Loading

România are nevoie urgentă de un model de țară

ianuarie 2nd, 2011

Dupa 21 de ani, Romania nu are un model de tara. Nu stim incotro ne indreptam. Chestiunea aceasta este cea mai putin procupanta pentru cei ce fac politica, dar si pentru ceilalti.

Am fost imediat dupa 89 anticomunisti si capitalisti  in percepte si ele ne-au dus spre nicaieri. Ne-am propus din condei texte frumoase care nici pana azi nu sunt aplicabile in totalitate.

Enumeram:

1. Nu s-a facut o lustratie imediata si pe termen scurt. Era un prilej de ispasire dupa care  se putea incerca mersul pe mai departe. Facuta imediat, fara patima si corect  era un semnal….Asta nu insemna  inchisoarea sau alte pedepse,  ci  simplu retragerea cel putin pentru o vreme….

2. Am facut caz de proprietatea privata si nici pana azi nu am dus-o pana la capat. Restituirile imobiliare in natura au dat prilejul unor imense speculatii pentru unii si au fost prilej de alte nedreptati pentru altii. Pana la urma s-au impotmolit sau au ajuns intr-o faza in care  au ramas sa arda la foc mic.

3. Restituirea pamanturilor sau a padurilor a creat un haos total. Masura a fost eminamente populista si a fost facuta pentru voturi de catre noua putere instalata atunci. Se stia clar ca  romanul nu are  cu ce sa lucreze pamantul. Puterea de atunci a “dat” pamantul inapoi fara sa asigure si conditii pentru  lucrarea lui macar de catre o parte din proprietari    (acces la credite ieftine, sprijinirea productiei agricole romanesti, etc). Restituirea a tinut mai mult de sentiment si de nostalgie pe de o parte si de calcul din partea noii puteri si nu a avut nimic elaborat sau pragmatic. Rezultatul s-a vazut si se vede. Piata libera nu putea sa functioneze corect  in acei ani  astfel incat sa se realizeze adevarate  acumulari de suprafete care sa permita exploatarea   eficienta.

4. Aruncarea la lada de gunoi a unui dat greu implantat: cultul muncii!

5. Promovarea desantata a  principiului ca fiecare trebuie sa fie patron, ca patronul nu munceste si castiga… din cer. Amintiti-va de  bucuria ciudata a unora care numarau  chioscurile ca semn al capitalismului izbavitor. Plus perceptia insinuata ca este o rusine sa mai fi angajat.

Am navigat in bataia vanturilor cativa ani cu scopul precis ca  un anume esalon sa  acapareze averi si sa detina puterea  prin economic. Politicul s-a subordonat in acest caz economicului.

Ne-am agatat cand nu mai era nimic de facut sau cand “programul” era deja infaptuit de Uniunea Europeana.

Din lac in put. Ne-am facut luntre si punte acceptand la gramada si fara nici o obiectie toate cele ce s-au impus.

Pregatirea intrarii  in UE a fost  lovitura finala cand s-a desavarsit ceea ce era  de terminat.

Am alunecat usor si pe nesimtite sub entuziasmul cantat in gura mare a sosirii marilor investitori spre un model de lume a treia. Tara de consum.

Dupa douazeci de ani, dupa ce UE s-a dovedit  a nu fi  asteptatul tarm (nici nu avea cum), sub presiunea unei noi generatii care nu-si cunoaste trecutul sau il stie deformat si eminamente de pe pozitia anticomunismului anarhic promovat abil  dar care nu vede nimic pentru viitor, am inceput unii si altii  sa ne intrebam ce trebuie sa facem.

Este tarziu dar nu pot sa spun ca prea tarziu. Exista cale de intoarcere  dar va fi presarata cu multe si mari sacrificii.

Romania are nevoie imediata de  a stabili si apoi  urma  un model de tara. Ar fi cantecul de lebada al actualei clase politice care oricum va dispare. Dar va dispare intr-un mod care sa-i mai atenueze marile erori si vicii. Trebuie sa fie un model  bazat pe conditile si necesitatile tarii, nu neaparat original, dar cu o puternica componenta nationala. Intr-o epoca a globalizarii reusim numai prin a fi si nationali. Altfel vom fi cu totul inghititi  de valul urias ce bantuie prin preajma.

Care ar fi setul de componente  ale acestui model de tara?

1. Agricultura.Tranformarea  statutului celor ce se ocupa cu agricultura din taran in fermier. Avem prea putini fermieri si  foarte multi tarani care au o bucata de pamant si nu stiu ce sa faca cu ea. Sa o lucreze nu pot, sa o vanda nu prea au cui!

2. Industrie,  de la  IT la celelalte ramuri. Renasterea industriei este absolut necesara. Marota turismului spre care ne tot imping unii  nu poate sa sustina o tara.

3. Investitii in infrastructura. Masurate si nu de-a valma. Refacerea CFR dupa dezastrul  programului  implementat cu ajutorul Bancii Mondiale.

4. O justitie prin lege si  pentru lege.

5. Promovarea  pe baza calitativa si concurentiala a produselor romanesti.

6. Recastigarea increderii romanilor in Romania.

Par la prima vedere  enumerari teoretice. Le putem dezvolta dar nu acesta este scopul. Ultima componenta sus scrisa  este si cea mai grea dar de aici trebuie plecat!

Altfel nu se poate!

Toate acestea cer masuri si bani. Masurile se iau (daca ai sange), banii se pot obtine. Nu neaparat numai  de la FMI+BM+UE.

Scopul nostru este de a provoca alaturi de altii o dezbatere rapida care sa se finalizeze cu un proiect de model de tara.

Acest proiect  odata aprobat, trebuie  si  realizat.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

România-Franța: motivele răcirii

ianuarie 2nd, 2011

In ultimul an, relatia dintre Franta si Romania s-a degradat semnificativ. In ianuarie presedintele roman Traian Basescu vorbea despre parteneriatul strategic cu Franta ca despre un model de dezvoltare a relatiilor bilaterale. Seful statului facea din intrarea in Schengen, prioritatea zero a politicii externe. 12 luni mai tarziu Franta, partenerul strategic, este principalul opozant al extinderii spatiului Schengen catre Romania si Bulgaria. Mai mult, oficialii francezi fac azi declaratii in care vorbesc despre coruptia persistenta din Romania (desi pina acum Franta nu insistase pe dosarele de coruptie si pe Mecanismul de Cooperare si Verificare pe Justitie), iar vara acestui an a fost marcata de un episod tensionat intre Bucuresti si Paris, atunci cind Franta a decis sa mediatizeze repatrierea romilor romani.

Cum s-a ajuns aici ? Iata citeva explicatii dupa discutii pe care le-am avut cu o serie de cunoscatori ai relatiilor franco-romane.

Chestiunea romilor

De mai bine de un an, din iulie 2009, Franta transmite mesaje Romaniei in legatura cu romii romani din marile orase. Fostul ministru al afacerilor europene, Pierre Lellouche, si-a facut o cauza personala din acest dosar si a venit de mai multe ori la Bucuresti. Desi a promis-o din februarie, Romania nu numeste decit la sfarsitul lui iulie un secretar de stat insarcinat cu problema romilor. Potrivit lui Cristian Pirvulescu, decanul facultatii de stiinte politice din cadrul SNSPA, autoritatile romane au crezut ca “simplul discurs e suficient pentru a adormi vigilenta autoritatilor franceze”. Nu a fost asa. Pe 29 iulie 2010, Nicolas Sarkozy tine un discurs in care cere evacuarea taberelor de romi. Incepea o operatiune extrem de mediatizata de expulzari catre Romania si Bulgaria. (De fapt, noua este doar mediatizarea, pentru ca repatrierile si expulzarile aveau loc de citiva ani, intr-un mod mai discret)

In urma acestei actiuni, guvernul francez primeste o salva de critici din partea comunitatii internationale – incepind cu Consiliul Europei, continuind cu ONU, Parlamentul european si Comisia Europeana. Franta, tara drepturilor omului, este acuzata de comisarul european pentru libertati, Viviane Reding, ca ar practica deportari. Ceea ce ar fi trebuit, in viziune autoritatilor franceze, sa ramana la nivel bilateral capata o dimensiune europeana. Potrivit lui Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Libera din Bruxelles, “Nicolas Sarkozy a incercat sa instrumenteze politic chestiunea romilor”. Neobisnuita cu astfel de critici, e posibil ca Franta, ranita in orgoliu, sa fi pastrat resentimente la adresa Romaniei.

Politica interna franceza

Franta se afla intr-o perioada pre-electorala pentru alegerile prezidentiale din primavara lui 2012. Remanierea guvernamentala din toamna a plasat guvernul lui Francois Fillon si mai la dreapta decit era. Una dintre temele ce se vor afla in dezbatere va fi lupta impotriva imigratiei ilegale (si aici alegatorii francezi nu fac diferenta intre cei care se misca in interiorul Uniunii si cei care vin din afara ei ). Nicolas Sarkozy va folosi cu atit mai mult acest discurs cu cit este atacat din partea dreapta a esicherului politic de extrem de carismatica Marine Le Pen, fata lui Jean Marie Le Pen, cea care probabil va prelua presedintia Frontului National.

Nu trebuie uitat ca lupta imigratiei ilegale este unul dintre caii de bataie favoriti ai lui Sarkozy inca de cind era ministru de interne. Mai mult, intr-un discurs tinut in 2008 in Parlamentul Romaniei (chiar dupa ce se semna parteneriatul strategic…), Sarkozy vorbea deja despre necesitatea unui “pact comun european pentru lupta impotriva imigratiei ilegale.” Tema nu e deci noua si nici semnalele.

Problema Schengen

Chiar daca in Romania exista sentimentul ca aminarea aderarii la Schengen are numai motive politice interne franceze, exista si temeri reale ca Romania si Bulgaria nu vor reusi sa pazeasca bine cele doua frontiere. Motivele sint coruptia (in Romania) si criminalitatea organizata (in Bulgaria).

Schengen are deja probleme in flancul sudic, mai ales in Grecia si Italia. Grecia a cerut recent asistenta din partea UE pentru ca nu mai poate face fata valului de imigranti ilegali din state terte : in fiecare zi, sute de persoane din Irak, Afganistan, Iran sau Somalia incearca sa intre in Grecia. Pe insula italiana Lampedusa ajung peste 20 de mii de imigranti ilegal in fiecare an. Intrebarea pe care si-o pun francezii si alti europeni este : de ce sa primim acum doua tari care se pot dovedi noi vulnerabilitati ? (in replica, autoritatile romane pot cita din raportul unui grup de lucru din Consiliul UE care arata ca autoritatile franceze nu considera ca lupta impotriva migratiei ilegale la frontiera maritima a Frantei ar fi o prioritate…, dar nu Franta este cea care vrea sa intre in Schengen acum). Problema este, dupa cum spune Jean Michel de Waele ca « societatea franceza nu a acceptat cu totul extinderea UE catre Romania si Bulgaria, considerind ca aceste doua tari au intrat de fapt nepregatite ». Neadmiterea in Schengen poate fi privita ca o decizie politica, sustine si jurnalistul franco roman Nicolas Don, « dar la fel de politica a fost si decizia de a primi Romania si Bulgaria in UE in 2007, cind era evident ca Bucurestiul si Sofia nu indeplinesc toate criteriile. »

Greselile Romaniei

Bazandu-se pe existenta parteneriatului strategic, Romania nu a luat in seama la timp semnalele venite de la Paris. Dupa cum spune Cristian Preda, europarlamentar si bun cunoscator al Frantei, “Bucurestiul a stat timp de opt luni fara ambasador in Franta, intr-un moment de relatie dificila cu Parisul. De asemenea “reactia fata de Schengen a fost tarzie. Semnalele nu au venit la timp dinspre Bucuresti si s-a mizat prea mult pe sprijinul Comisiei Europene, desi se stia ca decizia finala o ia Consiliul Uniunii Europene. Din motive care imi scapa, reactia noastra a fost extrem de tardiva”.

Tot la capitolul greseli sau inabilitati pot fi trecute si declaratiile repetate ale sefului statului in legatura cu cetatenia romana acordata cetatenilor republicii Moldova. Desi numarul cetateniilor acordate nu este foarte mare, aceste declaratii au dat posibilitatea unor speculatii pe tema “valului de cetateni moldoveni care devin romani” si a frontierei Europei care nu s-ar afla la “Prut, ci la Nistru”.

In fine, citeva cuvinte si despre participantii dialog. De parte romaneasca, ministrii cei mai vizibili au fost Teodor Baconschi si Catalin Predoiu, titularul de la Justitie. Traian Basescu se intilneste si el la summit-urile europene cu Nicolas Sarkozy (desi presa romaneasca si internationala a speculat pe marginea dialogului gestual dintre cei doi care indica o racire a relatiilor ). Lipsesc insa din peisaj titularii de la alte ministere implicate in parteneriatul strategic si, mai ales, se remarca absenta completa a premierului Emil Boc. Toti prim ministrii care l-au precedat, fie ca e vorba de Radu Vasile, Adrian Nastase sau Calin Popescu-Tariceanu au fost extrem de activi in relatia cu Franta, chiar daca aceasta nu era ridicata atunci la nivel de « parteneriat strategic »

Chestiunile economice.

Desi parteneriatul strategic semnat acum trei ani prevede o colaborare stransa in multe domenii : agricultura, transporturi, energie, militar etc, rezultatele practice sint putin vizibile. Mai mult, o serie de proiecte economice aflate pe agenda au disparut sau au fost amanate. Astfel, la inceputul anului se vorbea despre apropiata semnare a unei intelegeri privind constructia unei centrale nucleare cu “tehnologie europeana, deci franceza” (dupa cum se exprima ministrul de externe, Teodor Baconschi). Pe fond de criza economica, proiectul e in adormire. Franta era interesata si de reactoarele 3 si 4 de la Cernavoda ( vezi articolul lui Dan Tapalaga de pe HotNews.ro ), dar nu a avut castig de cauza. Compania Vinci s-a retras in conditii nu foarte clare din proiectul de constructie al autostrazii Comarnic Brasov. Dupa cum remarca la RFI consultantul finanicar Ionel Blanculescu este pentru a doua oara in citiva ani cind Vinci are de pierdut intr-un contract cu Bucurestiul. Pentru o companie a carei cifra de afaceri e egala cu bugetul Romaniei, o astfel de infrangere nu ramane fara urmari. Gaz de France, prezent in Romania, are relatii tensionate cu Agentia Nationala de Reglementare in Domeniul Energiei din cauza pretului gazului. Pana si un proiect aparent minor cum ar fi terenul pe care urmeaza sa fie construit noul liceu francez din Bucuresti e grevat de nenumarate probleme de peste 10 ani ! “Exista ratiuni de ordin comercial si economic care fac ca Parisul sa astepte niste gesturi din partea Bucurestiului” spune jurnalistul franco-roman Nicolas Don. Gesturi care intarzie.

Represalii

In unele cercuri apropiate de puterea de Bucuresti am auzit vorbindu-se despre posibilitatea unor actiuni de raspuns la opozitia Frantei fata de aderarea Romaniei la Schengen, in asa fel incit actiunile europene ale Parisului sa fie afectate. Cum s-ar putea intampla asta ? Anne Marie Blejan, jurnalista la HotNews.ro spune ca “tehnic ar fi posibil. Romania ar putea vota impotriva intereselor Frantei intr-un vot in Consiliu. Cred insa ca ar fi o greseala pentru statutul celor doua tari e diferit. Franta poate afecta mult mai mult interesele Romaniei decit poate afecta Romania interesele Frantei”. Alti observatori vorbesc despre dificultati suplimentare pe care le-ar putea intampina firmele franceze aflate in Romania. O strategie periculoasa insa, afectarea intereselor unor firme franceze ar putea atinge si interese economice romanesti. Mai mult, daca societatile franceze se vor simti hartuite isi pot face bagajele si pleca din Romania.

Jean Michel de Waele crede totusi ca in perioada urmatoare am putea asista la o “inasprirea a discursului anti-francez si anti-Sarkozy in Romania”, dar si ca “Sarkozy ar putea sa faca din Romania un tap ispasitor in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2011”. In fine, europarlamentarul Cristian Preda invita la prudenta : “Daca vom vedea in episoadele recente motive pentru a privi Franta ca pe un adversar, vom intra pe un teritoriu mlastinos si periculos, deoarece nu trebuie uitat sprijinul masiv al Frantei pentru aderarea Romaniei la NATO si la UE. In relatia cu Parisul, Romania trebuie sa gaseasca un ton cordial si demn”.

2011?

Dupa episoadele tensionate din 2010, cum va evolua relatia anul viitor ? Ea depinde in primul rand de chestiunea Schengen. E foarte probabil ca aderarea nu se va produce in martie, ceea ce va starni frustrare la Bucuresti. Noul ministru francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, spune ca ar trebui creat un “grup de lucru la nivel european care sa ajute Romania si Bulgaria sa se pregateasca pentru aderarea la Schengen”. Sa fie vorba despre o noua monitorizare ? Romania a anuntat ca nu accepta asa ceva. Dar care ii este marja de manevra din moment ce cuplul franco-german e pe aceeasi lungime de unda referitor la Schengen, iar alte tari au aceeasi viziune ?

Cum in ambele tari politica externa este “domeniul rezervat” al presedintilor e nevoie cit mai repede de un dialog intre Nicolas Sarkozy si Traian Basescu. O vizita a lui Traian Basescu la Paris fusese schitata in urma unui dialog telefonic din luna septembrie. De asemenea, ministrul de externe, Teodor Baconschi spunea ca va merge la Paris pentru a pregati vizita sefului statului. La citeva zile dupa aceasta declaratie, Traian Basescu anunta insa ca initiativa ministrului de externe este “nefericita” (un anunt care a starnit o oarecare perplexitate in ministerul francez de externe). Presedintele roman spune ca se intilneste la Consiliile Europene cu Nicolas Sarkozy, o data la trei luni, si, prin urmare nu ar fi nevoie de o intalnire speciala.

Si totusi. Cind cel care ti-a fost principalul avocat pentru aderarea la NATO si UE trimite mesaje atit de critice situatia este preocupanta iar o vizita bilaterala – cu o agenda clara – nu ar fi in nici un caz superflua. Cu cit dialogul se petrece mai repede, cu atit sansele ca tensiunea sa scada sint mai mari. In caz contrar, s-ar putea sa fim nevoiti sa asteptam rezultatul alegerilor prezidentiale franceze din 2012 pentru a relansa relatia dintre Paris si Bucuresti.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro

Președintele Parlamentului – șef al statului prin puterea legii

ianuarie 2nd, 2011

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Presedintele Parlamentului, Marian Lupu, exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 91 din Constitutia Republicii Moldova, dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.

Din economia articolului 91 din Constitutie, Presedintele Parlamentului exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 135 alin.(1) lit. f) din Constitutie, Curtea Constitutionala urmeaza sa constate circumstantele care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova. Astfel, din interpretarea gramaticala a textului constitutional, deducem ca atributia Curtii este de a constata o circumstanta sau o situatie si nu de a hotara asupra acesteia. Prin urmare, avizul emis de Curtea Constitutionala are un efect declarativ si nu constitutiv, deoarece Curtea este chemata sa constate existenta unei situatii nascute anterior sesizarii. Avizul Curtii nu “da nastere” interimatului, ci doar confirma existenta acestuia. Daca s-ar merge pe ideea ca interimatul ia nastere la data emiterii avizului Curtii Constitutionale, atunci s-ar incalca principiul continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului, statuat in termeni imperativi in art. 91, ajungandu-se la situatia in care, intre data intervenirii vacantei functiei, demisiei sau imposibilitatii temporare de exercitare a atributiilor si data constatarii existentei acestor circumstante prin avizul Curtii Constitutionale,sa existe un vid de putere la nivelul sefului statului, lucru nepermis intr-un stat de drept.

In consecinta, normele din Codul jurisdictiei constitutionale, recte art.38 alin.(2) lit. c) coroborat cu art. 63 lit. d), prin care se statueaza ca pentru constatarea  circumstantelor ce justifica interimatul functiei  de Presedinte  al Republicii Moldova, Parlamentul trebuie sa adopte o hotarare, semnata de Presedintele Parlamentului, sunt contrare spiritului Constitutiei. Urmand logica acestor texte, se poate ajunge la situatia absurda in care o majoritate conjuncturala constituita in Parlament ar respinge o astfel de hotarare, ceea ce inseamna crearea pe cale artificiala a unei situatii de vid de putere, intrucat, nefiind adoptata hotararea respectiva, nu poate fi sesizata Curtea Constitutionala pe taramul art. 135 alin.(1) lit. f). Pe cale de consecinta, Curtea nu ar putea emite avizul care ar urma sa constate existenta circumstantelor care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, fapt ce ar duce la un blocaj institutional.

De lege ferenda, se impune modificarea Codului juridictiei constitutionale in sensul atribuirii Presedintelui Parlamentului dreptul de sesizare a Curtii Constitutionale pe taramul art. 135 alin.(1) lit.f), fapt ce ar duce la punerea in acord a acestor dispozitii cu spiritul Constitutiei si ar evita situatiile de blocaj institutional.

In concluzie, Presedintele Parlamentului asigura automat interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, in conditiile normei imperative de la art. 91 din Constitutie.

Tăiem porcul la Chicago! O știre face ocolul presei din România…

ianuarie 2nd, 2011

O stire face ocolul presei din tara. Niste romani au taiat porcul de Craciun. S-a intamplat la Chicago -SUA.
Alarmati de zgomotele firesti unui astfel de ritual, dar necunoscute lor, vecinii au alarmat fortele de politie. Dupa ce trupele au luat cu “asalt” curtea imobilului unde se petrecea marele delict, romanii au fost dusi la politie,de unde au scapat usor pe motivul respectarii dreptului la libertate in privinta traditiilor.

Nu vad nimic deosebit in stire, un fapt absolut divers si mi se pare chiar idiot interesul care i se da. Chiar daca ar fi adevarata!

Asa alimentam, din ratiunea unui rating aberant, prin pierderea increderii in ce inseamna roman si Romania, enumerari si caracterizari de genul: “gluma numita Romania”, ”gloata salbatica ce nu stie decat sa fure”, ”vagauna medievala” cu care m-a procopsit recent un “comentator” de pe net!

Ca mi-a spus-o mie nu ar fi o problema, dar individul se referea la romani si Romania.

Am reactionat in acel caz cum fac si acum!

Mult zgomot pentru nimic in cazul Chicago dar si zgomotul intra la aditionale….

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

Istoria ieri şi azi: faptele „aşa cum au fost” şi tentaţia falsului

ianuarie 2nd, 2011

Autorii primelor scrieri oamenilor şi faptelor din trecut şi-au legitimat consemnările prin clamarea adevărului celor consemnate, demonstrat prin invocarea unor mărturii care să pară credibile potenţialilor cititori, a inspiraţiei divine sau a unor experienţe personale care i-au pus în contact nemijlocit cu realităţile descrise. Aceleiaşi etape a genezei sale, îi datorează istoria şi caracterul ei angajat în serviciul cetăţii, al cauzei comunităţii căreia i se adresa sau a facţiunii căreia îi aparţinea autorul şi protectorii săi, iar astfel de afinităţi şi limitele cunoaşterii au favorizat disponibilitatea istoricului spre emoţional şi retorică, făcând loc pledoariilor patriotice şi expunerilor literare. Antichitatea clasică ne-a transmis istoricilor contemporani atât idealurile ştiinţifice ale istoriei ca învăţătoare a vieţii, ale descrierii faptelor fără mânie şi părtinire, dar şi interferenţele riscante cu naraţiunea literară şi cu preluarea necritică a unor tradiţii şi mituri. Încă în momentul în care conflictul pentru dominaţia lumii clasice mediteraneene nu se tranşase, grecul Polibyos, poate singurul istoric în accepţiunea ştiinţifică a termenului pe care l-a cunoscut antichitatea, sublinia responsabilităţile ce revin autorului de istorie şi caracterul nociv al mistificărilor voluntare şi ale exagerărilor stilistice. Meritele sale ca promotor al spiritului critic sunt cu atât mai mari cu cât avem de-a face cu exponentul unei comunităţi care pierduse competiţia politică şi economică şi care căuta mijloace de a-şi prezerva specificul cultural în relaţie cu noua putere în ascensiune, Roma lui Cato Senior şi a Scipionilor. Conştiinţa înfrângerii şi prizonieratul politic nu îi inspiră autorului  ostilitate faţă de subiectul său, ci mai mult, îi prilejuieşte o analiză pertinentă a instituţiilor romane, elenistice şi cartagineze, iar succesele Romei sunt explicate tocmai prin caracterul echilibrat şi funcţional al sistemului său politic şi administrativ.

Nu am insistat asupra acestui exemplu pentru a face o demonstraţie de falsă erudiţie, ci din convingerea că sensurile enunţurilor şi metodei sale au rămas la fel de actuale şi azi, chiar şi după două secole în care fiecare ideologie şi revoluţia pe care a generat-o a propus o lectură proprie a istoriei, pornind de la repudierea precedentelor şi structurată în logica normelor etice şi ştiinţifice considerate canonice. Apelul la critică, responsabilitate şi renunţarea la locuri comune în favoarea contextualizării continuă să fie singurele mijloace care asigură o reconstituire veridică a realităţilor care ne-au precedat, care au supravieţuit oricum sub forma unor relatări parţiale, marcate de selecţia subiectivă a memoriei individuale şi colective.

Scrisul istoric şi discursul naţional

Apariţia istoriografiei moderne şi structurarea coerentă a ideologiilor naţionale sunt fenomene aproape contemporane, iar interferenţele dintre ele nu se rezumă doar la date conjuncturale sau de cronologie. Adepţii tezelor herderiene au căutat în studiul specificului şi tradiţiilor naţionale resorturile volksgeistului, forţa colectivă ce guvernează destinul istoric al comunităţilor umane, încercând să se distanţeze de scientismul nivelator al iluminiştilor şi de credinţa lor nestrămutată în virtuţile omului şi ale civilizaţiei. Aşa cum apartenenţa la religia creştină nu a pus capăt rivalităţilor dintre suveranii şi comunităţile etnice medievale, iar începând din secolul al XIII-lea a devenit unul din catalizatorii conştiinţei identitare, naţionalismul, religia lumii moderne a accentuat concurenţa pentru acumularea de resurse şi pentru pondere politică. Xenofobia latentă pe care pragmatismul oamenilor politici a menţinut-o în limite controlabile pe durata secolului al XIX-lea, dar care a declanşat în ultimă instanţă cele două războaie mondiale, s-a manifestat şi în planul scrisului istoric, cu reverberaţii detectabile şi azi în mentalul şi conduita colectivă. Istoricii s-au simţit datori să-şi servească naţiunea de origine punând în serviciul obiectivelor acesteia resursele entuziasmului patriotic în aceeaşi măsură în care faptele adversarilor tradiţionali au fost filtrate prin grila rigorii critice. Teoreticieni ai ştiinţei istorice precum Leopold von Ranke sau Theodor Momsen au acreditat tema misiunii civilizatoare a naţiunii germane în relaţie cu slavii şi maghiarii, iar discipoli ai acestora au glosat asupra pretinsei incapacităţi a naţiunilor din est de a se edifica structuri statale sau urbane. Istoricii francezi au subliniat superioritatea culturală şi instituţională a francezilor, edificatorii celui mai eficient stat medieval, guvernat de instituţii naţionale, iar istoricii ruşi, adepţi sau ostili teoriei descendenţei din varegi, au căutat în Evul Mediu sensurile misiunii naţiunii ruse şi au propus paradigmele ortodoxiei ca soluţie morală pentru regenerarea morală a Occidentului, ca o contrapondere la liberalism şi ssubversiunea revoluţionară. Istoriografia românească antebelică a evoluat într-un sens similar, autorii formaţi în ambianţa universitară franceză sau germană au încadrat interesul pentru cunoaşterea istoriei românilor în efortul de edificare a statului naţional. Discursul istoric s-a concentrat asupra unor subiecte aflate pe agenda politică a momentului, precum controversele cu istoriografia maghiară legate de continuitatea locuirii la nordul Dunării şi mai ales în spaţiul intracarpatic după retragerea romană din Dacia, rolul românilor în apărarea creştinătăţii şi valoarea de simboluri şi forţa de sugestie a unor leaderi politici şi militari, aureolaţi de victorii militare sau, într-o dimensiune mai puţin vizibilă, a unor intelectuali care au contribuit la articularea discursului identitar al românilor. Este dificil de stabilit cu precizie dacă anumite concluzii ale acestei etape a scrisului istoric românesc, nuanţate sau anulate de cercetări ulterioare, au fost generate de comandamente sociale sau politice, sau de limitele cunoaşterii surselor documentare şi a arhivelor. Ar fi cu totul nedrept să invalidăm în integralitatea ei opera unor specialişti de talia lui A.D.Xenopol, Nicolae Iorga sau Gheorghe I. Btrătianu, aşa cum tind să facă unele abordări contemporane, numai în virtutea unor exagerări obiective sau a suportului documentar de care au dispus aceştia din urmă. Pe de altă parte, naţionalismul românesc modern pare aproape rezonabil în comparaţie cu scrierile unor prelaţi maghiari care, în contextul revoluţiei din 1848 îl invocau pe Iisus ca pe un strămoş al maghiarilor sau cu autorii ruşi care conectau originile Romanovilor cu dinastia Iulia-Claudia. Chiar dacă şi în spaţiul românesc, istoria nu s-a putut sustrage exigenţelor propagandei, iar faptul este relevat cu uşurinţă de manualele din epocă, mediul academic a manifestat disponibilităţi pentru dezbateri în care caracterul polemic nu a exclus în general civilitatea, iar actele de frondă ale generaţiilor mai tinere au inspirat noi direcţii interpretative, cu rezultate ce pot fi valorificate în actualitate, odată ce restituirea trecutului se poate emancipa de presiunile prezentului.Laboratorul istoricului avea să fie confiscat asemenea bibliotecilor publice şi private şi transformat în poligon de experienţe ideologice şi identitare ca urmare a instaurării regimului comunist. Dacă preluarea mediocră a docmelor staliniste datorată lui Mihail Roller a rămas un fenomen meteoric, discursul istoric naţional-comunist continuă să genereze provocări pentru istoricii profesionişti şi să capaciteze atenţia unor categorii ale publicului, afectate de ritmul schimbării grilei de valori sociale şi educaţionale..

Rechizitorii, baricade, conspiraţii

Tentativele regimurilor comuniste de a se legitima prin apelul la trecutul naţiunilor guvernate a fost un fenomen intens studiat în ultimele două decenii şi chiar dacă problematica generează un larg spectru de opinii şi controverse, majoritatea studiilor tind să îndreptăţească aprecierea lui Adam Michnik, conform căreia naţionalismul a reprezentat ultimul refugiu al comunismului. Cazul românesc este unul din puţinele care oferă exemple de instrumentalizare sau reinventare a istoriei naţionale înintegralitatea ei, din antichitate până, să ne oprim aici, la revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să ne reamintim de exagerările referitoare la rolul tracilor în antichitate sau la superioritatea iliteratei civilizaţii dacice în raport cu invadatorii romani, chiar dacă pe descendenţa romană a românilor se fondase identitatea naţională românească modernă.. Varianta extremă a acestui aşa-numit dacism şi-a asigurat o oarecare popularitate după 1990, graţie unor publicaţii cu preocupări exotice, mult mai bine susţinute economic decât cele aparţinând universităţilor sau muzeelor, cu documentatele dar sterilele lor cercetări arheologice. Teze conform cărora în Carpaţi s-ar afla un centru dinspre care au iradiat toate marile civilizaţii ale antichităţii, sau dezbaterea în jurul tăbliţelor de la Tărtăria, considerate de unii drept dovezi ale primei scrieri din istoria omenirii, sunt extrem de tentante într-un context socio-cultural marcat de regres economic şi de recalibrări axiologice. Acelaşi gen de practici au vizat şi Evul Mediu şi epoca modernă, voievozii munteni şi moldoveni fiind confiscaţi de propaganda oficială pentru potenţialul lor de precursori ai regimului dictatorial. Moldova şi Ţara Românească devin astfel protagonistele unei istorii autarhice, în care poporul înarmat, strâns unit în jurul conducătorului, au ca unică raţiune de a fi apărarea ţării în faţa vecinilor ostili, demers jalonat de victorii militare de excepţie, separate prin lungi perioade de tăcere. Trecutul este invocat în forma sublimată a unor personalităţi alese să satisfacă interesele oficiale, iar retorica marxistă şi-a păstrat parţial sfera de influenţă în relaţie cu epoca modernă, în care monarhia şi partidele active în vechiul regat şi în Transilvania sunt aproape ignorate, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza sau a câtorva leaderi paşoptişti radicali. Istoria Transilvaniei, a beneficiat de acelaşi tratament, numai că în această privinţă, rescrierea militantă a trecutului a luat forme mai palpabile tocmai la Cluj, unde administraţia naţionalistă a generat cunoscuta confruntare legată de statuia regelui Matya Corvinul şi de vestigiile fundaţiei romane a oraşului. Poate părea straniu faptul că tocmai unul din cei mai iluştri regi ai Ungariei, căruia adversarii politici i-au reproşat originea românească, a devenit obiectul ostilităţii celor ce se străduiau să afirme programatic caracterul românesc al Transilvaniei. Explicaţia nu trebuie căutată doar în caracterul de simbol pe care monumentul l-a dobândit pentru comunitatea maghiară din Cluj, ci mai ales în necesitatea funciară a unei istorii conflictuale între români şi unguri, singura care poate legitima autoritatea unor leaderi exclusivişti, în lipsa unor performanţe în gestiunea treburilor publice. Aceleiaşi viziuni etniciste i se încadrează şi românizarea şi cultul lui Paul Kinisz, mai cunoscut ca Pavel Chinezul, şi mai ales insistenţa ostentativă asupra unor momente tragice din istoria modernă a Transilvaniei, precum conflictul din 1848-1849. Subiectele care asigură speculaţiei şi falsificării un spaţiu nedrept de generos sunt datele istoriei contemporane, insuficient cunoscută chiar istoricilor profesionişti. Autori de diverse formaţii şi încadraţi unor tendinţe politice difuze îşi propun să exonereze mişcarea legionară de acuzaţiile de antisemitism şi asviolenţă, sau încearcă o reabilitare măcar parţială a lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Este evident că fenomenul legionar merită o analiză mult mai nuanţată decât cea rezultată din dosarele Siguranţei sau ale Securităţii comuniste, că această mişcare antisistem a avut particularităţi care o diferenţiază de nazismul german sau de fascismul italian, dar evenimentele anilor 40 nu pot fi explicate doar prin caracterul tendenţios al opiniilor adversarilor sau prin existenţa, mai mult sau mai puţin dovedită, a unor provocatori. În aceeaşi ordine de idei, nu putem ignora faptul că şi societatea românească a cunoscut forme ale antisemitismului, de la circumspecţia lumii rurale în raport cu unele practici economice şi forme de viaţă, la excesele unor categorii sociale urbane sau expresii livreşti.

Mecanismul după care sunt elaborate aceste aprecieri care încearcă să-şi asigure o dublă cetăţenie, în zona istorică şi în cea politică, este unul uşor de decriptat: promotorii lor sunt în majoritate istorici autodidacţi, tentaţi de popularitatea facilă adusă de invective, preiau selectiv şi necritic fapte istorice reale dar refuză contextualizarea, iar locul documentului este luat de vehicularea unor teorii ale conspiraţiei universale. Responsabilitatea pentru gradul de credibilitate al acestor interpretări revine şi istoricilor specializaţi, care dintr-un complex de superioritate sau din raţiuni de oportunitate preferă să evite confruntările cu autorii lor, dar şi oficialităţii, care în lipsa unor beneficii imediate, plasează investigaţia istorică la periferia cercetării ştiinţifice. Experienţa tragediilor din proximitatea frontierelor noastre ar trebui să fie suficientă pentru a înţelege la ce poate duce falsificarea trecutului îndepărtat sau recent, sau permanenta agitare a cămăşii însângerate. Inhibarea riscurilor nu poate fi avută în vedere decât prin soluţii pe termen lung, care să-şi găsească locul în reforma educaţiei, în care istoria să nu se mai reducă la memorarea prea puţin utilă a unui şir de date şi bătălii, dar nici să neglijeze analiza unor astfel de evenimente în favoarea unor eseuri canonice despre integrare europeană şi multiculturalism, care să înlocuiască realismul socialist cu corectitudinea politică.

Crăciun la Botoșani

ianuarie 2nd, 2011

La parada si spectacolul formatiilor de obiceiuri populare, datini ( sarbatorile de iarna ) din Botosani participa in fiecare an formatii locale si din alte judete cum ar fi Bacau, Iasi , Maramures, Bistrita si chiar Republica Moldova.

Spectacolul incepe cu o parada pe strazile orasului iar apoi fiecare formatie/judet se prezinta cu un program pe scena din piata orasului. Ca in fiecare an si anul acesta a fost un spectacol superb, ti se pune un nod in gat cand vezi incarcatura spirituala a acestor obiceiuri. In multe sate sunt primari sau profesori inimosi care incurajeaza pastrarea acestor comori, ei merita toata stima, lauda si incurajarea noastra a romanilor.

Langa Botosani, in localitatea Tudora, are loc in ziua de 31 decembrie a fiecarui an un spectacol, destul de mare, cu obiceiuri numai din aceasta comuna. Vin zeci de masini cu vizitatori din multe judete indepartate sa urmareasca minunea spectacolului folcloric.

Aceste obiceiuri de Craciun se organizeaza in mai toate judetele Romaniei iar pentru varietatea spectacolelor fiecare judet importa si exporta formatii din judetele vecine.

O mai noua traditie este Targul „Produs in Botosani ” unde expun mesteri populari, mestesugari, firme de produse de carne , brutarie, bauturi naturale, miere de albine, toate produse locale. Este o adevarata binecuvantate sa fii acolo de sarbatori, sa participi cu tot sufletul la astfel de superbe manifestari folclorice.

Nu ar fi rau sa promovam mai mult aceste comori ale poporului nostru care ne-ar putea aduce mii de turisti curiosi din toate partile lumii. Un francez a afirmat nu de mult ca la noi in Romania la fiecare 20 km intalnesti alte si alte traditii si obiceiuri,  varietatea este imensa iar el nu a vazut asa ceva nicaeri altundeva in lume.

Dan David Prize 2011

ianuarie 2nd, 2011

Dan David Prize 2011 este oferit de Fundatia The Dan David al carui sediu se afla la Universitatea din Tel Aviv.

Informaţii generale pentru Burse 2011

Termenul limită pentru primirea cererilor de burse este 15 martie 2011.

Dan David Prize 2011 ofera anual douăzeci burse de studiu in valoare de 15.000 dolari pentru studenti doctoranzi cu merite deosebite şi pentru studenti postdoctoranzi cu merite exceptionale în domeniul ales.

Dan David Prize 2011 consta in acordarea a zece burse postdoctorale şi doctorale pentru studenţii de la universităţi din întreaga lume şi zece burse pentru studentii de la Universitatea din Tel Aviv.

Dan David Prize 2011 este acordat în funcţie de merit, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică.

Pentru aplicatie puteti accesa: http://www.dandavidprize.org/index.php/scholarship-applications/application-form.html

sursa: http://www.dandavidprize.org/

Recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști

ianuarie 2nd, 2011

Trebuie să precizez că nu toți acești cârcotași naționaliști sau nostalgici comuniști sunt persoane care au trăit ca adulți înainte de decembrie 1989. Unii sunt tineri care au aflat de la rude, din cărți sau de pe internet că pe vremea lui Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău și în orice caz mai bine decât pe vremea lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu.

Deși i-am împărțit în două categorii, naționaliști și comuniști, distincția nu e ușor de făcut. În prima categorie intră de regulă aceia care se declară anti-comuniști, dar până la urmă ambele categorii cad de acord în aversiunea lor față de prezentul democratic, ajungând practic la aceleași cauze ale relelor actuale și la aceleași soluții, de cele mai multe ori simpliste, pentru remedierea lor.

În rândurile ce urmează am să fac niște recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști, care le-ar putea fi utile în depășirea stării permanente de frustrare care le otrăvește mintea și viața. Iată-le:

– Nu mai înjurați democrația, atribuindu-i responsabilitatea pentru toate relele prezentului. Învățați din trecut că este alternativa cea mai puțin proastă dintre toate câte au fost încercate până acum, din timp în timp, vorba lui Churchill (pe care mulți dintre voi îl urăsc, pentru “vânzarea României lui Stalin”, deși fără această “vânzare” n-ați mai fi cunoscut pe pielea voastră sistemul comunist pe care acum îl regretați).

– Încercați să înțelegeți că libertatea de exprimare pe care o clamați (și care e reprimată în sistemele a căror apologie o faceți) impune și responsabilitate. Nu mai incitați la ură (de rasă, interetnică, religioasă, de clasă). Pe lângă faptul că e moralmente abject, de cele mai multe ori constituie un delict penal.

– Nu mai dați soluții simpliste, de tipul “ar trebui băgați imediat la închisoare (eventual împușcați) toți cei care…”. Ceaușescu (pe care mulți dintre voi îl regretă) avea la îndemână aceste metode și n-a rezolvat nimic, dimpotrivă. Învățați că într-o democrație, unde interesele cetățenilor sunt adesea conflictuale, soluția nu poate fi decât un compromis adeseori nesatisfăcător. Acceptați faptul că în societate un pesimism realist e mult mai util decât un optimism nemărginit și nebazat pe realitate.

– Limitați-vă încrederea în capacitățile statului de a rezolva orice problemă a cetățenilor. Dacă doriți să ajutați la bunul mers al societății, alăturați-vă unui partid politic sau unei organizații a societății civile.

– Nu mai tunați și fulgerați împotriva celor care nu vă împărtășesc convingerile religioase (de regulă creștin ortodoxe). Nu mai confundați ateismul de stat de sorginte comunistă cu ateismul individual dintr-o democrație. Nu mai militați împotriva predării teoriei evoluției și în general a științei în școli sau dacă doriți să fiți consecvenți renunțați să mai folosiți internetul și duceți-vă la preot, nu la medic atunci când sunteți bolnavi. Și mai presus de orice nu uitați că în România, ca în orice țară democratică, religia e separată de stat.

– Nu mai incitați la ură împotriva romilor. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României și mai, presus de orice, ființe omenești. Nu se va rezolva problema lor socială (reală) cu metode de forță sau cu continuarea tacită a discriminării actuale.

– Nu-i mai înjurați pe ungurii din România. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României, pe aceste meleaguri de 1000 de ani, iar în Transilvania, cu origini probabil mai vechi decât majoritatea românilor de acolo. Au dreptul să se simtă și ei acasă în țara lor, inclusiv să-și folosească limba maternă în public. Dacă nu puteți să vă puneți în pielea lor, atunci gândiți-vă la românii din Ucraina și imaginați-vă ce înseamnă să fii minoritar.

– Nu mai dați vina pe evrei pentru tot ce se întâmplă rău în România. După ce i-ați acuzat că au adus comunismul (pe care acum mulți dintre voi îl regretați), acum îi acuzați că au adus capitalismul. Abandonați încrederea oarbă în teoria consiprației universale evreiești. Și chiar presupunând, prin absurd, că evreii conspiră împotriva României, dacă sunt așa de puternici cum îi considerați voi, ce rost are rezistența, sau “if you can’t beat them, join them”. Nu mai negați Holocaustul, pe lângă faptul că e stupid în anul 2010 – când există atâtea dovezi istorice – și abject din punct de vedere moral, mai constituie și un delict penal în România.

– Nu vă mai revoltați împotriva Uniunii Europene și a NATO, după ce ani de zile ați dorit, în marea voastră majoritate, ca România să facă parte din cele două organizații occidentale. Din nou, ca și cu democrația, e cel mai mic dintre două rele.

– Nu mai idealizați personaje ca Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. Chiar dacă au avut vreun merit în trecut, moștenirea lor nu poate fi decât una nocivă în contextul de azi.

– Nu vă mai imaginați că se poate trăi ca în capitalism și munci ca în comunism. Asumați-vă răspunderea pentru propria bunăstare și nu mai așteptați ca cineva să vă “dea” ceva.

Nu săriți de doi metri, dând cu capul de tavan, când citiți aceste rânduri. Reflectați și poate adoptând câteva dintre aceste recomandări viața voastră va deveni, dacă nu mai bună, atunci ceva mai puțin inconfortabilă.

Canonul libertății: “Religiile politice” de Eric Voegelin

ianuarie 2nd, 2011

A sosit din plin momentul ca discutiile in jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea sa iasa din amatorism, sa intre cu adevarat in zona expertizei.  Este nevoie de racordarea faptelor (pe care, fireste, trebuie sa le cunoastem, sa le examinam, sa le explicam, in primul rand prin accesul neingradit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militantii noilor credinte.  Mai mult, este nevoie de o deconstructie a substratului doctrinar si emotional, a matricii paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.  Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbari esentiale in regimul subiectivitatii, au tradus institutional si in planul actiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice traditionale prin noi doctrine menite sa inflameze, sa galvanizeze, sa genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare in numele carora milioane de oameni au fost prigoniti, deportati, inchisi, asasinati.  Totalitarismul nu poate fi inteles fara explorarea religiilor politice pe care s-a intemeiat (a se vedea in acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorata profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologica si soteriologica a ideologiei comuniste in versiunea sa romaneasca).  Atunci cand unii il numesc pe Adrian Paunescu un simplu “mascarici de curte”, mi-e teama ca se subestimeaza rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul ca sistemul nu putea functiona in absenta acestor procesiuni cultice care combinau misticismul institutionalizat cu fanatismul si cu partolatria exclusivista.

Colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Editura Humanitas are tocmai acest scop, de a oferi perspective istorice, analitice si hermeneutice deopotriva asupra conceptelor moderne privind libertatea cat si privitoare la asaltul impotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Ma bucur sa pot anunta aparitia uneia dintre cartile mari ale secolului trecut. Este, daca nu ma insel, prima lucrare de Eric Voegelin (1901-1985) care apare in traducere romaneasca. Salut aici efortul exceptional al istoricului Bogdan Ivascu, autorul traducerii si al studiului introductiv.

Am inceput sa-l citesc pe Voegelin in anii 80, la indemnul profesorului Virgil Nemoianu (care il considera drept unul dintre marii ganditori politici ai modernitatii). In 2009 am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Craiutu si Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutata in adancime, alaturi de contributiile unor Raymond Aron si, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit in acesti ani corespondenta dintre Voegelin si Leo Strauss. Sunt convins ca, alaturi de lucrarile unor Raymond Aron, Elie Halevy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kolakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghita Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a ma limita doar la aceste nume, contributiile lui Voegelin traseaza liniile de forta ale rezistentei in raport cu profetismul revolutionar comunist si fascist, cu orice forma de colectivism utopic, de inginerie sociala cu pretentii universal-transformatoare.

Reiau public aici doua citate de sustinere a cartii aparute pe pagina editurii Humanitas:

„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com

Contribuabilul român, faţă cu statul

ianuarie 2nd, 2011


Relaţia cetăţeanului cu statul, cea de contribuabil, este în principiu una similară cu cea dintre un plătitor şi un furnizor de servicii. Eu plătesc cât îmi cere, în schimb el furnizându-mi ordine publică, condiţii favorabile desfăşurării activităţii economice, asistenţă medicală, acces la justiţie etc. Când furnizorul de servicii este privat, el face, de regulă dar şi în fapt, tot ce-i stă în putinţă ca eu să pot plăti cât mai uşor. Asiguratorii sunt în stare să vină şi acasă, furnizorii de telefonie mobilă au contracte cu toate băncile mari, astfel încât să nu trebuiască să mă deplasez mai mult de 5 minute (asta dacă nu am chef să plătesc prin internet), şi exemplele pot continua. Că odată ce ţi-au luat bănuţii, unii dintre ei se poartă ca-n codru, e altă istorie.

Cine şi-a plătit măcar odată impozitele a constatat, desigur, că statul parcă nu ar vrea să-ţi ia banii. Te duci într-un birou, capeţi o hârtie pe care scrie suma pe care o ai de plată; cu asta de duci la alt ghişeu, unde altă funcţionară îţi ia hârtia, copiază într-un calculator ceea ce omul de la calculatorul anterior tocmai imprimase, apoi, în sfârşit ajungi la casierie unde îţi dai obolul – neapărat în bani peşin, căci plata cu card nu a ajuns aici (nu găseşti nici măcar un ATM în incinta instituţiei). Evident, fiecare dintre aceste mişcări înseamnă zeci de minute de aşteptare.

Vă mai amintiţi harababura creată în august, atunci când o lege şi nişte norme de aplicare contradictorii obligau contribuabilii cinstiţi să stea la câte trei cozi interminabile în fiecare lună, pentru a depune nişte declaraţii care spuneau acelaşi lucru? Ministrul de atunci al Comunicaţiilor, d-l Gabriel Sandu, ne promitea că va face în aşa fel încât să putem depune declaraţiile şi face plăţile online: „În eRomânia vor exista toate formularele existente la aceasta data, atât în ANAF cât şi la Ministerul Muncii. Va fi un link, dai click şi în momentul ăla îţi apare formularul. (…) Se completeaza datele şi automat se trimite.” A şi promis că, dacă nu realizează treaba asta până la 25 septembrie, demisionează. N-a mai apucat, căci a fost remaniat. Noul ministru a lăsat-o mai moale, promiţând că minunatul portal va deveni funcţional de la 1 ianuarie 2011. Între timp, am înţeles că de fapt la începutul anului viitor vor fi nişte testări.

De unde diferenţa dintre atitudinea celor doi furnizori de servicii? Evident, din situaţia de monopol pe care o deţine statul. Dacă nu-ţi convine cum se poartă cu tine, nu poţi merge la alt furnizor (sau mă rog, poţi, preşedintele ţării chiar ne-a îndemnat s-o facem, câteva milioane dintre noi au făcut-o deja), şi nici nu poţi renunţa la serviciul respectiv – de exemplu, să-ţi contractezi o asigurare privată de sănătate şi să-i laşi în plata Domnului pe nesuferiţii de la Casa de Sănătate. Ba, mai mult, dacă îndrăzneşti să superi statul, de exemplu încercând să plăteşti prin internet, te trezeşti cu o notificare (datată acum două săptămâni) în care te ameninţă că dacă în cinci zile nu te duci să plăteşti ceea ce deja ai plătit, urmează să fii executat silit (nu-i clar dacă prin spânzurătoare sau simplă împuşcare).
Dacă tot există această situaţie de monopol (să-i zicem natural deşi, ca anarhist, am unele rezerve), atunci aş propune celui care îmi furnizează – evident, contra cost – serviciul de reglementare a acestor situaţii, anume Consiliul Concurenţei, să adopte în regim de urgenţă (că se poartă) două reglementări, şi anume:

1. Nici o instituţie de stat nu are voie să-ţi ceară un act emis de o altă instituţie de stat. N-au decât să se descurce între ei – de exemplu, cei de la spital cărora le e tare greu să-şi întrebe şefii de la Casa de Sănătate dacă eu sunt la zi cu dările.

2. Dacă într-o instituţie de stat, pentru a-mi achita o datorie către stat, sunt nevoit să stau mai mult de o jumătate de oră, statul este obligat să-mi plătească timpul respectiv, la tariful orar mediu rezultat din veniturile mele din ultimul an. În felul ăsta, s-ar putea să înceapă să-mi convină să-mi plătesc contribuţia lunară la fondul de şomaj, în valoare de vreo 10 lei. Şi, sunt convins, în felul ăsta s-ar putea face o adevărată restructurare a aparatului birocratic, pentru că cineva s-ar lămuri că e ineficient să mă plimbe pe la trei funcţionari pentru o simplă operaţie de plată.

În rest, vă doresc, stimaţi cititori, un an în care să citiţi exclusiv ştiri pozitive.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.romanialibera.ro

Attic Arts 2011

ianuarie 2nd, 2011

Artisti in rezidenta @ ICR Londra

Attic Arts este un program de rezidenta la Institutul Cultural Roman din Londra, care ofera profesionistilor de cetatenie romana din diferite discipline umaniste 2 luni de rezidenta in garsoniera mansardata a Institutului (attic – care da si numele programului).

Programul permite rezidentilor sa lucreze intr-o capitala multiculturala, unica prin diversitatea etnica si complexitatea optiunilor culturale. Aceastia au ocazia sa experimenteze mediul cultural londonez, sa exploreze idei noi, sa fructifice contactele pe care le au cu profesionisti britanici din domeniile respective si sa stabileasca unele noi.

Rezidentii vor realiza proiectul propus in candidatura pentru Attic Arts, care va fi ulterior prezentat la ICR Londra sau in alte spatii din Marea Britanie. Proiectele vor purta mentiunea „Realizat in colaborare cu Institutul Cultural Roman de la Londra, prin programul de rezidenta Attic Arts” in orice comunicare publica.

Regulament general

Obiectivele programului

* facilitarea accesului artistilor romani la scena de arta britanica si crearea de oportunitati de dezvoltare a unui proiect de colaborare pe o tema identificata in prealabil;
* crearea unei arhive de lucrari si proiecte artistice, promovabile ulterior prin reteaua globala a Institutului Cultural Roman, cu scopul de a face cunoscute publicului international valorile culturale romanesti;
* incurajarea dialogului si colaborarii intre producatorii culturali romani si cei din Marea Britanie;
* stabilirea unui profil distinct al Institutului Cultural Roman din Londra ca partener valoros pentru initierea, sustinerea si derularea de programe culturale in colaborare.

Cine poate candida

Orice cetatean roman care are proiecte in urmatoarele domenii: arte vizuale, curatoriat si critica de arta, muzeologie/muzeografie; muzica si muzicologie; jurnalism; traduceri; cercetare si documentare; arhitectura, urbanism si design; literatura si critica literara; dans, artele spectacolului, film si critica de specialitate; patrimoniu cultural; management cultural; stiinte sociale (economie, psihologie, relatii internationale, drept, stiinte politice, sociologie, filozofie, istorie si istoria ideilor etc).

Ce oferim

* bursa de rezidenta in valoare de 1 700 Euro / rezidenta / luna;
* cazare timp de 2 luni in garsoniera mansardata a Institutului, in 1 Belgrave Square, Londra, foarte aproape de Buckingham Palace, Royal Albert Hall si Serpentine Gallery;
* oportunitatea de a initia si dezvolta un proiect cultural nou;
* oportunitatea de a experimenta noi posibilitati si directii in practica artistica prin contactul cu profesionisti si institutii britanice, din aceeasi arie de interes.

Numar de rezidente
4 rezidente pe an.

Documente necesare pentru inscriere:

* formular de inscriere (il puteti descarca aici)
* portofoliu de lucrari, maximum 4 exemple: fotografii (JPG, max. 1MB fiecare) / fisiere audio/video (max. 4MB in total) / texte (max 3 pag format A4). Nu vor fi acceptate documente mai mari.

Data limita de depunere a dosarelor de candidatura:
1 februarie 2011, 19:00 (GMT + 2).

O a doua sesiune de candidaturi se va organiza numai daca cele 4 rezidente anuale nu vor fi acordate integral in luna februarie.

Candidatii si proiectul propus trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:

* calitate artistica si relevanta in raport cu abordarile curente din domeniul respectiv in Marea Britanie;
* capacitatea de a identifica parteneriate cu artisti individuali sau organizatii din Marea Britanie pentru a dezvolta proiectul;
* potentialul de realizare si prezentare a proiectului in cel mult un an de la incheierea rezidentei, la Institutul Cultural Roman din Londra sau in alte institutii din Marea Britanie;
* experienta profesionala;
* abilitatea de a comunica fluent in limba engleza.

Calitatea artistica, capacitatea de a identifica parteneriate si potentialul de realizare a proiectului sunt factori decisivi.

Candidaturile se vor trimite pe adresa atticarts @ icr-london.co.uk.

sursa: ICR LONDRA

De gustibus (non) est disputandum

ianuarie 2nd, 2011

Ca intr-o campanie militara ori temerara de cucerire a unui teritoriu , a unei lumi noi orice actiune ori  escaladare de promovare a unui obiectiv comercial presupune o strategie,  o documentare prealabila a locului de desfasurare, dar si a impactului asupra clientilor.

In orase de provincie si in metropole aventurarea in domeniul gastronomiei pare neavenitilor un fleac.

Un prim pas in punerea pe piata a unui item e nevoie de cunoasterea produsului in intregime si apoi posibilele impresii ale clientilor in legatura cu acesta.

Marketingul ca forma initiala de penetrare a pietei nu inseamna doar reclame, promotii si tone de hartie dispersate in stanga si dreapta.

O metoda relativ noua in Europa, insa deja cu traditie in SUA vine sa contracareze ideea ca gusturile nu se discuta, dimpotriva, e nevoie de opiniile, de sugestiile clientilor.

Realizez ca zeci de restaurante isi inchid portile la scurt timp dupa inaugurare.

Incerc sa va descriu activitatea unei corporatii din regiunea Boston-ului.

Biroul este specializat in lansarea a zeci de produse alimentare pe coasta estica din SUA.

Angajatii sunt alesi in functie de aptitudinile lor profesionale in domeniul alimentatiei publice si in cel al sectorului – vanzari.

Rutina de lucru este relativ simpla, si nu are nimic spectaculos in a deveni un specialist confruntat cu produsul nou si cu reactiile clientilor.

Odata acceptat in randurile companiei de marketing, angajatul va fi investit cu rolul de specialist demonstrator si primeste instructiunile de operare si materialul publicitar.

Ziua de lucru cuprinde trei faze distincte:

1.Pregatirea, familiarizarea cu produsul

2.Prezentarea produsului si distribuirea mostrelor

3.Inscrierea interactiunii demonstrator, produs si client in formulare informatizate menite sa informeze cu acuratete firmele producatoare in cel putin 24 ore de la finalizarea  sedintei.

De la cafea pana la cereale, intreaga gama menita degustarii in sute de mostre reprezinta pasul decisiv in contactul cu clientii.

Claire Bishop, fondatorul companiei de marketing C.A. Courtesy in urma cu 25 de ani, subliniaza ca toti angajatii trebuie sa actioneze asemenea unor straluciti amabsadori ai noilor produse si ca nu numai pregatirea profesionala primeaza, ci si felul in care vorbesc cu clientii, sunt imbracati respectand codul uniformei impus de catre biroul central.

Invazia de noi produse alimentare cu rigorile pietei si ale clientilor, din ce in ce mai atenti cu continutul de sodiu, de zahar, de conservanti sunt obiective majore ale industriei alimentare contemporane.

Membrii echipei de marketing sunt prezenti si in alte genuri de actiuni in cadrul comunitatilor precum:

–        Deschiderea unor puncte comerciale

–        Seri festive cu copiii in restaurante si supermarketuri

–        Targuri comerciale –expozitii

–        Actiuni caritabile

Poate o actiune de formare, de informare a personalului din diferite puncte de vanzare – tejgheaua cu branza si vitrinele cu prezentare ar capata o alta imagine in receptarea consumatorului.

Avand in vedere ca generatorul de venituri ramane insusi clientul trebuie sa tinem seama de comentariile sale, de gusturile si optiunile sale si sa nu-i impunem noi in mod autoritar ce sa puna pe masa.

REŢETĂ GARANTATĂ PENTRU UN AN MAI BUN

ianuarie 2nd, 2011

Se iau 12 luni  şi se curăţă foarte bine de:
– amărăciune
– mândrie
– ură
– invidie
– frică
– irascibilitate
– stres.

Se împarte fiecare lună în 28-31 (după caz), astfel ca proviziile să ajungă exact pe 1 an.

Fiecare zi se prepară separat astfel:
– o parte muncă
– o parte linişte şi odihnă
– o parte umor.

Se mai adaugă:
–  3 linguri de optimism
–  1 linguriţă de toleranţă
–  un praf de bun simţ  şi
–  o picătură de speranţă.

Peste toată compoziţia se toarnă apoi:
–   dragoste din belşug

Preparatul gata făcut se aşează pe un platou şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine.

Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de o ceaşcă de cafea în fiecare dimineaţă !!!!

Prezenta reţetă nu se compensează, este gratuită şi se transmite de la om la om, însoţită de urarea:

LA MULȚI ANI  !!!!!

Rețeta a fost preluată de pe internet.

Coardă cu mac sau nucă

ianuarie 2nd, 2011

În fiecare an, în ajunul Crăciunului, Mama pregătea specialitatea casei, coarda cu mac și cu nucă.

Rețeta, scrisă de mâna Mamei, se află la loc de cinste în „caietul meu de prăjituri”. M-am încumetat la încercarea rețetei, pentru prima dată, în urmă cu 15 ani, după emigrarea mea în Canada. Doream să petrecem un Crăciun lipsit de griji, chiar dacă departe de cei dragi, în atmosfera tradițiilor din casa părintească.

De atunci, coarda cu mac și cu nucă a devenit specialitatea Cristinei. Prietenii care ni se alătură la Crăciun, an de an, consideră aceste bunătăți „piesa de rezistență” a mesei festive din casa noastră.

Doresc să împărtășesc cu voi, cititorii noștri, rețeta atât de ușor de urmat. Aveți nevoie doar de un singur ingredient mai special, dragostea. Sunt sigură însă, că o veți găsi în inimile voastre.

Ingrediente:

- 30 linguri cu lapte
– 20 linguri cu ulei
– 2 gălbenușuri
– 2 linguri cu zahăr
– puțină sare
– 60 g drojdie
– făină cât cuprinde

Metoda de preparare

Se amestecă într-un vas laptele, uleiul, gălbenușurile, zahărul, sarea. Separat se freacă drojdia cu 2 lingurițe de zahăr și puțin lapte, până se face ca o cremă. Se toarnă plămădeala peste restul ingredientelor din vas, adaugându-se făina și amestecând întâi cu lingura, apoi cu mâna. Se frământă aluatul mai departe, până se obține un aluat potrivit de moale și se desprinde de pe mână. Se lasă la cald să crească, timp de o oră.

Umplutura de nucă
– 500 g nuci măcinate
– 350 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă nucile măcinate cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

Umplutura de mac
– 300 g mac măcinat
– 200 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă macul măcinat cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

După o oră, aluatul se împarte în patru părți egale, care se întind pe masa de aluat presărată cu făină, în foi dreptunghiulare, cam de o jumătate de deget grosime. Se întinde nuca sau macul pe fiecare foaie și se face sul, rulându-l de la bază spre vârf. Cele patru coarde obținute prin rulare se așează în tăvi, unde se lasă o oră să crească. Apoi, se ung cu gălbenuș de ou amestecat cu zahăr, se înțeapă cu furculița, se coc la foc potrivit.

După ce s-au răcit, se scot din tăvi, se taie în felii doar înainte de a fi servite. Se pot păstra o săptămână, învelite în folie de aluminiu.

Poftă bună!

Parcajul subteran din Piaţa Universităţii între necesitate şi nelegalitate

ianuarie 2nd, 2011

Într-o zi de toamnă târzie priveam cu neputinţă cum erau scoase statuile din Piaţa Universităţii pentru a fi amplasate în parcul Izvor. Departe de istorie, într-un oraş din ce în ce mai desfigurat.

Acum câtva timp Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional lansa „Cartea neagră: distrugerea patrimoniului arhitectural şi urbanistic din România: [Bucureşti, 1990 – 2009]” (autori: Hanna Derer, Peter Derer, Dan Lungu, Dana Mihai, Andrei Pippidi).

Oare nu suntem martorii pasivi ale distrugerilor patrimoniului arhitectural şi urbanistic, a unor proiecte inutile si constisitoare, a unei administrari deficitare a orasului, în condiţiile în care nu sunt bani pentru consolidarile constructiilor afectate de cutremure si cand mai exista cartiere în Bucureşti fără canalizare şi fără străzi asfaltate?


foto:MN

Vă propunem spre dezbatere câteva aspecte importante parcajul din Piaţa Universităţii Bucureşti:

1) Este necesară construirea parcajului subteran din Piaţa Universităţii Bucureşti în contextul crizei actuale? Se ştie că la Intercontinental mai există un alt pasaj subteran de ani de zile, ce se întâmplă cu acesta? De ce nu este modernizat, renovat etc.?

2) Cine a aprobat această investiţie? Sunt răspunzători în faţa legii cei care au aprobat?

3) Care este suma reală la care se ridică această investiţie şi cine este investitorul? Cu alte cuvinte, cine plăteşte în plină criză?

4) Au fost descoperite mai multe schelete umane şi morminte datând din perioada secolului al XVI-lea pe acest amplasament. Ce măsuri legale s-au luat?

„Conform legislaţiei din România, beneficiarul care doreşte să cosntruiască o parcare cu o adâncime de 20 de metri a fost nevoit să apeleze la cercetarea arheologică pentru a se cunoaşte care sunt realităţile din teren. Din săpăturile anterioare ştiam că există aici două biserici: cimitrul şi vestigiile de la Sf. Sava. Atunci, conform contractului dintre muzeu şi Institutul de Arheologie pe baza unor autorizaţii. De pe 5 noiembrie arheologii efectează cercetări în această zonă. În funcţie de rezultatele care vor fi date Ministerului Culturii se va aproba sau nu proiectul pentru această parcare. Această parcare trebuie să ţină cont de acest studiu arheologic”, a declarat Gheorghe Mănucu, şeful secţiei Arheologie-Muzeul Bucureşti.

5) Se respectă legislaţia în România?
Art. 24 alin (1) din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cu completarile si modificarile ulterioare – actualizata 2009 consideră infracţiuni „a) executarea, fără autorizatie de construire sau de desfiinţare, ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, a lucrărilor prevăzute la art. 3 lit. b”) respectiv „continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii 50 /1991 republicată din „lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum si orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează să fie efectuate la constructii reprezentând monumente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în acelasi imobil – teren si/sau constructii, la constructii amplasate în zone de protecţie a monumentelor si în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la construcţii cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin documentatii de urbanism aprobate”.

Care este poziţia oficială a Ministerului Culturii?

Dar a Inspectoratului de Stat în Construcţii?

Care este opinia oficială a Patriarhiei Române?

Vă redăm un comunicat de presă lansat de curând de OAR semnat de prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc.

Dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii

Stimati colegi,

Filiala Bucureşti a OAR s-a autosesizat în urmă cu două săptămâni in privinţa nerespectării de către Prointec Romania, proiectantul parcării subterane din Piaţa Universităţii, a prevederilor PUZ-ului aprobat pentru această zonă.

In consecinţă au avut două întâlniri prealabile cu proiectantul la sediul nostru, cu care ocazie s-au solicitat explicaţii referitoare cu precădere la limitele parcajului precum şi la legăturile sale cu solul, respectiv prezenţa căilor şi rampelor de acces, scări şi lifturi, asigurarea plantaţiei de aliniament, guri de aerisire, elemente ale proiectului care crează servituţi în spaţiul public al pieţii.

Au participat la acest dialog împreună cu preşedintele filialei, arh. Mihai Ene, vicepreşdinte al resortului profesional, arh. Dan Marin consultant al PUZ pe această zonă, arh. Stefan Bortnowski, vicepreşedinte al OAR, arh. Justin Baroncea, membru al Consiliului Teritorial.
Din partea Prointec Romania au participat arh. Ester Gonzalez-Diez, director general, arh. Adrian Andrei, autor proiect si arh. Margareta Fotache.
La una din întâlniri a participat şi arh. Gh. Pătraşcu în calitatea sa de Arhitect Sef al Capitalei.

Explicaţiile oferite de către proiectant au invocat strict aspectele economice şi tehnice, calitatea soluţiei arhitectural urbanistice fiind lăsată în plan secund, ca o consecinţă a soluţiilor propuse în proiect, deşi în cursul dialogului s-a constatat ca există si alte rezolvări, alternative, care să nu vicieze amenajarea ariei civice pietonale de la sol.

Neexistând un angajament ferm din partea proiectantului privind disponibilitatea de a respecta PUZ-ul, am considerat oportună o dezbatere publică la nivelul structurilor şi organizaţiilor implicate în această acţiune de amploare, importantă pentru imaginea centrului capitalei.

La solicitarea conducerii filialei, miercuri 8 nov. a.c. s-a desfăşurat la sediul GDS o dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii.
Au fost invitaţi reprezentanţi ai Primăriei Municipiului Bucureşti, Ministerului Culturii, Registrul Urbaniştilor, Organizaţiei Propatrimonia, ONG-urilor, etc. şi al proiectantului, compania Prointec Romania.
Motivaţia principală a acestei întâlniri o constituia nerespectarea prevederilor PUZ-ului de către proiectantul parcajului subteran.
Din partea Primăriei Capitalei a participat dl. Victor Teodor Iovici, viceprimar şi Arhitect Sef Gh. Pătraşcu.
După prezentarea de către Filială a celor două documentaţii, ale PUZ-ului şi proiectului parcării subterane, accentuând obligaţia proiectantului de a nu se abate de la prevederile PUZ-ului aprobat, am solicitat desprinderea proiectului amenajării Pieţei de cel al parcării, şi organizarea de urgenţă a unui concurs, deschis tuturor arhitecţilor.

Intervenţiile şi luările de poziţie ale participanţilor au fost unanime în sprijinul respectării prevederilor PUZ-ului şi de obligare a proiectantulului să-şi modifice în consecinţă soluţiile care îl încalcă.

Atât Viceprimarul cât şi arhitectul şef s-au angajat în a lua măsurile de impunere a respectării legislaţiei în domeniu, de protejare a acestui spaţiu public reprezentativ şi de organizare a concursului de arhitectură pentru Piaţa Universităţii, în colaborare cu OAR.

In încheiere am informat autorităţile privind hotărârea filialei de a monitoriza respectarea şi aplicarea acestor angajamente.



Nimic despre cimitirul descoperit, nimic despre necesitatea modificării unei investiţii inutile.
Un Plan Urbanistic Zonal nerespectat, dar care „bate” Planul Urbanistic General al oraşului…

(Într-un caz similar la Atena, Grecia,când au fost descoperite oseminte pe amplasament în staţia de metrou Sintagma s-a dispus realizarea unui muzeu în incinta acesteia.)
Şi iată, se organizează un concurs, chiar două?!… Deci nu au fost respectate prevederile autorizatiei? Si nu este nimeni amendat? Nici constructorul si nici proiectantul? O simpla dezbatere eludeaza aplicarea legii?

Surprize, surprize… Concursuri, concursuri…
Timp în care piaţa Universităţii va sta în plină iarnă cu gropile mari lăsate la discreţia Nepăsării…sau Nelegalităţii?

Israel: Triumful democrației, sau prostia președintelui Katzav?

ianuarie 2nd, 2011

Dupa cinci ani de actiuni judiciare, schimbari de directie dramatice, zvonuri si presupuneri, s-a pronuntat verdictul in procesul fostului presedinte al Israelului, Moshe Katzav. Completul de judecata, condus de George Kara, l-a gasit pe Katzav vinovat de doua violuri (savirsite asupra aceleiasi subalterne, in perioada in care era ministru al turismului), de acte indecente, cu utilizarea fortei fizice (o reclamanta din ministerul turismului si alta din timpul mandatului prezidential), hartuire sexuala (doua victime, in perioada prezidentiala), obstructionarea justitiei, cu presiuni asupra martorilor, in timpul anchetei politiei. Conform acestui verdict Moshe Katzav risca pina la 16 ani de inchisoare desi, dupa aprecierile juristilor, tribunalul nu va cere aplicarea pedepsei maxime prevazuta de lege.

E primul caz, in istoria Israelului, in care un presedinte se confrunta cu astfel de delicte grave. Aparat de o baterie de avocati de prima mina, precum Avigdor Feldmann si Tzion Amir ( David Libai a demisionat in prima faza), Moshe Katzav a sustinut, pe toata durata cercetarilor si de-a lungul procesului, ca este nevinovat, insinuind ca reclamantele, presa si anumiti politicieni i-au inscenat aceste acuzari, din interese politice sau din cauza refuzurilor sale de a ceda unor pretentii si presiuni absurde, la limita santajului.

‘Afacerea Katzav’ a inceput de la o alta reclamanta, care i-a fost subalterna la resedinta prezidentiala, dar procuratura a considerat ca declaratiile acesteia sint problematice, iar avocatii apararii pot sa-i demonteze afirmatiile, subminindu-i credibilitatea. De altfel, politia s-a confruntat permanent cu dificultatea de a dovedi veridicitatea acuzatiilor, fiind vorba de versiuni diferite, greu de demonstrat, nesustinute suficient de alti martori, ci doar de circumstante, confruntari si incoerente, iar decizia judecatorilor s-a bazat pe credibilitatea depozitiilor si pe inconsecventa liniei adoptate de avocatii presedintelui.

Prima greseala

Primul pas a fost facut chiar de Katzav, care l-a convocat pe Meni Mazuz, pe atunci consilier juridic al guvernului, pretinzind ca este santajat de o fosta functionara de la Casa Prezidentiala, care cere sa fie reangajata, amenintind ca va dezvalui detalii personale, legate de relatia sexuala pe care ar fi intretinut-o cu presedintele. Desi unii jurnalisti afirma ca, deja de pe atunci, se raspindisera zvonuri care nu puteau fi ignorate, cred ca aceasta initiativa a lui Katzav a fost prima sa mare greseala. Mazuz nu era avocatul sau personal, nu putea musamaliza lucrurile, iar functia sa oficiala il obliga sa-l trimita pe presedinte la politie, sa denunte aceasta tentativa de santaj. De aici evenimentele s-au precipitat in cascada, presa a inceput o campanie suculenta, scotind la iveala amanunte intime care erau departe de a-l prezenta pe Katzav ca pe o victima, dimpotriva.

Dupa multe tergiversari procuratura nu a reusit sa inchege un act de acuzare bine fondat care sa demostreze, deasupra oricarui dubiu, prin argumente solide, vina presedintelui, iar avocatii au izbutit, prin contestarea unor formalitati si prin discreditarea femeilor care il acuzau pe Katzav, sa ajunga la o intelegere cu procuratura; astfel toata furtuna se reducea la citeva acuzatii minore, care nu-l obligau pe inculpat sa-si recunoasca gravele abateri, nici relatiile sexuale cu subalternele sale.

Consilierul juridic al guvernului, prevazind dificultatea de a dovedi acuzatia de viol, s-a vazut nevoit sa accepte acest acord, in urma caruia Katzav s-ar fi ales cu doar 6 luni de inchisoare conditionata, dupa ce ar fi consimtit ca anumite cuvinte, gesturi si mingiieri puteau fi interpretate ca aluzii sexuale, recunoscind cu jumatate de gura ca a depasit, oarecum, limitele impuse de un cod moral potrivit rolului si atributiilor sale. In declaratia de presa Mazuz si-a argumentat decizia de a prefera acordul, recunoscind lacunele unei asemenea hotariri, lasind, insa, impresia ca, in hatisul situatiei, a preferat linia minimei rezistente, considerind ca insasi recunoasterea unor fapte minore e un succes pentru justitia israeliana.

Explicatiile lui Mazuz au fost urmate de un masiv protest in presa si de domonstratii de strada. Aparatul justitiar era acuzat de incapacitate intrucat potrivit unei zicale israeliene ” muntele nascuse un soricel”. Partial, opinia publica ar fi fost satisfacuta: presedintele demisiona, afacerea nu era musamalizata si, chiar daca aparentele indicau alte abateri, justitia isi facea datoria, transmitind mesajul ca nici un cetatean nu este deasupra legii.

A doua greseala

Dar dupa citeva luni, Katzav comite o a doua greseala, se razgindeste si respinge acest acord, pentru ca, din spusele sale, nu ar fi putut sa traiasca in umbra banuielilor continue, cu asumarea unor delicte, fie ele chiar minore, drept care revine la versiunea lui initiala a nevinovatiei si solicita judecarea procesului, pornind de la premisa ca procuratura nu va putea aduce probe concludente in defavoarea sa.

Aceasta schimbare, in dezacord cu sfaturile avocatilor, mizind pe incapacitatea partii adverse si provocind procuratura la o noua confruntare, demonstreaza trufia presedintelui Katzav, desconsiderarea justitiei, incercarea de a mistifica adevarul pentru a salva o imagine deja deteriorata, atit in presa cit si in constiinta populatiei, care realiza ca presedintele nu era, nici pe departe, omul imaculat si manierat, cetateanul numarul 1 al tarii, sinteza unor calitati morale de nezdruncinat. Nici macar victima unor imprejurari nefavorabile. La numai 24 de ani devenise primar, deputat din 1977, apoi ministru al turismului. Ales presedinte in virtutea unor interese de partid, desi fusese un politician lipsit de stralucire, era considerat un om cinstit de majoritatea israelienilor, pina la recentele dezvaluiri.

In Israel, presedentia statului este o functie mai mult protocolara, fara importante atributii de ordin legislativ sau executiv, dar cu valoare de simbol al unitatii nationale.

Desi in ultimii ani Israelul s-a obisnuit cu politicieni corupti, cu ministri care fura din avutul statului si parlamentari care isi vind crezul pentru avantaje materiale, cu toate ca fostul presedinte, Ezer Weizmann, a fost implicat in nereguli financiare care l-au obligat sa demisioneze in 2000, alegerea lui Katzav in functia de presedinte al tarii, in urma unor jocuri politice, in ciuda unui contra-candidat mult superior lui (Shimon Peres), satisfacea macar din punct de vedere moral. Nu fusese implicat in fraude, nu i se puteau reprosa manipulatii de culise si nici compromisuri grave, imbogatire prin escrocherii sau o viata conjugala presarata cu conflicte.

Originar din Iran, emigrat la virsta de 5 ani, tata a cinci copii si bunic, casatorit de peste 40 de ani cu Ghila, locuind in Kiryat Mal’akhi (orasel in dezvoltare, populat de locuitori simpli), Katzav a absolvit Universitatea Ebraica si a avut o cariera politica bogata (fiind ministru al muncii si al turismului), reprezentind o alegere acceptabila, atit pentru patura saraca din Israel (care vedea in el un reprezentant de succes al comunitatii de evrei orientali, desi Katzav nu si-a fluturat originea), cit si pentru restul populatiei. Pe scurt o familie normativa, unita, pastrind traditia, dar fara excese religioase. Desigur, Katzav nu era o personalitate de nivelul altor presedinti din trecut sau cu faima mondiala a lui Shimon Peres, dar era considerat un om placut, politicos, nu stirnea scandaluri, nu lua initiative politice, isi juca rolul in mod corect, fara note stridente, dar si fara impact international.

Schimbarea de macaz, dupa ce acordul dintre procuratura si avocati a fost acceptat de consilierul guvernamental Mazuz, s-a dovedit a fi lipsita de inspiratie. Conform recentelor declaratii ale avocatului Avigdor Feldmann, acest pas nu a lasat procuraturii alta solutie decit sa inainteze capetele de acuzare cele mai grave, incluzind violul, desi in intelegerea prealabila fusese exclus din ecuatie. Aceasta a ingreunat sarcina procurorilor, dar si a avocatilor, nevoiti sa gaseasca dovezi care sa sprijine decizia lui Katzav (care a demisionat in 2007, dupa citeva aminari) si sustinindu-i, din nou, nevinovatia, ca si cum acordul prestabilit nu ar constitui un compromis acceptabil. Rezultatul a fost ca avocatii au transmis, de-a lungul procesului, un mesaj bilbiit; pe de o parte sustineau ca fostul presedinte nu a intretinut relatii sexuale cu reclamantele, pe de alta parte sugerau ca totul s-a desfasurat in deplin consimtamint.

Verdict univoc

Dupa ani de dezbateri care semanau, in mare masura, cu un joc de poker, judecatorii Tribunalului Regional au decis, in unanimitate, ca fostul presedinte e vinovat de savirsirea a doua violuri, de acte imorale, uzind de forta fizica, de hartuire sexuala, de obstructionarea justitiei. Judecatorul Kara a fost foarte clar in pronuntarea verdictului, neatribuind acuzatului nici un fel de circumstante atenuante, nelasind macar un palid dubiu asupra caracterului fostului presedinte, pe care l-a calificat infractor, violator, manipulator, mincinos, departe de imaginea pe care a incercat sa o perpetueze de-a lungul anilor. Nici Katzav, nici mare parte dintre ziaristi nu se asteptau la un asemenea verdict aspru care nu lasa sa se intrevada cea mai mica ezitare.

Decizia Tribunalului Regional, indiferent de sentinta care va urma peste citeva luni, implica si pierderea, de catre Katzav, a tuturor privilegiilor de care se bucura presedintii care isi incheie mandatul. Conform hotaririi din urma cu doi ani a Comisiei Financiare Parlamentare, orice functionar public, care se face vinovat de infractiuni grave, este privat de toate drepturile, cu exceptia pensiei.

Asadar fostul presedinte nu va mai beneficia de chirie la apartament, secretara, automobil, sofer, cabinet, telefon mobil, cheltuieli de reprezentare. Nici de inmormintare cu fast, alaturi de alti presedinti de stat, nici de invitatii oficiale la ceremonii statale si internationale. Devine, dupa ispasirea pedepsei, un cetatean de rind, fara drepturi speciale.

Avocatii lui Katzav au anuntat ca vor depune recurs la Tribunalul Suprem. Teoretic procesul abia incheiat nu ar fi ultima etapa. Dar  Tribunalul Suprem s-a exprimat deja, in citeva rinduri, relativ la intelegerea pe care insusi Katzav a anulat-o si e greu de crezut ca apararea va reusi sa aduca elemente noi, care sa sustina nevinovatia clientului, dupa zig-zagul fostului presedinte, care a refuzat sa isi asume responsabilitatea faptelor, demonstrate fara umbra de indoiala in proces.

Orgoliu si prostie

Laudind activitatea subalternilor sai si decizia Tribunalului Regional, procurorul sef, Moshe Lador, a declarat ca verdictul reprezinta o victorie a democratiei, o onoare pentru societatea israeliana si pentru sistemul ei juridic. Modul in care s-a desfasurat procedura judiciara ar fi demonstrat ca, in fata legii, fiecare cetatean este egal, nimeni nefiind considerat deasupra ei nici macar presedintele statului. In afara faptului ca nu cred ca Lador trebuia sa-si flateze colaboratorii, in conferinta de presa, pentru simplul fapt ca si-au facut datoria, asa cum trebuie sa si-o execute orice functionar public (declaratia nu era intimplatoare, ci venea pe fondul grevei procurorilor, deci cu atit mai putin potrivita), aprecierile lui Lador mi se par exagerate.

Comparatia cu alte tari, pe care au facut-o citiva jurnalisti, care considera ca, pe multe meleaguri, afacerea ar fi fost musamalizata, nu mi se pare acceptabila. Israelul este un stat democrat, care se pretinde de nivel occidental, nu o dictatura, iar intr-o democratie structura legislativa trebuie sa functioneze in mod corect, conform legii, sa aplice prevederile ei, tinzind spre dezvaluirea adevarului si pedepsirea infractorilor. Ceea ce trebuie sa fie de la sine inteles, nu poate fi considerat un merit deosebit, mai ales pe fondul unei coruptii politice tot mai accentuate si a strinsei legaturi intre avere si putere, din ultimii ani. Democratia si legislatia sint si vor fi mereu supuse la examenul realitatii sociale si economice, iar tribunalul este ultima statie, in care isi pune sperantele populatia.

Sa nu uitam ca Israelul nu are, inca, o Constitutie.  Si ca sistemul politic, cel electoral si mecanismul desemnarilor in functii publice de raspundere incurajeaza coruptia, combinatiile, favorurile reciproce, alterind transparenta deciziilor organelor de conducere si ale structurilor administrative. Dar asta nu e o noutate, o stie toata lumea: in Israel, unii politicieni sint prinsi, altii nu, sau scapa cu pedepse nesemnificative, pentru ca multi cetateni se tem sa reclame neregulile, resemnati din cauza unor rezultate nesatisfacatoare. Prin prisma esecurilor ar trebui, poate, sa consideram verdictul procesului Katzav ca pe un triumf al adevarului, intr-o societate impinzita de norme neclare, de minciuna si prefacatorie, intr-un Israel in care idealurile s-au perimat, in mare masura.

Ca sa nu suferim de amnezie, amintesc ca afacerea Katzav risca sa se incheie cu o intelegere intre procuratura si avocatii apararii, cu 6 luni de inchisoare conditionata, cu victime nedreptatite si cu recunoasterea de forma a unor gesturi tandre, a unei imbratisari parintesti sau a unor complimente gresit interpretate.  Iar ceea ce a impiedicat acest deznodamint absurd, nu a fost profesionalitatea procurorilor. Nici triumful democratiei si al sistemului legislativ, nici macar perseverenta juristilor in dezvaluirea adevarului. Fara indoiala, Katzav este un personaj tragic, care s-a acoperit singur de ridicol. Dar deznodamintul tragi-comediei „Procesul Katzav” se datoreaza  unui „deus ex machina”, pe care, spre deosebire de tragediile grecesti, insusi fostul presedinte l-a adus in scena. Acesta a fost propriul sau orgoliu, sau, in alte cuvinte, trufia si prostia de a anula grotescul acord prealabil procesului.

Koko nu ştia doar să vorbească!

ianuarie 2nd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 2nd, 2011

Iarna in Suedia


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

De ce am nevoie de timpul tău

ianuarie 2nd, 2011

Drag cititor al revistei electronice ACUM, am nevoie de timpul tău. Şi dau acest anunţ, în speranţa că mă vei contacta pe adresa editor@acum.tv şi vom putea încheia un contract de colaborare. Timpul tău contra orice doreşti. Evident, nu voi putea da curs decât ofertelor şi condiţionărilor celor mai rezonabile. Dar de răspuns voi răspunde tuturor ofertelor făcute cu bună credinţă. Evident, evaluarea bunei credinţe este pur subiectivă şi, cel puţin pentru început, se află strict la latitudinea mea.

Am nevoie de timpul tău pentru a creşte puterea vocii revistei ACUM şi a o face auzită de către cei aflaţi în poziţia de a lua măsuri corective sau preventive pentru ca tot ce te dezgustă azi în legătură cu România sau cu românii, ori poate în legătură cu alte ţări, grupuri etnice sau alte tipuri de grupuri umane, să se diminueze. Am nevoie de timpul tău pentru a mări şansa noastră de a face o diferenţă, acţionând şi îndreptând lucruri în direcţia în care am vrea să meargă.

De scris despre valorile pe care le propunem prin ACUM am făcut-o deja de multe ori şi nu mă voi mai repeta. Te îndemn, cititorule, dacă vei fi tentat de această invitaţie, să încerci mai întâi să ne cunoşti un pic măcar, pentru a-ţi doza cât mai bine aşteptările. Apoi scrie-mi: cât timp îmi dai? Când? Cât de realist este să pot efectiv conta pe tine? Ce-mi ceri în schimb?

Iată un caz: un profesor de istorie de la un liceu din Braşov, semnând în nume propriu (nu reiau datele concrete dar ele pot fi uşor aflate din paginile noastre) propune ca soluţie pentru rezolvarea problemelor rromilor nici mai mult nici mai puţin decât lagăre de concentrare şi de exterminare. Somat să retracteze, respectivul se face că plouă. În acel moment, simultan şi fără a comunica în acest sens, un membru al redacţiei ACUM şi un cititor din Germania scriu directoarei liceului respectiv din Braşov cu detalii despre profesor şi modul în care acesta se exprimă. La acea dată nimeni nu avea măcar certitudinea că numele respectivului este real şi cu atât mai puţin că îndeplineşte nobila misiune de a preda istoria într-unul dintre cele mai prestigioase licee din România.

Şi totuşi, cu promptitudine şi cu o fermitate demnă de toată stima, directoarea liceului răspunde, confirmă realitatea existenţei profesorului şi promite că va lua măsuri. La foarte scurt timp după aceea, profesorul revine în paginile ACUM şi retractează cele afirmate, în termeni fără echivoc.

Considerăm acest caz a fi un mare succes al nostru în calitate de cetăţeni dar şi al politicii editoriale a revistei. Iată că posibila apetenţă (sau inconştienţă) de a educa tinerii în spiritul urii, a unui cadru didactic din România, aflat în linia întâi a formării de conştiinţe, a primit un „ciomag virtual” din partea noastră, transformat într-o mustrare cu efecte corective de care justiţia din România, deşi dispune de instrumente legale, nu s-ar fi atins nici măcar cu o pană.

Am putea avea mai multe intervenţii de acest gen? Bineinţeles. Dacă am avea un pic din timpul tău, stimate cititor. Am putea – şi am face o diferenţă mult mai vizibilă.

Era în 2004 când am început ACUM. Am promis că această încercare va dura zece ani. Au mai rămas trei. Voi face tot posibilul ca în acest timp să încerc să atrag cât mai mulţi colaboratori, cât mai mulţi donatori (da, dacă nu-mi poţi oferi timp, cititorule, donează alte tipuri de resurse şi ele vor fi puse la lucru) pentru a face o diferenţă în sensul promovării valorilor ACUM.

Urăsc să bârfesc despre România. Urăsc să împărtăşesc ganduri despre „cât de rău este”, despre „cât de egoişti şi incompetenţi” sunt majoritatea politicienilor din România, despre cantitatea incredibilă de corupţie, incultură, rea voinţă, lipsă de elementar bun simţ şi prevalenţa prostului gust. Despre toate acestea însă, am ales să fac ceva prin ACUM – la fel şi colegii mei, unii dintre noi petrecând peste 20 de ore săptămânal în faţa computerelor, strict pentru a face ca ACUM să fie ceea ce este (de altfel, cerându-ţi timp, cititorule, voi începe să asigur înclusiv transparenţa resurselor care se transformă în ACUM: timp, bani, know-how, etc., şi a numelor care cheltuie aceste resurse).

Noi vrem să îţi asigurăm, dacă îţi convin valorile pe care le propunem, un spaţiu de canalizare a bunei tale credinţe care, luată individual, nu poate realiza nimic. În cadrul unui flux care reuneşte zeci, sute, mii, zeci de mii de conştiinţe, lucrurile vor sta cu totul altfel. Nu ştiu ce alte dovezi să mai ofer sau cum să te rog mai frumos. Sper că este cât se poate de clar că suntem o organizaţie civică în sens larg şi neformalizat şi nu un partid – dacă există vreo suspiciune în acest sens – şi nu avem nici un fel de afiliere.

Hai să oprim „mica bârfă” despre români şi România şi să facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ea.

Cine sunt câștigătorii și perdanții noii guvernări de la Chișinău

ianuarie 2nd, 2011

Teatrul politic s-a terminat dupa definitivarea orientarii viitoarei coalitii de guvernare. Sperantele de instituire a unei coalitii de centru-stanga au pierdut in totalitate terenul, comunistii devenind principalii perdanti ai jocului speculativ si iluzoriu purtat de catre democrati. Fostii parteneri de guvernare isi muta parghiile de influnta in clona AIE (Alianța pentru Integrare Europeană – compusă din Partidul Liberal Democrat – PLDM, condus de premierul interimar Vlad Filat -, Partidul Democrat (PDM) – condus de președintele interimar, Marian Lupu – și Partidul Liberal – PL, condus de Mihai Ghimpu),  denumita pentru moment “AIE 2″, care spre deosebire de prima “constructie” se prognozeaza ca va fi mai transparenta, coeziva, coerenta, obligatorie pentru elementele constituente, legata de consimtaminte, din care considerente avand la baza si elemente de coercitie deocamdata indefinite.

A câștigat PDM?!

Castigatorii principali din competitia pentru coalitii de guvernare au iesit democratii. Acestia si-au elucidat pentru prima data abilitatea de a trage pe sfoara unul din cele mai puternice partide din tara (Partidul Comuniștilor, PCRM), recurgand la tinerea “in sah” psihologic a colegilor din fosta AIE, mentinand totodata in presiune opinia publica locala, dar si numerosii actori externi  fixati cu privirile pe fluiditatile politice din R. Moldova. PDM-ul si-a dorit mult rolul-cheie in dirijarea procesului politic si o va face in continuare, indiferent de nivelul de perfectiune si eficacitate a mecanismelor de guvernare, carpite de cele trei partide intr-o coalitie de centru-dreapta.

Asupra unei mici victorii a PDM-ului indica si reactiile furibunde ale comunistilor, impinsi ca si un an in urma in opozitie. Liderul PDM a reusit sa se impuna folosind slabiciunea PL-ului tras in jos de catre electorat la alegeri, precum si presiunile intense exercitate asupra PLDM-ului, controlat si ghidat de catre europeni, dornici sa vada orice scenariu politic care seamana cu “o continuitate politica” a perioadei 2009-2010. Daca raportul de putere ar fi altul, atunci PLDM trecea peste PDM si forta liber partidele ne-comuniste sa se coaguleze in jurul sau. Dar circumstantele descrise au schimbat regulile jocului, unde prin intermediul lui Plahotniuc s-au aranjat lucrurile nu tocmai pe placul PLDM. Iar simpatiile ascunse, deloc intamplatoare, ale “liberalului” Ghimpu, fata de businessmanul reprofilat in politician, Vladimir Plahotniuc, au favorizat suplimentar democratii.

Pentru a crea anturajul unei victorii desavarsite, PDM-ul a orchestrat in graba Consiliul National Politic al formatiunii, dorind sa se achite pentru un set de abateri, antrenandu-si organul reprezentativ pentru a confirma decizia privitor la coalitia de guvernare luata din timp de varful partidului. Votul celor 201 de reprezentanti PDM (din numarul total de 228) in favoarea unei coalitii de centru-dreapta le-a permis mimarea importantei structurilor sale teritoriale in verbalizarea pozitiei politice a partidului. Dupa subrezirea randurilor sale in teritoriu din cauza manifestelor publice ale sustinatorilor politizati ai AIE, Lupu a folosit “plebescitul” intern, in preajma alegerilor locale, cu scopul ridicarii moralului in partid, reanimandu-si legitimitatea si totodata revendicandu-si statutul “democratului autentic”.

Pe fundalul euforiei democratilor din provincie fata de posibilitatea si ponderea lor, in realitate artificiala, in re-editarea AIE, liderii partidului au reusit sa-l propulseze pe controversatul si anonimul Plahotniuc pana la functia de vicepresedinte al PDM, integrandu-l fara probleme si in Executivul politic al partidului. Astfel, este oficializata prezenta omului de afaceri, fiind scuzata si legitimizata indirect actiunea conducerii in frunte cu Lupu care l-a plasat pe locul doi in lista candidatilor democrati. Ocupand aceasta pozitie, Plahotniuc se apropie considerabil de varful institutional al partidului, aranjamentele fiind insotite de viitoare alegeri locale si de tenditele evidente ale omului de afaceri de a se instala in centrul vietii politice moldovenesti. Evaluarea avantului si a dinamicii cu care actioneaza acest personaj politic, deja si pe fata, intareste convingerea ca Plahotniuc planifica repetarea carierei lui Filat, subordonandu-si PDM-ul, pentru a economisi timpul si eforturile legate de constituirea unui partid de la fundament.

Filat – parțial câștigător?!

Oboseala exprimata de liderul PLDM dupa incheierea procedurile de constituire a AIE2 denota volumul de energie directionat de catre acesta pentru a mentine PDM-ul in raza de centru-dreapta. Premierul a trebuit sa faca cedari, limitandu-si din greu orgoliile alimentate de rezultatele bune obtinute la alegeri, avand deopotriva europeni exigenti, iar din alta parte fiind presati de catre democratii care au dezlegat o farsa politica cu PCRM-ul revansist si eurosceptic. Cedarile constau in functii, de care depinde insa si PLDM si PDM, deoarece ascund in interiorul lor persoane intangibile, dar atractive pentru  actul justitiei. Mai mult, anume prin intermediul MAI, CCCEC sau a Procuraturii Generale, pot fi reglate conturile, inclusiv cu anumite fete politice, cercuri de afaceri, dar prioritara ramane asigurarea inviolabilitatii propriilor randuri. Liberal-democratii au mers la un pas riscant, accepand varianta alegerii lui Lupu in functia de spicher al legislativului, de care tot Filat l-a lipsit in 2009 pentru a-l retine de la preluarea interimatului presedintiei tarii.

Fara a avea garantii sigure ca presedintele tarii va fi totusi ales, se pare ca acesta este dispus sa-l lase pe liderul democrat sa dirijeze cu legislativul, contand pe gestionarea circumstantelor politice de o maniera convenabila pentru finalizarea procesului de formare a structurilor de stat, cu conditia prezervarii influentei exercitate pana acum de catre PLDM. Spre deosebire de Ghimpu, Lupu este un concurent politic mai serios pentru Filat, care va incerca sa mearga pas in pas cu acesta, incercand sa obtina din nou fotoliul de premier, de unde vor veni si resurse administrative si autoritatea corespunzatoare pentru a se impune la alegerile din 2011. Dupa eliminarea AMN din circuitul puterii centrale, atat PLDM cat si PDM tintesc modalitati de completare a golurilor lasate de formatiunea in descompunere a ex-vicepresedintelui de Parlament, Serafim Urecheanu. Impartirea “osemintelor AMN”, precum si cosolidarea pozitiilor in structurile centrale, depind foarte mult de viteza cu care va fi desemnat premierul si distanta acestei numiri de la alegerea spicherului, vizata fatis de catre liderul democrat.

Ghimpu parțial perdant?!

Dupa comunisti, cu o doza disproportionat mai mica, pe postura de perdanti se afla liberalii in frunte cu Mihai Ghimpu. Sacrificandu-si cerintele nejustificate pentru setarea AIE2, PL a acceptat rolul secundar in viitoarea guvernare, deoarece nu a capatat niciun “minister de forta” pentru care manifesta interes. Mentinerea acestui demers ar fi avut consecinte grave pentru liberali, atat in perspectiva alegerilor locale, sincronizate cu cele din capitala, unde electoratul i-ar fi taxat dur pentru eventualele impedimente puse in fata AIE2. De asemenea, nimerind in opozitie alaturi de PLDM, liberalii riscau absorbtie, valuri de emigratie sau devalorizare politica pe fundalul liberal-democratilor mai bine institutionalizati si organizati.

Pierderea cea mai mare pentru acest partid poate fi legata de prezenta limitata in puterea centrala, fapt aparent acceptat de catre Ghimpu – fost președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, constient de faptul ca daca conducerea Parlamentului revine PDM-ului, atunci executivul trece automat in mainile lui Filat, iar Presedintia nicidecum nu va fi propusa lui. Pastrandu-si ministerele anterioare si lipsiti de altele influente si “generatoare de suport electoral” (MAEIE, MAI, CCCEC sau Procuratura), liberalii pot deveni insesizabili pentru public, iar in lipsa de resurse administrative si reprezentativitate potrivita, vor deveni tinta expansivului PLDM.

In loc de concluzie

Conditiile dificile in care s-au pus bazele AIE2 lasa loc pentru interpretari si pune la indoiala rezistenta noului “construct politic”. De la fortarea si presiunile interne si externe pentru formarea acesteia, dar si conflictele de interes devoalate de nemeroasele runde de negocieri, lasa o amprenta grea si descurajatoare in privinta bunei functionari si a calitatii guvernarii de catre trilaterala PLDM-PDM-PL, unde persista laolalta complexe de inferioritate si superioritate, deficit acut de incredere si tendinta maniacala spre concentrarea puterii in mana unei singure forte/persoane.

Barbarie, poezie, adevăr

ianuarie 2nd, 2011

Rostirea adevarului este singura cale de salvare cand este vorba de crime impotriva umanitatii.  Am primit astazi cateva mesaje legate de recenta decizie a Comisiei Europene de a respinge propunerea ministrilor de externe dintr-o serie de state est si central europene legata de condamnarea negationismului privind crimele genocidare comuniste, ca si in cazul fascismului.  A-l glorifica pe Stalin este la fel de obscen ca si a-l ridica in slavi pe Hitler.  A perora despre “grandoarea istorica a bolsevismului” este la fel de scandalos ca si a scrie despre “grandoarea istorica a national-socialismului”.  Falsul umanism leninist se intemeia pe diabolizarea unor intregi categorii sociale osandite la exterminare.  A nu recunoaste acest lucru acum, cand probele istorice s-au adunat dincolo de orice indoiala rationala, tine de o auto-indusa orbire.

Iata ce-mi scrie un prieten:

Nu cunosc, în detaliu, aspectele legate de această bizară hotărâre a Comisiei Europene. În sensul că nu am parcurs silogismele/sofismele care fac substanţa poziţiei Comisiei. Dar îmi pot închipui că anumiţi domni cu „flirturi” de stânga au invocat, subit, autoritatea Nuanţei: „Să nu încurcăm borcanele!” Această cochetă désir de nuance nu e departe de aberaţie şi delir. Ştim bine discursul expiator: „Fascismele au fost ale lui Cain. Comunismul e al lui Spartacus. Primele sunt demonice prin excelenţă,
abominabile implementări de management homicid. Comunismul, în schimb, nu e altceva decât un creştinism fără transcendenţă, deci fără superstiţii, idealul frăţiei universale, cordialitate planetară… Din păcate, a fost instrumentalizat de cinici, diletanţi sau megalomani. Etc.”

Într-un asemenea context argumentativ, heremenutica dvs. comparatistă, sublinierea erudită a izomorfiilor, exerciţiile de semiotica şi fenomenologia religiilor politice, fixarea academică a ambelor totalitarisme la rubrici de tipul „Ură Instituţionalizată”, „Genocid” sau, cu un termen mai generic, „Heteroclastie”, toate aceste demersuri de pedagogie, profilaxie şi istorie politică sunt cruciale pentru înţelegerea corectă a infrastructurii (psihologice şi sociale a) Răului politic.

„Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch.” Adorno nu avea dreptate. Ba am putea spune că Poezia ar trebui să refacă Nobleţea asediat şi ruinată în laboratoarele morţii. Cu condiţia să nu uite, cosmetic, sinistrul obraz roşu când îşi aminteşte chipul Diavolului.

Afirmatia lui Adorno a fost citata de nenumarate ori in chip apodictic. Ceea ce mi se pare indoielnic este atribuirea unei implicatii barbare tocmai actului redemptiv care este creatia poetica.  Cum imi scria un distins intelectual cu cateva ceasuri inainte de intrarea in Noul An:

Adorno voia sa spuna ca dupa Auschwitz este frivol sa te ocupi de poezie. Dar cum sa fie poezia frivola? Caci tocmai prin poezie, cum a facut Celan, se invinge si moartea mamei, si disperarea de a scrie in limba calailor, si absenta fraternitatii semenilor tai. In cele din urma, si Holocaustul se invinge prin poezie, asa cum si Anna Ahmatova a stat impotriva Gulagului care i-a ucis sotul si rapit fiul prin poemul ei “Requiem”. Poezia Bibliei ebraice nu este forma prin care poporul lui Israel a invins deportarea si exilul?

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/31/barbarie-poezie-adevar/

„Am învăţat că omul nu s-a schimbat de-a lungul istoriei” – interviu cu scriitorul Gheorghe Schwartz

ianuarie 2nd, 2011

Preambul: Gheorghe Schwartz, profesor de filozofie şi psihologie la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad şi autor al mai multor cărţi de specialitate, este unul dintre cei mai prolifici şi mai originali  scriitori contemporani din România. 

Scriitorul Gheorghe Schwartz

 A publicat peste douăzeci de volume de literatură de toate genurile: proză scurtă, teatru, roman psihologic, istoric şi fantastic. De-a lungul anilor Gheroghe Schwartz a fost recompensat cu mai multe premii prestigioase, anul acesta obţinând Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru Culoarul Templier. Romanul face parte din Ciclul Cei o sută, despre care mi-a vorbit în interviul care urmează. 

Un personaj pentru fiecare procent din istoria certă a omenirii. 

Andrea Ghiţă: Cine sunt Cei o sută şi care e sorgintea lor ? 

Gheorghe Schwartz: Noaptea dintre 15 şi 16 august 1985 a fost extraordinar de caldă şi noi eram deja extraordinar de sătui de tot ceea ce se întâmpla. Chinuit de insomnie am încercat să aflu ce rost are să continuăm să peticim mereu un sac care se rupe tot timpul. Făcând un calcul simplu mi-am dat seama că noi reprezentăm cam un procent din istoria certă a omenirii. În urmă cu trei – patru mii de ani totul se petrecea doar în mit, în legendă. Perioadă atestată documentar a început abia acum două mii cinci sute de ani. Împărţind două mii cinci sute de ani la douăzeci şi cinci de ani – durata convenţională pentru o generaţie – mi-am dat seama  că s-au scurs cam o sută de generaţii de când istoria omenirii este certă. Atunci m-am gândit că reprezentând un procent din istoria omenirii e important să ne trăim clipa. Pe de altă parte, tot ceea ce s-a întâmplat mai demult decât vremea bunicilor se transformă tot în legendă. Nu ne aducem aminte decât de câtva personaje, restul fiind completat din ceea ce ni s-a povestit. Există tot felul de straturi ascunse ale istoriei, printre care se află şi propria noastră istorie povestită de scrib. Scribul este cel care face istoria şi nu evenimentele, scribul este cel care poate să înlocuiască adevărul, să-l înfrumuseţeze sau să-l strice şi tot scribul poartă răspunderea anonimă a acestor evenimente. În noaptea aceea m-am transformat în scrib, pentru a scrie biografia a o sută de personaje din tată în fiu, începând de la căderea Babilonului, una dintre primele întâmplări cunoscute din tratatele scrise tot de… scribi. În douăzeci şi cinci de ani am ajuns la cel de al optzeci şi şaselea. Ciclul se întitulează Cei o sută. Înainte de a începe acest ciclu am mai publicat alte zece cărţi şi împlinisem patruzeci de ani de viaţă. Sunt convins că mai devreme n-aş fi putut să scriu o asemenea saga, întrucât a trebuit să citesc enorm. Eu trebuie să ştiu ce putea să mănânce un personaj în Atena şi cum îşi lega şireturile un roman, ce era permis să spui în teritoriul merovingian şi cum se înjura nu ştiu unde. 

 Nouă volume din unsprezece 

 A.G.: Câte romane au apărut până în prezent şi ce perioadă cuprind ele ? 

Gheorghe Schwartz: Primul volum se întitulează Anabasis, începe în perioada căderii Babilonului şi ajunge până în epoca precreştină.  Este populat cu foarte multe personaje atestate de istorie, ca de pildă Socrate, Alexandru Macedon, dar şi personaje care au dus cultura în lume. Cele mai multe sunt personaje atestate, pe care le-am găsit în înscrisuri mai puţin cunoscute pe care am avut şansa să le consult . Apar şi personaje plăsmuite de mine, care se alătură celor atestate, ajutându-le în lucrarea lor. Cel de al doilea volum,  Ecce Homo,  se petrece în perioada romană, cu multe personaje apropiate de putere. Personajele mele nu sunt personaje istorice.  Pe vremea când am început acest ciclu îmi scriam romanele la maşina de scris şi făceam câteva însemnări pe marginea foii, pentru a marca personajele atestate istoric. Acum, pe calculator, nu mai fac treaba asta şi, sincer să fiu, nu mai ştiu care personaje provin din documente şi care s-au înfiripat în mintea mea. Al treilea volum, Oul de Aur, se derulează la începutul erei creştine. O perioadă care mi-a convenit, fiind puţin cunoscută în istorie. Credeam că voi putea scrie mai multe episoade lirice. Când colo este o epocă  ticsită de personaje care nu mi-au permis să ies din epic. Volumul al patrulea, Mâna albă, se petrece în cea mai mare parte la Roma. Mâna Albă era o societate secretă destul de periculoasă care trăia în suburbiile şi în cimitirul din Romei. Volumul al cincilea este Vara rece, a cărei acţiune se desfăşoară în perioada cea mai puţin cunoscută din istorie:  migraţia popoarelor. Cel de al şaselea, Axa lumii, se petrece în zorii Renaşterii, în timp ce volumul al şaptelea, Culoarul templier, prezintă influenţa cavalerilor templieri. Este o istorie apocrifă întrucât templierii mei nu se află în cercul principal. Volumul al optulea, Secretul Florenţa, este istoria unei familii apărută din neant. Neantul reprezentându-l spaţiul istoric al României actuale, un spaţiu plin de legende şi  poate cel mai puţin atestat de documente. Venind din acest spaţiu unul dintre Cei o sută  întemeiază o dinastie puternică la Florenţa, clădeşte un palat – Palatul Bosci – pe care l-am căutat mult în ghidurile turistice, până când mi-am amintit că pornit din mintea mea…  Familia Bosci trăieşte şapte generaţii de mari succese, fiind în legătură cu Familia Medici şi marii maeştri ai Renaşterii. Fireşte că apar şi corifeii Michelangelo, Leonardo da Vinci şi alţii, dar în treacăt, personajele importante fiind undeva în decorul întâmplărilor.  Cel de al nouălea volum este şi el terminat, se numeşte Diavolul argintiu şi prezintă  continuarea poveştii familiei Bosci, care după arderea palatului se mută în spaţiul german, la Hanovra, unde trăieşte Contrareforma cu tot ceea ce a însemnat ea. Mai urmează două volume pentru a încheia acest ciclu care este bucuria şi justificarea existenţei mele. 

 Un personaj enigmatic – Ţipor. 

A.G. Spuneaţi că romanele ciclului sunt populate atât de personaje istorice reale, cât şi de altele, imaginare. Dacă v-aş ruga să vă opriţi asupra unuia dintre acestea din urmă, pe care l-aţi alege ? 

Gheorghe Schwartz: Acest ciclu lung are o sută de personaje, dintre care optzeci şi şase au prins deja viaţă. Romanele sunt populate cu oameni care au plecat din Babilon, au trecut prin toate centrele de istorie culturală ale omenirii, mai puţin orientul îndepărtat.  Unul dintre personaje pentru mine reprezintă o enigmă. Poartă numele de Ţipor şi este evreu. Nu consider că în istorie „poporul ales” ar fi avut un rol mai deosebit decât ca al altor popoare. Are însă marele merit de a nu fi fost distrus într-o perioadă atât de lungă de timp. Asta m-a determinat să-l introduc pe acest evreu cu rol de liant. Despre spartani nu mai ştim mare lucru, Grecia  nouă nu mai este Grecia Antică, italienii nu mai sunt romanii de altă dată, pe când acest evreu prăpădit,  foarte bogat sau foarte trădat este acelaşi de câteva mii de ani. În ebraică Ţipor înseamnă pasăre, însă eu habar nu aveam de acest cuvânt. De altfel, şi în alte cărţi scrise de mine apar personaje care poartă nume ebraice, deşi eu nu cunosc deloc această limbă. Nu ştiu de unde s-au ivit aceste nume. Probabil că purtăm în genele noastre nişte straturi de cunoştinţe pe care le-am uitat de mult. Cred că numele respectiv este cel mai potrivit pentru acest personaj care transcende timpurile şi, asemenea păsării Phoenix, reînvie după fiecare cataclism pe care-l suferă. Ţipor este omorât de zeci de ori în aceste cărţi, dar revine mereu, constituind un liant între diferitele volume ale ciclului. El este întotdeauna în preajma personajelor principale şi de cele mai multe ori plăteşte pentru această apropiere. 

 A scrie înseamnă speranţă 

A.G: Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest ciclu vast, la care lucraţi de un sfert de secol? 

Gheorghe Schwartz: Cei o sută este o construcţie care mi-a umplut viaţa şi  m-a făcut să trăiesc după orarul său. Eu nu mai ştiu ce s-a întâmplat în 1995, dar ştiu că atunci am scris „Al douăzeci şi treilea” şi întreaga mea viaţă decurge după calendarul acestui ciclu. Am învăţat eu însumi foarte multe lucruri din această muncă. Am învăţat că lucrurile nu se schimbă de-a lungul istoriei, că omul nu se schimbă. Nimeni nu poate declara astăzi, în secolul al XXI-lea, că ar fi mai moral decât Socrate, care a trăit acum două milenii şi jumătate. Tot ceea ce s-a schimbat este tehnica şi micile tabieturi pe care ni le-am construit, pe de o parte, iar  pe de altă parte suntem capabili să omorâm mult mai mulţi oameni într-o singură zi, decât romanii sau grecii sau asirienii. Scrierea ciclului Cei o sută este o încercare de a demonstra că omul rămâne om cu păcatele şi cu calităţile sale tot timpul, că există întotdeauna o speranţă şi ea constă în urmaşii noştri care vor reînnoda acest şir. Pe de altă parte, această speranţă înseamnă pomul pe care-l sădim, casa pe care o clădim şi opera pe care o lăsăm după noi. Aşa era şi acum 2500 de ani şi aşa este şi acum. Asta este şi speranţa mea.

Gânduri, vise

ianuarie 2nd, 2011

Seara nu reuşesc să-mi pun gândurile în ordine;

Să le curăţ, să le spăl dinţii cariaţi, măselele cavernoase,

Şi după o rugăciune scurtă,

Să le pun pijamalele, să le iau la culcare.

Rămân aşa cu nişte cioturi ca nişte spini.

Îmi perforează baloanele viselor

În care încerc să trec dincolo de ceaţa fiecărei zile.

Nu se mai găsesc balanţe nemăsluite în lume.

Prin talciocurile gălăgioase totul se cântăreşte la ochi.

Plăteşti cât nu face!

Pupeze lâncezind în cuiburi dereticate în grabă,

Dau lecţii de higienă, de moralitate.

Isteţul pe care l-am prins cu mâna în buzunar,

Mă înjură, mă face gloabă:

„Umbli prin târg ca un nesimţit, cu portofelul gol!”

Dimineaţa le găsesc tot aşa, înţepate.

O iau de la capăt.

Gânduri rămase de ieri,

Vise din care au mai rămas doar baloanele sparte.

Oratie de nunta

ianuarie 2nd, 2011

Sa te trezesti in aceeasi camera neincapatoare visurilor tale  – iti spui cu infrigurare ca demonul ascuns in hainele timpului

iti atine calea – si iti acoperi ochii cu palmele, alungi intunericul si te indrepti catre intaia suflare a primaverii,

mireasa in matase si – povara a frumusetii in vesnica promisiune cum doar freziile

pe timp iernatic reconstruiesc lumina.

Un madrigal cu arini, un burg nins si cu miile de sanii coborand pe Dealul Ursulinelor

ar fi ceea ce corul sufletelor incercate de tristete deschide lumii,

si domina asezarea nuptiala.

Sa te trezesti in aceeasi broderie cu alai, cu mii de petale si cantece impletite in viata de acum,

de viata viitoare si mai ales de privirile imbratisate

pana dincolo de Valea Plangerii,

invingandu-ti spaima ca intr-o partida de sah cu insingurarea.

În pierdere de teren

ianuarie 2nd, 2011

La bursa vieţii mor cocorii

De-o molimă necunoscută

Din care lumea împrumută

O teamă când se-arată zorii

Şi semne mari de întrebare

Coboară lent din depărtări

Când trenurile cer în gări

Permise de la semafoare

Iar cel ascuns în noi, acuză

Un dor de ducă în priviri

În burguri, cârciume, fachiri

Desculţi, pe cioburi se amuză.

Gândul

ianuarie 2nd, 2011

Poem de Leo Butnaru născut la Negureni, judeţul Orhei (5 ianuarie 1949)

Poet, prozator, traducător, eseist, jurnalist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al U.S.R.

Membru-fondator P.E.N. Club.

Membru „World Academy of Arts and Culture” şi „Academia Avangardei Ruse”.

.

iată

sau – uite o parte din cosmos

aerul – o parte

din atmosfera pământului

nişte raze de soare

nişte fuioare de întuneric

sau de nori

taina lumii în complicitate şi complacere cu

cea a luminii

misterul universului

gândul la Dumnezeu… – şi încă cea – cam

din categoria aceasta anume – a

indefinitului

ezotericului

extra-intra-umanului

dar totuşi oarecum altfel?… – aşadar

toate astea ar putea fi considerate

bogăţie naţională?… –

universul

văzduhul

ceva din soare

din noapte norul

misterul universului

gândul la Dumnezeu…

nu nu – şcolăreşte vorbind

astea nu pot fi considerate

bogăţie naţională

(NB)…

poate că doar

gândul la Dumnezeu… –

da acesta poate fi considerat

bogăţie naţională…

„Zidul de zgură”

ianuarie 2nd, 2011

Semnal editorial

Anunț aparitia noului meu volum de poeme în română, „Zidul de zgură”,

la Casa de Editură Lulu Publishing Inc. USA.

Zidul de zgura nu este doar un

simbol, o creatie mentala, poetica.

El exista aievea.
De la fereastra prin care privesc
lumea, zidul din caramizi roscate este
ecranul pe care imi proiectez
imaginile amintirilor, bune sau rele,
ale nostalgiilor, ale nazuintelor, ale
durerilor, ale dezamagirilor; ultimele
nu sunt putine.
Le privesc mirat, adesea critic, uneori
admirativ sau nostalgic, si le descriu
in cuvinte putine.
Fiecare cititor va putea completa
descrierile mele cu propriile amintiri sau nostalgii, cu propriile nazuinte, cu propriile dureri sau dezamagiri.
Sper ca acestea din urma sa nu fie la fel de multe ca ale mele.
Va obtine propriile umbre, proiectate pe propriul zid.
Acela nu trebuie sa fie neaparat un zid din zgura!

Bucuros de oaspeți.

Cei interesati pot vizita linkul:

http://www.lulu.com/product/paperback/zidul-de-zgur%C4%83/14417209

Unul dintre prototipurile neaprobate pentru Omul Nou

ianuarie 1st, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 1st, 2011

Iarna în Israel este deosebită

Pasarile calatoare gasesc aici un punct de trecere de la…., pina la…, in ambele directii. Insa, porumbeii ramin cu noi.
Am fost la Ierusalim in urma cu citeva zile, deci in plina iarna israeliana. Ploua afara, nu am gasit zapada pe care o asteptam. Insa, ajungind la Zidul Sperantei (asa numesc eu zidul cunoscut de toata lumea sub numele de Zidul Plingerii), m-au intimpinat razele soarelui aparut de dupa  nori.

Sa-mi inveseleasca inima grea, datorita „misiunii” pentru care am facut drumul Haifa – Ierusalim ?

Pe pietrele Zidului, la mare inaltime, se aflau porumbei cu pene inchise la culoare. Doar unul singur era alb si parca dorea sa-mi spuna  “pune biletelele, voi avea  grija ca furtunile iernii sa nu le imprastie, sa ramina intre pietre Zidului, acolo unde ai dorit sa le pui.”

Vegetatia care creste pe pietre, deobicei uscata, de data asta, datorita ploilor, era verde. Semn de innoire, de schimbare, de speranta.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 31st, 2010

Ninge, este frig, ce-i de facut? Sa intram la „le Baroc’s cafe”. O formatie rock studenteasca, caldura, muzica buna, atmosfera conviviala. OK! Seara asta m-am amuzat bine, maine seara? Mai vedem noi. Sarbatori Fericite!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cu sorcova

decembrie 31st, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 30th, 2010

Coral Costa Caribe – La Romana, Republica Dominicană

Întâmpinarea Anului Nou pe plajă

LA MULȚI ANI!


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Evadare din închisoarea ecologică

decembrie 30th, 2010

După operaţia, un pic mai ieftină, de la clinica veterinară…

decembrie 29th, 2010

 

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 29th, 2010


…5 lei-bugetul pentru viitor , dragoste şi destin pentru anul 2011-Lipscani- O invitaţie la Carul cu Bere, eventual cu un ocol prin centrul vechi al Bucureştiului într-o zi de iarnă săracă , fără zăpadă…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Aflând despre Wikileaks, Eufrosina…

decembrie 28th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 28th, 2010

O ninsoare de pomina la Washington, DC, in februarie 2010

Derdelusul a fost improvizat pe niste trepte aflate la mare adancime sub zapada.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vladimir Filat este noul președinte interimar al Republicii Moldova

decembrie 28th, 2010
Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Premierul interimar Vlad Filat a devenit și președinte interimar al Republicii Moldova, ca urmare a eșecului noului Parlament ales la 28 noiembrie de a alege în ședința inaugurală un președinte al adunării legislative care îndeplinește funcția de șef interimar al statului.

Întruniți sub președinția decanului de vârstă, Vladimir Voronin, deputații nu au reușit să de pună de acord asupra unei candidaturi, ședința fiind suspendată urmând a fi reluată joi 30 decembrie. Până acum, interimatul în fruntea statului a fost deținut de Mihai Ghimpu, președintele vechiului Parlament.

În această situație, interimatul funcției prezidențiale a fost preluat de premierul Filat (vezi explicația mecanismului constituțional dată de juristul Alexandru Iavorschi în revista ACUM, http://www.acum.tv/articol/21352).

Cei 101 deputați au următoarea afiliere politica: 42 aparțin Partidului Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, 32 din partea Partidului Liberal Democrat (PLDM), condus de Vladimir Filat, 15 sunt din partea Partidului Democrat (PDM), condus de Marian Lupu si 12 sunt membri ai Partidului Liberal (PL), condus de Mihai Ghimpu.

Prima sarcină după constituirea noului Parlament va fi alegerea președintelui adunării, care va deveni și noul șef interimar al statului, pana la alegerea noului președinte de către Parlament.

Președintele Republicii Moldova este ales cu votul a minimum 61 de deputați, iar PLDM, PDM si PL, care au format precedenta coaliție de guvernare au împreună 59 de mandate, fiindu-le necesare minimum două voturi din partea deputaților PCRM.

Precedentele tentative de alegere a șefului statului au eșuat, determinând convocarea de alegeri parlamentare repetate pe 29 iulie 2009 si 28 noiembrie 2010.

Filat, Lupu si Ghimpu au negociat formarea noului guvern în care, potrivit cotidianului Timpul, PLDM va avea șapte portofolii, iar PDM si PL câte cinci. Dar liderul PDM a declarat marți că la lucrările tripartite nu s-a înregistrat niciun progres, dând de înțeles că partidul său ar putea forma o coaliție și cu PCRM. PDM, cu 15 mandate, deține balanța puterii între PLDM/PL și PCRM.

…Şi aşa am pierdut lucrarea de doctorat despre Transportul în Comun!

decembrie 27th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 27th, 2010

Charleston Christmas Parade, USA

No snow, but still festive!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Despre inutilitatea disperării generice

decembrie 27th, 2010

Sa sari de la balconul parlamentului aflat in plina sesiune e, in acelasi timp, un act de temeritate si un  act de prostie. Spun temeritate pentru ca nu e putin lucru sa iti iei inima in dinti, stiind ca gestul tau poate fi fatal desi a fost gandit, poate, ca un strigat disperat de ajutor, o cautare a unei maini ferme care sa intervina macar in ultimul moment.

E si un act de prostie pentru ca ranile care te astepta la capatul unei secunde de cadere nu te ajuta nici pe tine, nici pe cei care probabil depind de tine fie si doar cu sufletul daca nu si cu viata.  E inca o data prostie pentru ca nu iti trebuie prea multa minte sa stii ca nu rezolvi mai nimic, in afara de provocare unor emotii de moment si a unui val cinisme  mai tarziu.  E si mai mult prostie daca, fie si pentru o secunda, ti-a trecut prin cap ca vor fi unii care vor incerca sa te imite si ai ignorat gandul asta.

Asta despre gestul propriu-zis. Despre  momentul, locul ales, asistenta si reactii se pot spune multe insa ceea ce ramane este semnul unei incontestabile tensiuni care domneste in societate.  O tensiune care nu are legatura cu instigarile de la tv sau cu cine stie ce discurs idiotic-populist al vreunuia din politicienii zilei. E vorba de abandonarea sperantei pe care cei cativa ani de crestere economica o inventasera si o crescusera cu o rapiditate pe care nimeni nu a prevazut-o. Asa cum nimeni nu a prevazut  prabusirea brusca si dureroasa din ultimii doi ani.

Veti spune ca e greu de probat asa ceva.  Ca  aparatul de masurat nervii societatii nu este inca reglat corect.  Ca un incident izolat nu dovedeste nimic.  Probabil asa e.  Dar uitati-va la curajul banditilor care jefuiesc banci. Uitati-va  la numarul lor.  Ascultati un pic ce va spun cunoscutii si o sa vedeti cum, ca o fantoma insistenta, discutia despre “plecare” revine. Maxilarele sunt iar inclestate.  Viitorul e gri. Entuziasmul piere, increderea dispare.

Vad in comentariile de pe net amintite obsesiv nume ca Iliescu, Basescu, Boc.  Fiecare cu pacatele lui, impartite aproape democratic. Unul si-a vandut trecutul si ne-a amanetat viitorul, altii ne distrug prezentul si mai ucid o data viitorul si tot  asa, intr-un soi de sarabanda a acuzatiilor generice si vagi al caror unic rost este de a marca, in spatiul public, mica bucatica de disperare a fiecaruia.

Despre disperare vorbim, dar mai vorbim si de inadecvare, de furie neputincioasa si inutila.  Ne aplecam prea rar, mult prea rar,  asupra aspectului tehnic al problemelor Romaniei.  De ce e coruptie? Cine da banii, cui si de ce? Ce nu merge in justitie? De ce judecatorii voteaza fosti securisti in fruntea CSM? De ce unii castiga tot si altii nimic? De ce politistii patriei se fac ca nu vad atatea lucruri: de la micul trafic de tigari pana la bataile de strada sau vanzatorii de heroina?   Cum se cheltuiesc banii publici?  De ce un sistem sanitar din ce in ce mai umflat cu fonduri pare tot mai sarac, tot mai debusolat, tot mai vecin cu crima? Si multe, multe alte intrebari de acelasi fel…

Atunci cand vorbim de astfel de subiecte, cautam vinovatii de principii (pe care le dezbatem la nesfarsit) si nu de fapte concrete, evaluabile, bune de pus in vitrina sau de trimis in sala de judecata.  Cand se intampla sa ne ajunga cutitul la os, comitem gesturi dramatice in fata parlamentarilor, pupam mana candidatilor, ne multumim cu drama si castigul mic.

O sa ne mai emotionam vreo doua zile si de gestul angajatului TVR. Apoi il asteptam pe urmatorul, fara sa tragem vreo concluzie.

Problema este undeva si in modul de raportare la autoritate. In “Delirul” lui Marin Preda, un personaj din vremea razboiului se gandea  cate lucruri s-ar schimba daca seful statului, “conducatorul”, ar sti ceea ce se intampla “in teren”.  Situatia pare sa se fi schimbat acum: nu numai ca presupunem ca “ei” stiu totul dar asteptam ca tot “ei” sa rezolve fiecare situatie particulara. Le reprosam “lor” toate mizeriile si nefericirile “noastre”. Depindem de “ei” intr-un mod bolnav si nefiresc. Incapabili de pragmatism sau de autonomie,  asteptam mana divina pe care o uram si o iubim in acelasi timp. Ne refuzam luxul de a avea curaj, pastrandu-l pentru cate un moment dintr-asta in care sfintii de la televizor sunt aproape. Va trebui sa ne obisnuim o data si cu ideea ca traim independent iar pentru fiecare cauza exista un efect, masurabil, previzibil si independent de  ”ei”.

Ce omagiu mai sinistru puteau sa primeasca parlamentarii Romaniei decat  ranile unui disperat?  As putea sa jur ca macar unii dintre ei au simtit fiorul propriei importante.   Si atunci, la ce bun?

http://www.contributors.ro/editorial/despre-inutilitatea-disperarii-generice/

Terminologie și istorie – pentru edificarea unui antisemit

decembrie 27th, 2010

Recent, pe adresa redacţiei revistei ACUM a sosit un mesaj al unui domn pe nume Ştefan Mousa. El s-a adresat redactorului şef al revistei, colegul Petru Clej. Deoarece mesajul se referea la aspecte de terminologie în domeniul istoriei evreieşti, domnul Petru Clej mi s-a adresat, rugându-mă să scriu un articol pe această temă, pentru a explica anumite lucruri autorului mesajului. Ceea ce fac mai jos. Cu aceeaşi ocazie menţionez că mesajul respectiv conţinea expresii de o vulgaritate ieşită din comun. Nu vreau să le citez, deoarece vreau ca revista ACUM să-şi păstreze un nivel
intelectual şi lingvistic ridicat, ca până acum. Vreau să sper că domnul Ştefan Mousa îşi va revizui şi modera limbajul după ce va primi explicaţiile necesare. Dacă cineva doreşte să polemizeze, este invitat să o facă, dar păstrând limitele limbajului civilizat şi pe cele ale regulilor bunului simţ.

SEFARD

Domnul Ştefan Mousa afirmă că „Sefard este un termen care nu exista pe vremea Iudeei romane şi nu desemnează o etnie„. Răspunsul meu la această afirmaţie este că…depinde la ce se referă. Termenul „Sefarad” apare în Biblia Ebraică (Vechiul Testament), respectiv în cartea profetului Ovadiyah (sau „Obadia”, sau „Avdie” în traduceri româneşti diferite ale  Bibliei), versetul 20. Sensul este însă diferit de cel folosit în ebraica modernă: este vorba despre oraşul Sardes, capitala regatului Lidiei din Anatolia, existent în secolul al VI-lea înaintea erei creştine. Regatul lidian a fost cucerit de regele persan Cyrus al II-lea în anii 547-546 înaintea erei creştine, iar ultimul său rege, Cresus, luat în captivitate. Apropo, regele Cresus era cunoscut ca fiind foarte bogat, iar în vestitul roman popular „Alexandria”  se vorbeşte despre „comorile lui Cris împărat”, intrate în legendă. Oraşul Sardes a continuat să existe; în prezent, el se numeşte Sart şi este în Turcia. Fraza din cartea profetului Ovadiyah în care este menţionat termenul „Sefarad” este: „Wegaluth hachel hazeh
livney Ysrael asher knaanym ad Tzarfath wegaluth Yerushalayim asher biSfarad yirshu eth arey haNeghev”. Profeţia lui Ovadiyah se referă la fiii lui Israel căzuţi în robie, prinşi în război, care se aflau la Sardes şi care în viitor vor stăpâni cetăţile din sud, din Neghev.

Aici trebuie să menţionez că au mai existat şi alte interpretări ale textului biblic, după care termenul „Sefarad” din cartea profetului Ovadiyah s-ar referi la Iviria, respectiv la Gruzia (Georgia) contemporană, sau eventual la malul strâmtorii Bosfor. Penultima interpretare a fost o încercare de a stabili legătura cu termenul „Sefarad” referitor la Peninsula Iberică. Astăzi această interpretare este discutabilă, majoriatea comentatorilor Bibliei şi a cercetătorilor geografiei biblice şi medievale afirmând ca termenul este referitor la oraşul Sardes, iar legătura lui cu termenul care
desemnează Peninsula Iberică este discutabil. Oricum, Peninsula Iberică este denumită „Sefarad” în literatura ebraică târzie şi în literatura ebraică medievală. Probabil că este o reunire a celor doi termeni şi o atribuire a termenului biblic Peninsulei Iberice.

Oricum, chiar dacă termenul nu desemna Spania în perioada romană, el exista din punct de vedere geografic şi lingvistic. Este adevărat că acest termen nu a desemnat o etnie, dar a desemnat o comunitate evreiască, dezvoltată în mod separat. După unele informaţii, ar fi vorba despre evrei imigraţi în Spania încă din perioada romană, cărora li s-au
adăugat evrei din Egipt şi nord-vestul Africii în mod treptat, în special în timpul cuceririi arabe. După unele afirmaţii, ar fi fost şi un număr de convertiţi la iudaism, de origine berberă nord-africană; dar sursele istorice nu oferă informaţii suficiente în acest sens, baza fiind cea a ipotezelor.

Se poate vorbi despre evreii sefarzi ca despre o cultură? Răspunsul la această întrebare este pozitiv. În privinţa religiei, ei reprezintă o parte dintre evrei; religia iudaică este comună tuturor. Totuşi, iudaismul sefard are unele aspecte, specifice, diferite de iudaismul așkenaz, ca şi de alte ramuri ale iudaismului medieval. În cadrul iudaismului sefard există multe elemente de filosofie raţionalistă, precum şi o literatură bogată, în limbile ebraică, arabă şi iudeo-spaniolă (sau „ladino”, deşi acest termen se referea iniţial la traducerea iudeo-spaniolă scrisă a Bibliei ebraice şi nu la limba
vorbită; ulterior, el s-a extins).

Domnul Ştefan Mousa afirmă ca „sefardul este un talmudic de limba ladino„. Regret, dar termenul este impropriu. Spre deosebire de iudaismul aşkenaz, în care baza era studiul Talmudului, în iudaismul sefard (respectiv în rândul evreilor din Peninsula Iberică, regiunile Provence şi Occitanie din Franţa şi din unele regiuni din nordul Italiei), baza intelectuală era comentarea Bibliei Ebraice şi explicarea filozofică a credinţei. Acest fenomen apare şi în o parte a
iudaismului oriental, respectiv din Babilon (Irakul de astăzi) după secolul al X-lea, respectiv după învăţatul Saadya Gaon, care a combătut tezele caraismului şi a condus spre o renaştere intelectuală a iudaismului. (Apropo, o ediţie rezumativă a cărţii acestui învăţat, „Emunoth vedeoth”, a apărut şi în limba română, traducător şi comentator fiind rabinul doctor David Şafran din Bucureşti, în anul 1942). S-ar putea afirma că sefardul este un evreu vorbitor de limba
iudeo-spaniolă, dar şi această afirmaţie este problematică: există evrei orientali a caror cultură este asemănătoare cu cea a evreilor din Spania sau originari din Spania, deci care aparţin aceluiaşi cerc cultural, iar ritul lor religios este acelaşi cu cel al evreilor sefarzi, dar care nu sunt (sau, respectiv nu au fost) vorbitori de iudeo-spaniola, ci de arabă. Vă propun să revizuiţi folosirea termenilor, pentru a evita unele confuzii.

JIDAN  ŞI  JIDDEN

Domnul Ştefan Mousa vorbeşte şi despre „altă etnie iudaică”, „jidden„. Probabil că se referă la evreii aşkenazi. Aici trebuie să menţionez că termenul „altă etnie iudaică” respectiv împărţind evreii în câteva etnii în funcţe de unele elemente culturale, fără a lua în considerare toate elementele culturale şi religioase, în plenitudinea lor, este incorect. Iudaismul include ideea unităţii în cadrul diferentei. În privinţa originii termenului „jidan”, nu neg legătura cu termenul
„jidden”. Dar sensul peiorativ a apărut mai târziu. În limba română, acest sens peiorativ a apărut în secolul al 19-lea. Anterior, evreii erau denumiţi „jidovi” în Moldova (termen de origine poloneză” şi „ovrei” în Ţara Românească (termen de origine grecească; din acest termen a apărut şi termenul „evreu” în limba română contemporană).

Termenul „jidan”, paralel cu termenul „târtan” indica iniţial pe imigranţii evrei din Galiţia austriacă veniţi în Moldova (termenul „târtan” indica pe renumitul „Untertan”, subofiţerul în armata austriacă, iar evreul supus austriac era introdus în acest termen în mod impropriu, adăugându-i-se şi denumirea -devenită peiorativă – „jidan”, sau „un târtan” (termen dezvoltat prin etimologie populară din „Untertan”).

TALMUDUL

Talmudul sau „Tora Orală” este considerat de tradiţia iudaică un paralel al Torei Scrise (respectiv al Pentateucului din Biblia Ebraică). Conform tradiţiei, „Tora Orală” a fost dată poporului evreu impreună cu „Tora Scrisă”, pe Muntele Sinai, în cadrul Revelaţiei Sinaitice, ca o completare şi o explicaţie a acesteia. Tamudul include două elemente : Mishnah (paralela Torei) şi Ghemara (explicaţia ei şi a Torei Scrise). El include legi, tradiţii şi legende iudaice.

Originea unora dintre ele este veche şi ele au paralelisme în cadrul unor legende din Noul Testament şi din literatura creştină timpurie, atât codificată cât şi apocrifă. Este adevărat însă că include şi elemente noi, precum şi faptul că el a fost încheiat şi înregistrat în scris în secolul al 6-lea, dar baza lui este mult mai veche, lucru care poate fi înţeles din unele explicaţii, comentarii biblice, legende, datorită cadrului lor istoric. Dacă Biblia Ebraică este  (sau a devenit ) universală, Talmudul a rămas specific evreiesc. Interpretarea Bibliei Ebraice de către evrei este făcută cu ajutorul
Talmudului, spre deosebire de interpretarea creştină, făcută cu ajutorul Patristicii. Bineînţeles, mă refer la comentariile tradiţionale şi nu la comentariile ştiinţifice contemporane, în care exegeza teologică este reunită cu informaţii istorice, filologice, arheologice, geografice şi altele.

Aici ajung la ultimul aspect la care se referă domnul Ştefan Mousa: caraiţii. Caraiţii reprezintă o sectă iudaică apărută în secolele 8-9 ale erei noastre, care acceptă numai Biblia Ebraică (respectiv Tora Scrisă) şi resping Talmudul (respectiv Tora Orală). Relaţiile între cele două grupuri (caraiţi, sau secta caraiţilor) şi rabaniţi (respectiv restul evreilor, care acceptă Talmudul şi ideea învăţătorilor – „rabini” – din Talmud) nu au fost totdeauna bune.

Totuşi, în timpul Holocaustului au fost victime şi din rândul evreilor caraiţi. După Holocaust, unii evrei caraiţi supravieţuitori au ales calea stabilirii în Israel, alături de „sionişti”, de evreii rabaniţi. Deci, au devenit sionişti şi ei, sau cel puţin au fost influenţaţi de sionism. O comunitate de evrei caraiţi se află în prezent în oraşul israelian Ramleh. Nu cred că termenul „ciufuţi”, respectiv oameni zgârciţi, avari ar fi potrivit evreilor caraiţi, după cum nu cred că
este potrivit evreilor în totalitatea lor. Există oameni avari în rândul tuturor popoarelor, după cum există şi oameni darnici. Apropo, recomand domnului Ştefan Mousa numele bancherului Elias din Bucureştiul de altă dată, care a lăsat moştenire o mare avere, ca donaţie, Academiei Române, unui spital, şi altor instituţii româneşti şi de asemenea evreieşti. Nu văd nici o legătură între termenii „ciufut”, „carait”, „sionist”, primul – un peiorativ – având un
caracter individual, fără nici o bază etnico-religioasă…

Marea Britanie – 2010, un an nefast

decembrie 26th, 2010

Intemperii, dezastre naturale, catastrofe ecologice, austeritare bugetară severă și primul guvern de coaliție din ultimii 65 de ani au dominat anul 2010 în Regatul Unit.

An care se termină așa cum a început, cu frig, ninsori, îngheț, cu care majoritatea britanicilor nu sunt obișnuiți. Dacă până la sfârșitul anului valul de frig care a lovit insulele britanice continuă, atunci luna decembrie a acestui an va fi cea mai friguroasă din ultimul secol.

În luna aprilie erupția unui vulcan din Islanda a perturbat sever traficul aerian în Europa timp de mai multe săptămâni, provocând mari pierderi companiei British Airways, deja afectată de o serie de greve ale personalului navigant.

Tot în aprilie o altă companie cu capital britanic majoritar, BP, a fost la originea celei mai mari catastrofe ecologice din istoria Statelor Unite, atunci când o sondă de foraj marin din Golful Mexic din proprietatea companiei a explodat, provocând cea mai mare deversare de țiței brut din istoria omenirii și ucigând 13 persoane.

Au trecut aproape trei luni până la astuparea scurgerii submarine care a provocat daune incalculabile florei, faunei și economiei statului Texas. În total, costul catastrofei este estimat la 40 de miliarde de dolari, iar în luna decembrie guvernul Statelor Unite a dat în judecată BP cerând daune.

Alternanță la putere

În Marea Britanie, evenimentul politic principal al anului l-au constituit alegerile parlamentare, desfășurate pe data de 6 mai.

Așa cum era de așteptat, Partidul Laburist, condus de premierul Gordon Brown, a pierdut puterea pentru prima oară după 13 ani, dar Partidul Conservator, condus de David Cameron, nu a reușit să obțină singur majoritatea absolută în Camera Comunelor.

În premieră au avut loc trei dezbateri televizate în direct la care au participat pe lângă cei doi lideri și Nick Clegg, liderul celui de-al treilea partid ca mărime, Liberal Democrat, care a fost revelația acestor dezbateri, reușind la un moment dat să se situeze în sondajele de opinie la egalitate cu Conservatorii și Laburiștii.

În final însă, Liberal Democrații au câștigat chiar mai puține mandate decât în urmă cu cinci ani, dar au reușit să dețină balanța puterii în noul parlament.

După cinci zile de suspens, timp în care Gordon Brown a rămas în funcția de prim ministru, Cameron și Clegg au reușit să ajungă la un acord și au format primul guvern de coaliție din Marea Britanie din ultimii 65 de ani.

Dar noul guvern de coaliție n-a avut o lună de miere, dată fiind moștenirea fiscală dezastruoasă a guvernului Laburist – deficit bugetar de 155 de miliarde de lire pe anul fiscal 2009 – 2010, echivalent cu 11% din Produsul Intern Brut.

Așa încât, în luna iunie, în bugetul rectificativ de urgență au fost majorate taxe și impozite, cea mai importantă măsură fiind mărirea cotei TVA de la 17,5% la 20% cu începere de la 1 ianuarie 2011.

A urmat în octombrie faza cea mai dureroasă – cea a reducerii cheltuielilor bugetare. Numeroase departamente, inclusiv interne, externe, justiție și educație își vor vedea bugetele reduse cu între 10 și 25% la sută pe următorii cinci ani, rezultând în reducerea efectivelor de angajați în sectorul public cu aproape 500000 până în 2015.

În paralel, coaliția a luat taurul de coarne și a decis majorarea taxelor universitare de la 3300 la un maximum de 9000 de lire pe an. Măsura a trecut de Camera Comunelor, deși peste jumătate dintre deputații Partidului Liberal Democrat au votat fie împotrivă, fie s-au abținut de la vot.

Majorarea taxelor universitare a provocat proteste de stradă, uneori vehemente, la care au participat zeci de mii de tineri, elevi și studenți. În ziua votului din Camera Comunelor – 8 decembrie – în centrul Londrei au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție, soldate cu răniți de ambele părți și cu arestări în rândul manifestanților.

Logodnă princiară

Cu acest prilej, a fost atacată mașina în care se afla Prințul moștenitor al coroanei, Charles și soția sa, Ducesa de Cornwell, care a fost chiar atinsă de un demonstrant.

Și pentru că tot am pomenit de familia regală, să amintim că fiul lui Charles, Prințul William, al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a logodit în luna noiembrie cu prietena sa de lungă durată, Kate Middleton.

Și tot în registru personal, premierul David Cameron a devenit tată pentru a patra oară în august, când i s-a născut o fetiță numită Florence. Dar pe lângă această bucurie, David Cameron a suferit și șocul morții tatălui său, care a avut o importantă influență formativă asupra sa, la numai un an după moartea fiului său cel mai mare, Ivan, care era sever handicapat.

Revenind la capitolul politică, Partidul Laburist și-a ales în septembrie un nou lider, Ed Milliband, care l-a învins la mustață pe fratele său, David, urmându-i în post lui Gordon Brown care a demisionat din funcție la câteva zile după înfrângerea din alegerile parlamentare.

Și încheiem cu sport, Anglia a pierdut în decembrie șansa de a organiza Cupa Mondială la fotbal din 2018 în dauna Rusiei. După mai multe dezvăluiri în presa britanică de corupție în sânul comitetului executiv al FIFA, care decidea atribuirea organizării, candidatura Angliei a obținut doar două voturi din 23 și a fost eliminată din primul tur.

O dezamăgire care se înscrie în imaginea în general sumbră a unui an plin de catastrofe, vreme proastă, austeritate și pesimism.

Moș Crăciun sau Moș Gerilă?

decembrie 26th, 2010

Acasă, în sânul familiei, îl cunoscusem pe Moș Crăciun.

Din fragedă copilărie, Mama îmi cânta colinde. Nu vroiam să dorm după-masa, așa că, pentru a mă convinge, recurgea la un adevărat ritual … Îmi plăcea să o ascult depănând amintiri, povești (care în mod obligatoriu trebuiau să fie adevărate). Vocea ei plăcută și dulce mă învăluia. Îmi cânta tot ceea ce își amintea, de la cântece pentru copii, melodii populare, până la romanțe. Cel mai mult însă, mă atrăgeau colindele, care mă aduceau într-o stare de visare : “Afară ninge liniștit”, “O, ce veste minunată”. Nu avea nicio importanță dacă era vară sau iarnă, eu vroiam să aud aceste cântece tradiționale. Disperată, dezarmată de argumente, Mama mi-a spus la un moment dat “celor care cântă colinde vara, le ies bube pe limbă”. Nemulțumită de răspunsul primit, insistam să îmi arate limba, să mă conving. Cu greu acceptam compromisul.

În scurt timp, am ajuns să cunosc toate colindele pe care le știa Mama. Majoritatea erau vechi, religioase. O singură dată pe an, în dumineca dinaintea Crăciunului, corul Catedralei ortodoxe din Arad, orașul copilăriei mele, prezenta un concert de colinde. Anticipam cu nerăbdare acea zi. În frigul iernii, plecam spre biserică pe jos, cu Mama și sora ei. Eram fericită, aerul rece îmi îngheța respirația, fulgii de zăpadă se topeau însă pe obrajii înfierbântați de emoții. Intrarea în Catedrală mă impresiona; bolți înalte, picturi, icoane, fum și miros de lumânări. Vocea coriștilor, aflați în balconul bisericii, se așternea ca o binecuvântare peste capetele noastre. Închideam ochii, simțeam căldura pătrunzându-mi în suflet, cântam și eu la unison. Ora colindelor trecea întotdeauna prea repede, aș fi vrut să țină o veșnicie. Ne întorceam acasă împăcate, pregătirile pentru sărbătoarea care ne bătea la poartă continuau a doua zi.

În ajunul Crăciunului, dis-de-dimineață, Mama se apuca de frământat cozonacii, pregătea sarmalele și multe alte bunătăți. Îmi amintesc aroma cozonacilor copți, bananele verzi învelite în ziar, așezate pe calorifer, în speranța coacerii timpurii, mirosul portocalelor, bomboanele de pom (“saloanele”), care în anii perioadei Ceaușescu, erau tot mai greu de procurat.

După-masa, eram întotdeauna invitată la sora mamei, unde, spre supriza mea, Moș Crăciun poposise deja, lăsând în urmă cadouri ascunse sub bradul încărcat. Acolo, uitam de tot și de toate, înconjurată fiind de dragostea celor mari, care se bucurau de bucuria mea, trăiau prin mine. După o vreme, reveneam acasă, unde descopeream o altă surpriză…. Moș Crăciun mă aștepta răbdător, așezat pe un scaun, lângă bradul gătit de sărbătoare. Cum reușise Moșul să instaleze bradul, să îl decoreze în doar câteva ore, cât lipsisem eu de acasă? Îmi puneam aceste întrebări dar, nu insistam în aflarea răspunsului. Moș Crăciun cerea o singură favoare de la mine: o poezie, un cântecel. Aveam emoții, dar știam că trebuie să le stăpânesc. Cei mari și dragi mie se arătau întotdeauna mulțumiți de performanța mea, iar în final, știam că voi fi răsplătită cu ceva din sacul Moșului. În casa noastră, Moș Crăciun purta întotdeauna o mantie lungă și roșie, cu manșete albe, barba îi era lungă și albă, ca zăpada. Ochii abia i se zăreau de sub sprâncenele stufoase, gura era străjuită de mustața și barbă, mâinile purtau mănuși albe. Da, știam, simțeam, acesta era Moș Crăciun!

Moș Gerilă

Aveam patru ani când am început să merg la grădiniță, în anii 70. Mare mi-a fost uimirea când auzisem acolo, pentru prima dată, de Moș Gerilă.

Am venit acasă și mi-am potopit părinții cu întrebări. Cine era acest Moș? Din câte înțelesesem eu, părea un frate al lui Moș Crăciun. Dar, de ce Gerilă? Știam că “ger” însemna un frig foarte mare. Mi se citise Povestea lui Harap-Alb, prin care am făcut cunoștință cu Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă. Să fie vorba despre același Gerilă? Dacă da, de ce Moș Gerilă? Cine era, totuși? Și mai uimită am fost când ni s-a spus că Moș Gerilă este cel care aduce bradul, dar nu în ajunul Crăciunului, ci înainte de sosirea Anului Nou. Eram derutată, nu înțelegeam ce nevoie era de acest personaj, când noi îl aveam dintotdeauna pe bunul și blândul Moș Crăciun.

Am participat la serbarea de iarnă, la grădiniță, așteptând întîlnirea cu Moș Gerilă, care a sosit îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu cea a lui Moș Crăciun, doar că nu era roșie, ci vișinie. Barba nu era albă, ci sură, iar bradul nu avea ornamente sub formă de îngerași. Când a venit momentul să recit poezia în fața lui Moș Gerilă, i-am privit chipul de aproape: trăsăturile îi erau aspre, nu schița nici un zâmbet, iar barba părea făcută din sfoară… Am venit acasă dezamăgită, iar concluzia pe care am tras-o atunci, în mintea mea de copil a fost “Moș Gerilă nu este adevărat. Nu există! L-am văzut, are barba din sfoară!”

Anii au trecut, Moș Gerilă m-a urmărit cu prezența lui falsă de-a lungul copilăriei, dar eu am fost întodeauna indiferentă la tot ceea ce îl privea.

Eram fericită acasă, în sânul familiei, unde aveam colindele pe care le învățasem de la Mama iar Moș Crăciun mă iubea și an de an, în ciuda greutăților care au urmat, nu lipsea niciodată de la masa noastră, în seara de Ajun.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 26th, 2010

Bună dimineața, Toronto!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Moș Crăciun și Crăciunița

decembrie 26th, 2010

Iarna pe uliţă

decembrie 26th, 2010

Am găsit câţiva dintre copiii din Valea Screzii jucându-se pe derdeluş…

Săniuţele zboară ca săgeata spre uliţa satului, ocolind “la mustaţă” majoritarele pungi de plastic …Copiii aşezaţi pe acestea din urmă alunecă la vale seamănând cu nişte pinguini planând peste gheţuri. Claudiu mă întreabă “ Cine a fost mai rapid ?”….înfăşcându-şi repede punga şi neaşteptând răspunsul meu se avântă spre o nouă cursă.

Iată şi un schior ! Clăparii rămân fixaţi în legăturile lor, în timp ce alt copil îşi pune schiurile. Un băieţel subţire ca o trestie străbate cu un echilibru incredibil întreaga pantă doar alunecând pe tălpile cizmuliţelor de cauciuc.  Apoi îl zăresc în cârca unui băiat care şi-a adjudecat pentru câteva clipe supremaţia asupra schiurilor.

Joaca năvalnică pare o luptă contra-cronometru, de parcă nu va mai exista o a doua zi pe derdeluş….

Grijile lumeşti s-au concentrat la poalele dealului înzăpezit.

Construcţia caselor este cea mai mare dintre ele, soluţionarea ei aducând o relaxare în ceea ce priveşte spaţiul şi organizarea vieţii acestei comunităţi.

Proiecte în curs de finalizare…

Proiecte amânate în aşteptarea unui viitor mai generos al căror deznodământ se află în puterea celor generoşi, adesea anonimii binefăcători.

O estimare a necesarului finalizării unuia dintre aceste proiecte este de aproximativ 59279 RON (http://www.fundatiaarsenieboca.ro/), adică cam 13785 Euro.

Orfani, micuţi sau şcolari, copilaşi având alături pe mamele lor, sau lasaţi aici în grijă …

Fiecare duce în suflet o poveste, o tristeţe, un dor…Genele le palpită printre zâmbete reţinute.

Ceea ce m-a impresionat este liantul invizibil dintre copiii care trăiesc aici, în tabără şi cei din sat.

Solidaritatea inocenţei nu pune stavile locului de joacă şi nici băncilor din şcoala satului. Venind aici, am intrat într-o mare de copii şi am încetat să mă întreb care sunt cei ai preotului Tănase şi care sunt ai satului. Pentru toţi se găseşte o hăinuţă, o mandarină sau un leac pentru febră. Pentru toţi se cântă colinde şi oricine este binevenit la masă.

Chipul palid al lunii s-a ivit deasupra dealului. Liniştea înserării ne împresoară cu  aroma lemnului ars în sobe. Cu regret ne pregătim să ne întoarcem acasă. Ziua de astăzi a fost un balsam pentru suflet.

Două fetiţe îşi iau rămas bun, strângându-mă cu putere în braţe….Îmi urează ” Crăciun fericit! „.

A avut dreptate părintele Tănase când a zis că  cei ce vin aici vor reveni cu siguranţă !  ….

Condamnarea crimelor totalitare și Comisia Europeană

decembrie 26th, 2010

Tocmai s-a incheiat o discutie la BBC World Service unde am participat impreuna cu istoricul Anthony Beevor, autorul, intre alte lucrari, al cartii “Stalingrad” si cu Dr Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal. Subiectul a fost respingerea de catre Comisia Europeana a cererii unui numar de ministri de externe din Europa de Est si Centrala, intre care si ministrul de externe al Romaniei, de a se interzice negarea crimelor comuniste, tot astfel cum este interzia in multe tari negarea crimelor naziste.

Anthony Beevor a insistat asupra faptului ce genocidul politic, comis de Stalin si emulii acestuia este la fel de repugnant moral precum genocidul etnic practicat de Hitler. In plus, asasinarea in masa (prin infometare organizata statal) a taranimii ucrainiene in anii colectictivizarii fortate (1930-1933) a fost evident un caz de genocid cu motivatii si efecte de ordin etnic.  Anthony Beevor (ale carui carti au aparut in romaneste la Editura Rao) a mentionat planurile pogromiste ale lui Stalin la inceputul anilor 50.  S-a referit la formularea lui Vasili Grossman, autorul romanului “Viata si destin” dar si al “Cartii Negre privind crimele naziste impotriva populatiei evreiesti din URSS” (volum interzis de Stalin), care spunea ca a fost vorba de genocid prin gazare si de genocid prin gloante.  In fapt, la ora actuala, stim ca milioane de evrei au fost ucisi de nazisti (mai ales in Ucraina, Belarus si Transnistria) cu gloante.  Negationismul, fie ca este vorba de atrocitatile naziste ori de cele comuniste, este obscen.

Am accentuat, in interventia mea, faptul ca ambele regimuri de tip totalitar s-au intemeiat pe precepte ideologice, pe eforturile maniacale de dezumanizare a celui declarat inamic (de rasa ori de clasa), pe reducerea acestor grupuri umane la conditia de vermina exterminabila.  Am vorbit despre similitudinile (nu identitatea) dintre cele doua sisteme. Dr Efraim Zuroff a intervenit si a criticat Declaratia de la Praga. Si-a exprimat compasiunea pentru victimele crimelor comuniste, insa s-a opus eforturilor de a transforma analogiile comparative in ceea ce dansul considera incercari de exonerare a criminalilor de razboi din statele aliate cu Germania nazista(mai ales in Tarile Baltice, Ungaria, Croatia etc). I-am raspuns ca Declaratia de la Praga a fost intiata de Vaclav Havel si alte figuri marcante ale disidentei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, ca textul condamna in termeni categorici nu doar crimele staliniste, ci si pe cele naziste. Am amintit ca am semnat eu insumi, alaturi de numerosi prieteni de valori din Romania, Declaratia si ca, la subiectul crimelor fasciste, sunt extrem de sensibil (au murit arsi de vii la Odessa fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii sub zece ani).

Am reamintit un lucru pe care poate Comisia Europeana a preferat sa-l ignore: anume ca absenta genocidului politic din Conventia Internationala privind genocidul se datoreaza opozitiei delegatului sovietic. Am reamintit cartea lui Timothy Snyder, “Bloodlands” in care se examineaza cu cutremuratoare detalii statistice disparitia fizica, prin actiunile imperiilor sovietic si nazist, a peste 14 milioane de oameni.  Sunt de acord cu dl Zuroff ca aceste chestiuni trebuie analizate cu empatie si respect neclintit pentru adevarul istoric. M-am opus intodeauna tendintelor de a lupta pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “locul intai in imaginatia morala a umanitatii”.  Cred sincer ca decizia Comisiei Europene va fi intr-o zi regandita prin renuntarea la dublele standarde, la dubla masura, in spiritul unei memorii comune europene care sa nu excluda niciun grup uman care a fost supus experimentelor genocidare comunist si fascist.

Mineriada lui Lukașenko: Bonapartism cu chip colhoznic

decembrie 26th, 2010

Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”.  Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva:  Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare)  pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica?  De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei?  De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?  Evident, Lukasenko nu l-a citit pe Alexis de Tocqueville. Dar el stie instinctiv ca un despotism este extrem de vulnerabil atunci cand incepe sa se auto-reformeze.  Pentru acest gen de tirani, timpul este paralizat. Pot domni decenii, ori cred ei ca pot domni, precum generalii din Birmania, precum fratii Castro in Cuba.  Indignarea lumii democratice? Aparent, ultimul lucru care i-ar impresiona. Si totusi, chiar si dictatorii au nevoie de un spatiu de miscare intr-o lume in care democratia este tot mai mult traita ca un ideal global.  De aici si proliferarea regimurilor numite democratii de fatada.

Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist.  A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”.  Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain.  Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale.  Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.

Relatives of people detained in Sunday's Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Relatives of people detained in Sunday’s Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)?  Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare.  Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.

Vă urăm, de sărbători

decembrie 26th, 2010

Războiul pentru cadavre: studențimea română și antisemitismul interbelic

decembrie 26th, 2010

În Pentru Legionari, C. Zelea Codreanu reaminteşte că în 1922 prioritatea mişcării antisemite pe care o anima era „Crearea la Bucureşti şi Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptători din masa studenţească, care să lucreze în afară de directivele centrului respectiv. La Cluj şi la Bucureşti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucureşti, Ibrăileanu, delegatul Iaşului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârză a lui Simionescu, conducătorul mediciniştilor, a menţinut studenţimea în spiritul cel adevărat.”

Primul test al capacităţii de mobilizare a studenţimii a fost oferit de o dispută în jurul cadavrelor folosite în timpul lucrărilor practice de anatomie de către studenţii din anul I de la Medicină. După Sorin Lavric, incidentul a fost provocat de „refuzul Comunităţii Evreieşti de a lăsa cadavrele evreilor să fie folosite ca materiale de studiu în sălile de anatomie ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti, câteva din aceste cadavre dispărând noaptea de pe mesele de disecţie”. De aici, „revolta bruscă a studenţilor români”, pe 10 decembrie 1922, înfuriaţi de faptul „că singurele materiale de studiu anatomic rămăseseră cadavrele creştinilor, şi asta într-o facultate în care studenţii evrei erau numeroşi”. Ca urmare, „studenţii evrei au fost alungaţi din aula facultăţii”, iar revoltaţii medicinişti bucureşteni au scris o petiţie prin care cereau regelui Ferdinand şi primului ministru Ionel I.C. Brătianu „introducerea condiţiei restrictive a lui numerus clausus”. Pornită spre Palatul Regal, cohorta studenţilor, sub conducerea lui Ion Simionescu, Constantin Danelescu, şi Napoleon Creţu, a strigat lozinci antisemite şi s-a încăierat cu forţele de ordine.[1] Mai târziu, sub Antonescu, Ion Simionescu şi Constantin Danelescu au fost subsecretari de stat în Ministerul Sănătăţii, iar Napoleon Creţu a ajuns secretar general în Ministerul Educaţiei Naţionale.

Acţiunea urma o manifestaţie similară a mediciniştilor din Cluj, care au adresat Rectoratului următorul memoriu: „Noi, studenţii anului întâiu de la facultatea de medicină din Cluj, observând lipsa totală a cadavrelor evreieşti din sălile de disecţie şi cum numărul studenţilor israeliţi e în majoritate covârşitoare, cu onoare vă rugăm să binevoiţi de a interveni pe lângă Comunitatea israelită pentru ca aceasta să facă pentru ştiinţă aceleaşi sacrificii faţă de credinţele religioase, cum noi creştinii le-am făcut şi le facem. … ca atare noi creştinii, considerând şi noi disecarea cadavrelor ca o profanare a credinţelor şi datinilor noastre strămoşeşti, rugăm Consiliul profesoral să aprobe hotărârea noastră de a nu îngădui studenţilor evrei să disece până ce Comunitatea israelită nu va trimite treptat Institutului de Anatomie cadavre de evrei în raport cu numărul studenţilor evrei”.[2] Potrivit lui Lavric, proteste similare au avut loc la Iaşi, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu şi Ion Moţa. În legătură cu aceste incidente, am găsit o scurtă ştire preluată de Neamul Românesc din ziarul Dimineaţa care relata că „atât la Cluj cât şi la Iaşi studenţii evrei n-au avut nimic de obiectat acestei cereri a studenţilor medicinişti creştini, iar la Iaşi comunitatea israelită a şi luat măsuri să se trimită la Institutul de Anatomie toate cadavrele de Evrei nereclamate”.[3].

In acest context, Nicolae Iorga, profesor la Universitatea din Bacuresti,  scria : „La Cluj studenţii creştini au săvârşit acte mai mult decât condamnabile împotriva colegilor lor israeliţi. Într-o ţară civilizată unde legea recunoaşte dreptul la viaţă al tuturor confesiunilor, asemenea gesturi constituie un regres.”[4]. Pe de altă parte, Nicolae Paulescu, profesor la Facultatea de Medicina din aceasi oras, a publicat articole în Apărarea Naţională, în care justifica violenţele antisemite din mediile universitare. În articolul Cauzele manifestaţiilor studenţeşti publicat în numărul din 15 ianuarie 1923, Paulescu scria că nu a avut cunoştinţă de izbucnirea mişcărilor antisemite ale studenţilor, dar le aproba considerându-le ca provenind din instinctul de conservare al poporului român care s-ar fi confruntat cu o adevărată invazie străină. „În realitate motivele trebuiesc căutate în adâncul sufletului românesc. Ele se rezumă într-o Lege a Naturei, adică a Instinctului de apărare a Naţiei. Suntem invadaţi de o rasă străină, asiatică, cu moravuri sanguine, ce de un secol şi jumătate se strecoară tiptil în ţară prin graniţele ce-s rău păzite.” În continuarea articolului său, Paulescu se arăta a fi ostil prezenţei studenţilor evrei în universităţile din România: „Puii de jidani profitând de fonduri imense, venite în mare parte din afară se îmbulzesc să umple golurile cu vârf şi îndesat. Atacul condus de lifta de paraziţi, cu o măiestrie infernală a reuşit pe deplin, el a înlăturat pe Românii goi şi flămânzi şi i-a înlocuit cu lipitori umflate de sânge românesc”. În concluzie, Paulescu considera normală reacţia violentă antisemită a unei părţi a studenţimii române, atunci când a văzut, „că intrările Universităţilor îi sunt barate de o hoardă organizată de plojniţe”[5].


[1] S. Lavric. Noica şi Mişcarea legionară. Editura Humanitas, 2008, pp.63-64.

[2] Neamul Romanesc, nr 261 din 18 noiembrie 1922.

[3] În chestiunea cadavrelor. Neamul Romanesc, nr. 334 din 3 decembrie 1922.

[4] Neamul Romanesc, nr. 332 din 1 decembrie 1922.

[5] A se vedea articolul Cauzele manifestaţiilor studenţeşti  în Apărarea Naţională, an 2, nr. 20 din 15 ianuarie 1923, p. 19 .

Ciomăgeala (virtuală) va continua

decembrie 26th, 2010

„Mai mulţi ascultători nie întrieabă…” vă amintiţi? Aşa începeau bancurile din seria „Radio Erevan”.

De data aceasta nu este vorba însă de proverbialul radio, care de altfel nici nu a existat în realitate la modul reflectat de anecdotică, ci despre o revistă, cât se poate de reală, cu apariţie săptămânală, şi cititorii ei. Nu e greu de ghicit, este vorba chiar despre ACUM.

Aşadar, mai mulţi cititori ne întreabă de ce suntem noi atât de răi şi nu acceptăm şi alte opinii dacă acestea diferă de ale noastre? De ce ne permitem, mai ales, să recurgem permanent la această „ciomăgeală” virtuală la care îi supunem pe cei care ne oferă, prin intermediul ecourilor lor, „nevinovate opinii”, de regulă sub acoperirea anonimatului?

Am să încerc să ofer un răspuns în rândurile ce urmează.

În primul rând, trebuie să revin la Experimentul Milgram, despre care am amintit într-un editorial recent. Nu mai reiau naraţiunea explicativă privind experimentul propriu-zis, dar în esenţă, datorită distanţei dintre publicul nostru şi revistă, la care se adaugă posibilitatea de interactivitate pe care o oferim, conştienţi că ne vor scrie şi cititori care au păreri diferite, sub scuza autorităţii pe care le-o oferă convingerile lor, circa 65% dintre cei care au păreri diferite simt nevoia să ne plesnească.  Dintre aceştia, statistic, peste trei sferturi  o fac împrumutând nume sau alegând anonimităţi ostentative. Evident,  anonimii nu se mai obosesc  să aducă şi argumente în sprijinul „opiniilor lor diferite”.  De altfel foarte puţini chiar şi dintre cei care semnează cu numele real se obosesc să aducă argumente.

Mutându-ne atenţia pentru câteva clipe către cei care agrează politica editorială ACUM (un grup de altfel mult mai tăcut decât am prefera), ei ştiu că echipa de redactori este angajată şi politic. Desigur, nu în cadrul unei organizaţii formale, dincolo de paginile propriu-zise ale revistei. Dar totuşi, fiecare, pe cont propriu, într-o politică a civismului responsabil, în apărarea unor valori umane perene. Nu sunt secrete aceste valori, am publicat credo-ul nostru si nu o dată am reamintit existenţa lui.

Cum ne-ar sta nouă, care ne luăm misiunea suficient de în serios pentru a dedica fiecare ore şi ore voluntare, săptămână de săptămână, dacă nu am apăra, cu ciomagul virtual în mână, valorile pentru care scriem? Care ar fi percepţia celor care fac parte din ceva care aş numi „clubul ACUM” (cititori, autori, redactori), dacă am lăsa să pătrundă în paginile noastre, nesancţionate, comentarii  care neagă valorile în care credem?

Exemple ar fi nenumărate şi ele se nasc zilnic, mai ales în jurul subiectelor controversate cum ar fi cele privind minorităţile (etnice, sexuale, religioase, etc.) ori microbismul politic ori legate de interpretarea în actualitate a unor informaţii istorice, cu precădere cele falsificate de propaganda naţional-socialistă în anii de tristă amintire ai regimului comunist din România.

Există însă şi exemple atipice, cum ar fi rumorile care se crează după câte un articol al lui Vlad Solomon, un caz care prin semnificaţiile lui merită privit mai îndeaproape.

Vlad Solomon  „greşeşte” înainte de orice prin a fi o conştiinţă trează.  El observă cu un ochi lucid atât ceea ce se întâmplă în jurul lui dar, în acelaşi timp, are şi capacitatea de a se autoanaliza disecându-şi propriile trăiri cu o detaşare aproape chirurgicală ceea ce conduce inevitabil la o sinceritate dezarmantă şi  la involuntare generalizări, în sensul  că mulţi cititori, după cum demonstrează şi ecourile, se regăsesc în ipostaze asemănătoare, îşi problematizează proprii percepţii şi amintiri, reuşesc  să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi.

A doua „greşeală” a lui Vlad este că îşi imaginează (în opinia unora, între care mă număr, pe bună dreptate) că este vreun cetăţean al lumii, nimerit, cine ştie cum, în paginile unei reviste adresate cititorilor în limba română, oriunde s-ar afla ei. Prin consecinţă, în loc să se limiteze la subiecte româneşti sau israeliene „cuminţi” (Israelul fiind ţara sa de adopţie şi de suflet) el scrie despre orice îi trece prin cap şi poate argumenta, punând cu nonşalanţă pe tapet problemele care îl preocupă pe el, vorbind în nume propriu, dar neţinând seama că alţii ar putea crede că sunt mai îndreptăţiţi să abordeze subiectele respective.

Am ales „cazul V.S.” şi pentru că Vlad este prototipul conştiinţei neînregimentabile.

În fine deci, genurile de reacţii pe care le stârnesc articolele lui sunt  dintre cele mai diverse.  De la complimente de suflet, la acuzaţii de trădare. De la completări cu argumente personale şi generalizări, la jigniri şi contraziceri sumare, adevărate lapidări, concepute ca nişte obiecte de aruncat în cap.

Şi vin să întreb din nou, cum ne-ar sta nouă, la ACUM, care concepem revista ca pe un spaţiu de exprimare liberă, decentă, utilizând forţa argumentului, în limba română, dacă nu am lua măsurile care ne stau în putere pentru ca un om ca Vlad să se simtă acasă în ACUM? Adică nu neapărat român, nu neapărat evreu, ci mai ales OM?

Aceeaşi grijă suntem obligaţi să o avem faţă de toţi cei care exprimă în paginile revistei ACUM frământările lor ca oameni care gândesc şi încearcă să împărtăşească din preocupările lor, luându-se ei înşişi în serios. De aceea restrângem constant anonimatul şi practicăm ciomăgitul virtual în raport cu cei care consideră că au dreptul, în numele libertăţii de opinie, să contrazică autorii revistei fără argumente, prin intervenţii jignitoare sau şi una şi alta. Vrem să menţinem acest spaţiu curat, animat de valorile civice pentru care l-am creat şi departe de accesul unor autori compromişi care nu şi-au făcut mea culpa după colaboraţionismul cu care au contribuit la spălarea creierelor în România, sub regimul ceauşist sau chiar post-ceaușist.

Aşadar, aviz tuturor celor care doresc să pună în discuţie valorile pe care le promovăm: puteţi să vă căutaţi alte locuri în marele internet unde să vă simţiţi în largul vostru. În acest „club” (revista ACUM) nu doar promovăm respectivele valori ci le şi apărăm.  Ciomăgeala virtuală va continua şi nu se va opri până când nu vom vedea o îmbunătăţire a caracterului celor care o merita. Este un avertisment şi pentru cei care nu ne vor putea învinge: luaţi mai bine în calcul să vă uniţi forţele cu ale noastre!

România în Spațiul Schengen: un NU (categoric) deocamdată!

decembrie 26th, 2010

Lucrurile sunt clare. Germania si Franta  au adresat  comisarului pentru Afaceri Interne a Comisiei Europene  o scrisoare prin care cer  oficial amanarea aderarii  Romaniei si Bulgariei   la spatiul Schengen (prevazuta initial  in martie 2011).

Dincolo de plans si ras sa ne amintim  un banc. Care este cel mai puternic anticonceptional? Un NU Categoric !

Germania si Franta  au preferat   sa  inghita un anticonceptional care aminteste de  prea vechiul NIET prin care se “protejeaza” accesul Romaniei la un spatiu la care ar fi avut  dreptul.

Decizia este pur politica  pentru ca in aceeasi scrisoare se aminteste ca  din punct de vedere tehnic procesul aderarii Romaniei si Bulgariei este GLOBAL POZITIV! Prin parte tehnica se inteleg  securizarea frontierelor, a aeroporturilor, etc,  inclusiv legatura la baza de date Schengen. Tot ce tine de un mecanism tehnic de control  a marfurilor si oamenilor este realizat.

Ce carente au gasit cele doua tari? Se vorbeste de “carente” ce au legatura cu  securitatea si justitia,coruptia  plus criminalitatea organizata toate  trimitand la MCV(Mecanismul de  Cooperare si Verificare )

Presedintele Basescu a  prevazut acest  refuz prin amanare la calende  de acum ceva vreme dar si ultimile zile. Declaratiile  sale de  vineri 17 decembrie:

“România a respectat regulile acestui club din momentul aderării la Uniune, acum patru ani. Nu aş vrea să cred că am greşit prin această abordare constructivă şi că beneficiile în Uniune se obţin doar prin abordări confruntaţionale. România nu doreşte să fie victima colaterală pentru tot ceea ce nu merge bine azi în Uniune”

Aderarea la spatiul Schengen in martie 2011 “nu reprezintă un cadou oferit României, ci o responsabilitate crescută pentru statul român”.

“Avem obligaţia să ne asumăm responsabilitatea protejării frontierelor UE. Am arătat în declaraţie că este un efort financiar comun al României şi al UE, un efort financiar care se ridică la circa un miliard de euro, din care jumătate sunt bani ai cetăţenilor UE, alţii decât cetăţenii români. De asemenea, în declaraţie subliniez faptul că putem să nu mai înţelegem rostul MCV, atât timp cât el este utilizat politic împotriva României. El este un mecanism de cooperare şi nu un mecanism de blocare a României”.Presedintele se refera la declaratia pe care a facut-o la  Consiliul  UE de saptamana trecuta.

Pozitia dura a Presedintelui Basescu in fata UE nu  a avut efect. Refuzul sau amanarea(diplomatic tot  asta este )  solicitata de Germania si Franta ne arata clar cum se joaca  si cine conduce jocul in UE.

Ne referim la Germania, Franta   s-a aliat  cu   Germania in acest caz prin traditia  legaturilor dintre cele doua tari si   usurinta  cu care politicienii francezi se lipesc de stapanul  la zi(plus  alegerile din acesta tara).

Germania face jocurile in UE si Romania nu este pe placul Germaniei. De ceva vreme. Ratiunea ar fi axa, tot mai   solida, Berlin-Moscova care evident nu trece prin Romania. In Romania ar trebui sa aiba  interese SUA dar  americanii sunt departe si noi traim in Europa.

Balonul de sapun pe care s-a  asezat cresterea economica a catorva tari europene,prefigurarea intrarii lor in criza,  dansul pe sarma al monedei euro,hotararea clara a Romaniei de acorda cetatenie   basarabenilor,faptul ca aici s-a cam  “rezolvat” din punct de vedere economic cam tot ce si-a dorit UE  sunt cateva motive ce au condus la aceasta  amanare.

Celelalte tin de noi.Sigur cu  amendamentul ca fiecare  doarme asa cum isi asterne. Noi am dorit sa fim aici  cu” ale noastre”  iara cei dinafara sa -si vada de mecanismele lor.

Invocatul MCV  iara da dreptate Presedintelui Basescu. A solicitat partidelor si CSM  remedierea deficientelor semnalate  in acest mecanism.  Nu l-a ascultat nimeni.  Profitand si  de faptul ca tema este arida, specioasa si  nu face rating la televizor solicitarile presedintelui au fost repede deturnate si de opozitie (“tiranul si dictatorul”) si de putere (” ce se baga Basescu,noi am cheltuit trebuie sa ne scoatem banii”). Din pacate constatam ca influenta presedintelui Basescu  a fost  aproape de zero in ce priveste urnirea  luptei  pentru coruptie.

Sigur nu va lasati inselati ca   in UE nu exista coruptie. Marea coruptie(afaceri cu statul si influente la nivel inalt) exista acolo  aproape la fel ca si la noi. Acolo nu exista “mica coruptie”(sa folosim acest termen). Adica acolo cetateanul simplu este respectat  si justitia isi face imediat datoria in cauzele  in speta. Fara influente. Acolo si politia isi face datoria fara  aceleasi influente. Aici este diferenta!

Nu mai departe de acum cateva zile partidele coalitiei de la putere din Parlament nu au fost in stare  sa dea un raspuns favorabil  la cererea DNA privind cercetarea  doamnei Monica Ridzi. In frunte cu PDL. Toate astea se contabilizeaza. Si in interior si in exterior. Si te lovesc fie la viitoarele alegeri fie prin astfel de amanari.

Amanarea este un esec al partidelor din Romania. Nu a poporului roman.

Din pacate tot poporul roman este cel ce sufera. Odata prin  tratarea Romaniei ca tara  de rang inferior si de aici si a poporului roman. Situatia pe care romanii nu o merita.

Pe de alta parte prin perpetuarea   starii de fapt, cu o justitie ineficienta  populatiei  si  un minister de interne care face  cu greu fata datoriei de a  apara pe cetateni si de a preveni orice act  care nu este la locul lui.

Asteptam cu interes justificarile partidelor de la putere si opozitie. Pozitia Presedintelui Basescu am vazut-o si din punct de vedere a  conducatorului de tara este corecta. Cei ce  au condus la aceasta situatie se afla in randul clasei politice si ei poarta o vina mai mare decat a Presedintelui.

A ura şi a urî

decembrie 26th, 2010

De curând, urările mele de Crăciun au fost refuzate printr-un Reply iritat: „De câte ori să mai repet că nu doresc să primesc astfel de mesaje?”, din care reieşea că nu numai urările mele erau neavenite,  ci şi ale altora. Răspunsul m-a descumpănit şi m-a pus pe gânduri.

Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii în alb-negru sau desene colorate de sezon – pe spatele cărora abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate. De Crăciun şi de Anul Nou primeam cele mai multe. Le înşiram pe birou şi apoi le răspundeam pe rând, mulţumind şi întorcând urările. Ne străduiam să găsim texte adecvate pentru fiecare destinatar, sperând să-i aducem un zâmbet pe buze. O vreme am păstrat felicitările primite într-o cutie de metal, rânduite cronologic. Nu mă înduram să le arunc pentru că reprezentau semnul palpabil al gândurilor bune.

De o vreme încoace urările vin prin poşta electronică, multe dintre ele având mesaje standard, expediate via  e-card sau You Tube, fiind individualizate doar prin numele expeditorului, fără însă a înceta să reprezinte evidenţa virtuală a unui gând bun, a faptului că cineva s-a gândit la tine şi ţi-a dorit binele, măcar preţ de un e-mail. Mi se pare firesc să dau click pe Reply, să mulţumesc şi să fac urări de bine, la rândul meu, chiar dacă, uneori,  în cuvinte mai puţine decât cele din mesajul de răspuns exemplificat mai sus. Până la urmă şi mecanismul optimizat al organismului uman, pentru o încruntare mobilizează 43 de muşchi, iar pentru un surâs doar 17…

Şi totuşi, nu pot să nu caut logica refuzului de a accepta urările. Să fi exprimat el lehamitea, protestul faţă de o realitate hidoasă în care lăcomia, violenţa, intoleranţa şi nepăsarea sunt camuflate, de sărbători, sub sclipiciul făţărniciei ? Să fi fost un gest de frondă faţă de conformiştii care trimit felicitări formale îndărătul cărora s-a pitit răutatea şi invidia? Nu am înţeles încă, dar m-a obligat să mă întreb şi gândul m-a dus la relaţia dintre a ura şi a urî. Eu cred că urările sunt cărări tăiate prin hăţişul urii, iar sărbătorile un răstimp în care avem  prilejul să ne trimitem gândurile bune. Oare dacă nimeni nu va mai ura, nu ne va năpădi ura?

Felul românilor de a fi săraci

decembrie 26th, 2010

2010 a fost, pentru statele Uniunii Europene, Anul internaţional pentru combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale. Pentru a verifica în ce măsură această declaraţie a avut efecte sau a rămas la nivel de principii, Directoratul general pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitatea de şanse al UE a efectuat, în cadrul Eurobarometrului, două sondaje de opinie în ţările membre, unul în urmă cu un an, altul în această toamnă (septembrie). La nivel european, mai mult de trei sferturi din cei intervievaţi (76%) consideră acum că sărăcia este răspândită în ţara lor. Comparând această cifră cu cea înregistrată în urmă cu un an (73%), rezultă că, cel puţin la nivelul percepţiei publice, combaterea sărăciei în anul dedicat acestui obiectiv nu a fost eficientă.

Măsura în care sărăcia este percepută ca răspândită variază enorm de la o ţară la alta, cu valori între 33% în Suedia şi 96%, aţi ghicit, în România. Tot ţara noastră este cea care înregistrează unul dintre cele mai semnificative salturi (adică regrese) de la un an la altul, de 6 procente. Dacă din totalul eşantionului UE 23% din respondenţi estimează că în ţara lor săracii reprezintă mai mult de o treime din populaţie, în România proporţia respectivă este de 63%.

Ne deosebim de majoritatea europenilor şi în ceea ce priveşte percepţia asupra cauzelor „societale” şi „personale” ale sărăciei. În prima categorie, românii plasează pe primul loc salariile prea mici, apoi nivelul scăzut al ajutoarelor sociale şi al pensiilor şi abia pe al treilea loc rata mare a şomajului. La nivel individual, noi situăm pe primul loc provenienţa dintr-o familie săracă, apoi discriminarea şi pe al treilea loc nivelul scăzut de educaţie. Pentru media europeană, educaţia este considerată prima cauză individuală, fiind urmată de provenienţa dintr-o familie săracă şi de diverse tipuri de dependenţă (alcool, droguri etc.).

Există şi o „veste bună” a sondajului publicat săptămâna trecută: în ceea ce priveşte experienţele personale ce exprimă dificultăţi financiare majore, românii sunt mai apropiaţi de media europeană decât de alte ţări aflate în dificultate – proporţia celor care declară că sunt în urmă cu plata unor facturi sau credite, ori că au mari probleme financiare este de 7%, cifră mai apropiată de media europeană (5%) decât de ţări precum Grecia şi Bulgaria (22%) sau Letonia şi Ungaria (14%). Pe de altă parte, proporţia celor fericiţi, care pot afirma că fac faţă fără probleme plăţilor curente, este în România de numai 12%, în timp ce media europenilor care indică acest răspuns este de 43%. Asta înseamnă că, în realitate, România se caracterizează prin faptul că traiul de zi cu zi este dificil pentru marea majoritate a populaţiei, care se simte strâmtorată, însă situaţiile într-adevăr dramatice sunt relativ rare. De altfel, atunci când sunt întrebaţi dacă veniturile gospodăriei lor sunt superioare sau inferioare nivelului minim pe care-l consideră necesar pentru a duce un trai acceptabil, noi şi bulgarii înregistrăm cele mai mari proporţii ale răspunsurilor negative (75% şi 85%, faţă de media UE – 40%). Alt¬minteri, nu suntem exagerat de pretenţioşi, din moment ce acest nivel minim acceptabil se situează sub 500 euro pentru 40% din români (faţă de 5% din europeni). Asta ar însemna că în cazul nostru ceea ce apasă asupra stării de spirit este diferenţa mare dintre nivelul aspiraţiilor şi cel al realităţii – cu alte cuvinte, un înalt grad al frustrării.

Poate din această apăsare generală provine şi pesimismul conaţionalilor noştri, căci aici ne situăm – din nou – la extrema clasamentului. La nivel european, aşteptările în planul situaţiei financiare ale propriei gospodării sunt echilibrate: 19% prevăd pentru următoarele 12 luni o situaţie mai bună, 18% una mai proastă. Procentele cele mai mari ale respondenţilor care se aşteaptă în următoarele 12 luni să o ducă mai rău se înregistrează în Grecia (54%) şi România (41%, în creştere cu 13% faţă de anul trecut!). Aş aminti că pesimismul românilor este un fenomen relativ nou, în anii 2007-2008 el era mult superior mediei. Comparativ cu restul europenilor, românii se tem în mult mai mare măsură că este posibil să nu mai aibă bani pentru mâncare şi alte bunuri de strictă necesitate (30%, faţă de 14% în UE) sau să nu mai facă faţă cheltuielilor de întreţinere (40%, faţă de 20%).

Drept concluzie, aş spune că sărăcia noastră nu e cea mai dramatică din Europa, dar este printre cele mai cuprinzătoare; criza nu a lovit cu putere un număr relativ redus de oameni (îndeobşte, prin pierderea locurilor de muncă), dar afectează viaţa marii majorităţi a populaţiei, prin scăderea veniturilor tuturor. De aici, o stare de spirit eminamente negativă, factor care, spun economiştii, este el însuşi generator de criză.

Actorii teatrului românesc după ce lumina reflectoarelor se stinge

decembrie 26th, 2010

Mihaela Dordea, „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezintă o provocare şi în acelaşi timp, o manieră, o metodă de a vedea dincolo de scenă, de a privi la semenii noştri care creează, pun în scenă şi dau viaţă personajelor. Cu siguranţă că nu este simplu să fii actor, să îmbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, însă privind la aceşti oameni – actorii – poţi înţelege cât de complexă este viaţa, cât de multe sunt posibilităţile pe care realitatea ni le oferă. Avem ocazia astfel, să ne înţelegem pe noi înşine, să ne explorăm posibilităţile, gândurile şi dorinţele.

„Orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte”

Din acest punct de vedere, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” ne oferă o incursiune în lumea de dincolo de scenă, în chiar viaţa actorilor, a acestor persoane de excepţie ce reuşesc să materializeze într-un limbaj sensibil şi într-o execuţie de excepţie, ceea ce au gândit marii dramaturgi, ce ne-au lăsat piese de teatru fără moarte. Odată cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o călătorie în universul spiritului uman, ce-şi depăşeşte condiţia materială pentru a se avânta spre zările nesfârşite ale visării, imaginaţiei şi dorinţei de a întruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Ştefănescu mărturisea într-un interviu acordat autoarei: „Mă fascinează partea vie a lumii, acest miracol care este viaţa, cu părţile ei de lumini şi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaţa, care până la urmă este o formă de a te consuma cu folos, pentru că orice şi oricum ai face, viaţa te trăieşte. Ea, viaţa, ne trăieşte pe noi şi nicidecum invers.”

„La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu rămâne în necunoştinţă de cauză asupra efortului pe care îl reprezintă alcătuirea unei cărţi cu şi despre actori, autoarea ne mărturiseşte: „La o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai şi o ştire de senzaţie (a se citi scandal) şi cam atât. Unii consideră asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înţelege nimeni, nici măcar cel care le-a folosit, şi gata faima! Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face că înţelege ca să nu pară prost.”

Dan Puric – „Esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate”

Autoarea ne oferă şi ocazia de a lua contact cu gândirea profundă a actorului şi regizorului Dan Puric, fapt care dă o notă specială întregii cărţi, aşa cum putem citi în continuare: „Dan Puric stabileşte, de la bun început, identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi, printr-o cunoaştere absolută. Anticipează, aş spune, esenţialitatea sensibilităţii şi sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaşi timp, prin structura raţională a ideilor create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă este aceea a unei realităţi de natură spirituală, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor această revelaţie încercată de el însuşi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din cupa pe care o primeşte cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.”

Ştefan Iordache – „Acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii”

Mesajul central al cărţii reiese cu uşurinţă din parcurgerea impresiilor pline de substanţă pe care diferiţi maeştri ai scenei teatrale româneşti le transmit şi astfel, putem enumera o galerie impresionantă: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Ştefănescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Radu Gabriel, Mihai Mereuţă, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleonţ, George Motoi, Gelu Colceag şi nu în ultimul rând, Ştefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei româneşti, care a fost Ştefan Iordache, autoarea spunea: „Am simţit întotdeauna că există în el, dincolo de privirea lui, când timpul nu mai are însemnătate, acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care convenţiile obişnuinţei o tot ascund, încercând să ne facă să uităm că de fapt fiecare secundă de comunicare îşi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori să vadă infinitul, alteori o lumină jucăuşă, ştrengărească aş spune, răsare cu un zâmbet ironic, vesel, senin.”

„Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colecţii de interviuri se concretizează ca un element de valoare ce recomandă prezenta carte oricărui cititor, oferindu-i ocazia de a fi părtaş gândurilor, impresiilor pe care actorii români le transmit, ca o invitaţie de a gusta iarăşi şi iarăşi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte mai vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă … Şi trandafiri galbeni. Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?”

Cei patru care au speriat comuniștii

decembrie 26th, 2010
Din colțul de stânga sus în sensul acelor de ceasornic: Whittaker Chambers, Arthur Koestler, Jan Valtin, Viktor Kravcenko (sursa: johnvfleming.com)

Din colțul de stânga sus în sensul acelor de ceasornic: Whittaker Chambers, Arthur Koestler, Jan Valtin, Viktor Kravcenko (sursa: johnvfleming.com)

Nostalgia pentru perioada comunistă relevată recent de mai multe sondaje de opinie din România e o probă a scurtimii memoriei majorității oamenilor sau a ignoranței lor. Acum, când sursele de informare sunt la îndemâna tuturor, o astfel de atitudine mi se pare impardonabilă.

Au existat oameni, acum șapte decenii, care în plină ascensiune a comunismului au demascat natura acestui sistem totalitar, într-o perioadă în care se știa prea puțin despre Gulag sau alte abuzuri înfăptuite în numele ideologiei marxist-leniniste.

O carte publicată în august 2009,   „The Anti-Communist Manifestos – Four Books that shaped the Cold War” – „Manifestele anti-comuniste – patru cărți care au modelat războiul rece”, (editura W.W. Norton – New York) scrisă de John V. Fleming, prezintă patru cărți care au zguduit din temelii sistemul comunist.

Toate cele patru cărți “Darkness at Noon” – “Întuneric la amiază (publicată în1940), de Arthur Koestler, “Out of the night” – ”Ieșirea din noapte” (1941), de Jan Valtin, “I chose freedom” – “Am ales libertatea (1946), de Viktor Kravcenko și “Witness” – “Martor”, de Whittaker Chambers, reprezintă denunțări ale sistemului comunist de către patru foști comuniști convinși.

Koestler (născut în 1905), ca și Valtin (n.1904 – pe numele său adevărat Richard Krebs) au fost membri ai Partidului Comunist din Germania.

Primul a fost condamnat la moarte ca agent comunist de către franchiști în timpul războiului civil din Spania în 1937 și schimbat contra unui prizonier falangist.

Valtin a fost un agent al Kominternului în marina comercială, întemnițat în Statele Unite între 1926 – 1929 pentru un act terorist și apoi după 1933 întemnițat și torturat de naziști.

Ambii au cunoscut metodele kominterniste din interior și după 1938 au pierdut orice încredere în ideologia comunistă.

Kravcenko (n.1905) a fost primul dezertor sovietic de rang relativ important în 1944, când făcea parte din misiunea sovietică la Washington.

Chambers (n.1901) este singurul american dintre cei patru, fost comunist, implicat într-o rețea de spionaj sovietică în Statele Unite, care a abandonat treptat cauza comunistă după semnarea pactului Hitler – Stalin în 1939.

Cu excepția cărții lui Koestler (care are însă elemente autobiografice), celelalte trei sunt autobiografii, unii ar spune romanțate, alții le-au calificat de-a dreptul opere de ficțiune.

Dacă romanul lui Koestler, publicat în 1940 la Londra, și care descria soarta unui vechi bolșevic Rubașov (inspirat parțial din Troțki și parțial din Buharin) care cade victimă valului de epurări din 1937 – 1938, a trecut inițial neobservat, celelalte trei au avut un succes fulminant.

Cartea lui Valtin a fost publicată în primele luni ale lui 1941, când Statele Unite nu intraseră încă în război, ca și URSS care era aliata Germaniei naziste, cea a lui Kravcenko în 1946, la începutul războiului rece, iar cea a lui Chambers în 1952, după procesul împotriva fostului său prieten Alger Hiss, un înalt diplomat american demascat ca spion sovietic și condamnat pentru sperjur.

“Întuneric la amiază” a devenit o carte de succes abia după 1945 când a fost republicată în Franța sub titlul “Le Zero et l’Infini” – “Zero și infinitul”.

Publicarea celor patru cărți a declanșat atacuri concertate din partea comuniștilor, a “tovarășilor de drum”, “a idioților utili” – extrem de numeroși în acel timp. Orice calomnie, denigrare sau insultă a fost încercată, de la negarea existenței lui Jan Valtin, la calificarea de agenți ai fascismului, homosexual și turnător (în cazul lui Chambers), metode care azi sunt (sau ar trebui să fie) familiare tuturor celor care au cât de cât idee despre ideologiile totalitare, comunistă sau fascistă.

Prestigiul comunismului – șubrezit

Kravcenko și Chambers i-au confruntat însă pe denigratori și au câștigat. Primul a dat în judecată prestigioasa publicație “Letrres francaises”, controlată de comuniștii francezi, care scrisese că afirmația sa cu privire la existența lagărelor de muncă în URSS ar fi o invenție. Procesul, desfășurat în 1950 – 1951 și încheiat cu o decizie simbolică – denigratorii lui Kravcenko au fost obligați să plătească 1 franc daune morale – o constituit o lovitură cumplită pentru Partidul Comunist Francez – cel mai stalinist partid comunist occidental și în general pentru credibilitatea comunismului ca ideologie.

Chambers, care a depus mărturie împotriva lui Hiss la comisia Congresului SUA cu privire la activități anti-americane, a repetat acuzația și în presă, fiind imediat acționat în justiție pentru calomnie. După două procese, el a reușit să probeze acuzația de spionaj în favoarea URSS, accelerând simultan ascensiunea unor politicieni anti-comuniști precum Joseph McCarthy și Richard Nixon.

Cei patru scriitori n-au avut o soartă prea fericită: Koestler (1983) și Kravcenko (1966) s-au sinucis, Valtin a murit de pneumonie în 1951, iar Chambers a murit în 1962, abandonat de prieteni ca un paria, în timp ce Hiss și-a menținut nevinovăția până la moarte în 1996, la vârsta de 92 de ani, având numeroși și admiratori.

Autorul acest studiu, profesorul John V. Fleming, care a predat la Universitatea Princeton, consideră că cele patru cărți constituie manifeste anti-comuniste, care au influențat decisiv opinia publică din țările occidentale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, atunci când prestigiul lui Stalin, al URSS și al ideologiei marxist-leniniste era la apogeu.

Eu cred că, deși nu pot fi numiți profeți, cei patru au fost niște oameni de un curaj ieșit din comun. Nu doar datorită pericolului fizic la care s-au expus (răzbunarea lui Stalin și a comuniștilor în general era necruțătoare, iar exemple sunt cu duiumul) cât mai ales a oprobriul militanților și simpatizanților comuniști. Le suntem datori și lor pentru faptul că în 1989 regimurile comuniste s-au prăbușit. Le recomand tuturor acelora care încă mai au nostalgii comuniste sau care nu au cunoscut “binefacerile” acestui regim să citească această carte a lui John Fleming, măcar, dacă nu au curiozitatea să citească cele patru “manifeste anti-comuniste”.

Dupa amiaza de iarna

decembrie 26th, 2010


Vinul fiert rasfata pietele si casele europene cu aromele exotice, cu efectele unui potir magic in regatul iernii.

In America de Nord vinul fiert apare in varianta cidrului de mere.

In Japonia intalnim retete de Sake fiert.

Nimic  mai frumos in zilele de iarna decat pe marginea patinoarelor, ale lacurilor inghetate cu pescari la copca si in targurile cu calusei si carusel sa degusti un pahar de vin fiert.

Nu exista retete fixe si nici nu se impune un anume fel de vin.

La 1 litru de vin avem nevoie de zahar (ori miere de calitate), scortisoara intreaga, cuisoare, boabe de ienibahar, coji de portocala si de lamaie, Vinul se fierbe cu mirodeniile amintite si cu zaharul (ori mierea) pana da in doua sau trei clocote.

Il lasati cateva minute acoperit cateva minute inainte de servire.

Va propun o reteta de placinta alsaciana facila, insa plina de savoare alaturi de vinul fie

Ingrediente

500 gr aluat de paine

50 ml de crema dubla de frisca

80 gr de piept afumat de porc sau de bacon

50 gr de ceapa maruntita

Sare, piper si nucsoara in praf

1 linguri de ulei

50 gr unt

Metoda de preparare

Caliti ceapa intr-o tigae in unt, adaugati crema si condimentele pana se ajunge la o consistenta. Separat in cuptorul incins sau intr-o tigae prajiti feliile de bacon sau piept afumat ca apoi sa le uscati de grasime.

Intr-o tava unsa cu ulei se intinde aluatul ca pentru pizza peste care se aseaza amestecul de ceapa cu crema. Aranjati feliile de bacon (ori piept afumat) si puneti tava in cuptorul incins timp de 10-15 minute.

Biserica Ortodoxă din Moldova preîntâmpină: Educaţia sexuală înseamnă dispariţie!

decembrie 26th, 2010
16 Decembrie 2010 11:15
La insistenţa părinţilor, pedagogilor şi educatorilor Mitropolia Moldovei a cerut organelor abilitate să confirme caracterul imoral, indecent şi incompatibil cu dezvoltarea complexă a copilului a cărții „Sexul povestit celor mici” .

În urma unei analize minuţioase, complexe şi multiaspectuale Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Afacerilor de Interne, Agenţia pentru Protecţia Moralităţii și alte autorităţi specializate au confirmat „impactul grav” al ghidului „Sexul povestit celor mici” asupra dezvoltării complexe a copilului.

Astfel, Ministerul Culturii conform răspunsului din 26.10.2010 nr. 02-09/3253 a menţionat că drept urmare a implementării „educaţiei sexuale” din Danemarca, ţara care e de mai mulţi ani campioană la acest capitol, se constată următoarele:

•    Violurile au crescut cu 300 %

•    Bolile sexuale (la tineri sub 20 de ani!) cu 250 %

•    Cazurile de graviditate, de sarcină în afara căsătoriei  și divorțurile s-au dublat

•    Avorturile au crescut cu 500 %

În acest sens Ministerul Culturii este tranşant contra unor experienţe preluate în mod mecanic, negândit, neraportate la realitatea noastră şi la tradiţiile creştin-ortodoxe pe care le îmbrăţişează majoritatea populaţiei din ţară.

Ministerul Sănătăţii în răspunsul său din 08.11.2010 nr. 018/2186 a menţionat:

„Ţinem să menţionăm, că subiectele abordate în acest ghid, precum şi modul de expunere a acestora, depăşesc capacităţile fiziologice de asimilare ale unui copil de vârsta preşcolară şi pun în pericol formarea psiho-emoţională şi socială a acestuia”.

Spitalul Clinic de Psihiatrie în răspunsul său din 25.10.2010 nr. 01/0-11-886 a menţionat:

„Unanim am ajuns la concluzia că materialul propus are un caracter bizar, amoral, ce ar putea influenţa negativ asupra stării psihice a copiilor, provocând un interes sexual nesănătos la copiii de vârstă preşcolară. Considerăm că utilizarea acestui „Ghid” trebuie interzis în Republica Moldova”.

Prea Sfinția Sa Petru, Episcop de Hâncu și vicar al Mitropoliei Moldovei, care s-a preocupat nemijlocit de acest caz a menționat următoarele:

„Colectând toate răspunsurile ne-am adresat domnului prim-ministru cu cererea de a interveni şi de a scoate din circulaţie acest produs vicios. A fost o bucurie pentru noi când am aflat că domnul Vlad Filat  în cadrul şedinţei Guvernului a dat indicaţii corespunzătoare.

Nu prea a fost înţeleasă atitudinea Ministerului Educaţiei în acest sens referitor la „analiza cărţii şi apoi la luarea deciziei de retragere”, dând răspunsul său din 05.11.2010 prin care a menţionat: „Ministerul nu a participat la elaborarea ghidului, nu l-a avizat şi nici nu a promovat lucrarea în cauză”.

Suntem conştienţi de influenţele negative ale diverselor organizaţii faţă de decizia primului ministru, dar această decizie este un pas important în „dezinfectarea” societăţii noastre.

După prima etapă de „educaţie sexuală a picilor”, urmează „educaţia sexuală a adolescenţilor” printr-un instrument „util”, „cu valenţe educaţionale”, „eficient” şi „de folos”.

Numele acestui instrument este cartea „Sexul explicat adolescenţilor”.

Considerăm că educaţia sexuală trebuie să fie efectuată numai în sânul familiei sau de persoane specializate (pedagogi, medici, educatori).
Biserica Ortodoxă din Moldova nu trebuie să fie indeferentă de pericolele „sexualizării” copiilor noştri, trebuie să spunem „NU” viciilor sociale, care ţintesc dispariţia noastră.

Iubiţi părinţi, educatori, pedagogi fiţi atenţi ce semănaţi în inimile copiilor, aveţi grijă de viitorul nostru.”

http://mitropolia.md/main/show_article/3612


Bienala internaţională de umor şi satiră în arte de la Gabrovo-Bulgaria, 2011

decembrie 26th, 2010

21 mai 2011: Ediţia cu numărul douăzeci a Bienalei internaţionale de umor şi satiră în arte de la Gabrovo-Bulgaria, 2011.

Evenimentul are caracter de concurs şi este dotat cu premii în bani, cuprinzând şase categorii, fiecare cu propria zonă de expunere: caricatură, grafică şi desen, pictură, sculptură, afiş şi fotografie.

Creatorii români si nu numai, sunt invitaţi să se înscrie, ţinând cont de faptul că termenul limită pentru primirea lucrărilor este 1 martie 2011.
Condiţiile de participare, formularul de înscriere şi detaliile evenimentului se găsesc pe pagina web a Casei Umorului şi Satirei din Gabrovo, la www.humorhouse.bg/engl/condition.html.
Organizatorii pot fi contactaţi la adresa: House of Humor and Satire, 68, Bryanska Street, Gabrovo, 5300, Bulgaria. Tel. 0035966807229, Fax. 0035966806989, sau prin email, la adresele: humorhouse@globcom.net , humorhouse@mail.bg. www.cultura.ro

Regulament:

http://www.cjtimis.ro/uapt/evenimente_uapt/bienala_de_la_garbovo_bulgaria_regulament-2011-engl.pdf

S-a aruncat…

decembrie 26th, 2010

Prezenta poezie nu are nici o legătură cu ce s-a petrecut la 22 decembrie ora 10.30 la Parlamentul României.

S-a aruncat un om de la etaj

Şi lumea-n jurul lui s-a strâns ciopor

Stârnind şi frică, panică, fior

Căderea lui tăiată de-un fior

Un suflu cald i-a fluturat pe buze

Mai încercând să se ridice de pe jos

De parcă ne-ar fi cerut nouă scuze

Că n-a putut să moară mai frumos

Poate că s-a omorât din teamă

Să n-ajungă altora povară

Şi-a simţit deodată cum îl cheamă

Cineva, din viaţă, în afară

I-a ţâşnit pe nas, urechi şi gură

Un sânge gros şi negru, revoltat

Cu ultima privire, fără ură

Ne-a spus atât: Că moare împăcat

Şi-a ieşit un om din adunare

Bătrân şi gârbov că de-abia păşeşte

I-a aprins la cap o lumânare

Ca să moară şi el creştineşte.

Fluviul galben

decembrie 26th, 2010

Primul fluviu pe care l-am traversat în vis

a fost Fluviul Galben.

Când am citit despre el în cartea de geografie,

Gândul mi-a zburat la pârâul mereu uscat

care tăia adânc păşunea de sub Zirea

Și la urma veche de cuţit de pe faţa aspră

a paznicului morocănos de la vie.

Ne trimitea mama cu căruţa să adunăm bolovani.

Pavam cu ei curtea şi aleile;

Până la grajd, până la poartă, până la grădină,

până la privată.

Aproape goi, cu ochii arşi de soarele verii,

căram bolovanii pe mal.

S-au rupt norii vineţi de ură;

Mai grei decât bolovanii din braţele slabe.

Apele au năvălit dintr-odată furioase

coborând din pădure ca un balaur galben.

Bale gălbui de lut îi bolboroseau înspumate

printre dinţii din arbori căzuţi.

Urlau holbându-se la mine gata să mă înghită.

Am desjugat vacile, am fugit cu ele acasă.

Am abandonat bolovanii; îmi părea rău după ei.

Străluceau ca niște ochi de balaur, în ploaia năucă.

Pe paznicul morocănos cu faţa tăiată

l-au pescuit a doua zi la stăvilarul morii din Câmpia.

L-au furat apele rele, cu colibă cu tot;

ca pe o coajă de nucă.

Era tatăl Rujiţei, fata cuminte dintr-a-ntâia.

Când?

decembrie 26th, 2010

Poem de Petre Got

Poet, comentator literar, Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Născut la Deseşti, judeţul Maramureş. (20 septembrie 1937)

.

Pe malul Senei cu tine la braţ

Nu mi-e dat să păşesc.

Fiecare îşi trimite gândurile spre celălalt

Cum nişte zburătoare albe, prelungi,

Dar nu mai ajung.

Flux amar ne încearcă, ne macină,

Săptămânile noastre trec

Unele pe lângă celelalte

Asemeni trenurilor de mare viteză

Mergând în sensuri opuse.

Când se va limpezi orizontul?

Sufletele când vor cânta din nou?

Poate niciodată, niciodată,

Poate grădina curcubeelor vii

Nici nu există.

.

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Lucrare de control

decembrie 25th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 25th, 2010

Bradul vesnic verde de Craciun este un simbol al vietii oferite de Cristos.

” Darul suprem al lui Dumnezeu pentru omenire” spunea Papa Ioan Paul al II-lea.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Invitaţie la vals

decembrie 24th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 24th, 2010

Rockefeller Center, New York City

Pentru mine, zapada, iarna si Craciunul inseamna bucurie, copilarie, familie si vesti bune.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 23rd, 2010

Licăriri de sărbătoare

Uneori Sărbătoarea Luminii şi Crăciunul se învecinează în preajma Solstiţiului de Iarnă, alungând întunericul cu licăririle lor. Pe scrinul din sufrageria mea Hanukia şi Bradul de Crăciun se împacă foarte bine.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mai e doar o zi şi putem să ne-mbătăm!

decembrie 23rd, 2010

Comunicat Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

decembrie 23rd, 2010

Azi, 22 decembrie, ora 13, am fost informaţi de către secretariatul Convenţiei Teatrale Europene (CTE) în legătură cu mesajul disperat pe care l-au primit din partea Belarus Free Theatre din Minsk, membru al CTE.

În acest mesaj se comunică faptul că Nicolai Khalezin, director artistic al teatrului, Natalia Koliada şi Artsiom Zhelezniak au fost arestaţi în intervalul 18-20 decembrie, a.c., de Forţele Speciale ale guvernului bielorus şi transportaţi spre o destinaţie necunoscută. Prin activitatea lor artistică, membrii Belarus Free Theatre din Minsk au fost în permanenţă apărătorii dreptului la liberă exprimare, constituind astfel repere morale şi etice ale opoziţiei din această ţară europeană.

După cum informează site-ul „Democracy, Politics, Philosophy” în ultimele zile au fost arestaţi peste 600 de opozanţi ai preşedintelui reales, Aleksander Lukashenko.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, membru al Convenţiei Teatrale Europene (CTE), îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu abuzurile la care sunt supuşi colegii lor din Belarus, abuzuri care ne aduc aminte de vremuri pe care le credeam revolute.

Este inacceptabil ca un regim care se pretinde democrat să-şi intimideze astfel opozanţii, care nu fac decât să protesteze cu mijloacele artei lor împotriva politicii oficiale de la Minsk, fără a recurge decât la armele profesiunii lor.

Colectivul Teatrului Naţional Marin Sorescu îşi exprimă indignarea faţă de metodele represive ale Administraţiei Lukashenko şi cere eliberarea imediată a celor trei colegi de breaslă.

Toţi cei care doresc să se ralieze acestui protest pot semna petiţia online pentru eliberarea celor trei artişti bieloruşi la adresa: http://zoneofsilence.org/sign-the-petition/

Zi săru’ mâna ca nu-ţi ordon ce mi s-a ordonat mie acum 21 de ani!

decembrie 22nd, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 22nd, 2010

Christmas Tree in Marion Square in Charleston, USA

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Revoluţia trăită – Bucureşti, 21 Decembrie 1989

decembrie 22nd, 2010


 

  

  

Photobucket
sursă foto: Romulus Cristea

Programul comemorărilor din decembrie 2010 

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989 (SSPR) organizează în Bucureşti ceremonii pentru comemorarea revoluţiei române în principalele locuri unde au fost înregistrate victime acum 21 de ani. Programul acţiunilor este următorul: 

* 20 decembrie 2010:
Ora 12 – Troiţa de la Popeşti Leordeni; 

* 21 decembrie 2010:
Ora 9 – Cimitirul Eroilor Revoluţiei;
Ora 11,30 – Crematoriul Uman Cenuşa;
Ora 12 – Troiţa de la Spitalul Colţea;
Ora 12,15 – Piaţa Universităţii;
Ora 12,30 – Sala Dalles;
Ora 12,45 – Piaţa Romană; 

* 22 decembrie 2010:
Ora 9 – Monumentul pentru cinstire eroilor revoluţiei, din Piaţa Revoluţiei;
Ora 10 – Radiodifuziunea Română;
Ora 11,30 – Troiţa de la Televiziunea Română;
Ora 12 – Troiţa paraşutiştilor de la Televiziunea Română; 

* 23 decembrie 2010:
Ora 11 – Monumentul eroilor jandarmi de la Aeroportul Henri Coandă – Otopeni 

Preluând titlul unui articol semnat de Doina Ţetcu (pe care vă invit să-l citiţi pe http://www.omnigraphies.com/modules/smartsection/item.php?itemid=735), nu întâmplător ieri, 21 decembrie 2010, vă propun un exerciţiu de memorie: comentaţi ceea ce aţi trăit acum 21 de ani.
Textul dumneavoastră va fi inclus în articol.
 

sursa comunicat: Asociaţia 21 decembrie 1989  

  

Poate am folosit prea multe artificii anul ăsta?

decembrie 21st, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 21st, 2010

Mon beau sapin, roi des forêts
Que j’aime ta verdure !
Quand par l’hiver, bois et guérets
Sont dépouillés de leurs attraits
Mon beau sapin, roi des forêts
Tu gardes ta parure.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Romii clujeni nu au loc în „zona Fraternităţii”

decembrie 21st, 2010

Preambul: Într-un text postat în 18 decembrie pe site-ul www.domnuleprimar.ro şi adresat primarului Clujului, citim următoarele: ” Mai mulţi locatari din zona Fraternităţii vă mulţumesc pt. modul în care ne-aţi redat liniştea prin mutarea famililor de tzigani din zonă, iar modul profesionist in care s-a realizat această acţiune demonstrează că oraşul nostru are un viitor. Doamna Fritea si Poliţia Locală au acţionat cu tact .Felicitări şi sărbători fericite!!!!!”.

Evacuare în doi timpi şi trei mişcări

Dizlocare în zori

În miez de decembrie Primăria Municipiului Cluj-Napoca a dat dovadă de eficienţă maximă în acţiunea de eliberare a coloniei de pe strada Coastei (aflată într-o zonă aglomerată din oraş, în vecinătatea Pieţei Fraternităţii), mutarea forţată a locatarilor şi începerea demolării caselor care adăpostiseră timp de un deceniu şi jumătate 56 de familii, majoritatea de etnie romă. O parte dintre ei, clujeni cu acte în regulă, avuseseră contracte de închiriere valabile până în decembrie 2009,  termen după care primăria nu le-a mai prelungit, având intenţia de a demola casele aflate într-o stare precară şi de a-i evacua pe chiriaşi într-o altă locaţie, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Astfel, foştii chiriaşi ai primăriei au ajuns în aceeaşi situaţie cu ceilalţi cetăţeni care ocupaseră abuziv casele dărăpănate sau îşi improvizaseră locuinţe ilegale. În 15 decembrie s-au distribuit somaţiile de evacuare a locuinţelor pentru toate familiile,  punându-li-se în vedere că aveau la dispoziţie o zi să-şi strângă lucrurile şi să se pregătească de mutare. Nu li se comunicase unde aveau să fie mutaţi, însă se zvonea că era vorba de casele modulare construite recent de primărie în afara oraşului, în vecinătatea Gropii de gunoi.

Pregătiţi pentru mutare

Oamenii au protestat disperaţi că vor fi mutaţi în afara oraşului, într-o zonă pustie, departe de şcoală, de locurile de muncă. Dar primăria s-a ţinut fermă pe poziţii, neluând în seamă nici argumentele foştilor chiriaşi şi nici cele ale reprezentanţilor organizaţiilor de romi care invocau legea care interzice evacuarea din locuinţe pe timp de iarnă. S-a demarat o acţiune în forţă cu mobilizarea poliţiei comunitare, a echipajelor de la companiile de gaz şi electricitate pentru a deconecta reţeaua electrică şi conductele de gaz. Locuitorii puşi în situaţia  de a rămâne fără căldură şi lumină în miez de iarnă, au semnat acordul de a se muta în noile locuinţe. Au încărcat camioanele cu mobilierul (de dormitor, sufragerie şi bucătărie) cu sobe, maşini de spălat, televizoare şi computere) şi toate bunurile agonisite de-a lungul anilor. Femeile şi copiii au urcat în autobuze şi s-au îndreptat către casele modulare care le fuseseră repartizate. Buldozerele au început demolarea caselor şi cocioabelor, a „ţigăniei”, în locul căreia vor fi ridicate, probabil, blocuri de locuinţe. Destinate altora.  Locuitorii din zonă şi directoarea bibliotecii universitare au dat glas mulţumirii că în sfârşit au scăpat de ţiganii care i-au chinuit ani de zile cu gălăgia, cu mizeria, cu fumul şi care le spărseseră geamurile. Măsura luată rapid şi aplicată întregii comunităţi „a redat liniştea celor din zona…”Fraternităţii”

În casă nouă – modulară

Unul dintre cele două şiruri de case modulare

Cele două şiruri de case modulare, ridicate în câteva luni (în ciuda protestelor organizaţiilor civile ale romilor), sunt amplasate în apropierea Gropii de gunoi şi a faimoasei colonii Pata Rât, care adăposteşte o comunitate de oameni, în majoritate de etnie romă,  care locuieşte în case mizere şi se întreţine de pe urma colectării deşeurilor din groapa de gunoi . Copiii au de mers pe jos kilometri până la cea mai apropiată şcoală, cabinetul medical funcţionează sporadic, condiţiile de igienă sunt precare. Cele câteva iniţiative civile de asigurare a asistenţei medicale şi sociale nu au putut ţine piept noianului de probleme ale acestor oameni. Iminenţa închiderii gropii de gunoi  şi ecologizarea ei (o condiţie impusă de UE) ameninţă comunitatea de a fi lipsită şi de resursele minime de trai actuale.

Casele izolate cu polistiren şi dotate cu geamuri  termopan promit să ofere căldură viitorilor locatari, cu condiţia să aibă lemne de foc şi sobe pentru gătit şi pentru încălzitul încăperii care întruneşte funcţiile de dormitor, cameră de zi şi bucătărie. Fiecărei familii i s-a repartizat o cameră de 19 sau de 15 metri pătraţi. Baia comună unui modul de două încăperi are două duşuri, două WC-uri şi o…oglindă. Trebuie să dai dovadă de multă ingeniozitate să-ţi organizezi  viaţa într-o încăpere în care va trăi întreaga familie  (şi familiile de romi au mulţi copii). Cum să faci loc pentru toată mobila (paturile, dulapurile, masa şi scaunele , aragazul, maşina de spălat, televizorul şi computerul) şi, după ce le-ai înghesuit pe toate, unde vor mai încăpea locatarii?!

Groapa de gunoi mai aproape decât şcoala

Nu ştim dacă se are în vedere continuarea construcţiilor cu alte case, cu clădirile unei cantine, grădiniţe sau şcoli. Deocamdată drumul către groapa de gunoi e mult mai scurt decât cel către şcoală.  Nici perspectiva din preajma caselor modulare nu este din cele mai atrăgătoare. În vale mizeria din actuala colonie Pata Rât, în zare Groapa de gunoi a oraşului, iar în vecinătate depozitul de deşeuri al unei fabrici de medicamente.

Familiile care n-au mai apucat (în ordinea priorităţilor) să primească locuinţă într-o casă modulară lis-a permis să-şi improvizeze adăposturi în preajma acestora.

Ce pot să-şi mai dorească în prag de Crăciun membrii unei comunităţi defavorizate, mutată colectiv într-o zonă stigmatizată?

Singurii vecini, amărâţii din Colonia Pata Rât

Unii spun că, la fel cu foştii vecini din …Piaţa Fraternităţii, ar putea mulţumi primăriei care s-a îngrijit să le dea case (modulare) în loc de cocioabe. Trebuie doar să aibă grijă de ele, ca să nu arate în scurt timp ca nişte cocini! Să meargă la lucru şi la şcoală, oricât de departe ar fi ele.

Dar până la urmă de ce să-şi mai bată capul cu ei, bine că au fost mutaţi cât mai departe de „oraşul care are viitor”!

Statuia dâmboviţeană a Libertăţii

decembrie 20th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 20th, 2010

Mi-a însoţit copilaria aducând prospeţimea şi eternitatea verde a pădurii în mijlocul oraşului de câmpie. L-am împodobit cu zeci de globuri, multe dintre ele păstrate de pe vremea bunicilor. Era martorul tăcut şi discret al lui Moş Crăciun… Bucuria de a-l avea aproape se împleteşte cu speranţa, dragostea, bunătatea, iertarea…Nici-un alt copac nu are o influenţă atât de pozitivă asupra spiritului uman, mai ales în aceste frumoase zile de iarnă.

“ O, brad frumos !, O, brad frumos ! Cu frunza neschimbată, Mă mângâi şi mă faci voios / Şi mă-ntăreşti îndată…”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Rămas bun, Moş Crăciun !

decembrie 19th, 2010

1976 …. Cu fiecare venire a iernii, coridorul casei bunicilor mi se părea mai lung şi mai friguros. Soba de teracotă din camera de zi, inima elegantă şi bătrână a casei noastre…Mistuia cu lăcomie cărbunii, trosnea din încheieturi , răspundea obraznică rafalelor de vânt, tuşind şi risipind în jur un vag iz de cenuşă. Paltoanele, şoptind încă forma corpului încovoiat de frig stăteau îngrămădite lângă ea, dezmorţindu-se. Mama punea pe ascuns bananele verzi în ziare şi le ascundea pe dulapul cu oglindă. Prindeau o pojghiţă de culoare şi de gust în aşteptarea Crăciunului. Din ascunzătoarea lor le simţeam prezenţa şi mă înfioram imaginându-mi celelalte surprize.

Gerul mă învăluie într-un surâs de nerăbdare. Un felinar stingher îşi duce traiul palid la colţul străzii.  În casa vecină, acoperită cu carămidă roşie şi aşteptând de ani un strop de tencuială, petrecerea din Ajunul Crăciunului era o tradiţie.

În mijlocul salonului se află un brad înalt, împodobit. Farmec de iarnă. Eram convinsă că aceasta a crescut chiar acolo, străbătând duşumeaua şi probabil că în câteva zile va străpunge acoperişul. … Soneria strigă strident. O suviţă de aer rece se strecoară răutăcios pe sub uşă. În salon năvălesc alţi copii. Spaţiul se dilată vibrând de emoţie. Voci vesele se agaţă între ramurile bradului. “ Când va veni oare ? ”… este pe buzele tuturor.

În ţinuta sa austeră, pianul este acolo, tăcut, învăluit în misterul clapelor sale sidefii. Luni de zile am trudit alături de tanti Geta pentru a-mi învăţa partitura. Şi de fiecare dată când îi atingeam clapele  îmi aminteam de firele colorate pe care profesoara mi le prindea de degete- un portativ imaginar. Buchiseam  partitura şi o întrebam pe tanti Geta :    “ Când voi cânta ceva de Strauss ? “, iar pianul îmi răspundea cu un râset înnăbuşit…

În fiecare an Moş Crăciun era aici, ascultându-ne cântecele, amuzându-se de stângăciile noastre şi deşertând-şi sacul cu cadouri. Se sprijinea într-un baston, zâmbind pe sub barba lui albă ce-i acoperea jumătate de faţă. Era o poveste ivită din sacul lui, care părea cu atât mai plin pe măsură ce-şi deşerta surprizele.

A venit şi acea iarnă în care i-am zărit pe sub mantia roşie cizmele negre cu toc. Am tresărit ca străfulgerată,  recunoscându-le. Uitasem de tanti Tanţa, sora mai mică a profesoarei de pian. Prin urmare ea era Moş Crăciun. Am  păstrat înfrigurată secretul până am ajuns acasă. Aici le-am povestit celor mari descoperirea mea. Moş Crăciun nu poartă  tocuri de cucoană…Speram, în adâncul sufletului, ca cineva să mă contrazică, dar nu am iscat decât amuzament.

Şi totuşi, spre miezul nopţii bunica a stins lumina în toată casa. Ne-am strâns cu toţii la bucătărie şi am privit pe fereastră către strada poleită de lumina aurie a felinarului. Vocea  şoptită a mamei m-a făcut să-mi lipesc nasul de geamul împodobit cu flori de gheaţă forţându-mi privirea în lungul străzii. “ Este aici, vei vedea !

Am alunecat în ultima visare regizată cu dragoste a copilăriei.

Rămas-bun, dragă Moş Crăciun !

2007…” Mara mi-a spus că nu există Moş Crăciun”  lăcrimează îmbufnată fiica mea în vârstă de 8 ani. Inevitabilul  moment al adevărului pare mai dureros când nu îl descoperi singur şi mai ales când simţi că ai fost prins în centrul unei  “conspiraţii”.

Tradiţia se diluează printre zecile de Crăciuni care au împânzit parcurile, magazinele şi programele televizate…Inflaţie de moşnegi îmbracaţi în roşu şi cu barbă albă…Prea puţine vise şi aşteptări neprogramate, doar liste de cumpărături.  “Vreau, Vreau…”

Îmi amintesc de sufletele calde ale celor două surori de pe strada bunicilor, care ne invitau cu atâta drag să petrecem Crăciunul alături de ele. Acum, la maturitate, înţeleg câtă fericire le aducea prezenţa copiilor în singurătatea lor de zi cu zi…Era darul nepreţuit cu care-şi luminau sufletul de Crăciun !

De ce au hotărât fundamentaliștii islamici să atace în Suedia?

decembrie 19th, 2010

Sâmbătă 11 decembrie la 16:49 s-a auzit o explozie în centrul Stockholmului pe Drottninggatan, strada pietonala supraaglomerata de trecătorii care își făceau cumpărăturile de Crăciun. Întâmplator am fost prin preajma înainte cu câteva zeci de minute dar eram deja acasă când presa anunța primul atentat sinucigaș din istoria Suediei.

Într-o săptămână vestea a făcut înconjurul lumii asa ca nu găsesc de cuviință sa repet detalii bine-cunoscute.

Pe scurt

Autorul atentatului a fost Taimour Abdulwahab, un tânăr suedez originar din Irak. Din fericire, dacă se poate spune asa, el a fost singura victima a atentatului. Nici explozia mașinii lui și nici cea a explozivului pe care îl purta nu a făcut alte victime.

Taimour era originar dintr-un mic oraș suedez, Tranås. Era cunoscut ca un om cumsecade, avea familie, mai multi copii mici. Și-a ținut secrete planurile de a ,,pedepsi” Suedia. Se crede ca șederea la studii în Anglia a fost momentul cheie al vieții lui când, intrând în contact cu extremiști islamici, s-a shimbat total, hotărându-se să devină un ,,luptător pentru cauza sfântă” – mujahedin. Se petrecea probabil în urmă cu patru ani.

Atentatul pus la cale de el s-a sfârsit într-un eșec penibil, probabil dovada a amatorismului său, contrar pregătirii în taberele extremiste pe care o va fi urmat în Afganistan. În prezent se fac toate speculațiile posibile și, evident, multi analiști și experți, cu zel brusc, prefera ipotezele spectaculoase: autorul nu a fost singur, atacurile vor continua. În prezent nimic nu dovedește asta. Cu patru ore înainte de atentat, politia secreta suedeza, SÄPO, primea un mesaj audio cu explicații de la însuși cel care plănuia atacul. Mesajul a fost ignorat patru ore, timp în care în zona respectiva din centrul Stockholmului ar fi fost scena unui masacru.

Societatea suedeza în fața unei încercări fără precedent

Legat de acest eveniment, as vrea sa semnalez atitudinea demna și și rezervata a presei suedeze și a suedezilor înșiși fata de aceasta drama. Relatările de la posturile radio și TV s-au făcut în limita faptelor cunoscute fără excese și ,,cotcodăceli” stridente. Familia a fost scutită de hărțuieli. Aceasta se înscrie în linia generala a presei suedeze. Telejurnalele suedeze nu arata niciodată cadavre și nu iau interviuri victimelor pe targa sau pe patul de spital. Gestul singular al tabloidului Aftonbladet de a publica o fotografie cu cadavrul mutilat al teroristului a fost condamnat aproape unanim.

Chiar și partidul de extrema dreapta Sverigedemokraterna s-a mulțumit sa exclame doar ,,Ați văzut!?” fără însă să se dedea la învinuiri directe împotriva musulmanilor sau ,,străinilor” din Suedia. Opinia publică a dat dovadă de calm, comentând cu demnitate întâmplarea. Chiar dacă multi și-au manifestat îngrijorarea pentru viitoare atacuri, nu am întâlnit niciun fel de culpabilizări colective – nu au fost în niciun fel trași în acest joc imigranții sau practicanții religiei islamice. Aceștia din urma, cu îngrijorare, s-au distanțat ferm de actul lui Abdulwahab pe care l-au considerat o ,,opțiune individuală”. Motivele invocate de el în înregistrarea expediata securității sunt destul de ambigue și relativ lipsite de seriozitate.

Așa cum s-a comentat în presă de către islamologi suedezi, trebuie să fi fost vorba de o simplă tragedie personală de care s-au folosit alți islamiști din Anglia cu care acesta a intrat în contact. Abdulwahab, deși urmase o traiectorie sociala destul de reușita (studii universitare în Anglia) și nu avea niciun fel de antecedente antisociale în Suedia, dimpotrivă, trebuie sa se fi aflat sub imperiul unei frustrări probabil cauzate de un complex de inferioritate, o manie a persecuției.

Pe acest fundal, era dispus sa accepte orice pretext, cum a fost cel al ,,pedepsirii poporului suedez, luptei sfinte”. Privit din acest unghi, evenimentul reflectă și o tragedie personală, lucru pomenit cu mărinimie de mass media cit și de suedezii înșiși.

Sigur, este prea devreme să se tragă concluziile. Într-o țară de 9 milioane, nu este imposibilă declanșarea unor reacții de la cealaltă extrema, îndreptate împotriva ,,arabilor”. Chiar dacă musulmanii din Suedia sunt destul de numeroși, în ultimii ani ei nu au fost în centrul atenției. Unele fricțiuni au mai apărut în cursul anului după ce Lars Vilks l-a desenat pe Profet în forma unui câine. O caricatura de pe urma căreia s-a ales cu amenințări anonime. Dar amenințări primesc multe persoane publice: politicieni, procurori, judecători.

De luat în seamă este și articolul scris de Mustafa Can în prestigiosul cotidian Svenska Dagbladet, intitulat ,,Nu în numele meu”.

În replica la îndemnurile adresate de către teroristul decedat celorlalți ,,frați” musulmani din Suedia, Can răspunde: ,,Dacă vei cuteza să iei capetele concetățenilor mei ,,păgâni” va trebui să treci peste cadavrele noastre, ale musulmanilor din Suedia!”. Articolul se termină cu replică ,,Să nu faci asta în numele meu, blestematule!”.

Sunt motivele de îngrijorare justificate? S-au hotărât fundamentaliștii islamici să atace în Suedia?

Bazat pe puținele elemente cunoscute în prezent, as opta, la fel ca și multi alți concetățeni, pentru calm și moderație la fel ca și opinia publică suedeză. Aceasta a reusit sa evite capcana speculațiilor deplasate.

Ce rămâne?

Se pare că în preajma Sfintelor Sărbători, a existat un Dumnezeu (sau mai multi?) a cărui voință a fost să nu curgă sânge nevinovat. A pierit doar acel care, sfătuit în mod nefericit de profeți mincinoși, a ales singur să moară pentru o cauză crezută de el ,,sfântă”. Dar nu există ,,cauze sfinte” care să justifice uciderea nevinovaților.

Fără să fi fost un infractor de drept comun, cu tot fondul tragic al existentei sale, în ciuda năzuințelor sale, Taimour Abdulwahab a ales să se arate lumii în ultima clipa a vieții sale: un simplu terorist.

Bun venit în România, Vladimir Cosma!

decembrie 19th, 2010

Renumitul compozitor, violonist şi şef de orchestră francez de origine română Vladimir Cosma a susţinut marţi 14 decembrie 2010, un spectacol de gală organizat de Institutul Cultural Român din Paris la Ambasada României, în care s-a întreţinut cu jurnalistul şi animatorul de radio şi televiziune Vincent Perrot povestind despre viaţa sa, modul în care a compus cele peste 300 de piese muzicale pentru filme.

Un inedit spectacol-concert la care au fost invitaţi muzicieni şi cântăreţi cunoscuţi pentru a interpreta o parte din piesele sale celebre.

Pentru prima oară, pe scenă în România (respectiv ambasada), după mai bine de 50 de ani, cum mărturiseşte el însuşi, Vladimir Cosma a anunţat că va fi prezent în 2011 la Bucureşti unde se va organiza un mare spectacol la Ateneul Român.

Considerat cel mai mare compozitor din cinematografia franceză, Vladimir Cosma a reuşit să inoveze acest gen de muzică introducând de o maniera inimitabilă nu numai pasaje ale muzicii culte dar şi inserţii din muzica populară românească.

http://www.youtube.com/watch?v=cHQ90fKAUYE&NR=1

Pe un mare ecran instalat pe scenă, Vladimir Cosma alături de interlocutorul său Vincent Perrot, şi-a prezentat povestea din Bucureştiul său,  acolo unde a văzut lumina zilei – 3 aprilie 1940 – în timpul celui de-al doilea război mondial. Aşa cum mărturiseşte, naşterea sa a urmat unei conjuncturi tragice: părinţii stabiliţi la Paris, au fost nevoiţi să vină de urgenţă în România la înmormântarea bunicului, dar războiul şi mai târziu, după 1944, autorităţile comuniste, nu le-a mai permis reîntoarcerea. Este numit Vladimir „din dragoste pentru Franţa” şi în cinstea lui Wladimir d’Ormesson, pe vremea aceea ambasadorul Franţei la Bucureşti.

Vladimir Cosma provine dintr-o familie renumită de „muzicieni evrei-români originari din Craiova”: tatăl său Teodor Cosma pianist şi şef de orchestră, elevul lui Lazare-Lévy; mama sa, Carola Cosma, autor-compozitor, Edgar Cosma, „cel mai bun dintre noi” unul din unchii săi, compozitor şi şef de orchestră, care va emigra definitiv în 1960 în Franţa, iar bunica Clémence din partea tatălui, pianistă la rândul ei şi elevă a renumitului profesor italian Ferruccio Busoni.

Va studia de mic vioara întrucât familia fiind evacuată din casă într-un spaţiu extrem de modest, nu şi-a putut permite un pian decât târziu abia când Vladimir Cosma împlineşte 15 ani. Imaginile de altădată se succed pe ecran. Îşi aminteşte cu nostalgie de studiile sale de la Conservatorul din Bucureşti, de figurile luminoase ale profesorilor Cecilia Niţulescu Lupu, Garbis Avakian, Mihail Andricu, Ion Dumitrescu, Romeo Alexandrescu, Leon Keppler ş.a.In anii 1957-1958, Vladimir Cosma pierde un an de conservator pentru că deşi un student strălucit, este considerat de comunişti ca un student decadent influenţat de jazz-ul capitalist.

Va pleca cu toată familia prin 1963, iar reîntâlnirea cu unchiul său Edgar şi bunica din gara Lyon va fi memorabilă. Îşi va lua doar vioara şi câteva caiete pline de compoziţii muzicale. La Paris începuturile au fost grele. Este însă acceptat la cursurile renumitei Nadia Boulanger de la Conservatorul american de la Fontainbleau. Obţine mai târziu o bursă prin concurs la Conservatoire national supérieur de musique din Paris. Tatăl său suferă un atac de cord, iar Vladimir Cosma este nevoit să caute de lucru pentru a-şi întreţine familia. Un sprijin deosebit va acorda familiei de-a lungul timpului Jean Wiener.

Va colabora cu Claude Bolling şi orchestra acestuia alături de care va reuşi să participe la spectacolele lui Charles Trenet, Jean Sablon, Juliette Gréco sau Tino Rossi. Va face înregistrări pentru Maison de Radio sau studiourile Pathé Marconi. Întâlnirea cu Michel Legrand va face posibilă intrarea definitivă pe scena cinematografiei. Îi vor trebui de-altfel zece ani pentru a reuşi. Şansa de a compune singur muzica unui film va fi în 1967 când la recomandarea lui Michel Legrand, Yves Robert îi va încredinţa „Alexandre le bienheureux”. Această reuşită lansare îi va aduce în primul rând, o prietenie de 35 de ani cu Yves Robert.
Urmează un nou film în 1969 „Clérambard”, la propunerea lui Yves Robert.

În 1972, compune pentru „Le grand blond avec une chaussure noire”(pe care mulţi l-au văzut pe ecrane în România) unde introduce pasaje prelucrate din muzica populară romanească, cu predilecţie o sârbă interpretată la nai, un instrument necunoscut pe atunci în Occident, care îl va propulsa incredibil pe Gheorghe Zamfir (despre care nimeni din Franţa nu ştia nimic), şi care va face la rându-i o carieră strălucită, cât şi la un alt instrument, ţambal.

În 1973, este solicitat să compună pentru filmul lui Louis de Funes „Les Aventures de Rabbi Jacob”.

Louis de Funes era extrem de pretenţios şi până a fi contactat se făcuseră şi alte înregistrări ale lui Georges Delerue, Michel Polnareff şi Norbert Glanzberg!
Succesul este asigurat după care au urmat peste 300 de filme.

http://www.youtube.com/watch?v=MaYOeRARwfU&feature=related

În prezenţa spectatorilor, Vladimir Cosma a interpretat el însuşi câteva din aceste compoziţii la pian, şi şi-a invitat pe scenă prietenii să cânte: de la pianişti, violonişti, sau soprana Sarah Pagin (fiica violonistei Silvia Marcovici) la cântăreţi de jazz din Belgia, Franţa, România, acompaniaţi original la acordeon şi nai.
Unul din invitaţii speciali a fost şi Richard Sorensen, interpretul şlagărului „Reality” compus de Vladimir Cosma pentru filmul „La Boum” unde a debutat Sophie Marceau.

http://www.youtube.com/watch?v=KDjDYap-_X8&feature=related

În afară de compoziţiile muzicale din filme, Vladimir Cosma a compus în 2007 opera „Marius et Fanny” după „La trilogie marseillaise” de Marcel Pagnol, în care compatrioata noastră Angela Gheorghiu alături de soţul ei Roberto Alagna deţin rolurile principale. Ecranul mare de pe scenă i-a prezentat pe cei doi cântând un fragment din această operă.

În 2009 Vladimir Cosma a compus o cantata „1209” dedicată oraşului Béziers şi interpretată de Petits Chanteurs de la Trinité, orchestra Baeterra, având ca solistă pe soprana Ulrike Van Cotthem şi recitatorul Dominique Lautré, cu un livret de Marc Henric. Aceasta creaţie muzicală face referire la masacrul miilor de locuitori din 1209 de la Béziers din timpul cruciadei.

În finalul spectacolului a venit pe scenă tatăl lui Vladimir Cosma, Teodor Cosma care, în ciuda celor 100 de ani împliniţi, a cântat la pian cele mai frumoase partituri compuse de fiul său. Un moment extrem de emoţionant care a ridicat practic, toată sala în picioare, în ropote indelungi de aplauze.

Photobucket
Vladimir Cosma şi Teodor Cosma ©Adrian Rozei

După acest spectacol extraordinar, Vladimir Cosma a dat dedicaţii, fiind oferite publicului interesat, o serie de CD-uri cu muzica sa din filme şi mai ales, cartea sa apărută anul trecut „Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009).

Photobucket

©Marina Nicolaev
Publicată în condiţii grafice de calitate, cartea „Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009) s-a epuizat din librării.

Photobucket
Vladimir Cosma şi Vincent Perrot ©Marina Nicolaev

O seară excepţională unde am avut şi eu privilegiul de a primi ca dedicaţie tema muzicală din „Les Aventures de Rabbi Jacob”.

Photobucket
Dedicaţie Marinei Nicolaev ©Adrian Rozei

Filmografie:

surse:
„Vladimir Cosma comme au cinéma”, Hors collection (2009)

http://fr.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Cosma

Autoarea mulţumeşte domnului Adrian Rozei pentru fotografiile puse la dispoziţie.

Festin in plina iarna

decembrie 19th, 2010

Am parcurs o reeditare a unei carti de retete culinare, adusa in actualitate de catre un grup de literati ieseni in 2005. Culegerea aparuta pentru prima data in 1841 poarta semnatura lui M.Kogalniceanu si a lui C.Negruzzi, 200 de retete cercate de bucatarie romaneasca si alte trebi gospodaresti ne apare ca un indreptar plin de surprize.

Ritualul pregatirilor bucatelor inainte de Craciun si alte celebrari aveau sa marcheze generatii intregi si mai ales sa intregeasca placerea punerii pe masa a propriilor produse.

Am deprins de copil procesarea carnii si a gamei de subproduse a pomenii porcului.

In aparenta oricine ar putea trece carnea prin masina de tocat, insa mai e nevoie de respectarea catorva tehnici de baza, specifice artei mezelariei.

Carnatii de casa si slanina afumata completeaza lista traditionala de cateva secole nu numai in Romania, dar si in alte tari europene.

La pregatirea carnatilor, alegerea carnii nu prea slabe si combinate cu slanina tocata, punerea lor in pod nu sa inghete, ci doar sa se usuce inainte de a-i afuma apar ca doua conditii importante.

Va propun o tehnica de pregatire a slaninei afumate. Bucatile de slanina dupa ce sunt curatate si transate se dau prin sare, usturoi pisat, se stropesc cu vin alb si se lasa intr-un vas din lemn timp de zece zile. Pentru ca marinarea sa fie omogena si pentru evitarea rancezelii bucatile se intorc zilnic de pe o parte pe alta.

Inainte de a se afuma slanina se unge cu boia dulce.

Atat carnatii cat si slanina nu se afuma la fum cald. Nu folositi lemn de brad la afumaturi.

Va reproduc doua retete din cartea mai sus amintita:

Pastrama

Sa iei piciorul cel de porc scos pentru pastrami,si, spalanadu-l bine, sa presari peste el silitra trebuincioasa, enibahar, sare si usturoi si sa-l pui in salamura sa saza trei saptamani, si pe urma il scoti si il tii trei zile la teasc, si dupa aceea il pui la fum, unde sa stea patru saptamani, insa la fum de masura; si apoi sa o iei de la fum si, de voiesti, o ferbi cu vin in care pui trei cepe, frunze de dafin si rozmarin si lasi de ferbe sau un ceas si jumatate, sau mult doua ceasuri, si atunce-i gata.

Carne murata

Iei buturile si carnea cea macra de la o vaca si o grijesti frumos de vine si de pele, apoi tai bucati de doua sau trei oca si o asaza in putina, puind un rand de carne si unul de sare si mirodenii in urmatorul chip: la o oca de sare, 50 dramuri silitra, 25 dramuri de piperi, 25 dramuri enibahar, 25 dramuri frunze de dafin si putin usturoi; si pui un rand de carne, unul de sare cusilitra si mirodenii si asa, pana se umple putina, si pui teasc; peste o saptamana se poate manca aceasta carne fearta; aceasta carne se poate pune la foc, ca jamboanele.

PS Dram- unitate de masura = 3.2 grame

Oca - unitate de masura = 1,29 grame

Silitra – azotat de potasiu, salpetru de India, ingredient ce poate fi inlocuit astazi cu mirodenii destinate marinarii carnii.

Cand reteta se refera la teasc inseamna ca bucatile de carne puse la marinat trebuie presate, sub un gratar din lemn si o greutate (de obicei pietre de rau).

Portugalia – măsuri de austeritate excepţionale pentru ieşirea din criză

decembrie 19th, 2010

De când am poposit pe meleagurile portugheze, acum 14 ani, trebuie să vă mărturisesc că m-am obişnuit să aud că Portugalia stă prost cu economia, că trebuie să strângem cureaua, că vor fi necesare măsuri tot mai drastice pentru reducerea deficitului bugetar. Poate tocmai de aceea, “noua” criză economică ce cutremură lumea de doi ani încoace nu m-a luat prin surprindere nici pe mine, nici pe portughezii obişnuiţi cu o “nouă” perioadă de greutăţi. Probleme Portugaliei nu sunt, deci, noi; nouă este atenţia de care ţara se bucură pe piaţa financiară internaţională şi consecinţele pe care prăbuşirea economiei portugheze le poate avea asupra monedei unice.

Se vorbeşte cu insistenţă, în ultima vreme, şi despre iminenţa intrării Portugaliei în incapacitate de plată a datoriilor externe. Pe plan intern se discută despre venirea FMI-ului, pe care politicienii şi economiştii portughezi vor să o evite cu tot preţul. Portugalia s-a mai aflat sub papucul FMI în anii 80 ai secolului trecut si se pare că experienţa n-a fost tocmai plăcută. Partidele de stânga spun că venirea instituţiilor financiare internaţionale ar însemna pierderea suveranităţii naţionale şi aplicarea unor politici economice extrem de dure pentru populaţie. Partidele de dreapta, dimpotrivă, consideră că FMI-ul nu e un bau-bau iar pentru a evita căderea economiei portugheze guvernul socialist ar trebui să solicite ajutorul extern.

Dar există şi soluţii alternative pe care guvernul premierului José Sócrates pare dispus să le testeze. Ministul portughez de finanţe s-a deplasat săptămâna trecută în China pentru a negocia cu guvernul de la Beijing cumpărarea de către chinezi a unei părţi din datoria externă a Portugaliei. Iar la celălalt capăt al lumii, speranţele portughezilor se îndreaptă spre Brazilia. Preşedinta recent aleasă, Dilma Rousseff, a declarat, deja, că este dispusă să ajute Portugalia, tot prin cumpărarea datoriei externe, cu dobânzi mult mai convenabile decât cele practicate de FMI.

Dar indiferent de unde va veni ajutorul financiar extern, Portugalia trebuie şi este dispusă să facă noi sacrificii pentru a-şi pune economia în ordine. Primele măsuri de austeritate au fost anunţate încă din luna mai, iar măsuri suplimentare sunt prevăzute în bugetul pe 2011 aprobat în luna octombrie.

Măsura care-i va afecta deopotrivă pe toţi portughezii este majorarea TVA-ului cu 2%, până la un eşalon maxim de 23%, însoţită de o revizuire a tabelelor produselor impozitate. Dacă până acum produsele considerate de primă necesitate erau impozitate la un nível minim de 5%, unele dintre ele vor include începând cu 1 ianuarie 2011 TVA-ul maxim.

Tot pentru a spori încasările la bugetul de stat, va fi revizuit sistemul de beneficii fiscale în cadrul declaraţiei anuale a veniturilor.

Principalele probleme ale economiei portugheze se referă, însă, la greutatea sistemului de stat. Pentru a-şi atinge obiectivul de a reduce deficitul bugetar de la 9,3% din PIB în anul 2009 la 7,3% în anul 2010, guvernul portughez a anunţat măsuri nemaivăzute pentru a scădea cheltuielile statului. Astfel, salariile de peste 1500 de euro ale funcţionarilor la stat vor suferi o reducere de 5% (3,5% pentru salarii între 1500 şi 2000 de euro şi 10% pentru salarii de peste 2000 de euro). Promovările în cadrul sistemului public au fost şi ele sistate şi se prevede reducerea angajaţilor şi congelarea admiterii de noi colaboratori. Acelaşi sector va suferi şi o reducere cu 20% a cheltuielilor cu flota auto a statului. Iar dacă până acum era posibilă acumularea salariului la stat cu pensia, din anul 2011 contribuabilii vor trebui să opteze pentru una dintre ele.

Tot la capitolul economiei de stat, mai multe organisme ale administraţiei publice for fi extinse sau vor fuziona.

Nici pe pensionari nu-i aşteaptă zile uşoare: pensiile pe anul 2011 vor fi congelate şi se prevăd reduceri ale cheltuielilor cu sistemul naţional de sănătate, dar, după cum promit guvernanţii de la Lisabona, această măsură nu va afecta calitatea serviciului.

La aceste măsuri de austeritate concrete se vor adăuga alte măsuri menite să restructureze piaţa şi relaţiile de muncă pentru a da economiei portugheze mai multă competitivitate. Deşi nu au fost încă aprobate şi vor fi negociate şi cu sindicatele şi patronatul, unele dintre aceste măsuri au fost deja dezvăluite şi se referă, mai ales, la dinamizarea locurilor de muncă. Angajaţii vor putea fi disponibilizaţi mai uşor, vor primi despăgubiri mai puţine iar şomerii nu vor putea să refuze la nesfârşit locurile de muncă unde vor fi plasaţi.

Desigur că marile centrale sindicale contestă măsurile guvernului, organizând o grevă naţională care s-a bucurat doar de adeziunea funţionarilor la stat, totuşi, portughezii par conştienţi de situaţia dificilă prin care trece ţara şi sunt dispuşi să facă noi sacrificii. Dar popularitatea primului ministru Sócrates şi a Partidului Socialist este în cădere liberă. Cu alegerile prezidenţiale la uşă, pe 23 ianuarie 2011, analiştii politici consideră că este foarte probabil ca la anul portughezii să fie chemaţi să aleagă şi un nou parlament şi un nou guvern.

Primiți călușerii?

decembrie 19th, 2010

În ajunul Crăciunului, în satul Sereca (județul Hunedoara) se “umblă cu pițărării”. Copiii mici se adună în grupuri și merg, odată cu revărsarea zorilor, pe la casele sătenilor, strigând “’Neața, Neața a lui Moș Ajun și a lui Moș Crăciun!” Mogâldețe încotoșmănate, cu căciuli căzute peste ochii încă somnoroși, cu obrajii rotofei și vârful nasului înghețat, cu mănuși groase, cojoace de oaie și nelipsita traistă din lână, bat din poartă în poartă, aducând cu ei bucuria sărbătorii Crăciunului. Gazdele, primenite de la primul cântat al cocoșului, întâmpină copiii cu covrigi, colaci, mere, biscuiți, napolitane, ciocolată. “Pițărăul”este un colăcel, pe care stăpânii caselor îl oferă copiilor care vin cu uratul. Câtă bucurie a fost în sufletul meu, când, copil fiind, am participat, pentru prima dată, la acest eveniment! Mi s-a încredințat o traistă din lână, am învățat cu ușurință strigăturile și am străbătut străzile înzăpezite ale satului, aducând cu noi vestea sosirii Crăciunului. Porțile înghețate ale caselor se deschideau sub ploaia glasurilor cristaline. Gazdele ne primeau cu bucurie și căldură. Fiind un sat mic, aveam în permanență sentimentul că mă aflu în mijlocul unei mari familii. Îmi amintesc sentimentul de bucurie și mândrie cu care m-am întors din această unică experiență, în casa rudelor, unde urma să petrec două săptămâni de vacanță. Traista mi-era plină cu bunătăți, chipul îmi radia de lumina clipelor trăite.

În ajun, seara, sosesc în grupuri de colindători, flăcăii satului. Unul este întotdeauna îmbrăcat într-un cojoc ciobănesc, purtând o căciulă de oaie, mască pe față, barbă lungă și albă. Primiți de gazde, tinerii colindă, apoi sunt serviți cu prăjituri, colaci, cozonaci, băutură.

A doua zi, după întoarcerea de la biserică, unde sătenii participă la slujba de Crăciun, se așteaptă “Călușerii”. Obiceiul e străvechi, în zona Orăștiei. Feciorii satului, pe parcursul celor trei zile ale sărbătorii Crăciunului, merg din casă în casă, jucând și colindând. Au un port specific, cu zurgălăi la picioare. Albul cămășilor și al ițarilor semnifică puritatea, iar roșul brâului, al betelor încrucișate pe piept, al ciucurilor de la picioare, apără de deochi. Călușarii țin în mână o bâtă din lemn de alun și poartă o pană de păun la căciulă.  În satul Sereca, se formase o ceată de 9 călușari, în frunte cu un “vătaf”, care stabilea regulile grupului. Fetele și băieții, îi însoțesc pe tot parcursul lor.

În casele oamenilor, colindele călușarilor sunt alese în funcție de membrii fiecărei familii; astfel, auzim colindul copilului, al preotului, al vânătorului, al fetei mari, al junelui, etc. Sunt colinde vechi, pe care eu nu le mai auzisem până atunci, strigăturile folosesc cuvinte arhaice. În trecut, oamenii, fiind superstițioși, credeau că jucatul copiilor de către călușari alungă bolile, iar intrarea în horă a fetelor tinere, grăbește căsătoria.

După ce călușarii colindă și joacă în curte, gazda îi cinstește cu bani, colac și o bucată de mușchi de porc numit „pecie”. Un fecior din ceata de călușari „vornicește” astfel:

“Ia uitați, măi dragi feciori, de unde vine darul și cinstea, de la Dumnezeu mult și bine.
Aici, gazda noastră, de cinste și de omenie, ca Dumnezeu la mulți ani să ne-o ție,
Ne cinstește și nu glumește, precum bine vedeți, cu 100 de lei, bani frumușei , bătuți la banca românescă,
Ca dumnealor la mulți ani să trăiască!
Și mai pe deasupra, și mai pe deasupra, ne cinstește cu un colac de grâu frumos, ca pielița lui Cristos.
Cinstească-l Dumnezeu în poarta raiului, să ajungă să boteze firicele mititele, să crească alăturea de ele.
Cucul să cânte, codrul să-nflorească și dumnealor la mulți ani să trăiască!”

Cât de încântată eram când, luată pe sus (împreună cu păpușa pe care o strângeam emoționată la piept), am fost jucată și aruncată în aer de trei ori, în strigăturile călușarilor!

Am revenit la Sereca după zece ani, eram în ultimul an de liceu. Verișoara mea mi-a propus să facem niște fotografii în portul popular al satului, specific zonei Orăștiei. Cămașa, confecționată din pânză de casă este încrețită la gât, iar pe mâneci curg “șiruri” de ornamente cusute cu fir negru. Poalele sunt albe, neornamentate, catrința, purtată la spate, e țesută din lână, pe fond negru, iar șorțul, încrețit în talie, se compune din două straturi. La talie, se încinge brâul, țesut în motive lineare. Costumele populare erau păstrate cu mare grijă, în lada de zestre a mătușii. Am avut bucuria să îmbrac costumul bunicii verișoarei mele, care mi se potrivea ca o mănușă. Gândul mă ducea cu zeci de ani în urmă, imaginându-mi o fată tânără, frumoasă, pulsând de viață, purtând portul strămoșesc, în zilele de duminecă, la jocul satului.

Ceata de călușari era acum compusă din alți feciori, dar obiceiul era încă păstrat cu sfințenie. Am recunoscut jocul, costumele tradiționale fuseseră transmise din generație în generație. În casa gazdei mele, colindul copilului a fost înlocuit cu cel al fetei mari “Ferican de ele”. M-am lăsat înconjurată de călușari și colindată, în strigăturile specifice Crăciunului.

Ferican de ele

Ferican de ele,
De-o fiică de-a mele,
Că pe ea mi-au cerut
Mulți din multe părții,
Trei de pă trei vaduri,
Ca de pă trei laturi.
De-a întâilea o cerut fiuț de cioban
De-a doilea o cerut fiuț de crâșmar
De-a treilea o cerut fiuț de-mpăratu.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele,
Ia te socotește
Și te chibzuiește
Din ăști de-a toți treii
După cari te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu nu m-oi duce după păcuraru
Că m-oi ostenire
Oile mulgându,
Casu astângându.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele,
Din ăști de-amândoii
După care te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele,
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu nu m-oi duce după crâșmaru
Că m-oi ostenire
Butii -ncrășmărându,
Banii numărându.

Maică-sa grăiere:
Dragă fiica mele
Din ăștia de-a toți treii
După care te-i duce?

Fiică-sa grăiere:
Dragă maica mele
Eu m-am socotitu
Și m-am chibzuitu
Că eu că m-oi duce
După împăratu,
Că la împăratu-i
Grâu la ferecatu
Și la împărăteasă-i
Haină de mătase,
Haină de mătase șade după masă.

Și fii sănătoasă dragă fiica noastră!

Patru ani de la condamnarea comunismului: Autopsie sau vivisecție?

decembrie 19th, 2010

Au trecut patru ani de la acea sesiune, unica in istoria Parlamentelor Romaniei, din 18 decembrie 2006, moment deopotriva sublim si penibil, inaltator si degradant. Sublim, pentru ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, intr-un gest fara precedent in lumea post-comunista, presedintele Traian Basescu a condamnat regimul comunist, pe intre parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Penibil, pentru ca de  la Ion Iliescu la C. V. Tudor, de la “Antelene” lui Dan Voiculescu la “Ziua” lui Rosca Rosca Stanescu, de la cate un politolog ori istoric ofuscat  la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Paunescu, intreaga artilerie grea a gemetelor, imprecatiilor si istericalelor patriotard-comuniste s-a mobilizat spre a boicota aceasta condamnare.

Expertiza comunismului

Am discutat mult in aceste ultime luni despre comunism si despreRaportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Tin sa-i multumesc aici pentru excelentele observatii/sugestii pe care mi le-a propus. Mi-a si ne-a oferit (autorilor acestui document) remarcabile piste pe care merita sa le urmam in viitor (intre altele, la capitolul minoritati nationale sub comunism, ar trebui scris despre armeni si greci; largirea tematicii emigratiei intelectuale romanesti, in fond tot o parte din eliticid; sedintele sinistre din 1958 organizate la Sala  Dinamo; scrisoarea lui Nicolae Balota si a fratilor Boila catre Vatican ca act timpuriu de disidenta).  Pot spune fara urma de exagerare ca am obtinut din sugestiile profesorului Nemoianu mai multe ratiuni de reflectie decat dintr-un intreg volum obsedat de “spectrul anticomunismului”.  In fine, distanta dintre competenta si amatorism nu mai necesita elaborari speciale. Aflu mai nou ca revista Vatra (din al carei Consiliu fac parte, ca si profesorul Nemoianu) a publicat un numar special despre “Expertiza comunismului”.  Ma intreb daca redactorii s-au gandit sa-i solicite si d-lui Nemoianu o contributie (tema fiind direct legata de statutul meu ca expert al comunismului, dar si de chestiunile ce tin de hermeneutica ideologiei comuniste ca relgie politica), tot asa cum mi-au cerut mie (si am acceptat cu placere) sa scriu pentru numarul special despre profesorul de la Catholic University.  Eu unul am aflat despre gandirea lui Eric Voegelin de la Virgil Nemoianu.  Iata ca saptamana viitoare, in colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Humanitas va apare volumul lui Voegelin Religiile politice, tradus de istoricul Bogdan Ivascu.  Nu voi comenta hic et nunc acest numar din Vatra, nu am obiceiul sa vorbesc despre lucruri pe care nu le-am aprofundat, astept sa-l primesc si sa-l citesc atent (am primit prin e-mail de la un prieten cele mai multe dintre texte). Am citit cu interes pe blogul revistei Tribuna comentariile facute de dl Laszlo Alexandru, situate in prelungirea criticii sale pertinente la adresa volumului Iluzia anticomunismului.  Daca inteleg bine, unul dintre autorii din revista Vatra crede ca Raportul Final n-ar fi aparut in traducere engleza pentru ca eu m-as fi jenat sa pun in circulatie pe piata internationala a ideilor acest text, in opinia sa, lamentabil.  Il asigur ca se inseala. Raportul Final a fost recenzat extrem de favorabil de profesorul Charles King (Georgetown University) in Slavic Review, respectatul trimestrial academic american, a fost prezentat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, la Fundatia San Egidio de la Vatican, la Institutul Harriman de la Universitatea Columbia din New York, la ICR Londra (comentator fiind John Gledhill de la London School of Economics), la Indiana University, la Florida Atlantic University, la propria mea universitate (University of Maryland), la Woodrow Wilson Center etc De altfel, la acel eveniment de la New York, jurnalistul si ganditorul politic Traian Ungureanu a formulat memorabil dificultatile Comisiei Prezidentiale: “Voi ati crezut ca faceti autopsia dictaturii comuniste.  In fapt, ceea ce faceati era o vivisectie”. Editura Cambridge University Press si-a exprimat interesul pentru o editie sintetica a acestui volum. Este vorba deci de un calendar de prioritati.  Intre timp, am scris eu insumi pe subiectul Raportului in The Annals of the American Academy of Political Science.  A scris si profesoara Lavinia Stan. In legatura cu Raportul Final, iata ce crede profesorul Nemoianu: “Nu incape nico indoiala ca este vorba de o lucrare majora, fundamentala. Practic orice se va mai scrie in viitor va trebui sa porneasca de la sau sa se bazeze pe aceasta lucrare.  Ea ofera, cum ar zice colegii mei, ‘gramatica’ acestui domeniu, sau, mai bine, idiomul in care inevitabil se va vorbi de acum inainte despre tema de fata”.  Fie-mi ingaduit sa-i multumesc distinsului carturar pentru aceste cuvinte care ne onoreaza pe toti cei care ne-am unit fortele pentru a scrie aceasta lucrare.

Genocid si eliticid

Acum, despre ideile concrete puse in discutie. In primul rand, chestiunea gencocidului. Profesorul Nemoianu scrie astfel (a mai spus-o si cu alte ocazii) ca termenul de eliticid acopera semnatic mai adecvat chestiunea examinata: “… s-a cautat sistematic, in mare masura cu succes, decimarea elitelor politice (indiferent de cea mai mica vinovatie!), culturale, militare, economice (iarasi: fara urma de vinovatie), magistratura. Da, dar chiar si din paturile muncitoare: mestesugarii mai rasariti, in fond si ‘chiaburii’ ce erau? Erau o patura mai harnica, mai reusita, mai intreprinzatoare etc”  Sunt de acord pozitia profesorului Nemoianu: intr-adevar, programul comunist de transformare universala, strategia liberticida viza tocmai demolarea oricarei meritocratii. O nomenklatura parazitara isi impunea monopolul absolut, distrugand nisele de autonomie.  In felul sau, Troţki a surpins aceasta problema cand scria: “Lenin a creat aparatul de partid, iar aparatul de partid l-a creat pe Stalin”. Comunismul romanesc, din 1945 si pana in 1989,  a fost o copie fidela a patternului inaugurat de Revolutia bolsevica din 1917.  Istoria PCR probeaza un atasament total pentru acest model sectar si exclusivist.  Cat priveste aplicabilitatea termenului de genocid experimentelor comuniste in fazele lor radicale, discutia se afla acum in plina desfasurare (v. cartile prezentate pe acest blog datorate lui Norman Naimark si Timothy Snyder).

A existat o “liberalizare” a comunismului romanesc?

Evident ca daca ne gandim la ultimii trei ani ai domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej si la primii sase ani ai perioadei Ceausescu, putem spune ca s-a produs o relaxare, o relativa imblanzire a sistemului represiv. Sunt asadar de acord cu sugestia profesorului Nemoianu ca acesti circa zece ani au purtat amprenta influentei, un timp decisive, a lui Ion Gh. Maurer (devenit premier in 1961 si direct implicat in selectarea lui Ceausescu drept succesor al lui Dej). In Memoriile mandarinului valah, Petre Pandrea il numea pe Maurer “adevaratul Lenin al comunismului romanesc”. Fireste, Pandrea era departe de a fi fanul lui (Jenica) Maurer. Subiectul cere elaborare, ar fi nevoie de o biografie politica a lui Maurer (iata o tema fascinanta de cercetare). Impreuna cu Barladeanu, Rautu si Niculescu-Mizil, Maurer a supervizat scrierea Declaratiei PMR din aprilie 1964. Tot el a facut prima vizita oficiala a unui premier comunist din Europa de Est la Paris (1964). Modificarile de repertoriu teatral din epoca (inclusiv montareaRinocerilor lui Ionesco cu Radu Beligan in rolul lui Berenger) au fost adeseori aprobate personal de premier. Prin protejatul sau Gh. Gaston Marin, vicepresdinte al Consiliului de Ministri si seful planificarii,Maurer actiona si pe linia apropierii de SUA (Gaston Marin a reprezentat Romania la funeraliile lui John F. Kennedy in noiembrie 1963).  Superior prin educatie, inteligenta si cultura bornatilor sai colegi de Birou Politic, Maurer detesta xenofobia pompierista si intoleranta de beton a stalinismului.  Ceea ce nu-l facea insa un democrat. A fost toata viata si a murit ca intelectual marxist.

Am discutat adeseori acest subiect cu regretatul matematician, intelectual critic si disident Mihai Botez. Am scris despre viziunea lui Botez asupra contractului national-comunist (incalcat flagrant, mai ales dupa 1971) de catre Ceausescu si clica sa. Contributia lui Mihai Botez pe acest subiect este inlusa in volumul pe care l-am coordonat impreuna cu Judith Shapiro, Debates on the Future of Communism(Macmillan, 1990), bazat pe conferinta “Will the Communist States Survive? The View from Within” pe care am organizat-o, ca proiect al Foreign Policy Research Institute, la New York, in octombrie 1987.  In legatura cu Botez, sunt de acord cu profesorul Nemoianu ca principala sa actiune disidenta nu au fost scrisorile catre Vlad Georgescu (neindoios importante), ci intalnirile lor in trei din Cismigiu spre a organiza o universitate subterana, alternativa (al treilea era filosoful Titus Mocanu, emigrat apoi in Germania si care va trebui mentionat in textul Raportului la o urmatoare editie).  Tot in sensul acuratetii, trebuie mentionat faptul ca poetul Stefan Aug. Doinas a fost printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Mircea Dinescu.

Ramane  faptul ca in clipele de maxima “liberalizare”, deci chiar si in 1968, anul cand Ceausescu si-a atins probabil cota maxima de popularitate, dupa condamnarea publica si vehementa a invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia (minus Romania si Albania care s-a si retras atunci oficial din acea organizatie), regimul comunist din Romania nu a renuntat la principalele sale instrumente de dominatie. Au scazut efectivele de informatori ai Securitatii, dar delatiunile au continuat. Cenzura si-a mentinut nefastele naravuri (retragerea antologiei de poezie interbelica de N. Manolescu a dovedit ca partidul actiona cu nedezmintita “vigilenta revolutionara” atunci cand i se parea ca se pun in discutie, oricat de timid, dogmele esentiale).  A fost reabilitat Lucretiu Patrascanu, nu insa si liderii partidelor istorice. A fost permisa difuzarea pe piata a filmului Reconstituirea de Lucian Pintilie, dar cu taieturi dictate de sectia de propaganda. Inscenarea de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti (septembrie 1965, deci dupa Congresul al IX-lea al PCR) a fost organizata spre a domoli, a neutraliza orice tentativa de gandire autonoma, dincolo de ceea ce permiteau documentele oficiale. Decretuil de interzicere a avorturilor (1966) era clar o expresie a eforturilor regimului de control asupra trupurilor umane.  Recomand aici volumul Politica pronatalista a regimului Ceausescu. O perspectiva comparativa, de Corin Dobos, Luciana M. Jinga si Florin Soare, aparut la Polirom in 2010 sub egida IICCMER.

Memorie si istorie

La nivelul memoriei, acei ani (1963-1971) sunt adeseori valorizati pozitiv (mai ales in comparatie cu declinul economic, criza sociala si mizeria morala care aveau sa atinga cote paroxistice in anii urmatori).  Ultimul Dej si primul Ceausescu apar ca dictatori relativ umanizati, mai putin brutali si samavolnci decat modelul originar stalinist.  Dar exista o distinctie intre memorie (sau, mai precis, memorii, pentru ca exista mai mult decat o singura memorie) si istorie. De fapt, discursul de deruleaza in mare masura in ceea ce se numeste post-memorie.  In plan istoric, chiar si acei ani, pe care i-as numi ai marilor amagiri (ori ai promisiunilor tradate), au fost marcati de ilegitimitatea si criminalitatea (in sensul respingerii categorice a statului de drept si prin dispretul netarmurit pentru drepturile omului) unui regim nascut si perpetuat prin frauda, violenta, teroare si minciuna.  Mostenirile comunismului sunt extrem de prezente, inclusiv la nivelul formelor mentale, al atractiei pentru paternalism, pentru statul-dadaca, pentru demagogii iresponsabili care agita multimile si promit luna de pe cer, tot asa cum comunistii promiteau egalitatea perfecta, paradisul terestru, societatea fara clase.  De aici si intensitatea reactiilor agasate, panicate, agresive, condescendente, vituperante in raport cu demersul condamnarii comunismului.  Reactii care, dupa patru ani, sunt departe de a se fi calmat.

PS Cititorii care vor sa comenteze acest text, o pot face accesand platforma Contributors/Hotnews:

www.contributors.ro

Iata interventia mea postata recent:

Sunt de acord ca ar merita reluate la TVR imagini de la sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006. Sunt lucruri ce nu trebuie uitate.  Eram acolo, tin minte perfect actiunile fasciilor vadimiste navalind in bacoanele unde se aflau Doina Cornea, Andrei Plesu, Constantin Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies,  surasul sarcastic al lui Dan Voiculescu, interventiile molcom-binevoitoare al lui N. Vacaroiu in raport cu ceea ce era evident o incalcare brutala a regulilor de desfasurare a sedintei etc   Dupa acea sesiune a scris H.-R. Patapievici un articol exemplar in EvZ, cerand demisia lui Vacaroiu din functia de presedinte al Senatului (Vadim era vicepresedinte).

Cred ca multe din propunerile Comisiei Prezidentiale au fost ori sunt pe cale de a fi indeplinite. S-a realizat democratizarea Arhivelor Nationale, documentele din arhivele mult timp secretizate ale CC al PCR, CC al UTC, Colegiului Central de Partid  etc sunt acum  accesibile, fara restrictii. A aparut editia a II-a a Manulaului de liceu consacrat istoriei comunismului in Romania (curs facultativ).

Se lucreaza, in cadrul IICCMER, in colaborare cu Asociatia 21 Decembrie 1989, la proiectul Legii privind imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii. S-au oferit noi probe pentru a deschide actiunea judiciara imptriva tortionarului Gh. Enoiu. Se lucreaza la un proiect de lege care sa recunoasca meritele grevistilor din Valea Jiului (august 1977) si ale altor luptatori pentru democratie. Se colaboreaza cu Ministerul Culturi pentru infiintatea Muzeului national al Dictaturii Comuniste.  A aparut la Humanitas primul volum din documentele consultate de Comisia Prezidentiala, urmand ca urmatorul volum sa apara in 2011. S-au organizat dezbateri si s-a construit un intreg portal despre mineriada din iunie 1990. Ii invit pe cei interesati sa viziteze site-ul:

www.crimelecomunismului.ro

Demersul condamnarii dictaturii comuniste este (cel putin) tridimensional: epistemic, legal (initiative juridic-legislative)  si in planul memorializarii.  In planul cunoasterii, amintesc numeroasele volume aparute in acesti ani, amintiri, documente, jurnale, investigatii istorice, politologice, sociologice, economice, filosofice, literare,   N-am facut decat sa amintesc aici o parte din numeroasele proiecte care implica IICCMER, CNSAS, Arhivele Nationale, Institutul Diplomatic Roman (mai ales pe linia recuperarii memoriei exislului democratic romanesc). In plus, as mentiona faptul ca exista de-acum cazuri de recuperare de proprietati confiscate in anii regimului comunist in urma invocarii discursului din 18 decembrie ca baza legala. La fel, au fost pronuntate decizii de anulare a unor sentinte din anii 50 pe aceeasi baza.  Tocmai din aceste motive, eu unul, si nu doar eu, refuz sa ma plasez pe o pozitie defetista. Este evident ca urmasii nomenklaturii nu au niciun interes sa sustina demersul nostru (ba chiar dimpotriva!), dar, sunt convins, ei nu (mai) pot impiedica avansul decomunizarii..

Revista ACUM este “anti-românească” și mă mândresc cu asta

decembrie 19th, 2010

Trei articole recente – Metoda Paulescu: o coincidență sau un plagiat? http://www.acum.tv/articol/21937, de Peter Manu, Aș dori să iubesc România, http://www.acum.tv/articol/22098, de Tihamer Czika, Nu o să îmi fie dor de Adrian Păunescu, http://www.acum.tv/articol/21464, de Tihamer Czika, au provocat o reacție negativă, pavloviană aș spune, din partea detractorilor noștri naționaliști.

Un cititor care semnează “Puiu P.” și care este mai degrabă obsedat de o ură demențială împotriva lui Traian Băsescu (pe care îl descrie drept “prietenul nostru” – în mod evident eronat), ne critică pentru publicarea articolului, altfel extrem de documentat, al lui Peter Manu, care pune la îndoială oportunitatea unui astfel de articol și acuză direct revista ACUM:
Sunt doua “realitati contradictorii”: cea a unui popor profunt nationalist, extremist cum este poporul roman si cea a unei propagande salbatice, antiromanesti pe care o promoveaza revista “acum”…

Bineînțeles că există antisemiții de serviciu care nu uită să aducă în discuție renumita conspirație iudeo-masonică împotriva românilor:

Paulescu a fost facut KO de catre masoni si jidani – ATUNCI. Se pare ca nici ACUM nu va da pace. Un Roman a meritat Premiul Nobel si nu i s-a acordat pentru ca v-ati ridicat impotriva constiintei lui curate. Voi uitati un lucru: orice ati spune, orice ati face, nu-i puteti lua ce i-a dat al de sus, adica geniu. Asa ca lasati-o balta – sau daca va simtiti in stare, faceti voi chestii mai destepte decat el.

Alții, în lipsă totală de argumente, trec la invective de sorginte național-habotnică:

Peter Manu, esti un dusman al romanilor. Pentru Isus Christos insa unii romani se roaga pentru tine.

Iar altul care semnează cu curaj caracteristic “bobigica” scrie:

Autorul articolului ar trebui sa faca puscarie. E un tradator si bun de trimis la Voila.
P.s. Voila e un azil de ,,glumeti”.

Nici Tihi Czika nu s-a bucurat de un tratament mai “blând ”. Un fost politruc național-comunist de rang inferior, Nicolae Iuga, de la Brad, după ce a trimis mai multe comentarii șovine, conchide:

Asa ceva face parte din gena voastra, din sangele vostru fino-ugric de provenienta mongoloid-altaica.

Un alt individ care susține că îl cheamă Florin Croitoru și scrie din Germania are o părere similară:

eu am văzut că nu toţi ungurii vor desprinderea Ardealului de România şi alipirea lui la Ungaria ci doar vreo 90%.Acesta este adevărat şi nu este xenofobie ci realism.Cine spune că e xenofobie habar nu are ce vorbeşte.

Numitul Croitoru care este și negaționist al Holocaustului propune și o soluție a “problemei ungurești” de sorginte nazistă:

Corect ar fi să expulzăm pe ungurii(nu chiar pe toţi) din România aşa cum şi ei au expulzat o jumătate de milion de germani după al doilea război mondial şi să-l trimitem şi pe Petru Clej cu ei. Ce rămîne va fi romînizat aşa cum şi ei au maghiarizat pe alţii.

Altul, care pretinde că scrie din Canada și mai și dă exemplului Quebec-ului comparând separatiștii de acolo cu UDMR, scrie:

Iubesc si admir ca cea mai mare parte dintre romani cultura ungureasca, mancarea etc, te rog nu ma face sa le urasc, ca mi-ar pare rau. Incerca sa le spui secuilor si separatistilor maghiari sa se adapteze si sa fie unici prin a fi romani in primul rand vorbitori si de limba maghiara. Nu va vrea nimeni disparitia, sunteti o pata de culoare f placuta atata cat nu va treziti instinctele de huni.

În sfârșit, Tihi este atacat pentru atitudinea sa față de Adrian Păunescu:

Si ce dor o sa imi fie mie de tine Tihomire, bozgor de serviciu. Bai loazelor, fiv-ar revista de toata rusinea…Pe migratorul asta v-ati gasit sa-l publicati? Hunule, a murit un ROMAN, un mare poet,si un patriot desavarsit. Atat de mult il urasti ca nici mort nu il lasi sa se odihneasca in pace?

Am să închei cu două citate de la negaționiștii și antisemiții care mârâie în permanență de nemulțumire împotriva politicii editoriale a revistei ACUM:

Cred ca cea mai buna atitudine fata da industria holocaustului este urmatoarea: mi se rupe de existenta sau nu a holocaustului!!!!

Codreanu este unul dintre eroii neamului romanesc iar tu Clej eşti o lepădătură.

V-am dat doar câteva citate din numeroasele comentarii pe care le primim din partea acestor indivizi, unele nepublicabile datorită incitării la ură de natură penală sau a insultelor grosolane pe care le conțin.

Tema comună: revista ACUM este o publicație “anti-românească”. Dacă a te opune neo-fascismului, rasismului, șovinismului, xenofobiei, antisemitismului, negaționismului, incitării la ură interetnică înseamnă a fi anti-român, atunci mă declar mândru că sunt redactor-șef al unei reviste “anti-românești”.

„…Sărăcia şi nevoile şi neamul”

decembrie 19th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: O, brad frumos!

decembrie 19th, 2010

„O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.
Tu esti copacul credincios,
Ce frunza nu si-o pierde,
O, brad frumos, o brad frumos,
Cu cetina tot verde.”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Miros de scrum și gust amar la Ein Hod

decembrie 19th, 2010

Ein Hod, satul artistilor, a fost intemeiat de Marcel Janco in 1953. Descoperind o asezare araba parasita, pictorul a obtinut aprobarea guvernului de a fonda o colonie a oamenilor de arta, la numai cinci ani de la infiintarea statului Israel. A adresat un apel catre sute de creatori, dar numai trei au raspuns pozitiv, conditia fiind sa locuiasca in Ein Hod. In timp, zeci de familii de pictori, sculptori, artisti in sticla, compozitori, dansatori, s-au mutat in sat, care a fost reconstruit, pastrand arhitectura orientala, imbinata cu dezideratele moderne.

Situat la poalele muntelui Carmel, la cativa kilometri de Haifa, colonia artistilor a devenit, de-a lungul celor peste 60 de ani de existenta a statului, o insula a artei si un atractiv obiectiv turistic. In 1983 se deschide muzeul Janco-Dada, in care sunt prezentate inceputurile miscarii de avangarda de la Zurich, activitatea arhitecturala si artistica din Romania anilor ’30, precum si peste 50 de lucrari ale lui Marcel Janco, alaturi de expozitii temporare, perpetuand mostenirea sa spirituala.

Deseori poposesc la Ein Hod, unde am avut si am prieteni. La marginea satului a locuit sculptorul Tuvia Iuster, decedat in urma cu cinci ani. Sambata aceasta, solicitat de istoricul de arta suedez Tom Sandquist, care a luat parte, impreuna cu alti conferentiari din Romania, Israel, Franta, Elvetia, USA, la simpozionul international (12-14 decembrie 2010) pe tema “Avangarda romana intre Bucuresti, Paris, Tel Aviv” (organizat de Universitatea Ebraica din Ierusalim in colaborare cu Institutul Cultural Roman din Tel Aviv), am plecat spre Ein Hod. La inceputul lunii decembrie, un cumplit incendiu a mistuit padurile muntelui Carmel si vegetatia din zona, afectand si satul artistilor, unde au ars 12 case, muzeul Nisco, al cutiilor muzicale, dar, ca prin minune, muzeul Janco-Dada nu a fost atins. Si totusi, imaginile prezentate de televiziune nu au reflectat, nici pe departe, cumplita tragedie.

Ajungem din soseaua numarul 4 si, desi au trecut doua saptamani de la cel mai mare incendiu din istoria Israelului, se simte un puternic miros de ars. Intram pe drumul periferic spre Ein Hod. Pe ambele parti vedem vegetatia arsa, verdele de odinioara fiind substituit de un negru amenintator. Suim spre kibutzul Nir Etzion, ajungem la un punct de unde privim imprejurimile. Peste tot copaci arsi, pete socante, un desert intunecat.

Din loc in loc, arbori care au scapat in mod miraculos de parjolul purtat de vant. Focul a ajuns la numai cativa metri de grajdurile de vite, situate in varful unui deal. Coboram spre satul artistilor, insotiti de ravagiile flacarilor, de palmieri arsi, tufisuri moarte, flori distruse. Limbile focului s-au oprit la un pas de intrarea in muzeul Janco-Dada. In timpul incendiului, sub presiunile familiei, parte din lucrarile expuse au fost coborate in adapost. Am aflat ca, desi exista un plan de evacuare a oamenilor, chiar daca in urma cu cativa ani a avut loc un alt incendiu de proportii, lipseau dispozitiile clare, relative la salvarea operelor de arta.

Ne oprim langa mica piateta care poarta numele sotiei lui Marcel Janco, Medi. Muzeul s-a salvat ca prin minune, la fel si vechea casa a artistului, situata in vecinatate. Intram in muzeu. De doua luni e in stadiu de restaurare, construindu-se si un ascensor destinat invalizilor. Vedem cele cateva tablouri expuse (majoritatea fiind inca in depozit), apoi ne indreptam spre casa de odinioara, pe peretii careia s-au dezvaluit desene care fusesera, in timp, acoperite de straturi de vopsea. Vizitam atelierul reconstituit al artistului. Nu a fost deschis inca in mod oficial, remarcam mobila adusa din Romania in anul 1941, cand Marcel Janco a emigrat spre Palestina.

In fata muzeului se afla galeria satului, care, momentan, gazduieste o expozitie despre celebritati. Satul e plin de vizitatori, adusi de curiozitate sau preocupati de soarta artistilor.

Traversam drumul periferic si ajungem la locuinta regretatului Tuvia Iuster. Il intalnesc pe fiul acestuia, Manu, care nu a abandonat casa si s-a luptat cu flacarile, intr-o zona inaccesibila pompierilor, in mijlocul padurii. Focul a ajuns pana in pragul locuintei, distrugand intreaga vegetatie din jur. Cladirile, insa, au scapat. Manu a refuzat sa se evacueze, in ciuda somatiilor politiei.

Parasim satul Ein Hod abatuti, a inceput sa ploua, in contrast cu timpul secetos, care a favorizat incendiul. Ma gandesc la cele peste 40 de victime, oameni care au pierit in aceasta calamitate. Chiar ieri a decedat un pompier, care s-a zbatut, in spital, de la incendiu, intre viata si moarte.

Focul a izbucnit, se pare, din neatentia unui copil, dar a relevat incapacitatea fortelor de ordine in a se masura cu evenimente tragice, care trebuiau sa fie biruite, in faza incipienta, de politie, armata si pompieri. Desi primul ministru Netanyahu a luat o hotarare inteleapta, solicitand ajutorul altor tari in stingerea incendiului, tragedia a dezvaluit numeroase neglijente, echipament vechi, carente financiare, decizii arbitrare, reactii haotice. O tara amenintata, in permanenta, de razboaie, nu poate sa isi permita o asemenea vulnerabilitate. Intr-un eventual conflict militar, cateva rachete, lansate din Iran, Liban, Siria sau Gaza pot aduce distrugeri imense, caz in care alte state nu vor trimite avioane care sa stinga incendii, in timp ce Israelul este insuficient dotat.

In decursul anilor, ministrii de interne, din diferite partide, au neglijat spatele frontului, care ar constitui obiectivul principal al dusmanilor Israelului. Numeroase semne de intrebare, acuzari reciproce la nivel guvernamental, scuze penibile, indica nepasarea si inconstienta liderilor israelieni. Populatia este preocupata, dar uita repede si, la alegeri, in lipsa unei alternative, voteaza aceeasi conducatori incapabili. Despre neglijentele criminale ale guvernelor israeliene si continua “dolce far’ niente” a organelor administrative, care dovedesc incompetenta si lipsa de vigilenta, intr-un articol viitor.

„Degenerarea rasei jidănești” – „capodopera științifică” a lui Paulescu

decembrie 19th, 2010

Din lucrarile stiintifice ale unui geniu autohton: Degenerarea rasei jidanesti

În 1928, Dr. N.C. Paulescu, profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti a publicat Degenerarea Rasei Jidăneşti.[1] Coperta conţine titlul academic al lui Paulescu, o svastică şi fotografia unei persoane identificată în text ca Ghizela Strulovici, „în etate de 25 de ani, pensionară la Ospiciul Mărcuţa”. Publicaţia fusese anunţată de profesorul Paulescu cu doi ani înainte într-un interviu acordat publicaţiei maghiare Pesti Naplo şi reprodus în ziarul Apărarea Naţională, oficiosul Ligii Apărării Naţionale Creştine, al cărei vicepreşedinte era de la înfiinţarea ei în 1923: „Eu mă ocup de mult pe bază ştiinţifică de problema rasei, doar predau fiziologia la Universitate… Problema jidovească pe punctul acesta devine de nesoluţionat, fiindcă în urma cercetărilor mele am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţii sunt degeneraţi. Degenerarea aceasta o înţeleg aşa, că toţi jidanii sunt nebuni fără excepţie.”[2].

Lucrarea este organizată în trei secţiuni, intitulate în terminologia savantului Cauzele degenerărei, Leziunile degenerărei (leziunile scoarţei creierului, greutatea creierului, malformaţiile creierului şi anomaliile faciale) şi Simptomele degenerărei. Acestea din urmă includ „lenevia musculară a jidanilor, murdăria jidanilor şi pribegia jidanilor” ca şi „nebunia la jidani şi viţiile la jidani” [3].

În prima frază a acestui studiu ştiinţific, Paulescu postulează că „Jidanii formează, în Omenire, o rasă particulară, ce este degenerată”. În continuare, fiziologul român explică „Sub influenţa unor cauze morbide, care provoacă leziuni în sistemul nervos şi mai ales în creer, rasa degenerată… intra în domeniul Patologiei”, pentru ca, în cele din urmă, să fie „compusă din schilozi, nebuni, epileptici, imbecili, sau din monştri idioţi”[4]. În ce priveşte metoda cercetărilor sale, Paulescu porneşte de la cartea L’Homme criminel (Felix Alcan, Paris, 1909) a lui Cesare Lombroso (1835 – 1909), profesor de medicină egală şi igienă (1878), psihiatrie (1896) şi antropologie (1906) la Torino şi fondatorul şcolii italiene de „criminologie pozitivistă” care interpreta criminalitatea drept o consecinţă a unor trăsături transmise congenital. Cei „născuţi criminali” aveau, în opinia lui Lombroso, caracteristici biologice care puteau fi detectate fizionomic, frenologic şi craniometric (nas turtit, mandibula de dimensiuni mari, frunte îngustă, buze cărnoase şi chelie). Suporter al darvinismului social, Lombroso vedea evoluţia speciei umane ca progres de la forme inferioare la cele superioare. Trăsăturile omului avansat l-ar predispune către o existenţă paşnică în mijlocul unei societăţi urbanizate.

Paulescu se simte obligat să spună cititorilor acestui studiu că „Lombroso era Jidan” şi că „părinţii săi se numeau Aron Lombroso şi Zefira Levi”. Mai grav, spune Paulescu, este că „Lombroso a fost Jidan Talmudic”, fapt dovedit de fiziolog prin îndrăzneală confratelui lui de a numi pe corifeii antisemitismului „una din ruşinile Germaniei contimporane”. Nu este clar care e utilitatea acestor informaţii, cu totul nelalocul lor într-o publicaţie ştiinţifică cu subiect medical. În orice caz, Paulescu este hotărât să ia „rând pe rând, faptele descrise în diversele capitole ale acestei cărţi” şi să le compare cu „ceea ce se observă la Jidani”. În plus, Paulescu dezvăluie că a folosit şi „probe incontestabile”, „judiciare sau militare”, preluate din „bogatul material de Informaţii ce ne oferă, zilnic, jurnalul „Universul”[5]

„Degenerarea Rasei Jidanesti” se înscrie, fără ambiguitate, în ideologia rasistă, pentru că clasifică orice persoana de etnie evreiască pe baza unor caracteristici care nu se pot schimba.[6] În ce priveşte etiologia (cauzele), „degenerarea Jidanilor” nu se datorează, scrie Paulescu, „nici intoxicaţiilor, nici infecţiilor părinteşti”, ci „transmisiei hereditare a malformaţiilor creerului”[7]. Pentru a-şi sprijini afirmaţia, Paulescu recurge la un exemplu preluat de la germanul Willigk, care a studiat creierul unui „jidan cârciumar, în vârstă de 25 de ani”. Această persoană, ne spune Paulescu, „a făcut multe hoţii, ca orice Jidan…şi a sfârşit prin a fi spânzurat”. Legistul german a constatat „mai multe anomalii în conformaţia scisurilor şi circumvoluţiilor” care „reamintesc creerul maimuţelor”. O „scurtime” a hemisferelor cerebrale, ne spune Paulescu, a fost observată şi la un „cleptoman, ex-membru al Comunei din Paris”. Nu rezultă ce îl îndreptăţeşte pe Paulescu să considere că acest bărbat era evreu.

Greutatea creierului evreilor este discutată îndelung de Paulescu în Degenerarea Rasei Jidăneşti. „Se ştie – ne anunţă Paulescu, fără referinţe bibliografice – că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor”[8]. Drept dovezi, Paulescu foloseşte cazul „jidanului Anatole France” al cărui creier cântărea 1017 grame şi „creerul jidanului Gambetta, care ajunsese să dicteze în Franţa” care avea o greutate de 1314 grame „adică cu 107 gr. dedesubtul normalei”. Greutatea medie a creierului unui bărbat adult era definită de Paulescu, după neuropatologul francez Paul Broca, a fi 1412 grame. Anatole France primise Premiul Nobel pentru literatură şi fusese membru al Academiei Franceze, iar Leon Gambetta avusese o cariera strălucită ca deputat, ministru şi prim-ministru. Nici Anatole France, nici Leon Gambetta nu erau evrei, dar fuseseră „demascaţi” ca atare de publicistul Edouard Drumont in La France Juive, publicată în 1886.

Confruntate cu aceste date, persoane rezonabile ar putea conclude că un creier cu greutate subnormală este o caracteristică a persoanelor cu succes in lumea literara si politica a Frantei.  Prevăzând această interpretare, Paulescu include în studiul sau un tabel cu greutatea creierilor „unor Arieni Geniali” din care „vezi imediat, clar ca ziua, că Jidanii sunt degeneraţi”. Tabelul conţine greutatea creierilor lui Schiller (1580 grame), Kant (1740 grame), Bismarck (1807 grame), Cuvier (1830 grame), Volta (1860 grame) şi Turgheniev (2012 grame). Cum demonstrează aceste date, „clar ca ziua”, că „Jidanii sunt degeneraţi”? Pentru că, spune Paulescu, „creerul lui Schiller e odată şi jumătate mai greu ca acel al lui Anatole France”, adică „proporţia între creerul unui om şi acel al unei maimuţe”.[9]

Într-un al doilea tabel, Paulescu prezintă o „Statistică alcătuită de Dl. Profesor Dr. Rainer [şeful catedrei de anatomie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti] cu privire la greutatea creerilor unor Jidani trăiţi în miserie” care „au murit în Spitale sau au fost aduşi în Sălile de disecţie ale Laboratorului său”. Tabelul conţine 23 de cazuri cu greutatea creierului cuprinsă între 980 şi 1560 de grame. După Paulescu, „această Statistică arată că din 23 Jidani (15 bărbaţi şi 8 femei) două treimi (15) au greutatea creerului dedesubtul mediei normale (1421 gr) şi numai o treime (8) o au puţin ridicată deasupra mediei”. Aşadar, datele „demonstrează, clar şi lămurit, că jidanii din treapta de jos sunt şi ei degeneraţi”[10].

Analiza profesorului Paulescu, şef de catedră la Facultatea de Medicină, este incorectă din două motive. În primul rând, greutatea medie a creierului preluată de la Broca se referă numai la bărbaţi, fapt menţionat de Paulescu într-un paragraf anterior. Diferenţa de greutate dintre creierul bărbaţilor şi femeilor este bine cunoscută. Într-un studiu a 4.000 de cazuri[11], greutatea medie a creierului uman a fost de 1336 grame la bărbaţi şi 1198 de grame la femei. În al doilea rând, analiza unei serii de date, în acest caz greutatea creierului, necesită nu numai media, dar şi deviaţia standard de la medie, toate cazurile cuprinse între medie plus sau minus dublul deviaţiei standard fiind considerate normale. Un calcul simplu arată că greutatea medie a creierului masculin în eşantionul lui Paulescu este de 1389 de grame (deviaţie standard 117 grame), iar cea a creierului feminin este de 1285 grame (deviaţie standard 171 grame). Cu alte cuvinte, toate creierele evreilor din lucrarea lui Paulescu au o greutate normală.


[1] Dr. N.C.Paulescu, Profesor de fiziologie la Facultatea de medicină Bucureşti. Degenerarea rasei jidăneşti , Bucureşti, 1928.

[2] Interviu reprodus în Apărarea Naţională, nr. 10 din 17 ianuarie 1926, p.2

[3] Dr. N. C. Paulescu, Degenerarea rasei jidăneşti , p.2

[4] Ibidem, p. 11.

[5] Ibidem, p. 13.

[6] K. Verdery. Introduction. In National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, citată de M. Turda. Craniometry and Racial Identity in Interwar Transylvania. http://www.history-cluj.ro/istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2006/pdf.

[7] Dr. N. C. Paulescu, Degenerarea rasei jidăneşti, p. 14.

[8] Ibidem, p. 18.

[9] Ibidem , p. 20.

[10] Ibidem , p.22.

[11] P. Hartmann et al. Pathologe vol. 15, pp. 165-170, 2004

Crăciunul de altădată

decembrie 19th, 2010

Imi aduc aminte, cu drag, de sarbatoarea de Craciun din copilarie. Parintii mei, D-zeu sa-i odihneasca, stiau secretele tainice ale acestei sarbatori. Erau copii de tarani de pe Valea Muresului si a Tarnavelor.

Cardinalul Todea, parintele confesor, i-a educat la Casa Domnului din Blaj in credinta fata de D-zeu. De fapt, in ’scoalele’ Blajului nu se facea decat politica bunei credinte in neamul romanesc si in D-zeu. In acest fel si-au construit parintii mei familia. Eram trei baieti si doua fete, dintr-un total de sase copii. Primul copil le-a murit pe vremea cand erau profesori intr-un sat amarat din Ardeal. Seria de cinci a venit dupa cum erau repartizati ca profesori. Ultima destinatie pentru ei a fost liceul din Ocna Mures.

In fiecare an, o sora mai mare de-a tatalui meu venea acasa la noi si se imbraca in Mos Craciun. N-o recunosteam nici in ruptul capului, desi, cu ea faceam ore de religie. Orele de religie le faceam pe ascuns, ca si slujbele oficiate de catre ‘mafia blajeana’, la noi in casa. Matusa mea, calugarita pe post de Mos Craciun, fusese inchisa sase ani la Gherla pentru ca nu a renuntat la greco-catolicism. Securitatea ne supraveghea intens. La noi acasa ‘mari minuni se intamplara’. Marile sarbatori religioase, dupa calendarul greco-catolic, se ceremoniau cu usile inchise si cu fosti preoti, proaspat iesiti din inchisorile comuniste. Cardinalul Todea era capul rautatilor si mijlocitorul ‘betziilor spirituale’.
O adevarata corvoada erau zilele de sarbatori. Podelele din casa trebuiau ’shurluite’, curtea imensa trebuia maturata, covoarele, cam subtirele si uzate, trebuiau sa fie curate si vesele. Pe ele urma sa paseasca Mos Craciun cu daruri. Gandul meu, ca al fiecarui copil lipsit de lucruri materiale dar inconjurat de bogatii spirituale, era la daruri. Toate daurile de Craciun erau conditionate de credinta, ascultarea de parinti si invatat.

Mai tarziu, copil fiind, D-zeu mi-a rapit cu discretie parintii si sarbatorile. Eu incerc, in postura de parinte, sa-mi aduc aminte in primul rand de ceea ce am trait si sa retransmit bucuria nasterii Domnului tuturor celor pe care ii iubesc.

Poftiti la masa de Craciun!

Adrian Cioflâncă – un membru român în două comisii conduse de evrei (Wiesel și Tismăneanu)

decembrie 19th, 2010

Marea despărţire din cultura română

Domnule Cioflâncă, in afara de dv. au mai fost si alti cercetatori care au fost membri atat ai Comisiei Wiesel cat si ai Comisiei Tismaneanu?

Da, profesorul Andrei Pippidi. Între cele două memorii, cea a Holocaustului şi cea comunismului, s-a produs o fractură, undeva la sfârşitul anilor ‘90. Faliile create atunci în lumea intelectuală se observă şi astăzi – unele s-au diminuat, altele s-au adâncit. Ca exemplu actual al acestei simptomatologii, urmăriţi vă rog disputa apărută în urma emisiunii controversate, de pe postul public, a Eugeniei Vodă în care Ion Cristoiu i-a făcut portret de ingenuu lui Corneliu Zelea Codreanu fără ca moderatoarea să intervină ponderator, cum i-o cere legea şi deontologia. Am semnat o scrisoare de protest, alături de zeci de intelectuali, la care a venit răspunsul persiflant, un contra-protest, semnat de alte zece figuri publice. Aşadar, divorţul persistă. Ocupându-mă şi de istoria Holocaustului şi de cea a comunismului, am prieteni şi într-o parte şi în alta, şi nu este uşor să ţin un echilibru. Pot înţelege motivele acestei mari despărţiri, cred una dintre cele mai importante din cultura română contemporană – motive profesionale, culturale, politice, personale, europene. Dar puterea mea de înţelegere are şi ea limite. Uitându-mă la cele două mari tragedii din secolul XX, văd mai multe similarităţi şi motive de comparaţie, decât de despărţire, dispută sau ignorare reciprocă. Fireşte, fiecare câmp intelectual are autonomia sa şi fiecare subiect trebuie studiat în sine. Este perfect normal să te pricepi la istoria comunismului, nu şi la istoria Holocaustului – specializările se construiesc greu, migălos, prin travaliu de arhivă şi reflecţie teoretică. Dar nu este firesc să ignori sau să dispreţuieşti istoria Holocaustului tocmai pentru că studiezi istoria comunismului. Aici este marea problemă: o sursă a marii despărţiri este credinţa păguboasă că cele două memorii şi istorii se exclud reciproc sau că s-ar afla în competiţie. Or comparaţia poate fi de mare ajutor. Numai comparaţie veritabilă să fie – cu observarea onestă şi a similarităţilor, şi a deosebirilor – nu suprascriere sau supradimensionare competitivă.

Până la urmă, la ce poate ajuta comparaţia între istoria Holocaustului şi istoria comunismului?

În primul rând, spunând ambele istorii facem un exerciţiu autoreferenţial – şi spun aceasta pentru a deconstrui o altă neînţelegere. Nu doar istoria comunismului este despre noi, ci şi istoria Holocaustului. Istoria evreilor ucişi de statul român este istorie a României. Ambele poveşti sunt despre statul român, cu tot cu cetăţenii săi, şi eşecurile sale în faţa modernizării. Şi, ca să nu sune foarte abstract, este vorba de eşecuri care au lăsat în urmă sute de mii de victime. România are probleme extraordinare cu propriul trecut, iar multe dintre ele sunt încă ascunse iresponsabil sub preş. Lucrând ca istoric, pot observa foarte bine cum sunt administrate tăcerile, tabuurile, interdicţiile, minciunile privind istoria recentă în instituţiile româneşti şi, lucru foarte trist, chiar în cazul unor istorici a căror misiune ar fi trebuit să fie adevărul cu orice preţ. În doilea rând – şi mă opresc aici, pentru că discuţia este lungă, predau lucrurile acestea la facultate un semestru întreg – ideologiile şi regimurile nedemocratice au logici de funcţionare similare, uneori şi surse comune, iar cercetarea încrucişată ajută extraordinar cunoaşterea.

Considerati ca Rapoartele elaborate de aceste doua comisii au puncte comune? Daca da, in ce constau acestea?

Ambele rapoarte sunt expresia voinţei politice şi profesionale de a cerceta, recunoaşte şi semnala oficial, într-un document asumat de statul român, adevăruri importante şi inconfortabile din istoria noastră recentă. Sunt sigur că nu exagerez când spun că Rapoartele sunt o piatră de hotar. Aceasta nu înseamnă că atitudinea statului român s-a schimbat decisiv şi inconturnabil de atunci sau că istoriografic au fost fixate adevăruri pentru veşnicie. Spun doar că unele lucruri sunt conştientizate mult mai clar astăzi de către o masă critică. Instituţional, s-au deschis multe uşi prin funcţionarea celor două Comisii şi mult mai mulţi oameni sunt angajaţi astăzi în cercetarea secolului XX, în devoalarea arhivelor şi în reflecţii asupra nenorocirii prin care am trecut. În privinţa Rapoartelor, sunt câteva lucruri pe care le voi menţiona doar în memorii, dacă le voi scrie vreodată. Deocamdată atrag atenţia asupra unui fapt: în timp ce raportul Comisiei Wiesel a fost expresia cercetării istorice din acel moment, bazându-se într-o bună măsură pe cercetări şi documente publicate deja de către cercetători, membri ai Comisiei, consacraţi în Occident, Comisia Tismăneanu a trebuit să adauge la contribuţia specialiştilor cunoscuţi multe subiecte şi cercetări noi, pentru care a fost nevoie de efortul contracronometru al unor cercetători mai tineri prin arhivele abia întredeschise.

Recent, IICMER unde activati in calitate de director al Departamentului „Societate, economie şi instituţii” a adaugat un important disclaimer pe situl Internet. In ce consta acesta si care este semnificatia lui?

În 2007, Institutul a demarat un proiect privind crearea unei baze de date online cu informaţii despre deţinuţii politici din timpul comunismului. Cercetătorii institutului au fotocopiat integral fondul arhivistic de la Jilava cuprinzând fişele matricole penale ale celor încadraţi administrativ de regimul comunist ca “deţinuţi politici” şi, după prelucrare, documentele au fost postate pe site-ul IICCMER progresiv. Acum s-a ajuns la litera R şi vorbim de zeci de mii de fişe. Utilizând ştiinţific fişele, am descoperit că în categoria mare a celor definiţi administrativ ca “deţinuţi politici” intrau – pe lângă cei care s-au opus comunismului motivaţi de un crez democratic sau care au fost consideraţi  “duşmani” prin interpretarea stocastică a ideologiei – şi criminalii de război condamnaţi sau cei arestaţi ca urmare a asocierii României comuniste la efortul european de denazificare, defascizare. De exemplu, pentru majoritatea criminalilor de război de care mă ocup în cercetările proprii, condamnaţi în procesul din 1948 pentru implicarea în pogromul de la Iaşi, există fişe matricole penale în fondul copiat de IICCMER. Ca urmare, ne-am simţit datori să facem o delimitare. Pe de o parte, am explicat în disclaimerul de care aţi pomenit că am publicat integral fondul pentru a respecta două principii arhivistice importante: cel al păstrării integralităţii fondului şi cel al respectării organizării arhivei conform criteriilor creatorului arhivei (Administraţia Penitenciarelor în acest caz). Stabilirea de clasificări, după criterii ştiinţifice, între “deţinuţii politici” este un lucru pe care istoriografia trebuie să îl facă în viitor. Ceea ce am putut face noi în acest moment – şi acest lucru a fost subliniat foarte clar de noua conducere a IICCMER – a fost să afirmăm public că ne asumăm, ca instituţie publică, doar valorizarea memorială a celor care s-au opus comunismului de pe poziţii democratice sau au devenit victime nevinovate ale mecanismelor terorii, nu şi a celor care au fost inspiraţi în anti-comunismul lor de alte forme de totalitarism şi extremism.

Considerati ca in prezent istoricii au la dispozitie toate datele primare pentru a scrie istoria Holocaustului şi a comunismului sau au rămas capitole deschise care inca necesita completari?

O, suntem abia la început. Uitaţi-vă la istoriografia occidentală privind Holocaustul – una dintre cele mai profesioniste şi sofisticate din lume. De şase decenii se tot depun straturi de cunoaştere istorică şi încă mai este mult de făcut. În recenta şi deja faimoasa sa carte, Bloodlands, Timothy Snyder mută accentul, în istoria Holocaustului, de pe Auschwitz pe masacrele antisemite din estul cotinentului. Or în această zonă există arhive întregi care nu au fost deschise şi altele care nu au fost explorate şi interpretate. De asemenea, o parte din arhivele privind perioada comunistă abia acum devin accesibile cercetătorilor. Desigur, istoria generală a comunismului românesc poate fi scrisă şi au fost publicate deja lucrări fundamentale, dar ne lipsesc piese din puzzle. Semnalez, pentru exemplificare, o absenţă importantă şi în cazul istoriei Holocaustului şi în cel al istoriei comunismului: nu avem istorii sociale ale celor două fenomene aşa decât nu putem decât să speculăm în privinţa modului în care societatea a interacţionat cu mecanismele infernale ale crimei şi terorii. Nu avem istorii instituţionale, istorii economice, nu beneficiem de prea multe monografiii privind personaje importante etc.

Apropo de lucruri inedite, aţi descoperit recent o groapă comună în judeţul Iaşi, rezultată în urma unui masacru necunoscut istoricilor până acum. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre descoperire.

Aveam informaţii din presa de la începutul anilor 2000, care spuneau că în pădurile din comuna Popricani din judeţul Iaşi s-ar găsi gropi comune din timpul Holocaustului. La îndemnul istoricului Radu Ioanid, am mers pe urme şi am realizat interviuri de istorie orală în zonă care mi-au confirmat informaţiile: mai mulţi martori mi-au povestit cum, imediat după intrarea României în război, în iunie 1941, coloane de evrei din Iaşi au fost escortate de armată şi împuşcate în pădurile din preajmă. Fără discriminare – bărbaţi, femei, copii, bătrâni… Cu sprijinul Institutului pentru Studierea Holocaustului din România am format o echipă de arheologi, condusă de dr. Neculai Bolohan, cu care am început explorările în pădurea Vulturi. Am identificat un martor care a asistat la masacru, pentru că soldaţii au crezut că este evreu şi era cât pe ce să fie împuşcat. Groapa comună a fost găsită exact pe locul indicat de acest martor, pe nume Vasile Enache. Am anunţat autorităţile şi din acel moment am lucrat în parteneriat cu Parchetul militar pentru a determina dimensiunile gropii, numărul de victime şi pentru a identifica artefacte. În acest moment ştim cu siguranţă că vorbim despre victime civile, pentru că am găsit rămăşite ale unor copii şi femei, precum şi resturi de îmbrăcăminte şi accesorii aparţinând unor civili. Nu am găsit nasturi metalici de uniforma militară, plăcuţe sau bocanci de armată. Victimele sunt în număr de câteva zeci, expertiza din ancheta penală urmând să stabilească cu precizie numărul acestora. Pe baza documentelor si a mărturiilor de istorie orală, putem face aprecieri asupra provenienţei victimelor şi criminalilor. Evreii ori sunt din oraşul Iaşi, ridicaţi în timpul pogromului de la sfârşitul lui iunie 1941, şi împuşcaţi la câţiva kilometri distanţă, ori din Sculeni-târg, de unde armata română e evacuat populaţia evreiască în prima săptămână de la declanşarea operaţiunii Barbarossa şi a împuşcat-o în spaţiul de câţiva kilometri dintre Prut şi oraşul Iaşi.

Spuneţi-vă câteva elemente din agenda de lucru a cercetătorului Adrian Cioflâncă de anul viitor.

Se anunţă un an foarte plin, unul dintre cei mai complicaţi de până acum. Am foarte multe proiecte la IICCMER şi Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”, în colaborare cu mai mulţi colegi. Coordonez împreună cu Vladimir Tismăneanu o enciclopedie a nomenclaturii comuniste; voi fi din acest an redactorul şef al Anuarului IICCMER şi vom ieşi cu un număr despre represiune şi control social în România comunistă; cu Mihai Chioveanu de la Universitatea Bucureşti vom încerca să construim un volum de studii care să reflecte stadiul actual al cunoştinţelor privind implicarea României în Holocaust; trebuie să finalizez un proiect mai vechi împreună cu Radu Ioanid şi Liviu Rotman pentru a publica, cu grilă ştiinţifică, dosarul de la Securitate de urmărire informativă a istoricului israelian Jean Ancel; voi pregăti cu colegul ieşean Andi Mihalache o conferinţă IICCMER/KAS şi un volum despre istoria politică a tineretului din România în secolul XX; vom ieşi cu un număr special din revista Institutului pentru Studierea Holocaustului din România privind groapa comună de la Popricani şi masacrele antisemite comise de armata română odată cu intrarea în război alături de armata nazistă. În plus, voi pregăti conceptul unei expoziţii realizate la Iaşi privind pogromul de la Iaşi, pentru că în 2011 se împlinesc 70 de ani de la această tragedie. Va fi publicat şi un catalog al expoziţiei. Anul viitor, IICCMER va relansa proiectele de arheologie forensică şi mă voi ocupa de coordonarea lor, pe baza experienţei obţinute de mine şi de echipa de arheologi la Popricani.  Există în plan şi mai multe conferinţe internaţionale. Zilele acestea voi face o prezentare la Washington, la USHMM, despre proiectele de arheologie forensică din România. Anul viitor voi vorbi despre pogromul de la Iaşi la Convenţia ASN de la New York. Apoi voi fi la o conferinţă ICR organizată la Ierusalim, despre acelaşi subiect. Şi aşa mai departe…

Adrian Cioflâncă

Director al Departamentului Societate, Economie şi Instituţii din IICCMER şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi (Academia Română). A participat activ la trei iniţiative ale statului român, cu o triplă dimensiune – academică, reparatorie şi memorială: în perioada 2003-2004, a fost membru în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, în 2006 a fost  expert în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu, iar în intervalul 2007-2009 a fost membru în Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este co-autor al „Rapoartelor Finale” ale Comisiei Wiesel (Polirom, 2005) şi Comisiei Tismăneanu (Humanitas, 2007). Reprezintă România ca expert în The Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Tziporah Wiesel Fellow al United States Holocaust Memorial Museum (2009). Participant la mai multe proiecte de cercetare internaţionale. A coordonat, în colaborare, mai multe volume, între care: In medias res. Studii de istorie culturală (împreună cu Andi Mihalache), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I Cuza”, 2007; Cultură politică şi politici culturale în România modernă (împreună cu Alexandru Zub), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005; Memorie şi uitare în istorie, număr tematic al revistei “Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice «A. D. Xenopol»”, XI, 3-4, 2003 etc. Domenii de interes: cultura politică, discursul, moştenirea şi memoria regimurilor nedemocratice, istoria Holocaustului şi a comunismului, istoria culturală, teoria şi metodologia studiilor istorice, istoria modernă a României şi a Europei de Est.

„Sunt o figură credibilă, cu un punct de vedere personal, care are curajul să spună “NU!” – interviu cu Péter Eckstein-Kovács, candidat la preşedinţia UDMR

decembrie 19th, 2010

A.G: Domnule Péter Ekstein-Kovács, am impresia (corectaţi-mă dacă greşesc) că în întreaga perioadă cât aţi îndeplinit diferite funcţii în UDMR, aţi avut o atitudine aparte, nu v-aţi înregimentat şi nu v-aţi aliniat doctrinei “oficiale”. De curând v-aţi anunţat candidatura la preşedinţia UDMR. În eventualitatea că veţi câştiga alegerile, vă mai puteţi păstra această atitudine?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Cred că afirmaţia asta e adevărată în proporţie de trei pătrimi. Pe de o parte, mi-am permis să am atitudini care nu au fost în consonanţă deplină cu punctul de vedere oficial al UDMR, pe de altă

Péter Eckstein-Kovács

parte întotdeauna am rămas fidel formaţiei. Eu cred că nu am fost un Gică Contra, care să fie tot timpul împotriva deciziilor luate de partid, dacă eram un astfel de personaj as fi ieşit din UDMR. Sunt câteva puncte cardinale în care eu am avut un punct de vedere diferit de cel oficial mă gândesc la câteva:

–        suspendarea preşedintelui României în pofida punctului de vedere exprimat de Curtea Constituţională

–        punctul de vedere oficial al UDMR, privitor la Legea ANI şi alte acte normative care promovau o atitudine mai dură împotriva corupţiei.

–        susţinerea domnului Geoană la preşedinţia României.

În toate aceste chestiuni am avut un punct de vedere diferit şi mi-am permis să-i dau glas, întrucât reprezentau şi opinia mea dar şi a majorităţii electoratului maghiar, al cărui punct de vedere nu coincidea cu cel exprimat de UDMR.

În altă ordine de idei, întotdeauna am reprezentat UDMR şi chiar şi în cazul unor decizii care mie personal îmi displăceau, de pildă sprijinirea PSD în perioada Guvernului Năstase (eu nefiind un fan PSD),  am recunoscut că în acel moment sprijinirea acestui partid era soluţia cea mai pragmatică, în interesul comunităţii maghiare din România. Chiar dacă nu mi-a plăcut, am tăcut patru ani din gură pe acest subiect. Sunt solidar cu UDMR, însă când am simţit că sunt derapaje am dat glas protestului meu şi de aceea sunt considerat ca o voce aparte, mai disidentă a UDMR-ului.

Ce înseamnă toate acestea raportate la candidatura mea ? Cred că pentru unii din liderii UDMR faptul că nu sunt înregimentat de partea UDMR, reprezintă un minus, în acelaşi timp reprezentând un plus pentru cei mulţi care aşteaptă o schimbare în atitudinea UDMR-ului, după congres.  Sunt o figură credibilă, care are un punct de vedere personal şi are curajul ca la o adică să zică „Nu.”

 

Am devenit consilier prezidenţial cu acceptul expres al UDMR

AG: Din câte se observă din evoluţia dvs. politică, v-a plăcut jocul politic, întorsăturile şi provocările. Aţi fost deputat în legislaturile 1996 – 2000, fiind şi ministru, din nou deputat din 2000 până în 2002 când aţi schimbat scaunul de parlamentar cu cel de consilier local în epoca Funar, după ce în prealabil candidaserăţi şi la funcţia de primar al Clujului. Aţi fost senator din 2004 până în 2008 şi aţi demisionat din funcţia de preşedinte al Comisiei Juridice din Senat. Aţi suferit o înfrângere nedreaptă la ultimele alegeri. Atunci aţi acceptat o nouă provocare – aceea de a fi consilier al preşedintelui Băsescu. Care e poziţia dvs. actuală în UDMR ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: În prezent poziţia mea este aceea de membru al UDMR, liderul unei platforme. Se ştie că UDMR este compusă din platforme ideologice. Eu sunt liderul Platformei Liberale, întrucât împărtăşesc ideile liberale. Sunt consilierul preşedintelui, adică un demnitar cu rang de ministru, într-o poziţie mai puţin legată de UDMR. Precizez că am funcţia de consilier la invitaţia preşedintelui României, dar cu acceptul expres al UDMR. Am cotizaţia plătită la zi, sunt şi voi fi membru UDMR.

A.G. Ce provocare a reprezentat funcţia de consilier prezidenţial şi în ce măsură aţi reuşit să-l influenţaţi pe preşedinte în deciziile sale?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: A fost o provocare foarte excitantă să fii în interiorul administraţiei prezidenţiale care reprezintă un pol de putere în România. Faptul că sunt membru UDMR şi maghiar, a ridicat cota de interes pentru această funcţie. Este o provocare. Îmi face cinste că mă număr printre cei 10 consilieri ai preşedintelui. Puterea mea de decizie este circumscrisă de puterea de decizie a preşedintelui.

 

Eu sunt o fire care mai mult adună decât dezbină şi cred că pot să fiu un lider eficient şi credibil

A.G. Ce v-a determinat să candidaţi la preşedinţia UDMR ? Instinctul de jucător politic sau ceva mai mult?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Cred că în momentul actual UDMR are nevoie de schimbare, atât în privinţa liderului, cât şi a atitudinii faţă de comunitate, faţă de politica românească sau cea din Ungaria. E nevoie de o schimbare în UDMR şi cred că sunt o personalitate care poate influenţa în bine această schimbare. Am legături cu foarte mulţi oameni, sunt o fire care mai mult adună decât desparte, ceea ce e foarte important în acest moment şi cred că pot să fiu un lider eficient şi credibil al acestei comunităţi multicolore, care e comunitatea maghiară din România.

A.G. Ce şanse aveţi pentru a fi ales, în condiţiile în care Platforma Liberală este minoritară în UDMR?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Preşedintele UDMR este ales de congres şi aici simpatiile mele liberale nu sunt aducătoare de prea mari beneficii, dar nici nu constituie piatra de încercare a competiţiei pentru preşedinţia uniunii. Dacă voi fi ales preşedinte UDMR, acest lucru se va datora calităţilor mele de politician. La congres vor participa peste 500 de delegaţi, dintre care o parte participă în baza funcţiilor îndeplinite, cum sunt parlamentarii, primarii de municipii şi oraşe, preşedinţii consiliilor judeţene, cealaltă parte fiind alcătuită din delegaţii trimişi de judeţe în funcţie de ponderea populaţiei maghiare şi rezultatele electorale.

A.G. În această configuraţie, pe cine vă bazaţi sau pe ce vă bazaţi?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Pe toţi cei care doresc o schimbare şi care cred că o continuare plată a  politicii de până acum – al cărei stindard era preşedintele Béla Markó, un om excelent şi un foarte bun politician – nu are şanse de succes.

 

Ţelul meu cel mai important este accederea în parlament, unde comunitatea maghiară poate să-şi exprime dorinţele.

A.G. Să înţeleg că contracandidatul Dvs. reprezintă continuarea liniei politice actuale?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: O politică a cărei susţinere este pe o pantă descendentă în intenţiile de vot pentru UDMR a maghiarilor din România. Dacă mergem cu oamenii care continuă linia vechii conduceri , nu avem cum să ne redresăm şi cum să obţinem un scor electoral care să ne permită accederea în Parlamentul României. Ţelul meu cel mai important este accederea în parlament, unde comunitatea maghiară poate să-şi exprime dorinţele. Participarea la guvernare este deosebit de importantă şi în decursul timpului, electoratul nostru şi-a arătat dorinţa de a-şi vedea aleşii la putere, ca să-l poată ocroti, ca să-l poată ajuta.

 

Capacitatea de a intra în diferite coaliţii este o calitate pe care UDMR trebuie să şi-o păstreze.

 A.G. Votanţii UDMR doresc să-şi vadă reprezentanţii la guvernare indiferent de componenţa coaliţiei?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Aşa este. UDMR nu are culoare politică. Oamenii au opţiuni politice iar uniunea este alcătuită din mai multe platforme ideologice, eu fiind liderul Platformei Liberale. Electoratul nostru aşteaptă să ducem la bun sfârşit dorinţele sale, indiferent cu cine ne aliem. Procentele de reprezentare în Parlament nu ne permit să guvernăm singuri, deci suntem condamnaţi la coaliţii. Resping foarte hotărât percepţia că UDMR este ca o femeie sau un bărbat care-şi schimbă mereu partenerul şi devine necredibil din această cauză. În cazul unei formaţiuni politice capacitatea de a intra în diferite coaliţii este o calitate şi UDMR a avut această calitate.

A.G. Care sunt limitele acestei valenţe de coalizare?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Până la partidele extremiste cu care nu am avut niciodată nicio tangenţă.

A.G. Apropo de extremism. Există tendinţe extremiste şi în cadrul comunităţii maghiare. Greşesc?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Este un fenomen, în bună parte de import. Sunt organizaţii legal înregistrate sau existente de facto. Mă refer la acele gărzi şi comitate pe care eu le consider ca fiind extremisme şi de care UDMR trebuie să se delimiteze. Aceeaşi poveste e valabilă şi în cazul organizaţiilor extremiste româneşti.

A.G. Credeţi că ajunge delimitarea? Cum se poate acţiona împotriva lor?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Principalul mijloc este delimitarea şi găsirea unui suport civic pentru delimitare. Oriunde ne-am uita în Europa sau în lume, vedem că există organizaţii şi chiar partide extremiste. Totul depinde de capacitatea lor de a influenţa decizii şi de a intra la guvernare. Scopul meu şi al nostru, al tuturor democraţilor, este de a-i limita la împătimirea lor.

 

Autonomia nu este o formă de organizare „a dracului”, care trebuie respinsă de plano

A.G. Ce schimbări aţi aduce în UDMR, în cazul în care aţi ajunge preşedinte?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Din punct de vedere formal sau organizatoric preşedintele nu poate schimba structurile uniunii, acest rol îi revine congresului. În schimb pot să am păreri şi vederi şi consider că trebuie să dăm o mai mare putere de exprimare diversităţii maghiarilor din România,atât pe plan ideologic, cât şi geografic. Altfel faci politică în Secuime unde eşti majoritar sau chiar singurul jucător pe terenul politic şi altfel la Timişoara şi la Cluj. Chiar dacă politica mare se joacă la Bucureşti, în capitala ţării, trebuie să acordăm o mai mare libertate decidenţilor locali.

A.G. Autonomia este un obiectiv permanent al politicii UDMR. Cum vedeţi autonomia comunităţii maghiare ? Dar pe cea a Ţinutului Secuiesc ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: Autonomia nu este o formă de organizare a dracului, pe care s-o respingem de plano. În chestiunea autonomiei am o părere nuanţată. Pe de o parte e vorba de autonomia culturală care s-a materializat de bine de rău în acel proiect de lege care zace de vreo patru-cinci ani prin sertarele parlamentului…

A.G. Vă referiţi la Legea statutului minorităţilor ?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. Exact. Aceasta vine ca o mănuşă maghiarilor care trăiesc în comunităţi minoritare. De acest statut nu profită doar maghiarii, ci toate celelalte minorităţi. E vorba de autonomie culturală, adică arată că o comunitate are un cuvânt greu de spus în a-şi alege formele de învăţământ, conducerea şcolilor şi instituţiilor culturale; tot ceea ce depinde de învăţământ, cultură şi statut etnic. Nu este un drept decizional care trece peste deciziile administrative, dar comunitatea poate să-şi spună cuvântul în problemele legate de etnie.

A.G. Eraţi parlamentar în timpul în care acest proiect şi-a început traseul. Unde s-a înfundat?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. S-a înfundat, la un moment dat, neavând susţinerea majorităţii parlamentare din care UDMR făcea parte. A trecut de Senat, care nu era cameră decizională şi apoi a fost trimis în Camera Deputaţilor, unde zace şi acum. Este un proiect de lege al guvernului, foarte „inofensiv” care adună într-un singur cod toate drepturile existente, poate puţin mai mult, dar ar putea fi acceptat şi asumat de oricare actor politic din România. Cât priveşte autonomia aşa numitului Ţinut Secuiesc, părerea mea de liberal, nu de consilier prezidenţial, este că dacă o comunitate dintr-un anumit teritoriu crede că poate să-şi rezolve treburile din interior mai bine decât sub oblăduirea unei puteri centrale şi această dorinţă e reală, atunci trebuie să li se asigure această şansă. Amendamentul meu este că această autonomie va fi realizabilă numai atunci dacă ea va fio dorită nu numai de ungurii din zonă. Dacă proiectul e credibil din punct de vedere economic şi dacă toţi locuitorii de acolo, maghiari, români şi romi vor crede că acest statut le aduce bunăstarea, atunci e un proiect fezabil. Dacă nu se va câştiga sprijinul românilor şi romilor, atunci proiectul nu va avea şanse de succes.

 

Cred că nu ne putem permite să fim în relaţii proaste cu coaliţia de partide aflată la guvernare în Ungaria

A.G. Cum vedeţi relaţiile UDMR cu partidele politice din Ungaria?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS: De-a lungul timpului UDMR a manifestat aceeaşi apropiere faţă de toate partidele parlamentare din Ungaria.  Suntem ultra-interesaţi ca relaţiile dintre cele două state să fie bune, pentru că de-a lungul timpului s-a dovedit că minorităţile sunt pe undeva o minge de ping-pong cu care cei doi jucători, ţara mamă şi ţara ai cărei cetăţeni suntem, joacă pe eşichierul politic. Cei care dau tonul în acest joc sunt partidele de guvernământ pentru că au pâinea şi cuţitul. Deci interesul nostru este ca atât relaţiile statale să fie pozitive –  apartenenţa noastră la UE ne ajută în acest sens – dar, în acelaşi timp, să avem relaţii de colaborare şi cu partidele de guvernământ dintre cele două ţări.

A.G. Domnule Péter Eckstein-Kovács care dintre cele două nume pe care le purtaţi vă avantajează şi care vă poate dezavantaja în alegerea în funcţia de preşedinte UDMR?

PÉTER ECKSTEIN-KOVÁCS. E o întrebare bună. Am un prieten cu un nume unguresc foarte frumos şi tradiţional, dar locuieşte în Germania. Prenumele lui este tot Péter, ca şi al meu, şi mi-a propus să ne schimbăm numele întrucât numele de Eckstein sună mult mai bine în Germania, în timp ce numele lui sună mai bine aici. Cred că şi în comunitatea maghiară sunt oameni care auzind numele meu care,  fără doar şi poate,are o rezonanţă evreiască, nutresc sentimente negative faţă de personalitatea mea. Astfel de oameni există peste tot. Până în momentul de faţă, în cei 20 de ani de activitate în UDMR, cred că am fost acceptat cu ambele nume, pentru că oamenii privesc omul şi nu numele pe care-l poartă.

Reciclarea comunismului

decembrie 19th, 2010

Cel de-al doilea sondaj de opinie realizat de CSOP pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc confirmă rezultatele primei cercetări, din august. Şocul ar consta în faptul că nostalgicii comunismului nu mai constituie o minoritate excentrică, precum în anii ’90, ci tind a forma o opinie dominantă. Dacă, spre exemplu, într-un sondaj realizat în 2002 de IMAS pentru Fundaţia pentru o Societate Deschisă 40% considerau comunismul ca fiind principial greşit („nu este o idee bună”), astăzi această părere nu mai este împărtăşită decât de 29% din respondenţi. Deplasarea s-a produs către percepţia conform căreia „comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată”, împărtăşită de 44% din populaţie (47% în august).

În planul experienţei directe, numai 10% din concetăţenii noştri declară că au suferit, ei personal sau familia lor, de pe urma regimului comunist. Explicaţii ar fi multiple. Ele ar trebui confirmate printr-o analiză mai aprofundată a bazelor de date, de exemplu comparând răspunsurile persoanelor din diferite categorii de vârstă. În lipsa unor asemenea informaţii, trebuie deocamdată să ne menţinem la nivelul presupunerilor. Probabil cam un sfert din eşantion este constituit din persoane de până la 35 de ani, care au trăit experienţa comunistă fiind copii – dar întrebarea se referă şi la familii. O altă explicaţie ar fi caracterul selectiv al memoriei, care estompează experienţele negative. Cel mai probabil, majoritatea celor care au răspuns negativ s-au gândit mai ales la posibile prejudicii majore (condamnări, confiscări de bunuri) care ar fi putut fi suferite de pe urma regimului comunist.

Regimului comunist i se pot reproşa două categorii de fapte: răpirea libertăţii şi privarea de un nivel de trai decent. Din păcate, starea de fapt din zilele noastre estompează tot mai mult, prin comparaţie, cea de-a doua categorie – cea care pare a conta astăzi mai mult. Să ne gândim la situaţia celor care aveau cam 40-50 de ani în 1989 şi făceau parte din „clasa muncitoare”. Ei beneficiau din plin de „binefacerile regimului communist”: locuinţă asigurată, salariu bun (în comparaţie cu intelectualii), acces relativ uşor la bunuri alimentare (căci majoritatea proveneau din familii rurale cu care păstrau legături strânse). Astăzi sunt pensionari, cu pensiile îngheţate şi devorate de inflaţie. În plus, atunci erau în plină putere, astăzi au sănătatea şubrezită (serviciile medicale sunt proaste, medicamentele – scumpe). Îngheţau de frig în case? Posibil, dar astăzi sunt nevoiţi să se debranşeze de la termoficare, căci nu le ajung banii pentru întreţinere. Despre lipsa de libertate nu-şi mai amintesc, căci oricum nu au bani pentru călătorii, ba din cauza asta le-au mai şi plecat copiii.

O altă categorie susceptibilă a îngroşa rândurile celor permisivi faţă de regimul comunist ar reprezenta-o cei foarte tineri, care n-au cunoscut direct viaţa de dinainte de ’89. În general, părinţii se străduiau să-i ferească de lipsurile materiale. Îşi mai amintesc, poate, de câte o coadă la care mergeau împreună cu cei mari ca să capete o porţie în plus, cum se stingea lumina în fiecare seară – dar cam atât. Se confruntă acum cu un sistem de învăţământ decrepit, îşi găsesc tot mai greu un loc pe piaţa muncii (statisticile spun că ei dau grosul şomerilor), află că „înainte” tinerii căsătoriţi primeau case – ceea ce pentru mulţi e acum un vis îndepărtat – şi, în general, perspectivele nu le sunt deloc roze.

În 1990, dacă cineva mi-ar fi spus că există un număr semnificativ de români care să considere legitim regimul din care tocmai ieşiseră, l-aş fi considerat rupt de realitate. Astăzi, proporţiile celor care apreciază că instaurarea regimului comunist în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost un lucru bun, respectiv rău sunt egale: 38%. Semnificativă e şi ponderea mare (24%) a celor care nu răspund la întrebare. La fel de mare (26%) este proporţia celor ce nu pot spune care au fost instituţiile implicate în represiunea politică în timpul regimului comunist, lor adăugându-li-se 2% care cred că nu a existat o asemenea represiune.

Aşadar, după condamnarea oficială a regimului comunist, percepţia publică a acestuia tinde să devină una neutră, dacă nu pozitivă. Economia de piaţă, în forma ciuntită (fără o competiţie autentică între actorii economici) în care s-a instaurat în România, s-a dovedit incapabilă să aducă prosperitatea aşteptată. Putem deduce că există pericolul unei reîntoarceri la comunism? Aş înclina să spun că nu, cel puţin nu în forma regimului pe care l-am trăit. Tentaţia totalitară însă devine tot mai puternică (oamenii ar vrea ca statul să asigure locuri de muncă, să planifice economia, să stabilească preţurile, să repartizeze locuinţe). Discursul populist – forma contemporană a totalitarismului – capătă din ce în ce mai multă audienţă (nu doar în România) şi, lucru grav, pare a fi îmbrăţişat de întreg spectrul politic. Partide populist-totalitare clasice (România Mare) revin pe scena politică, altele noi sunt pe cale să apară. Istoria ne spune că perioadele de criză fertilizează astfel de orientări. Colapsul economic pare mai uşor de evitat decât cel al democraţiei.

Așa-i că am avut dreptate cu votul nul la prezidențiale?

decembrie 19th, 2010

Recent, Mircea Geoană a fost suspendat din PSD pe şase luni pentru că a criticat partidul în public. Ce diferenţă uriaşă face un an… În decembrie 2009, domnul Geoană era uns “salvator al naţiunii”, de mulţi dintre cei care doreau să scape de Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al României.

Iar Mircea Geoană a reuşit performanţa de a transforma o victorie virtuală a forţelor anti-Băsescu într-o înfrângere, ce-i drept la limită în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale.

La puţin timp după aceea a pierdut şi funcţia de lider al PSD, partidul neiertându-i eşecul şi a rămas doar cu funcţia de preşedinte al Senatului. Îşi imaginează însă cineva că Mircea Geoană este atât de respectat în PSD încât să se considere că funcţia respectivă i se cuvine? Da de unde! Partidul din care a fost proaspăt suspendat nu acceptă deocamdată schimbarea sa, doar ca să nu rişte acapararea funcţiei de către coaliţia de guvernământ.

Şi uite aşa, “salvatorul naţiunii” din decembrie 2009 a rămas fără partid, precum Agamiţă Dandanache fără “coledz”…

Între timp, aliatul de circumstanţă al PSD, PNL continuă să aibă ca singur obiectiv debarasarea de Băsescu, aruncând din când în când câte o săgeată către PSD, ca să nu uite electoratul că sunt un partid de centru-dreapta, nu-aşa?

Nici de partea puterii însă situaţia nu e mai strălucită. Traian Băsescu a instituţionalizat practic mitocănia în viaţa politică românească şi a renunţat la orice vestigii sau pretenţii de imparţialitate care ar trebui să fie caracteristică funcţiei de preşedinte al României

PD-L este un partid de o inepţie şi o incompetenţă de nivelul PDSR-ului din anii 1992 – 1996, cu diferenţă că este mai mult sub papucul lui Băsescu decât PDSR-ul de atunci sub papucul lui Iliescu. Orice pretenţie de guvernare coerentă s-a spulberat, iar premierul Boc, neavând o majoritate stabilă în parlament, a descoperit jucăria constituţională a angajării responsabilităţii pe proiecte de lege, aşa cum toate guvernările anterioare se jucau ca nişte copii tâmpiţi cu ordonanţele de urgenţă.

Iar aliatul la guvernare al PD-L, UDMR, după ce a votat suspendarea din funcţie a lui Băsescu în parlament în aprilie 2007, a făcut campanie pentru demiterea sa la referendumul din mai 2007 şi l-a sprijinit pe Geoană la prezidenţialele din 2009 a arătat că nu e cu nimic mai bun decât PD-L, PSD şi PNL – triunghiul toxic al politicii româneşti – alăturându-se lui Băsescu la guvernare în 2010 şi formând acum patrulaterul toxic PD-L – UDMR – PSD – PNL.

Niciun fel de demers politic pe criterii ideologice. Guvernarea aplică măsuri de austeritate sălbatică, plătind demagogia de dinainte de 2008 de care se fac responsabile toate cele patru partide “toxice”.

Între timp, continuă stupida dispută pro- şi anti- Băsescu, care ţine loc de dezbatere politică în România.

În aceste condiţii, îi întrebăm pe cei care ne-au criticat, uneori vehement, pentru îndemnul nostru la vot nul în alegerile prezidenţiale din decembrie trecut (http://www.acum.tv/articol/2268) – aşa-i c-am avut dreptate? Dacă preşedintele României era ales nu cu 5 milioane, ci cu 500000 de voturi, dacă 9 milioane din 10 care au venit la urne votau nul, nu ar fi fost acesta un vot de blam şi un avertisment colosal pentru viitorul şef al statului?

Teoretic, ar fi dispărut de la masa discuţiilor pentru soluţii loialitatea sau dispreţul faţă de preşedintele în exerciţiu, împingerea acestuia la periferia subiectelor politice (aşa cum ar fi normal) permiţând aducerea în centrul atenţiei a unor probleme reale, cele cu care se confruntă cotidian populaţia, aflate însă de regulă în spatele unei perdele de fum, întreţinut inclusiv (sau mai ales) de canalele mediatice.

În situaţia curentă însă, cei care s-au sinchisit să voteze au credibilizat fie pe cineva fără susţinere politică fie pe cineva care îşi asigură susţinerea politică pe principii clientelare contrare intereselor pe care a fost ales să le apere.

Pe bună dreptate Geoană sau Băsescu ar putea să le bată obrazul celor care ar mai ieşi acum în stradă să ceară ceea ce mecanismele democratice şi legile din România întârzie să le ofere de 20 de ani: “ce mai vreţi, mă…” – ne imaginăm că ar putea spune oricare dintre cei doi –  “… nu voi ne-aţi votat?”

Poate suntem idealişti, dar evoluţia politică a lui Mircea Geoană, cel care trebuia, ipotetic să salveze România (şi a PSD-ului, evident, această jucărie a nomenclaturismului dinastic românesc), şi comportamentul lui Traian Băsescu justifică îndemnul nostru de anul trecut.

P.S. Nu am îndemnat niciodată electoratul să nu meargă la vot, așa cum ne calomniază un detractor obsedat. E o uriașă diferență între a nu-ți exercita dreptul de vot și a depune un vot nul în urnă. Și chiar în țările – foarte puține – unde votul e obligatoriu votul nul e o opțiune democratică legitimă. Dar deja asta e greu de înțeles pentru unii.

Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

decembrie 19th, 2010

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste? Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010). Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP. Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista. Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii. Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica. Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare. Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”.

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialismului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comunism sau ca pe un vot de blam dat politicienilor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, care au dus la o pauperizare a unor largi mase de populaţie?

Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afirme, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.
V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asupra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin.

1. Idealizarea vremurilor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc comunist. Aproape unul din cinci est-germani declarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berlinului să fie încă în picioare şi să trăiască în continuare sub regimul comunist, potrivit unui sondaj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leipzig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrainenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oameni sunt dispuşi să repete istoria recentă.

2. Rezultatele scrutinului pentru europarlamentarele din 2009, care vorbesc de la sine despre ascensiunea partidelor de extremă dreaptă în preferinţele electoratului – opt noi locuri câştigate în Parlamentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate stopa ascensiunea şi, implicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fenomen explorat cândva de gânditorii Şcolii de la Frankfurt, anume teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani-festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de existenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totalitar existau repere uşor identificabile, de la un singur tip de castraveciori muraţi la câteva tipuri de chifle, mereu aceleaşi.

Democraţia este, prin definiţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democratice robuste, dar pot slăbi încrederea oamenilor în aceste instituţii. De aici şi importanţa dialogului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a însemnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a constat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori economică, ci de una asupra sentimentelor, gândurilor, emoţiilor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, rolul vital al educaţiei şi al memorializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te¬rorii comuniste, ci mai degrabă de minusurile informării şi formării publice a unei conştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Postcommunist Europe” (a apărut în româneşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul“Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie paperback, considerând că analizele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase economice, se creează premise pentru ascensiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extremă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o mişcare politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un fenomen exclusiv argentinian. Ruinele leniniste pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt tocmai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instantaneu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Acesta poate izbucni în varii ipostaze.

Când Victor Ponta vorbeşte de „Scaraoţchi de la Cotroceni”, are loc diabolizarea, adică dezumanizarea celui menit să fie eliminat, să fie lichidat în efigie. Politica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopotrivă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veritabilă nu se angajează în asemenea ritualuri dis-cursive mistico¬ide). Când unii politicieni condamnă împrumuturile de la F.M.I. şi afirmă nonşalant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a iresponsabilităţii, a unor tactici distructive. Pe scurt, reazemul democraţiei îl reprezintă instituţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis-mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am intrat

decembrie 19th, 2010

Poem de Vasile IGNA

Născut la Ardusat, judeţul Maramureş, (4 martie 1944).

Poet, prozator, eseist.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Am intrat în canalele nopţii şi n-am

găsit decât vântul, sunete aspre, încărcate

de un sânge artificial, un vârtej

ce împingea apele întunericului să facă

valuri, cercuri concentrice în mijlocul

cărora aştepta Doamna Neagră, o păpuşă

de cârpe, cu coroniţă de păpădie.

Cu puful aşteptând să răsară la subţiorile petalelor,

puful ca un suflet ce-şi ia zborul.

Şi ochi pe care-i îndemnam să

plângă, plângeţi, istoviţi-vă, uitaţi

orgoliul, tristeţea, bucuria,

deşertul si apele mării!

Ochi peste care am aşezat un bandaj

de umbră şi asfinţitul ca un cheag din

fibre transparente,

ochi ce nu vedeau

decât paiul din ochiul vecinului.

Ochi de sticlă neagră!

Mă mişc, încă mai pot uita, dar îndoiala

nu mai ajută la nimic.

Îngheaţă visul.

Moartea face pui.

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană

și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Periferia dintre zapezi

decembrie 19th, 2010

Copiii zeilor si-au intetit jocurile decupand cerul in stele

ghirlande

lampioane de clestar,

copiii muritorilor alearga prin zapezi nestiind ca iarna

minciuna trecatoare o ascunde.

Poetul zadarnic fasiile inghetate sa le impreune in rame neincapatoare

incearca,

cuvintele isi devoreaza mastile

pierzandu-si faptura

precum fluturii

in jurul

luminii.

Eva 1

decembrie 19th, 2010

Decât să stau în casă şi să mă gândesc la ce e mai rău,

Mai bine ies prin cartier.

Măcar trece timpul mai repede, nu mai stau în tensiune.

Mi-am luat şi telefonul celular; doctorul mă poate suna oricând.

Florăreasa îmi face semn cu ochiul, ca altădată;

Nu ştie cât de trist sunt azi.

„Dar unde e doamna, domnu’, e acasă?

Frumoasă mai e, vă spun drept.

Norocosule! Ce să-ţi dea Florica, azi?”

„Azi nu cumpăr nimic, doamnă. Poate mâine.”

Trec pe la scările rulante; le urc, le cobor.

Femeile pe lângă care trec mi se par fantome dintr-un vis desuet.

Aş dori să se sfârşească mai repede.

Nici ceaiul de la Pete’s Caffe nu mai e ca altădată!

Pe lângă staţia de benzină trec încet.

Mă opresc la palmierul bătrân în spatele căruia te ascundeai seara.

Mă prefăceam că nu ştiu unde eşti.

Întrebam trecătorii dacă nu au văzut o doamnă tânără,

frumoasă ca o regină; că am pierdut-o şi mor de dorul inimii ei.

Mă priveau uimiţi.

Unii mai isteţi îşi dădeau seama, intrau în jocul meu.

Mi te arătau, ascunsă după copac.

Râdeam ca nişte copii.

În staţia de alături mă urc într-un autobuz; uit să cumpăr bilet.

La coborâre cumpăr două şi le arunc la coş.

Conductorul nu ştie ce să creadă; mă crede nebun…?

Mă întorc pe jos.

Merg cu capul aplecat, mă ciocnesc de trecători.

O fată şi-a vărsat cafeaua pe blugi; mi-a zis „Idiotule!”.

Nu mi pasă!

Doctorul nu m-a sunat.

Uite, au trecut cinci ore de când am ieşit din casă.

Poate că e un semn bun, nu!?

Mai am o pastilă de melatonină; trei miligrame.

O s-o iau când mă culc, să pot adormi, să fiu odihnit mâine.

La nouă o să mă postez în faţa spitalului.

O să stau acolo până când o să-mi vină rândul să intru, să vă iau acasă.

Scaunul Evei l-am asigurat bine pe bancheta din spate, lângă scaunul tău.

–          Bună seara vecine! Ce mai faceți? Când vine doamna?

–          Da, bine; mâine!

Zice aici să aterizăm lângă Tîrgovişte

decembrie 18th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 18th, 2010

Numbers and stones


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

 
54.144.48.252