzie

Romania de azi   se imparte in doua.

O parte a Romaniei.Consuma mai mult decat produce. Toata ziua vorbeste ca  vrea sa munceasca dar nu facem nimic ca sa si …munceasca.Mimeaza occidentul dar structural este de un  balcanism  fara cusur.Mimeaza respectul legii dar fiecare cauta posibilitati de  ocolire.Impovareaza pana la sacrificiu pe  cei ce incearca sa produca coplesindu-i cu  taxe si impozite izbitoare.Munca la stat este singurul tel al romanului.

Si pentru ca toate trebuie sa aiba un vinovat cel mai simplu a fost sa-l numeasca: Basescu.

Cealalta parte,Romania profunda. Lehamitea ,dar si  munca.Respecta  si crede in lege chiar daca ceilalti considera  ca sunt fraieri si prosti procedand astfel.Respecta cu masura valorile occidentului,  cred in valorile si mentalitatea sanatoasa( si neatinsa de istoria recenta) a acestui popor,vor sa traiasca aici chiar daca sacrifica ani si cariere.Ar vrea ca Romania sa devina cu adevarat un stat european.

Cred in democratie  si respecta (atat timp cat nu fac greseli majore) pe cei alesi prin vot.

Care din aceste doua Romanii va invinge pana la urma?

MĂNĂSTIREA MONT SAINT-MICHEL – “LA MERVEILLE”

septembrie 26th, 2010

Manastirea Mont Saint-Michel “La Merveille”, unica prin forma sa, a fost construita pe o stanca granitica, in Golful Saint Malo (nord-vestul Frantei) din Marea Manecii, la granita dintre Bretania si Normandia.

Golful in care este situata manastirea este scena de desfasurare a uneia din cele mai mari maree din lume, stanca de granit fiind “sarutata” timp de sapte zile pe luna, de apele marii.

Legenda spune că ” într-o noapte de octombrie a anului 708, episcopul Aubert de la Avranches dormea un somn frământat de vise. Sfântul Arhanghel Mihail i-a apărut, poruncindu-i să îi construiască un sanctuar, pe vechiul munte Tombe, în mijlocul golfului. Şi, pentru ca episcopul să nu uite, Arhanghelul şi-a pus degetul de lumină pe capul episcopului Aubert, marcându-l pentru totdeauna.”

Astfel a inceput constructia sanctuarului pe muntele Tombe, care a devenit in curand un loc de pelerinaj. In anul 966, ducele normand Richard I trimite 30 de calugari benedictini pentru a incepe constructia unei noi biserici in stil romanic.

Reluarea si continuarea lucrarilor de constructie este initiata de catre abatale Jourdain. Cheltuielile necesare acestei reconstructii, finalizate in 1228, vor fi suportate de catre regele Frantei Filip al II-lea Augustul, care impune, cu aceasta ocazie, stilul gotic in locul celui romanic.

Manastirea primeste numele de “La Merveille”, cunoscand o perioada de inflorire.

Fortificatiile castelului au rezistat atacurilor armatei engleze in perioada Razboiului de 100 de ani (1346-1453), muntele devenind astfel un simbol al identitatii nationale. In timpul lui Napoleon Bonaparte, Muntele Saint Michel este transformat in inchisoare. In anul 1863, Napoleon al III-lea inchide aceasta inchisoare si declara stanca drept monument al naturii.

Incepand cu anul 1874 lucrarile de restaurare se desfasoara in mod regulat, astfel incat vizitatorii de astazi pot admira splendoarea manastirii pe care locuitorii din perioada medievala o considerau drept intruchiparea Ierusalimului sfant pe pamant, imaginea Paradisului.

In anul 1979, manastirea Mont Saint-Michel a primit recunoașterea oficială UNESCO, fiind inclusa pe lista patrimoniului cultural mondial.

La data de 6 august 1897 a fost instalata in varful bisericii manastirii, la o inaltime de 160 de metri deasupra nivelului marii, statuia de cupru a Sfantului Arhanghel Mihail.

Interiorul capelei: verticalitate.

Loc de rugaciune si meditatii

Caserola de pui cu spanac

septembrie 26th, 2010

Ingrediente

200 gr de paine taiata in cuburi

300 gr spanac (proaspat sau congelat)

1 ceapa mijlocie taiata f fin

1 catel usturoi

1 lingura de faina alba

50 ml de vin alb

300-400 gr de pui dezosat (gatit prealabil la cuptor ori la rotisor)

1 ou

50 gr branza parmezan razuita

sare, piper

1 lingurita de rozmarin proaspat taiat fin (poate fi inlocuit si cu cimbru)

3 linguri ulei

100 ml crema ce se foloseste pentru frisca

Metoda de preparare

1. Dispuneti cuburile de paine presarate cu 1 lingura de ulei in cuptorul incins pana se rumenesc

2. Dati spanacul cateva minute in apa clocotita, dupa care il strecurati bine de apa si l lasati sa se raceasca

3. Intr-o tigae cu restul de ulei incins rumeniti ceapa si usturoiul, adaugati vinul pana cand incepe sa se evapore amestecul si adaugati crema si legati apoi sosul cu 1 lingura de faina alba

4. Dupa ce s-a racit sosul adaugati spanacul, piperul, sarea, oul, si rozmarinul (sau cimbrul) si amestecati totul pana la omegenizare

5. Intr-o forma de prajituri (ceramica sau metal) unsa cu unt si putin pesmet asezati amestecul si acoperiti l cu cuburile de paine(crutoane) si puneti vasul in cuptorul incins timp de 15-20 minute.

6. La servire presarati cu parmesan razuit.

Sugerez un vin Muscat Ottonel.

Simbolica morții familiei Ceaușescu

septembrie 26th, 2010

Decembrie ’89 va ramane un reper in constiinta romanilor , un reper al multor generatii de acum inainte ,un reper al libertatii castigate si al unui nou inceput pentru societate . Vorbim de o libertate castigata prin elemente ce unei societati pe timp de pace i se par condamnabile ,si anume violenta si comportamentul haotic ,dar si o libertate castigata printr-o revolutie a carei validare are la baza o crima , un tiranicid. Astfel , acest text , propune analiza simbolicii tiranicidului si rolul acestuia pentru societatea post – comunista .

Ura ca legitimitate a crimei politice

De la revolte la razboaie sau de la exilari la crime , violenta a jucat rolul principal al “schimbarii” politico-sociale , inca de la inceputul aparitiei organizatiei politice in societate. Revolutiile ,de cele mai multe ori au la baza sentimentul de ura ,generata de acumularea frustrarilor sociale , ura ce legitimeaza crima politica , ura ce o intalnim si in Decembrie ‘89 ca principalul motor al miscarilor stradale. “Ceausescu Anul Nou il va face in cavou” sau “Moarte tiranului” sunt cateva din lozincile acelor zile.
Decembrie ’89 nu reprezinta o lupta doar pentru putere , ci si o lupta pentru felul in care acest eveniment este perceput si intra in istorie , pentru ca , sa nu uitam ,Romania a purtat cea mai violenta revolutie anti-comunista din acea perioada ,fiind singurul stat care va ucide tiranii ce l-au persecutat. Moartea lui Ceausescu reprezinta “momentul zero” al inceputului unei noi societati ,violenta evenimentului facand aceasta etapa mult mai semnificativa. Este momentul in care Romania va cunoaste o noua forma de guvernare , total diferita de cea de pana atunci ,momentul in care isi va schimba sistemul economic ,social ,dar mai ales valorile culturale.

Simbolistica mortii si a pedepsei de dupa moarte

Crima nu a fost singura pedeapsa la care cuplul dictatorial a fost supus .Dintr-un tiran si mare lider ,dupa moarte Ceausescu ajunge un infam politic ,cadavrul sau simbolizand doar sfarsitul unei perioade negre , fiind mai degraba expus batjocurii decat regretelor.
Dupa executie , trupurile celor doi lideri vor fi invelite intr-o foaie de cort militar si transportate de la Targoviste catre Bucuresti cu elicopterul .Ajunsi pe Stadionul Ghencea , Gelu Voican-Voiculescu si gen. Stanculescu (cei doi fiind insarcinati cu transportul cadavrelor) ,decid sa abandoneze trupurile neinsufletie si sa se retraga datorita pericolului reprezentat de teroristi . Cateva ore mai tarziu doi ofiteri ai MApN ajung la stadion insa nu gasesc cadavrele . Acestea se gasesc insa in dimineata zilei de 26 decembrie fiind transportate catre morga. Trei zile mai tarziu cei doi dictatori vor fi ingropati in Cimitirul Ghencea ,fara a se respecta canoanele si traditiile ortodoxe , inhumarea avand loc in secret nedorindu-se vandalizarea si profanarea mormintelor de catre multimea plina inca de ura ce sarbatorea moartea dictatorului .
“Ole ! Ole ! Ceausescu nu mai e!” rasuna in toata tara.
Modalitatea si felul ingroparii cuplului dictatorial reprezinta o simbolistica aparte. Cele doua gropi sunt separate pe o alee de la marginea cimitirului ,incalcand astfel dorinta celor doi de a fi ingropati impreuna , ca o pedeapsa pentru faptele din timpul vietii. O alta explicatie ar fi cea conform careia , Elena Ceausescu este considerata principalul vinovat de relele generate de sistemul pe care l-a condus. Astfel, despartiti atunci cand au trecut in nefiinta , memoria lui ar fi putut fi separata de memoria ei. Totodata cimitirul reflecta structura unei comunitati , “cei buni” fiind ingropati impreuna cu familia , langa vecini sau rude ,in timp ce renegatii se afla la periferie ,marginalizati .Acolo il gasim si pe Ceausescu , ajuns asa cum am spus mai sus , un infam politic ,marginalizat de memoria colectiva a societatii care il coreleaza cu o perioada neagra ce se vrea a fi indepartata.
Asasinatele politice sunt mult mai dramatice si traumatizante atunci cand au loc intr-o societate instabila ,insa aceasta trauma la nivel cognitiv este de scurta durta. Drept urmare, dupa evenimentele din ’89 vor apare numerose monumente ca simbol al Revolutiei ,iar in Biserica se vor face periodic slujbe in cinstea celor cazuti pentru libertatea neamului ,in timp ce pentru Ceausescu nu !
Astfel ,Ceausescu ucis cu legitimitatea data de ura si dorinta unei gloate haotice ,de care nici Iisus nu a putut scapa, un ateu inhumat neconform cu traditiile Bisericii Ortodoxe ajunge a fi un marginalizat in memoria colectiva a societatii.

Ceva e putred în Scandinavia – după alegerile din Suedia

septembrie 26th, 2010

Este întrebarea pe care ne-am putea-o pune după rezultatele finale ale alegerilor suedeze de curând încheiate.

Ar putea fi caracterizate prin trei cuvinte cheie: surpriză, îngrijorare și compromisuri în perioada de patru ani a mandatului următor.

Ce a ieșit prost de data aceasta?

Cel mai mare partid, social-democrații, piatra de temelie a Suediei democrate, prezenți putere peste 70 de ani, au suferit cea mai mare pierdere în voturi din ultimii 100 de ani, înregistrând 30,66%.

Partidul dominant al dreptei, Moderaterna (Partidul Conservator) a înregistrat o cotație record, de 30,06% care însă este doar o victorie fără putere, coaliția pe care ei o conduc, Alliansen, reobținând majoritate parlamentară. Alianța a înregistrat 49,88%.

Nici opoziția, reprezentată de coaliția de stânga, Socialdemocraterna, Vänsterpartiet (Comuniștii) și Miljöpartiet (Ecologiștii) nu a obținut împreună mai mult de 43,6%.

Vestea cea rea este calificarea, pentru prima dată, și cu rolul de cumpănă în guvernare a partidului de extremă dreapta Sverigedemokraterna (Democrații Suediei) care au obținut 5,7%.

Un fulger din cerul senin

Rezultatul alegerilor suedeze din 2010

Rezultatul alegerilor suedeze din 2010

Guvernarea precedenta a fost făcută de Alliansen, alianța de centru-dreapta liberala în care au intrat pe lângă Moderaterna (Liberalii), încă 3 partide: Centerpartiet (Partidul Centrului), Foklpartiet (Partidul Popular) și Kristdemokraterna (Creștin-democrații). Împreună, Alianța a realizat o spectaculoasa ieșire din criza (2009-2010) proces în care s-au salvat ca prin urechile acului cele doua mari fabrici de automobile Volvo și Saab.

Mandatul lor a fost caracterizat de calm și echilibru, în ciuda încercării imense produse de recesiune. Au fost înregistrate puține gafe, cu excepția legii care ii lipsește pe bolnavi de concediu medical sau pensie după o perioada de 6 luni, indiferent de gravitatea bolii lor. Scandalul a izbucnit chiar în perioada anterioara alegerilor când s-a dezvăluit ceva ce știa toată lumea: muribunzii erau vânați de Forțele de munca pentru a fi, pasa-mi-te recuperați pentru munca; un fel de replica moderna, tot atât de cinica, ,,Arbeit macht gesund”. Legea fusese o reacție justificata la absenteismul enorm și deseori nejustificat, al angajaților suedezi, dar a lovit cu cruzime acolo unde nu trebuia.

Motivul îngrijorării generale care transpare atât în conversațiile dintre cetățeni dar și în mass media și afirmațiile politicienilor este, după cum arătam, partidul Democrații Suediei. Înființat relativ de curând, 1988 și condus de Jimmie Åkesson, un tânăr spilcuit, nicidecum un politician expirat à la Vadim, sau un skinhead în uniformă.

Partidul îngrijorează prin opoziția lui fata de politica de imigrație a Suediei, pe care o dorește limitata strict, ca și fata de promovarea unei culturi internaționale. Membri ai partidului care l-au părăsit imediat după câștigarea alegerilor, cum ar fi Staffan Gising, candidat municipal favorit in Mariestad,afirmă însă ca acesta are o agendă ascunsă, cu mult mai dură.

Calificarea acestui partid pare a fi un copy & and paste după Danemarca. În consecință, suedezii se tem de asprirea, după model danez, a atmosferei democratice din țară, poate multă vreme de acum înainte.

Va fi sau nu va fi?

Nu se știe cât de departe se poate merge însă cu comparația dintre cele două țări scandinave.

Suedia, care prin tradiție a fost o cultură relativ izolată, are acum circa 16% imigranți. Ca niciodată, nivelul reacțiilor rasiste este redus. Chiar dacă 5,7% din votanți au ales un partid extremist, țara continuă sa fie o campioană a democrației, căreia din păcate i-a căzut și victimă. Unui roman, de exemplu, i-ar fi greu să-și revină din soc dacă într-o bună-zi ar vedea apărând la posturile de televiziune tot atâți redactori de origine sârbă, sud americană, arabă, iraniană etc. cu câți s-a obișnuit publicul suedez. În ciuda unor probleme specifice (ghetoizare, șomaj disproporționat), deschiderea societății suedeze pentru imigranți și culturile lor apare de-a dreptul uimitoare. Mai ales ca toată această ,,aventură” a pornit nu de mult, după intrarea tarii în Uniunea Europeană, pe un fond cat se poate de potrivnic cosmopolitismului. Fără prea multe tensiuni și dramatism, s-a ajuns în prezent, cu excepțiile de rigoare, la o Suedie multiculturală, relaxată și binevoitoare față de imigranți.

Nicio stare socială nu este însă bătută în cuie și nimeni aici nu pare a avea un glob de cristal ca să citească viitorul. Poate că rezultatul alegerilor suedeze reprezinta intrarea într-un con de umbră. Aproape 6% din compatrioții noștri suedezi sunt nemulțumiți și nu au găsit pe nimeni altcineva să le acorde încrederea. Unii din ei vorbesc deja de repetarea alegerilor.

Alianța va face, după propriile afirmații, încercări disperate de a crea o coaliție ,,împotriva naturii”, orice numai să poată bloca accesul extremiștilor în parlament. Deocamdată cei curtați, Ecologiștii, au respins cu duritate oferta, motivând că nu vor să fie a cincea roată la căruță.

Personal, cred că abilitatea deosebită și tehnica subtilă de negocieri a suedezilor, în cazul de fată cei din Alianță dar și înșiși Ecologiștii, va fi cea care va topi gheata.

În privința amenințării care apasă acum, până la formarea guvernului, pe inimile a 94,3% din suedezi, ea va fi testul de maturitate al unei democrații campioane.

P.S. Participarea la vot a acestei națiuni de individualiști (a nu se confunda însă cu egoismul) a fost de 84,63%.

http://www.val.se/val/val2010/slutresultat/R/rike/index.html

Cum ați vrea să arate România? – întrebări pentru cârcotași

septembrie 26th, 2010

Dragi cârcotași, aveți obiceiul să vă plângeți sau chiar să vă lamentați că nimic nu merge în România. Mulți dintre voi sunteți întorși cu fața către trecut și mai niciunul dintre voi nu oferă soluții la ieșirea din criză. A venit momentul să vi se pună aceste întrebări.

1. Potrivit sondajelor de opinie, aproape 2/3 dintre cei care locuiesc în România manifestă o nostalgie față de sistemul comunist, pe care-l consideră a fi fost bun în esență, dar aplicat greșit. Cum exact ați face ca să reînviați acest sistem sub care, chipurile, trăiați mai bine?

2. Sunteți gata să renunțați la democrație cu toate consecințele ce derivă de aici, inclusiv la renunțarea la drept de a vă exprima liber opiniile în public?

3. Sunteți gata să renunțați la economia de piață cu toate consecințele ce derivă de aici?

4. Ați fi de acord ca statul să treacă la naționalizări pe scară largă, așa cum s-a întâmplat după 1945, inclusiv a proprietăților pe care unii dintre voi le-ați dobândit în ultimii ani?

5. Mulți dintre voi deplângeți dispariției industriei ctitorite de “geniul Carpaților” – liderul regimului pe care acum majoritatea dintre voi îl regretați. Ziceți că a fost “adusă la faliment și vândută pe nimic” – mândrețe de fabrici și uzine care produceau “mărfuri căutate în toată lumea” (inclusiv vestitele în lumea întreagă Copșa Mică, Zlatna sau Baia Mare). Cunoașteți alte țări europene în care să nu se fi redus masiv sectorul manufacturier (sau al producției materiale – așa cum ați învățat la școală că i se spune)? Și dacă ar fi să reapară aceste fabrici și uzine, cum ați vedea posibil acest fapt?

6. Ați dori reînființarea CAP-urilor și IAS-urilor, “distruse”, cum ziceți voi, după 22 decembrie 1989?

7. Mulți dintre voi apreciază faptul că pe timpul comunismului fiecare avea un loc de muncă. Cum ar trebui procedat ca acest lucru să devină din nou o realitate?

8. Ați prefera să existe un singur partid politic?

9. Ați vrea să existe un singur canal TV și ca programul de televiziune să dureze două ore zilnic, iar presa să fie monopolul partidului unic?

10. Vă doriți reintroducerea cultului personalității, așa cum era pe vremea mult-regretatului vostru regim comunist?

11. Considerați că ar fi o idee bună reintroducerea cartelării alimentelor, atunci când vor apărea inevitabilele penurii existente în orice sistem care nu e de piață?

12. Mulți dintre voi vă plângeți de invadarea pieței de produse din import. Ați fi de acord cu introducerea unor tarife vamale prohibitive?

13. După 22 decembrie 1989 v-ați bucurat de libertate religioasă și mulți dintre voi ați descoperit dintr-o dată că erați profund credincioși. Ba mai mult, acum considerați că lucrurile merg rău deoarece oamenii nu sunt destul de credincioși. Ce propuneți în acest sens?

14. Ați fi de acord să nu se mai predea teoria evoluției în școli și în loc să se facă ore obligatorii de religie (religie care, a propos, era pusă la index, iar credincioșii persecutați pe vremea regretatului vostru regim comunist)?

15. Mai mulți dintre voi ați început să considerați că avortul la cerere e o crimă. Ați fi de acord cu reintroducerea măsurilor represive de pe vremea regimului pe care 2/3 dintre voi îl regretă?

16. Mulți dintre voi sunteți nemulțumiți cu drepturile acordate minorităților naționale. Sunteți de a cord ca ele să fie reduse ca pe vremea regimului de binecuvântată amintire? Credeți că “bozgorii” (așa cum îi numesc unii dintre voi) au pretenții prea mari și chiar “vor să ne ia Ardealul”?

17. Vă plângeți că din cauza folosirii termenului “romi”, românii sunt confundați cu țiganii. Ați vrea ca să selegifereze de către parlamentul României obligativitatea folosirii termenului “țigan”. Și a propos, cum vedeți rezolvarea problemei romilor pe care mulți dintre voi nu-i înghițiți sub nicio formă?

18. Ați fi de acord cu excluderea din viața publică a evreilor (care potrivit unora dintre voi au o influență prea mare, ba chiar “conduc lumea”) așa cum s-a întâmplat sub Ion Antonescu, pe care unii dintre voi l-ați votat între cei 10 mari români și pe care mulți dintre voi îl consideră erou național?

19. Ați fi de acord re-incrimnarea relațiilor sexuale între persoane de același sex?

20. Sunteți de părere că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea?

21. Cum ar trebui pedepsiți cei care “insultă patria și poporul”?

22. Pentru că toate aceste măsuri sunt incompatibile cu statutul de membru al Uniunii Europene, al NATO, al Consiliului Europei și al altor organisme internaționale, ați fi de acord cu inevitabila excludere a României din aceste foruri?

Vă pun aceste întrebări pentru că unul dintre principiile revistei ACUM este “you should put your money where tour mouth is”, adică trebuie întotdeauna să treci de la vorbe la fapte. Ar trebui ca cei care exprimă aceste opinii să-și asume și consecințele punerii în practică a acestora. Altfel, e doar o cârcoteală ieftină, demnă de o conversație de bodegă (sau la o coadă la lapte, ca să facă o reîntoarcere în vremurile la care atâția dintre voi tânjiți).

Nostalgia după comunism îmi produce o lehamite de nedescris

septembrie 26th, 2010

RFI România relata recent despre un sondaj de opinie realizat de CSOP din care rezulta, printre altele că 61% dintre cei chestionați afirmau că comunismul a fost idee bună, față de 53% procentul similar din urmă cu patru ani (http://www.rfi.ro/stiri/social_economic/Romanii-nostalgici-dupa-comunism.html). Acest sondaj confirmă rezultatele unei cercetări similare, despre care am scris în luna august articolul “România – o țară de analfabeți politic?” http://www.acum.tv/articol/15726 și în care procentul celor care considerau că comunismul a fost idee bună, dar greșit aplicată se ridica la 68%.

Ce mai aflăm din sondaj? Că mai mulți dintre cei chestionați consideră că Ceaușescu a făcut bine, decât că a făcut rău, aproape jumătate spun că era mai bine pe vremea comunismului decât acum și 62% apreciază faptul că pe atunci toată lumea avea loc de muncă. Ce era rău pe vremea comunismului? Nouă la sută spun lipsa de libertate, 7% dictatura, 5% sistemul grești, 2% teroarea și crimele.

Un sondaj izolat poate fi o aberație statistică, două sondaje care dau rezultate similare la doar o lună și ceva diferență nu mai reprezintă o aberație, chiar dacă sunt realizate în România.

Nu doar sondajele, dar și realitatea ultimilor 20 de ani merge în întâmpinarea concluziilor acestor sondaje. Începând cu alegerile de la 20 mai 1990, prin care a fost plebiscitat Ion Iliescu și partidul neo-comunist FSN (din care s-au desprins cele două partide care domină azi viața politică a României), continuând cu atitudinea ambiguă față de proprietatea privată, inclusiv rezistența față de restituirea proprietăților confiscate de stat, invidia față de cei care se bucură de succes în carieră și sunt recompensați financiar și în general lipsa de interes față de istoria reală a ultimilor 50 de ani, avem un tablou dezolant al unei populații care e atrasă de avantajele capitalismului, dar mai legată de beneficiile perioadei comuniste.

Mai pe românește, majoritatea cetățenilor României ar vrea să trăiască precum în capitalism, dar să muncească precum în comunism.

Bine, bine veți zice, dar vina nu le aparține cetățenilor simpli, ci clasei politice care a guvernat așa cum a guvernat în ultimii 20 de ani și a compromis democrația și economia de piață (sau dacă vreți capitalismul) în ochii omului de rând.

Iar eu am să vă replic că: 1) conducătorii sunt aleși de popor și reflectă nivelul civic al acestuia; 2) omul de rând a avut 20 de ani la dispoziție să se deștepte și să învețe reflexele democratice și ale economiei de piață.

Ar fi trebuit să priceapă că democrația este, așa cum zicea Churchill în 1947, cel mai prost sistem cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate pe parcursul istoriei. Ar fi trebuit să-și asume în primă instanță responsabilitatea propriei situații și numai în ultimă instanță să apeleze la stat să-l ajute.

Dacă fiecare sau măcar o majoritate dintre cetățenii României nu s-ar fi ghidat după principii ca “să moară capra vecinului”, “las’că merge și așa” – tipice regimului comunist, atunci această nostalgie după un trecut iluzoriu ar fi fost apanajul unei minorități de vârsta a treia.

Am spus-o de multe ori în paginile acestei reviste care a combătut constant această mentalitate catastrofală: este dreptul fiecăruia să tânjească la un regim pe care cel puțin în teorie majoritatea îl disprețuiau pe vremea când trebuiau să-l suporte, dar atunci este și dreptul meu să-i spun acestui individ că n-am nici cea mai vagă simpatie pentru lamentațiile sale față de situația din ziua de azi, la care și-a adus din plin contribuția, nu în ultimul rând, prin această mentalitate jalnică.

Cum am devenit israelian și evreu (4)

septembrie 26th, 2010

De-a lungul celor 40 de ani, de cind am devenit cetatean israelian, mi-am pus de multe ori intrebari legate de identitate. Acest gen de dileme nu ma caracterizeaza numai pe mine, ci pe toti israelienii si, probabil, pe locuitorii intregii planete. In presa israeliana apar, din cind in cind, sondaje, care incearca sa clarifice prioritatea auto-definirii cetatenilor, daca se considera, in primul rind, israelieni sau evrei. La prima vedere un sondaj absurd, dar, multi ani, tematica evreiasca raminea intr-un plan secundar, se incerca o desprindere de stereotipul evreului din Diaspora, crearea unei identitati diferite, a unui “om nou”, israelian curajos, care reuseste sa se confrunte cu ostilitatea tarilor arabe din zona, cu arma in mina si fruntea sus, sa se angajeze cu trup si suflet la dezvoltarea noului stat, sa construiasca sosele, sa fertilizeze desertul sterp, sa dezvolte o industrie avansata, competitiva cu tarile occidentale, fara complexe de inferioritate.

Pare de necrezut, dar, multi ani, pina si Holocaustul era abordat cu manusi de matase, generatia din care au pierit 6.000.000 prefera sa taca, pina si unica statie de televiziune din anii 70, exceptind Ziua Comemorarii (Yom Hashoah), transmitea rareori documentare sau marturii si, desi Memorialul Yad Vashem fusese intemeiat inca din 1953, supravietuitorii ajunsi in Israel preferau sa nu dialogheze, nici macar in familie, pe acest subiect. Nu e de mirare ca majoritatea celor care raspundeau la sondaje se declarau intii israelieni, secundar evrei. In memoria colectiva, evreul devenea un minoritar ratacitor, perindat prin multe meleaguri, persecutat, slab, legat de traditia religioasa, de stereotipuri dispretuitoare.

Ca multi altii, si eu ma consideram, in primul rind, israelian. Amintirile legate de Romania, de manifestarile antisemite, erau aruncate intr-un colt uitat, invelite cu bandaje groase, sub care ranile deschise se transformasera intr-o cicatrice care parea vindecata. Parintii mei vorbeau rareori despre Holocaust, aveau alte griji, sa se integreze in noua societate, sa se realizeze profesional, fara a retrai trecutul, iar razboiul din 1973, conflictele militare, ii preocupau mai mult. Ce rost avea sa ma tulbure cu experientele lor tragice? Nici bunica mea nu era dispusa sa-mi povesteasca despre lagarele din Transnistria, iar eu, desi citeam uneori carti despre al doilea razboi mondial, preferam sa nu ma las coplesit de evenimentele descrise, erau parte dintr-o istorie cu care ma identificam doar la nivel superficial, a fost, a trecut; prezentul si viitorul sint mai importante.

Evreu israelian la Frankfurt

Eram in vizita la Frankfurt, la rudele mamei mele. Sissi si  Leon locuisera, in Bucuresti, pe Calea Victoriei, intr-un mic apartament, frecventat de multe personaje celebre, artisti, cintareti de opera, medici, ziaristi, scriitori, elita intelectuala a capitalei. Sissi era, in ochii mei, o zeita, nu era frumoasa, dar intotdeuna eleganta, parca scoasa dintr-un jurnal de moda, o perfecta cunoscatoare a codului  manierelor elegante, recita in germana si franceza, nu pierdea un concert, o premiera… Iar Leon, un barbat aratos, numai zimbet, amabil, nu era foarte instruit, dar avea un farmec aparte si ii placea sa fluiere arii din opere… Ce mult ii iubeam eu in copilarie! Cind parintii ma luau in vizita, iar Leon ma aseza pe genunchii lui, pentru mine era o sarbatoare. Imi amintesc de periuta de dinti verde, pe care mi-o daruise Sissi, mi-a fost atit de greu sa ma despart de ea, si, desi se tocise, o pastram, alaturi de cea noua.

Sissi si Leon au emigrat cu mult inaintea noastra in Germania, iar eu, prin 77-78, am plecat la Frankfurt, sa-mi vizitez si alte rude, dar am poposit la ei. Era spre sfirsitul lui decembrie si nu mi s-a parut ciudat ca ei, evrei, sarbatoresc Craciunul. In prima seara am fost invitati la un inginer evreu din Offenbach, casatorit cu o romanca, pe care o cunoscusem inca la Bucuresti. Am aflat ca domnul Rappaport era din acelasi catun cu parintii mei, copilarisera impreuna. In timpul cinei festive, linga bradul impodobit, mi s-au povestit peripetii din Dorohoiul de odinioara, apoi am fost intrebat despre Israel, cum vad situatia politica, daca am prestat serviciul militar. In scurt timp inginerul m-a improscat cu epitete agresive la adresa Israelului: un stat militarist, care a cucerit un teritoriu strain, iar “poporul ales” , in numele unor percepte religioase, persecuta arabii. Orice argument al meu, istoric sau politic, se bloca de fraze pline de ura si etichete relativ la evrei, tonul lui era tot mai ridicat, atmosfera devenise tensionata, sotia a incercat sa calmeze spiritele, dar privirea lui m-a blocat, nu era doar o disputa fierbinte, simteam ca el ura in mine tot ce era evreiesc, poate chiar pe sine insusi. Am plecat abatut, dar Sissi si Leon m-au asigurat ca nu era un evreu antisemit, ci doar un om iute la minie si, poate tocmai pentru ca ii pasa, s-a incins, uitind faptul ca eram musafiri.

A doua zi, rudele mele organizau cina si m-au anuntat ca vor veni invitati germani si trebuie sa ma pun la costum si cravata. Theo, un domn in virsta, uscativ, plin de riduri, foarte elegant, era insotit de o nevasta pipernicita, cu obrajii marcati de timp, nefardata, imbracata sobru, si de amanta lui de-o viata, machiata in mod strident, imbujorata, dolofana, cu gene lungi si voce ascutita. Cele doua femei parca se completau. Conversatia s-a desfasurat in germana, deoarece era singura limba pe care o stiau musafirii, uneori Sissi traducea; le-am povestit despre viata cotidiana a Tel Aviv-ului, m-au intrebat de marile magazine din Frankfurt, pe care le vizitasem cu doua zile inainte, in Israel nici nu visam la un asemenea belsug, pe atunci oamenii erau modesti, cu pretentii limitate.

Theo ma privea in mod ciudat, ma scruta insistent, parca ar fi dorit sa afle si altceva de la mine. Era destul de informat in ceea ce priveste situatia beligeranta din Orientul Mijlociu. La un moment dat discutia a avut loc doar in germana, dar am prins citeva cuvinte, care ma nelinisteau, desi nu intelegeam contextul. Theo povestea ceva in detaliu si ridea, impreuna cu cele doua femei, rudele mele zimbeau, mai putin amuzate, dar eu simteam ca ceva nu-mi place. Leon s-a intors spre mine si mi-a soptit cu mindrie: – Theo a avut, in timpul razboiului, rang mare, era ofiter de Gestapo, la Paris!

M-am ridicat brusc de la masa, apoi mi-am luat pardesiul si am iesit in frigul strazii. M-am plimbat citeva ore, priveam cladirile albe, curate, masinile Mercedes, vitrinele impodobite, dar gindul imi fugea catre familia mea, Tel Aviv, Ierusalim, Transnistria, filmele despre razboi, lagarele despre care stiam atit de putin.

A doua zi mi-am luat ramas bun de la rudele mele din Frankfurt, ne-am sarutat, ne-am despartit in cele mai bune relatii. Nu s-a amintit nimic despre seara precedenta, orice cuvint era de prisos.

Fire si rezonante

Din acea zi am inceput sa citesc tot mai multe carti din biblioteca tatalui meu, despre istoria razboiului mondial si Holocaust, am vizitat doua lagare, la Mauthausen si Dachau, am vizionat filme documentare, am cautat sa ma informez, dar, de la familia mea, nu am putut smulge prea multe destainuiri. Rareori, bunica imi relata, ca intr-un reportaj, fara inflexiuni in glas, unele  momente cumplite pe care le-a trait in lagarele din Transnistria. In 1984 a murit mama mea, iar in 1991 bunica, astfel ca singurul care imi mai putea istorisi cite ceva era tatal meu. Paradoxal, dupa moartea lor, a inceput sa-mi povesteasca, deseori fara sa il intreb nimic. Cumpara fara discernamint orice gasea, in ebraica, franceza, engleza, carti pe subiectul Holocaust, era ca un testament prin care dorea sa-mi impartaseasca ceea ce trebuia sa stiu demult, dar nu avusese taria sufleteasca sa mi se destainuie. Nu cred ca l-am intrebat vreodata de ce au tacut de-a lungul anilor.

In 1994, un an dupa filmul “Lista lui Schindler”, Steven Spielberg a infiintat Survivors of the Shoah Visual History Foundation, in cadrul careia voluntari, din intreaga lume, luau interviuri video supravietuitorilor Holocaustului. Intimplator am gasit in ziar un anunt, se cautau persoane, in Israel, care doreau sa se angajeze la proiectul de a stringe 50000 de marturii, misiune tot mai dificila, pentru ca numarul celor care puteau povesti se imputina pe zi ce trece. Am urmat un curs si apoi, insotit de un coleg care filma, alergam din oras in oras si intervievam, timp de trei-patru ore, oameni care trecusera prin iad si doreau sa transmita posteritatii un mesaj comun, in speranta ca un asemenea genocid sa nu se repete. Cel mai greu interviu l-am avut cu tatal meu, parca isi rupea o bucata din suflet, in timp ce-si depana amintirile, sufeream alaturi de el, vibram la durerile sale, la fel cum rezonam la trairile altor supravietuitori, dar simteam totodata ca ma apropii de familia mea, de evreitatea lor, traita atit de tragic, fiecare cuvint al sau atingea evreul din mine, ascuns in spatele identitatii israeliene, care se voia rupta de imaginea evreului din Diaspora, minoritar persecutat. Aproape doi ani am participat la aceasta goana contra timpului, voiam sa string cit mai multe marturii, de fapt alergam dupa mine insumi, dupa o parte din mine care credeam ca este incompatibila cu conditia mea de israelian.

In rindurile de mai sus v-am povestit doar citeva momente din evolutia mea, intre notiuni pe care le doream bine definite, parametri ai unui sistem de referinta, care trebuau sa-mi clarifice, mie insumi, dilemele adunate de-a lungul anilor. Azi stiu ca sint evreu si israelian si simt ambele amprente, fara a cauta un raport intre cele doua identitati. Cuvintul “jidan”, chiar latrat cu ura, nu ma mai afecteaza. Un fir invizibil ma leaga de alti evrei din lume, care, poate, se simt minoritari pe alte meleaguri. Un alt fir ma leaga de Israel, imi confera sentimentul de apartenenta. Sint constient ca existenta Israelului, chiar si atunci cind legitimitatea sa este pusa la indoiala de tari ostile, confera evreilor din Diaspora un sentiment de demnitate. Azi, antisemitismul se mascheaza, de multe ori, in spatele termenului de antisionism. Intr-o lume dirijata de interese si ipocrizie, cu principii decolorate si ura alimentata de extremisme, idealul spre care aspiram, de cetatean al universului, risca sa devina o utopie.

Cazanul istoriei

septembrie 26th, 2010

Anii,

Maxilarele timpului,

Ne tranşează, ne mestecă    pentru cazanul istoriei.

Se umple, dă pe dinafară.

Câţi oameni s-au dus!

Câţi oameni se duc!

Adunate, memoriile dezafectate se înalţă

Stivă de rebuturi spre cer.

Coloană purpurie dintr-o implozie mută.

Ni se adună anii

Sub razele unui soare uituc.

Nor inutil, din ceară.

Sângele se decolorează.

Oamenii stau la rând pentru cazanul istoriei.

Se umple, dă pe dinafară.

Ed Miliband a fost ales noul lider al Partidului Laburist britanic

septembrie 25th, 2010
Poză preluată de pe http://edmiliband.org/gallery/

Poză preluată de pe http://edmiliband.org/gallery/

Ed Miliband a fost ales noul lider al Partidului Laburist din Marea Britanie, învingându-l cu o mică diferență pe David Miliband, cu 50,65% din voturile exprimate în colegiul electoral, față de 49,35% cât a obținut fratele său.

Noul lider, în vârstă de 40 de ani, este cel mai tânăr din istoria de peste 100 de ani a Laburiștilor și a promis să nu devieze partidul spre stânga în pofida campaniei sale cu nuanțe populiste care i-a adus sprijinul decisiv al sindicatelor.

Postul de lider al Partidului Laburist devenise vacant în luna mai, ca urmare a demisiei fostului premier Gordon Brown, la doar câteva zile după înfrângerea partidului în alegerile parlamentare din 6 mai, în urma cărora a venit la putere un guvern de coaliție între Partidul Conservator și Partidul Liberal Democrat, condus de premierul și liderul Conservatorilor, David Cameron.

Ed Miliband a reușit să-l învingă doar în al patrulea tur de scrutin pe fratele său, fost ministru de externe până în urmă cu cinci luni, după eliminarea succesivă a celorlalți candidați înscriși în cursă, foștii miniștri Ed Balls și Andy Burnham și deputata Diane Abbott. Liderul a fost ales de trei secțiuni electorale cu pondere egală: deputați și euro-deputați, membri de partid, și membri ai sindicatelor afiliate Partidului Laburist. Pe buletinul de vot candidații trebuiau numerotați în ordinea preferințelor, de la 1 la 5. În fiecare tur de scrutin era eliminat candidatul clasat pe ultimul loc și preferințele sale redistribuite celor rămași în cursă.

Fost ministru al Energiei și Schimbării Climatice în cabinetul Brown, Ed Milliband este de asemenea primul evreu ales în fruntea Partidului Laburist. Părinții săi, Ralph și Marion, erau amândoi de origine evrei polonezi și ambii supraviețuitori ai Holocaustului. Ralph Miliband a reușit să se refugieze din Belgia în Marea Britanie cu câteva ore înaintea invaziei naziste din 1940, iar Marion a supraviețuit în mod miraculos în localitatea poloneză Czestochowa în timpul ocupației germane. Ralph a fost profesor de științe politice la London School of Economics, cunoscut pentru vederile sale marxiste.

Ed Miliband a făcut studii politice la Universitatea Oxford și a făcut parte timp de mai mulți ani din echipa fostului premier și lider al Partidului Laburist, Gordon Brown. El este văzut ca un politician mai de stânga, fapt confirmat și în avansul față de fratele său, David (care era un adept al fostului premier și lider până în 2007, Tony Blair), în colegiul sindicaliștilor, care practic a decis victoria sa la limită. De altfel, în rândurile Partidului Conservator, el este cunoscut ca “Ed cel Roșu”.

În orice caz, în clasa politică din Marea Britanie a avut loc o schimbare completă de generații la vârf: dacă Ed Milliband are 40 de ani, David Cameron are 44, iar liderul Partidului Liberal Democrat și vicepremierul Nick Clegg are 43.

Ed Milliband are acum sarcina dificilă de a restabili reputația partidului, serios șifonată în alegerile din mai și a promis să facă o opoziție dură actualului guvern de coaliție care a anunțat măsuri severe de austeritate în vederea reducerii imensului deficit bugetar (circa 11% din Produsul Intern Brut), moștenit de la guvernul Brown.

Dar misiunea sa imediată este restabilirea unității în partid, după o campanie electorală mai puțin decât frățească împotriva lui David Milliband, pe care va încerca să-l coopteze în echipa de conducere, dacă acesta va reuși să-și înghită mândria și să lucreze sub conducerea fratelui său mai mic.

Cum este percepută criza în Argeş?

septembrie 24th, 2010

Această criză a devenit un bocet naţional,  furia apelor dezlănţuite  a distrus gospodării, remanieri peste remanieri, concediatul oamenilor, tăierea salariilor, explozii de preţuri,  creşteri de taxe, economie pe tuşă, vremuri grele, datorii peste datorii… Criza continuă, unii se încăpăţânează să o prelungească…o respirăm zi de zi, o simţim prin toţi porii..

Oamenii  disperaţi  ajung pradă gândurilor negre, îşi duc zilele într-o continuă nemulţumire, se destramă prietenii, se caută vinovaţii cu orice risc, totul se răstălmăceşte,  se inventariază lipsurile,  cineva doreşte să ne plângem de milă,  îţi simţi sufletul sufocat şi mintea prizonieră de tot ceea ce se desfasoară în jurul tău.

Ştiu, veţi spune că viaţa nu a fost niciodată uşoară şi fără probleme,că este o continuă luptă,  mereu vor fi greutăţi pe umerii noştri, dar indiferent de ele trebuie să găsim mai devreme sau mai târziu puterea de a le depăşi şi de a ne aminti că viaţa este scurtă  şi  că merită să ne bucurăm de ea..

ŞOMAJUL

Sediul ITM Piteşti  -cu un  scop bine stabilit,  trebuia să ajung la ITM. Încă de la primele ore ale dimineţii soarele îşi făcuse apariţia anunţând o zi superbă. Era cald afară aşa că şi înauntru atmosfera era destul de ,,încinsă”.Oamenii  erau aşezaţi la cozi imense la diverse ghişee pentru a-şi rezolva sau cel puţin a obţine lămuririle  necesare de care aveau nevoie..

Mi-a atras atenţia o discuţie de la ghişeul prelungire vize. Câţiva oameni erau nemulţumiţi că au fost direcţionaţi de la Topoloveni pentru a-şi  viza carnetele de şomer la Piteşti. După ce stătuseră cuminţi la rând, în clipa în care acesta le sosise au fost respinsi pe motiv că  aparţin de Topoloveni.

Disperaţi oamenii întrebau : ,, dar nouă cine ne decontează drumul, că suntem şomeri?  De  ce nu ne prelungiţi perioada.?”  Foarte rece şi detaşată dna funcţionar îi informea că aşa li s-a spus şi lor  de SUS ,neprecizând de catre cine……. la rând urma un alt şomer pentru programare.  După ce li s-au tăiat din bani şomerilor, care şi aşa primesc un ajutor ,, nesimţit” de mic, oamenii sunt purtaţi pe drum, contează numai votul lor …

La sfârşitul lunii iunie a.c., Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Argeş preciza că numărul şomerilor înregistraţi a fost de 22536 persoane.

Locuinţe confortabile  în mediul rural

În ultimul timp s-a observat  că tot mai mulţi oameni renunţă la apartamentele de la oraş, pentru o locuinţă liniştită  la sat.  Din datele furnizate de către  Direcţia Judeţeană de Statistică  în luna iunie, reiese că s-a mărit numărul de autorizaţii privind construcţiile  de la ţară cu  13.6%. şi au scăzut solicitările pentru construcţia de case la oraş la  31.6%.

Din 189 de autorizaţii emise în luna iunie anul 2010, 150 au fost pentru ridicarea de case în mediul rural. Dacă în anul 2009, Primăria Piteşti emitea 1.357 de autorizaţii de construire pentru clădirile rezidenţiale,  anul acesta, în perioada 1 ianurie -1 august numărul autorizaţiilor aprobate a fost  de  676.

Direcţia de Statistică  mai precizează că argeşenii îşi construiesc case mai mici, comparativ cu anul trecut   cu 26.6%, suprafaţa clădirilor rezidenţiale pentru care au fost eliberate autorizaţii de construire în luna iunie a acestui an a fost de 25.135 metri pătraţi,

Dacă există bani puţini, oamenii s-au orientat către locuinţe mai puţin pretenţioase, în zona de ţară unde  terenurile sunt bune, nu există poluare şi nici zgomot ca la oraş.Cu puţină imaginaţie ai la ţară condiţii ca la oraş, adică  apă, canalizare, Internet, telefonie, gaze, canalizare parţial şi în loc să platească peste 100 de euro pe mp, la ţară costul este între 10 şi maxim 40 de euro pe mp..

Operaţiunile cadastrale

Paradoxal, când criza economică este destul de  profundă ,din datele   furnizate de Oficiul National de Cadastru si Publicitate Imobiliara rezultă că, în  ultimii doi ani in Romania au fost inregistrate, cele mai multe operatiuni de cadastru , cota maximă atingîndu-se în luna martie 2010, când au fost înregistrate  cele mai multe operatiuni de cadastru si publicitate imobiliara din ultimii doi ani: 351422. Argeşul se situează la jumătatea clasamentului, având  peste 10.000 de operatiuni.

Activităţi notariale

Indiferent de situaţia economică prin care trece ţara, profesia de notar s-a dovedit a fi  cea mai bănoasă . În judeţul Argeş, îşi desfăşoară activitatea 41 de birouri notariale. Dintre acestea 25 sunt situate în Piteşti.
,,Datele Consiliului Concurentei arata ca Romania are un cost al serviciilor notariale mai mare de 14 ori decat Germania, de 7 ori mai mare decat Portugalia, de 6 ori mai mare decat Austria sau Spania, de 5 ori mai mare decat Franta si de 4 ori mai mari decat Belgia.”

Conform datelor Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania , in primele sapte luni din 2010 au avut loc 195.415 tranzactii, cu 2.118 sau 1% mai multe decat in primele sapte luni din 2009, programul Prima Casa a inceput sa influenteze semnificativ piata …

DEBRANSARI de la sistemul centralizat de termoficare

Din luna iunie noua procedură  de  debranşare de la sistemul centralizat de termoficare s-a simplificat. Iar cei care au dorit  să renunţe la sistemul centralizat au avut ca ultim termen  data de 20 septembrie. Au mai rămas la sistemul centralizat peste 32.000 de clienti care nu au avut bani sa isi monteze centrale de apartament.  Termoficarea a inregistrat nu mai putin de 5.100 de documentatii de debransare de la sistemul centralizat de incalzire anul acesta. Specialiştii  afirmă că iarna  care urmeaza se anunta a fi una dintre cele mai dificile din istorie.

Suspendări activităţi firme

În luna ianuarie, Argeşul era  pe nedorita poziţie -   locul 1 în ţară la numărul de firme închise nu mai puţin de 176 şi-au suspendat activitatea în luna  ianuarie 2010 . Conform datelor furnizate  de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,  Argeşul  se numără printre zonele ţării cel mai puternic afectate de criza economică şi financiară. Trei  sferturi dintre firmele  de comerţ  şi-au dizolvat activitatea . La începutul lunii aprilie  Argeşul se afla pe locul trei cu numai 144 de firme..În luna august continua  fenomenul .

Dincolo de acestea viaţa îşi urmează cursul ei….

Supermarket-ul catierului

Nefiind prea departe de locuinţa noastra mergem tot timpul pe jos. Ca sa ajungi la el, tu ca pieton nu mai ai loc să circuli pe trotuar ,  maşinile fiind parcate  pe ambele părţi, singura variantă este să faci slalom printre ele şi să mergi pe stradă riscându-ţi viaţa. Parcarile sunt insuficiente  şi inexistente .  Aproape zilnic  este posibil să întâlneşti un  ,,şofer manierat ” şi să ai parte de o serie de înjurături pentru că te-ai nimerit tocmai atunci să-i stai în cale.  Încă un pic….

Ajunşi la supermarket, luăm  coşul şi  ne pierdem printre rafturi. Aici ai parte de un întreg spectacol ,, gratuit”. La raionul de jucării , printre ursuleţii de pluş mai poţi vedea pulpe de pui afumat.  Mai  departe la papetărie poţi vedea cutii de brânză abandonate.  La  obiecte electrocasnice realizezi că cineva s-a răzgândit şi din greşeală a uitat  chiloţii în cuptorul cu microunde…

Iar la urechi îţi ajunge  cântecul păsărelelor care  din greşeală au pătruns în interior…sau din curiozitate?.

Ziua Dezrobirii Romilor – respinsă de Senatul României

septembrie 22nd, 2010

Miercuri, 22 septembrie, Senatul – ca primă cameră sesizată – a respins cu 37 de voturi contra, 13 voturi pentru şi 7 abţineri propunerea legislativă privind comemorarea dezrobirii romilor, în data de 20 februarie a fiecărui an.

Propunerea – elaborată de Vasile Ionescu,  preşedintele Romathan, şi iniţiată prin Subcomisia Parlamentară pentru Romi, condusă de deputatul Nicolae Păun, –  prilejuise dezbateri aprinse şi fusese retrimisă la Comisia  pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi, după ce senatorul PNL Puiu Haşotti criticase utilizarea termenului de rom şi sugerase înlocuirea lui cu cea de ţigan.

Deşi la comisia de resort s-au introdus două amendamente, unul vizând schimbarea titlului legii din „Comemorarea dezrobirii romilor” în „Comemorarea emancipării ţiganilor”, iar celălalt privind eliminarea prevederii ca Ministerul Educaţiei să aibă obligaţia de a introduce în programa şcolară perioada de robie a ţiganilor din România, senatul a respins proiectul de lege.

Senatorul Haşoti şi-a anunţat votul contra menţionând că nu are niciun fel de antipatie faţă de niciun fel de neam, de popor. Puiu Haşoti a mai arătat că termenul „ţigan” nu are nimic peiorativ, că el provine din greacă şi înseamnă „străin de neam” şi că se regăseşte şi în limbile germană, maghiară, franceză, etc. Parlamentarul a fost de părere că în perioada regimului Iliescu s-a făcut greşeala de a accepta schimbarea denumirii etniei, din ţigani în romi. Senatorul Haşoti a mai menţionat că romii nu au fost înrobiţi de români ci au sosit în ţară în veacul al XIII-lea ca robi tătari.

Senatorul Radu Berceanu a precizat că măsura de schimbare a denumirii fusese luată  în urma unei rezoluţii a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care nu s-a bazat, la vremea respectivă, pe “lucruri prea ştiinţifice”.

El şi-a exprimat opinia că prin adoptarea acestui act normativ România nu trebuie să facă un pas către o direcţie pe care nu o poate susţine ştiinţific, chiar în condiţiile în care ne aflăm într-o perioadă în care există sensibilităţi pe plan european în privinţa romilor.

Jocurile Commonwealth-ului sunt periclitate de igiena și securitatea precare

septembrie 22nd, 2010

Desfășurarea Jocurilor sportive al Commonwealth-ului programate să înceapă pe 3 octombrie la Delhi în India este periclitată datorită standardelor precare de igienă din satul sportivilor.

Mai multe delegații din lumea occidentală s-au plâns de haosul și întârzierea din acest sat și au amenințat cu neparticiparea.

Autoritățile indiene au asigurat participanții că toate facilitățile de cazare vor fi gata la timp, ca și bazele sportive.

Ministrul de externe al Indiei, SM Krishna, a declarat la BBC că Jocurile vor întruni toate standardele internaționale. El a explicat că musonul prelungit, cu cele mai persistemte ploi din ultimii 30 de ani, a împiedicat terminarea la timp a lucrărilor.

Delegația Scoției a anunțat că nu va călători până când standardele siguranță nu vor fi întrunite. Delegațiile Angliei, Țării Galilor, Irlandei de Nord, Australiei, Noii Zeelande și Canadei au exprimat și ele preocupare cu privire la starea actuală a satului sportiv.

Doar 18 din cele 34 de blocuri turn în care ar urma să fie cazați cei aproape 7000 de sportivi din 70 de țări ale fostului imperiu britanic sunt terminate. În total vor avea loc 260 de competiții în 17 sporturi.

În sat au avut loc niște incidente îngrijorătoare: o pasarelă de beton a cedat, provocând rănirea a 23 de lucrători, niște dale de faianță s-au desprins din tavanul sălii de haltere, curtea e plină de moloz, presa britanică a relatat despre găsirea unor câini în paturile unde urmează să doarmă sportivii și așa mai departe.

Secretarul general al comitetului de organizare a jocurilor, Lalit Bhanot, a declarat că potrivit standardelor locale satul este curat, dar că alte oficialități pot avea standarde diferite de curățenie.

Dacă a fost cumva la o aluzie la faptul că toate plângerile au venit până acum de la delegații occidentale, declarația nu a stârnit indignare patriotică în India. Dimpotrivă, presa indiană condamnă vehement ceea ce numește incompetența și corupția organizatorilor, iar premierul Manmohan Singh și-a asumat controlul personal asupra mersului lucrărilor, cerând rapoarte zilnice de la responsabili.

În plus față de aceste neajunsuri majore în privința igienei și siguranței, mai există și problema securității. Acțiunile militanților islamiști radicali reprezintă un pericol  constant, așa cum a arătat-o un recent atac din apriopierea moscheei Jama Masjid din Delhi, în care au fost răniți prin împușcare doi turiști.

Mai mulți sportivi și-au anunțat deja în mod individual neparticiparea, fie din motive de securitate, fie de accidentare, fie invocând calendarul sportiv prea încărcat.

La loc de frunte – cel mai rapid om din istoria omenirii – sprinterul jamaican Usain Bolt, dar și campioană olimpică, sprintera Shelley Ann Fraser, proaspătul recordman mondial la 800 metri, kenianul David Rudisha, tripla campioană olimpică la înot, australiana Stepahanie Rice și mulți alții.

Pentru India, care se dorește acum o mare putere economică mondială, astfel de evoluții reprezintă o pată pe blazonul său, mai ales în comparție cu organizarea impecabilă de către China acum doi ani a Jocurilor Olimpice de la Beijing.

MESAJUL preşedintelui României, Traian Băsescu, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului

septembrie 21st, 2010

Domnule Preşedinte al Senatului României,
Doamnă Preşedinte al Camerei Deputaţilor,
Doamnelor şi domnilor miniştri,
Doamnelor şi domnilor parlamentari,
Doamnelor şi domnilor,
Dragi români,

Ne aflăm într-un moment cu adevărat important, un moment în care trebuie să înţelegem că suntem în faţa unei alegeri decisive.

Vrem un stat european, cu instituţii puternice, care să lucreze pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor sau vrem un stat de tranziţie, cu instituţii slabe care servesc politicienii şi clientela lor.

Ceea ce trebuie să facem acum, fără întârziere şi fără ezitare, în faţa valului de populism cu care ne confruntăm în această perioadă este să punem capăt complicităţii politicienilor şi partidelor în relele practici de guvernare. Este cea mai importantă misiune a Guvernului şi a Parlamentului.

Românii sunt pe bună dreptate revoltaţi pentru că au fost minţiţi. Mulţi au primit în perioada 2007-2008 mai mult decât se putea da, din considerente electorale, şi acum se văd în situaţia grea de a li se lua înapoi.

Cu toţii trebuie să avem curajul să le spunem că statul român nu îşi mai poate permite să plătească salarii şi funcţionarilor incompetenţi şi bolnavilor închipuiţi şi nu mai poate aloca ajutoare sociale celor care pot să muncească, dar nu vor.

România nu se mai poate împrumuta doar pentru a consuma. Avem nevoie de bani pentru a investi în dezvoltare. Este singura cale de a crea locuri de muncă şi a genera o creştere economică sănătoasă.

Exerciţiul puterii în orice democraţie este, în primul rând, un exerciţiu de responsabilitate. Cu toţii avem o responsabilitate faţă de viitorul ţării şi ea trebuie să fie mai presus de loialităţile de partid sau de interesele de grup.

Criza economică şi financiară la nivel internaţional nu a cruţat pe nimeni. Creşterea şomajului, încetinirea ritmului de creştere economică, criza de lichidităţi şi încredere pe pieţele financiare sunt consecinţe care s-au propagat în toate ţările şi în toate straturile sociale.

Pentru România, această criză a fost şi o oportunitate. Ne-a arătat vulnerabilităţile noastre. Trebuie doar să avem curajul şi tăria să le corectăm. Corecţiile presupun inevitabil o perioadă de austeritate, în care fiecare dintre noi trebuie să renunţe la ceva, dar şi să se gândească la binele comun. Austeritatea nu poate fi traversată fără solidaritate.

Este clar că unii au fost loviţi mai mult decât alţii de actuala criză. Unii îi suportă mai uşor efectele, alţii le resimt în mod dramatic.

În aceste momente este nevoie, mai mult decât oricând, de solidaritate socială. Adevărata solidaritate socială se construieşte în vremuri grele. Din păcate, în 2007 şi 2008 s-a construit în vremuri bune o falsă solidaritate, bazată pe clientelism, minciuni economice şi nemuncă, dar, în acelaşi timp, o solidaritate aducătoare de voturi, ce-i drept, insuficiente pentru menţinerea la guvernare.

Domnilor parlamentari, doresc să vă dau o cifră exactă şi o exemplificare a ceea ce înseamnă utilizarea banului public, a bugetului de stat, pentru voturi.

În 2004, România avea în asistenţa socială, de la nivel central, 6,4 milioane de cetăţeni. Din 2004 până în 2008, guvernul condus de domnul Călin Popescu Tăriceanu a ajuns la 13,9 milioane de asistaţi. O dublare a numărului celor asistaţi social. Este evident că avem dificultăţi uriaşe în a suporta financiar asemenea utilizare a bugetului. Dramatic este că nici acum politicienii care au guvernat în 2004 – 2008 nu par a fi conştienţi de ceea ce au făcut.

Lupta noastră cu criza economică a fost îngreunată de existenţa unei crize de încredere. Avem un deficit de încredere în noi înşine, care este provocat, întreţinut şi încurajat.

Eu, ca Preşedinte, ca şi ceilalţi lideri politici, am datoria să nu las disputele politice să degenereze într-o limitare a şanselor României de a progresa.

Discursul public negativ de azi mă obligă să reamintesc unora că România este o ţară europeană; România este o ţară democratică; România este o ţară cu un uriaş potenţial de dezvoltare.

Dincolo de toate acestea, ştiu că mai avem un drum dificil de parcurs până când ne vom recăpăta cu adevărat încrederea în noi, în statul român, în viitorul României.

Pentru aceasta este nevoie de mult curaj politic, este nevoie de sacrificiul interesului politic imediat. În momente de criză nu se poate guverna cu gândul la alegerile viitoare.

Încrederea va deveni o realitate atunci când discursul economic de tip populist va fi marginalizat aşa cum se cuvine. Nimic nu alimentează mai mult neîncrederea, decât corupţia şi conflictele de interese. Încrederea vine pe măsură ce nimeni nu este privilegiat în faţa justiţiei.

Încrederea va veni atunci când Guvernul va dovedi mai multă coerenţă şi o mai bună capacitate de a explica politica sa.

Încrederea va veni odată cu rezultatele politicii economice chibzuite, atunci când, datorită reformei, cetăţeanul nu va mai plăti ineficienţa aparatului de stat.

Doamnelor şi domnilor,
România va avea în 2010 un deficit bugetar de 6,8% din PIB. În primele trei luni ale anului 2010 deficitul atingea aproape 10% din PIB. Aceasta în condiţiile în care, anul trecut, Guvernul a început să ia primele măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare prin blocarea angajărilor în administraţie şi reducerea salariilor prin zile de concediu neplătite, în lunile noiembrie şi decembrie.

Nu a fost suficient. Din păcate, la începutul anului s-au făcut excese, cum ar fi acordarea celui de-al treisprezecelea salariu sau a unor prime şi stimulente în ministere, dar şi creşteri cu peste 20% a cheltuielilor administraţiei publice locale.

În primăvara acestui an, prin memorandumul încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, Uniunea Europeană şi Banca Mondială s-a stabilit un set de măsuri care să reducă în continuare cheltuielile bugetare.

Acest acord înseamnă întoarcerea la realitate. Iar realitatea este una singură: nu mai putem cheltui peste nivelul de resurse generat de economia României. Nu mai putem împrumuta bani doar pentru consum.

S-au redus salariile bugetarilor cu 25%. Ştiu că o asemenea măsură a generat nemulţumire şi frustrare. Sunt salarii în sectorul bugetar foarte mici pentru cei care se află la început de drum. De asemenea, sunt salariaţi cu experienţă şi vechime, care merită mai mult.

Dar trebuie să fim conştienţi că avem un aparat administrativ supradimensionat. Avem ghişee care nu fac decât să consume inutil timpul şi nervii cetăţeanului. Obiectivul nostru nu este să avem mulţi funcţionari cu salarii mici, ci să avem un corp de funcţionari de elită bine plătiţi.

Profesionalizarea administraţiei este un obiectiv esenţial pentru România următorilor ani. Aceasta înseamnă ca analiza de structură să fie însoţită de o selecţie a personalului pe criterii de performanţă şi nu pe criterii politice. Este un proces în desfăşurare, dar care trebuie accelerat de Guvern.

Politizarea excesivă este duşmanul performanţei în administraţie. Înlocuirile periodice pe criterii politice, la toate nivelurile, au făcut ca astăzi să avem instituţii slabe, cu performanţe modeste, incapabile să dezvolte viziune şi programe pe termen lung, incapabile să absoarbă banii europeni.

În ceea ce priveşte sistemul de educaţie şi sistemul sanitar, vreau să arăt din nou că cele două sectoare nu sunt încă finanţate corespunzător. Dar înainte de a discuta despre subfinanţare ar trebui să ne asigurăm că resursele existente sunt corect utilizate. Mare parte din resurse se găsesc în interiorul sistemelor şi nu e nevoie decât de o onestă realocare a acestor resurse.

Este inadmisibil să constaţi că în ultimii 10 ani alocarea bugetară pentru sectorul sanitar a crescut de aproximativ patru ori, iar calitatea serviciilor nu s-a îmbunătăţit semnificativ. Ce dovadă mai bună avem că nu subfinanţarea sistemelor este prima problemă, ci risipa resurselor şi administrarea ineficientă.

Guvernul trebuie să continue reforma acestor sisteme, să descentralizeze, să optimizeze, să redimensioneze şi să clasifice unităţile de învăţământ şi unităţile sanitare în aşa fel încât banii pe care îi avem la dispoziţie să ajungă acolo unde putem avea performanţe, altfel nu vom face decât să risipim resurse, fără a avea rezultate.

În acelaşi timp, trebuie eliminate inechităţile din sectorul public printr-o lege care să stabilească raporturile corecte de salarizare între diferitele categorii de bugetari. Iar dacă astăzi discutăm despre austeritate, atunci ea trebuie să fie pentru toţi.

Cheltuielile sociale trebuie şi ele reduse. Ponderea acestora, de 46% din veniturile bugetului de stat, este îngrijorătoare. Şi vă rog să faceţi un exerciţiu simplu: din veniturile pe care le obţinem din economia românească, 46% merg pe programele sociale, pe toată asistenţa socială, inclusiv pensii, iar alte 30% merg pe salariile din sectorul bugetar, deci 76% din veniturile bugetului se duc în cele două zone de plăţi bugetare: asistenţă socială şi salarii pentru aparatul bugetar. Cu ce se mai pot face investiţii, cu ce se mai pot face cheltuieli materiale pentru sănătate, cu ce se pot face cheltuieli materiale pentru educaţie, pentru Interne, pentru ministerul Apărării, pentru tot ce avem nevoie în viaţa de zi cu zi?

O analiză atentă arată că nu avem atât de multă sărăcie în România, cât avem nemuncă şi abuzuri în sistem. Constatările Ministerului Muncii în ultima perioadă, cu mii de pensionaţi fără justificare, cu zeci, sute de mii de alte alocări de ajutoare sociale fără justificare sunt relevante. Prin menţinerea acestui nivel al cheltuielilor sociale sacrificăm nevoile de dezvoltare ale României, pentru că avem prea puţini bani pentru investiţii şi, în acelaşi timp, punem în dificultate cele 3,5 milioane de angajaţi din sectorul privat care îşi plătesc contribuţiile.

În perioada 2007-2008, deşi România înregistra o creştere economică puternică, paradoxal, creştea numărul asistaţilor social – şi v-am dat cifrele exacte ale creşterii de la 6,4 milioane de asistaţi la un număr de 13,9 milioane de asistaţi, într-o perioadă de mare creştere economică. Acesta este un indiciu că s-au plătit ajutoare sociale pentru voturi.

Trebuie să regândim întreg sistemul de asistenţă socială şi să eliminăm abuzurile prin întărirea controlului, dar şi prin modificări legislative. Trebuie să-i ajutăm pe cei care au cu adevărat nevoie să fie ajutaţi. Trebuie eliminată orice formă de ajutor social care îi încurajează pe cei apţi de muncă să nu îşi mai caute slujbă.

În 2007, am atras atenţia guvernului de atunci, că în doi sau trei ani efortul de a plăti pensiile mărite la 45% din salariul mediu brut este prea mare.

Deficitul bugetului de pensii a crescut de la an la an. În 2009 a fost de 1,5 miliarde de euro, în 2010 ne aşteptăm la un deficit de 1,7 miliarde de euro pe bugetul de pensii, iar anul viitor estimarea este a unui deficit de 3,1 la 3,6 miliarde de euro. Aşadar, în vreme ce numărul contribuabililor este aproape acelaşi, alocările de la bugetul de stat la bugetul de pensii cresc. Presiunea pe care o punem asupra sectorului privat, afectat de criza economică, devine deja insuportabilă.

Măsura de creştere progresivă până în 2030 a vârstei de pensionare, până la 65 de ani, precum şi egalizarea acesteia la femei şi bărbaţi, este necesară, având în vedere tendinţele demografice îngrijorătoare, din România şi nu numai, inclusiv în Uniunea Europeană.

Îmbătrânirea populaţiei şi scăderea ratei natalităţii ne pot aduce în situaţia în care un număr foarte mic de salariaţi trebuie să susţină o populaţie majoritar îmbătrânită.

Avem datoria, ca oameni politici responsabili, să nu ne jucăm cu speranţele actualilor şi viitorilor pensionari. Să nu le promitem mai mult decât se poate oferi. Să le explicăm situaţia dramatică în care se află acum fondul de pensii şi variantele realiste prin care putem reduce şi acoperi deficitul. Scopul nostru este să salvăm şi să garantăm sustenabilitatea actualului sistem de pensii.

Creşterea veniturilor în bugetul de stat poate fi făcută în această fază prin diminuarea evaziunii fiscale şi lărgirea bazei de impozitare. Sunt încă prea multe categorii de venituri exceptate de la impozitare. Sunt încă prea mulţi angajaţi şi firme care eludează legile fiscale.

Faptul că suntem într-o perioadă de criză nu poate fi o scuză pentru cei care nu îşi plătesc obligaţiile către stat. Aşa cum statul, la rândul lui, trebuie să îşi plătească datoriile către agenţii economici.

Solidaritatea socială înseamnă şi acest tip de egalitate între stat şi agenţii economici în faţa autorităţii fiscale.

O regândire a sistemului de taxe şi impozite trebuie să aibă la bază o viziune integrată pe termen mediu şi lung, care să ofere predictibilitate mediului de afaceri.

România are nevoie în continuare să împrumute resurse financiare pentru că trebuie să ne continuăm dezvoltarea. Acesta este motivul pentru care în 2011 vom semna un nou acord cu Fondul Monetar Internaţional.

Aici permiteţi-mi, vă rog, să fac o paranteză pentru clarificare: chiar ieri auzeam un profesor de renume mondial susţinând că România trebuie să împrumute bani pe termen lung. Aceasta este problema şi ea nu poate fi servită ca soluţie. Problema României este că din cauza deficitelor, din cauza lipsei reformelor structurale, nimeni în momentul de faţă nu împrumută România pe termen lung. Sigur că orice minister de Finanţe ar vrea să se împrumute pe termen lung, pe 10 ani, cu scadenţă la 15 ani, chiar la 5 ani. România, în momentul de faţă are probleme uriaşe să contracteze împrumuturi cu scadenţă la 3 ani.

Deci, ar fi bine ca, având în vedere titlurile universitare pe care ni le arogăm şi calităţile politice, să ştim măcar măcar ce vorbim când ne adresăm românilor. România ar vrea, dar datorită dezechilibrelor macroeconomice nimeni nu ne împrumută pe termen lung.

Împrumuturile reprezintă o soluţie numai dacă sunt direcţionate către investiţii şi nu către consum. Dar cea mai mare resursă, nefolosită acum, o reprezintă fondurile europene nerambursabile.

Din păcate, după aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, ritmul accesării fondurilor a fost foarte lent. Avem un grad de absorbţie redus al fondurilor europene nerambursabile.

Pe lângă lipsa resurselor de cofinanţare, avem totuşi probleme serioase de management al proiectelor. Poate, fragmentarea unităţilor de coordonare şi împrăştierea acestora în diverse ministere nu s-au dovedit eficiente. Ar fi, poate, mai util să avem gestionarea fondurilor europene într-o singură instituţie a statului.

Doamnelor şi domnilor,
Dragi români,
România nu poate merge înainte dacă investitorii îşi pierd încrederea în capacitatea noastră de a face reforme.

Noi toţi, împreună, putem să trecem proba încrederii asigurând stabilitatea socială şi politică în această perioadă.

Menţinerea într-un acord cu Fondul Monetar Internaţional este legată direct de credibilitatea noastră pe pieţele financiare şi în faţa investitorilor străini şi este un sprijin ca la orizontul anului 2012 să avem un rating de ţară în categoria A.

Jocurile politice, care până la urmă fac parte din democraţie, trebuie să aibă ca limită interesul naţional.

Orice guvern ar veni în acest moment, ca rezultat al regulilor democraţiei parlamentare, are nevoie de o majoritate care să sprijine reformele structurale.

Reformele acestea nu sunt de stânga sau de dreapta. Este vorba despre responsabilitate pentru reformarea statului, despre responsabilitatea pentru reforma economică şi bugetară, despre respectarea angajamentelor asumate de România prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Avem nevoie de o continuitate a reformelor, indiferent ce guvern ar conduce ţara.

Parlamentul poartă o mare responsabilitate. Aveţi varianta populismului economic, care ne va duce la ratarea obiectivelor de dezvoltare şi varianta reformelor susţinute.

Orice guvernare responsabilă, în actualul context, va promova o politică de austeritate, tocmai pentru a pune bazele unei dezvoltări economice şi sociale durabile.

Nemulţumirea populară nu poate fi ignorată, dar cei care o exploatează într-un mod populist nu au înţeles că reprezintă un mod falimentar de a face politică.

Partidele de opoziţie care, ca în orice ţară democratică, au vocaţia de reveni la guvernare la un anumit moment, sunt primele interesate ca să fie pusă ordine în economie şi în finanţele publice.

În aceste condiţii, apelul meu la responsabilitate este adresat tuturor.

Doamnelor şi domnilor,
Dragi români,

Ştim pe ce drum vom merge înainte în următorii ani. Este drumul Europei Unite.
Este drumul deschis de Tratatul de aderare la Uniunea Europeană; este drumul deschis prin cele şapte programe operaţionale finanţate de Uniunea Europeană, dar şi prin noile angajamente care definesc perspectiva următoarei decade.

Două noi oportunităţi se deschid în faţa noastră pe drumul european. Este vorba de Strategia Europa 2020 pentru creşterea competitivităţii economice şi procesul de consolidare a guvernanţei economice la nivelul Uniunii Europene, două procese fundamentale pentru următorii 10 ani.

Ambele reprezintă şanse reale ca în următorii 10 ani să reducem decalajele faţă de celelalte ţări membre, dar şi să evităm posibile derapaje macroeconomice. În fapt, Strategia Europa 2020 fixează câteva ţinte ambiţioase la nivel european şi naţional. Sunt ţinte pe care avem obligaţia să le realizăm. De altfel sunt ţinte deja asumate de Guvernul României.

Prima dintre ele se referă la rata de ocupare a populaţiei active din România. Aceasta trebuie să ajungă la 70% în 2020, faţă de 57% în prezent .

A doua ţintă se referă la investiţiile în educaţie şi cercetare şi în mod deosebit pentru cercetare şi dezvoltare România şi-a asumat ca obiectiv să aloce 2% din PIB până în 2010 pentru cercetare, faţă de 0,6% din PIB, cât este în momentul de faţă.

O a treia ţintă se referă la energie şi schimbările climatice din România. Până în 2020 emisiile de gaze cu efect de seră trebuie reduse cu 20%, ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final trebuie să fie de 24%, iar intensitatea energetică trebuie să crească cu 19%.

O a patra ţintă se referă la rata sărăciei. Numărul persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei trebuie redus în România cu 25% până în 2020.

Toate ţările europene s-au angajat să atingă propriile ţinte, pentru că, în fapt, ele înseamnă un obiectiv mai înalt: înseamnă o Uniune mai integrată şi mai competitivă. Pentru România înseamnă însă mai mult: înseamnă reducerea decalajelor istorice care ne separă de celelalte ţări europene.

Strategia fiscal-bugetară 2011-2013 trebuie să ia în calcul şi aceste ţinte stabilite la nivel european. Succesul acestei strategii înseamnă, în primul rând, alocarea de resurse, resurse naţionale şi resurse europene.

Strategia Europa 2020 este şansa României de a accelera procesul de integrare europeană în următorii 10 ani. Din această perspectivă cred că întreaga clasă politică trebuie să fie solidară în a susţine eforturile executive şi legislative pentru atingerea acestor ţinte naţionale.

Alături de cele şapte Programe Operaţionale finanţate de Uniunea Europeană, de finanţarea agriculturii prin politica agricolă comună a Uniunii Europene, obiectivele asumate prin Strategia Europa 2020 reprezintă reperele fundamentale ale dezvoltării României în decada viitoare şi trebuie să facă parte dintr-un plan naţional care să identifice atât mijloacele, cât şi resursele necesare pentru îndeplinirea obiectivelor.

Permiteţi-mi încă o paranteză. Sunt foarte mulţi care caută programe naţionale pentru România. Avem aceste programe. Sunt cele şapte programe operaţionale finanţate de Uniunea Europeană; este Strategia 2020 care alocă alte cinci mari obiective la nivel naţional pentru România şi mai ales, cuantifică evoluţia. De aceea, este greu de înţeles cine vrea să producă planuri, proiecte, programe suplimentare, dar nesusţinute financiar. Cele despre care eu vorbesc şi pe care noi toţi le avem la îndemână sunt programe finanţate parţial, aş spune chiar, în cea mai mare parte, de Uniunea Europeană.

Guvernanţa economică este alt nou concept la nivel european, care va introduce mai multă disciplină şi rigoare în procesele macroeconomice din ţările membre şi va preveni viitoarele crize.

În ceea ce priveşte moneda euro, trebuie să rămânem ferm angajaţi pe acest drum. Prin respectarea criteriilor programului de convergenţă, România se angajează să devină pe deplin parte integrantă a spaţiului economic european.

În acelaşi timp, trebuie să stabilim o dată realistă de aderare la moneda euro, ţinând cont în primul rând de nevoile noastre de dezvoltare, dar şi de nivelul de pregătire a economiei româneşti pentru a trece la moneda unică europeană.

Indiferent de majoritatea care va guverna România în următorii 10 ani, oamenii politici vor trebui să ţină cont de parcursul stabilit prin Strategia Europa 2020 şi de constrângerile guvernanţei economice europene.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,
Aş vrea doar o scurtă explicaţie, pentru guvernanţa economică. Spre exemplu, începând din aprilie anul viitor, România trebuie să transmită Comisiei Europene proiectul bugetului de stat pentru anul 2012. Fără avizul Comisiei Europene nu se poate adopta bugetul de stat. Nu este valabil numai pentru România. Lucrurile sunt valabile de la Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Bulgaria şi aşa mai departe, toate cele 27 de state membre trebuie să îşi supună bugetele avizului Comisiei Europene, un aviz care va deveni imperativ.

Acum, marea problemă nu este neapărat să obţii avizul, ci să respecţi cifrele pe care le-ai pus în buget. Şi atunci, în momentul de faţă, se analizează soluţiile de penalizare a ţărilor. Nu s-a luat încă o decizie definitivă, vă pot spune ce s-a discutat la ultimul Consiliu: statele din zona euro vor fi penalizate prin amenzi reprezentând procente din produsul intern brut, că va fi 0,5, că va fi 0,3, că va fi 1, nu ştim. Se discută, dar aceasta pare a fi soluţia către care ne îndreptăm pentru statele membre ale zonei euro.

Statele care nu se află în zona euro vor fi penalizate prin reducerea alocărilor Uniunii Europene. Nu este stabilit încă mecanismul, dar putem să ne imaginăm, spre exemplu, că o depăşire cu un procent a deficitului înseamnă că România ar fi sancţionată cu o reducere de 1,3 miliarde de euro din fondurile nerambursabile.

Deci nu se mai joacă nimeni cu nerespectarea criteriilor de la Maastricht şi principalele două criterii care vor fi în analiza sancţiunii statului care nu îndeplineşte criteriile de la Masstricht vor fi deficitul bugetar şi nivelul de îndatorare publică. De aceea, aţi văzut în obiectivele Guvernului că până în 2012 trebuie să trecem la un deficit maxim de 3% pentru că aşa ne-am angajat, aceasta este regula pentru toate statele Uniunii. Sigur, faţă de multe alte state europene stăm foarte bine, cel puţin acum, şi dacă vom avea grijă vom sta şi în continuare în ceea ce priveşte datoria publică, care la sfârşitul acestui an va fi de maxim 37% din produsul intern brut, ceea ce ne lasă o marjă până la 60%, suficientă. Scuzaţi-mă că vă dau aceste detalii, dar este bine ca Parlamentul să le ştie.

Aş îndrăzni să spun că ambele sunt medicamentele cele mai eficiente împotriva populismului şi demagogiei. Dar şi cel mai bun stimulent pentru dezvoltare.

În plus, Strategia Europeană a Dunării, ce va fi adoptată de Consiliul European în prima parte a anului 2011, crează premise excepţionale pentru dezvoltare economică şi socială de-a lungul celor 1075 km pe care Dunărea îi străbate pe teritoriul României.

Ceea ce ne-am propus încă din acest an, şi anume: reforme structurale, reducerea cheltuielilor bugetare pentru diminuarea deficitelor, accelerarea atragerii fondurilor europene şi scăderea nivelului împrumuturilor pentru 2011, precum şi orientarea banilor împrumutaţi spre investiţii sunt deja paşi pe care îi facem pe drumul Strategiei Europa 2020.

Doar în acest mod putem genera resurse pentru dezvoltare şi inovare şi ne putem menţine în limite macroeconomice decente pentru a fi credibili şi competitivi pe plan european. Credibilitatea pe plan european o putem câştiga doar respectând angajamentele luate prin Tratatul de aderare.

Numai cele câteva fraze, doamnelor şi domnilor parlamentari, ne arată că România are program de urmat. Foarte important este să avem voinţa politică, decizia de a urma aceste programe pe care le avem în primul rând ca membri ai Uniunii Europene.

O Românie competitivă din punct de vedere economic trebuie să aibă un sistem judiciar reformat, în care în primul rând românii să aibă încredere, dar şi partenerii europeni.

Menţinerea Mecanismului de Cooperare şi Verificare al Uniunii Europene, privind progresele înregistrate în domeniul justiţiei şi al luptei împotriva corupţiei, reprezintă un semn că România nu îşi îndeplineşte încă toate angajamentele luate la aderararea la Uniunea Europeană.

S-a făcut un efort extraordinar prin adoptarea a patru coduri: Codul penal, Codul civil, Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă, în mai puţin de un an. Este meritul Guvernului, dar şi al Parlamentului deopotrivă. Pentru acest lucru, vă mulţumesc.

Sper însă într-o colaborare strânsă şi în ceea ce priveşte adoptarea celorlalte legi care aşteaptă votul dumneavoastră. Mă refer aici, în primul rând, la legile privind mica reformă în domeniul justiţiei, dar şi la Legea privind salarizarea unitară în sistemul bugetar.

Vreau să subliniez că Legea micii reforme este aproape determinantă pentru îmbunătăţirea Raportului Comisiei Europene legat de evoluţiile în justiţia din România şi cu accente către accesul în spaţiul Schengen. Sigur, nu acceptăm amestecul a două probleme, dar aceasta este realitatea politică.

Vă felicit, de asemenea, şi pentru adoptarea unei forme acceptabile a Legii de funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate.

Aici, mai mult decât respectarea unui angajament faţă de Uniunea Europeană, vorbim despre un angajament de încredere şi solidaritate al elitei politice în faţa românilor.

Permiteţi-mi însă, să vă adresez rugămintea să daţi prioritate şi noii Legi a educaţiei naţionale, precum şi reexaminării Legii parteneriatului public privat.

Intrarea în spaţiul Schengen în 2011 este un deziderat al nostru, al tuturor. Ne-am dorit libera circulaţie. O putem avea pe deplin, odată cu intrarea definitivă în spaţiul european fără graniţe.

Ştim că trebuie respectate anumite criterii dar, să recunoaştem, aici avem de trecut şi obstacole de ordin politic, obstacole ridicate de unele state membre. Nu vom accepta să amestecăm criterii specifice reformei din sistemul judiciar cu criteriile de aderare la spaţiul Schengen.

Ne dorim să rezolvăm în mod european şi democratic, în colaborare strânsă cu partenerii noştri europeni, orice probleme cauzate de unii cetăţeni români în afara graniţelor României.

România nu este şi nu va fi un exportator de infracţionalitate. Respingem orice încercare de a transfera probleme punctuale ale comunităţilor de migranţi de origine română asupra tuturor românilor.

Doamnelor şi domnilor,
Dragi români,
Dacă rămânem solidari până la capăt şi ne păstrăm încrederea în forţa noastră de a continua pe drumul reformelor, atunci putem fi optimişti în legătură cu viitorul. Chiar eu sunt optimist.

Datele statistice arată încurajator. În primul rând putem spune că am depăşit vârful crizei economice, dar nu şi pe cel al crizei sociale.

Încet, încet, economia noastră iese din recesiune. Producţia industrială este deja în creştere de câteva luni. Putem vorbi despre un optimism prudent atunci când ne gândim la relansarea economică.

Pentru 2011 prognozele arată că putem intra în zona de creştere pozitivă, de aproximativ 2%, cu condiţia să accelerăm reformele structurale. Pentru următorii ani, 2012 şi 2013, această creştere ar putea să atingă plus 3 – 4%.

Dar nu este suficient. O creştere de 2-3% nu poate asigura dezvoltarea. Pentru ca România să se înscrie în parametri de dezvoltare care să îi permită reducerea decalajelor, e nevoie de o creştere medie de cel puţin plus 5% pe an.

În plus, trebuie redus progresiv deficitul bugetar. Dacă anul acesta el se va situa undeva la 6,8%, la anul ne-am angajat să atingem o ţintă de deficit de 4,4%, iar pentru anul 2012 deficitul Bugetului Consolidat al Statului nu va putea să depăşească 3% din PIB. Aceasta înseamnă că în 2011 va trebui să împrumutăm aproximativ 5,7 miliarde de euro doar pentru a acoperi deficitul bugetar.

Sunt necesare în continuare reforme serioase care să creeze spaţiu fiscal pentru investiţii şi posibilitatea de a accesa fondurile europene care să ducă la realizarea proiectelor prioritare de infrastructură, crearea de noi locuri de muncă, stimularea IMM-urilor şi a investiţiilor străine, dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea sistemelor de protecţie împotriva inundaţiilor.

Pe termen mediu sunt necesare măsuri de creare de facilităţi la împrumuturi pentru IMM-uri prin contribuţia comună a băncilor şi a sectorului public la finanţarea europeană. Aceasta contribuie la crearea de noi locuri de muncă şi la dezvoltarea comunităţilor locale.

Cea mai mare resursă de ocupare de care dispunem însă, se află în mediul rural, unde avem nevoie de politici coerente care să susţină dezvoltarea depozitării şi a procesării în industria alimentară la nivelul comunităţilor locale.

România are ca obiectiv asumat ca până în 2020, 70% din forţa de muncă aptă să fie angajată. De aceea, fac referire la mediul rural, unde avem cea mai mare resursă de creştere a nivelului de ocupare de la 57% la 70%. Un nivel de ocupare de 70% ar fi un nivel optim pentru România care ne-ar permite dezvoltare, ar lăsa în afara zonei ocupaţionale copiii, pensionarii. Dar această cifră o putem realiza dacă dăm atenţie dezvoltării de întreprinderi mici şi mijlocii în mediul rural, acolo unde este imperioasă nevoie să creăm locuri de muncă pentru tineri, pentru femei – care în mediul rural îşi găsesc mult mai greu un loc de muncă.

Flexibilizarea Codului Muncii şi accentul pe performanţă ar permite angajatului mai multe opţiuni pe piaţa muncii, iar angajatorului încurajarea unei competitivităţi bazate pe performanţa şi calitatea resursei umane. Flexibilizarea legislaţiei muncii ar duce pe termen scurt la scăderea ratei şomajului cu un punct procentual.

Aici trebuie să obţinem cooperarea sindicatelor pentru că flexibilizarea forţei de muncă prin modificări la Codul Muncii este în primul rând în avantajul salariaţilor.

Trebuie să regândim şi rolul statului în economie pentru viitor. Trebuie să privatizăm societăţile care nu sunt perfomante de ani de zile şi cărora statul le plăteşte pierderile şi ineficienţa pe considerente de cele mai multe ori politice.

Trebuie să gândim la dezvoltarea pieţei de capital ca soluţie de a asigura lichidităţile pentru companii şi investitori, prin listarea acţiunilor minoritare – fapt care va responsabiliza investitorii şi va aduce venituri bugetului statului, care să fie folosite pentru dezvoltare, nu pentru consum.

Trebuie să gândim la atragerea investitorilor şi a capitalului privat, în parteneriat cu cel public, pentru marile proiecte de infrastructură şi energie, întrucât statul nu are resursele necesare finanţării priorităţilor din aceste domenii.

Până la sfârşitul anului trebuie să punem la dispoziţia cetăţenilor şi a firmelor un sistem informatic care să reducă la maxim nevoia de a intra în contact direct cu instituţiile şi funcţionari ai statului.

Aici vă informez că există de mai bine de o lună o hotărâre CSAT prin care toată infrastructura de comunicaţii şi transmisie de date deţinută departamental – Ministerul Transporturilor, Ministerul Sănătăţii, Termoelectrica, Transelectrica, Romgazul, toate vor fi unificate, dându-se în acelaşi timp acces cetăţenilor la informaţii, precum şi la plăţi direct prin sistemele informatice. Sper că domnul ministru a preluat această hotărâre CSAT şi va deveni o realitate până la 31 decembrie.

Bugetul anului 2011 trebuie să reflecte şi o prioritizare a investiţiilor şi iată de ce: în momentul de faţă sunt deschise 46.000 obiective de investiţii. Finalizarea lor ar necesita alocarea a 40 miliarde euro. Este evident că am ajuns la această situaţie datorită incoerenţei guvernelor care s-au succedat la putere. Este evident că nu dispunem de resurse pentru a le finaliza şi atunci, singura soluţie este prioritizarea acestor investiţii.

Acesta este efectul incoerenţei guvernelor, dar şi al opţiunilor politice înaintea opţiunilor de eficienţă. Fiecare guvern a deschis investiţii acolo de unde credea că vin voturi; a venit guvernul următor, a deschis alte investiţii; toate cele 46.000 de investiţii le alimentăm din bugetul de stat cu sume modice pentru a le ţine în viaţă şi pe ele şi pe clienţi. Deci, va trebui, Guvern şi Parlament, să stabilească din cele 46.000 de investiţii deschise care se finanţează în 2011.

Începând din 2011 se va aplica reforma finanţelor publice locale, deja legiferată, în aşa fel încât autorităţile locale să includă în bugetele proprii arieratele şi nu vor putea angaja credite sau cheltuieli noi înainte de rambursarea vechilor datorii.

Guvernul s-a angajat la revizuirea sistemului de ajutoare sociale prin modificări legislative, întărirea controlului asupra solicitărilor de ajutoare sociale şi limitarea nivelului de ajutoare sociale pe care le poate primi o persoană.

Adevăratele motive de optimism trebuie să fie legate de înfăptuirea obiectivelor de reformă.

Renunţarea la practicile statului asistenţial, la practicile clientelare şi populiste nu se poate face în mod durabil decât printr-un acord al tuturor forţelor politice parlamentare.

De asemenea, ar trebui să avem în vedere posibilitatea unui Program legislativ de lucru pe care Guvernul să îl prezinte în Parlament înainte de începutul fiecărui an şi asupra căruia să dea seamă la sfârşitul fiecărui an.

Nu este doar un mod de a creşte colaborarea între executiv şi legislativ, dar şi o soluţie de planificare coerentă, care ar face instituţiile democratice mai eficiente şi mai predictibile.

Convingerea mea este că trebuie continuată şi modernizarea sistemului politic.

Avem nevoie de un sistem electoral generator de majorităţi ferme, iar acesta nu poate fi asigurat decât de votul uninominal într-un singur tur sau în două tururi.

Pornind de la voinţa majorităţii românilor, exprimată la referendumul din noiembrie 2009, cred că a sosit momentul ca şi Parlamentul să arate solidaritate şi să participe activ la procesul de reformare a statului, regândindu-şi propria structură.

Vă reamintesc, în proporţie de peste 80%, românii au votat pentru parlament unicameral.

Este şi un bun început pentru o discuţie privind revizuirea constituţională.

Nu putem concepe modernizarea statului în viitori ani, fără a ne gândi la o Constituţie înnoită, adaptată realităţilor vremii.

Instituţiile nu pot acţiona coerent dacă nu au un cadru constituţional care să le definească cu precizie rolul, atribuţiile şi limitele.

O Constituţie modernă trebuie să pună instituţiile cu adevărat în slujba cetăţeanului şi a binelui public.

Vă mulţumesc.

Rezidenţe pentru manageri culturali români şi americani

septembrie 20th, 2010

Miercuri, 22 septembrie 2010, de la ora 12.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, Bucureşti) va avea loc o conferinţă de presă prilejuită de lansarea proiectului „Gabriela Tudor Memorial Exchange Programme SUA – RO“.

Programul „Gabriela Tudor Memorial Exchange SUA – RO”, o iniţiativă a Fundaţiei Gabriela Tudor din Bucureşti, în parteneriat cu CEC Artslink din New York, îşi propune să încurajeze dezvoltarea profesională a managerilor culturali români cu experienţă şi să contribuie la dezvoltarea unor proiecte de schimb şi colaborare artistică între organizaţii şi instituţii culturale din România şi Statele Unite ale Americii. Lansat cu sprijinul Institutului Cultural Român, prin ICR New York, si al fundaţiei Trust for Mutual Understanding din New York, programul este dedicat memoriei Gabrielei Tudor (www.gabrielatudor.ro), unul dintre primii manageri culturali vizionari din România, cu un rol important în dezvoltarea scenei artistice româneşti.

Proiectul se va derula în perioada 20 septembrie – 20 noiembrie 2010 în România şi SUA şi va include două rezidenţe oferite unor manageri culturali cu experienţă din ambele ţări. Rezidenţele oferă oportunitatea realizării unor schimburi de idei şi experienţă între artişti, manageri culturali, şi organizaţii culturale din cele două ţări. Rezidenţa din România este organizată de Fundaţia Gabriela Tudor, iar rezidenţa în SUA este organizată de CEC ArtsLink şi 18th Street Art Center din Santa Monica, California.

La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român vor participa Tania Radu, vicepreşedinte ICR, Cosmin Manolescu, directorul Fundaţiei Gabriela Tudor, şi cei doi bursieri selectionaţi: Irina Cios (Bucureşti) şi Thomas Benjamin Snapp Pryor (New York).

Irina Cios este critic de artă şi curator, director al Centrului Internaţional pentru Artă Contemporană Bucureşti şi lector invitat la Universitatea Bucureşti. A iniţiat şi a fost curatoarea Galeriei SPACE CIAC (2000 – 2003) axată pe promovarea artei media şi experimentale. A organizat importante evenimente de artă vizuală în parteneriat cu instituţii româneşti şi internaţionale. În anul 2000 împreună cu Gabriela Tudor şi Aurora Kiraly a lansat Galeria Nouă, una dintre primele galerii de artă independentă din România, proiect care a avut un rol important în dezvoltarea şi promovarea noilor generaţii de artişti.

Thomas Benjamin Snapp Pryor este manager de dans american independent, producător şi curator din New York, activ sub marca tbspMGMT. Colaborează cu coregrafii Miguel Gutierrez and the Powerful People, Trajal Harrell, Luciana Achugar, Ishmael Houston-Jones, Yvonne Meier şi Wally Cardona. Ben este producătorul şi curatorul festivalului anual de spectacol contemporan “American Realness”.

Jurnaliştii sunt rugaţi să confirme participarea la conferinţa de presă, la adresele de e-mail cosmin@gabrielatudor.ro (persoană de contact: Cosmin Manolescu) sau biroul.presa@icr.ro tel. 031 7100 622 (persoană de contact: Roxana Cernea).

Dinţii lui Gumeniţă şi victimele lui 7 aprilie 2009

septembrie 20th, 2010

Mărturiile ex-comisarului de poliţie, Iacob Gumeniţă, au topit inimile unor moldoveni, care de abia acum fac cunoştinţă cu dosarul sângeros, încurcat şi contradictoriu al revoltelor anti-comuniste din aprilie 2009. Pentru ceilalţi este evidentă tentativa de eschivare de la pedeapsă a lui Gumeniţă, a cărui siluetă a fost portretizată în înregistrările video, la care din neatenţie a obţinut accesul “atot-curiosul” şi extrovertul, Mihai Ghimpu.

Din moment ce instanţa de judecată nu a emis sentinţa, iar procesele se află pe “nisipuri mişcătoare”, majoritatea fac judecata pe principii morale, pentru a răzbuna pe cei care şi-au lăsat sângele în Piaţa Marii Adunări Naţionale sau pe pereţii murdari ai comisariatelor de poliţie. Orice tergiversare a proceselor de judecată încurajează acest “tribunal public”, unde principiul prezumţiei nevinovăţiei nu-şi are rostul, unde Gumeniţă şi colegii lui de breaslă sunt văzuţi pe banca acuzaţilor şi concomitent cea a vinovaţilor.

Este culpabil doar Gumeniţă sau şi alţi sus-puşi, ca Botnari, Papuc, Zubic sau/şi Voronin nu contează. Victimele acţiunilor de teroare ale organelor de forţă, “încălziţi” şi “plodiţi” de conducerea comunistă timp de 8 ani,  vor “capul lui Moţoc”, indiferent de numărul de dinţi din gura acestuia, culoarea ochilor sau gradul de loialitate pentru fostul regim voroninist. Orice persoană cu mâinile mânjite de sângele protestatarilor este ţintită de protestari, fie că e vorba de tineri paşnici sau de cei “violenţi”. Aruncarea “călăilor cu epoleţi” după gratii va reabilita cel puţin la un nivel minim moralul zdrobit în “coridoarele teroarei”, organizate de “bravii” oameni ai legii în acele zile negre de aprilie. Iar acest final merită orice efort şi orice sacrificiu, chiar şi cel de a închide ochii la necesitate probelor incotestabile şi la prioriotatea prezumţiei nevinovăţiei, alterat cu totul din cauza coruptibilităţii sistemul judecătoresc din ţară.

Până la momentul victoriei morale pentru adevăr, demnitatea şi integritatea victimelor represiunilor din aprilie 2009, numărăm dinţii pe care comisarii de poliţie i-au pierdut din cauza protestatarilor cu adevărat violenţi şi liniştit uităm că, pe lângă tineri torturaţi, am tolerat schilodirea contingentului de tineri, aruncaţi în faţa mulţumii asmuţite să apere “fortăreţele” puterii lui Voronin, dar şi poliţiştii nevinovaţi, cel puţin în acel loc şi la acel timp.

Căderea în extremităţi caracterizează perfect starea celor disperaţi să mai vadă vreodată trimfândă justeţea. De aceea, unii nu cred ca şi “soldăţeii” din faţa preşedinţiei sau poliţiştii speriaţi de furia mulţumii sunt compuşi din ţesut organic identic cu al protestarilor răposaţi, torturaţi sau violaţi. Şi unii şi alţii au fost “răniţi”, unii cu pietre smulse din pământ de tinerii înrăiţi pe sistem, partidul de putere şi Voronin în particular, alţii – cu bâte, vânătăi de la actele de viol, de la abuzurile care au dezbrăcat tinerii, indiferent de sex, până la măduva sufletului.

Dacă totuşi acceptăm şi acţionăm în numele adevărului trebuie să-i judecăm pe “comandanţii” operaţiunilor de “organizare” a ordinii publice atât pentru tineretul maltratat, cât şi pentru poliţiştii şi tinerii proaspăt înregimentaţi, care au avut de suferit din cauza orgoliilor şi răbufnirilor autoritare şi “miliţieneşti” ale capilor principali.

Dacă vrem să acredităm ideea că trebuiesc pedepsiţi toţi vinovaţii, atunci nu avem dreptul să ne judecăm, la propriu şi la figurat, doar cu un Gumeniţă, Botnari sau Papuc, dar şi cu coordonatorul sistemului, ale cărui defecţiuni au degenerat în revolte populare. Iar pentru a pune punct epopeei îndelungate de “explorare” a faptelor bine cunoscute de forţele politice de la putere, inclusiv de opoziţie, trebuie să încetăm să acoperim persoane implicate, să-i denunţăm pe “provocatorii” violenţelor, chiar dacă aceştia se numără în listele de membri ai unor partide sau sunt prienteni de-ai noştri.

Atât timp cât vom vorbi cu jumătate de gură jumătăţi de adevăruri nu avem şansa să depăşim acest cerc vicios, unde vinovaţii nu stau numaidecât exclusiv pe partea comuniştilor. Pentru a ne bucura de izbânda definitivă trebuie să avem unitatea politică a forţele democratice pro-europene şi o presiune civică şi populară asupa opoziţiei comuniste. Competiţiile pentru voturi trebuiesc interzise pe acest temei, iar destăinuirile să fie un aport comun al forţelor politice întru binele societăţii. Iar respectând acest algoritm vom disemina  si inradacina coeziunea, reconcilierea şi dialogul social şi politic.

Povestiri cu și despre rromi (1) – “Treji, țiganca”

septembrie 19th, 2010

Pana sa ajung s-o cunosc personal, auzisem tot felul de intamplari descrise de verisorii mei de la Zalau, cu lux de amanunte. Era unguroaica, vorbea romaneste cu greseli si atunci cand o durea capul, in loc de Piramidon cerea “o piramida”; facea cele mai bune prajituri cu miere si nuca din oras, szumegy cred ca se numeau, scotea orice pata din rufele pe care le spala si curata parchetul si-l ceruia ca nimeni altcineva.

Cel mai mult imi atrasese insa atentia faptul ca Treji avea nici mai mult nici mai putin de …. douazeci si patru de copii !!! Bineinteles ca nu-mi crezusem verisorii, mi se parea o gogorita: auzi .. sa ai o clasa de copii, dar cifra imi fusese confirmata de unchiul meu, dl.colonel V., asa ca nu mai incapea discutie … Imi amintesc c-ar fi avut trei sau patru perechi de gemeni, dar totusi …. tot douazeci si patru de copii erau …

Nu fusese deloc la scoala si se maritase foarte devreme, pe la treisprezece ani …. De fapt, se pare ca Ianosz, sotul ei, doar cu vreo trei ani mai mare ca ea si la fel de sarac, se indragostise pana peste urechi de Treji si, de frica sa nu o vanda parintii ei altuia ceva mai bogat, hotarasera amandoi si fugisera-n lume, asa ca …. familiile au fost nevoite sa-i lase impreuna, mai ales ca s-au intors acasa atunci cand ea astepta deja primul copil…

Ianosz, barbat inalt si voinic, muncise ani la rand la CFR, fusese acar, dar in ultimii ani se imbolnavise, avea spatele subred si articulatiile roase de reumatism, fusese pensionat pe caz de boala si mai lucra cate ceva, acasa. El avea grija de gospodarie, de gradina cu zarzavaturi, de animalele casei si de copiii care inca mai erau acasa, ultimul fiind deja adolescent. Ianosz broda flori pe perdele, fete de masa si impletea tot felul de ciucuri de matase, lucruri pe care le vindea apoi, la piata.

Treji muncea cu ziua, facand curatenie si gatind tot felul de bunatati pentru nevestele ofiterilor de la cazarma. Una dintre clientele ei era matusa mea la care tocmai ajunsesem, cantonata pentru un an intreg, impreuna cu sora mea, pentru ca parintii nostri fusesera trimisi afara, la post.

Dintr-o data eram in casa, patru dracusori zvapaiati: eu si verisoara mea aveam sapte ani, varul meu zece iar sora mea, treisprezece; trei blonzi cu ochii ca stelele, eu …. singura bruneta.

Am deschis usa apartamentului, fiind convinsa ca matusa se intorsese de la cumparaturi; cand colo, in fata mea era o femeie uscativa cu fata supta si plina de riduri adanci, aparute mult prea devreme. Imbracata simplu, saracacios: o fusta gri, cuminte, mult peste genunchi, o bluza alba larga cu umeri destul de cazuti, basma bine innodata sub barbie si opincute de cauciuc.

S-a uitat la mine lung, cu mirare, apoi a zambit larg, cu bunatate; ochii-i caprui erau vii, jucausi si pastrasera in ei tineretea si prospetimea ce parasise deja de mult timp, trupul. Avea obrajii maslinii, arsi de soare, brazdati de vreme si de griji; doar atunci cand zambea-i apareau doua urme de gropite ce furasera, mai mult ca sigur, in tinerete, inima lui Ianosz.

N-am apucat sa intreb cine e si pe cine cauta, ca-mi spuse ea, inainte, cu voce blanda si taraganata: “… Tu esti cea mica …. aaa, tu esti Mira ….. Eu sunt Treji. Treji tiganca”.

Stiam ca Treji vorbeste ungureste si ca e femeia care vine la curatenie; nimeni, niciodata, nu pomenise cuvantul “tigan”, asa ca, vrand sa ies din incurcatura am intrebat-o cu multa seninatate: ” …. Si pe dvs. va alinta lumea tot asa?”

A ras cu pofta, m-a strans in brate si m-a mangaiat pe crestet spunandu-mi ca nu mai vazuse la nimeni un par atat de negru, apoi mi-a repetat ca asa o stie pe ea, lumea din oras: “Treji, tiganca”.

Se spetea muncind de dimineata pana seara, lua rufe la spalat acasa, pe care le aducea apoi apretate si calcate impecabil, mirosind ca ea, a curat, a sapun de casa si a levantica. Pentru menaj insa, Treji nu se ducea decat la cateva familii; la cei care se purtau normal si frumos cu ea si cu ai ei, cei care nu o considerau inferioara sau simpla servitoare in casa.

Amandoi isi crescusera cu mare greutate, efort si sacrificii, copiii; cei mari erau deja la casele lor si-si ajutau parintii si fratii mai mici cum puteau mai bine.

Nu-si maritasera fetele dupa traditia pe care ei insisi nu o respectasera, ci le lasasera pe ele sa-si urmeze alesul inimii. Toti copiii lor fusesera trimisi la scoala, majoritatea terminasera liceul sau in cel mai rau caz o scoala de meserii; multi insa ajunsesera la facultate sau in scoli postliceale, la Cluj si la Timisoara, ceea ce-o facea sa radieze cu toata fiinta, i se lumina fata si i se abureau ochii cand aducea vorbea despre ei.

Treji invatase se scrie si sa citeasca ajutata de propriii sai copii. Muncea ca un rob, avea un suflet de aur si stiam ca pe noi ne iubeste. Ne tinea intotdeauna partea si facea tot posibilul sa o induplece pe matusa mea ori de cate ori eram pedepsiti pentru nenumaratele boroboate pe care le faceam, inevitabil … aproape zilnic. Chiar a si plans pentru noi, cele mici; colectasem pe inserat, la inceput de Iunie, in cateva borcane de 1 kg prevazute cu o gluma de capac gaurit pentru a permite aerului sa circule, sute si sute de carabusi … pe care odata intoarse acasa de la joaca, seara, tarziu, le ascunsesem de ochii matusii si ai fratilor mai mari, in baie, in spatele cazanului. Ghinionul nostru a fost ca dl.colonel, venit acasa pe neasteptate dintr-o aplicatie, sa intre la baie…. Aburul a alertat carabusii care au deschis capacele si innebuniti au zburat toti, cu sutele, agitandu-si cu zgomot elitrele si lipindu-se de unchiul meu care se relaxa linistit sub dus si care-a iesind din baie, ca-ntr-un film de groaza, urland din toti rarunchii si acoperit in totalitate cu un strat gros, o masa compacta de ceva care semana la prima vedere cu gandaci zburatori ce colcaiau pe pielea bietului om …..

Treji ne-a salvat de pedeapsa, rugand-o cu lacrimi in ochi pe “conita” sa ne ierte, ca eram “doar doi iezisori veseli” care aveau nevoie sa zburde liber, la soare, nu sa stea palide si triste, inchise in casa …. Locuiam la parterul blocului si de fiecare data cand auzea ca suntem pedepsiti, toti sau pe rand, trecea si ne lasa pe balcon o punguta cu prajituri de casa, turtite si fructe. Apoi ocolea blocul si suna la usa; cat timp vorbea cu matusa mea … noi devoram cu placere totul, pe balcon. Sa ne fie pedeapsa mai dulce ….

In mai toate zilele verii plecam in expeditie, spre Mezes, sau, in ceea ce noi numeam “jungla”; undeva la marginea orasului, aproape de rapa care ducea spre Crasna, si in vecinatatea podului Jiboului. Pe acolo era si casa lui Treji. Mica, simpla si saracacioasa, cu pamant pe jos, acoperit cu ziare si cu presuri de cordele tesute in casa. Foarte curat, totul viu colorat si multa ordine; perdele inflorate, brodate de Ianosz, tot felul de pernite si ciucurasi, nu stiam la ce sa ne uitam mai intai. Curtea era plina cu franghii pe care atarnau la uscat multe rufe, mai ales cearsafuri, covoare, presuri si zeci de camasi …

Plecam in “jungla”, la vanatoare de frunze imense de brusture, la cules de mure si zmeura si in cautare de coropisnite, bondari sau daca aveam noroc, cate-o radasca uriasa … Ne ajutau sabiile de lemn facute de Ianosz cu ajutorul carora ne croiam drum prin desis, iar cand ne saturam de hoinareala, ne opream la casa lor, unde ascultam toate povestioarele, asta dupa ce primeam trutite de cartofi facute pe plita, gogosi si prajituri facute de Treji.

Prima oara cand ajunsesem eu “in jungla”, Ianosz era ca de obicei, singur acasa; lucra cate ceva. Nu ma vazuse pana atunci si m-a intrebat eu a cui sunt, dupa care a zambit si a continuat: ” … nu tu esti fata care a vandut florile lui Marti, la piata?”

“Eu”

“… Si ti-a placut sa fii … tiganca?”

Am ridicat din umeri si i-am raspuns:

” … Eu am mai fost tiganca inca de doua ori pana acum …” Si pentru ca Ianosz se uita nedumerit la mine, am venit imediat cu lamuriri: … O data la bunici, in Bucovina, unde am dansat cu prietena mea, Olguta, in jurul focului, in tabara de la marginea satului, imbracata cu fustele ei de sarbatoare, si a doua oara, la Bucuresti, cand m-a pus sora mea sa cersesc la coltul parcului … tot imbracata corespunzator ….

Si peste toate, asa ma mai alinta, cu mult drag, tata, mai ales cand ma suparau alti copii si mi se facea in ciuda ca eu nu am par blond sau ochi albastri: “tigancusa lui tata frumoasa ….n-are nimeni pe lume ochii tai …. ” si-mi zburau toate temerile …

Ianosz a ras cu pofta; i se zgaltaiau umerii si i se umezisera ochii; mi-a mai pus in fata niste turtite si m-a rugat sa-i povestesc cum a fost …

Eu la cinci ani, sora mea si prietena ei, de aproape doisprezece anisori. Ma …. convinsesera … cu forta; se plictiseau, erau in vacanta de vara, era clad si vroiau sa cumpere inghetata de pe Magheru, de la chioscul de langa cinema Patria; parintii erau la serviciu, noi, acasa, pe Xenopol, langa Gradina Icoanei. Fetele au gasit pe undeva un sort vechi de bucatarie, decolorat, rupt si zdrentuit; asa am ajuns eu, despuiata partial, desculta, inghesuita bine in prealabil, plansa si manjita cu pamant, cu praf in par, ciufulita …. intepenita, cu mana intinsa … la coltul parcului. Trebuia sa stau acolo, sa privesc rugator si sa intind mana, timp in care, de pe trotuarul celalalt, doua fete cu bucle blonde, imbracate cu rochite albe cu funde mari de nylon faceau semne atentionandu-ma catre cine ar fi trebuit sa-mi indrept atentia. Primisem o gramada de banuti, si auzeam tot felul de comentarii; doua doamne s-au oprit, una m-a mangaiat pe parul prafuit si negru ca pana corbului si am auzit-o zicand: “uite, draga, la asta mica ce piele alba are … n-ai crede …..”

La Zalau, … vandusem flori la piata. Cei mari, prieteni de cartier, de scoala si de boacane, fusesera seara la furat de lalele si narcise din curtea lui Marti Neni, si crengi de liliac inflorit, din cimitir. Pentru ca Marti il recunoscuse pe Feri Kiss, vecin, coleg de clasa si prietenul cel mai bun al varului meu , se stia deja in tot orasul cam cine facuse prostia …. Si cum fusesem avertizati de matusa mea care era foc si para, ca nu cumva sa venim cu flori de furat, acasa, cei mari ascunsesera florile intr-o boxa din beciul blocului. Noi, gaitele mici, nici macar nu fusesem bagate in seama pentru actiunea “Marti”, dar acum stiam foarte bine ca ele existau in doua galeti cu apa, la subsol …

Cum eu eram noua in oras si nu ma cunostea inca lumea, si pentru ca atat culoarea parului cat si a ochilor permiteau un camuflaj perfect, am fost din nou convinsa … cu forta, ca a doua zi, deghizata in tiganca, sa vand florile furate de ei ….

Acolo, la piata, cu galetile in fata, ma vazuse Treji, care, nu a mai plecat de langa mine; imi repeta intr-una ca “asta-i mare bai, mare pacat, mare suparare” si ca nu mai are cum sa ne apere …

Dupa ce s-au vandut florile a mers cu mine acasa si a dat banii “conitei”; matusa mea, d-na colonel, care auzise de isprava, neagra de suparare si plina de furie, a plecat cu Treji si i-au dus banii Martei, iar la intoarcere, noi ne-am primit toti, cu varf si indesat, un variat “supliment de viteza”, eu incasand, ca de obicei … dublu; inclusiv dupa, de la sora mea, convinsa fiind de fiecare data ca eu parasem …..desi, niciodata nu facusem sau nu as fi facut lucrul asta ….

Intr-o zi, ne-am pomenit la usa cu Treji. Era ravasita, desfigurata de spaima, plansa si tinea de mana un baietel de vreo cinci anisori; cuminte, tacut, trist si frumusel foc. Saten cu par carliontat, nasuc in vant, pistruiat si cu ochi de un albastru intens, senin ca cerul … Nu vroia sa dea drumul mainii lui Treji si nu vorbea cu ea in ungureste…. Cu mare greutate l-am convins sa vina sa se joace cu noi in cealalta camera …

Treji povestea ceva, cerea ajutor matusii mele si le-am auzit apoi, pe amandoua plangand …. Cu doua zile inainte, mergand pe langa calea ferata in cautare de verdeata pentru porc, Treji a vazut un sac de hartie legat de sinele caii ferate, care, din cand in cand se mai si misca. Din curiozitate a dezlegat sacul fiind convinsa ca e vreo gluma proasta facuta de copii lipsiti de minte si, cu multa bagare de seama s-a uitat in el, sa nu fie cumva vreo lighioana turbata ….

Inauntru insa, un baietel cu caus in gura, cu manutele si picioarele legate strans, si legat de sina. Daca Treji nu ar fi trecut atunci pe acolo, ar fi trecut peste 20 de minute, acceleratul ….

A luat copilul, l-a dus acasa, l-a spalat, schimbat, hranit, a discutat mult cu Ianosz, dupa care s-au dus amandoi la Militie.

Dupa ce si-a revenit din sperietura, Petrica, caci asa-l chema pe baietel, s-a agatat de gatul lui Treji spunandu-i ca ea e mama lui si ca nu mai vrea sa plece niciodata de acolo.

Se pare ca la Militie le-au spus ca fiind roman si pana sa-i gaseasca mama ca sa afle ce se intamplase, Petrica ar fi trebuit dus la orfelinat sau lasat in grija unei familii de romani, nu la marginea orasului cu tiganii … Strigatele si plansul copilului i-au facut pe cei de la Militie sa se razgandeasca si sa-l lase pe Petrica in grija lui Treji pana la clarificarea cazului; iar Treji, avea nevoie de ajutor; cerea cu disperare ajutor si nimeni nu se sinchisise s-o sfatuiasca desi, apelase si-n alta parte. Treji nu stia carte, era saraca si era … tiganca!

Zilele care-au urmat au fost un clavar pentru toata lumea; noi, stiam ca se intampla ceva grav; nu puteam intelege cum o mama isi legase copilul ca sa-l calce trenul doar pentru ca noul iubit nu o accepta cu el…. Ce mama era aia? Si ce aveau cei de la Militie impotriva lui Treji? Eram nevoiti sa stam mai mult in casa pentru ca matusa mea avea treaba in oras si asteptam cu sufletul la gura vesti despre ce se intampla cu ei, ce faceau oamenii mari … “Conita” umblase cu Treji peste tot; ea scrisese toate declaratiile, plangerile, cererile, inclusiv memoriul trimis la Minister. Ii amenintase pe toti ca reclama la Bucuresti daca nu se face dreptate si a intors pe dos linistitul orasel de provincie! Au vorbit cu avocati din Cluj, i-au mobilizat pe copiii cei mari ai lui Treji si Ianosz, si au dat drumul hartiilor, declaratiilor, marturiilor catre toate institutiile Statului.

Dupa cateva luni bune, matusa mea ne-a imbracat frumos si am plecat de dimineata, devreme, dar nu la scoala, ci la Tribunal. Acolo i-am intalnit si pe Treji si pe Ianosz, Petrica si multi dintre cei douazeci si patru de copii ai lor.

Judecatorul, un om in varsta, cu parul alb, privire serioasa si grava, imbracat cu roba si avand o voce puternica, rasunatoare, a citit cu vadita emotie hotararea Tribunalului, prin care minorul gasit legat de sinele caii ferate, fusese definitiv incredintat lui Treji si Ianosz.

Am auzit-o pe Treji, spunand printre lacrimi, sughituri si strangand copilul la piept un “saru’mana don’ judecator” ….

Cu suflet bun, cald, cinstita, muncitoare si cu frica de Dumnezeu, Treji devenise astfel mama … pentru a douazeci si cincea oara..

Multi din sala aveau lacrimi pe obraz, inclusiv unchiul meu, dl.colonel, care tinuse mortis sa fie si el acolo; dar la fel aveam si noi si chiar Judecatorul.

Dupa, l-am auzit toti pe reprezentantul justitiei felicitandu-i pe Treji si Ianosz pentru omenia de care dadusera dovada, spunandu-i apoi lui Treji: “…. Noi trebuie sa-ti sarutam tie mana, nu tu noua” ….. ceea ce a si facut, lasand-o pe biata femeie total fastacita de situatie; Treji nu era obisnuita sa i se dea atentie … ci de munca …

Multi, foarte multi ani m-au urmarit scenele de la Tribunal, zambetul lui Treji, gustul inegalabil al prajiturilor ei cu miere si nuca, prjituri pe care le facea ori de cate ori ne manifestam cat de putin dorul sau dorinta. Cu mainile ei scorojite si crapate de munca, obosita de saracie si impovarata de neajunsuri, gasise forta si puterea de a trece peste toate grijile si nedreptatile si de a oferi total neconditionat si cu tot sufletul, dragoste nelimitata …. unui pui de om napastuit … unui pui de roman.

Ultima oara cand am primit vesti despre ei, prin ‘82, mi s-a spus ca Ianosz se prapadise, Treji era foarte bolnava si se mutase la una din fetele ei, doctorita. Petrica era in ultimul an de liceu, la Timisoara, si statea la unul din fratii lui mai mari, inginer constructor; fusese olimpic pe tara la fizica si se pregatea sa dea admiterea la Institutul de Marina.

Noi, vorbitorii acestei limbi, ….. ar trebui sa incercam macar o singura data in timpul vietii noastre umile si banale, interactionand voit sau nu cu cei din jurul nostru, sa trecem de “coaja”, de culoarea ochilor, a pielii, de bariera de limba, traditie si cultura si sa vedem in cel din fata noastra, simplu: doar OMUL. Sunt convinsa ca multi ar invata enorm din exercitiul asta …

Pe “Treji tiganca”, asa cum mi se prezentase ea, nu o voi uita niciodata. Si-a lasat amprenta clar, undeva adanc in sufletul meu si m-a facut sa inteleg inca din copilarie, ca omenia, dragostea, bunul simt, bunatatea sufleteasca si taria de caracter, …… nu au culoare, religie, nationalitate sau etnie ….

Ciocnire a intereselor, nu a civilizațiilor

septembrie 19th, 2010

De foarte multe ori aud in discursul unor analisti sintagme de genul “conflicte civilizationiste” sau “razboiul religiilor”.  Huntington este unul dintre cei  care au dat nastere acestei teorii intr-un articol publicat in Foreign Affairs, ce a devenit mai apoi subiectul central al unei intregi carti.   Acesta imparte lumea in functie de criteriul civilizational in doua categorii: cea occidentala si cea neoccidentala, atragand atentia ca, divergentele si deosebirile culturale si religioase vor avea rol primordial in declansarea conflictelor dintre cele doua parti. Este oare o asemenea viziune conforma cu realitatea evenimentelor petrecute la nivel international? Aparent da… Privind in urma catre WTC, sau citind stirile si vazand sute de fanatici ce striga ca sunt gata sa isi dea viata in numele Profetului (si pe buna dreptate, chiar sunt) sau vazand cum un Pastor doreste arderea Coranului, putem cadea cu usurinta in a trage o asemenea concluzie… Dar totusi aceasta nu ar fi decat o greseala “amatoreasca”, intrucat analiza este focalizata decat pe un anumit aspect al problemei – fanatismul cu precadere in situatia de fata, netrecand, sau nedorindu-se a se treace aceste granite, catre crearea unei viziuni mult mai ample si mai complexe. In primul rand, cum au ajuns acei oameni sa vada in religie singura cale a dreptatii? Si de ce fanatismul religios se bucura de o buna propaganda in sanul lumii musulmane?  Nu putem vorbi in primul rand de un conflict al civilizatiilor, atat timp cat in interiorul celor doua tabere intalnim conflicte si dispute ideologice. Aceasta, mai ales, nu este nicidecum o situatie asemanatoare celei din timpul Razboiului Rece, cand aveam doua centre de putere, in jurul carora planau adeptii ideologiilor promovate ( capitalism vs. comunism). Cum putem vorbi de un asemenea conflict cand in interiorul lumii musulmane sunt atatea framantari ideologice, cel mai cunoscut fiind conflictul dintre siiti si sunniti. Cum putem vorbi de un asemenea conflict cand, intalnim opozanti, chiar din randul evreilor, ce se opun cauzei sioniste; stim foarte bine ce doreste Neturey Kartha.  Si mai ales, cum putem vorbi de un asemena conflict, cand intalnim divergente chiar aici, in politica Occidentala; diferentele de opinie privind invadarea Irakului fiind doar un exemplu.

Si totusi, cum se face, ca atat Crestinismul cat si Islamul, religii ce promoveaza valori morale comune precum iubirea, cinstea, milostenia sau bunatatea au stat la baza a numeroase conflicte si varsari de sange de-a lungul istoriei? Au luptat oare cele doua parti intre ele doar pentru apararea propriei culturi, si a propriilor valori fundamentale? Cat de amenintat era Crestinismul in fata culturii maurilor din Andalusia? Iar daca liderii musulmani credeau cu asemenea tarie in cuvantul lui Allah, de ce ofereau libertatea altor culte in Andalusia?  Raspusnul este unul simplu, musulmanii erau scutiti de biruri si taxe, iar daca deveneai musulman, visteria Califatului era privata, putem spune, de anumite bunuri. Iata un factor neglijat, in multe analize: interesul economic. Da, interesul economic, este cauza al carei efect, devine de cele mai multe ori religia. Sa privim putin in istorie, caci doar aceasta este stiinta politica aplicata, si ne poate ajuta sa analizam mult mai usor dinamica evenimentelor internationale. Sa ne aruncam privirea putin catre Prima Cruciada, un razboi sfant, incununat cu rauri de sange, care probabil nu s-ar fi declansat daca interesele geoeconomice, reprezentate in primul rand de zona portului Tripoli, nu ar fi existat. Iata ceea ce sustine si Ovidiu Chirovici in privinta acestui eveniment  “Cruciada nu s-ar fi declansat daca un intreg context de alti factori nu s-ar fi impletit cu cei comerciali” (Ovidiu Chirovici, Misterele Istoriei, Bucuresti, Rao, pp6-7) Sa privim fundamentalismul islamic de astazi. El insusi este un proiect politic!- termen folosit cu precadere de catre Francois Massoulie, in cartea sa Conflictele din Orientul Mijlociu.

Fundamentalismul islamic reprezinta proiectul de reconstructie a “Islamului de alta data”,  luand nastere ca urmare a frustrarilor provocate de esecurile lumii arabe pe plan international, printre care infrangerile militare si pierderea de teritorii in dauna Israelului, impotenta tarilor arabe, bogate in petrol, de a avea un cuvant greu de spus in planul relatiilor internationale, dar si a unor frustrari provocate in sanul Orientului Mijlociu, in special saracia si nivelul scazut de trai. Daca in toata aceasta situatie adaugam si factorul religios, cream un adevarat ADM. Cum a ajuns religia sa se interpuna intre statul laic si populatie, devenind ea insasi forma de conducere politica? Prin simplu fapt  ca religia insasi reprezinta valoarea cea mai importanta a conditiei umane,  islamistii gasind in Cuvantul Coranului singura putere si sursa de a se organiza si lupta impotriva “Occidentului Cotropitor”.  Razboiul aceasta religios, este in adancul sau de fapt unul economic, unul al supravietuirii.

-Dumnezeul meu este cel adevarat, intrucat eu traiesc in nedreptatea ta, sufar din cauza ta, dar ma voi razbuna… ma voi ridica asupra ta, te voi ucide, iti voi viola sotia, iar copiii tai, vor fi sclavii mei….

-Dumnezeul meu este cel adevarat, intrucat tu esti o intruchipare a raului a violentei… nu meriti nimic!

Incheind intr-o nota filosofica, oare nu aceasta este marele plan luciferic, acela de a face din om, mareata creatie divina, un concurent, un dusman al propriilor semeni, ajungand sa vada, involuntar poate, religia ca scuza a urii, frustrarii, dorintei de dominare, setei de putere … ?

Cum am devenit israelian (3)

septembrie 19th, 2010

Paraseam Romania in plina iarna, un ger cumplit, iar aeroportul Baneasa era acoperit de zapada. Am trecut destul de repede formalitatile vamale. Fiecare dintre noi avea dreptul sa scoata din Romania 70 de kg., care fusesera expediate in lazi, pe cale maritima. Cursa Tarom, in directia Tel Aviv, facea escala la Istanbul. In avion am intilnit doi fotbalisti din echipa mea favorita, Steaua, Constantin si Jenei, care erau deja la apusul carierei si jucau in Turcia. Emotionat, le-am solicitat autografe, le-am povestit ca emigrez spre Israel, ca nu stiu cum ma voi adapta, ei mi-au zimbit si m-au asigurat ca Israelul e frumos, iar eu am promis ca voi continua sa le urmaresc succesele, cu aceeasi pasiune.

Plecarea mea din Romania se desfasura pe fondul unei drame sentimentale. In ultimele luni facusem o pasiune pentru Jeni, o bruneta cu ochi ca migdalele, putin copilaroasa, imprevizibila, cu care mergeam la dans, la spectacolele formatiilor rock, din acele vremuri, Coral, Mondial, Sideral, Phoenix, la Casa Studentilor de pe Plevnei, la “303″ si la camine culturale. Desi eram elev de liceu, reuseam sa ma strecor, fara legitimatie de student, multumita unor amici mai mari, sau a neatentiei celor de la poarta. Asadar ma indragostisem de Jeni, dar, dupa citeva luni, am avut o cumplita dezamagire, ea preferind un student care scria versuri, in stilul lui Ion Barbu, se invirtea in anturajul Sinzianei Pop, si spera sa fie publicat. Mi-o amintesc la Student Club, la alta masa, topita dupa “Iubire, bibelou de portelan”. Nu imi dadea atentie, eram doar un elev de liceu si nimic mai mult, fara perspective artistice sau literare.

Aceasta dezamagire mi-a trezit o ambitie nebanuita. Daca acest Mihai, atit de adulat, scria versuri despre melci, poate as reusi sa gasesc, pe undeva, in mine, o umbra de talent poetic. Spirit competitiv aveam din belsug. M-am inchis in camera mea si, in 7 zile, am reusit sa compun 10 poezii, le-am copiat “pe curat” si  am depus un plic la poarta revistei Romania Literara, pentru Posta Redactiei, condusa de Nina Cassian. Eram inca in Romania, cind a aparut raspunsul, pozitiv, dar si critic. Dintre toate, Nina Cassian considera ca poezia “Tu” merita sa fie publicata. Nu mi-am facut iluzii, stiam ca plec din tara, eram un adolescent necunoscut, probabil ca nesemnificativele mele creatii vor termina intr-un cos de gunoi.

De la dreapta la stinga

Aeroportul din Tel Aviv se afla, de fapt, la Lod, 20 km de cel mai mare oras al Israelului. Am fost asteptati de  membri ai familiei, pe unii dintre ei nu-i vazusem niciodata, plecasera imediat dupa razboi, auzeam “bine ca ati scapat”, “ati venit, in sfirsit, acasa”, dar eu vedeam totul ca fiind temporar, gindurile imi zburam spre Bucurestiul copilariei, spre prietenii pe care speram sa-i revad, cit de curind. La iesirea din aeroport, am fost surprins de verdele diferit de cel din Romania, de ploaia deasa, de palmieri. Si de romana cu accent cintat, imperfecta, a rudelor mele.

In scurt timp am ajuns la un centru de absorbtie, linga Nethania, se numea “Hahof hayarok” – Plaja Verde, unde familia urma sa invete limba ebraica, pe care tatal meu o stapinea binisor, inca din copilarie. Dupa numai citeva saptamini am fost transferat chiar in orasul Nethania, la hotelul Margoa, in cadru studentesc, gen internat, apartinind de Universitatea Tel Aviv, impreuna cu tineri de virsta mea, din multe tari, pentru a-mi insusi o limba dificila, care se scria de la dreapta la stinga. Comunicam mai ales in engleza si franceza, multi erau din America de Sud, Franta, URSS, Polonia, Africa de Sud, Turcia, si doar citiva romani, cu care m-am imprietenit repede. Amestecul de limbi ma fascina, nu intilnisem niciodata un astfel de amalgam de culturi, mentalitati, obiceiuri, unii fusesera deja in organizatii de tineret sioniste, despre care, in Romania, auzisem doar vag, in contextul unor povestiri despre amici ai parintilor mei, care petrecusera ani grei de puscarie, pentru vina de a fi sionisti, pentru aspiratia lor de a emigra spre tara evreilor, aceeasi Palestina predestinata “jidanilor”, minoritate nationala.

Intr-un sfirsit de saptamina, ajuns la centrul de absorbtie, unde erau cazati parintii, am fost oprit de Vivi, fiica unui medic, coleg la facultate cu ai mei. Mi-a aratat o scrisoare prospat primita din Bucuresti. Era amintita o poezie, din Romania Literara, care facea mare vilva intre liceeni. I se trimisese poezia decupata din ziar, era chiar “Tu”, autorul eram eu, Vlad Solomon de linga Cismigiu, desigur, nu se stia la redactie ca emigrasem, altfel nu ar fi fost publicata, nu-mi venea sa cred, totul incepuse doar din ambitia de a dovedi ca sint capabil sa scriu versuri, din spirit de competitie. Revenit la Nethania, am impartasit colegilor emotia mea, si le-am tradus, intr-un amestec de limbi, prima mea incercare literara. Multi ani mai tirziu, in 1984, mama mea si-a exprimat, pe patul de moarte, dorinta ca poeziile mele sa fie adunate intr-o carte, care se va numi “In noi e un cer mai adevarat”.

Prima clipa

In cadrul cursurilor, ni se preda si cite ceva din istoria si geografia Israelului, invatam despre legile care guvernau tara, miscarile sioniste, razboaiele, legislatia, structurile politice (ce ciudat, o tara atit de mica, dar cu atitea partide), literatura ebraica… Din cind in cind se organizau excursii prin tara, cred ca prima la care am participat a fost la Ierusalim. Auzisem multe despre Ierusalim, stiam ca era capitala Israelului, nerecunoscuta de alte state, orasul “sfint”, unde au domnit regii de odinioara, unde se rugau aceluiasi Dumnezeu, evrei, crestini si musulmani. Nu ma tenta vizita la Ierusalim, eu visam Cismigiul, lacul Herastrau, Sinaia, Prevert, Andre Gide, nuvelele lui Mircea Eliade, romanul lui Petru Popescu, “Prins”, si, mai ales, Secolul 20 si Romania Literara. M-am alaturat insa colegilor, nu avea nici un rost sa ramin singur in hotel.

Ajunsi la poarta cetatii antice, am coborit nepasator din autobuz, dar, brusc, m-am simtit zdruncinat de ceva invizibil, ne indreptam spre inima orasului vechi si, la fiecare pas, ma infioram, ma apropiam de un loc necunoscut, dar parca mi se soptea, fara incetare, ca urma sa ma confrunt cu o parte din mine insumi. Deodata mi-a aparut in fata ochilor Zidul Plingerii. Il vazusem in carti postale ilustrate, stiam ca e un lacas al religiosilor, parte din templul de odinioara, tremuram, vibram, intreaga mea fiinta era cuprinsa de o senzatie ciudata, erau doar niste pietre, dar care imi vorbeau, mi se suprapuneau imagini neclare… Pe aici s-au perindat evreii de odinioara, ma simteam  legat de acest meleag, parca neam de neamul meu a locuit in Ierusalim, amintit in rugaciunile evreiesti, in atitea carti, ma fulgerau emotii pe care nu reuseam sa le domin, ce se intimpla cu mine, nu sint religios, de ce ma simt magnetizat de acest zid, aruncat intr-o alta dimensiune, spre un trecut evitat, dar care ma ajunge din urma, ma invaluie si ma tintuieste intr-un loc in care, parca, am trait odata, zidul se apropia de mine, pietrele ma priveau in ochi si ma indemnau sa le ating…

A fost prima oara cind am simtit ca sint israelian, ca apartin, poate nu am fost niciodata roman, ci doar ma atasasem de oameni, de cultura, de cartierul in care crescusem, de colegi… Oare fusesem, asa cum ma considerau multi, strain de neam, oare originea, cea pe care crezusem ca pot sa mi-o aleg, era mai puternica decit hotarirea mea, de a fi roman, la fel ca ceilalti? Devenisem, dintr-o data, evreu si israelian, altul, nu cel care recita din Minulescu, sau poate acelasi, dar care putea sa se simta egal intre egali, evreu intre evrei. Ce taina ascunde acest Ierusalim, care ma arunca mii de ani in urma, fara sa-i pese de indaratnicia mea de a mentine puntea cu Romania, cu limba materna, cu literatura tarii de origine, cu amprenta apasata a anilor traiti dincolo de Mediterana?

A doua clipa

Ca orice israelian, trebuia sa prestez serviciul militar. In timpul instructiei am cunoscut multi emigranti din Romania, eram intr-un pluton de noi veniti, numiti, in ebraica, olim hadashim, si, in mod natural, ma apropiasem de cei din tara de bastina. La un moment dat ne plasasera intr-o baraca, 12 romani si 12 polonezi. Oho, cite conflicte s-au iscat intre noi, parca importasem din tara-muma razboaiele din urma cu secole. De altfel, circula in Israel mitul ostilitatii dintre romani si polonezi, mai ales datorita faptului ca evreii originari din Polonia venisera, in mare parte, inaintea masivei emigrari din Romania si, evident, ocupasera posturi cheie, alaturi de “germani”. Astfel s-a nascut si falsa convingere ca “romanii” au fost nedreptatiti, ca nu au fost reprezentati in mod echitabil in guvern si parlament. Remarcind conflictele, comandantii au decis ca soldatii recent emigrati sa fie amestecati cu cei nascuti in Israel, in diferite plutoane, masura care, la inceput, ne-a revoltat, dar s-a dovedit a fi binevenita, doar nu am ajuns in Israel ca sa raminem grupati in triburi.

Multe momente din perioada serviciului militar, pe care l-am prestat in citeva etape, mi-au ramas intiparite in memorie. Dar zilele in care am servit la frontiera cu Libanul, le retraiesc, din cind in cind, de parca n-au trecut aproape 40 de ani. Trebuia sa pazim asezarea Shtula, care era situata chiar pe granita, patrulam, doi cite doi, noaptea, sau urmaream, dintr-un turn, miscarile suspecte, dincolo de sirma ghimpata. Din cind in cind se infiltrau teroristi, din sudul Libanului, pentru a savirsi atentate. Uneori aveau loc schimburi de focuri, nu numai la granita, ci si intre crestini si musulmani libanezi. Noi aveam rolul de a pazi Shtula, nimic eroic, trebuia doar sa patrulam si sa asiguram linistea locuitorilor, care traisera, de-a lungul anilor, destule traume. Frigul noptii era cumplit, ne intra in oase, dar simturile erau ascutite si ciuleam urechea la fiecare fosnet al padurii. Haite de porci mistreti ne puneau de multe ori nervii la incercare, iar sacalii si vulpile se strecurau, incercind sa-si potoleasca foamea, rapind gaini.

Trebuia sa fim prudenti, sa nu ne scape vreun glonte, sa nu ne pripim, sa nu ne lasam inselati de vreo miscare care sa ne distraga atentia. Intr-o noapte, patrulam, alaturi de colegul meu, era o liniste cumplita, parca prevestitoare de rele, intrerupta doar de vaietul sacalilor. Am simtit, deodata, ca acolo, in prima linie, aparind Shtula, sint raspunzator de securitatea intregului stat. Desi eram un mic surub in angrenajul armatei, repartizarea mea, la granita libaneza, nu era intimplatoare, si intreaga tara se baza pe mine, pe atentia si pregatirea mea, pe seriozitatea cu care imi asumam rolul.

In acea noapte, spre deosebire de altele, nu s-a intimplat nimic. Ba da, am devenit israelian.

- in numarul viitor - Cum am devenit israelian si evreu (4)

De ce n-au bombardat Aliații camerele de gazare de la Auschwitz?

septembrie 19th, 2010

Există o categorie de istorici “de fotoliu” care se ocupă de istoria contrafactuală și fac scenarii alternative după zeci, poate chiar sute de ani de la petrecerea unui anumit eveniment. Printre aceste evenimente (potențiale) se numără și o ipotetică bombardare a camerelor de gazare de la Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr de exterminare nazist din tipul celui de-al doilea război mondial.

Un cunoscut istoric britanic, Michael Burleigh, tratează această ipoteză în cartea sa Moral Combat – A History of World War II, apărută recent la editura Harper Press. Subtitlul e oarecum pretențios, pentru că această carte de 650 de pagini este de fapt o trecere în revistă a dilemelor morale ridicate de cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, de la campania militară japoneză din Asia, Blitz-ul german, războiul fără reguli de pe frontul de est, la bombardamentele împotriva civililor practicate de ambele părți, violul în masă sau procesele criminalilor de război.

Am ales acest capitol pentru că subiectul, deși abordat, mai ales din punct de vedere evreiesc, a fost tratat în general unilateral și emoțional.

Michael Burleigh (care dedică Holocaustului mai multe capitole în cartea sa) demonstrează de ce ipoteza bombardării camerelor de gazare de la Auschwitz este complet nerealistă.

Știrile despre atrocități în masă comise de naziști împotriva evreilor mai întâi în Polonia, apoi în URSS, după declanșarea atacului din 22 iunie 1941 au ajuns relativ reprede în Occident, dar detaliile nu erau încă clare.

În plus, când în 1942 au apărut știri despre lichidarea evreilor în proporții fără precedent, unele oficialități din Marea Britanie și Statele Unite au exprimat scepticism, confruntate cu enormitatea răului despre care erau informate.

Evadarea de la Auschwitz în aprilie 1944 a doi deținuți, Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, a permis estimarea numărului de evrei uciși acolo între 1,5 și 1,75 milioane.

De aici a apărut și ideea, sugerată de mai multe organizații evreiești de bombardare a camerelor de gazare, care erau de acum cunoscute ca mijloc de exterminare în rândul Aliaților.

Dar Michael Burleigh pune în context aceste solicitări cu cadrul general de desfășurare a războiului. O astfel de acțiune ar fi constituit o deturnare a unor resurse prețioase, mai ales în condițiile debarcării din Normandia în iunie 1944 care permisese deschiderea unui al doilea front împotriva Germaniei naziste în Europa.

Mai mult, scrie Burleigh la vremea respectivă precizia bombardamentelor era extrem de redusă și victimele colaterale, cum se numesc astăzi, erau extrem de numeroase. De pildă, americanii au bombardat la 24 august 1944, pe vreme perfectă, o uzină de ghidaje pentru racheta V1, situată în apropierea lagărului de la Buchenwald, omorând 315 deținuți și rănind alți 525.

Nu e greu de imaginat că un raid aerian la Auschwitz ar fi dus la moartea a multor deținuți, în condițiile unor șanse reduse de succes în distrugerea camerelor de gazare.

Un alt risc al unor astfel de acțiuni îl constituiau represaliile, de regulă crunte, ale naziștilor, care ar fi anulat probabil orice beneficii. În plus, Michael Burleigh demonstrează cu exemple că naziștii reușeau de cele mai multe ori să repare relativ repede obiectivele bombardate de aliați.

O omisiune: inacțiunea sovietică

Dar Michael Burleigh aduce în discuție un argument moral extrem de puternic: de ce istoricii de fotoliu de azi aduc aceste reproșuri doar aliaților occidentali? De ce nu și sovieticilor?

În septembrie 1944, British Board of Deputies, organizația reprezentativă a evreilor britanici, a cerut sovieticilor să bombardeze lagărele de exterminare naziste. Cererea era rezonabilă, scrie Burleigh, dat fiind proximitatea lagărelor de teritoriile controlate de sovietici, oricum mult mai aproape decât pentru Aliații occidentali.

Dar cererea a rămas fără răspuns, fără măcar o confirmare de primire. Explicația e foarte logică, susține Burleigh. Sovieticii cunoșteau foarte bine politica naziștilor de exterminare a evreilor. De altfel, în perioada de doi ani 1939 – 1941, cât a funcționat pactul de neagresiune germano-sovietic Stalin nu a pus doar surdină propagandei anti-naziste, dar a și luat măsuri pe placul lui Hitler: l-a îmlocuit din funcția de ministru de externe pe Maxim Litvinov, care era evreu, cu Viaceslav Molotov, care a avut ca misiune din partea lui Stalin “să curețe sinagoga”, adică să epureze ministerul de externe de evrei.

Nenumărați evrei polonezi care s-au refugiat înspre est în 1939 după invazia nazistă, au fost deportați imediat de Stalin în Siberia. Iar Cartea Neagră e evreilor sovietici – o compilare de către Ilia Ehrenburg și Vasili Grossman a atrocităților comise de naziști împotriva evreilor în timpul ocupației, terminată în 1946, nu a fost niciodată publicată, toate exemplarele tipărite și șpalurile cărții fiind distruse.

După victoria din 1945, a început perioada antisemită a lui Stalin în care evreii nu erau în niciun fel menționați ca victime privilegiate ale ocupanților naziști (vezi articolul   Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii http://www.acum.tv/articol/10267) .

Dar cum majoritatea istoricilor care ridică ipoteza bombardării camerelor de gazare sunt de stânga, este firesc să existe o acută lipsă de cărți despre lipsa de acțiune în timpul războiului și după a sovieticilor în chestiunea Holocaustului, conchide Michael Burleigh.

Baiatul rândunică

septembrie 19th, 2010

După cum ştiţi, rândunelele mai sunt numite vestitorii primăverii. În fiecare an, venirea lor este aşteptată cu nerăbdare de catre cei mici.

Acestea preferă câmpiile, parcurile din jurul marilor oraşe, uneori poposesc şi în balcoanele care au verdeaţă.

Fiind foarte inventive  preferă să îşi construiască cuiburile  în podurile caselor, în grajduri  s-au pe la streşinile caselor cu multă migală.

Au  nevoie de pământ moale, pietricele  pe care le unesc între ele în formă semicirculară lasând o deschidere pe unde să poată intra şi ieşi. Construirea durează şapte zile.

Se spune că o rândunică străbate 10.000 km…. din Europa traverseaza in zbor Marea Mediterana, pentru a ajunge in nordul Africii. apoi merge către sud, străbate  desertul Sahara pentru a ajunge in   regiunea unde ierneaza  ,   unde   este cald şi poate   gasi    hrana din belsug.

În această lunga calătorie nu toate rezistă. Unele cad epuizate în Marea Mediterană, altele se mai odihnesc pe vapoare.

Dar să îmi continui povestea. Era o dimineaţă însorită de  august. Încă de la  primele ore ale dimineţii se simţea căldura sufocantă care se va instala pe parcursul zilei.

În acea zi , hotărâsem să fac curăţenie. Asa că am început să scot pe balcon ceea ce mă ,,încurca” pe moment. Pe un scaun stăteau la aerisit o  pereche de blue jeans albastri.

În curtea din spatele blocului. baiatul se juca liniştit. Deodată văd pe cureaua de la blue jeans cum sta agatat cu toate puterile un pui de rândunică. Abia s-a lasat desprins . Era lovit , ravaşit şi ţinea un ochi închis….

L-am     dus  repede în bucatărie ,l-am  pus  pe masă şi  i-am  picurat  pe cioc puţină apa. Nu mai putea sa-şi tină aripile strânse… Rănit într-o încaierare  picase la mine în balcon. Îl hrăneam la 2 ore, asa zgribulit cum era mă privia cu celalat ochi şi nu opunea rezistenţă.

Au trecut o zi, două, …după patru zile trebuia să plecăm la ţară la mama mea. Aşa că a trebuit să luăm puiul cu noi. Se ţinea cu gheruţele de mâna mea, privia unori pe geam şi ciripia .

Avea acum 4 zile de îngrijiri. Îşi ţinea din ce în ce mai bine capul, aripile şi le aranja frumos  în V şi continua să ciripească după ce mânca. Era mult mai vesel.

În a cincea zi, s-a trezit de dimineaţă ,a început să-şi facă ,, toaleta” , iar după aceea pentru prima dată şi-a reluat  zborul.

Dino îl urmărea cu mare bucurie şi mă întreaba  dacă poate să-l păstreze..  Îşi făcea planuri că îi cumpără o colivie frumoasă şi îl va ţine la el în cameră.

I-am explicat că îl aşteaptă mămica lui, poate fraţii lui îl caută în disperare şi dacă iubeşti pe cineva îi redai libertatea. Dacă se întoarce la tine, înseamnă că te preţuieşte.

Mare iubitoare de păsări, mama mea  l-a  examinat  atent şi  a concluzionat : ,, este băiat” şi aşa i-am spus de atunci..,,băiatul rândunică”.

În cea de-a şaptea zi, de comun acord cu Dino, în răcoarea dimineţii i-am dat drumul. Se înzdrăvenise. S-a ridicat sus,  a plecat în viteză trecând de colţul blocului.

Îi urmărisem reacţiile cu privirea şi consideram că plecase unde îi era locul.  Eram fericită  !  Surpriză!

În clipa următoare s-a întors cu aceaşi viteză de la plecare şi a venit aproape de balcon. Nu uitase… cânta  şi venise să ne spună :,, la revedere!”  S-a răsucit în zbor şi a plecat mai departe.

Probabil băiatul rândunică   mai povesteşte şi acum   fraţilor prin ce a trecut el…

Vizita Papei Bendict al XVI-lea ia Marea Britanie prin surprindere

septembrie 19th, 2010

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea și-a încheiat vizita de stat în Marea Britanie la Birmingham, cu o ceremonie de beatificare a cardinalului englez din secolul al XIX-lea, John Henry Newman.

Desfășurată pe durata a patru zile, vizita a atras la slujbele oficiate de Papă sute de mii de persoane, în timp ce demonstrațiile de protest împotriva sa au atras un număr relativ mic de participanți.

Suveranul pontiv și-a încheiat vizita așa cum a început-o: atrăgând la Birmingham peste 50000 de persoane atunci când l-a beatificat – penultimul pas înainte de sanctificare – pe cardinalul Newman.

Gestul este extrem de simbolic, Newman fiind cea mai cunoscută figură a catolicismului englez din secolul al XIX, un cleric care s-a convertit abia la 44 de ani de la anglicanism la catolicism.

Papa remarcase în debutul vizitei că în Marea Britanie există o tradiție de anti-catolicism, dar și de mare toleranță, iar slujba oficiată în comun cu Arhiepiscopul de Canterbury – primatul anglican, Rowan Williams, la catedrala Westminster Abbey din Londra, a demonstrat din plin partea a doua a remarcii suveranului pontiv.

Papa Benedict a generat o controversă și atunci când a criticat ateismul militant prezent în societatea britanică, precum și ceea ce el consideră a fi marginalizarea creștinismului, comparându-i aparent pe militanții ateiști cu naziștii.

Dar principala demonstrație împotriva Papei, la care au participat după spusele organizatorilor circa 20000 de persoane, nu a fost nici pe departe așa de mare cum se aștepta și în orice caz mult mai mică decât mulțimile de credincioși sau simpatizanți ai suveranului pontiv adunați să-l asculte.

Personalități precum omul de știință Richard Dawkins, militantul pentru drepturile homosexualilor Peter Tatchell sau actorul Stephen Fry l-au criticat dur pe Papă pentru atitudinea sa în privința contracepției, homosexualității, rolului femeilor în Biserică și a abuzurilor sexuale comise de unii preoți catolici.

Ba chiar unul dintre cei mai renumiți avocați pledanți din Anglia, Geoffrey Robertson, a publicat o carte în argumentează în favoarea trimiterii în judecată a Papei sub acuzația de complicitate la grava încălcare a drepturilor omului.

Dar Papa a demontat unele dintre aceste acuzații prin acțiuni și afirmații fără precedent. El a primit în audiență la Ambasada Vaticanului de la Londra cinci victime ale molestărilor sexuale comise de preoți catolici.

El și-a exprimat profunda durere pentru ceea ce a numit pentru prima oară drept “delicte incalificabile”, un termen mult mai tranșant decât “păcat” folosit până acum de suveranul pontiv când se referea la aceste abuzuri descoperite în mai multe dioceze catolice din lumea occidentală.

Chiar dacă nu a reușit să-i convingă pe criticii săi, Papa Benedict “i-a făcut pe britanici să gândească”, cum spunea premierul David Cameron.

Afirmațiile sale nu au venit ca din partea unui cleric conservator sau chiar reacționar, de 83 de ani, așa cum îl definesc adversarii săi, ci constituie reflecțiile unui intelectual teolog, care înțelege că un cult care are, teoretic, un miliard și jumătate de aderenți, trebuie și el să se adapteze în secolul al XXI-lea, dacă dorește să-și păstreze influența.

Vasile Roaită – personaj real sau invenție a propagandei comuniste?

septembrie 19th, 2010

Utecistul Vasile Roaita a fost asezat postum, mai exact spus dupa 1945, in panteonul martirilor comunisti, alaturi de Donca Simo, Filimon Sarbu, Olga Bancic si Elena Pavel. S-a construit mitul ca a fost ucis in timp ce tragea sirena pentru a anunta intrarea politiei si armatei  in uzinele “Grivita”.

Din cate stiu, a fost o fabricatie, o hiperbola propagandistica. La Plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej insusi avea sa critice aceasta “poveste cu Vasile Roiata”, descris de fostul lider ceferist, primul secretar al partidului, drept un muncitor ca oricare altul.

S-a schimbat atunci numele statiunii “Vasile Roaita” de pe litoral in Eforie-Sud. Sau schimbat nume de strazi, de scoli, de intreprinderi, de cinematografe. Partidul isi reconfectiona istoria, altele erau prioritatile.

Nu se mai auzea la radio imnul semi-oficial menit sa sacralizeze  “sangele lui Roaita” care
cheama-n zare, “spre culmile ce-avem de cucerit”.

Sommerstimmung

septembrie 19th, 2010

Spiritul britanic al “Blitz-ului” și tentația auto-victimizării la români

septembrie 19th, 2010

Zilele acestea în Marea Britanie apar în presă articole, iar la TV se difuzează documentare care marchează împlinirea a 70 de ani de la debutul “Blitz”-ului, campania de atacuri aeriene declanșate de Reich-ul nazist împotriva Marii Britanii.

Începând cu 6 septembrie până pe 10 mai 1941 aviația militară germană Luftwaffe a bombardat orașe din Marea Britanie, provocând moartea a 43000 de persoane, peste jumătate dintre ele în Londra.

Campania a început cu bombardarea timp de 76 de nopți consecutiv a capitalei britanice. Deși nu au fost cele mai ucigașe bombardamente din timpul celui de-al doilea război mondial (bombardamentele aliate împotriva orașelor Hamburg, Dresda, Tokio, Hiroșima sau Nagasaki au avut bilanțuri mult mai grele), aceasta a fost prima campanie aeriană de o asemenea amploare împotriva civililor.

Blitz-ul era menit, în intenția lui Hitler, de a fi un preludiu al invazie terestre de către armata germană a Marii Britanii, rămasă singură în luptă împotriva naziștilor, după anihilarea Franței în vara lui 1940, în condițiile neutralității Statelor Unite și a pactului de neagresiune semnat de URSS cu Germania nazistă în anul precedent.

Ce se întâmpla în același moment în România? În ziua în care Hitler lansa “Blitz”-ul aerian împotriva Marii Britanii, la București era instalat regimului național-legionar în frunte cu generalul Ion Antonescu, care avea să angajeze total țara de partea Germaniei naziste.

Se știe ce a urmat și care au fost consecințele acestei politici de aliniere cvasi-totală la obiectivele lui Hitler.

Nu e momentul aici să evaluăm această opțiune. Ceea ce aș dori este să fac o comparație între modul general de reflectare azi a ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani.

În Marea Britanie există, în mod evident și justificat, motive de mândrie pentru rezistența, în final victorioasă împotriva agresiunii naziste. Dar evenimentele de atunci sunt rememorate global, ne-selectându-se doar aspectele “pozitive”.

Eroismul piloților de vânătoare care au jucat un rol crucial în înfrângerea Luftwaffe și spiritul de rezistență al populației este evocat alături de haosul, uneori, în structura de comandă militară, disensiunile majore dintre politicieni (premierul Winston Churchill a refuzat permanent să se gândească măcar la un compromis cu Hitler, în timp ce membri ai cabinetului său erau favorabili unui armistițiu), precum și faptul că la umbra măsurilor excepționale impus de Blitz proliferau infracționalitatea sau imoralitatea în rândul unor pături ale populației.

În România, angajarea țării de Antonescu alături de axă este văzută în general ca o opțiune aproape forțată în conjunctura de atunci, dar consecințele ei nefaste sunt văzute ca o nedreptate a istoriei.

Antonescu a fost foarte surprins când, ca urmare a semnării de către România a Pactului Tripartit (Germania – Italia – Japonia), la 5 decembrie 1941 Marea Britanie a declarat război României. Același Antonescu pe care Aliații îl avertizaseră în mod explicit să nu continuie războiul alături de Germania nazistă împotriva URSS dincolo de Nistru.

După cum există o tendință de victimizare azi împotriva tratamentului la care a fost supusă România după război, deși a întors armele la 23 august 1944.

Este evident că această victimizare își are rădăcinile în educația de tip național-comunist, care a promovat jumătățile de adevăr și a indus în mintea multor români ideea că tot ceea ce se întâmplă bun țării și poporului e meritul nostru, iar toate relele vin de la alții.

Iată de pildă un comentariu postat de o cititoare a revistei ACUM cu prilejul scandalului la nivel european iscat de expulzarea din Franța a unor romi din România:

“Diplomația română nu știe să se apere cu argumente istorice (cine ne-a vândut la Yalta și acum își permit să ne batjocorească).”

Aud de zeci de ani această invocare a “vânzării de la Yalta” ca pretext de de-responsabilizare a românilor pentru aproape tot ce li se întâmplă rău.

Eu cred că a venit momentul abandonării acestui provincialism intelectual care face din România și români buricul pământului. Este timpul asumării responsabilității și al conștientizării faptului că auto-victimizarea nu ajută la nimic, dimpotrivă, îi irită pe cei care azi sunt partenerii țării și o pot ajuta în ieșirea din marasm.

Nu spun că experiența britanică (una esențialmente imperială) și cea românească sunt asemănătoare, dar eu cred că românii s-ar putea inspira din acest spirit al Blitz-ului: o mândrie patriotică domolită de conștiința faptului că nu există în istorie momente de bine absolut sau de rău absolut.

Când vor fi conștientizat acest lucru și vor fi încetat să se lamenteze de cât de răi sunt alții față de cât de buni sunt ei, românii vor fi făcut un mare pas înainte.

Ziua Romilor şi o emisiune cu final neaşteptat

septembrie 19th, 2010

Preambul. În 9 aprilie, când ne-am deplasat la Câmpia Turzii pentru a filma festivităţile organizate de Ziua Mondiala a Romilor, nu eram prea entuziasmată. Eram convinsă că va fi tot o „Cântare a Minorităţilor”, cu discursuri în care autorităţile locale îşi exprimă ataşamentul, iar reprezentanţii minorităţilor mulţumirile, urmate de „montaj literar, cântece şi dansuri populare”. De o ştire tot aveam să filmăm ceva, deşi pornisem cu stângul luând cu noi casete inadecvate camerei de filmat. Noroc că la piaţa din Câmpia Turzii se găseau şi casete minidivi.  De data aceasta previziunile mele aveau să fie infirmate.

Consfătuirea

Prima surpriză plăcută am avut-o în sala de consiliu unde a avut loc o întâlnire de lucru între consilierii locali, liderii organizaţiilor romilor din Turda şi Câmpia Turzii, reprezentanţi din învăţământ şi reţeaua sanitară. Doctoriţa de familie Alexandra Bilegan, o femeie inimoasă de vreo cincizeci de ani, a vorbit deschis despre bolile cele mai frecvente întâlnite la adulţi şi copii, despre modul în care a reuşit să ia în evidenţă toţi locuitorii diferitelor colonii, unde iniţial se luptase cu suspiciunea pacienţilor şi ostilitatea câinilor vagabonzi, dar şi despre rolul pozitiv al mediatorilor sanitari şi al locuinţelor sociale realizate prin proiectul primăriei Câmpia Turzii, care au schimbat mult în bine starea de sănătate a populaţiei rome. Norina Porumb, institutoare la şcoala din comuna Viişoara, a vorbit despre abandonul şcolar ridicat din rândul copiilor romi, împotriva căruia e greu să lupţi, arătând că organizarea unei şcoli pentru părinţi a îmbunătăţit substanţial numărul copiilor şcolarizaţi. Primarul şi-a exprimat regretul că o comunitate de romi atât de mare şi de puternică, precum cea din Câmpia Turzii, nu are consilieri locali proprii, dar a apreciat conlucrarea cu liderii romilor care, fiind patroni de afaceri, contribuie şi financiar şi la costurile utilităţilor din locuinţele din blocurile sociale ale primăriei. Din respect pentru liderii lor, locatarii au organizat o structură de supervizare a ordinii şi achitării la timp a cheltuielilor de întreţinere. De altfel, cum aveam să constat într-un reportaj ulterior, în blocurile respective familiile de romi convieţuiesc cu maghiarii şi românii, principala grijă a tuturor fiind amenajarea grădinii din preajmă.

Spectacolul

Elevele rome danseaza dansul fecioarelor din Punjab

Până la începerea programului artistic am ieşit la o cafea cu operatorul de imagine. Deodată Sandy a sărit de pe scaun, a apucat camera de luat vederi şi a început să filmeze încântat puhoiul de lume care venea către casa de cultură. Un alai multicolor de interpreţi (copii şi tineri în costume tradiţionale, fete îmbrăcate în costume indiene) şi spectatori (tineri şi tinere, copii mărişori, dar şi sugari în braţele mamelor, adulţi şi bătrâni care au umplut până la refuz sala de spectacol şi foaierul casei de cultură. Programul a reunit un moment de comemorare a romilor morţi în Holocaust, dansuri indiene ale fecioarelor din Punjab  şi dansuri ţigăneşti interpretate de amatori, dar şi de profesionişti. Muzica tarafului ţigănesc al Casei de cultură din Câmpia Turzii şi dansul plin de temperament al ansamblului Unirea Romilor au electrizat publicul, care dansa în sală, dansa în foaier şi chiar pe scările clădirii. Între timp tinerii cu telefoane mobile îşi sunau rudele şi prietenii să vină la spectacol. Sincer, nici eu nu mi-am putut stăpâni picioarele să nu bată ritmul, pentru că în ciuda unei sonorizări precare, atmosfera era încinsă. Toţi au fost aplaudaţi, dar parcă cel mai mare succes l-au avut două fetiţe adorabile care au dansat irezistibil.

Una dintre ele, în costum roşu, a cucerit inimile tuturor. Nu bănuiam că avea să fie, la propriu, eroina  ediţiei următoare a emisiunii Transilvania Policromă.

Doua fetite incântă publicul

Maria şi Margareta

Imaginile filmate şi interviurile luate la Ziua Romilor din Câmpia Turzii au constituit structura de bază a emisiunii în care am convenit cu Lavinia Dandoci, redactorul emisiunii pentru romi, ca printre invitaţi să figureze şi Margareta Jimba, profesoara care îndrumă formaţiile artistice de la Şcoala de Arte şi Meserii din Poiana, şi adorabila Maria Mocan, din clasa a II-a, care a încântat publicul cu dansul ei. Când a apărut în platou ţigăncuşa în miniatură cu ochi verzi şi o graţie înnăscută, îmbrăcată în costum roşu, cu mărgele la gât şi panglici în păr, toată echipa de emisie a amuţit de uimire. S-a aşezat cuminte, alături de doamna profesoară Margareta şi a răspuns la tot ce o întreba Lavinia. Aşa am aflat că părinţii ei au urmat tot şcoala din Poiana, că amândoi sunt muncitori şi că mai are un frate. A învăţat să danseze de la o vârstă fragedă

„de la mami şi de la doamna Margareta”, că îi place la şcoală şi are note mari, că frumosul costum i l-au cumpărat părinţii cu bani grei de la „gabori”, dar că nu prea îi place să-l poarte pe stradă. La spectacole da, dar pe stradă nu.

În Studioul TVR Cluj: prof. Margareta Jimba, eleva Maria Mocan şi Lavinia Dandoci, redactor al emisiunii pentru romi

Discuţia a continuat cu Margareta Jimba, fost mediator şcolar al primăriei Câmpia Turzii, în prezent profesoară şi educatoare la şcoala din comuna Poiana, unde predă limba romani şi a înfiinţat formaţia Margaretele. „Nu poartă acest nume pentru că pe mine mă cheamă Margareta, ci pentru că majoritatea fetelor dansatoare locuiesc pe strada Margaretelor”, ne-a precizat ea. Anul acesta a pus în scenă şi un dans indian, pe care-l dansează fecioarele din Punjab, pe muzică clasică indiană. Costumele fetelor au fost confecţionate de părinţi şi de maistrele croitorese din şcoală. Margareta e o femeie tânără, plină de viaţă, dar în platou se simţea puţin stingheră, iar Lavinia o îndemna să vorbească, concentrându-şi toată atenţia asupra dialogului. Maria le privea din ce în ce mai încordată, încercând să facă semne discrete, dar fără succes. Cel care a sesizat că ceva nu era în ordine, a fost regizorul de emisie care urmărea simultan mai multe monitoare.

Maria Mocan, clasa a II-a

A reuşit să comute imaginea în momentul în care fetiţa şi-a ridicat disperată şorţuleţul spre gură, iar regizoarea de platou a scos-o val vârtej la aer. După ce i-a trecut greaţa şi şi-a mai revenit, micuţa dansatoare ne-a povestit că i-a fost tare rău pe maşina care a adus-o la Cluj, s-a simţit rău tot timpul în platou, dar s-a stăpânit încercând să zâmbească şi să răspundă întrebărilor. În final a fost învinsă de căldura reflectoarelor. Sacrificându-şi şorţuleţul costumului cel scump, a reuşit să nu murdărească masa cea frumoasă din platou şi să iasă cât mai repede. După ce a fost difuzat şi genericul final, toată lumea s-a strâns buluc în jurul Mariei, i-a adus apă şi mâncare, dar ea a refuzat, spunând că acum i-e mai bine, se bucură că pe micul ecran nu s-a văzut ce păţise şi va mânca după ce va ajunge cu bine acasă la Poiana.

Micuţa Maria ne-a impresionat prin comportamentul ei disciplinat şi responsabil. Toţi au remarcat prezenţa de spirit şi stăpânirea de sine a “ţigăncuşei”. Pentru că şi acest copil, în tot ce face, este judecat ca o reprezentantă a etniei sale. Poate copiii ei vor fi trataţi ca nişte copii pur şi simplu. Sau cine ştie, doar nepoţii…Dar asta depinde foarte mult şi de de majoritari !

 
50.16.130.188