Loading

În așteptarea următoarei revoluții

noiembrie 28th, 2010

Bienala Internaţională VIDEOZONE, ediţia a V-a, Israel, 23-29 noiembrie 2010

noiembrie 25th, 2010

În perioada 23-29 noiembrie 2010, în Israel va avea loc cea de-a V-a ediţie a Bienalei Internaţionale VIDEOZONE.

România va participa cu o prezentare generală despre arta video, cu accent pe creaţiile recente, realizată de Irina Cios, directoarea Centrului Internaţional pentru Artă Contemporană (CIAC/ICCA) din Bucureşti. În cadrul programului sunt incluse 8 lucrări video realizate de artişti contemporani din generaţia tânără: Bogdan Teodorescu, Regele Ionescu, Ştefan Constantinescu, Delia Popa, Nicu Ilfoveanu & Michele Bressan, Irina Botea, Cristina David.

României îi este rezervată seara de 26 noiembrie, începând cu orele 17:30 (Centrul de Artă Contemporană din Tel Aviv, Str. Kalisher nr. 5).

Ediţia de anul acesta a Bienalei se va desfăşura la Centrul de Artă Contemporană din Tel Aviv (organizatoarea evenimentului), Cinemateca din Tel Aviv, Centrul pentru Artă Digitală din Holon şi Muzeul de Artă din Petach Tikva. Video Zone este singura bienală internaţională specializată pe arta video, organizată în Israel. Centrul de Artă Contemporană (CCA) din Tel Aviv, instituţie foarte bine cotată pe plan internaţional, este deja partener tradiţional al ICR Tel Aviv. Directorul CCA, Sergio Edelsztein, unul dintre cei mai influenţi curatori din lume, a reuşit să aducă în Israel nume sonore ale artei contemporane, ca Marina Abramovic, Jan Tichy sau John Baldessari. Cele 30 de evenimente programate în cadrul Bienalei din acest an vor cuprinde selecţii de curatori realizate de importante nume pe plan internaţional, precum Lori Zippay, Marcel Schweirin, June Yap şi alţii. Vor fi prezentate şi comentate lucrări realizate de peste 150 de artişti, printre care se regăsesc nume dintre cele mai importante pentru evoluţia acestui gen al artei contemporane: Nam June Paik, Bill Viola, Bruce Nauman şi alţii.

Eveniment realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Mai multe detalii: www.icr.ro/videozone5ro

Proteste ale tinerilor în Anglia împotriva triplării taxelor universitare

noiembrie 24th, 2010

Mii de tineri, studenți și elevi, au protestat în mai multe orașe mari și centre universitare din Anglia împotriva planurilor anunțate ale guvernului de a majora substanțial taxele universitare.

La Londra s-au înregistrat ciocniri între poliție și demonstranți, mai mulți polițiști și trecători au fost răniți și s-au operat zeci de arestări.

În plin centru al Londrei, în jurul coloanei lui Nelson din Trafalgar Square, la amiază erau adunați câteva sute de studenți și elevi care scandau lozinci de protest, unele chiar obscene, la adresa guvernului de coaliție dintre Conservatori și Liberal Democrați.

Furia tinerilor este cauzată de intenția actualei majorități de a mări taxele de înscriere în învățământul universitar de la circa 3000 de lire la 9000 de lire anual, în condițiile în care venitul mediu anual în Regatul Unit este de 25000 – 26000 de lire.

Ținta principală a protestului lor a fost Partidul Liberal Democrat și mai ales liderul său, vicepremierul Nick Clegg, care în timpul campaniei electorale exclusese orice majorare a taxelor universitare.

Guvernul justifică această măsură prin necesitatea de a menține competitivitatea învățământului universitar din Anglia, în condițiile în care tot mai mulți absolvenți de liceu decid să-și continue studiile la nivel superior. Un alt argument este și cel a beneficiilor derivate din studii universitare, care oferă avantaje financiare pe viață absolvenților de învățământ superior în comparație cu cei fără astfel de studii.

Marea majoritate a instituțiilor de învățământ superior din Anglia sunt publice și încasează taxe de la toți studenții, spre deosebire de cele din Scoția, unde studenții scoțieni nu plătesc.

Ca-n Franța în 1968?

Tinerii protestează împotriva acestor taxe pe care le consideră prohibitive. Deși sumele datorate ar urma să fie replătite după absolvire, oponenții triplării taxelor susțin că ele vor descuraja pe mulți să meargă la universitate, mai ales că de anul viitor vor fi retrase și ajutoarele de stat pentru studenți.

Tinerii îl consideră pe Nick Clegg un mare mincinos

Tinerii îl consideră pe Nick Clegg un mare mincinos

Pe lângă taxe, studenții trebuie să se întrețină pe timpul celor trei ani de studii și mulți tineri din familii sărace și bazau pe aceste sume, care acum vor fi disponibile doar de la caz la caz din finanțele universităților.

Protestul de marți a fost organizat de mici grupuri radicale, principalul sindicat universitar NUS distanțându-se de demonstrații. Luna trecută o demonstrație similară la Londra s-a soldat cu ocuparea temporară a sediului Partidului Conservator.

Mai mulți tineri au fost arestați și trimiși în judecată, iar marți, un student de 18 ani care aruncase un extinctor de pe această clădire s-a declarat vinovat la o judecătorie din centrul Londrei – City of Westminster Magistrates – de tulburarea violentă a ordinii publice. El a fost trimis pentru condamnare la o instanță superioară – Curtea Coroanei de la Southwark – unde este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de până la cinci ani.

Unii lideri ai protestatarilor au afirmat deschis că au ca model protestele studențești din Franța din 1968, un gen de proteste studențești a căror amploare și vehemență e neobișnuită pentru Marea Britanie.

Amenințări cu moartea și asumarea istoriei traumatice

noiembrie 24th, 2010

In ultima luna am primit, pe adresa universitatii unde predau (University of Maryland at College Park) doua scrisori de amenintare cu moartea. Ii rog pe cititorii acestui articol sa-si imagineze ce simti cand deschizi un asemenea plic. Stupoare, inmarmurire, deruta. Nu este vorba de teama (am mai primit asemenea mesaje, nu mi-am “temperat” activtatea), ci de o infinita greata.

Prima abominatiune de acest tip (lexicul antisemit este de o violenta inimaginabila) am primit-o in 1984. Era semnata “Comandamentul Dumnezeu si Patrie”, o productie sulfuroasa a sectiilor specializate in dezinformare ale Securitatii. Am citit mult pe acest subiect si sunt convinsa ca asa procedau “institutiile”. Simulau provenienta dinspre extrema dreapta pentru a sterge urmele si a-si atinge scopurile: intimidare, descurajare, infricosare. Continea si versuri (“Ma-ta te-a scurtat de …/Noi o sa te scurtam de tartacuta”).

L-am sunat atunci pe regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc al postului de radio Europa Libera unde eram colaborator permanent. “Welcome to the club”, mi-a spus cu intristat umor, dupa care m-a sfatuit sa renunt neintarziat la cetatenia romana. Vlad nu mai este printre noi, dar, cum imi scria prietenul sau apropiat Gelu Ionescu, ar fi fost neindoios un sustinator al demersului Comisiei Prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste. Pentru Vlad contau principiile, nu micile umori si marile vanitati. Insist asupra unui fapt: aceste dejectii au o istorie care precede cu decenii momentul actual in care, mi se spune, “cine seamana vant culege furtuna”.

Aici nu e vorba de pozitia mea politica de sustinere ori criticare a unui om politic sau a altuia, ci de o tentativa de anihilare in efigie a cuiva care se situeaza categoric de partea valorilor societatii deschise. La fel stau lucrurile si in privinta lui H.-R. Patapievici ori a lui Gabriel Liiceanu.

La ora cand scriu aceste randuri, familia mea nu stie nimic despre aceste imunditii. Limbajul extremist, abjectia isteroida a insultelor, ma impiedica sa le reproduc. Voi anunta institutiile abilitate (atat in SUA, cat si in Romania). Mai primisem una, tot anul acesta, in luna februarie, expediata din New York. Cea dintai pretindea ca vine din partea saptamanalului “New York Magazin” (i-am trimis o copie editorului Grigore Culian, i-am spus ca banuiesc ca avem de-a face cu o intoxicare securista).

Ma intreb insa despre care Securitate vorbim. Cele doua mostre da hate-mail sosite in noiembrie au pe plic stampila “Revista Romania Mare”. Nu am probe ca Vadim le-ar fi trimis. “Tribunul” isi rosteste imprercatiile public, sub nume propriu. Este mandru de de obscenele-i atacuri, si le asuma.

Nu stiu cine este maniacul care trimite asemenea orori. Ori poate maniacii. Stiu insa ca discursurile urii, dezumanizarea simbolica a celor cu care te afli in dezacord, insinuarile otravite, procesele de intentie, negarea oricarui merit celui pe care ai decis ca vrei sa-l sa-l excluzi, ba chiar sa-l anihilezi, sunt menite sa distruga civilitatea.

Sa negi cuiva dreptul de a vorbi numai pentru ca se intampla sa vina dintr-o familie candva comunista, sa-i falsifici deliberat biografia numai pentru a demonstra ca este lipsit de legitimitate in a condamna comunismul ori fascismul, ca nu are dreptul moral sa vorbeasca despre trubadurul en titre al stalino-fascismului romanesc, este o ignominie.

Reactiile legate de “canonizarea” lui Paunescu au revelat falii adanci, nevroze persistente in societatea romaneasca. Cum mi-a scris recent o respectata personalitate a rezistentei anti-totalitare, cascada de laude la adresa sicofantului suprem al dictaturii tine de domeniul grotescului netarmurit, iar istoria inmormantarii si post-inmormantarii a depasit capacitatea publice si masura manipularii lor. Ditirambii au intrecut tot ce se putea inchipui.

Fara o asumare responsabila a trecutului traumatic, fara o dezbatere onesta, fara curajul de a spune lucrurilor pe nume, riscam sa prelungim o stare de turpitudine larvara si sa prelungim la nesfarsit o amnezie auto-distructiva. Daca acest lucru implica un risc, eu unul nu ezit sa mi-l asum. Sunt convins ca sunt departe de a fi singurul.

Maia Morgenstern la Toronto, în piesa TANGO FINAL

noiembrie 23rd, 2010

    Maia Morgenstern la Toronto, in piesa TANGO FINAL

Miercuri, 1 Decembrie 2010, ora 20.00
Centrul Cultural Japonez
(6 Garamond Court, Toronto, ON, M3C 1Z5)

www.jccc.on.ca


Biletele pot fi cumparate on-line cu carte de credit sau de debit, plata prin sistemul Paypal

www.acasamedia.com sau www.CumparaBilet.com.

Biletele se pot procura si de la magazinele romanesti
“ABC Euro Delicatessen”, “EUROPA DELI”, “Medallion”, “Carpati”, cu plata CASH
sau in ziua spectacolului, direct la sala Centrului Cultural Japonez, “Kobayashi Hall”,
cu o ora inainte de inceperea spectacolului, in masura locurilor disponibile.
La sala, plata se face doar CASH.

ABC Euro Delicatessen
3115 Sheppard Ave. East
(Sheppard & Pharmacy), Toronto
Tel. 416 495 0368

Europa Deli & Bakery
10520 Yonge Street,
Richmond Heights Shopping Center,
Tel 905-508-1475

Medallion Grocery
17 Wilson Dr., unit #2, Milton
Tel 905-636-8673

Carpati
4665 Central Parkway East
Mississauga
Tel. 905-568-0656

Guvernul britanic confruntat cu fundamentalism islamic în școli

noiembrie 22nd, 2010

Guvernul britanic declară că nu va tolera predarea unor lecții cu caracter antisemit sau homofob copiilor musulmani din Regatul Unit.

Declarația aparține ministrului educației, Michael Gove, și a fost făcută în cadrul emisiunii BBC Panorama de reportaje de investigație, care a dezvăluit că în peste 40 de școli de sfârșit de săptămână circa 5000 de elevi musulmani învață după curiculum oficial al Arabiei Saudite.

“Evreii sunt maimuțe și porci” sau “Homosexualii trebuie executați. Singura discuție este metoda de execuție: lapidarea, arderea sau aruncarea într-o prăpastie”, sunt texte care pot fi citite în manuale editate de ministerul saudit al educației și distribuite în școli musulmane, unde sunt predate copiilor la sfârșit de săptămână în afara orelor.

Acestea au fost filmate cu camera ascunsă,  iar originea  manualelor, unde apar și diagrame cum să se amputeze mâini și picioare la persoane condamnate pentru furt, a fost relevată ca fiind un oficiu cultural al Ambasadei Arabiei Saudite la Londra.

Dar nu doar la aceste activități neoficiale unii copii musulmani sunt îndoctrinați cu fundamentalism Islamic. În Regatul Unit doar 150 de școli din totalul de 30000 sunt musulmane, o parte finanțate de stat, altele private.

Emisiunea Panorama a descoperit pe paginile de internet ale unora dintre aceste școli linkuri către situri fundamentalist islamice care predică separatismul islamic și ura împotriva valorilor democrației de tip occidental. În unele cazuri, școlile au fost expuse, prin intermediul centrelor culturale islamice cu care adeseori împart aceeași clădire, unor predicatori fundamentaliști invitați să conferențieze în Marea Britanie.

Deși majoritatea școlilor musulmane predau după curiculum oficial, unele dintre aceste școli nu sunt inspectate de Ofsted, inspectoratul oficial. Iar școlile de sfârșit de săptămână nu sunt supuse deloc inspecției.

Panorama a intervievat directori de școli, inspectori, experți religioși și parlamentari și concluzia a fost aproape unanimă: separatismul școlar duce la un eșec al integrării sociale a elevilor musulmani și poate declanșa conflicte violente, cum au fost ciocnirile inter-rasiale dintre tineri albi și asiatici din nordul Angliei în 2001, în cartiere complet segregate.

Ministrul educației Michael Gove a declarat că va lua măsuri ca astfel de lacune ale sistemului de inspecție să fie remediate și să mai existe posibilitatea că incitarea la ură să rămână nedetectată în sistemul educațional.

Dilema cu care se confruntă guvernul de coaliție Conservator – Liberal Democrat este una fundamentală: cum să împaci libertatea de exprimare și religioasă cu necesitatea de integrare într-o societate din ce în ce mai multiculturală, multietnică, multirasială și multireligioasă, care, spre deosebire de Franța, a încurajat întotdeauna minoritățile să-și exprime și să-și păstreze propria identitate.

Lipsa de comunicare…

noiembrie 21st, 2010

De atâtea ori am avut senzaţia că între echipa editorială şi unii dintre cititorii noştri se petrece de fapt un dialog al surzilor încât m-am decis să încerc să vă împărtăşesc într-un text coerent, nu neapărat un „regulament” dar totuşi un set de reguli după care ne ghidăm, strategiile noastre de comunicare cu publicul.

1. Primul şi cel mai important criteriu fiind exprimarea cât mai simplă, pe înţeles şi la subiect, a unor opinii, vă garantează că atunci când nu înţelegem ceva, întrebăm. De asemenea vă garantează că, dacă o opinie nu este legată de un subiect, fie nu o publicăm fie atragem atenţia asupra acestui fapt.

2. Fără a respecta o ordine a importanţei în cele ce urmează, trebuie spus că ne aşteptăm ca acolo unde există un dezacord de puncte de vedere, persoana care este de altă opinie să şi-o exprime în mod urban, la obiect şi mai ales argumentat.

a. Urban, adică fără a încerca să ia în derâdere argumentele autorului, de pe poziţii „pamfletare” mai ales când este vorba de teme grave. A nu se subestima experienţa redactorilor în detectarea unor asemenea tendinţe. Nu doar ne facem o datorie din a-i pune la punct pe agresori, dar va mărturisesc, unora dintre noi le face chiar plăcere să-i facă pe agresori şi persiflatori să simtă ce înseamnă sa fie, la rândul lor, agresaţi şi persiflaţi. Este aceasta o greşeală a moderatorilor? Posibil. Dar între a greşi tăcând sau ascunzând sub covor mizeria (nepublicănd anumite comentarii), şi a face cunoscută cea mai mare parte a realităţii în care trăim (mai puţin unele dintre abjecţii), preferăm cea de a doua variantă. Vizând în comentariile lor textele şi nu persoanele, comentatorii vor primi răspunsuri, chiar dacă argumentative, având ca ţintă a criticii tot textele lor şi nu persoanele! În caz contrar (intervenţii civilizate din partea cititorilor şi răspunsuri necivilizate din partea redactorilor), autorul acestor rânduri vă va cere scuze personal şi va lua măsurile corespunzătoare. Nimeni, indiferent de poziţia sau relaţiile personale nu trebuie să se aştepte la ACUM ca agresând să nu primească replici agresive chiar dacă, uneori, abia după „a doua palmă” primită pe obrazul întors cu bună credinţă.

b. La obiect, adică în legătură cu tema discuţiei, fără a încerca să deturneze subiectul tratat de un articol, eventual punând întrebări „cu clenci” care „dovedesc ceva” (nebulos de regulă, în legătură cu care ei înşişi nu sunt informaţi – dar despre care altfel au „o părere clară”). De reţinut că nu avem timp să intervenim pe texte şi, modificându-le, să lăsăm doar parţile care au legătură cu subiectele discutate.

c. Argumentat, fără a invoca cine ştie ce superioritate sau dându-ne nouă ca temă să contra-argumentăm „bulele” lor „papale”. Nu trebuie să mire pe nimeni că nu primim teme, decât dacă dialogăm în legătură cu ele şi ajungem la concluzia că putem aduce valoare adăugată în legătură cu subiecte sugerate de cititori. Din această perspectivă suntem foarte receptivi propunerilor!

3. Insistăm mult pe participarea la discuţii utilizând nume reale dar aşa cum se observă, nu facem din asta o obligativitate. Nici nu reproşăm anonimilor utilizarea de pseudonime decât dacă le folosesc pentru a împroşca cu noroi. Deci insistăm nu atât pentru ca dorim noi să ştim cine sunt participanţii la discuţii cât pentru că ştim că autocenzura serveşte calităţii comunicării. Vrem ca participanţii la actul comunicării să-şi asume răspunderea pentru ceea ce spun, şi „riscul” ca alte persoane care îi cunosc să poată cunoaşte opiniile lor reale. Preferăm, cu alte cuvinte, participanţi curajoşi la actul comunicării! Dacă anonimitatea le ajută să comunice, prea bine, s-o folosească. Dacă îi protejează în mod obiectiv, o salutăm! Dar să nu se aştepte să nu le-o reproşăm dacă o folosesc doar pentru a lovi din umbră. În particular pentru polemici, solicităm declinarea identităţii.

4. Nu se pune nici o clipă problema că am „ataca” pe cei care sunt de altă părere – deşi aceasta este o critică foarte frecventă pe care o primim. Problema se pune că menţinem unele adevăruri ca fiind evidente, fără a mai fi nevoie să fie demonstrate, iar cei care li se împotrivesc sunt descalificaţi din start şi primesc replicile corespunzătoare. Astfel, xenofobia de orice fel, fundamentalismul sau „doar” propaganda de partid sau religioasă, homofobia, secretomania, negaţionismul, conspiraţionismul, microbismul politic, naţionalismul orb şi feroce, politicile de gaşcă şi destul de multe altele sunt sancţionate fără ezitare în ACUM.

5. În rare cazuri vom permite două comentarii consecutive de la acelaşi cititor.

6. Nu avem întotdeauna timp să corectăm gramatical comentariile. Pornim de la premisa că fiecare comentariu este citit atent de autorul lui înainte de postare. Dacă totuşi doriţi o corectură, contactaţi-ne.

7. Persoanlelor care aduc prejudicii morale revistei ACUM şi fac revistei o propagandă anti-urbană, dacă se întâmplă să fi publicat în ACUM, li se şterg toate materialele din arhiva.

8. Încercările de a comenta sub multiple identităţi atrag după sine includerea într-o „listă de interzicere a comentariilor”, cu caracter tehnic.

9. Periodic, unii dintre cei care intervin cu comentarii ce trădează un spirit cultivat şi afinitate faţă de valorile apărate de echipa redacţională ACUM vor primi invitaţii personale de a deveni colaboratori. Refuzul nu trebuie motivat şi nu supără. Considerăm acceptarea ca pe o victorie!

10. Lista aceasta rămâne deschisă pentru orice sugestie şi va fi actualizată ca atare. Este un document viu!

Gheorghe Leahu: O viaţă printre case şi culori

noiembrie 21st, 2010

Photobucket

În cadrul Târgului Internaţional de Carte GAUDEAMUS,  duminică 21 noiembrie 2010, ora 12:00 a avut loc lansarea albumului arhitectului Gheorghe Leahu: “O viaţă printre case şi culori” la standul Editurii CAPITEL din spaţiul Automobile Dacia, situat în dreapta intrării în Pavilionul central ROMEXPO.

Au prezentat: criticul literar Alex Ştefănescu, academicianul Răzvan Theodorescu, prof. dr. arh. Sorin Vasilescu şi autorul.

GHEORGHE LEAHU:

Photobucket
©Marina Nicolaev, 2010

M-am născut la 10 mai 1932, în oraşul Chişinău, România (astăzi, Republica Moldova). Bunica mea din partea mamei, Xenia Halippa, era sora marelui patriot şi om de stat basarabean, Pan Halippa, imul din făuritorii Marii Uniri de la 1918. Tatăl meu, Theodor Leahu, a fost un prosper om de afaceri şi proprietar, mama, Ana Leahu, scriitoare şi publicistă, iar sora, Mia Leahu (căsătorită Stănescu), a fost arhitectă.

În 1940, după ocuparea Basarabiei de către sovietici, ne refugiem în Bucureşti .În acest timp bunicii mei paterni, ţărani înstăriţi, sunt deportaţi în Siberia unde au decedat, fără a li se cunoaşte mormântul.
Revenim în Chişinăul eliberat vremelnic, iar în 1944 frontul ne alungă din locurile natale.

În 1944, tatăl meu, având gradul de căpitan de rezervă, este concentrat, participă pe frontul antihitlerist din Ungaria şi Cehoslovacia, este grav rănit, este adus în ţară şi internat o perioadă îndelungată în Spitalul Militar Zonă Interioară nr. 245, instalat în clădirea liceului „Radu Negru” din Făgăraş. Drept urmare, ne stabilim cu familia la Făgăraş, unde, între 1944-1951 urmez şi absolv cursurile liceului „Radu Negru”.

În 1951, dau examen de admitere la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, unde mă clasific pe primul loc din peste 340 de candidaţi.
Obţin în 1957 diploma de arhitect, având ca profesori pe reputaţii arhitecţi: Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Grigore Ionescu, George Simotta şi Nicolae Cucu.

M-am căsătorit în 1960 cu Viorica Leahu (născută Popescu), de profesie chimistă.
Am un fiu, Dan Leahu, născut în 1963, absolvent al Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” promoţia 1988, stabilit şi căsătorit în 1992 în Statele Unite ale Americii.

Între anii 1957-1991 am proiectat şi coordonat în cadrul Institutului „Proiect Bucureşti”, un impresionant număr de mari ansambluri de locuinţe, precum şi obiective istorice din zona Lipscani, în calitate de autor şi arhitect şef de secţie.

Sunt autor al proiectelor: Magazinul Universal „Unirea”, blocuri din ansamblul Calea Dorobanţilor, Spitalul O.R.L. „Dr. Hociotă”, extinderea Spitalului „Dr. I. Cantacuzino”, Fabrica de băuturi răcoritoare Ci-Co (astăzi Coca-Cola), Spălătoria Industrială „Nufărul” Militari, vile, case particulare, sedii de instituţii etc.

Sunt de trei ori laureat al Premiilor Uniunii Arhitecţilor din România pentru valoarea profesională a unora dintre lucrările proiectate.

Între anii 1977-1989 am luat atitudini curajoase împotriva demolărilor şi pentru apărarea patrimoniului arhitectural ameninţat cu distrugerea în anii de dictatură comunistă. În mai 1990, particip ca delegat al Uniunii Arhitecţilor din România (U.A.R.) la al XVII-lea Congres Mondial al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ce a avut loc în Montreal (Canada).

După 1989 am fost cooptat în diferite organisme profesionale de arhitectură: Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, conducerea Uniunii Arhitecţilor, membru de onoare al Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice. Am numeroase articole publicate, conferinţe şi interviuri pe posturi de radio şi televiziune.

Sunt autor al albumelor:
BUCUREŞTI – arhitectură şi culoare (ediţiile 1988,1989, 1991)

LIPSCANI – centrul istoric al Bucureştilor (1993)

BUCUREŞTTUL DISPĂRUT (1995)

DISTRUGEREA MĂNĂSTIRII VĂCĂREŞTI (1997)

TRANSILVANIA – oraşe şi monumente (1998)

BUCUREŞTI – portretul unui oraş (2001)

BUCUREŞTI – „MICUL PARIS” (2003)

ARHITECT ÎN „EPOCA DE AUR” (2005) Jurnalul secret al umilinţelor populaţiei şi ale arhitecţilor din România între anii 1985-1989

SIBIU -CAPITALĂ EUROPEANĂ (2007) album închinat istoriei şi patrimoniului arhitectural sibian, printr-un itinerar cultural ilustrat cu 50 de acuarele.

În ultimii ani Poşta Română a reprodus după acuarelele mele milioane de timbre poştale care au ca subiect monumente arhitecturale din România.

Între anii 1975-1989 particip la expoziţii de acuarelă colective sau personale la Bucureşti, Sibiu, Făgăraş, Sighişoara.

După 1989 am fost invitat de Ambasadele şi Centrele Culturale ale României, de universităţi şi asociaţii ale românilor stabiliţi peste hotare, pentru expoziţii de acuarele şi conferinţe despre arhitectura României la:
New York – 1992, Ankara – 1993, Viena – 1994, Cleveland şi Chicago – 1995, Leipzig – 1998, Miami – 2000, Tel Aviv – 2000, Paris – 2001, Veneţia – 2002.

În 2003 mi s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al sectorului 4 din Bucureşti.

În 2004, mi s-a conferit ORDINUL „MERITUL CULTURAL” ÎN GRAD DE COMANDOR, pentru contribuţia deosebită în promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Acest sumar curriculum vitae, încearcă să schiţeze munca şi devotamentul pe care le-am închinat în întreaga mea viaţă splendidei profesii de arhitect.

Aventura secolului trecut

noiembrie 21st, 2010

Am răsfoit cartea lui Alain Peyrefitte, de la Academia Franceză, numită “Aventura secolului XX”. Autorul pune alături articolele cele mai importante din cotidianul de dreapta Le Figaro, apărute de la 1 ianuarie 1900 până la 31 decembrie 1999. De ce Le Figaro? Pentru că este singurul ziar francez care a traversat, zi de zi, secolul XX.

Exercițiul de a privi, în aceeași pagină, articole decupate din presa zilei, este util României începutului de secol XXI. Comparațiile cu oamenii și faptele de astăzi sunt pline de înțelesuri. Nu întotdeauna, însă, pline de optimism.

Mai întâi, frapează colosala densitate de personalități care au trăit și creat, unele lângă celelalte, zi de zi, la începutul secolului trecut. Dar, paradoxal, această generație europeană, plină de genii artistice și științifice, plină de oameni politici legendari și vizionari, nu a reușit să împiedice două dintre cele mai grave momente din istoria lumii: cele două războaie mondiale, echivalente cu două încercări succesive de sinucidere ale Europei.

În decursul unui singur an, 1900, legendarul ultim împărat al Chinei, Pu Yi, se urca pe tron la vârsta de 9 ani, avea loc premiera operei Tosca de Puccini, erau admirați actrița Sarah Bernhardt, compozitorii Gustave Charpantier și Claude Debussy, sculptorul Auguste Rodin, se fonda Academia Goncourt și mureau Friedrich Nietsche și Oscar Wilde. În același an, se deschidea la Paris Expoziția Universală (50 de milioane de vizitatori), începeau noile Jocuri Olimpice, inaugurate de Pierre de Coubertin, se inaugurau primele linii și stații de metrou parizian.

Dacă soarta lumii ar fi stat, la începutul secolului XX, în mâna compozitorilor, a sculptorilor, a inginerilor de metrou și a creatorilor de bunuri, atunci secolul ar fi fost, de la un cap la celălalt, o victorie. De fapt, a fost o imensă explozie de creativitate culturală, științifică și artistică, o crescândă aberație politică, o degradare instituțională și o catastrofală performanță militară. Poate că, în acest context, afirmația recentă a unor profesori suedezi, autori ai volumului „Funky Business“, conform căreia lumea viitorului are nevoie de tehnologie, instituții și valori, are și mai mult sens.

Între 1901 și 1905, moare Regina Victoria, Giuseppe Verdi, Toulouse-Lautrec, Emile Zola, Paul Gaugain, Jules Verne și artistul sticlar Emile Gallé; continuă să creeze Cehov și Romain Rolland, au expoziții Vincent Van Gogh, Marc Chagall și Pablo Picasso pe trei străzi apropiate din Paris, compun Jules Massenet, Maurice Ravel și Claude Debussy. Sully Prudhomme și soții Curie, Pavlov și Robert Koch primesc premiul Nobel.

Din 1906 până în 1910, compun lucrări celebre Puccini, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Gustav Malher și Richard Strauss, scriu Anatole France, August Strindberg, Charles Péguy și André Gide; Carusso și Șaliapin fac succese în Europa, primește premiul Nobel Selma Lagerlof (1909), mor Paul Cezanne, Mark Twain și Jules Renard.

În îngusta noastră viziune dâmbovițeană, care ridică bietul râu secat la rang de orizont spiritual și de șiră a spinării geopolitică, primii ani ai secolului XX sunt văzuți ca un fel de preistorie a existenței noastre. De la generația mea încoace, momentul invaziei Cehoslovaciei de către sovietici este începutul istoriei, iar moartea Reginei Maria pare un eveniment cu conotații medievale. Cât despre domnia Regelui Carol I, ca și despre perioada dinainte de primul război mondial, ele sunt privite de o mare parte a oamenilor publici fie cu un zâmbet îngăduitor, fie cu un interes egal cu cel față de comuna primitivă.

Încă înainte de a se declanșa primul război mondial, Europa începea să cunoască un proces de modernizare remarcabil, atât din punct de vedere social, cât și economic ori politic. Efervescența culturală și cea științifică ședeau alături de industria automobilului, considerată o sursă de bogăție pentru balanța comercială a Franței (1905 și 1906), Marcel Proust scria eseuri despre telefon, Franța obliga bicicletele să aibă plăci de înmatriculare (1908), iar în Palestina se organiza o ceremonie pentru fundația viitoarei capitale israeliene, Tel Aviv (1908).

În primii opt ani ai secolului XX, înainte să apară semnele primului război mondial, s-au comis asasinate politice: au fost uciși ambasadorul Germaniei în China (1900), Regele Umberto I al Italiei (1900), al 25-lea președinte al SUA, William McKinley (1901), Regele Alexandru I și Regina Draga ai Serbiei (1903), guvernatorul Finlandei, generalul Bobrikov (1904), Marele Duce Sergiu al Rusiei (1905), Regele Carlos I al Portugaliei (1908). Regele Spaniei, Alfonso XIII și cel al Italiei, Victor Emanuel III, sunt țintele unor atentate nereușite.

Fapt mai puțin cunoscut de noi, cei care nu suntem specialiști în istorie, este că primul deceniu al secolului a fost plin de mișcări socialiste: la Paris se deschidea Congresul Internațional Socialist (1900), în Franța câștiga electoral Blocul de Stânga (1902), iar în SUA și Europa de Vest aveau loc nenumărate greve ale minerilor, filatorilor și țesătorilor. Jean Jaurés fonda cotidianul socialist „L’Humanité“ (1904), Leon Troțki devenea vice-președintele Consiliului muncitor al tipografilor de la Sankt Peterburg. În Franța se vorbește deja, în anul 1906, despre socialismul de stat (cumpărarea căilor ferate de către stat), este activ Sindicatul funcționarilor (1907) și se stabilesc alocații familiale (1908). Grevele continuă cu poșta, telegraful și telefoanele (1909).

După cum se vede, începutului secolului XX nu i-au lipsit creatorii de artă și oamenii de știință. Este uimitor cum în paginile aceluiași ziar puteai citi despre Verdi, Puccini, Massenet, Debussy și Ravel. Pe străzile Parisului găseai, în același timp, galerii de artă unde expuneau Toulouse-Lautrec, Gaugain, Van Gogh, Monet, Chagall, Rodin și Picasso.

Lideri politici precum Clemanceau și Briand, Eduard al VII-lea și George al V-lea, Nicolae al II-lea și Kaizerul german, împăratul Austro-Ungariei și Raymond Poincaré, precum și președinții americani nu încetau să ocupe prima pagină a politicii, aflată în plină agitație, pe măsură ce industria, comerțul și tehnologia începeau să se afirme mondial. Și, cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, două tragedii continentale și mondiale aveau să urmeze, fără a putea fi oprite sau înțelese.

Abia după 1945, în vestul Europei, și după 1989 pe întregul continent, a început să se consolideze o lume a noilor instituții și a valorilor împărtășite, bazându-se din plin pe tehnologie, comunicație și, în cele din urmă, pe globalizare.

Pentru România începutului de secol XXI, pe arena politică a căreia nu evoluează nici Clemenceau, nici Theodore Roosevelt, în ziarele căreia nu publică nici Gide, Nietsche ori Oscar Wilde, nici Cehov, Romain Rolland ori Proust, afirmația că valorile și instituțiile sunt fundamentul viitorului este singurul adevăr care contează.

Una pe săptămână

noiembrie 21st, 2010

REPORTAJ

Între genocid și Jocurile Olimpice

noiembrie 21st, 2010

Yves Sikubwabo #569

Era o dimineață răcoroasă de început de noiembrie în Toronto. 250 de tineri, elevi ai liceelor din Ontario, Canada, se pregăteau de finala Campionatului provincial de cros (7.4 km) organizat, anual, de OFSSA (The Ontario Federation of Secondary School Athletics). Parcul Centennial, străjuit de copaci îmbrăcați în haine ruginii, avea un farmec aparte. Să fi fost razele timide ale soarelui, aerul curat al zorilor, sau tinerețea revărsată în mijlocul naturii? Grupuri de alergători roiau de colo-colo, se dădeau ultimele instrucțiuni, se verificau aparatele de fotografiat și camerele de filmat. Mulți voluntari se aflau în locurile prestabilite, antrenorii își încurajau elevii iar părinții tremurau de emoții.

La start, grupul de sportivi părea un mușuroi mișcător de furnici colorate care invadaseră gazonul. În scurt timp, din acea mare, se formase un șir de alergători disciplinați, luând cu asalt dealul din apropiere. De-a lungul traseului, suporterii erau prezenți, în ciuda frigului toamnei.

La un moment dat, un tânăr, care abia atingea pământul cu picioarele, a preluat conducerea, cu un avans incredibil. Stilul său de alergare era uluitor. Greu de crezut că te aflai în fața unui sportiv de numai 17 ani. Numele lui, Yves din Ottawa, era pe buzele tuturor. A dominat proba de 7.4 km, parcurgând-o în 21 de minute și 22 de secunde, la distanță de ceilalți finaliști.

M-a impresionat modestia lui, zâmbetul îi lumina fața, în ciuda efortului fizic. Antrenorul său, Mike Woods, alergase pe margine, în paralel cu Yves. L-a încurajat pe toată durata competiției.

Am realizat că, între acești oameni s-a dezvoltat o legătură puternică, dincolo de relația antrenor-sportiv, ceva deosebit. Trebuia să aflu.

Ajunși acasă, fiul meu, care a participat la această competiție, a căutat numărul de telefon al lui Mike. L-am sunat și am vorbit despre Yves, cu care ne vom întâlni peste două săptămâni în Guelph (un orășel în apropiere de Toronto), cu ocazia finalei naționale a Campionatului de cros pentru elevii de liceu.

De la moarte spre viață

Yves Sikubwabo s-a născut în Ruanda, în vremuri tulburi, în timpul războiului civil. A rămas orfan la frageda vârstă de un an. Tatăl său, un hutu, iar mama sa, o tutsi, au fost printre cei 800.000 ruandezi uciși în genocid. Yves a fost crescut de mătușa lui, dar amenințările la adresa familiei, din partea aceluiași grup, au continuat pe toată durata copilăriei.

În ciuda greutăților, Yves și-a găsit refugiul în sport, ca jucător de fotbal, apoi ca alergător, constatând că oamenii pot trece cu ușurință peste diferențe.
În perioada 2008-2010, a câştigat medalia de aur la cursele de 1500 metri în cadrul campionatelor școlare naţionale, și a fost selecționat în reprezentarea Ruandei la Mondialele de cros pentru juniori, care au avut loc în iulie 2010 în Moncton, provincia New Brunswick, Canada.

Ajuns singur pe continentul american, la numai 17 ani, nu bănuia că această călătorie va marca începutul unui nou capitol al vieții sale.

A ratat calificarea pentru finala de 1500 metri, se pregătea de plecare, dar, vorbind cu mătușa lui la telefon, Yves a aflat că cei responsabili pentru asasinarea părinților săi îl căutau pe el. A fost sfătuit să rămână în Canada, unde se simțea în siguranță. Nu avea nimic, doar hainele de pe el și pantofii de sport, un rucsac.

La școală învățase despre capitala Canadei, și, primind niște bani de la binevoitori, și-a cumpărat un bilet de autobuz pentru Ottawa. La hotel, a întâlnit-o pe Marie, emigrată și ea, cu ani în urmă, din Ruanda. Aceasta i-a fost ca o mamă; l-a acompaniat la biroul de imigrare, unde a solicitat statutul de refugiat, fiind apoi luat în grija serviciilor sociale.

Yves continuă să se antreneze și participă la diverse competiții. Acum câteva luni, s-a întâlnit cu Mike Woods, antrenorul echipei Elite Ottawa Running Team. Din prima clipă, Mike a realizat calitățile atletice extraordinare cu care e înzestrat – rezistență, efort minim, viteză și, în scurt timp, Yves devine membru al echipei sale.

Pe lângă antrenamente, tânărul face eforturi în vederea adaptării la o nouă viață, într-o țară necunoscută. Elev în clasa a XI-a, Yves trebuie să învețe limba engleză, să progreseze la școală. În curând îl așteaptă o iarnă aspră.

Canada îi oferă siguranță, oamenii îl ajută, este înconjurat cu prietenie. Îl doare însă sufletul, gândindu-se la mătușa lui, la pericolele din Ruanda, la gândul că poate nu-și va revedea în veci familia.

Yves zâmbește optimist, visând cu ochii deschiși participarea la Jocurile Olimpice.

O fi fost Hitler vreun cremenal, da’…

noiembrie 21st, 2010

Intr-un ecou la articolul “Vladimir Tismaneanu da o replica detractorilor sai” (http://www.acum.tv/articol/18679) domnul Lucian Sarbu publica urmatorul ecou:

Domnule Clej, faptele istorice si demonstrabile cu cifre statistice (e suficient sa va uitati un pic pe site-ul INSSE) nu sunt “propaganda comunista”, sunt doar fapte istorice. Sau economice, numiti-le cum vreti. Pe care generatiile actuale, va/ne place, nu va/ne place, le pun in balanta cu actuala stare sociala si economica a populatiei. Daca nu va place, scrieti-le celor de la INSSE sa modifice statisticile. Cat despre diverse cuantificari, oricine poate spune ca daca era presedinte Bill Clinton, sau daca tara era cu 2000 de km mai la vest, Romania ar fi trimis acum rachete in spatiu (la fel cum poate spune si despre Portugalia ca ar fi fost de 10 ori mai dezvoltata ca Romania daca nu l-ar fi avut pe Salazar pe cap). Din pacate n-a fost sa fie si trebuie sa ne multumim cu ce avem, si cu ceea ce suntem. Scenariile de istorie alternativa sunt complet irelevante in afara cercurilor amatorilor de acest gen istoric iar argumentele “de autoritate”, sincer, chiar nu ma impresioneaza. Repet: comunismul romanesc nu a fost doar o ideologie, a insemnat mult mai mult. Exclusiv ideologic o fi fost pe la cambodgieni, care mancau si boaba de orez dupa cum le-o dicta Pol Pot, dar in Romania a fost si purtatorul unui proiect real de modernizare, venit pe o anumita traditie locala, si aplicat mai mult sau mai putin prost. Iar rezultatele acestui proiect nu au fost discutate niciodata la modul serios. Au fost invalidate scurt de Petre Roman in 1990 – “toata industria Romaniei e un morman de fier vechi” – si asa a ramas pana azi. Din pacate orice critica exclusiv ideologica a comunismului nu poate ramane, in acest caz, decat simplista, incompleta, irelevanta.

Ma voi stradui sa combat ideile expuse mai sus de dl Lucian Sarbu. Tin sa precizez de la inceput ca nu il voi combate pe dl Lucian Sarbu in general – pentru ca nu m-a interesat asa de profund fenomenul. Ma limitez la ideile preluate si expuse de dansul. Ceea ce se afirma – din cate inteleg – este ca in ciuda ideologiei pe alocuri criminale, pe care n-o mai putem nega, comunismul a avut succes economic. Daca nu recunoastem aceste succese, ni se spune, vom arunca copilul impreuna cu apa din copaie, si generatiile viitoare vor fi atrase de ‘fructul oprit’.

Din partea mea, generatiile viitoare isi pot purta singure de grija – daca le-am educat suficient si stiu sa citeasca si sa gandeasca, o vor face cu capul lor. Iata o grija pe care nu o am  – dorm foarte linistit din acest punct de vedere. Daca le-am imbecilizat atata incat sa nu mai poata deosebi albul de negru, inseamna ca suntem pierduti ca specie.
Ideologia a fost proasta, si se stia inca din anii ’80 – ni se spune. Poate ai secolului XIX. Nu fac decat sa il citez putin pe Panait Istrati, prin anii ’30 ( a murit in 1935) – Ouale sparte le-am vazut. Unde e omleta ?. Spovedania unui invins….Dar sa nu fim maniheisti, sa fim politeisti, ateisti,dadaisti. Sa reluam, andante con moto : ideologia a fost proasta, se stia din anii ’80, dar teoria ‘totul a fost rau’ e o mare minciuna ( cateva randuri mai jos). Din doua una, ma-ntelegi – ori sa se schimbe, primesc…dar atunci sa nu se revizuiasca nimic. Nu spun mai departe, ma cunoaste coana Joitica. Haidem dar sa trecem mai departe si sa vedem omleta. Ce-am fost inainte de ’48 si ce suntem acuma, ieri obscurantismul, azi lumina?
Comunismul e un monopolism de stat in perioada industriala. Are nevoie – ideologic , pentru ca zice tata Marx,Engels si Lenin, precum ca industria grea, ma-ntelegi, e baza – de mase largi,popolare, capabile sa ceteasca singure ziarul cu lozinci, Antiletari din toate tarile, uimiti-ma ! – si de electricitate, care plus luminarea satelor egal socialism – semnat lampa lui Lenin.

Micile scapari de virgule intre eu si nu le trecem. Am zis ca nu atacam persoana, nici stilul, ci ideea.

Electrificare : necesara ideologic. Industrialism fara curent alternativ– imposibil. Urbanizare – industria, spre deosebire de vesnicie, s-a nascut cu buletin de oras. Iarasi necesitate ideologica. Rata urbanizarii e la jumatate fata de tarile ne-comuniste ( a se vedea Bogdan Murgescu, Polirom 2010).

Dar este, triumfa d-l Sarbu. O pipai si eu, si strig ca Arghezi – este !. Vorbim – ca la economie, nu ? si de costuri. Nu le mai insir, sunt mari. Bine – poate ca ni le permitem.
Vorbim si de morala si de alt scop decat cel economic ( lasand la o parte ca e, oricum, ineficient  in alocarea de resurse – asta e economia, stiinta alocarii resurselor). Adicatelea, am facut noi Auschwitz, desigur, aia a fost rau – dar ai vazut ce sapun de calitate ? O fi fost Hitler vreun cremenal, ma-ntelegi – da’ ce autostrazi le facu el nemtilor, bibicule…
Eficientizarea agriculturii – ma pot gandi numai la uciderea cailor in anii ’50-’60, motivata strict ideologic, si ma ia cu frig….tara statea la coada la picioare de porc si gaturi de pui. Se lua paine cu buletinul, si radeam amar – asa o fi si la Washington ? Daca intri sa iei o paine si ai buletin de New York, nu-ti da ?…

Curentul – electrificare eficienta – se taia regulat. Apa calda era un lux.Desigur ca pentru asta trebuia sa stai in alta parte decat in Primaverii sau in statistici – eventual intr-un apartament ‘urban’.
Nu ne ramanea sa constatam, ca bietul Bula, care mergea pe strada in intuneric si se gandea – daca ar fi si de mancare, ar fi ca in timpul razboiului….

Ca sa intelegem mai mult, citim Murray Rothbard si Ludwig von Mises si constatam ca valoarea si pretul sunt imposibil de determinat intr-o economie controlata prin repartitie –sunt notiuni fara sens.
Dar sa nu facem parada de ceea ce citim noi – mi-e teama ca vom fi acuzati de etilism….sa ne intoarcem la viata.
Demografia raportului muncitori vs pensionari are cu totul alte resorturi – sunt trenduri lungi, vorba lui Braudel – si sunt vizibile in toate statele care ies din mizerie. Romania a iesit, partial – oarecum in ciuda comunismului, nu datorita lui.

Reteaua de transport – de pilda Canalul Dunare- Marea Neagra. Cost capital 2 mld dolari, plus dobanda. Recuperare in 100 de ani ( nu glumesc).Platit cu sangele clasei mijlocii – dar merita, probabil – sunt convins ca si generatiile viitoare vor fi atrase de idee. Facem un canal Baia Mare – Oceanul Inghetat, omoram cateva milioane, recuperare in 735 de ani  – sounds like fun ! In plus, piata de canale si piramide e in crestere!

O alta problema e incapacitatea de a iesi din maniheism a celor care acuza de maniheism. Eu si altii ca mine nu avem ideologii. Liberalismul si libera antrepriza nu sunt ideologii – sunt metode de abordare si se schimba in functie de rezultate. Ceea ce nu se schimba e doar puterea de judecata si de analiza, si respectul interlocutorului – si aici ne deosebim fundamental.

Dar iar dau pe langa gardul pe care mi l-am asezat.

Ca sa aduc cu o paralela din lumea medicala, draga englezilor si mie, comunismul e locul in care pacientii conduc nebunariul.

Conced ca s-au intamplat si lucruri pozitive – pentru ca natura umana nu e intrinsec total rea sau total buna. Dar cand vorbim de rezultatele economice global negative ne referim la comparatia cu state similare in conditii similare. Toate tarile o duc mai bine, daca le comparam cu propriul trecut. Voi incheia cu o alta celebra asertiune. Ce scria pe peretii pesterilor, in comuna primitiva ? Ne amintim cu totii, desigur : traiasca sclavagismul, viitorul luminos al intregii omeniri !

“Rufele murdare se spală în familie”

noiembrie 21st, 2010

Saptamina trecuta am publicat  “Israel – numaratoarea inversa”, http://www.acum.tv/articol/19870, in care imi exprimam ingrijorarea fata de situatia din Israel, supus unor presiuni fara precedent, din partea USA, pe fondul unei opinii publice internationale defavorabile si a unor aliante strategice care conduc la izolarea sa, pe plan politic. Numeroase articole, in presa de limba ebraica, dar si in publicatiile din tarile occidentale, aduc la lumina tensiunile acumulate in Orientul Mijlociu, avertizind asupra pericolului care pluteste asupra Israelului, amenintindu-se insasi legitimitatea sa, ca stat suveran.

Numeroasele accesari si ecouri, reactiile primite pe adresa privata, precum si apelurile telefonice, m-au facut sa-mi pun, iar, semne de intrebare, exact ca acum citeva luni, cind am scris ” Mituri sfarimate si betie de iluzii in Israel”  http://www.acum.tv/articol/2290, si “Dusmanul Poporului” http://www.acum.tv/articol/11252, articole care si-au pastrat actualitatea.

In mass-media israeliana, acest subiect e dezbatut in permanenta, analistii aducind noi detalii, care justifica preocuparea fata de incapacitatea guvernului israelian de a veni cu initiative curajoase, pentru accelerarea negocierilor de pace, in timp ce situatia se degradeaza cu o viteza inimaginabila. Cuvinte precum “ilegitimitatea Israelului”, sau “pericolul disparitiei statului”, nu mai sint demult tabu, le intilnim in presa, sint pronuntate in discursuri, in convorbirile purtate de Netanyahu si alti lideri israelieni, cu omologii lor, din Europa si USA.

Si totusi, parte din comentariile la articolele publicate incearca sa inabuse semnalul meu de alarma, care nu face altceva decit sa descrie evenimentele politice si amenintarile permanente la care e supus statul evreu. E adevarat, nu am insistat suficient asupra degradarii societatii israeliene. Nu am subliniat indeajuns rata de natalitate a comunitatii ultra-religioase, care, in majoritate, nu munceste, nu presteaza serviciul militar si traieste parazitara, pe banii contribuabililor. Dupa estimarile unor experti, peste 10 ani, 60% dintre potentialii soldati nu se vor inrola, din motive religioase, in virtutea unor legi depasite. Vina acestei situatii nu o poarta numai guvernele (care, de-a lungul anilor, in scopul mentinerii unor coalitii fragile, au mituit partidele religioase, sau au adoptat decizii revoltatoare, sustinute de un mecanism financiar corupt ), ci intreaga populatie, care si-a ales reprezentantii si, chiar cind a realizat greseala, nu a iesit in strada, sa-si manifeste revolta, prin demonstratii repetate. Omul de rind a devenit apatic, preocupat doar de propria persoana, multi nu mai urmaresc stirile, plictisiti de aceleasi refrenuri. In cel mai bun caz, protesteaza in conversatiile de salon, dar accepta starea de fapt, ca pe un destin implacabil.

Nu sint eu acela

“Comentind” articolul meu, negasind argumente valabile, unii au preferat sa ma atace la persoana, public sau privat, inchipuindu-si, probabil, ca, insultindu-ma, situatia din zona va deveni mai roza. Am o noutate pentru cei ce au incercat sa ma discrediteze, nu cuvintele mele vor elimina Israelul de pe harta lumii, nu e cazul sa mi se supraaprecieze influenta. Nu eu am declarat ca 1500 de rachete cu raza lunga de actiune sint indreptate, din Iran, Liban, Siria si Gaza, spre Tel Aviv si alte obiective strategice, precum statul major al armatei, aeroportul, rafinariile, termocentrala, spitalele, in timp ce spatele frontului este neglijat, ci Uzi Rubin, expert in rachete, pina de curind sef de departament in cadrul Ministerului Apararii.

Nu eu am destainuit relatiile incordate si lipsa dialogului dintre ministrul apararii Barak si seful de stat major Ashkenazi. Nu eu am scos la lumina “documentul Galant”, care dezvaluia amestecurile dinafara in deciziile din armata israeliana. Nu eu am furat 2000 de documente secrete din computerul generalului Yair Naveh, nici macar nu m-am intilnit cu Hillary Clinton, sa ma milogesc pentru sustinerea legitimitatii statului. Si, daca plana vreo umbra de indoiala, declar ca nu am fost primul care a semnalat primejdia lichidarii Israelului. Cred ca cel putin 1000 de jurnalisti si oameni politici au sugerat acest scenariu, ca fiind plauzibil.

Dar ma declar vinovat, pentru ca am scris articolul meu in romaneste. Iar pentru unii cititori, evrei si israelieni, acest act al meu e socant si, in consecinta, trebuie sa mi se submineze, pe orice cale, credibilitatea. Faptele enuntate de mine nu pot fi demolate, unii urmaresc presa si TV, stiu ca pericolul e real, dar de ce trebuie sa afle asta vorbitorii de limba romana din alte tari? Doar stim bine ca multi sint antisemiti, ca detesta tot ce e legat de cuvintul “evreu”, cu atit mai mult faptul ca evreii nu mai sint minoritari in Romania, ca nu trebuie sa se gudure, pentru a primi un os de ros, dupa ce “au adus comunismul”, “au distrus o tara care i-a tolerat”, “au pus la cale un complot iudeo-mason”, “ne-au furat neamul si glia”.

De ce trebuie sa afle asta “dusmanii”, care ” isi freaca miinile cu satisfactie cind afla slabiciunile noastre”? De ce “sa dam apa la moara”?

Am o alta noutate pentru contestatarii care au definit articolul meu “parsiv”: Vorbitorii de limba romana stiu sa citeasca, in engleza si franceza, aceleasi articole care apar in ebraica. Astazi traim intr-o lume deschisa, in care, prin Google Earth, se poate vedea mai tot, nu numai o baterie de rachete, ci si masina parcata linga casa. Majoritatea oamenilor poseda TV prin cablu sau satelit, receptioneaza sute de statii, sint abonati la Internet, au acces la presa electronica. Dar multi israelieni originari din Romania traiesc in trecut, marcati de o Romanie in care se vorbea in soapta, sa nu afle vecinul, sau cu nostalgia unui Israel atotputernic, cu o armata viteaza, cu cetateni harnici, cu un serviciu secret infailibil si o motivatie sionista deasupra oricarui interes personal. Tot ce afla din presa, la TV, ceea ce vad cu proprii lor ochi, arunca intr-o pivnita intunecata, nedorind sa se confrunte cu realitatea.

Lectii de patriotism

Amuzanta a fost lectia de patriotism, pe care a vrut sa mi-o predea o jurnalista din Romania, care nu le stie, dar le birfeste, acoperindu-ma cu invective si inrolindu-se intr-un nationalism evreiesc desuet. La fel de interesant a fost ecoul unui ziarist cu vechime, care nu prea le rupe pe ebraica, dar pe romaneste a reusit sa ma insulte, atacindu-ma la persoana si nefiind capabil sa gaseasca macar un argument care sa demoleze ideile enuntate in articol.

Viata este, insa, plina de situatii absurde, in urma cu citeva luni am fost prelucrat, la o cafea, dupa articolul despre Mituri si Iluzii, in scop de “domolire”. Faptul ca scriu din Israel, la un ziar international si, mai ales, pe limba romana, era scandalos. Cu atit mai grav cu cit nu am calitatea (cum se dobindeste aceasta oare?) sa analizez, in presa, situatia politica din Israel. Dupa unii, ar fi fost normal sa public in Haaretz, fie si in limba engleza, de parca aceasta publicatie nu ar fi citita in intreaga lume.

O alta noutate, pentru cei revoltati, ar fi ca, indiferent de limba, orice material, pe Internet, sau tiparit, este accesibil, nu pretind ca Ahmedinajad citeste Acum, sau Realitatea evreiasca, dar aproape totul e transparent si poate fi folosit in scop ostil. Asadar, oricit de socati sint de afirmatiile mele, ca Israelul se confrunta cu pericolul numaratorii inverse, din pacate, aceasta este realitatea la care s-a ajuns, de-a lungul anilor de hibernare a guvernelor si ca urmare a mentalitatii cetatenilor israelieni, care s-au imbatat cu iluzii. Si prima conditie, cind te masori cu realitatea, este sa o recunosti.

Pentru mare parte dintre evreii si israelienii de origine romana, “rufele murdare se spala in familie”. Cu alte cuvinte, problemele nostre le rezolvam intre noi, evrei si israelieni, nu trebuie sa dam altora satisfactie ca sintem slabi. Ma intreb, in acest caz, care mi-e “familia”? Oare fac parte din aceeasi familie cu rabinul primitiv si xenofob Ovadia Yosef? Sau cu miile de extremisti religiosi, cu viziune mesiatica, care pun Biblia deasupra legilor statului? Sau cu artistii israelieni care boicoteaza orasul Ariel ( pentru ca, dupa crezul lor, acest oras, construit din initiativa guvernelor, e ilegitim), dar nu si Ierusalimul “unit”? Sau, prin extensie, familia mea e intreaga populatie de nationalitate evreiasca, de pe toate meridianele, inclusiv lingvistul Noam Chomski si politicianul Rahm Emanuel, fost sef de cabinet al presedintelui Obama?

Imi pare rau, dar trebuie sa dezamagesc citeva persoane. Stiu bine cine nu face parte din familia mea: multi israelieni, de origine romana, care nu s-au dezbarat de provincialism, de spiritul de trib (si turma), de mentalitatea de tirgusor.

Vreau sa multumesc celor care au comentat, pozitiv sau negativ, articolul meu “Israel – numaratoarea inversa”, aducind argumente, in bona fide. Orice dialog onest, cu ecouri sustinute, ma bucura. Si orice dezbatere care mi-ar putea insufla optimism. La capitolul patriotism insa, cu regret, nu am de primit lectii de la nimeni. Nici macar de la cei care ma ataca la persoana, public, apoi incearca, pe privat, sa indulceasca insultele, felicitindu-ma pentru articol.

Prefer sa fiu considerat dusman al poporului evreu, sau chiar tradator de patrie, decit idiot.

Fabricile de diplome si interesul castei cadrelor didactice universitare. Bonus Andrei Marga.

noiembrie 21st, 2010

Legea Educatiei, revin, incearca sa  opreasca printre altele fabricile de diplome universitare. Au aparut extrem de multe fabrici de diplome, dupa ’90. Universitati particulare dar si de stat aparute ca ciupercile dupa ploaie. Interesul  aparitiei acestor universitati particulare dar si unele de stat a fost  strict material. Departe misiunea de a  scoli tinerii de a le oferi o educatie  si un  ghid solid pentru cariera.

Universitatile existente  la inceputul anilor ’90 si-au extins   si umflat schema si contribuie si ele “relativ mai putin” la  fabricarea diplomelor.

Situatia este destul de  neplacuta. Am angajat in ultimii ani o serie de tineri absolventi   de invatamant tehnic. Spre norocul meu, domeniul  in care lucrez, m-a ajutat sa nu apelez la absolventi de universitati particulare. Oameni in general buni.  Dar cu fiecare dintre ei a trebuit sa  duc o imensa munca  de pregatire in domeniu. Le lipsea rigurozitatea, le lipsea un model de a invata, le lipseau exemplele unor dascali de urmat.

Pana la urma   cu tenacitate dar si cu ajutorul lor am reusit sa-i aduc pe un drum bun. Unii au devenit ingineri buni. Dar cu cate eforturi din partea mea. Mie cine imi plateste  acest efort? Universitatea care i-a trimis in lume si meserie fara o serie de notiuni fundamentale, fara sa le   stimulta un mod de gandire logic si ingineresc fara  nici  un ghid la care sa apeleze cand este nevoie?

Ma refer aici la carti. Afara, sigur, de  internet. Care nu-ti ofera tratate despre mecanica sau rezistenta materialelor.

Universitatea nu-mi plateste nimic, nu pot sa le cer daune profesorilor de acolo. Profesori cu salarii   de  6-10 ori mai mari decat ce reusesc eu sa castig la  firma. In plus  cca sase luni tanarul absolvent nu poate fi folosit. Timp  in care trebuie invatat de la zero. Nu produce nimic.

Daca as avea timp si bani as da in judecata universitatile tehnice pentru modul jalnic in care ” scot” absolventi.

Faramitarea specializarilor la Politehnica  in domenii absolut fantasmagorice si fara legatura cu  realitatea economiei, bluful cu specializarea inginer- economist  mi se par doua mari greseli care  au incurajat fabrica de diplome. Sutele de  ingineri economisti care absolva anual politehnicile mi se par niste copii ai nimanui.Copii de care economia atata cate este si cea care va fi nu are neaparata nevoie.

Bietii tineri sunt prostiti la admitere prin pliante   ale  universitatilor sau consiliere a cadrelor universitare cum ca domeniul  propus de ei este unul de mare viitor,perspective luminoase la absolvire etc, etc.

Fara o indrumare serioasa de acasa sau din scoala tinerii bacalaureati cad in plasa acestor samsari ce misuna pe  culoare  indrumandu-i pe candidati catre  “facultatea” lor astfel incat sa se acopere numarul de studenti necesar unei banoase functionari. De observat ca  cea mai mare rezistenta la lege  o au caderele universitare. Sau o parte a cadrelor universitare. Sunt articole de la  alegerea rectorului,la clasificarea universitatilor,renuntarea la finantarea per capita,  doctoratele si m,ateratele care  ingusteaza  perspectivele de castig  ale acestor cadre. Aici se joaca legea nu in cele doua articole cu istoria si geografia in maghiara ,etc.

Sigur,  nu generalizez,  exista  cadre universitare de toata lauda.In intreg acum  se actioneaza ca o casta.

Unul din marii adversari ai acestei Legi a Educatiei este Andrei Marga. Bineinteles  alaturi de o serie intreaga de cadre didactice  mai cu nume sau nu.L-am apreciat pe Andrei Marga pentru timidele incercari de filosofie  din”Echinox”.Un tanar ca si mine (atunci!) incerca sa  scrie despre filosofie atat si cum se putea in acei ani. Totdeauna cand imi aduceam aminte de “Echinox” puneam langa  exceptionalul Ion Mircea, bunul Dinu Flamand si super inteligentul Marian Papahagi si pe Andrei Marga. El era filosoful  echipei  si datele  cunoscute(idelogia,cenzura,etc) ma faceau sa-l privesc cu oarece simpatie stiut fiind ca-i este cel mai greu sa scrie.Scrisul lui era oarecum sec  cu toata autocenzura impusa de subiecte. Mai cu referire la marxism mai cu referiri la  Marcuse.Peste ani  l-am gasit in postura de rector al Universitatii din Cluj. Prima lui miscare  de efect a fost Facultatea de Studii Europene.Buna ca prilej de a familiariza tinerii de la noi cu ce se mananca  Europa.Sau buna pentru una doua promotii.Dupa care modelul european de gandire si birocratie ar fi trebuit sa  fie un curs sau doua la o facultate sanatoasa.Care sa ofere bazele orientarii in hatisul birocratiei europene. Marga a plusat si a indus ideea ca automat cei ce absolva facultatea in cauza devine si posesorul unui post european.

Inteligent, cu un simt al  directiei valului deosebit  Marga   face greseala de  amesteca politicul  cu invatamantul. De parca nu i-ar fi fost de ajuns perioada cand scria chinuit la Echinox.

Amesteca politicul cu invatamantul si apara niste interese care sunt ale  castei cadrelor universitare  si nu ale invatamantului.

Plus acea  ciudatenie de presedinte de Universitate  functie infiintata  pentru el.

Sa mai remarcam ca Andrei Marga a fost cel ce a militat pentru sistemul Bologna la noi. Admit ca acest sistem  este oarecum normal pentru stiintele umaniste  in general( litere,filosofie, istorie,etc) dar a  trece otova cu tavalugul  si a prinde doar de dragul    fostului occident  si   specializarile tehnice  mi se pare o  prostie  fara cusur.   Batem apa-n piua cu masteratul. Masteratul este bun cand vine cu o specializare   de substanta, de nisa. Incercati sa vedeti  numai titulatura  masteratelor de la noi si va veti lua cu mainile de cap sau veti rade amar.

Atata timp cat exista interesul sa amestecam politicul cu scoala  Legea Educatiei  va “iesi”  fara sa rezolve probleme de fond ale invatamantului.

Lansări de carte la Târgul Internaţional „ Gaudeamus-Carte de învăţătură ”din Bucureşti

noiembrie 21st, 2010

Editura BETTA-Bucureşti a lansat în cadrul Târgului Internaţional “Gaudeamus-Carte de învăţătură”, sâmbătă 20 noiembrie a.c., următoarele volume :

 Volumul de proză scurtă „Ilinca” al prof. Victoriţa Duţu – poetă, eseistă, pictoriţă, romancieră, realizatoare de emisiuni tv – cuprinde basme şi povestiri fantastice, născocite de autoare la vârsta adolescenţei şi se încadrează în zona scrierilor cu caracter nuanţat, filozofic, pilduitor.

Cu un condei muiat în cerneala unui talent deosebit, ce anunţă puternica personalitate a autoarei formată ulterior, ne poartă într-o lume plină de farmec, curată, cu o naivitate seducătoare şi, paradoxal, cu profunzimi de gândire filozofică, cu personaje ce capătă forţe supranaturale, în care binele iese biruitor asupra răului. Cuvintele curg în graiul moldovenesc-adolescentin, uşor ironic, asupra căruia autoarea nu a intervenit, lăsând pe cititor să se bucure de frumuseţea autenticităţii sale. O lectură plăcută, asupra căreia, indiferent de statutul intelectual, cititorul va reflecta o vreme.

 

                                                     Prin volumul de poeme „Până la găsirea unui alt eu” al doamnei Caliopi Dicu, poetă, jurnalistă, pictoriţă – după mai multe poezii publicate în reviste literare din ţară şi străinătate obţinând premii importante şi volumul „Pe marginea eului meu” (Editura Omnia 1997) – poeta ne introduce într-o lume a inefabilului, „o pictură pe care nu s-au uscat culorile/înnoită mereu cu o naştere lungă cât o călătorie” – în care cuvintele capătă sensuri negândite şi puteri magice, creând un univers al atotputerniciei iubirii.

Poemele din prezentul volum, versurile fin cizelate cu talent şi multă trudă consfinţesc adevărul că poezia rămâne o regină a literaturii, adevărat zbor de pasăre măiastră.

  

                                                    „Formula matematică a iubirii” al Elizei Roha se integrează ca toate romanele sale într-o mare frescă a societăţii româneşti a ultimilor 70 de ani, fiind o carte complexă – roman de dragoste, social, policier, fantastic, care, vorba unor critici, „colcăie de viaţă”.

Pe lângă personajele umane ale căror destine urmărite de-a lungul a zeci de ani sunt influenţate de acţiunea unei descoperiri fabuloase şi anume „formula matematică a iubirii”, apar ca personaje importante neconvenţionale iubirea pură, adevărată, ce înfrumuseţează şi fericeşte omul la toate vârstele sale şi marea, personaj viu, misterios ce devine legătoarea şi dezlegătoarea tainelor firii, ce captează cele mai ascunse simţiri ale vieţuitoarelor dinăuntru şi din afara sa. Folosirea „formulei matematice a iubirii” în alte scopuri decât cele naturale aduce numai evenimente negative, drame iar atunci când iubirea este însoţită de încredere, bunătate, toleranţă, destinele personajelor intră pe un făgaş normal.

 

 „Întâlnire la Castel”, primul roman al Elizei Roha, apărut acum într-o nouă ediţie revăzută, este un roman de dragoste târzie, ideală ivită surprinzător între o Cenuşereasă inconştientă de feminitatea ei şi Domnul Conte, un fante matur şi exigent care ştie să descopere, sub o aparenţă umilă, nestemata unei feminităţi ignorate…

 „Întâlnire la Castel” este totodată şi roman de aventuri, cu o puternică tentă socială, acţiunea sa, palpitantă şi bine condusă, îmbogăţindu-se cu elemente specifice romanului policier. Ritmul alert, cu momente ce se succed, învăluite într-o aură de mister, măreşte interesul de a urmări firul acţiunii.

 

În primul său roman „Iluţă şi războiul” – după mai multe povestiri, articole şi cronici literare publicate – prof. Radu Pădurariu reface, cu talent, spiritul vremurilor, prezentând viaţa grea plină la drame şi neajunsuri a moldovenilor aflaţi de o parte şi de alta a frontului în anii ’43-44.

Graiul frumos, bogat, curat, întâmplările ce se succed ciematografic, imaginile de un farmec aparte amintesc de stirpea marilor povestitori moldoveni. Autorul realizează un reuşit portret psihologic al copilului Iluţă – personajul principal şi istorisitorul evenimentelor – care este supus vicisitudinilor războiului ce-l vor marca pentru toată viaţa. O adevărată bijuterie literară, migălită cu răbdare şi talent de un maestru al povestirii.

Politica editorială a revistei ACUM este ne-negociabilă

noiembrie 21st, 2010

Așa cum era de așteptat articolul “Israel – numărătoarea inversă” http://www.acum.tv/articol/19870, al lui Vlad Solomon, publicat în numărul din 14 noiembrie a stârnit un deosebit interes. Printre reacțiile – pro și contra – s-a regăsit și acest scurt comentariu trimis de Uli Vălureanu de la Haifa, fost coleg la România liberă cu directorul revistei ACUM, Ștefan Maier, și cu mine:

“D-lui Vlad Solomon ii place sa se afle in centrul atentiei si cauta teme socante…”

Am fost surprins de acest tip de reacție din partea lui Uli, și de aceea i-am solicitat să-și argumenteze poziția, care de fapt este un atac la persoana lui Vlad Solomon. După câteva zile de tergiversări, ne-a trimis un interviu cu un profesor (de medicină) israelian, care susținea teze contrare celor argumentate de Vlad Solomon, publicat în revista Realitatea Evreiască de la București.

Deci, niciun fel de legătură cu articolul lui Vlad, cu excepția faptului că era pe o temă asemănătoare. Pe lângă faptul că nu aveam aprobarea preluării acestui material (aprobare obținută ulterior de Uli), acest mod de a răspunde solicitării noastre de argumentare este cel puțin bizar. Am primit un comentariu (ne-publicat) de la autoarea interviului, care își declară pe față adversitatea față de revista ACUM și care conținea o calomnie ordinară: persoana respectivă “auzise” că în “tentativele noastre de racolare” a unor potențiali colaboratori evrei pentru revista ACUM, am trimite un “chestionar” în care să-i întrebăm pe respectivii “ce țară preferă” (!!!!!!!!!!). O discuție în particular între Ștefan și persoana respectiva a demontat această calomnie de cea mai joasă speță.

S-a mai găsit însă și un alt cititor al revistei ACUM, critic constant al liniei noastre editoriale, să ne ceară socoteală de ce nu publicăm interviul respectiv. Adaug faptul că la toți acești critici sau detractori am întâlnit cuvântul “cenzură”. Cu alte cuvinte, dacă nu publici tot ce-ți trimit ei, indiferent că este o elucubrație, o calomnie sau un material irelevant sau fără legătură cu contextul, atunci practici “cenzura”. Nu au auzit aceste persoane de “selecție editorială”, asta amintindu-mi de perioada de imediat după decembrie 1989, când în numele “democrației” oricine avea pretenția să-i fie publicate opiniile în presă.

După 20 de ani, acest lucru este o tentativă grosolană de presiune în vederea schimbării liniei editoriale a revistei ACUM. În cazul în speță provine din partea unor grupuri din Israel și din afara lui, care denigrează și calomniază oameni ca Vlad Solomon, trăitor în Israel de peste 40 de ani, care exprimă opinii oneste, altfel curente în presa israeliană de limbă ebraică sau engleză. Aceste metode merg de la campaniile de calomnie în presa de limbă română din Israel sau pe forumuri româno-evreiești, până la divulgarea datelor personale – adresă și număr de telefon – ale lui Vlad Solomon în grupuri pe internet. Astfel de metode, inspirate din cele naziste, comuniste sau teroriste, sunt în mod clar menite să-l intimideze pe Vlad și să determine revista ACUM să abandoneze această linie editorială neconformistă, care nu e placul pavlovienilor care au împânzit internetul de limbă română.

Nu doar în cazul acestor articole critice sau mai degrabă reflexive la adresa situației din Israel avem parte de astfel de metode. Atacurile împotriva recentelor articole prilejuite de moartea bardului național-comunist Adrian Păunescu, critica uneori vehementă a refuzului nostru de a adopta o poziție partizană în stupida dispută pro- sau anti-Băsescu, ca și obișnuitele acuzații de anti-românism sau anti-creștinism se înscriu în aceste eforturi de a ne influența linia editorială.

Am o veste proastă pentru toți acești critici și detractori: vă pierdeți timpul de pomană. Linia editorială a revistei ACUM, unică în peisajul publicistic de limbă română, este NE-NEGOCIABILĂ. Așa cum am probat în nenumărate rânduri, acceptăm și încurajăm critica de pe poziții oneste. Plecăm de la premisa că toți vrem binele public, dar îl vrem pe căi diferite. Iar cine pune la îndoială buna noastră credință în consecvența cu promovăm această linie editorială nu poate fi decât de rea-credință. Iar cu astfel de persoane orice dialog este exclus.

Revederea de la Shefaym – relatare despre cea de a 70-a aniversare a Liceului Evreiesc din Cluj

noiembrie 21st, 2010

Preambul: Liceul Evreiesc Coeducaţional din Cluj s-a înfiinţat în toamna anului 1940 când, în urma aplicării legislaţiei antievreieşti din Ungaria, elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcoli. Instituţia susţinută de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, având peste o mie de elevi şi un corp profesoral de excepţie,  condus de strălucitul profesor de matematică Antal Márk,  n-a funcţionat decât patru ani şcolari. Ultimul s-a încheiat înaintea sărbătorii de Pesah din 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane naziste şi  începerea “soluţiei finale”. Elevii Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj au împărtăşit soarta tragică a celor 18.000 de coreligionari din Cluj şi împrejurimi, a celor 160.000 de evrei de pe cuprinsul Transilvaniei de Nord. Au fost adunaţi în ghetouri şi îmbarcaţi în garniturile de vagoane de vite cu destinaţia Auschwitz. Trei sferturi dintre ei, majoritatea din cursul inferior, au pierit în camerele de gazare. O parte însemnată din puţinii supravieţuitori, traumatizaţi de cele îndurate în lagăr şi pierderea familiilor, a părăsit Clujul pentru a se stabili în statul evreu renăscut, ori şi-a căutat norocul în lumea largă.  Întâlnirile foştilor elevi au început să se organizeze din anii 1980 şi, de o vreme încoace, se ţine din doi în doi ani  alternativ la Cluj şi la Shefaym în Israel (ţara în care trăieşte majoritatea lor).

Shefaym – ca o tabără

Dacă întâlnirile de la Cluj sunt impregnate de nostalgia anilor de şcoală care – în ciuda vremurilor sumbre –  erau luminaţi de flacăra adolescenţei, cele de la Shefaym sunt altfel. Aici vara e în toi chiar şi în miez de octombrie, frunzele palmierilor freamătă sub briză, pâlcul de clădiri albe şi forfota vizitatorilor tineri împrumută staţiunii din vecinătatea kibuţului, aerul unei tabere de vacanţă. Elevii veterani sosiţi în ţinute estivale, cu pălării de culoare deschisă şi ochelari de soare, arborează un zâmbet larg şi şăgalnic, asemeni acelui „g” poznaş care a transformat denumirea banală de “Zsidlic” (obţinută prin alăturarea primelor silabe ale cuvintelor („Zsidó Liceum”, adică Liceul Evreiesc în limba maghiară) în „Zsiglic”, pentru a-l personaliza şi a-l purta în suflet toată viaţa, ca pe o medalie lăuntrică.

Fotografie de grup "Zsiglic", Ierusalim 2010

Anul acesta bucuria întâlnirii este cu atât mai mare, cu cât ea fusese anulată din cauza  bolii grave a lui Jenő Karl cel care, alături de soţia sa Ibi – fostă elevă a liceului –  a fost organizatorul entuziast şi devotat al reuniunilor aniversare din Israel.  Jenő fusese preocupat până în ultimele zile de viaţă de reuşita întâlnirii, motiv pentru care George şi Ditta Bishop din Los Angeles şi Judith Mureşan din Cluj s-au hotărât să reia organizarea reuniunii.  Gestul i-a ajutat pe Ibi, văduva lui Jenő, pe fiica şi fiul ei  Hanna Karl-Zimmermann şi Yossi Karl să găsească forţa de a se implica din nou în pregătirea întâlnirii.

Foştii colegi sosiţi din Europa, America de Nord şi de Sud sau de aici, din Ţara Veche-Nouă, se îmbrăţişează cu entuziasm şi lacrimi de bucurie. Fiecare zâmbet şi exclamaţie de recunoaştere, asemenea unei baghete magice, descoperă colegul neastâmpărat sau colega zvăpăiată de odinioară deghizaţi în domni octogenari şi doamne venerabile. Iată-l şi pe cel mai vârstnic participant,  Ernest Meister, elev al primei promoţii şi apoi profesor de sport al colegilor săi. Multiplul campion de scrimă, fost antrenor al echipelor olimpice din România şi Canada, şi-a păstrat ţinuta elegantă şi pasul energic.

Au venit şi „descendenţii zsiglic-iştilor”, copiii şi nepoţii care nu-i însoţesc numai pentru a le uşura voiajul, ci şi din dorinţa de a se împărtăşi din „spiritul zsiglic”.

Amintirile – crâmpeie de istorie

Amintirile depănate relevă întorsăturile incredibile ale sorţii, prin care protagoniştii adolescenţi au scăpat ca prin minune de pe tărâmul morţii, pentru a deveni făuritori de istorie.

În momentul deportării Tomi Kremer avea 14 ani şi ar fi sfârşit în camera de gazare dacă nu ar fi avut norocul să se afle în grupul Kasztner şi să ajungă într-un lagăr care i-a îngăduit supravieţuirea: Bergen Belsen. La sfârşitul războiului a plecat în Palestina şi a participat la războiul de independenţă, numărându-se printre primii luptători Haganah care au eliberat Beer Sheva. Nu împlinise 19 ani când neliniştea şi setea de cunoaştere l-au mânat să părăsească Israelul, abia constituit, şi să plece să înveţe în occident. Student la Universitatea din Edinburgh avea să se îndrăgostească de Lady Alison Balfour, nepoată a renumitului lord al cărui nume este legat indisolubil de renaşterea statului evreu. Delicata soţie a lui Tom, devenită „zsiglic”-istă prin alianţă, descrie castelul bunicilor unde  Lordul Balfour, faimos politician şi premier al Marii Britanii, adora să-şi mănânce cina alături de copiii familiei. Spiritul iscoditor avea să-i aducă lui Tom Kremer împlinirea atât în cariera intelectuală – profesor şi autor de cărţi în domeniul psihologiei, filosofiei şi politologiei – cât şi în afaceri, fiind întemeietorul unei prospere firme de jocuri şi jucării. El este unul dintre cei mai importanţi contribuitori la finanţarea întâlnirilor la care pot participa toţi foştii colegi, indiferent de starea lor materială. Tom Kremer spune că nu face decât să continue tradiţia liceului evreiesc de odinioară, accesibil şi elevilor mai săraci, datorită membrilor înstăriţi ai comunităţii care le achitau taxele şcolare.

Revenit după detaşamentul de muncă la Cluj, profesorul Ernest Meister şi-a continuat un timp cariera didactică, însă curând avea să fie chemat la Bucureşti pentru a antrena lotul naţional de scrimă. Dacă la preluare, România ocupa un loc codaş în ierarhia mondială, în 1956 obţinea primul titlu mondial la juniori, iar mai târziu şi titlurile mondiale la seniori şi senioare. Ernest Meister a introdus în România metoda vârfului de formă în pregătirea sportivilor de performanţă. Peste câteva decenii avea să părăsească România şi, pe lângă antrenorat, să se specializeze şi în kinetoterapie. Spune cu mândrie că la baza succesului său stau atenţia acordată pregătirii fizice în anii de liceu şi orele petrecute în sala de scrimă a Clubului Sportiv Evreiesc “Hagibor” din Cluj.

Eva Harmaty, revenită din lagăr tot la vârsta adolescenţei, a plecat în Palestina înrolându-se în Palmach şi participând la războiul pentru independenţă. Înconjurată de copii şi nepoţi, Eva  le povesteşte colegilor reuniţi la Muzeul Palmach, cum a fost pe câmpul de bătălie .

Edith Balas, soţia cunoscutului economist şi disident Egon Balas – şi el fost elev al Liceului Evreiesc din Cluj –  este de părere că nivelul educaţiei de la „Zsiglic” îl depăşea pe cel al prestigioaselor instituţii de învăţământ pe unde avea să treacă de-a lungul vieţii. Edith Balas, actualmente profesor la universitatea din Pittsburg şi critic de artă, susţine la Shefaym o conferinţă despre arta lui Valentin Lustig. Tematica prelegerii nu este întâmplătoare, întrucât pictorul apreciat pe plan internaţional este fiul doctorului Tiberiu Lustig, absolvent eminent al Liceului Evreiesc din Cluj.

Spiritul Zsiglic

Cele trei zile petrecute la Shefaym au fost de ajuns pentru reprezentanţii generaţiilor a doua şi a treia, sosiţi din ţări diferite şi vorbitori de diverse limbi, pentru a alcătui „o clasă” în care se simt minunat. Şi nu e de mirare pentru că în ciuda diferenţelor de vârstă, pregătire şi preocupări – Danny, fiul lui George Bishop din SUA, Sonya, nepoata lui Vasile Nussbaum (din Cluj), venită din Germania, Luci, fiica Juditei Mureşan din Cluj şi toţi ceilalţi – au primit aceeaşi hrană sufletească: „spiritul Zsiglic”.  Médi Budacsek, fiica lui Akiva Leöb, este foto-reporterul şi operatorul imagine ad-hoc, înregistrând momentele de neuitat şi dăruind câte un surâs blând, celor din faţa obiectivului.  Discuţiile prelungite până noaptea târziu fac să răsune aleile din Shefaym de râsetele participanţilor de toate vârstele.

Ultima după amiază e consacrată vizionării filmului realizat cu douăzeci de ani în urmă, la întâlnirea de 50 de ani de la înfiinţarea liceului. Câte feţe dragi, trecute de atunci în nefiinţă, zămbesc de pe ecranul din care radiază tinereţea celor care atunci aveau…60-70 de ani! Câte feţe dragi îşi zâmbesc în sală, acum la vârsta de…Care vârstă ? De fapt, şoferul autobuzului care îi dusese în excursie la Ierusalim,  şi apoi îi adusese înapoi în aceeaşi seară, după vizita la Muzeul Palmach, a surprins esenţa în câteva cuvinte: „Credeam că la 60 de ani ai încheiat cu viaţa, dar acum îmi dau seama că ea începe abia la 80 de ani!” Discursul nostalgic şi filosofic al Lidiei Vágó şi cuvântarea tonică a lui George Bishop – spiritul generos şi protector al întâlnirilor – sunt completate cu iniţiativele altor vorbitori ai acestei ore de dirigenţie neconvenţionale. Vasile Nussbaum propune un proiect de salvare a cărţilor de rugăciune din sinagoga clujeană, prin răscumpărarea şi dăruirea lor unor adolescenţi israelieni, ca o ştafetă peste timp din partea elevilor liceului evreiesc de odinioară. Akiva Leob nu a fost elev la „Zsiglic”, dar a avut mulţi prieteni acolo  şi participă regulat la întâlniri. De data aceasta vine cu ideea de a utiliza mai eficient şi mai frecvent mijloacele comunicării virtuale, pentru ca legătura dintre colegi să se permanentizeze luminând cotidianul anilor senectuţii. Banchetul – la care se mâncă, se sporovăieşte şi se dansează pe săturate – încheie cea de a 70-a aniversare a Liceului Evreiesc din Cluj, organizată la Shefaym. Participanţii se despart îmbrăţişându-se  cu ochii umezi. Ibi, Hanna şi Yossi – gazde minunate, grijulii şi inventive – le dăruiesc tuturor tinerilor câte un calendar cu imaginea liceului şi a iubitului director de odinioară Antal Márk. Un semn al apartenenţei la familia „Zsiglic”, la „spiritul Zsiglic”, pe care Judith Mureşan l-a definit astfel în discursul de rămas bun: „ Oare ce a determinat apariţia  acestui spirit aproape de neînţeles pentru străini ? Prin ce se explică această coeziune fantastică ? La aceste întrebări e foarte greu de răspuns; probabil sunt mai multe cauze, însă două sunt esenţiale: una legată de funcţionarea şcolii, iar cealaltă de moartea ei.  Această şcoală ne-a transmis valori ieşite din comun, într-o perioadă cumplită: un învăţământ de înalt nivel, cu profesori excepţionali (care, la fel ca şi noi elevii, fuseseră daţi afară de la catedrele lor din cauză că erau evrei) şi petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber (cerc de literatură, teatru, orchestră şi echipe sportive). Toate acestea ne-au înzestrat cu un nivel de cultură mai ridicat decât al elevilor din alte şcoli, dându-ne merinde pentru toată viaţa. Dar cel mai important a fost faptul că şcoala a reprezentat o insulă care ne proteja de umilinţele chinuitoare  ale lumii exterioare; la şcoală ne simţeam bine, protejaţi de mediul ostil care ne înconjura. Şi în final, cauza determinantă a coeziunii noastre extraordinare şi a acestor reuniuni cu totul speciale este faptul că existenţa tihnită a familiilor noastre, a şcolii – copilăria noastră – a fost frântă de o tragedie comună: Holocaustul. Cred că acesta este factorul esenţial care a coagulat elevii supravieţuitori ai unui liceu excepţional, într-o singură familie.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Reflexii

noiembrie 21st, 2010

28 noiembrie 2010

Vlad Solomon

Turning the World Upside Down by Annish Kapoor – Israel Museum

27 noiembrie 2010

Gabriela Marinescu

Bucegii față în față cu ei înșiși

26 noiembrie 2010

Natalie Schor

Lift spirits

25 noiembrie 2010

Natalie Montanaro

Fish out of water

24 noiembrie 2010

Marius Lihet

Cabs reflected in one of Royal Ontario Museum’s huge glass panels – Toronto

23 noiembrie 2010

Paulina Eliza Duta

Alb și negru

“ Sufletul meu se aruncă în apă

şi ţâşneşte

cu cormoranul. “ (Ueshima Onitsura)

22 noiembrie 2010

Cristina Dobrin

La oglindă

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Ziua Recunoștinței

noiembrie 21st, 2010

Ne-am obisnuit sa denigram si sa lovim in continentul american ca si cum acesta ar fi starostele relelor in lume. S-a incetatenit ca in toate punctele cardinale America sa devina un tap ispasitor si un cauzator al suferintelor mondiale.

In ciuda tavalugului mediatic America de Nord primeste noi imigranti si oferta competitiei ramane deschisa. Nu doresc o explicitare-compliment la adresa unui loc in care milioane de venetici au sosit fara nicio valiza si si-au gasit un loc, ci doar uimirea:

–          De ce acestia nu s-au orientat catre Rusia ori Arabia cea plina de cai catre Alah ?

In urma cu cateva zile am intrat intr-un modest centru comercial din regiunea Washington-ului si m-am simtit coplesit de volumul amplificat  al difuzoarelor ce raspandeau o slujba religiaosa islamica. Posed indeajuns de multe cunostinte de araba  incat sa-mi dau seama de tema enuntata. Nu contest ideea democratiei americane ajunsa la ridicol si la o primejdie continua, ci situatia unui crestin (de a unui evreu nici nu mai vorbesc) aflat intr-o tara musulmana.

Cati evrei, cati crestini sunt acceptati intr-o tara islamista ?

Musulmanii ajunsi in Occident, in America de Nord au dreptul sa construiasca moschei, sa-si poarte turbanele si alte simboluri religioase in public.

Aceasta pentru ca lumea superioara a bunului simt, a respectului pentru aproapele sau a stabilit (si nu inventat), a legiferat in 1621 o zi a impacarii si a convietuirii a catorva grupuri etnice.

Nu voi enunta nicio reteta culinara.

Ma opresc doar la masa simpla a unui cartier, a intinderii americane unde este mereu un loc liber noului venit indiferent de originea sa.

I-as intreba pe cei ce se afla la aceasta masa festiva si generoasa de ce nu se ingramadesc catre meleagurile unde ziaristii sunt asasinati, femeile considerate infidele omorate cu pietre in piata publica …

Intelectualii și puterea. Există societate civilă în România?

noiembrie 21st, 2010

Intelectualii se impart in trei. Cei ce se dau cu puterea  in speranta unei sinecuri. Cei ce critica abitir puterea in speranta ca  aude cineva din opozitie si cand aceasta va veni la putere o sa capete osul dorit. Si o a treia categorie, cei ce nu sunt incadrati. Critica puterea dar si opozitia,  au  coloana vertebrala si  nu preiau  de-a gata cele servite de unii sau altii. A nu fi incadrat: a fi rational, a trece prin filtrul mintii  si analizei  cele ce se intampla si abia apoi sa deschizi gura. Cei ce gandesc cu adevarat liber  fara influenta politicului  si in interesul  general.

Din pacate a treia categorie,  care numeric este  cea mai mare, nu este vocala. Ei sunt cei ce citesc, urmaresc, asculta si care au o parere si o tin pentru sine. Eventual rezultatul acestei analize a lor este votul sau neparticiparea la vot.

Sunt momente in evolutia unei societati cand  numai votul odata la patru (cinci) ani nu este suficient.

Sunt momente cand  situatia  se cere indreptata ,corectata si atunci este nevoie de interventia lor. De interventia  societatii civile de care tot auzim, unii mai si vorbesc, dar care la noi lipseste cu desavarsire.

A existat Alianta Civica la inceputul anilor ’90   care a cautat sa  stranga, coaguleze societatea civila si sa faca din ea o voce. Din pacate,  forte oculte sau mai putin, au  facut ca activitatea ei sa cada pana spre derizoriu desi  nu merita acest lucru. Impactul s-a redus  pana la zero.

Cativa incearca in aceste zile o actiune pe linia societatii civile care se cheama “romania curata”! Care tinteste tocmai a treia categorie  de intelectuali.

Cu mijloace democratice incearca sa  corecteze, sublinieze erori, derapaje etc, din cadrul politicului si a guvernarii.

Abia lansata actiunea “romania curata” are parte de  atacuri din partea celorlalte doua categorii. Adica si din partea  celor cu puterea si din partea celor cu opozitia.

Ba ca “romania curata” ar fi embrionul  partidului “alba ca zapada” ba ca este  un ONG  facut pentru a se baga in seama de la care nu luam lectii.

A treia categorie  a neincadratilor nu da semne sa adere la o astfel de miscare.

Asteptam alta initiativa sau orice  in Romania  trebuie sa fie legat de un fir care undeva la capat se leaga la un partid?

Moldova – al treilea scrutin parlamentar în doi ani

noiembrie 21st, 2010

După numărarea a jumătate din voturile exprimate în alegerile din Republica Moldova, Partidul Comuniștilor (PCRM) conduce cu 41,2% (44 de mandate estimate din 101, -4), urmat de Partidul Liberal Democrat (PLDM) cu 28% (31 mandate, +13), Partidul Democrat (PDM) cu 13,4% (15 mandate, +2)) și Partidul Liberal (PL) cu 8,5% (11 mandate, -4). Niciun alt partid nu trece până acum de pragul electoral de 4%. Participarea la vot a fost de aproape 60%.

Sondajul la ieșirea de la urne Publika TV & IRES dădea următoarele rezultate: PCRM 25,7%, PLDM 34,6%, PDM 15,1%, PL 15,7%. Sondajul la ieșirea de la urne  Prime TV &  CBS-AXA indica: PCRM 33,8%, PLDM 32,2%, PDM 14,1%, PL 10,2%.

Urnele de vot s-au deschis la ora 7 și s-au închis la 21, iar pe buletinul de vot sunt înscrise 20 de partide politice și 19 candidați independenți. Potrivit Comisiei Electorale Centrale (CEC), pe listele electorale sunt înscriși 2652570 cetățeni cu drept de vot, iar numărul secțiilor de votare deschise este de 2037, dintre care 75 în afara țării.

Actuala criză politică s-a declanșat imediat după alegerile parlamentare la termen din  5 aprilie 2009, încheiate cu victoria PCRM, care în urma numărătorii voturilor a obținut 60 de mandate din totalul de 101 câte are Parlamentul Republicii Moldova. Opoziția reprezentată de PL – 15 mandate, PLDM – 15 mandate și AMN -11 mandate, a contestat vehement rezultatul, acuzând partidul de guvernământ, condus de Vladimir Voronin de fraudă masivă.

Noul parlament nu a reușit însă, în urma boicotului opoziției, să aleagă un succesor în fruntea statului lui Voronin, candidata PCRM Zinaida Grecianîi lipsindu-i un singur vot pentru a obține majoritatea necesară de 61 pentru a fi aleasă. Potrivit Constituției, parlamentul a fost dizolvat și au fost convocate alegeri repetate pe 29 iulie 2009.

Singura schimbare a fost scăderea PCRM de la 60 la 48 de mandate și intrarea în parlament a Partidului Democrat (PDM), condus acum de Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului, care a părăsit în luna iunie PCRM, cu 13 mandate, alături de PLDM, condus de Vladimir Filat – 18 mandate, PL, condus de Mihai Ghimpu – 15 mandate și AMN, condus de Serafim Urecheanu – 7 mandate.

PLDM, PL, PDM și AMN au format o coaliție de guvernare – Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), care l-a ales pe Mihai Ghimpu președinte al Parlamentului și a învestit un guvern în frunte cu Vladimir Filat.

Nici de data aceasta Parlamentul nu a putut alege un nou șef al statului, candidatul AIE, Marian Lupu, neîntrunind decât 53 de voturi ale deputaților coaliției, cei ai PCRM boicotând votul. Ca atare, Mihai Ghimpu a ocupat funcția de președinte interimar al Republicii Moldova.

AIE a decis să supună la vot un amendament constituțional privind alegerea președintelui Republicii Moldova prin vot direct unui referendum pe data de 5 septembrie 2010. Din cauza participării la vot de sub 1/3 dintre alegătorii înscriși pe liste – minim cerut le lege, referendumul a fost considerat ne-valabil și amendamentul a fost respins, convocându-se acest nou scrutin parlamentar repetat.

Est sau Vest?

Cele mai recente sondaje arată că doar patru partide, PCRM, PLDM, PD și PL, vor depăși pragul electoral de 4%, iar cele trei partide rămase din AIE au șansa de a depăși împreună cele 61 de voturi necesare alegerii noului șef al statului.

Problema este că disensiunile între cele trei partide, care altfel au guvernat cu relativ succes în ultimele 18 luni, s-au ascuțit, mai ales datorită ambițiilor politice ale celor trei lideri.

În linii mari, cele patru partide cu șanse de accedere în parlament reprezintă patru tendințe în rândul electoratului – PCRM votul pro-rusesc, PLDM votul pro-românesc moderat, PL – votul naționalist românesc, iar PDM – votul “moldovenesc”, rezidual.

Toate sondajele indică PDM ca deținând balanța puterii în noul parlament între PCRM – pro-rusesc și PLDM și PL – “blocul pro-românesc.” Dacă cei trei lideri vor cădea de acord pentru același plan din 2009 – Marian Lupu cndidat la președinție, Vladimir Filat, prim ministru și Mihai Ghimpu, președinte al Parlamentului, atunci o înțelegere ar fi posibilă.

Datele problemei s-au schimbat însă. Vladimir Filat a devenit între timp, potrivit sondajelor și mai ales vizibilității sale de prim-ministru, cel mai popular politician din Republica Moldova, eclipsându-l pe Marian Lupu. Mihai Ghimpu a continuat pe linia declarațiilor și gesturilor naționaliste, scriind recent o scrisoare către NATO în care cerea ajutor împotriva Rusiei.

Pe de altă parte, semnarea tratatului de frontieră și normalizarea relațiilor cu România, încălzirea vizibilă a relațiilor cu Uniunea Europeană, neînsoțită de o deteriorare prea accentuată a relațiilor cu Federația Rusă, fac ca actualele alegeri parlamentare să fie cea mai importantă șansă pentru Republica Moldova de la declararea independenței în 1991 de a consolida democrația și orientarea pro-europeană.

Rămâne ca electoratul să continue pe calea începută la 29 iulie 2009, iar tripleta Filat-Lupu-Ghimpu să realizeze șansa istorică pe care o are Republica Moldova.

Formula Robin Hood de redistribuire a mandatelor

noiembrie 21st, 2010

1. De ce s-a renunţat la formula d’Hondt de redistribuire a mandatelor?

Majoritatea modificărilor operate în Codul electoral prin Legea nr.119 din 18 iunie 2010 au vizat recomandările Consiliului Europei şi OSCE. Aproximativ 40% din articolele legii electorale au fost îmbunătăţite substanţial, aceasta devenind una foarte permisivă. Concomitent, în legea electorală a fost introdus un şir de modificări inopinate, care au stîrnit interpretări adverse. Cea mai contestată modificare se referă la modalitatea de redistribuire a mandatelor între formaţiunile politice care depăşesc pragului electoral de 4% din voturile valabil exprimate.

Modificarea respectivă a fost introdusă după ce anterior, începînd cu alegerile din 1994, în cele şase exerciţii electorale parlamentare, fusese aplicată formula d’Hondt de redistribuire a mandatelor suplimentare. Formula în cauză avea menirea să respecte proporţionalitatea la redistribuirea mandatelor, favorizînd partidele mari. Statistica celor şase exerciţii parlamentare arată în felul următor:

– în 1994 – Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) a acumulat 43.2% din voturi, obţinînd 56 mandate din totalul de 104, dintre care 11 le-a obţinut după redistribuirea a 18 mandate din contul concurenţilor care nu au trecut pragul electoral (4% pentru partide şi blocuri, numărul de voturi obţinute de candidaţii independenţii urma să se încadreze în şirul descrescător după formula d’Hondt);

– în 1998 – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a acumulat 30% din voturi, obţinînd 40 mandate din totalul de 101, dintre care 10 le-a obţinut după redistribuirea a 24 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (4% atît pentru partide/blocuri electorale, cît şi pentru candidaţii independenţi);

– în 2001 – PCRM a acumulat 50.1% din voturi, obţinînd 71 mandate, dintre care 21 le-a obţinut după redistribuirea a 28 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide/blocuri electorale şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2005 – PCRM a acumulat 46% din voturi, obţinînd 56 mandate, dintre care 10 le-a obţinut după redistribuirea a 17 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide, 9% pentru blocuri electorale formate din două formaţiuni, 12% pentru blocuri electorale formate din trei şi mai multe formaţiuni şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2009, la 5 aprilie – PCRM a acumulat 49.5% din voturi, obţinînd 60 mandate, dintre care 11 le-a obţinut după redistribuirea a 15 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide, blocurile electorale fiind neadmise, şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2009, la 29 iulie – PCRM a acumulat 44.7% din voturi, obţinînd 48 mandate, dintre care 3 le-a obţinut ca urmare a redistribuirii a 4 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (5% pentru partide, blocurile electorale fiind neadmise, şi 3% pentru candidaţii independenţi).

Statistica invocată arată că după ce în 1998 a intrat în competiţia parlamentară, PCRM a obţinut aproape constant un surplus de mandate de cel puţin 1/5, numai prin redistribuire, iar în 2001 a obţinut un surplus de peste 40%(!) mandate. La alegerile noi din 29 iulie 2009 un şir de partide minuscule au decis sa nu se implice în campania electorală, contribuind astfel la redistribuirea a doar 4 mandate suplimentare. De fapt, acesta a fost unul din factorii de bază care a contribuit la trecerea PCRM în opoziţie.

În condiţiile crizei politice din 2009, generate de revolta post-electorală a tinerilor, liderii partidelor liberale, în special cei din Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN), şi-au exprimat nemulţumirea vis-a-vis de utilizarea formulei d’Hondt. Argumentele liderilor liberali au fost, oarecum stranii, aceştia invocînd încălcarea articolul 38 alin.(1) din Constituţie, referitor la dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, care prevede, inclusiv, egalitatea votului. Potrivit liberalilor, din cauza aplicării formulei d’Hondt, ponderea unui mandat obţinut de PCRM este constant mai joasă decît ponderea unui mandat obţinut de alte partide, fapt care ar contraveni normei constituţionale invocate mai sus. În acest sens, liderii liberali au apelat la savanţii Academiei de Ştiinţe, care au confirmat nişte lucruri evidente. În consecinţă, reprezentanţii liberalilor s-au adresat organelor de justiţie, inclusiv Curţii Constituţionale.

Organele de justiţie au refuzat să examineze plîngerile liberalilor, declinîndu-şi competenţa, lucru absolut corect. Problema, într-adevăr, nu rezidă în încălcarea principiului egalităţii votului, ci în acceptarea de către legislator a unei formule de redistribuire a resturilor de mandate, ca urmare a introducerii pragului electoral. În acest context, este curios că liberalii nu s-au îngrijit de ponderea voturilor pentru partidele care nu au trecut pragul electoral, urmînd ca în lupta pentru egalitatea votului să ceară, în mod logic, eliminarea pragului electoral.

Formula justă, la care au ajuns liberalii, ţine de redistribuirea aproape egală a mandatelor ce ar fi trebuit să revină concurenţilor electorali incapabili să depăşească pragul electoral, între cei care îl vor depăşi. Potrivit articolului 87 alin.(5) din Codul electoral “numărul mandatelor de deputat rămase nedistribuite se repartizează succesiv, cîte unul fiecărui partid, …începînd cu concurentul electoral care a obţinut cel mai mare număr de mandate, în ordine descrescîndă”. Această formulă a fost numită peiorativ – “formula Robin Hood”, pentru caracterul egalitarist de redistribuire a mandatelor suplimentare. Problema e că dacă pornim de la argumentul iniţial al liberalilor, referitor la egalitatea votului, atunci ea poate introduce o distorsiune şi mai mare în privinţa ponderii unui mandat obţinut de o formaţiune sau alta.

Cea mai bună ilustraţie a justeţei noii formule poate fi obţinută prin examinarea aplicării acesteia la rezultatele alegerilor parlamentare din 2001. Atunci doar trei formaţiuni au depăşit pragul electoral, PCRM obţinînd 50% din voturi, Alianţa Braghiş (AB) – 13%, şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – 9%. Întrucît numărul de locuri în Parlament este de 101, procentajul acumulat de formaţiuni, în lipsa redistribuirii, practic ar coincide cu numărul de mandate obţinute. Dacă recurgem la redistribuirea celor 28 de mandate rămase, conform actualei formule, atunci PCRM ar fi obţinut 10 mandate în plus, iar celelalte două formaţiuni ar fi primit cîte nouă mandate în plus. Astfel, PCRM ar fi primit 60 de mandate şi nu numai că nu ar fi avut majoritate constituţională de 2/3, dar nici măcar majoritatea calificată de 3/5 pentru a alege şeful statului. În acelaşi timp, PPCD şi-ar fi dublat rezultatul, adăugînd la 9 mandate altele 9! Iată aceasta ar fi o mostră deegalitate a votului cetăţeanului?!

2. Cît de justificată este formula egalitaristă de redistribuire a mandatelor?

Instituţiile internaţionale specializate nu fac recomandări statelor în privinţa alegerii sistemului electoral. Alegerea unui sau altui sistem se face în funcţie de criterii proprii, alese de fiecare ţară în parte. Aceste criterii caută să stabilească un echilibru între două elemente esenţiale care, oarecum, se află intr-o relaţie conflictuală. Mai presus de orice, alegerile trebuie să facă posibilă desemnarea unui guvern capabil de coeziune, responsabil de promovarea intereselor naţionale. În al doilea rînd, sistemul electoral identificat şi desfăşurarea alegerilor în baza acestuia trebuie să garanteze reprezentarea forţelor politice la nivel naţional şi să reproducă în Parlament o imagine cît mai exactă a puterii acestora. În 1993, cînd au ales sistemul electoral, parlamentarii moldoveni au pornit de la o necesitate stringentă – asigurarea dreptului de vot pentru cetăţenii din Transnistria şi evitarea împărţirii ţării în circumscripţii electorale pe teritoriul controlat de regimul de la Tiraspol. Aceasta a determinat alegerea în favoarea sistemului electoral proporţional deplin: o ţară – o circumscripţie electorală.

Mai sus s-a arătat că modificarea formulei de redistribuire a mandatelor nu rezolvă problema invocată iniţial – asigurareaegalităţii votului, ba dimpotrivă, o agravează. Totuşi, pe lîngă justificarea quasi-morală: voturile şi mandatele acordate celor de stînga să nu treacă la cei de dreapta şi vice-versa, există şi o justificare politico-legală pentru adoptarea noii formule. Aceasta se referă atît la problema stabilităţii guvernamentale de după alegeri, cît şi la problema dezvoltării democraţiei în Republica Moldova. Faptul că după alegerile parlamentare din 2001, PCRM a devenit partid dominant, adică un partid cu un rating mai mare de 40% şi cu reprezentare majoritară în Parlament, a contribuit la dezvoltarea unui soi de autoritarism, exprimat prin funcţionarea aşa-zisei verticale a puterii de stat. În consecinţă, practic toţi liderii politici de opoziţie cu un rating semnificativ au fost supuşi hărţuielilor prin tot felul de metode, inclusiv deschiderea dosarelor penale.

Favorizarea PCRM prin intermediul formulei d’Hondt a imprimat un stil arogant liderilor acestuia, care nu au ezitat să renunţe la obligaţiile, asumate rareori, în raport cu opoziţia. Finalmente, scorul foarte mare al PCRM la alegerile din 5 aprilie 2009, amplificat de redistribuirea mandatelor după formula d’Hondt, l-a motivat pe liderul PCRM, Vladimir Voronin, să refuze în mod public, chiar în noaptea imediat următoare după alegeri, orice dialog cu partidele de opoziţie, liderii cărora fusese supuşi hărţuielilor penale şi mediatice. Toate aceste lucruri luate împreună demonstrează că aplicarea formulei d’Hondt în acest caz a avut efect invers – nu stabilitatea guvernării, ci dimpotrivă, răbufnirea nemulţumirilor şi destabilizarea dramatică şi extrem de periculoasă a întregului sistem politic.

Pe de altă parte, formarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) din patru elemente eterogene, deşi nu a adus la instaurarea unei stabilităţi politice de durată, totuşi, a contribuit la menţinerea Republicii Moldova pe linia de plutire, în mare parte datorită credibilităţii şi suportului din partea partenerilor externi de dezvoltare. În acelaşi timp, trecînd în opoziţie după alegerile noi din 29 iulie 2009, PCRM a recurs la boicotarea alegerii şefului, deci şi la adîncirea crizei politice, cît şi la boicotarea oricăror alte iniţiative. Este adevărat, că AIE a oferit prilejuri pentru aceasta, comiţînd un şir de acte care nu au nimic în comun cu abordarea democratică a procesului legislativ şi de adoptare a deciziilor în domenii extrem de sensibile pentru societatea moldovenească. Oricum, o guvernare de coaliţie, formată din patru elemente eterogene şi relativ antagoniste, au asigurat Republicii Moldova un anumit nivel de stabilitate, menţinerea ţării pe linia de plutire din punct de vedere economic şi social, un progres semnificativ în relaţiile cu Uniunea Europeană şi a creat oportunităţi pentru relansarea procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană. Se putea mai mult, dar este suficient că ţara a fost adusă în preajma unor alegeri parlamentare care urmează să dea legitimitate deplină viitoarei guvernări.

Anume în acest context, componentele AIE au convenit asupra schimbării formulei de redistribuire a mandatelor, încercînd astfel să-şi asigure o minimă protecţie că PCRM nu va profita iarăşi de pe urma redistribuirii mandatelor conform formulei d’Hondt. Statisticile de mai sus arată că PCRM obţinea ~3/4 din mandatele redistribuite conform formulei d’Hondt. Noua formulă Robin Hood inversează proporţia în favoarea componentelor AIE. Acesta a şi fost adevăratul scop al modificării articolului 87 din Codul electoral şi nicidecum asigurarea egalităţii votului.

3. Concluzii

- Noua formulă de redistribuire a mandatelor este în esenţă una bizară, care poate eventual asigura unui partid la redistribuire un surplus de mandate mai mare decît scorul propriu-zis al acestuia. Adică, dacă consultăm statisticile de mai sus, putem afirma că un partid, care abia trece pragul electoral de 4%, ar putea foarte uşor obţine un supliment, să zicem, de 5 mandate. Această formulă, în mod cert, face sistemul electoral neproporţional. În schimb, această formulă face Republica Moldova renumită pentru inovaţiile în sistemele electorale.

– Noua formulă de redistribuire a mandatelor ar avea justificare doar dacă, finalmente, ea va asigura înclinarea balanţei post-electorale în favoarea componentelor AIE. Dacă cumva PCRM va reveni la guvernare şi în condiţiile aplicării formulei Robin Hood, atunci lucrurile vor fi probabil triste pentru componentele AIE. Vorba e că PCRM va avea mînă liberă să opereze orice fel de amendamente la Codul electoral, dar şi la alte acte legislative, după bunul său plac, inclusiv să adopte un fel de Legge Acerbo, care să-i asigure în mod automat partidului cu majoritate electorală relativă un scor parlamentar absolut, lucru despre care liderul PCRM, Vladimir Voronin, vorbeşte demult.

– Noua formulă de redistribuire a mandatelor este una temporară, justificarea ei fiind legată de un conflict concret, particular, între elementele AIE şi PCRM. Este lipsită de temei existenţa în timp a unei astfel de formule. Orice componentă a AIE, simţind că-i creşte rating-ul în măsură să devanseze PCRM, ar opta pentru anularea acestei formule şi revenirea la formula d’Hondt. Totuşi, formula Robin Hood ar putea rămîne valabilă în situaţia în care PCRM ar rămîne cea mai puternică, dar cu statut de partid de opoziţie. Ar fi vorba despre manifestarea unui instinct colectiv de supravieţuire de frica revenirii PCRM la guvernare.

Riscurile absolutizǎrii principiului majoritǎţii

noiembrie 21st, 2010

Scriam în aceastǎ paginǎ, în urmǎ cu puţine sǎptǎmâni, cǎ din moment ce în parlament deciziile se iau aproape exclusiv pe baza aritmeticii majoritǎţii (nu în sensul în care dacǎ unii deţin 60% din mandate şi ceilalţi – 40%, patru decizii din zece sunt favorabile minoritǎţii, ci în sensul în care majoritatea îşi impune inflexibil punctul de vedere), o bunǎ parte din banii publici cheltuiţi în aceastǎ instituţie sunt curatǎ risipǎ. Evoluţii recente mǎ fac sǎ cred cǎ am fost prea optimist. Nu numai cǎ parlamentul nu mai este locul în care legile se dezbat (Encyclopedia Britannica ne spune cǎ etimologia cuvântului ar sta în francezul “parler” – a vorbi), dar nici mǎcar locul în care se legifereazǎ.

Recentul caz al Legii Educaţiei este revelator. Constatând cǎ în comisia parlamentarǎ dezbaterile se îndreaptǎ cǎtre concluzii neconvenabile, guvernul a hotǎrât cǎ este cazul sǎ ia parlamentului dreptul de a amenda proiectul de lege şi a recurs la contestata asumare parlamentarǎ. Curtea Constituţionalǎ a formulat o concluzie sibilinicǎ, demnǎ de Pristanda: “Curat violare de domiciliu (a se citi: de Constituţie), da’ umflaţi-l (a se citi: asumarea merge înainte)!” şi, în lipsa unei Curţi Supraconstituţionale care sǎ desluşeascǎ ce a vrut sǎ zicǎ cea dintâi, revenim la logica expusǎ de domnul preşedinte înainte ca motivarea Curţii sǎ fi fost transcrisǎ (dupǎ dictare?). Adicǎ, o fi fost conflict de neconstituţionalitate, dar rǎmâne cum ne-am înţeles.

Un alt exemplu grǎitor referitor la înlocuirea dialogului cu conflictul în legislativul românesc l-a constituit ocuparea, în urmǎ cu câteva luni, a celor douǎ posturi vacante de la Curtea Constituţionalǎ. Bunul simţ ne-ar spune cǎ, de vreme ce parlamentul trebuia sǎ numeascǎ doi judecǎtori, unul ar fi trebuit numit de cǎtre majoritate şi unul de cǎtre opoziţie. Ei bine, nu, a funcţionat principiul “majoritatea ia totul”, aşa încât ambii magistraţi validaţi au fost cei nominalizaţi de cǎtre PDL (asta, dupǎ ce al treilea post vacant fusese desemnat de cǎtre Preşedinte). Sǎ ne mai mirǎm cǎ imparţialitatea CCR este pusǎ la îndoialǎ?

Recent, guvernul a anunţat intenţia de a promova, tot prin asumarea rǎspunderii, Legea salarizǎrii unitare. Motivaţia e asemǎnǎtoare: timpul e scurt, existǎ obligaţii faţǎ de FMI etc. Desigur, nimic nu împiedicǎ, din punct de vedere constituţional, ca guvernul sǎ utilizeze acest procedeu ori de câte ori doreşte. La fel, opoziţia are dreptul sǎ se opunǎ, introducând tot atâtea moţiuni de cenzurǎ. Numai cǎ, în aceastǎ eventualitate, rolul parlamentului se reduce la acela de a constata, în mod repetat, valabilitatea unui truism – acela cǎ opoziţia este în minoritate.

Pentru asta nu avem nevoie de comisii de specialitate, experţi parlamentari etc. Ba, mai nou, constatǎm cǎ nu prea mai avem nevoie nici de Birou permanent, de vreme ce s-a hotǎrât cǎ deciziile se pot lua cu majoritatea membrilor prezenţi la şedinţǎ. Cu alte cuvinte, preşedintele Camerei poate sǎ se aşeze pe scaun, sǎ declare şedinţa deschisǎ, sǎ ridice mâna şi sǎ declare adoptatǎ orice decizie. Încep sǎ dau dreptate domnului Preşedinte, care cerea acum un an reducerea numǎrului Camerelor şi pe cel al parlamentarilor.

Aşa cum funcţioneazǎ de la o vreme încoace, parlamentul s-ar putea sǎ devinǎ mult mai eficient. Poate, de asta avem nevoie într-o situaţie de crizǎ. Numai cǎ, în acest fel, nu vom avea niciodatǎ un sistem de legi coerent. Sǎ revenim la Legea Educaţiei. Ea va fi, cel mai probabil, promulgatǎ în forma doritǎ de guvern. Numai cǎ, odatǎ ce se va schimba majoritatea parlamentarǎ, sǎ zicem, odatǎ cu viitoarele alegeri, noul executiv va dori sǎ impunǎ o altǎ lege a educaţiei (va spune cǎ este necesarǎ reformarea învǎţǎmântului). Îşi va impune punctul de vedere printr-o altǎ asumare a rǎspunderii. Deci, peste doi ani, elevii se vor confrunta din nou cu alte reguli, şi tot aşa la nesfârşit – cum de altfel se întâmplǎ de douǎzeci de ani încoace. Totul convergând spre continua deteriorare a învǎţǎmântului.

Acest mecanism exclude progresul instituţiilor statului. Cea mai bunǎ dovadǎ a faptului cǎ actualul sistem, bazat pe conflict, nu ne aduce nimic bun este faptul cǎ revizuirea Constituţiei, operaţie asupra cǎreia sunt de acord toate partidele politice, a fost uitatǎ. Înfiinţatǎ în urmǎ cu şapte luni, Comisia de revizuire a Constituţiei nu s‑a întrunit pânǎ azi niciodatǎ. Este evident cǎ, odatǎ pierdut exerciţiul negocierii între partide, o asemenea comisie nu va reuşi niciodatǎ sǎ producǎ acordul necesar al douǎ treimi din numǎrul parlamentarilor.

Aşadar, am ajuns sǎ avem o democraţie originalǎ, bazatǎ pe dictatura majoritǎţii. Aparent, ea face lucrurile sǎ se mişte (legile sunt adoptate), doar cǎ se mişcǎ pe loc.

Doi arhitecți români au câștigat concursul pentru Taiwan Tower

noiembrie 21st, 2010

Biroul de proiectare Dorin Stefan impreuna cu Mihai Bogdan Craciun (SUA) a castigat concursul de solutii pentru proiectarea cladirii Taiwan Tower, cladire de peste 300m, menita sa devina un reper pentru tara asiatica.

Desi mult mai mic decat cei 508 m ai zgarie-norului Taipei 101, Taiwan Tower va fi cea mai inalta structura din Taichung, al treilea oras ca marime din Taiwan.

Juriul concursului, compus din arhitecti din Taiwan, Statele Unite, Marea Britanie si Japonia au numit proiectul castigator modern si gratios.“Va fi in acelasi timp un reper pentru oras dar si o piesa de arta. Structura si materialele sunt provocatoare.” (An Yu-Chien, membru al juriului din Taiwan).

Proiectul Biroul de proiectare Dorin Stefan a fost ales dintre 237 de proiecte din 25 de tari. Inafara de sansa de a construi turnul, premiul I consta in 4 milioane de dolari tawanezi (130,000 USD).

Turnul va contine o platforma de belvedere, un restaurant si spatiu pentru birouri. Inceperea constructiei este programata pentru 2012 si se estimeaza ca va dura doi ani conform administratiei orasului Taiwan, care finanteaza proiectul. De pe platforma de belvedere, turistii pot vedea orasul Taichung si Stramtoarea Taiwan, ce separa Taiwan-ul de China.

Intr-un interviu acordat HotNews.ro, Dorin Stefan declara:

“Am pornit prin a le studia cultura si traditia. Asa am aflat ca 8 este numarul lor norocos. Initial ne gandeam la un trifoi sau la sapte, dar numerele sub 8 nu sunt numere bune. De aici au iesit cele 8 ascensoare. De asemenea, am aflat ca exista un copac fizic si unul ideatic, “money tree”. Un copac care nu are un nume, dar care seamana cu un bonsai, cu tulpina facuta din mai multe tulpine mici, impletite, cu cateva frunze in varf. Imaginea turnului nostru, cu cele 8 zepeline sus, seamana cu acest copac. Probabil ca acesta a fost si elementul care ne-a propulsat in concurs. Turnul este un fel de turn Eiffel, un loc de unde poti vedea de sus orasul. Pe langa rolul de belvedere, va adaposti un muzeu, un restaurant si cateva birouri. “

sursa: Ordinul Arhitectilor din Romania&http://design-daily.com/2010/11/dsba-wins-international-contest-for-300m-tower-in-taiwan/

Inceput de drum … spre Vest (5)

noiembrie 21st, 2010
- urmare din numarul trecut -

Fusesem anuntata ca cea de-a doua spatamana de scolarizare o sa fie foarte dificila, asa ca dimineata de Luni m-a gasit total pregatita, in alerta, si prezenta la birou in sala de curs cu toate beculetele aprinse.

Doi colegi de la “catalizatori”, Rob si Maarten, isi adusesera un teanc de hartii, grafice colorate si pregatisera si-un “white board” cu ajutorul carora, toate explicatiile ar fi trebuit sa devina mai usor de priceput.

Unul din ei mi-a facut o introducere larga, explicandu-mi ca asta va fi subiectul urmatoarelor cinci zile de scolarizare, dat fiind faptul ca domeniul este foarte vast, greoi si de specialitate, iar promovarea unui produs nu poate fi facuta daca nu stii despre ce este vorba si daca nu ai cel putin cateva notiuni de baza.

Nimic mai adevarat. Mi-am deschis dosarul, am primit o copie a prezentarii si … la treaba!

Mare mi-a fost surpriza sa constat ca incepusera sa-mi vorbeasca despre tabelul lui Mendeleev si despre elementul chimic…. Carbon! Ce este, unde se gaseste (?), ce inseamna un atom si o molecula. Pentru cateva clipe am avut senzatia ca nu e adevarat si ca asta nu mi se intampla mie… Eu trecusem prin niste ani de medicina, iar in liceu participasem la faze superioare ale Olimpiadei de chimie din dragoste pentru materia respectiva… Cum sa le spun, ca asa, venita din Romania, ceea ce, ce-i drept, pentru ei nu insemna nimic mai mult decat lumea a treia, aveam totusi ceva in cap? Doar trecusem si de testul Companiei care nu fusese nici usor si din care nu lipseau cateva intrebari din chimie, studiasem materialele trimise la Bucuresti …. Nu stiam ce sa fac.

Am rezistat situatiei pret de inca jumatate de ora, tratandu-ma cu cafeaua din ceasca si intrebandu-ma-n gand cum as putea iesi din situatia penibila in care ma aflam, fara sa deranjez sau sa supar pe nimeni.


Vazand ca fixez cu privirea mult prea mult cafeaua din fata, Rob, imi spuse destul de compatimitor: “… E greu, nu-i asa? … Intelegi ceva?”

Asta era oportunitatea; portita de iesire. Mi-am luat inima-n dinti si i-am rugat sa ma lase sa le spun in cateva cuvinte ce stiam eu.

Mi-am inceput apoi expunerea, la fel ca ei, incepand de la atomul de carbon; tot ce se putea spune pe scurt despre el: configuratie electronica, unghiuri de valenta, grade, legaturi chimice, … tot. Apoi, schematic, am trecut prin toate capitolele chimiei organice: alcani, alchene, alchine, hidrocarburi aromatice, alcooli, fenoli, aldehide si cetone, acizi grasi, esteri, etc, fiecarui capitol punctandu-i caracteristicile: tipul legaturii de carbon, proprietati fizice, chimice, metode de obtinere, conditii de reactie, etc.

Am vorbit non-stop mult peste doua ore. Cei doi colegi ai mei, Rob si Maarten …. amutisera. Erau atat de uimiti, incat n-au avut curajul de a ma intrerupe. Tot ce nu reuseam sa le explic in engleza, rezolvam scriind formula sau ecuatia chimica.

Spre sfarsit le-am conturat grafic schema de chimizare a metanului si cea a petrolului. Pauza. Mi se uscase gura, gatul, vorbisem ca o mitraliera automata, nu mai eram in stare sa articulez un cuvant.

Liniste totala. S-au uitat lung unul la altul apoi m-au intrebat cum de stiu atatea … Am apucat sa le spun soptit ca cine a trecut printr-un examen de admitere la Medicina in Romania, e toba de chimie; si de fizica; si de restul.

Au schimbat cateva cuvinte intre ei, in olandeza, dupa care Maarten m-a servit cu o cafea si fursecuri ca sa-mi dreg vocea, iar Rob … a disparut. Dupa alte 20 minute s-a intors in sala de cursuri insotit de Bart si de Jan v.D, seful nostru cel mare.

Le-a aratat schemele facute de mine, fila cu fila, explicandu-le in aceeasi olandeza, ce se intamplase in decursul ultimelor trei ore. Apoi au plecat toti.

Ma intrebam cu frica, daca facusem bine aratandu-le ce stiu si incepuse sa-mi para rau ca nu-mi tinusem gura la timp. Si tocmai cand ma cuprinsera remuscarile, Bart a intrat zambitor in sala, rugandu-ma sa-l ajut la configurarea standului pe care-l pregateau pentru expozitia de la Sofia, similara celei care avusese loc in Februarie, la Bucuresti. Nu-mi placuse standul de la targ, nu “curgea”. Dar dupa experienta cu catalizatorii si dupa ce vazusem cum toti plecasera brusc sa discute intre ei in alta parte, am hotarat sa nu mai suflu un cuvant, asa ca m-am limitat la alegerea si pozitionarea mobilierului si a panourilor publicitare.

In timpul pranzului la care am participat toti in aceeasi formatie, inclusiv Jan, Bart a adus in discutie targul si standul. Se pare ca orice nemultumire mi se citeste in ochi, imediat observata de directorul meu, care, a insistat sa-mi spun deschis parerea. Si cum nemtii au dreptate cand afirma: un barbat – un cuvant, o femeie – un dictionar intreg, am reusit sa pun in discutie cel putin zece puncte negative ale configuratiei standului, si asta trecand peste propria-mi promisiune ferma ca nu mai deschid gura!

Si iarasi, ca la discutia cu catalizatorii, un moment de liniste. S-au uitat unii la altii, au discutat in aceeasi limba pe care eu nu o intelegeam, dupa care am fost rugata ca odata reintorsi la birou sa propun o varianta de stand in functie de cele zece punctele ale mele.

Timp de trei ani tradusesem pentru ei si pentru multe alte companii in targurile de specialitate de la Bucuresti, vazusem tot felul de standuri si ma confruntasem cu tot felul de puncte de vedere, asa ca, aveam si alte idei, iar in cazul lor in special, de fiecare data as fi organizat altfel si standul si prezentarea. Acum, cu experienta anilor in spate, puteam sa le spun cum gandeam eu, desi, nu eram deloc foarte convinsa ca as fi avut dreptate.

Mi-au trebuit alte doua ore bune pentru stand; discutam cu Bart fiecare colt, fiecare aspect: forma, suprafata, fluenta, eficienta. Planul nostru final, era cu aproape 10 m2 mai mic decat cel initial, deci, mult mai ieftin; mai functional si mai prietenos cu vizitatorul; organizat mai eficient, cu un trafic “curgator”. Clientii nu se mai loveau unii de altii in functie de intrarea sau iesirea din stand, era mult mai vizibil, mai luminos.

Am predat impreuna sefului propunerea mea, insotita de toate calculele de rigoare, dupa care mi-am continuat discutia despre catalizatori cu cei doi colegi ai mei, de data asta la un cu totul alt nivel.

Sfarsitul programului ne-a gasit facand planuri si alegand restaurantul la care ne pregateam sa iesim in acelasi grup. Secretara m-a rugat sa trec mai intai pe la biroul directorului, care ma astepta impreuna cu Bart.

Jan m-a anuntat ca in urma discutiilor cu toti colegii implicati in programul celor doua saptamani, hotarasera de comun acord ca scolarizarea mea luase sfarsit.

Mi-a comunicat apoi, zambind larg, ca in tot restul saptamanii, pana la momentul reintoarcerii la Bucuresti, programul meu va fi doar turistic si voi fi insotita de Bart peste tot. Asta includea, bineinteles, si doua vizite la clienti, ca sa am idee de flux tehnologic si de agenti de luciu in galvanizare. In rest…. Liber! Olanda cat cuprinde! Unde vreau eu, tot ce vreau eu sa vad .

Nu mi-am putut ascunde uimirea si bucuria, si am topait acolo, in birou, ca un copil care-si primise cel mai frumos cadou.

Apoi mi-a multumit pentru propunerile facute standului pentru targuri, nemaicontenind in cuvinte de lauda.

In final m-a imbratisat si m-a sarutat parinteste pe obrajii imbujorati de emotie si de topaiala, si mi-a inmanat un plic in care aveam un consistent supliment de diurna pentru cele doua saptamani; sa-mi cumpar mie si familiei, cate ceva de aici.

Seara zilei de Luni a fost cu totul si cu totul deosebita si parca ceva se schimbase; disparuse total usoara condescendenta pe care o simtisem in cateva randuri la birou, in ultima saptamana. Mai mult de atat; acum mi se cerea parerea si eram ascultata cu vadita atentie ori de cate ori deschideam gura.

Discutam deschis despre arta, muzee, muzica, istorie, chimie, politica, medicina, spiritualitate, filosofie, religie, … tot. De cateva ori, Jan m-a sustinut entuziasmat in cate o mica polemica avuta cu unul din colegi pe o anumita tema si s-a amuzat de felul meu deschis de a comenta situatia din Romania.

Ajunsi la cafele si desert, se intoarse catre mine si-mi spuse:

“… Azi, dupa lectia de chimie oferita, am descoperit o alta colega; nu soricelul speriat, timid si cu vocea abia soptita de saptamana trecuta, ci o femeie puternica, cu mare potential si stapana pe ea. Sper sa nu te superi, dar, impreuna cu colegii am decis sa te inscriem la cursurile de perfectionare in vanzari si marketing care se tin in companie lunar. E obligatoriu; peste cativa ani, poate o sa-mi multumesti.”

Amutisem iarasi; ma sugrumase emotia si-mi auzeam bataile inimii-n urechi. Le-am multumit din suflet tuturor pentru cuvintele frumoase si pentru tot ce facusera pentru mine de cand ajunsesem in Olanda.

Si cum sa ma supar? Asta insemna in primul rand ca trebuia sa ma reintorc aici lunar, cel putin o saptamana, ceea ce nu putea decat sa ma bucure si sa-mi stimuleze imaginatia si visarea…

De foarte putine ori in viata trecusem prin senzatia asta de beatitudine. Ma simteam sleita fizic si in acelasi timp … zburam…

M-am simtit utila, parca putin mai egala cu ei, vesticii, si mai presus de orice … imi fusesera recunoscute meritele; pe fortele mele proprii. Aici, nu trebuia sa fiu “pila” nimanui ca sa pot avea propria-mi parere.

Trecusem de scolarizare, imi pierisera emotiile si totusi, eram mai emotionata ca oricand. Aveam senzatia ca marea aventura avea sa inceapa de acum inainte, si ca doar acum mi se deschideau cu adevarat portile Olandei. Doar de acum puteam sa-mi dedic in totalitate urmatoarele cinci zile, tarii lalelelor.

Vroiam sa vad cat mai mult, sa cunosc cat mai mult, sa absorb tot ce se poate din cultura unei tari dezvoltate, infloritoare si mai ales, civilizate.

Nu se lipea somnul de mine sub nicio forma, asa c-am apelat la dosarul meu despre Olanda. Am recitit insemnarile facute la Bucuresti avand senzatia ca totul se intamplase in urma cu douazeci de ani … dupa care m-am cufundat in paginile cu informatii despre muzee si pictura, apoi, m-am trezit spre dimineata, la mijitul zorilor, inconjurata de cele zece file ce ma purtasera calm, din lumea lui Rembrandt in cea a visurilor mele.

M-am imbracat in graba si-am alergat la buturuga mea de la liziera padurii. Aveam nevoie sa aud linistea rasaritului de soare, sa simt roua ridicandu-se si racorindu-mi obrajii. Aveam nevoie de locul ala; era izvorul meu de energie si halta unde-mi odihneam sufletul.

Trosnitura usoara a unei crengi uscate, undeva foarte aproape de mine, m-a scos din visare si mi-a atras atentia in alt loc; la nici zece metri de mine, cuminte, gingasa si cu respiratie aburinda … o caprioara. A mai facut doi pasi firavi apoi s-a uitat la mine lung, cald, adanc si umed…

Nu mi-am putut lua ochii de la privirea aia, dupa care m-a durut ascutit uitarea… si m-am auzit murmurand: “.. bunico, nu m-ai lasat singura, nu-i asa?..”  Caprioara s-a indepartat usor si gratios, inapoi spre padure; dupa doua salturi s-a oprit si s-a mai uitat inca o data in directia mea apoi s-a topit in desis.

Iar eu, aproape avand convingerea ca ma uitasem in ochii bunicii nu de mult pierdute, m-am indreptat catre hotel, cu arsura dorului si recunostintei incetosandu-mi privirea…

(va urma)

Haz de necaz cu Rudi Schmueckle

noiembrie 21st, 2010

Ciuruita

Dragă copilărie 1(Oraşul din carton)

noiembrie 21st, 2010

Într-o noapte lungă cât un vis cu strigoi

S-a ridicat un oraş de carton.

Oamenii, tot oameni; oameni noi.

Ochii doar, le semănau cu ai şoarecilor.

Priveau speriaţi; parcă ar fi locuit în cutii de pantofi.

Cimitirul vechi în care ne petreceam timpul când fugeam de la şcoală, nu s-a extins.

Nu au mai avut loc.

I s-au pus în jur ziduri; ca nişte centuri.

Printre morminte, tufe; nu mai cresc flori.

Morţii vechi părăsiţi de urmaşi, poate au murit şi ei,

Se mai ridică din când în când şi cad din sicriile putrede,

De pe poliţele cavourilor cu tencuieli coşcovite.

Pe străzi şi prin arterele mele fâşâie maşini cu plămânii roşi de benzină.

Rar câte o căruţă; doar noaptea, când luna insomniacă se chinuie să apună.

Pe la periferie, în casele vechi părăsite, dorm câini de pripas și oameni sărmani.

Aerul nopţilor se limpezeşte abia mai târziu prin livezile acelea vrăjite

În care  îţi atârnam cireşe la urechi şi ne sărutam pe gură ca oamenii mari.

Recompensă

noiembrie 21st, 2010

Mi-aţi tăiat aripile
o dată
şi încă o dată
şi apoi iarăşi

Acum nu vă mai osteniţi:
ele mi-au crescut în interior!

Poeți maramureșeni și basarabeni, adunați într-o carte

noiembrie 21st, 2010

O nouă apariție editorială

Am primit cu multă încântare la redacție o nouă apariție editorială de valoare deosebită, nu doar poetică dar și simbolică.

In editia lui Mircea Petean și în îngrijirea lui Igor Ursenco, care asigură și concepția grafică precum și o succintă dar consistentă prezentare, la editura Limes din Cluj-Napoca a apărut în acest an o antologie a poeților maramureșeni și basarabeni contemporani.

Denumită, scolastic oarecum, „CLAUZA POEZIEI CELEI MAI FAVORIZATE ÎN LIRICA MARAMUREȘEANĂ ȘI BASARABEANĂ CONTEMPORANĂ” , impresionantul volum de peste 300 de pagini conține lucrări semnificative din operele a 46 de poeți de pe ambele maluri ale Prutului.

Nu sunt poeți oarecare. Unii dintre ei sunt personalități cunoscute, celebre chiar, în viața culturală românească, cu impresionante realizări artistice dealungul unor lungi și productive vieți creatoare.

Cei mai tineri, ușor decelabili în concertul acesta inedit, ne oferă o egală încântare artistică, un suflu poetic de mare complexitate.

Toți își relevă izvoarele însă, nu le ascund; susurul lor poate fi deslușit cu încântare de cititorul avizat, sensibil la un frumos aparte, mirosind parcă a brazii nordului, a flori de pe „dulcile

coline”.

Recomandăm cu căldură acest volum iubitorilor de poezie în română și îi asigurăm pe toți cei care vor încerca și vor reuși să-l obțină, că vor fi în posesia unei bijuterii culturale inedite, solide, care îi va însoți cu delicatețe și frumusețe prin acești ani de zvârcoliri și permanente nestatornicii. (www.edituralimes.ro)

Noi, cei de la Revista Acum ne facem o datorie de onoare din a semnala acest adevărat evenimemt cultural, semnificativ în peisajul literar românesc al ultimilor ani.

al şaptelea cer al iubirii

noiembrie 21st, 2010

zâmbetul tău aluneca
pe spirala mea…
nasturii cămăşii tale ardeau,
gust de flacără mă tremura!
şi m-am lăsat ascunsă-n trifoi
de dor, am repetat respiraţia
verii egiptene, am iubit tăcerea
care mă hrănea cu lumina albă
a viitorului, am reînviat, straniu,
ameţeam, ca şi cum aş fi băut
dintr-o cană cu lună plină…
makgeolli amestecat cu piersică!
ce uşor trecuse furtuna, eram
noi, în zbor… pe eşarfa Fortunei!
şi te mângâiam încet… pe frunte,
ningea cu flori de busuioc, indigo!

30 octombrie 2010, 20:00

Brânză vrea să pună biruri diasporei

noiembrie 18th, 2010

Va prezint initiativa parlamentara a lui William Brânză, deputat PD-L si sef organizatie diaspora PD-L, prin care s-ar introduce un bir de 1% la toate transmiterile banesti ale romanilor din diaspora catre cei din tara! S-a discutat ieri in Senat si a cazut cu brio. Am luat cuvantul bineinteles si am ajuns in top-urile zicalelor parlamentare cu afirmatia:  “dl. deputat Branza a facut-o de oaie!”. Mai importanta ramane insa intentia acestui deputat -vezi si raportul comisiei, unde am fost raportorul. Expunerea de motive, atasata si ea, este o mostra de superficialitate, incoerenta si agramatism (am propus sa fie introdusa aceasta propunere legislativa in muzeul Parlamentului!), care abunda de termeni sui-generis pentru acest nivel, precum “capsunari”, confuzii (dintre imigranti si emigranti, cind in realitate romanii sunt cetateni comunitari in tarile UE unde lucreaza), apoi afirmatia romanii = marfa de export (!!!), culminand cu aparitia unui misterios comentator din care citeaza initiatorul, pe numele lui, Ciocasel (!).

Raymond Luca este senator PNL, colegiul 2 Diasporă – Americi, Orientul Apropiat și Mijlociu, Australia – Oceania

Decalog: ce nu înţeleg în România

noiembrie 14th, 2010

Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg în România. Am încercat în repetate rânduri să mă luminez, am încercat chiar de câteva ori să le ignor. Vă mărturisesc că nu de puţine ori am căutat în presă răspunsuri, am folosit până la uzură telecomanda televizorului, am întrebat în stânga şi în dreapta… nimic. Cărţile de istorie nu mi-au folosit nici ele şi de fiecare dată când mă întorc în ţară lucrurile pe care nu le înţeleg mă întâmpină la fel de violent ca întotdeauna. Nu mi-a prea rămas altceva de făcut decât să scriu despre asta. Nu în speranţa că cine ştie ce răspunsuri miraculoase voi afla astfel, ci doar mânat de certitudinea că exorcizarea prin scris e unul dintre actele care pare a mai avea sens. Ineficient, desigur, dar în definitiv, nu-i aşa că eficienţa e un cuvânt oarecum straniu în limba română?! Are sonorităţi bizare, sensuri neacoperite de realitate. Faptul de a scrie se dovedeşte adesea tot la fel de eficient ca şi faptul de a guverna. Cu diferenţa că autorii celor două acte nu au de câştigat la fel de mult de pe urma hobbyurilor lor. Aşadar, să începem:

1.Nu ne mulţumeşte nimic. De fiecare dată când dobândim ceva, bucuria succesului e imediat umbrita de faptul că vecinul nostru a repurtat un succes mai mare cu, evident, mai puţin efort şi având mai puţine merite. Cutare e acum în cine ştie ce mari demnităţi publice pentru că, fără niciun fel de dubiu, a avut pile. Altfel cum? Până şi câştigătorii la loterie trebuie să fi făcut ei ceva, astfel nu câştigau.

2.Nimeni în România nu e competent. Evident, cu excepţia celui care face afirmaţia. Medicul ia şpagă, profesorul la fel, judecătorul e corupt, poliţistul ne amendează pentru că am băut şi noi o bere acolo. Ei şi ce dacă am băut o bere?! Am omorât pe cineva? Sunt ţări în lumea asta civilizată în care ai voie să bei un pic şi apoi să urci la volan. M-a oprit pe mine pentru că m-a văzut într-o Dacie! De ce nu-i opreşte pe toţi?!

3.Nimeni nu munceşte în ţara asta. Din nou, exceptându-l pe cel care vorbeşte, toţi sunt nişte leneşi. Când am luat o pauză prelungită de masă (vreo câteva ore), l-am văzut pe X într-o crâşmă. Era în timpul programului. Şi ne mai mirăm că totul merge prost? Noroc că ştiu un doctor care să îmi facă rost de actele necesare unui mic concediu medical. Nu e corect… muncesc atât de mult în comparaţie cu ceilalţi încât merit şi eu câteva zile libere să merg la pescuit…

4.Românul e patriot. Îşi iubeşte ţara, neamul strămoşesc şi s-ar sacrifica până la ultima picătură de sânge pentru patria lui. Asta, desigur, nu are nimic de a face cu faptul că acelaşi român îşi înjură copios aceeaşi patrie pentru care cu câteva secunde înainte şi-ar fi dat viaţa. Păi el ar fi luptat cu arma în mână pentru patria lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, nu pentru ţara ăstora, a lui Băsescu si a guvernanţilor de azi. E totuşi puţin probabil ca Mihai Viteazul să ne mai cheme azi la arme.

5.Toată lumea în România suferă de un simţ acut al demnităţii. Aşa suntem noi de la daci încoace… demni. Până şi cetăţenii beneficiari ai ajutoarelor sociale refuză, în virtutea demnităţii, să muncească în folosul comunităţii. A strânge frunzele uscate de pe trotuar e sub demnitatea lor de fiinţe umane libere apărate de Convenţia Drepturilor Omului.  Desigur, până în ziua în care cineva ne dă ceva gratis. Atunci, fie că suntem săraci lipiţi pământului fie că nu, ne îmbulzim la cozi, îi împingem cu aceeaşi demnitate pe cei dinaintea noastră pentru a ajunge mai repede în faţă.

6.Suntem atoateştiutori. Steaua a pierdut meciul pentru că trebuia să joace cu un alt mijlocaş lateral, Adrian Păunescu e un geniu pentru că mai mereu când ascult „Rugă pentru părinţi” plâng de parcă tocmai aş fi tăiat o ceapă, Guvernatorul Băncii Naţionale ar trebui să folosească rezervele de aur ale ţarii (eventual să le împartă fiecăruia dintre noi) pentru a ne scoate din criză, medicii sunt ignoranţi pentru că nu folosesc în tratarea cancerului nu ştiu ce rădăcină a nu ştiu cărei buruieni despre care am citit în „Formula As” iar piloţii TAROM încasează salarii enorme doar pentru că se aşează pe scaune, învârt două manete şi văd o grămadă de ţări străine.

7.Românul e iubitor de cultură şi religie. Statistic vorbind, un procent covârşitor apreciază muzica clasică şi îşi declară credinţa în Dumnezeu. Ca o anomalie absolut inexplicabilă cântările (era să scriu „concertele”) maneliştilor fac sală plină iar înjurăturile cu subiect religios pot fi auzite mai mereu la orice colţ de stradă. Ce e o nuntă fără o manea acolo sau o viaţă de proletar obidit fără o suduială serioasă în care să ne facem auzite cunoştinţele teologice?

8.„Merge şi aşa”. Ce e cu obsesia asta de a face lucrurile perfect?! Doar nu suntem nici nemţi, nici elveţieni. Noi suntem români, latini adicătălea, noi nu suntem făcuţi să executăm ca roboţii, noi suntem inventivi. Păi ce, nu foloseam noi ciorapi de damă ca să ne reparăm maşinile Dacia 1300? Nu puseserăm în timpul comunismului un ecran colorat în faţa televizorului pentru a-l transforma din unul alb-negru în unul color? Cu asemenea resurse de ingeniozitate, de ce ne-am ţine de planuri? Aşa cum ziceam, „merge şi aşa”.

9.Noi nu negociem „interesul naţional”. Numai că îl redefinim permanent. Nu ne vindem ţara, doar pentru că nu prea mai e nimic de vândut. Cum se face că ani de zile nu ne-am vândut ţara şi astăzi plângem pe la colţuri că ea e deja vândută, e o chestiune ce ţine de metafizică. La fel de metafizică e şi chestiunea Ardealului. E, totuşi, o mare dovadă de bărbăţie şi patriotism că, după douăzeci de ani de lupte, am reuşit să îi împiedicăm pe unguri să ne ia pământul în spate şi să fugă cu el peste graniţă.

10.Suntem la răscruce de vânturi, victime permanente ale tuturor conspiraţiilor omenirii. Ce-am fi fost noi dacă nu ne opreau din această fulminantă evoluţie oculta iudeo-masonică, revizionismul maghiar, imperialismul sovietic, masoneria şi alte asemenea organizaţii care şi-au făcut din distrugerea României un scop în sine? Unele dintre ele chiar s-au înfiinţat pentru a destructura fibra noastră naţională, din teama că aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, genialitatea noastră, excepţionalismul, mesianismul românesc ar fi ameninţat însăşi ordinea mondială. Totuşi, însă, în ciuda fiecărei evidente calităţi pe care o deţinem, nu prea evoluăm. Aşa ne spun statisticile, dar, nu-i aşa, şi ele sunt parte a aceleiaşi conspiraţii!

Cam asta nu prea înţeleg eu în România. Poate că nu sunt suficient de „român”, poate că nu am ascultat destule concerte de muzică patriotică, poate că ceva îmi scapă. Pentru că altfel, dacă ceea ce nu înţeleg eu e parte a realităţii româneşti, atunci cu siguranţă trăim astăzi într-o Românie minoră, într-o ţară a cărei îngâmfare se întâlneşte cu evidenţa si din această întâlnire rezultă o doză substanţială de ridicol… Nu poate fi aşa… Cred, totuşi, că nu sunt destul de patriot.


Ţara unde se scot castanele din foc

noiembrie 14th, 2010

 

Prin geam văd fuioarele de fum ce se ridică din grădinile unde gospodarii au dat foc grămezilor de frunze căzute. Amurgul încă arămiu e tot mai pâclos. Începe anotimpul castanelor coapte. Îmi place să le crestez şi să le pun în cuptor, să adulmec aroma care umple casa, să le scot şi să le dezghioc cu degetele înfrigurate de fierbinţeala cojii. Totuşi, castanele coapte în casă nu se compară cu cele prăjite pe tăciuni şi vândute la colţul pieţei. Oameni cu palmele înnegrite şi aspre cântăresc cu iuţeală castanele fierbinţi, le ambalează  şi ţi le întind aburinde. Ce bine e să le îndeşi în buzunar, ca să le mănânci apoi hoinărind şi zgâindu-te la vitrine ! De câte ori simt aroma castanelor coapte gândul, asemenea unui traseu cablat, mă poartă către o întâmplare din copilărie.

Să fi avut vreo cinci – şase ani şi eram în vizită  la unchiul meu, inginer feroviar. Locuiam în clădirea impozantă a gării Dej Triaj, aflată departe de oraş. Din geamul camerei priveam trecând garniturile de mărfare, iar din fereastra bucătăriei se vedeau trenurile de persoane. Nu era nici un alt copil în preajmă şi mă plictiseam îngrozitor. Nici locomotivele pufăind, şuierând şi scoţând trombe de abur şi nici şirurile lungi de vagoane nu-mi puteau capta la nesfârşit atenţia, aşa că îmi lipeam nasul de geam şi priveam în depărtare, aşteptând duminica să mă ia unchiul în cârcă şi să mergem la Someş, la scăldat. Apariţia lui Faighele a fost o adevărată minune. Fetiţa locuia în oraş şi ne-am cunoscut la cursurile de croitorie pentru doamne, pe care le frecventau atât mătuşă-mea cât şi mama ei. Ne-am împrietenit repede şi am fost de mai multe ori în vizită la ea, ba au lăsat-o şi pe ea să vină la noi, în clădirea de la Triaj. Ne jucam cu păpuşile, povesteam, priveam pe geam trenurile care treceau şi ne despărţeam întotdeauna cu promisiunea vizitei următoare. Până într-o zi când mătuşă-mea m-a îmbrăcat şi m-a pieptănat frumos, spunându-mi că mergem să ne luăm rămas bun de la Faighele, pentru că pleacă în “Palestina”. „Şi când vine înapoi ?” „Nu mai vine pentru că pleacă de tot. Acolo va fi ţara ei.” Aş fi avut o mie de întrebări despre “Palestina”, dar acasă la Faighele era forfotă mare. Se împachetau lucrurile în lăzi, lumea era ocupată, iar noi două stăteam îmbrăţişate cu lacrimile şiroind pe obraji, neîndrăznind să spunem nimic, pentru că eram învăţate că nu e voie să te bagi în vorba oamenilor mari…Puteai, eventual, să asculţi în tăcere ce spun. Mama lui Faighele vorbea într-una cu mătuşa mea despre călătoria cu vaporul, despre cât de greu va fi acolo, în “Palestina” unde „vor trebui să scoată castanele din foc” pentru cei care vor merge în urma lor. Această expresie mi s-a întipărit în minte pentru că era vară şi eu, care adoram castanele coapte, trebuia să aştept venirea toamnei ca să mă pot înfrupta din ele, în timp ce peste Faighele şi mama ei dăduse norocul să meargă într-o ţară unde şi vara sunt castane coapte.

N-am mai întâlnit-o pe Faighele, în schimb şi alte cunoştinţe de-ale mele plecau în anii aceia în „Palestina”. N-am mai pus întrebări în legătură cu tărâmul acela, despre care în casa noastră se vorbea cu circumspecţie. Abia peste ani, după Războiul de 6 zile, mi-am dat seama că „Palestina”  era Israelul , ţara renăscută a evreilor. Un loc frământat şi ameninţat în care se poartă războaie, se comit atentate, dar de unde toată lumea revine încântată povestind cât este de frumoasă şi înfloritoare. Când, peste decenii, aveam să ajung prima oară în Israel şi să adulmec aerul încreţit de briza sfârşitului de toamnă, m-a împresurat aroma portocalilor şi a mirodeniilor de tot felul, dar nu a castanelor coapte pe care o aşteptasem.

De curând am fost in Israel, la cea de a 70-a întâlnire a elevilor Liceului Evreiesc din Cluj. Din cei peste 1300 de elevi ai acestei şcoli înfiinţate de comunitatea evreiască  în 1940 – când prin aplicarea legilor rasiale elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcolile de stat – au supravieţuit deportării doar cei din ultimele clase de liceu.  Restul, în  jur de 1000 de copii ,  şi-au sfârşit viaţa  în camerele de  gazare de la Auschwitz. Întâlnirea are loc alternativ  la Cluj, oraşul de baştină al foştilor elevi, şi în Israel, unde trăieşte majoritatea lor.  Mulţi dintre octogenarii prezenţi la eveniment „scoseseră castanele din foc” pentru generaţiile următoare. Munciseră în chibuţ, luptaseră în Haganah şi Palmach, eliberaseră pământul şi  construiseră o ţară uluitoare, punându-şi inteligenţa şi abnegaţia în slujba prosperităţii şi securităţii ei. Sunt mândri de ea şi totodată îngrijoraţi de situaţia politică din ce în ce mai complicată, de lipsa de perspectivă a păcii. Am rude şi prieteni în Israel care şi-au făcut formele de redobândire a cetăţeniei române: „Nu pentru noi, ci pentru copii şi pentru nepoţi…nu se ştie niciodată ce se va întâmpla aici…” mi-au spus, parcă scuzându-se.

Programul întâlnirii de la Shefaym era foarte aglomerat şi, în timpul şederii de opt zile, nu îmi propusesem decât un popas la Zidul Plângerii şi vizite la câteva rude.  Având, totuşi, o dimineaţă liberă, un prieten m-a dus la Shuni, un loc special unde aerul vibra de arşiţă, iar istoria mă împresura tăindu-mi respiraţia. Teatrul roman, zidurile din vremea cruciaţilor, bolţile din perioada otomană, parcul dedicat întemeietorilor noului stat evreiesc, monumentul ridicat în memoria luptătorilor pentru independenţă alcătuiau o secţiune transversală prin istoria Ţării Vechi-Noi. Pe drumul de întoarcere a venit vorba despre situaţia politică internaţională şi prietenul meu s-a exprimat, cu îngrijorare şi mâhnire, despre  perspectiva „viitoarei Palestine”. L-am consolat spunându-i într-o doară: „Oricând te poţi întoarce în România”. I-am văzut mâinile încleştate pe volan şi i-am auzit replica amară, camuflată de nelipsitul său sarcasm :  „Aceasta e ţara mea şi voi fi ultimul care, la plecarea de pe aeroport, voi stinge lumina!”. Atunci, pentru o fracţiune de secundă, am simţit în nări… mirosul de castane coapte

E noiembrie şi castanele aromitoare aburesc pe grătare, iar gândul mă duce către un alt noiembrie – cel din 1947 – când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a votat înfiinţarea statului Israel. O oră astrală care a coagulat speranţele, a adunat energiile pentru lupta armată şi reclădirea unei ţări străvechi într-una nouă tulburătoare şi trepidantă… Populată cu oameni cărora se pare că le-a fost sortit să scoată mereu castanele din foc.

Scepticismul ca motiv de scepticism

noiembrie 14th, 2010

Institutul de Cercetare a Calitǎţii Vieţii a publicat raportul “Calitatea vieţii în România – 2010″, coordonat de cǎtre Ioan Mărginean, şi Iuliana Precupeţu. Principalul beneficiu al acestui tip de abordǎri, bazate pe repetarea periodicǎ a unor cercetǎri sociologice, îl constituie posibilitatea comparǎrii evoluţiei unor fenomene de-a lungul unor perioade întinse – în speţǎ, cercetǎri similare au fost efectuate de acelaşi institut în 1991 (sau 1990, nu e clar, referinţele din text sunt contradictorii), 1999, 2006 şi 2010 (iunie-iulie). Existǎ şi un risc – acela ca unele dintre momentele în care au fost efectuate respectivele valuri ale cercetǎrii sǎ reprezinte situaţii speciale, ca dintre “fotografiile” efectuate la distanţe mari de timp sǎ lipseascǎ punctele de inflexiune şi, astfel, trendurile desenate sǎ fie înşelǎtoare.

Dintre multele elemente interesante ale raportului, mǎ voi opri aici asupra relaţiei dintre percepţia situaţiei actuale şi cea a aşteptǎrilor oamenilor referitoare la viitor. În 2010, pentru douǎ treimi din eşantion banii acoperǎ cel mult strictul necesar traiului zilnic, iar 72% apreciazǎ condiţiile de viaţă ca fiind mai proaste sau mult mai proaste faţă de anul precedent. Este o proporţie imensǎ (deşi cercetarea de teren a fost efectuată în luna iunie, când încă nu era resimţit şocul scăderilor salariale şi al creşterii TVA), însǎ similarǎ cu cea înregistratǎ în 1999, la sfârşitul unei lungi serii de ani caracterizaţi prin descreştere economicǎ şi degradare a nivelului de trai. În general, dupǎ cum remarcǎ autorii, “rezultatele cercetării în anul 2010 demonstrează o nouă deteriorare a calităţii vieţii la mulţi dintre indicatorii analizaţi, uneori cu revenire la nivelul anului 1999 şi chiar sub valorile acestuia”. Pe aceeaşi linie, constatǎm cǎ valorile cele mai bune ale majoritǎţii indicatorilor s-au înregistrat în cercetarea din 2006.

Aşadar, în privinţa nivelului de trai actual am revenit, din pǎcate, la nivelul cel mai de jos al istoriei post-comuniste. Sǎ vedem însǎ care sunt aşteptǎrile pentru viitor – cu ajutorul întrebǎrii: “Gândindu‑vă la viitor, cum credeţi că vor fi condiţiile de viaţă în România peste 10 ani, comparativ cu prezentul?”. Dacǎ la începutul anilor ’90 starea de spirit generalǎ era optimistǎ (66% rǎspundeau “mai bune”), în 1996 pǎrerile erau împǎrţite (39% – “mai bune”, 44% – “mai proaste”), iar în 2006 optimismul revenise (48% – “mai bune”, 30% – “mai proaste”), în prezent pesimismul este covârşitor: 52% dintre respondenţi cred cǎ va fi mai rǎu şi numai 20% se aşteaptǎ la îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ (aproape cǎ sunt tentat sǎ cred cǎ cei din urmǎ, de fapt, nu cred cǎ se poate şi mai rǎu de atât). Acest pesimism nu e doar unul conjunctural (criza, nu se ştie cât ţine, poate vine un guvern mai isteţ…), cǎci întrebarea are drept referenţial România de peste 10 ani. Aş spune mai degrabǎ cǎ sunt cuprinşi de depresie cronicǎ.

Că românii o duc acum prost, ştiam şi înaintea citirii acestui raport de cercetare. Vestea cea mai proastǎ este cǎ nici nu se aşteaptǎ la ceva mai bun, nici mǎcar pe termen mediu. Economiştii ne spun cǎ existǎ o componentǎ psihologicǎ a crizei, care o alimenteazǎ – într-un anume sens, chiar o provoacǎ. Este teza susţinutǎ – dupǎ Keynes – de cǎtre laureatul Nobel, George A. Akerlof, împreunǎ cu Robert J. Shiller, în cartea “Spirite animale. Despre felul în care psihologia umană influenţează economia şi ce înseamnă asta pentru capitalismul global” (2009). Le dau dreptate, pentru cǎ în economie e vorba în primul rând despre oameni.

Nu ştiu dacǎ responsabilǎ pentru aceastǎ stare de spirit este presa mogulilor, sau guvernanţii care au devenit necredibili dupǎ ce au tot anunţat depǎşirea crizei, sau opoziţia care se osteneşte în lupte sterile în loc sǎ ofere alternative viabile. Probabil, toţi la un loc, dar în grade diferite. Ceea ce îmi e clar însǎ este cǎ, oricâte asigurǎri ne‑ar da reprezentanţii FMI, oricât de bine ar arǎta nu ştiu ce indicatori macro-economici, oricât de riguroase ar fi modelǎrile domnului Videanu, nu avem motive sǎ credem cǎ pot veni curând vremuri mai bune. Pentru depǎşirea crizei economice este necesarǎ, mai întâi, instaurarea unui sentiment de încredere în rândul populaţiei. Pentru asta, e nevoie – vorba unui fost guvernant – ca oamenilor sǎ li se arate luminiţa de la capǎtul tunelului.

Un profil al grobianului virtual

noiembrie 14th, 2010

Problema ridicata de directorul ACUM, Ștefan Maier relativ la limitarea interventiilor anti-urbane nu este una simpla pentru mine.Sunt de acord cu Domnul Maier ca, de multe ori, pierdem prea mult timp in a raspunde coerent si logic unor interventii absolut nule. Pe de alta parte, eu am reusit sa gasesc un oarece interes si folos in a-i citi pe grobieni. De natura intelectuala, sa spunem. Citind saptamanal cel putin zece astfel de interventii (probabil ca Domnii Maier si Clej primesc o suta, dar se straduie sa le filtreze pe cat pot mai bine), incep sa deslusesc (dupa o analiza statistica a ideilor debitate) un oarece “portret” al acestor indivizi, daca doriti incep sa intrevad o tipologie despre care La Bruyere habar nu avea cand a scris “Caracterele”.

Iata cateva tuse (desigur, statistic vorbind, exista si multe “mutatii” ale acestei specii) ale grobianului virtual:

– nivel de educatie relativ mediu sau chiar mai scazut: o limba romana fie simplista fie incorecta (propozitii scurte, vocabular minimal, ortografie precara), imposibilitatea de a face conexiuni de natura culturala (un exemplu clar am vazut saptamana aceasta: confuzie intre cuvinte rimate si poezie). Desigur, astfel de indivizi nu au timp sa citeasca, fiindca scrisul de “ecouri” le ia tot timpul.

– grobianul virtual adora platitudinile. Spicuiesc din cateva ecouri citite saptamana aceasta: “Va doresc o zi buna!”, “Sa va dea Dumnezeu sanatate!”, “Dumnezeu sa-l ierte!” , “Succese!” (vedeti primul ecou de mai sus) si multe alte formulari cu un continut informational nul.

– grobianul virtual nu isi asuma de regula o identitate (si prin aceasta, nici responsabilitatea lucrurilor pe care le debiteaza – el apare, scuipa si pleaca!), ci isi semneaza ineptiile “gigi”, “nicu”, “gelu” etc. Deasemenea, el nu poseda o adresa email “corecta” (ce include un nume sau initialele unui nume) ci o adresa de tipul: smecherul_cu_banu@gmail.com. Deasemenea, el isi schimba “pseudonimul literar” de la comentariu la comentariu, nerealizand in prostia lui ca utilizeaza de fapt aceeasi adresa IP – Dl P. Clej a demascat multe situatii de acest gen.

– grobianul virtual are idei foarte putine, dar “fixe”, adica orice argument i-ai aduce, el stie mai bine decat tine. Nu il poti convinge de nimic sub nici o forma, fiindca el nu are vreme sa reflecteze la raspunsul tau – are prea multe “chestii” de strigat pe forum. Deasemenea, el nu stie sa spuna: “Aveti dreptate aici, imi retrag afirmatia”.

– grobianul virtual este si isteric. Cand se vede incoltit si lasat fara replica, tranteste un “Caps Lock” si incepe sa “urle virtual” cu majuscule – vedeti primul ecou semnat mai sus. Deasemenea, el nu accepta sa fie contrazis. La limita, cand se vede in corzi, incepe sa injure ca la usa cortului – Dl. Clej a postat o astfel de reactie intr-un numar anterior al revistei.

– grobianul virtual este un mare fan al teoriei conspiratiei. Indiferent de subiectul articolului, el deturneaza discutia catre putinele lucruri depre care crede ca “stie”: Holocaustul e o inventie a evreilor prin care cei din urma vor sa subjuge lumea, ungurii conspira sa ne fure Ardealul, terorismul international de fapt nu exista, 11 – Septembrie este opera serviciilor secrete etc. Desigur, sursele lui tipice de informatie sunt: “exista niste documente secrete care …”, “s-a scris la un ziar…”, “toata lumea stie…”.

– grobianul virtual adora generalizarea: “evreii” trebuie “curatati moral”, sau chiar mai eficient, “curatati de-a binelea”, “tiganii” sunt hoti si nu pot fi integrati cu nici un chip niciunde, “romanul” e nascut poet, “romanii” au o istorie eroica si au invins intotdeauna etc.

– grobianul virtual este si nitel patriotard: nu accepta nici o critica la adresa mentalitatii si metehnelor nationale (nu ai voie sa critici Romania sub nici o forma, fiindca “Fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara mea”, la care eu adaug “tra-la-la”!) si este gata sa iti demonstreze ca tot romanul e “fruntea”. Deci, a invata ceva de la altii este cu totul exclus.

Cum spuneam la inceputul articolului meu, aceste tuse nu se vor un portret universal al mitocanului virtual (exista multe variatiuni ale acestei tipologii), ci doar un rezultat statistic plauzibil.

Deci, stimati cititori, acesta este singurul folos pe care am reusit sa-l gasesc pana acum citind tot felul de comentarii anti-urbane: inteleg din ce in ce mai bine o tipologie (pe care o gasesc in egala masura relativ noua si complexa), care din pacate se incapataneaza sa existe si sa se faca auzita. Daca exista si alte foloase, as fi recunoscator celui care mi le-ar putea puncta.

“România a pierdut mult neglijând descendenţii israelienilor de origine română” – interviu cu Şlomo Leibovici-Laiş

noiembrie 14th, 2010

Şlomo Leibovici Laiş

Preambul:

În şedinţa festivă din 24 octombrie Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai l-a distins cu titlul de Profesor Honoris Causa pe Şlomo Leibovici-Laiş, preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România (ACMEOR). În discursul de laudatio  profesorul Michael Shafir a creionat, într-un mod original, personalitatea militantului sionist devenit mai apoi om politic şi savant. După cum a declarat profesorul Ladislau Gyémánt, decanul Facultăţii de Studii Europene, titlul de Profesor Honoris Causa i-a fost acordat lui Şlomo Leibovici-Laiş pentru contribuţia sa în domeniile istoriei evreilor din România şi al iudaismului în general, dar şi pentru sprijinul constant pe care l-a acordat, prin organizaţia ACMEOR, Institutului de Studii Iudaice „Moshe Carmilly” din cadrul Facultăţii de Studii Europene.

Interviul care urmează a fost realizat după ceremonie.

Peste 20 de evrei originari din România sunt laureaţi ai Premiului Israel

Andrea Ghiţă: Sunteţi preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România. Ce ne puteţi spune despre evreii israelieni originari din România ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Primele valuri de emigranţi din România au jucat un rol important în constituirea statului evreu, dar cei din anii 1960 – 1970 – 1980 au dat Israelului o pătură de profesionişti academici, de care avea mare nevoie. Medicii, inginerii, profesorii veniţi din România au fost foarte bine cotaţi. Nu există profesie în Israel în care evreii din România să nu-şi aibă contribuţia lor. De pildă profesorul Reuven Feuerstein, care a fost distins anul trecut cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, este un inovator într-un domeniu salvator pentru omenire: redarea copiilor handicapaţi societăţii. În Statele Unite sunt două sute de institute Feuerstein, la fel cu cel care funcţionează şi la Cluj.  Peste douăzeci de evrei originari din România sunt laureaţi ai Premiului Israel, cel mai important premiu  pe care statul îl acordă reprezentanţilor ştiinţei, artei şi culturii.

A.G. Câţi evrei originari din România trăiesc în Israel şi ce rol pot juca în relaţiile dintre cele două popoare?

Şlomo Leibovici-Laiş: S-a vorbit aici de 400.000 de evrei originari din România. Au fost… Cimitirele sunt pline de aceşti oameni. Astăzi mai suntem cam o sută de mii de evrei născuţi în România. România a pierdut mult neacordând atenţie descendenţilor acestora, generaţiilor a doua şi a treia.

A.G.: Ce ar fi de făcut ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Am propus de nenumărate ori, începând cu preşedintele statului şi până la miniştri care m-au vizitat. Dar degeaba, n-ai cu cine vorbi !

A.G.: Ce aţi propus?

Şlomo Leibovici-Laiş: Am propus să se facă un efort pentru a  apropia generaţiile a doua şi a treia, care în perioada Ceauşescu n-a vrut să audă de România. Au fost decenii pierdute, de rupere a relaţiilor. Am propus să se organizeze excursii, cursuri de limbă, prezentări a trecutului comun. Vorbesc de partea pozitivă. Nici nu vă daţi seama cât trecut comun avem!

ACMEOR lucrează pe trei tărâmuri

A.G.: De ce era necesară înfiinţarea Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România şi care sunt activităţile ei cele mai importante?

Şlomo Leibovici-Laiş: Două generaţii de evrei originari din România nu au avut posibilitatea de a lua contact cu nimic iudaic şi nimic sionist. Oameni cu o pregătire intelectuală superioară erau analfabeţi nu numai  în ceea ce priveşte istoria evreilor în general, ci şi  trecutul evreilor din România. Fiecare lucra în domeniul său fără a avea contact cu lumea iudaică. Asta a dus la necesitatea de a se crea o asociaţie care să umple acest gol. Asociaţia lucrează pe trei tărâmuri. Cel cultural care relevă tot ceea ce este important în trecutul cultural al evreilor din România prin: serile cultural-artistice, cele două biblioteci una de împrumut şi alta de consult, expoziţiile de cărţi în Israel şi în România în care prezentăm cărţile scrise de evreii originari din România, atât  în Israel, cât şi în România. În 1994 am adus în România o expoziţie  cu 201 titluri de cărţi în limba română apărute în Israel. Mai demult organizam excursii pentru a-i familiariza pe nou veniţi cu aşezările înfiinţate de evreii originari din România. ACMEOR a editat şi publicat cărţi în domeniu iudaisticii, dar şi cărţi de proză şi poezii. În cadrul ACMEOR funcţionează şi un centru de cercetare a trecutului evreilor din România. Dispunem de trei arhive foarte valoroase şi publicăm lucrări de cercetare precum cea despre primul cerc de tineret sionist din România sau cea despre Comitetului Democratic Evreiesc, dar şi o monografie a comunităţii mele de baştină: Botoşani.

A.G.: Din ce vă susţineţi activitatea ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Cu asta m-aţi călcat pe bătătură. Asociaţia se zbate de la bun început cu probleme financiare. De ce ? Cu cât trece timpul generaţia celor născuţi în România se duce pe drumul celor drepţi, scăzând numărul contribuabililor. Având în vedere că activitatea noastră se desfăşoară în limba română, autorităţile israeliene nu au nici un interes să ne finanţeze, iar statul român, care a promis marea şi seara, ne-a sprijinit o singură dată cu  jumătate din suma stipulată în contractul semnat prin care îşi asumase nişte obligaţii. În continuare ni se cer diverse formulare la care nu primim răspuns şi,  judecând după situaţia actuală din România, nici nu cred că vom primi ceva. Dar nici comunitatea evreiască din România care are fonduri de la fundaţia Caritatea, prin preluarea unor bunuri evreieşti restituite, nu manifestă interes deosebit pentru a ne sprijini, din păcate. Din cauza acestei situaţii viitorul ACMEOR-ului e destul de nebulos. De treizeci de ani menţinem cu dinţii această instituţie ale cărei birouri sunt deschise zilnic.

Relaţiile noastre cu România ţin de partea sufletească

A.G. Ce fel de relaţii aveţi cu statul român ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Noi suntem o asociaţie eminamente apolitică şi avem un slogan: „Politica rămâne la poartă, nu se apropie de uşă”! În ochii noştri cercetarea evreilor şi cultura nu au nimic cu politica. De aceea am primit vizita unor demnitari români, am fost primiţi aici de preşedinţi de stat, indiferent cine erau. Nu pot spune, totuşi, că politica  nu ne interesează pentru că, în definitiv, relaţiile noastre cu România ţin de partea sufletească şi tot ceea ce se întâmplă interesează, ca să nu spun mai mult decât atât, dar noi nu ne amestecăm şi indiferent de regimul care domneşte în România, pentru noi e vorba de ţara în care ne-am născut.

A.G.: Totuşi nu aţi rămas indiferent faţă de situaţiile în care antisemitismul era girat de instituţiile statului.

Şlomo Leibovici-Laiş: Aţi atins un punct dureros. Nu am putut rămâne indiferenţi faţă de aceste atitudini şi am reacţionat la revenirea la suprafaţă a legionarismului, la atribuirea numelui lui Antonescu unor străzi şi ridicarea unor statui. Cel mai recent am reacţionat la Premiul Academiei acordat cărţii lui Lavric. Sorin Lavric are dreptul să scrie ce crede. Dar Academia Română, în secolul XXI, să acorde un premiu unei astfel de cărţi! Asta ne-a revoltat. De altfel, ţin să menţionez atitudinea fermă dovedită de profesorul şi publicistul Laszlo Alexandru din Cluj, faţă de aceeaşi chestiune.

A.G.: Ce se poate face pentru stăvilirea acestor tendinţe?

Şlomo Leibovici-Laiş: Se poate face mult. Toţi oamenii de omenie ar trebui să-şi ridice glasul în asemenea măsură, încât toţi aceştia care încearcă din nou să bage zâzanie interetnică să simtă că nu au loc pe scena actualităţii.

A.G.: Dar este vorba de stat, de autorităţi. Ce ar trebui să facă ele ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Autorităţile trebuie, cel puţin, să aplice legea. Legea anti-rasială din România dă statului toate instrumentele necesare pentru ca astfel de manifestări să nu aibă loc.

„Actele vorbeşte”

A.G.: De curând v-a fost prezentată la Suceava cartea despre hasidism. Aveţi în pregătire o carte nouă ?

Şlomo Leibovici-Laiş: Când profesorul Avinoam Shafran din Geneva, fiului rabinului Alexandru Shafran, a vizitat arhiva mea personală a găsit în ea şi dosare Shafran. Şi nu vorbesc aici despre corespondenţa dintre noi,  în decursul unui jubileu de ani, ci de documentele care l-au surprins şi m-a întrebat în stilul său candid: „Nu crezi că aceste documente ar trebui făcute cunoscute cercetătorilor?” Aceasta m-a provocat să fac o culegere cu un număr de documente, nu toate, pentru că e foarte costisitor. Scanarea şi prelucrarea documentelor vechi e foarte costisitoare. Operaţia de scanare s-a încheiat şi acum scriu scurte explicaţii pentru fiecare document în ebraică şi română. Probabil vor fi traduse în franceză şi engleză. Sper ca această carte să apară până la sfârşitul lui decembrie.

A.G.:Care va fi titlul ei?

Şlomo Leibovici-Laiş: Pe copertă va scrie doar atât „Actele vorbeşte”, alături de semnătura marelui rabin.

UNDER THE BIG TOP: A Day with a Traveling Circus Family

noiembrie 14th, 2010

Okay, I admit it.  I seriously love clowns.  Unlike some kids who think that they are like Hannibal Lecter in Silence of the Lambs or some ghoul in a Halloween horror movie (Friday the 13th comes to mind), these elusive creatures still can garner great fun and guffaws for me.  Hanging around to get a glimpse of their backstage life at the Boston Garden was my kind of entertainment.  Along with all that wonder that pours out into the ring, the colorful costumes, the mesmerizing music, the acrobats, the animals, the feats of strength and surprises aplenty, they epitomize circus and the kinship that happens between you and them when you go to see the show.

Although I’ve grown up a bit and have some grey hair and few laugh lines to prove it, it’s still “the greatest show on earth” to me.  So, when the circus came to town here last month in Campia Turzii, I grabbed a pen, a notebook, my Nikon camera, and a bit of cash to buy a ticket and maybe garner an interview with the performers themselves.  I’d always wanted to know why they do what they do and how it feels to be part of a circus family.  That weekend, I spent time with the ringmaster, Mr. Maraoneanu Cornel and his wife, daughter, mother and father-in-law, sisters and brothers-in-law, who hail from Slovakia, the Czech Republic and Romania.  The Circus International King has been around for 18 years and they are part of a dying breed of entertainers.  I thought it was important to find out what kept them going and kept them together in today’s world of big business, top-dollar advertising, and technology which inevitably takes away much of the personal and the personality of live shows.

No matter which circus you’ve ever been to, there are common elements of suspenseful moments, talented artists, flashing lights, glam and glitter, and good old-fashioned fun.  Along with popcorn, peanuts, gooey snacks and lots of smiles and applause, well, they sure can make a party!  Showmen and women to the core, this troupe:  dad the ringmaster/owner, mom the trapeze artist, sisters who juggle and take turns being the target for the knife thrower or going to heights high up above the ring without a net, grandma and grandpa who train the animals, juggle a bit, too, and set up the apparatus, and the brothers who tag-team as clowns, acrobats and fire-eaters, this family unit puts forth a lot of soul in their two and a half hour program on a shoe-string budget.  Mr. Cornel told me that he has a small staff which he can only pay 30 RON (@10 USD) per day and that some days, it’s really hard to be able to do even that.  He said that together, they eat, sleep, rehearse and travel as a team, without regard to how much they will make, as it is the work that they love and aside from money, it is the heart that they have for being a circus performer and that was most important for each of them.  Their deep belief in the circus and their commitment to their craft didn’t waver from town to town, Mr. Cornel said, although they had little time to vacation at all, and certainly not the funds to do so.

This circus and others like it are not the spectacle that we, in the United States, know.  It’s not Ringling Bros. and Barnum & Bailey, but still, they surely could stir up those same feelings of awe and grant wishes which come true in the land of sawdust and the greasepaint.  The faces of the children showed as much. And as a completely unexpected pleasure they invited me to ride bareback around the ring on their show-horse during the second half of Sunday’s performance (personal bucket list…”circus performer”…check!)

Now I can appreciate what they do more and will have another story to tell my granddaughter about when we go to the circus together again.  I learned that this family, even though they spent almost every week on the road, was just like any other family.  They missed their homes, their friends and their relatives when they were away.  They needed to exercise and try to get enough sleep, practice their routines daily and spend over three hours setting up the tent before beginning in a new city. And then take it all down again in hopes of getting another enthusiastic audience to pay the bills, even though it was getting harder and harder to do that with the economy the way it was.  Mr. Cornel said that he’d just like to make sure they all had enough to go on and that he really just wanted his circus to be a success for all concerned and in his “other life” to be fabulous on the tightrope.

One of the men, 21 year old Slanic, told me that he liked dreaming about traveling to exotic places and wanted to be able to perform in Monte Carlo some day.  The other said that he worked out three hours a day and made sure that he ate a lot of fiber, and took vitamins sticking with mostly vegetables for nutrition.  Mrs. Cornel said that it was difficult getting her family to accept that she would marry someone from another country (she is Slovakian and her husband Romanian, from Bucharest).  They both enjoyed telling me the story of how they met and all the arguments that went on to keep them apart, but to no avail.  Their young daughter, Claudia, who is only 12, said that she loved listening to Rihanna, Beyonce and Elvis.

The girls, in their twenties, Mr. Cornel’s sisters, wanted to know where I came from back in America and after we talked for a bit during intermission, Claudia’s grandma and grandpa offered me more popcorn to watch their pride and joy perform and afterwards, they all invited me to see them again when I could.  This was a family, albeit a circus family, nonetheless a regular family with not-so-regular schedules or duties, but just like any other family you’d ever wish to meet.  I enjoyed their show, I will remember their spirit, and I look forward to their company if we can meet again. I wish them all the best in their next year on the road.

So the next time the circus comes to town, I hope that you’ll grab yourself a ticket, no matter what the cost, take along a friend, and step right up to pay homage to the folks who bring so much joy to so many for so little. Thanks to the Circus International King, and their entertaining performances, I got one more taste of what it’s like to be a kid again.  It was the best “sweet and shiny as a red candy apple” time I’d had in a long while.

Cenaclul Flacăra în loc de Abba sau Pink Floyd

noiembrie 14th, 2010

Pe perioada 1974 -1986 am fost prezent ca membru al catorva cenacluri din Sibiu si din Romania. Atat in liceu cat si in facultate nu am participat la niciuna din serile Flacara, organizate de catre Adrian Paunescu.

Colegii mei, amicii mei poeti si alti apropiati colaboratori nu au agreat genul de spectacole dirijate de catre mai marele lor Mecena din Barca.

Categoriile de literati, intelectuali de traditie serioasa nu si-au manifestat simpatia ori atasamentul fata de grandioasele evenimente.

Nu contest talentul si efervescenta muzicii folk. Multi dintre tinerii de atunci nu ne vedeam participanti ai ingurgitarii in grup precum oile ale racnetelor magistrului acoperind muzica, ori chiar recitarile creatiilor poetice. Cred ca eram satuli de prea multi moderatori zicandu-ne ce sa facem.

Masele de tineri ahtiati de inedit, de spectatcole, de iesire din platitudinea vietii intr-un timp in care televiziunea dura doar cateva ore pe zi erau foarte usor de manipulat.

Dincolo de asa zisa libertate a aplauzelor, a exaltarii frenetice Paunescu & intentionau sa abata tineretul de la ascultarea posturilor straine – ostile regimului communist, dar si impiedicarea prezentei lor la slujbele de Inviere. S-a intamplat ca in acea noapte de prima zi de Paste sa se organizeze spectacole.

Daca ar fi existat alternativa unui concert Pink Floyd ori Abba in aceeasi perioada, credeti ca tinerii s-ar mai fi inghesuit pe stadioanele cenaclului ?

Referindu-ma la talentul scriitoricesc paunescian acesta s-a disipat de a lungul anilor in opere voluminoase si inegale. Arta poetica nu implica numai versificatie, zicere continua, ci si inovatie stilistica.

Indraznesc sa va ofer cateva nume de poeti contemporani lui Adrian Paunescu : Stefan Aug. Doinas, Nichita Stanescu, Mircea Dinescu, Mircea Ivanescu, Ion Mircea, Liviu Antonesei, ce nu au avut nevoie de platforma specatcolului in a-si asigura un loc in galeria poetilor de seama.

Crezul politic-artistic al operei sale nu mai are nevoie de comentarii.

Tocană la ceaun

noiembrie 14th, 2010

De aici unde costul energiei electrice ori al gazului metan nu ne pun probleme legate de cost, de economii inteleg sa adaptez retetele si la conditiile de austeritate impuse de ultimele decizii guvernamentale.

Ne vom intoarce la o bucatarie in aer liber folosindu-ne de lemn, carbune sa.

Aceasta imi aduce aminte de primul an de stagiatura din judetul Tulcea pe cand intr-un fel ciudat am fost sarit de ratia de lemne allocate de catre primarie, fiind nevoit sa adun pe malul Dunarii cioturi, buturugi si alte scanduri aduse de fluviu.

Multi dintre cei mai tineri nu stiu sa faca un foc cu lemne.

Profitand de o zi cu cer senin si fara averse avem nevoie de un suport din metal (pirostrie) pe care sa putem dispune ceaunul.

In prepararea mancarii avem nevoie de urmatoarele ingrediente:

3 kg de carne de porc taiata in cuburi nu foarte mici lasate la rece timp de o ora sau doua si condimentata cu sare, piper, boia

4 cepe mijlocii

un pahar de vin

piper, sare, foi de dafin si cimbru

1 kg de cartofi curatati si taiati in sferturi

½ kg de carnat afumat taiat in rondele

1 pahar de bulion rosii de casa

patrunjel proaspat

50 ml de ulei

½ apa

Asezati ceaunul pe foc avand grija ca flacara sa nu fie prea puternica, dar nici prea domoala. Cand uleiul este incins puneti ceapa avand grija sa nu se arda.

Adaugati carnea si cand lichidul se evapora puneti vinul cu foile de dafin si cimbru.

Dupa 10 minute adaugati bulionul si apa.

Cam la 20 minute puneti si cartofii. Amestecati carnea si cartofii cu mare grija sa nu se lipeasca sosul, si sa nu striviti cartofii. Adaugati si rondelele de carnat afumat.

Dupa o alta ora tocana ar trebui sa fie gata.

Presarati patrunjel proaspat.

Nu uitati ca la o buna reusita a tocanei aveti nevoie de un Prometeu de serviciu care sa vegheze la mentinerea focului.

Un pahar de vin rosu ar merge de minune cu aceasta tocana simpla si deosebit de delicioasa.

Nu uitati o mamaliga rece si castravetii murati in marar.

Irlanda: următoarea la rând după Grecia la resuscitare economică europeană?

noiembrie 14th, 2010

Oficialitățile de la Dublin s-au văzut nevoite în repetate rânduri să dezmintă în ultimele 48 de ore zvonuri cu privire la discuții secrete ce ar avea loc între reprezentanți ai guvernului Irlandei și cei ai Uniunii Europene, în vederea atribuirii unei asistențe economice de urgență.

Irlanda trece printr-o gravă criză financiară, cauzată de falimentul în 2009 a mai multor bănci, pe care guvernul s-a simțit dator să le țină în viață prin injectarea unor fonduri publice masive.

Ministrul de justiție al guvernului de la Dublin, Dermot Ahern, a declarat televiziunii publice din Irlanda că zvonurile privind discuții secrete cu oficialități de la Brussel reprezintă “o ficțiune”.

“Suntem încrezători că putem să ne rezolvăm singuri problemele. Ne-am câștigat suveranitatea cu greu și acest guvern nu e dispus să facă nimănui cedări în privința suveranității,” a spus Ahern.

Ministrul irlandez făcea evident aluzie la Grecia, care a cedat practic suveranitatea în privința economiei Uniunii Europene, care a salvat în primăvară țara de la colaps financiar.

Surse de la Uniunea Europeană au dat de înțeles că Germania ar insista ca Irlanda să accepte această asistență economică de urgență, pentru ca piețele financiare să nu intre în panică și să provoace turbulențe grave în zona euro.

Datoria bancară în Irlanda se ridică la 50 de miliarde de euro, adică 14000 de euro pe cap de persoană, cea mai mare din lume, iar deficitul bugetar atinge 32% din Produsul Intern Brut (PIB), procentajul cel mai ridicat din Uniunea Europeană.

Guvernul a introdus deja măsuri drastice de economii, reducând toate salariile în sectorul public cu 10%, preconizând noi reduceri bugetare de 15 miliarde de euro pe viitorii patru ani.

Dar piețele financiare sunt deja nervoase și aceasta se reflectă în nivelul extrem de ridicat – 9% – la care a ajuns dobânda la împrumuturile de stat, nivel care amintește de situația Greciei din primăvară.

Cum s-a ajuns aici?

În primii patru după aderarea la euro în 1999, economia Irlandei, numită pe atunci “tigru celtic” a crescut fenomenal, datorită scăderii artificiale a ratei dobânzii.

PIB-ul pe cap de locuitor ajunsese în 2003 la 136% din media Uniunii Europene, șomajul a scăzut în patru ani de la 17% la 4% și pentru prima oară în istoria modernă a Irlandei au imigrat mai multe persoane decât au emigrat.

Construcțiile au cunoscut un avânt nemaiîntâlnit, sectorul ajungând la apogeu să reprezinte un sfert din economia Irlandei și o cincime din forța de muncă, înghițind credite ipotecare masive și îndatorând excesiv aproape întreaga populație.

Când s-a produs crahul bancar din toamna lui 2008, Irlanda, ca și Statele Unite sau Marea Britanie, a injectat miliarde de dolari în băncile falimentare, dar având o populație de doar patru milioane ea nu are resursele financiare ale unor state cu zeci sau chiar sute de milioane de locuitori.

Lecția Irlandei este una extrem de instructivă: țara, potrivit multor experți, nu a fost pregătită de intrarea în zona euro, iar acum, neavând monedă proprie pe care să o poată devaloriza, e nevoită să adopte măsuri draconice de austeritate și ar putea, deși încă nu o recunoaște, să fie nevoită să meargă cu căciula în mână la Uniunea Europeană, în fapt la Germania, gardianul din ce în ce mai singuratic al prudenței fiscale în Europa.

Bosforul și Regina Maria

noiembrie 14th, 2010

Principesa Margareta și cu mine am fost de câteva ori la Istanbul, un loc pe care îl admirăm și de care ne leagă o bogată istorie. Într-una dintre călătorii, însă, am fost martorii unui moment de emoție și altruism, colorat cu multe înțelesuri și care, prin legătura cu Casa Regală a României, ne-a onorat.

Universitatea Bosfor din Istanbul (fostul “Colegiu American”) și Institutul Român de Cultură au organizat o expoziție de fotografii și un seminar dedicate personalității excepționale a Reginei Maria a României. Toate, în anul 2008, în care se împlineau, la 18 iulie, șaptezeci de ani de la dispariția sa.

Universitatea, așezată la malul mării pe partea asiatică a orașului, nu departe de Cornul de Aur, pe una din colinele orașului Istanbul, a avut ocazia de a găzdui de trei ori pe Regina Maria. O dată la sfârșitul anilor 1920 și de două ori la începutul anilor 1930. Merită subliniat curajul și clarviziunea, originalitatea acestei regine europene și creștine care, în plină epocă misogină și destul de antimonarhistă, a găsit de cuviință să meargă, însoțită de copiii ei, într-o țară musulmană, aducând la lumină valori precum ecumenismul, pacea, educația, multi-culturalismul, pluralismul ideilor și toleranța, ca fundamente ale civilizației. Mai mult, Regina a decis să locuiască, pe parcursul celor trei vizite, în campusul universitar, onorând odată în plus gazdele și travaliul lor.

În vizitele ei repetate, Regina nu va fi ingorat, desigur, semnificația fără egal a acestei capitale europene, cu o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de glorioasă și de plină de valențe politice, economice, militare și religioase.

Având în vedere aportul cultural, diplomatic, spiritual și uman al Reginei Maria la secolul XX european, nu mă pot împiedica să mă gândesc la faptul că nici o sală a nenumăratelor clădiri ale Uniunii Europene din Bruxelles, Starsbourg sau Luxemburg nu-i poartă numele. Nici al ei, nici al Elisabetei, Carmen Sylva.

Am vizitat Universitatea Bosfor din Istanbul de trei ori până acum, în anii 2005, 2007 și 2008. O dată, împreună cu Principesa Moștenitoare și cu mine au venit sora ei, Principesa Elena, și cu Alexander, soțul Elenei.

La simpozionul dedicat Mariei a României, Principesa Margareta și cu mine am decis să facem un discurs comun, stând amândoi în fața auditoriului și spunând, rând pe rând, în completare, în armonie, ceea ce credem noi că a însemnat cu adevărat pentru România, pentru Balcani, pentru Europa, Regina Maria. Profesorii de astăzi ai Universității Bosfor sunt mândri de urma lăsată de Regina României în școala lor. Ei vorbesc cu însuflețire de casa în care a fost găzduită, devenită astăzi muzeu. Ei povestesc, purtând spre viitor amintirile predecesorilor lor, că Regina Maria obișnuia să meargă pe jos, de la reședința ei din campus spre la clădirile universității, pe mereu același drum de pământ bătătorit. Această alee se numește astăzi “Cărarea Reginei Maria”.

Regina Maria a fost un lider remarcabil și atipic. Ea a adus României învigorare și modernism, în toate domeniile. Într-un anume fel, așa precum Carol I a fost constructorul Statului modern și al instituțiilor lui, Maria a fost un inspirator de timp modern, influențând politica externă, relațiile internaționale, diplomația, politica internă, economia, cultura, ba chiar având un rol decisiv în prima conflagrație mondială, în plan practic.

Despre vizita sa la Paris, în 1919, am vorbit într-un capitol mai devreme. Iar despre vizita sa legendară în Statele Unite ale Americii s-ar putea scrie o carte. De fapt, s-au scris mai multe, ultima și cea mai completă, la începutul anului 2010. În ambele locuri ea a uimit instituții și oameni, a lăsat o “urmă geopolitică” în jocul de putere al timpului.

Dar Maria a României a vizitat și alte țări, iar Turcia și Egiptul sunt doar două dintre ele. Asemenea ei, Carol II, sub directa influență a mamei sale, a făcut înconjurul lumii în șapte luni, mergând din Grecia, Turcia și Egipt, prin Peninsula Arabică și India, apoi Singapore, China și Japonia, trecând pe urmă Pacificul, traversând Statele Unite ale Americii, de la San Francisco la New York și Washington DC și, după trecerea Atlanticului, încheind călătoria cu vizite în Anglia, Franța, Elveția și apoi revenind la București. Această călătorie a servit Principelui Moștenitor de atunci drept ocazie de a duce, în aproape toate țările relevante ale lumii, mesajul României, ca stat suveran și independent, cu o voce care începea să fie distinctă în concertul națiunilor. Călătoria a servit, neîndoios, și Principelui Carol personal, pentru completarea admiratei sale erudiții.

Regina Maria este creatoarea unui model de leadership în Europa timpului ei. Dacă ar fi fost regina unui imperiu sau a unei mari puteri, locul ei în istoria lumii ar fi fost altul. Dar aceasta nu schimbă cu nimic valoarea intrinsecă a liderului regal care a fost. Acest aspect a rămas neexplorat așa cum se cuvine în societatea românească și este încă ignorat de universitățiile românești și europene. Ar fi nevoie de lucrări de doctorat pe tema influenței ei în consolidarea Statului român, în limpezirea identității naționale, în dezvoltarea culturii, economiei și diplomației românești.

A fost prima femeie care a vorbit în fața Academiei Franceze (Institut de France). A fost prima femeie primită în rândul Academiei de Litere și Arte a Franței. A cucerit Statele Unite ale Americii cu inteligența și farmecul ei punându-le, cu această ocazie, americanilor, România pe hartă. A contribuit la aducerea înapoi a unor teritorii decupate din țară și a făcut posibilă, prin maternitatea ei, continuarea dinastiei.

La Istanbul, pe malul mării, în campusul unei universități cosmopolite, unde învață studenți din șaizeci și șapte de țări, inclusiv din Thailanda, am ascultat alături de toți participanții, pledoaria Principesei Moștenitoare Margareta, care spunea despre străbunica ei, Regina Maria, cea cu ochi albaștri pătrunzători, că a uimit lumea cu frumusețea, curajul, talentul și farmecul ei zdrobitor.

A avut noroc o anumită țară de pe glob să se numească țara ei.

Strania scrisoare a lui Ghimpu către NATO și replica PDM

noiembrie 14th, 2010

Cel mai periculos şi totodată iresponsabil element al actualei campanii electorale pentru alegerile parlamentare din 28 noiembrie este tendinţa jucătorilor politici de a “importa” factori externi sau de a-i plasa pe poziţii antagoniste, pentru a captura electoratul nehotărât sau pentru a “confisca” categorii electorale din imediată vecinătate a spectrului politic.

Gândul la rapida repartiţie a electoratului în ajun de alegeri emoţionează şi relaxează actorii politici, care aleg subiecte “conflictuale” pentru a-şi asigura un procent de alegători mai mare. În asemenea tradiţii acţionează şi liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, președintele interimar al Republicii Moldova, care la câţiva paşi de la deznodământul electoral doreşte să-şi extindă rădăcinile în terenul electoral, care conform sondajelor nu le promite liberalilor un salt calitativ nou faţă de bilanţul electoral înregistrat la alegerele precendete.

Nici eventualitatea unor scandaluri diplomatice, nici faptul că “asistă” comuniştii radicalizaţi avântaţi spre Est, nici posibila inflamare a relaţiilor cu ceilalţi membri ai fostei Alianţe de guvernare, nu au clintit din loc balanţa, atunci când preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, a compus controversata scrisoare adresată Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Fogh Anders Rasmussen. Lacunară, provocatoare şi deplasată, scrisoare a început să adune reacţiile actorilor politice locali, având potenţialul de a produce efecte şi pe scena externă. Posibil, scrisoarea dată este produsul final al numeroaselor mâini şi gânduri de consilieri şi membri de partid, care s-au încâlcit în a formula pretenţii electorale faţă de Rusia.

Impresionează cel mai mult faptul că scrisoarea dată nu este adresată organelor OSCE, dar anume NATO, care nu este şi nu a fost vizată sub nicio formă în soluţionarea conflictului transnistrean. Altceva decât dorinţa de a ciocni Rusia cu NATO nu se poate desluşi din scrisoare lui Ghimpu.

Majoritatea obiecţiilor formulate de Ghimpu vin din perspectiva OSCE, dar sunt comunicate NATO sub formă de plângeri în adresa Rusiei. Din moment ce principiul “acceptului statului gazdă” pentru dislocarea trupelor străine pe teritoriul este deja menţionat în “Tratatul adaptat privind Forţele Covenţionale în Europa”, faţă de care Rusia are obiecţii de principiu, ridică semne de întrebare sensul invocării lui în scrisoarea lui Ghimpu.

În adins se evită subiectul moratoriului declarat de Rusia în privinţa respectării prevederilor actualului Tratat FACE, fapt ce ar putea incomoda NATO care încearcă să convingă Rusia să-l repună în funcţiune. Totodată, pare inadecvată chemarea lui Ghimpu către şefia NATO, care doar recent a ajuns la un numitor comun cu Moscova privind transportarea consumabililor pentru militarii antrenaţi în acţiunile militare din Afganistan. În mod clar, Ghimpu intenţionat păşeşte peste cadrele exsitente de negocieri multiaspectuale, de un nivel net superior, încercând să intre forţat în atenţia actorilor internaţionali, pentru a se face remarcat în ochii moldovenilor, în calitate de “adversarul basarabean al Rusiei”.

Caracterul diletant al intervenţiei preşedintelui interimar se observă cel mai mult în corelarea principiului privind “acceptul statului gazdă” cu situaţia Georgiei, unde pe teritoriul enclavelor separatiste ale căror “independenţă” a fost recunoscută de Rusia în 2008, a rămăs prezenţa militară rusă, după semnarea unor acorduri cu administraţiilor separatiste, din perspectiva subiecţilor de drept internaţional cu drepturi depline. Conform logicii urmărite în scrisoare, Moscova ar putea staţiona pentru totdeauna în regiunea transnistreană, recunoscând independenţa regiunii transnistrene, dacă Chişinăul în eventualitate nu va permite menţinerea potenţialului milar rus în stânga Nistrului. Raţionament total eronat, deoarece conjunctura este total diferită de cea georgiană, unde Rusia a trişat cu şi încălcând “argumentat” dreptul internaţional, folosind războiul cu Georgia pentru a justifica şi a legitimiza recunoaşterea independenţei celor două republici separatiste.

În altă ordine de idei, imaginaţia geopolitică a liderului PL se contrazice cu realităţile fluctuante, unde Rusia depune eforturi pentru a disciplina risipitorul regim de la Tiraspol, fiind supravegheată îndeaproape de UE, de la carea vrea să tragă “sevă” pentru propria modernizare.

Până la interacţiunea cu exteriorul, “scrisoarea lui Ghimpu” puţin abruptă şi cu o serie de incoerenţe a fost observată de către Partidul Democrat (PDM). Angajaţi în relaţii de colaborare cu partidul puterii din Rusia, “Edinaya Rossia”, şi concentraţi pe măgulirea alegătorilor vorbitori de rusă, PDM nu s-a abţinut să-l critice pe Ghimpu pe mai multe capete.

În primul rând, aceştia l-au atacat pentru faptul că “pune explozibil” viitoarei guvernări în relaţiile cu Rusia, contrariând “eforturile diplomatice europene” pe marginea reglementării conflictului transnistrean.

Mai mult, PDM întrevede în acţiunile lui Ghimpu de a angaja NATO o încercare de a submina neutralitatea constituţională a ţării. Pe acest fundal, partidul condus de Marian Lupu vrea să-şi accentueze valoarea adăugată, reiterându-şi ambiţiile de a lega Vestul de Est, în interesul moldovenilor, revendicându-şi veşnica trasătură de “împăciuitori”.

Ieşirea democraţilor la fel ca şi cea a preşedintelui interimar vine să deservească intereselor electorale ale partidelor şi subliniază “o falsă problemă” pe agenda locală. Totodată, cu riscul accentuării opiniei că cele două partide acţionează în coordonare, observăm caracterul complementar al demersurilor PL şi PDM.

În mod real, Ghimpu a acţionat în propriul deserviciu, confirmând partenerilor europeni inadecvarea proiectelor sale politice. Astfel, după prestaţia liderului PL în problema referendumului pentru modificarea constituţiei în prima jumătate a acestui an, considerată de cercurile diplomatice de la Bruxelles destul de neserioasă, scrisoarea către Rasmussen poate fi apreciată similar.

Cu toate acestea, PL va obţine admiraţiile şi aplauzele acelor categorii de electorat de orientare vestică, care mai zăbovesc să rămână în alte formaţiuni politice de “dreaptă” decât PL sau încă nu s-au decis pe cine să parieze la scrutinul din 28 noiembrie.

Despre… o IGIENĂ MENTALĂ

noiembrie 14th, 2010

De câte ori ne înDOIm de ceva, ne apropiem de un moment de străpungere, de întâlnire cu NOUL. Când operăm cu certitudini însă, suntem scufundaţi undeva în volumul de cunoştiinţe vechi, trăite şi stabilizate, ce alcătuiesc EU-l nostru, părerea noastră despre Realitate. Am putea să ne imaginăm Eu-l ca fiind « un PUNCT de vedere » ce asamblează prin filtrul MINTII informaţia venită din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor. Ceea ce shimbă rezultatul observaţiei, al structurării unei păreri este Istoria şi Intenţionalitatea noastră din momentul în care se întâmplă să privim către… înafară!

Altfel spus, ceea ce vedem nu este ceea ce ESTE ci modul în care CREIERUL nostru (hardul) a fost învăţat să vadă încă din primii ani de copilarie, construind o anume MINTE (softul), într-o manieră UNICA dar legată de o epocă istorică, de o valorizare pragmatică sau culturală. Este astăzi evident că vedem doar ce am fost antrenaţi să vedem iar ca şi dovadă, evident doar metaforică, putem analiza poza de mai jos…

Intrebând ce este aceasta … toata lumea matură va zâmbi condescendent şi cu semnificaţie… în timp ce un copil de câţiva ani va surprinde cu bucurie doar …dansul celor ? delfini… El nu are încă în memorie ceea ce maturul are! El se “indoieşte” de fiecare dată şi întreabă …da’ de ce… Intreabă până când bucla de răspunsuri parţiale se închide dând senzaţia de …am înţeles… de Adevăr. Când ceva tulbură această lume construită, când apare ceva ce contrazice istoria trăita, EU-l devine neputincios în a mai procesa…se decuplează, iar omul trăieşte stupoarea, golul… O stare de prostaţie ce este specifică psihologic oricărui individ într-un moment de interacţiune cu ceva cu adevărat nou… un fenomen fizic dar rar, o situaţie cu-adevărat neaşteptată şi puţin probabilă, o întâlnire …de gradul III. Pentru acel moment istoria noastră, trecutul nostru ce a structurat ceea ce în esenţă suntem, nu mai are nici o valoare, nu poate da nici un răspuns coerent şi …tace! În acel moment poate, am putea să ne dăm seama că practic, orice interpretare, orice reflectare mentală, orice gând este rezultatul unui stimul complex din PREZENT decodificat, “decojit”, trunciat, decupat de istoria noastră, de TRECUT!

Pentru unul care face sport extrem, un salt neaşteptat de la înălţime de unul, doi metri nu este prea mare lucru în timp ce, pentru un om obişnuit, prima săritură în gol, mai ales când nu este anunţată, poate fi sinonomă cu o clipă de « lesin » al conştiinţei (nici nu ştiu cum am scapat…  atunci a ACŢIONAT natural si nu a REacţionat). Am putea spune că Prezentul continuu, reţea de evenimente interconectate şi în permanentă mişcare este reflectat personal, prin intermediul unei maşini cognitive de tip creier, ce se comportă asemănător cu o reţea neurală care învaţă să interpreteze stimuli în funcţie de un MODEL, de întâmplări şi “scene” care se repetă. Nu « vedem » realitatea ci doar « invarinaţii » pe care îi identificăm sau care ni se pun în faţă, la şcoală ! Altfel spus, nu avem acces direct la Realitatea complexă, multvalentă şi dinamică din jurul nostru, nici datorită multiplelor scări la care se întâmplă diverse lucruri şi nici datorita faptului că uneori, decuparea din această Realiatate a unui cadru (frame) nu esenţializează suficient feonomenul.

Am încercat să aduc în discutie acest proces de formare a Minţii, proces de învăţare ce porneşte din primele zile de viaţă, pentru simplu fapt că acesta este însăşi procesul care limitează gândirea, crează predispoziţia către REactivitate a omului, goana lui după a imita reţete de succes …ale altora.

În ştiinţa Complexitatii, teoria reţelelor şi utilizarea lor în înteligenţa artificială constituie un punct central. Nu atât dimensiunea intelectuală a teoriei reţelor o evoc aici, deşi oamenii care operează cu aşa ceva sunt cu totul altfel de oameni, au mintea cu totul altfel structurată, ci învăţătura care o pot trage de aici şi anume faptul că “obiectul” atenţiei noastre, imaginea cu care ne antrenam ca să o REcunoaştem, joacă un rol fundamental în structurarea dimensiunii cultural-spirituale a unui OM. Altfel spus, “obiectul didactic » (in sens extrem de general), dar şi Mediul în care acesta este plasat defineşte şi determină fundamental tipul şi comportamentul Omului.

Dacă omul trăieşte înconjurat doar de artefacte, de obiecte construite de mâna sa, ce au funcţii bine definite (UTILITATE) şi forme stabile ce nu evoluează (de cele mai multe ori simple combinaţii euclidiene), atunci acestea vor imprima Minţii acelui om o structură aparte. El va fi capabil cu predilecţie să utilizeze ceea ce vede, va fi tentat să “demonteze jucaria” să vadă ce este înauntru şi “cum funcţionează”, reducând treptat cele văzute la o paradigmă dominată de inginerie, de funcţional şi utilitar, de eficienţă… Va înţelege ideea de SISTEM şi CONSTRUCT, şi va accepta din ce în ce mai uşor faptul că există doar ceea ce se vede, se pipăie, se depozitează, se consumă, se vinde şi se cumpără… În esenţă, orice artefact poate fi comparat cu o poză, cu un instantaneu luat din Natură şi care conservă cunoaşterea din momentul producţiei. Un calculator cu procesor 286 este un obiect al anilor 1990. Studiul şi utilizarea sa face ca individul să înveţe, să se apropie încet, încet de ceea ce este conceptual încorporat in obiectu. Deschiderea, saltul, nevoia de evoluţie nu se află în acel obiect, ca si “parfum” ce poate treizi o dorinţă de dezvoltare… Ca să rezum, artificialitatea obiectelor produse de om imprimă Minţii umane un comportament asemănător, artificial. Robotizarea şi desensibilizarea societăţii la frumuseţea şi armonia naturii este o consecinţă directă a unei bucle ce se autodefinieşte şi se auto-stabilizează: producem ce vedem, vedem ce înţelegem, înţelegem ce producem.

Cei ce au şansa să trăiasca în mijlocul Naturii- poate cu preţul renunţării la comoditate ţi siguranţă, care sunt înconjuraţi de Viul manifestat în aşa de multe forme, vor fi expuşi la un cu totul altfel de stimuli iar mintea lor se va forma cu totul altfel. Viul evoluează, are dependeţe şi interdependenţe ce cu greu se pot studia separat. Viul implică o serie de ritmuri, asemanându-se cu o simfonie!  Formele naturale sunt cu totul altfel alcătuite. Este suficient să imaginam diferenţa dintre o POMPA şi o INIMA pentru a surprinde imensa diferenţă morfologică.  Mai mult, Inima, cât timp este sănătoasă CÂNTĂ nu BATE, aşa cum au descoperit oamenii de ştiinţă atunci când au studiat microaritmiile inimii. Monotonia “ucide” dupa cum ne spune exemplul …”picăturii chinezesti”.  În contact cu acest mediu, Mintea este provocată continuu şi EVOLUEAZĂ. Evoluţia ei generează evident şi artefacte, dar acele artefacte au din ce în ce mai multă “naturaleţe” încorporată! Noile obiecte armonizate cu structura şi ritmul Naturii, integrându-se în mediu asigură o funcţionare în consonanţă cu viul, putând fi considerate obiecte “curate”, obiecte ce au două funcţii simultan: cea de bază, pentru care a fost realizat obiectul şi cea de stimulare a Minţii care se dezvoltă continuu, care CO-evoluează cu Natura însăşi. Aceasta nouă viziune asupra ingineriei, inspirată din înţelegerea mult mai profundă a Universului, aşa numita biomimetică, sau biosemiotica, infodinamică… valorizează pragmatic cunoştiinţele de bază din ştiinţa Complexităţii, fizică Constructală, teoria Reţelelor, Inteligenţă Artificială...

Un sistem se construieşte… Un organism se naşte

Pentru a fi conştient de acest salt, de această schimbare dramatică a modului de percepţie şi valorizare a naturii în sens pragmatic, pentru a înţelege sensul acestui proces de accelerare continua a vieţi noastre pe toate palierele şi pe toate meridianele, este necesară înţelegerea diferenţei dintre Complicat şi Complex, între Artefact şi Viu, între fenomenul fizic şi procesul cognitiv, dintre Cercetare şi Contemplare etc. Un prim pas în această direcţie este scufundarea treptată în mediul natural în care însăşi VIAŢA, manifestată în atâtea forme de VIU, să devină sursă şi obiect de observare, prilej de meditaţie pentru o Minte care, prin aceasta se va Umaniza. Vă invit aşadar să  ne reamintim frumuseţea Naturii şi să lăsăm pentru o clipă lumea Euclidiană pe care am construit-o şi care a devenit, practic, prin consecinţe comportamentale şi mod de viaţă o temniţă a Sufletului.

Israel – numărătoarea inversă

noiembrie 14th, 2010

In urma cu cateva luni am publicat articolul “Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel”  http://www.acum.tv/articol/2290 , exprimandu-mi preocuparea fata de situatia dificila in care se gaseste Israelul, pe plan international. Semnalul meu de alarma a starnit zeci de ecouri furioase, care, prin manifestari nationaliste, si prin lozincile fluturate, justificau teza articolului. Desi analiza era adresata tuturor cititorilor, marea majoritate a comentatorilor erau israelieni, nu aduceau nici un argument solid impotriva ingrijorarii mele, dar preferau sa mature sub covor realitati cu care ne confruntam zi de zi.

Presa israeliana, de limba ebraica, engleza si franceza, se ocupa in permanenta de pericolul disparitiei statului evreu, in contextul amenintarilor din Iran, al dramaticelor schimbari geo-politice in Orientul Mijlociu, al lipsei sustinerii tarilor occidentale si al unei orientari, evident pro-araba, manifestata de administratia Obama. In mass-media internationala si in declaratiile unor politicieni, apare tot mai des termenul de “ilegitimitate”, cu referire la infiintarea si existenta Israelului.

Premierul Netanyahu a revenit vineri din USA, unde s-a intalnit cu reprezentanti ai comunitatilor evreiesti. Daca, in trecut, liderii israelieni se bucurau de o primire calduroasa, de data aceasta discursul lui Netanyahu a fost intrerupt, fiind acuzat ca prezenta israeliena si colonizarile, in teritoriile ocupate in 1967, ar indreptati ilegitimitatea statului Israel. Limbajul corporal al premierului israelian, pus in fata acestor acuzatii, trada neliniste si panica.

Evreii americani se afla intr-o dilema permanenta. Pe de o parte, ei tin sa-si demonstreze loialitatea fata de statul in care traiesc. Pe de alta, insasi existenta Israelului le confera o demnitate speciala. Daca, in trecut, Israelul se bucura de o sustinere aproape neconditionata din partea USA si, chiar in timpul presiunilor administratiilor Carter sau Bush tatal, deciziile guvernului israelian erau respectate, astazi Obama preseaza guvernul israelian cu o intensitate fara precedent, in scopul ajungerii la un acord politic cu Autoritatea Palestiniana.

Presedintele american, nereusind sa redreseze situatia economica dificila, a primit, de curand, o lovitura cumplita in alegeri, pierzand majoritatea in Camera Reprezentantilor si pastrandu-si-o cu greu in Senat. In aceste circumstante, cu un Partid Democrat slabit, inglodat in razboiul din Afganistan, abandonand Irakul intr-un haos politic si prada atentatelor teroriste, Obama doreste sa demonstreze macar un succes pe plan international. In viziunea sa, un acord de pace intre israelieni si Autoritatea Palestiniana, pornind de la initiativa Arabiei Saudite, ar putea calma situatia de tensiune din Orientul Mijlociu. Discursurile sale sunt impanzite de cuvinte de simpatie la adresa tarilor arabe, rareori amintind pericolul extremismului islamic religios. De altfel, termenul de “terorism islamic” a fost exclus din retorica sa, in mod deliberat.

Obama vizionar

TEL AVIV- poza de Cristina Dobrin

In ultimii ani s-au produs radicale schimbari in Orientul Mijlociu. Iranul ameninta cu lichidarea statului Israel, se inarmeaza nuclear si desconsidera sanctiunile internationale. Recenta vizita a lui Ahmedinejad in Liban indica, in mod indubitabil, crearea unor noi aliante economice si strategice, cu scopul declarat al distrugerii Israelului. Turcia, condusa de primul ministru Erdogan, sustine Iranul si Siria. Practic, Israelul e tot mai izolat pe plan international. Noua alianta, compusa din Iran, Siria, Turcia si Liban, reprezinta un pericol pentru Israel, dar si o amenintare de destabilizare a tarilor occidentale, atat in Europa, cat si pe continentul american. Hizballah si Hammas sunt aprovizionate, in mod continuu, cu tone de armament si rachete cu raza lunga de actiune, care pot ajunge in orice punct al Israelui. Aceste organizatii sunt considerate teroriste de catre tarile occidentale. Hizballah planifica o lovitura de stat in Liban, Hammas detine puterea in Gaza, iar presedintele sirian Assad duce o politica ambigua, declarandu-si dorinta de pace, dar furnizand, simultan, armament acestor grupari teroriste.

Presedintele Obama considera ca un dialog cu tarile arabe, acompaniat de presiuni intense asupra guvernului israelian, va induce o atmosfera pasnica in zona. In viziunea lui Obama, retragerea Israelului la granitele din 1967, dinaintea Razboiului de 6 zile, impartirea Ierusalimului si rezolvarea problemei refugiatilor palestinieni, ar fi primul pas pentru calmarea spiritelor, eliminand cauza principala (dupa parerea sa), a starii de tensiune.

In opinia mea, aceasta credinta este doar o iluzie. E suficient sa ne uitam la ce se intampla in Europa, inundata de valul emigratiei musulmane, care se manifesta prin extremisme politice. Sub aparenta unor comunitati religioase si culturale, in numele libertatii cultului, sunt amenintate valorile democratice ale Occidentului, legile statelor, normele sociale.

In tarile europene, precum si in USA,“cauza palestiniana” aduna tot mai multi simpatizanti. Sub pretextul “respectului pentru drepturile omului” si al preocuparii pentru “criza umanitara din Gaza”, organizatii, care se autodefinesc “in favoarea pacii”, se alatura extremistilor palestinieni, punand la cale actiuni provocatoare, flotile cu “ajutor umanitar” (precum Mavi Marmara), in scopul crearii unei atmosfere internationale ostila Israelului. Produsele israeliene sunt boicotate in magazine, manifestarile antisemite (mascate de antisionism) se intetesc, iar legitimitatea statului evreu este pusa la indoiala in mod deschis, prin manifestatii, articole in presa, reportaje.

In cadrul intalnirii lui Netanyahu cu Hillary Clinton, constructiile in teritoriile ocupate au reprezentat punctul principal. Se pare ca s-a ajuns la un acord de inghetare pentru inca trei luni, in schimbul unor promisiuni ale administratiei americane, intre care ajutorul diplomatic impotriva delegitimizarii statului Israel si impiedicarea condamnarii in cadrul Consiliului de Securitate al ONU, ca urmare a raportului Goldstone (referitor la incidentul Mavi Marmara). Tototdata, USA se angajeaza sa se opuna presiunilor tarilor arabe care doresc controlul asupra capacitatii atomice a Israelului. Administratia americana va furniza Israelului inca 20 de avione de lupta F35 (in plus fata de cele 20 promise anterior). In schimb,  Netanyahu renunta la conditia cheie a continuarii tratativelor cu Autoritatea Palestiniana: recunoasterea Israelului ca stat al poporului evreu. Aceste trei luni, de oprire a constructiilor, ar trebui sa relanseze dialogul cu Mahmud Abbas, desi acesta reprezinta numai Autoritatea Palestiniana din West Bank, in timp ce Gaza este condusa de Hammas, organizatie terorista care se opune negocierilor si continua sa se inarmeze, prin tunele subterane, cu rachete indreptate asupra asezarilor din sudul Israelului.

Netanyahu în zig-zag

HAIFA - poza de Cristina Dobrin

Daca, in primele luni dupa alegerea lui Obama, schimbarile pareau nesemnificative, devine tot mai clar ca politica externa a presedintelui american a devenit net pro-araba, statul Israel este considerat o povara, iar miticul lobby evreiesc, pro-israelian, si-a pierdut din influenta.

Netanyahu e constient de noile preferinte ale administratiei americane, dar se vede nevoit sa cedeze presiunilor, incercand in mod disperat sa evite masuri unilaterale, cum ar fi autoproclamarea, ca stat independent, al Palestinei (care ar fi sustinuta in Consiliul de Securitate la ONU), sau eventuala acuzare, de catre Obama, ca vina impotmolirii tratativelor ar apartine Israelului.

Guvernul israelian, constituit de partide de dreapta si centru, vorbeste pe mai multe voci, iar Netanyahu nu este suficient sustinut in demersurile sale diplomatice. Premierul israelian se dovedeste lipsit de autoritate, un orator dibaci, dar incapabil de a-si sustine cuvintele prin fapte. Nu rezista presiunilor si se lasa manipulat de reactia unor ministri din cabinet, sau de initiative externe, intr-un zig-zag politic neclar. Desi a anuntat de cateva ori ca va surprinde prin pasi dramatici, sau prin decizii dureroase, nu a fost capabil pana acum sa propuna un plan de pace bine articulat.  Reactiv, depasit de evenimente, de schimbarile geo-politice, premierul israelian incaseaza lovituri continue, e intr-o stare permanenta de defensiva, repeta aceleasi greseli.

In razboiul mediatic, statul Israel a pierdut, practic, toate bataliile. Un spirit de turma international plaseaza Israelul pe banca acuzarii, si, in aceasta conjunctura, arsenalul militar este inutil. Sagetile sunt indreptate intr-o singura directie, iar “cauza palestiniana” este imbratisata de intreaga lume, inclusiv de unele organizatii evreiesti americane, care se indeparteaza de Israel, in numele unor principii asa-zis umanitare.

In fapt, intreaga lume este condusa de interese, invesmantate cu fraze frumoase si justificari juridice. Dreptul istoric al poporului evreu asupra teritoriului, denumit de romani “Palestina”, este tot mai negat, cei 750.000 de refugiati palestinieni din 1948 au devenit 7 milioane, iar evreii sunt indemnati sa se intoarca pe meleagurile de origine.

Mai mult ca niciodata, insasi existenta statului Israel este pusa sub semnul intrebarii. De-a lungul anilor, s-au pierdut cateva ocazii de a rezolva starea beligeranta. Initiativele Israelului au fost putine si lipsite de sustinerea in masa, guvernele israeliene au lasat timpul sa treaca, asteptand solutii miraculoase, sau neapreciind evolutia dramatica a evenimentelor, care, in ultima vreme, s-au acumulat, transformandu-se intr-un bulgare de zapada, tot mai mare, in defavoarea Israelului.

Populatia s-a imbatat cu legenda unei armate puternice, care, insa, nu si-a dovedit iscusinta in razboiul din Liban, sau in actiunea “Plumb turnat” din Gaza. Vremurile in care rezervistul israelian isi lua ranita si pleca la razboi cu convingerea profunda ca isi apara tara, fiind dispus sa se sacrifice, au apus demult. Astazi razboaiele se duc prin mass-media, prin siretlicuri, prin rachete lansate asupra populatiei civile. Palestinienii si-au creat o constiinta nationala si sunt gata sa moara, manati de un extremism pe fond religios, sau ca urmare a unei indoctrinari prin lozinci si percepte din Coran, in timp ce motivatia israeliana s-a transformat in apatie, iar idealurile sioniste in extremisme politice. Peste zece ani, datorita ratei de natalitate crescuta a ultrareligiosilor, 20% din populatia evreiasca a Israelului se va dedica invataturii biblice si nu va munci.

Multi israelieni depun cereri la diferite ambasade pentru dobandirea unei a doua cetatenii, pe care au pierdut-o la emigrare, si isi incurajeaza si copiii, nascuti in Israel, sa-si asigure un al doilea pasaport.

Rătăcit în labirint

Vechea primărie a Tel Aviv-ului - poza de Vlad Solomon

Increderea ca statul Israel va reusi sa depaseasca dificultatile, oprobiul mondial si deprecierea idealurilor, este tot mai scazuta. Un discurs al lui Nasrallah, o amenintare a lui Ahmedinejad, sau retorica lui Erdogan, inspaimanta populatia, care simte ca situatia ia o turnura tragica. A arunca vina doar asupra conducatorilor actuali ar fi o greseala. In Israel s-au produs mari schimbari de mentalitate, oamenii s-au lasat vrajiti de nostalgii, de mitul unui stat care reprezenta idealul national si social, dar situatia interna a iesit de sub control, discrepantele economice s-au adancit, egoismul si consumismul au castigat teren, iar trezirea la realitate este cumplit de dureroasa.

Intreaga lume s-a schimbat, statele civilizate au propriile lor probleme, in locul politicienilor de odinioara au aparut conducatori corupti sau manati de interese meschine, de moment, relatiile internationale au devenit neclare, iar terorismul mondial ameninta valorile democratiilor occidentale.

Israelul se trezeste ratacit intr-un labirint, sufocat de presiuni interne si externe si, chiar in cazul unor intelegeri cu Autoritatea Palestiniana (care nu vor fi respectate, asemenea acordului de la Oslo), acestea vor fi doar un pas spre visul majoritatii palestiniene de a desfiinta Israelul, ca stat al evreilor, in trepte, poate chiar in mod democratic, ca urmare a schimbarilor demografice.

Presedintele Obama refuza sa se angajeze intr-un conflict militar impotriva Iranului, iar noua “axa a raului” urmareste transformari geografice, sociale si religioase cu impact dramatic asupra Orientului Mijlociu. Aceste schimbari vor fi sustinute de ONU, ale carei rezolutii, in majoritatea lor, au fost net anti-israeliene. Tarile occidentale nu vor intra intr-un razboi mondial pentru apararea Israelului, care, devine tot mai clar, nu este capabil sa se impuna pe plan international, depinzand total de USA. Astfel, scenariul apocaliptic, al disparitiei statului Israel, risca sa devina realitate, fiind doar o chestiune de timp.

Intr-o lume normala, Iranul ar fi fost demult exclus din ONU si nu ar fi capatat legitimitate prin acorduri economice si politice. Ahmedinejad a declarat ca, pentru Israel, a inceput numaratoarea inversa. Statul evreu, singur, izolat, nu va putea impiedica materializarea delirului extremist musulman. Pesimistul din mine nu vede nici o solutie pentru impiedicarea degradarii situatiei din zona, care va duce la disparitia Israelului de pe harta, simultan cu expansiunea islamului radical. Optimistul din mine spera, totusi, ca numaratoarea inversa ar putea fi oprita de  intrarea in scena a unor lideri curajosi, care vor intelege ca prabusirea Israelului reprezinta nu numai disparitia unui camin pentru poporul evreu, ci si o amenintare asupra intregii lumi civilizate, bazata pe ratiune, bun simt, valori democrate. Optimistul din mine cauta, cu disperare, un nou Churchill. Din pacate, nici Netanyahu, nici Angela Merkel, nici Sarkozy, nici Cameron, nu sunt Churchill. Nici Obama.

Memoriile drumului către visul american

noiembrie 14th, 2010

Aura Imbarus, absolventa unei facultati de filologie din Sibiu ajunge in Los Angeles in urma castigarii dreptului de rezidenta permanenta la Loteria vizelor (green card) 1997.

In Romania, pana si dupa terminarea studiilor parcurge etapele ambitiei de a reusi prin propriile-i forte in deprinderea limbii engleze si mai ales in aprofundarea literaturii anglo-americane. De foarte tanara lucreaza ca ingrijitoare de copii, traducatoare, cadru didactic si apoi jurnalist la Radio Contact.

Drumul catre America ii apare ca o alternativa a evadarii dintr-o lume fara sorti de schimbari rapide in viitorul apropiat.

Aura Imbarus scrie intr-o maniera cat se poate de sincera, directa si emotionanta istoria adolescentei surprinse de evenimentele din decembrie’89 la Sibiu, anii de tinerete, sosirea in California cu rigorile vietii de imigrant in romanul autobiografic Out Of The Transylvania Night (Betttie Young Books Publishing Company, 2010) lansat in toamna acestui an in L.A.

Cartea se construieste in episoade- mini nuclee narative de sine statatoare ce ne redau uimirile, spaima, dragostea si tenacitatea unui personaj feminin complex, romantic si nicidecum strivit de rautatile unei lumi bolnave atat in tara, cat si in S.U.A.

Naratiunea proprie cartilor de memorii nu se extinde in pagini plictisitoare, in detalii inutile. Scriitura se adapteaza in a sublinia esenta cu mijloacele cele mai simple cu putinta, evita frazele lungi, monotonia.

Aura este personaj, narator , un alter ego distantat de subiectivismul pronumelui persoanei I singular si cumva, ne seduce asemenea autorului magician sa ne identificam cu personajul principal, sa ne regasim locuitori ai imaginarului acestuia.

Cartea se axeaza pe realitate, pe experientele personale traite de catre Aura. Prin numarul redus al personajelor ale caror nume sunt reale, memoriile apar intr-un registru de arta dramatica : Buni (bunica), parintii, sotul.

Amintirea copilariei din comunism, teroarea noptilor din decembrie 1989 si deziluziile de dupa aceasta data definesc primele nuclee ale cartii.

Decizia plecarii in America isca noi rupturi sufletesti, despartirea de cele mai dragi fiinte.

Sosirea in tara de adoptie implica noi greutati, inceputul de la zero cu muncile inferioare pregatirii academice din tara.
Autoarea ne relateaza mai departe bucuriile realizarilor din L.A. intr-un timp relativ scurt, dar si inerenta tragismului celui rupt de fiintele dragi ramase in tara, si pierderea mamei.

Aura nu incearca sa ne redea America ca in scenariile de la Hollywood. Pierderea unei sume importante de bani in urma caderii bursei, spargerea locuintei de catre niste hoti fac parte dintr-un sir de episoade reale, nefericite.

Acoperisurile Sibiului cu geamlacuri in forma de ochi o inspaimanta si ii dau senzatia permanenta de urmarire, ori ca din intuneric lunetistii teroristi sunt gata sa traga. Noaptea transilvana este una sumbra, rece surprinsa in capitolul cu Craciunul petrecut la morga.

In decorul nocturn se vorbea in soapta, se spunea adevarul doar intre cei mai apropiati, in familie. Iesirea din aceasta noapte inseamna si sfarsitul unei epoci duplicitare in care una spuneai, alta gandeai.

Aura a pus capat cosmarului, traind intr-un spatiu solar sub palmieri si unde ca imigrant roman ajunge sa predea limba engleza.

Recomand lectura acestei carti indeosebi celor mai tineri in a intelege ca drumul catre libertate, democratie si o viata mai buna se parcurge si prin munca onesta, nu numai prin spaga si trafic de influenta.

Poemele îngropate răsar precum florile din zăpadă

noiembrie 14th, 2010

Mileniul prezent nu mai are timp pentru poezie si nici pentru visare, ar spune generatiile Iphone-ului si ai altor campuri digitale. Spre sfarsitul mileniului anterior un muzician de renume isi denumea o lucrare muzicala Campuri magnetice. Ne situam la rascrucea atator intrebari inca fara raspuns, intr-o lume ce nu vindeca spiritul si nici satietatea comunicarii, ca drama deja adusa pe tava de catre existentialisti.
Istoria se repeta in fenomene ca si arborii in podoaba de frunze, iar muntii in zapezi. Georg Trakl (1887-1914), poet disparut de foarte tanar avea sa transpuna in poezie un avertisment la ororile razboaielor, ale lagarelor de concentrare prin sintagma sa “nebunia marelui oras”.
Multumita dispersarii rapide a informatiei si a cuvantului scris in virtual regasim prieteni, colegi, pasiuni comune si se stabileste podul intre cei ce scriu, cei ce citesc revista.
Am primit recent un semnal editorial din partea unui fost coleg de camera la facultate, acum profesor in Galati.
Gabriel Gherbaluta isi scrie amintirile, viata de zi cu zi si visurile implinite sau neimplinite in poezie, cu crezul celui ce nu se dezminte ca poezia nu e o facatura, nici propaganda, este har si recrearea imaginarului, si ma repet, in acceptarea orfica.
Incercarile sale poetice vadesc o preocuparea pentru o anume neputinta a omului in a-si exprima gandurile si sentimentele. Ne ramane mereu ceva neterminat,” nerostit” .
Intr-o lume dezgolita de mult bun simt si de arte, prietenul si colegul meu, Gabriel Gherbaluta pe care il reintalnesc in virtual doar dupa trei decenii, in ceea ce scrie si imi relateaza prin emailuri, reuseste sa isi concentreze vocatia si gustul pentru lirism, in speranta ca intr-o zi se va reveni la o viata mai buna.

I

Cerem, precum respiram…

De la primul tipat aruncat spre lume,

cerem…

cerem dreptul la atentie,de la cei din jur,

dreptul la schimbarea scutecelor ude,

cerem mancare si asta o facem vehement

pana murim,

cerem sa invatam,desi nu vom invata nimic,

cerem in casatorie,si cerem libertatea…

toata viata noastra ,e o pagina imensa,

indoita in stanga,cu 3,5 cm,

viata,ca o cerere…!

Se spune,ca Adam si Eva,nu au cerut sa plece

Din Rai !!!

Dar ,doar se spune…

II

Imi scrii ca nu mai stii cum miroase Dunarea…

Tamisa nu ii seamana…

Prea multe poduri,prea multe turle de cetate,

Care se rasfrang in oglinda ei!

Imi scrii ca ti-e dor de mirosul micilor,

Sfaraitori pe gratare naclaite de grasime,

Intorsi pe manganul fumegand,de juliete

Imbatranite si deformate de nasteri repetate,

Cu niste burti lasate spre genunchii reumatici…

Intr-un final,imi spui ,

Ca m-ai uitat…

III

Malul stang,de Danub…

Sfera prinsa intr-un cub,

Mal si peste descompus,

Luna,agatata sus…

Dor de geti si de cumani,

De o viata fara ani.

Dor de NOE si de Arca

De eu,rastignit pe-o barca,

De vikingi si de vikinge,

Peste sufletul meu,ninge.

Visul meu cel visuit,

De domn nou,nemiluit,

Ma re-ntoarce iar la cub!

Ganguritul de hulub .

Cubul meu ciobit la muche

Piscatura de paduche…

Cubul meu,ranit in parte,

Dinspre tine ma desparte…

Dinspre tine si Danub,

Eul,reinchis in cub,

Se ascunde intre laturi,

ia cu el ,vikingi vikinge,

ranile de i le linge.

Pe un mal de din Danub,

Moare viata intr-un cub…

Ochiul drept si ochiul stang

Peste umar ,mi te plang…

IV

Si ii spune copacului,copac,

Pentru ca nu ii putea spune altfel…

Si ii spune iubitei,iubito,

Pentru ca o iubea si nu putea trai fara ea…

Si ii spune mamei,mama,

Pentru ca fara ea nu ar fi existat si nimicul

Ar fi fost in toate..

Si ii spune lui Dumnezeu,Dumnezeu,

Pentru ca omul din el,avea nevoie de un stapan…

Numai cuvintelor din el,nu le spune in nici un fel…

Ele raman ca si in ziua dintai,

Nerostitele,

Nenumitele…

V

In loc de ochi,doua cochilii,

Melci incrustati in pietre vii…

Spirale moi,priviri suruburi,

Prelinse lung,in colt de cuburi.

Goluri de calcar,fus orar,

Timp risipit ,scurs in zadar,

Pe plaja moarta,in Mali,

Mustati ,spirale de Dali…

Calcarul alb,sucit pe dos,

mi-e ochiul melc,plutind in jos,

corneea scoica de Egee,

in noaptea mea violacee…

si undeva,rozandu-si chifla,

Satanail,imi da cu tifla!

am ridicat un monument mai durabil ca bronzul

noiembrie 14th, 2010

amintirile… am atâtea evantaie de amintiri! şi sertarul miroase la fel ca drumul de simplitate! a iubi curcubeul… înseamnă a cunoaşte minunatul capitol despre dragoste din Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel! a birui vrăjmaşul… înseamnă a cunoaşte zicerea Sfântului Ciprian… „cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. murmur Crezul şi apoi mi-aduc aminte cum era să mă pierd… toamna trecută! parcă mă văd cum alergam spre mănăstirea Cotmeana! nu mi-a fost uşor să ajung, pentru că îmi slăbiseră puterile de-atâta amar de lacrimă, dar ştiam că acolo îmi voi afla liniştea! m-am grăbit să-l revăd pe părintele Stareţ Ioasaf, aveam nevoie de sfatul său, o presimţire îmi şoptea că am să las totul în voia luminii sfinte… pur şi simplu!

m-am tot întrebat de ce există, în această mică parte de lume, marea dorinţă de a îmblânzi timpul… de a vorbi despre minuni… răspunsul nu a întârziat să apară! orice lucru făcut cu dragoste, speranţă şi osteneală, renaşte, înainte de toate, prin muncă şi trăieşte prin credinţă! au fost ridicate case, chilii, o casă domnească şi un muzeu, o bibliotecă, un arhondaric, o trapeză boltită şi mai multe anexe gospodăreşti. în ultimii doi ani, a fost ridicată din temelii o nouă biserică, un „Paraclis”, cu mult mai mare şi mai încăpător ca mănăstirea, devenită demult monument istoric, pentru evitarea degradării picturii şi a arhitecturii. prin harul şi dragostea Sfintei Fecioare Maria, a cărei icoană făcătoare de minuni se află aici, dar şi cu rugăciunile şi slujbele Prea Cuviosului Părinte Stareţ Ioasaf şi ale tuturor preoţilor şi monahilor ce vieţuiesc aici, au loc multe minuni… sunt atâtea legende la Cotmeana, încât cu greu ne putem imagina că aceste locuri nu mai păstrează încă paşi şi suflete de oameni.

prima atestare documentară a Cotmenei este în data de 20 mai 1388, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân câtre mănăstirea Cozia, dar se presupune că ea exista cu mult înainte, mergând până la sfârşitul secolului al XIII-lea, fiind sub acest aspect cea mai veche mănăstire domnească din Ţara Românească şi poate din sud-estul Europei. mai bine de câteva secole, mănăstirea Cotmeana a fost metohul mănăstirii Cozia. răsfoind mica monografie a comunei Cotmeana, scrisă chiar de părintele Ioasaf Boiciuc, aflu că mănăstirea îşi are originea pe o fostă biserică de lemn, fiind o posibilă ctitorie a lui Vladislav-Vlaicu şi Radu I, pe care voievodul Mircea cel Bătrân o închină Coziei.

Cotmeana… denumită de stolnicul Constantin Cantacuzino „Ospăţul cel de seară”, a străbătut mai bine de şase secole de istorie, pentru ca, astăzi, să vorbească despre o realitate pe care din ce în ce mai mulţi istorici o admit, prezenţa cumană puternică în spaţiul românesc prin excelenţă. numele aşezării a pornit de la numele poporului cuman, a fost preluat prin tradiţia bizantină, apoi ajustat pe tradiţie cărturărească chirilică şi pe tradiţie populară locală. chiar şi numele domnilor de la Argeş este de origine cumană sau pecenegă.
cele peste 1000 de piese litice, în marea lor majoritate de silex, descoperite cu precădere în partea de vest-nord-vest a Munteniei, în zona Argeş-Olt, se încadrează aceloraşi tipuri litice descoperite în Europa, corespunzând geomorfologic Podişului Getic din Piemontul Cotmeana. circa 46 au fost identificate pe valea pârâului Cotmeana şi 33 de piese litice în zona de formare a pârâului Cotmeana. inventarului arheologic de săpătură i se adaugă un tezaur de monede din aur, discuri ornamentale de teracotă, dar şi celebra candelă aflată la temelia mănăstirii, găsită pe 27 iulie 1933 de C. Bobulescu. având în vedere şi elementele caracteristice ale cadrului natural, zona a oferit un cadru prielnic pentru dezvoltarea comunităţilor preistorice. existenţa unei aşezări de epoca bronzului la Cotmeana nu poate fi exclusă, mai ales că urme de cultură materială aparţinând acestei etape au fost semnalate şi la Piteşti, Ţiţeşti, Draganu etc.

Cotmeana… pare a fi un tip arhaic, o biserică pe plan dreptunghiular fără turle. turnul clopotniţă adăugat probabil de Mircea o apropie de monumentele de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor şi de arhitectura din voievodatul valah. discurile smălţuite în cafeniu închis şi verde măsliniu împodobesc faţadele monumentului ca şi în cazul bisericilor Cozia, Sfânta Treime din Siret şi al celor de pe litoralul pontic de la Cetatea Albă. în plus, acest tip cromatoplastic este tributar secolului al XIII-lea din Peninsula Balcanică, de la Târnovo şi Mesembria, după căderea ţaratului târnovean, răsfrângându-se şi la nordul Dunării. prin tradiţie, el coboară în secolul al X-lea, amintind de mai vechea olărie de lux bizantină, ce se regăseşte în întreaga Peninsulă Balcanică. nu trebuie uitat că aici se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385.
mănăstirea se află la jumătatea distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, şi la aceiaşi distanţă de Curtea de Argeş, adică 30 de km. ea poartă Hramul Buna Vestire şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. toţi cei care vor să îşi umple sufletul de soarele dumnezeirii, sunt aşteptaţi zilnic la Sf. Liturghie, iar miercurea şi vinerea la taina Sf. Maslu şi la Moliftele Sf. Vasile cel Mare.


Cotmeana… un excelent popas, pentru ca amintirea să vorbească mereu despre acest locaş de linişte şi curăţenie sufletească.

12 noiembrie 2010, 17:33
Daniela Voiculescu

Mama mea Teodora – între vis și realitate

noiembrie 14th, 2010

Asta noapte am avut un vis cu simtaminte. Se facea ca ma plimbam prin niste locuri cunoscute (in realitate nu le cunosc), cand dintr-o data, am dat cu ochii de mama, care mergea pe-o alee. Am urlat cat am putut de tare “Mama! Mama!”…….cand ea, cu greu auzindu-mi strigatele, a intors capul scrutand zarea si dintr-o data am simtit cu bucurie ca m-a vazut. Era imbracata cu o rochita alba cu floricele mici de culoare inchisa; in vis stiam foarte bine rochita aceea, in realitate nu mi-o amintesc.  Am alergat spre ea, am vrut s-o iau in brate, s-o strang la piept, sa-i spun cat de dor mi-a fost si cat de mult o iubesc, dar mama m-a impietrit cu privirea, a intins bratele spre mine si mi-a inmanat un pachet.

Am inceput sa desfac cu freamat si mare curiozitate pachetul cand, dintr-o data, am simtit o imensa durere in suflet, intelegand ca eu nu aveam puterea sa vizualizez mai mult decat ambalajul, continutul pachetului putand fi vazut doar intr-o cu totul alta dimensiune decat cele trei dimensiuni pe care noi, cei materiali, le putem vedea ori percepe. Atunci, mi-am ridicat ochii  spre mama cu intentia de a o intreba ce trebuie sa fac ca sa pot vedea ce-mi pusese ea in acel pachet, dar ea deja plecase. Am zarit-o continundu-si agale drumul pe alee, incet, incet, pana cand s-a facut un punct mic, iar intr-un final a disparut.

Simtind ca iarasi o pierdusem, am inceput sa plang cu racnete si gemete cand, dintr-o data, am deschis ochii si am simtit in jurul meu un abur placut (poate era tot in vis sau intre vis si realitate), dar am simtit cu siguranta ca era ea, mama mea, buna si iubitoare, pe care eu nu o voi mai putea vedea niciodata dar care, atunci, in acea clipa a mea de disperata durere, era acolo langa mine, straduindu-se sa ma calmeze, acoperindu-ma cu vapori calzi, linistitori si mangaitori.

Cand m-am trezit dimineata, m-am dus direct la fereastra si am ramas un timp acolo, privind la ceata deasa de afara. Fixandu-mi ochii pe aburii tacuti si reci ce se ridicau incet, incet, de pe pamant spre inaltimea cerului, cu o disperata si asemanatoare cu cea din vis durere in suflet, am incercat din rasputeri sa-mi continui visul cu ochii mari deschisi. Dar visul zburase, aburul cald plecase, ramasesera doar ceata de afara si tristetea mea. Atunci, cu ochii in lacrimi am inceput sa blestem in vant acei valatuci reci de ceata ce mi-o furasera pe mama din visul meu atat de tulburator, neinteles si neimplinit…….

Mariana Beliş „LE CHANT DES PARQUES”

noiembrie 14th, 2010

Mariana Beliş „LE CHANT DES PARQUES”

ISBN : 978-2-296-11379-4 • martie 2010 • 268 pagini

Autor: Mariana Beliş
Editura: Nouă
Anul apariţiei: 2009
Traducere: Georgeta Cristian
ISBN: 978-606-8082-19-6

La începutul acestui an a avut loc la editura Harmattan din Paris, lansarea romanului „LE CHANT DES PARQUES” al scriitoarei Mariana Beliş şi două luni după aceea, a apărut în traducerea Georgetei Cristian la Editura Nouă din Bucureşti, sub denumirea „CÂNTUL URSITOARELOR”.

Mariana Beliş este doctor în inteligenţă artificială, profesor universitar la Şcoala Superioară de Informatică-SUPINFO de la Paris. Intre 1987-2000 a susţinut cursuri şi laboratoare la Şcoala Centrală de Electronică, iar în România din 1960 şi până în 1987, profesor la Politehnica bucureşteană şi profesor invitat la Facultatea de Ştiinţe din Lyon (1970-1971); a publicat numeroase lucrări de cercetare ştiinţifică, opt cărţi şi peste o sută de articole şi comunicări. Domnia sa are ca hobby preferat – literatura, fiind la cea de-a treia carte publicată.

Romanul a fost descris drept unul de aventuri sau de acţiune – pentru cei din vest poate, iar pentru cei din est mai puţin, deoarece nu sunt aventuri ceea ce descrie Mariana Beliş în cartea sa, ci fapte de viaţă adevărată, perfect compatibile cu realitatea trăită de mulţi dintre noi în România de dinainte de 1990.

O tânără fată, cuminte, dintr-un orăşel de provincie, vine în capitală în anii ’50 la facultate, pe baza unui concurs de dosare câştigat ca fiind singurul copil al unei mame şi muncitoare şi văduvă de război. In vârtejul studenţiei, al unui mediu total străin se prinde pe nesimţite în plasa unui amor imposibil cu un coleg şi african şi homosexual. O furtună de zăpadă face ca din dragostea până atunci platonică, să’ apară mugurii unui copilaş.

Iată motivaţia fugii peste graniţă în condiţii similare cu cele trăite de Nadia Comăneci şi începerea unei noi vieţi-a tinerei împreună cu băieţelul său.

întâlniri miraculoase cu oameni buni scot la liman o femeie care şi-a început viaţa în România, a trecut prin Germania şi s-a stabilit în Franţa. Destinul ei şi al lor este determinat de cele trei Ursitoare: Clotho-Torcătoarea, Lachesis-Prezicătoarea şi Atropos- Neînduplecata, care inspiră, pe rând, deciziile eroinei, astfel fiind motivate rezolvările pozitive ale momentelor dificile… şi de aici, titlul cărţii.

«Suntem noi liberi în ce priveşte actele noastre? Suntem noi stăpâni ai destinului propriu? Uneori acţionăm ca dirijaţi de o voinţă exterioară care decide în locul nostru. Este ceea ce am dorit să reliefez în acest roman, adică partea incontrolabilă a acţiunilor noastre, atribuită acestor puternice zeităţi feminine pe care grecii le-au denumit Parce. Inteligenţa umană este slabă în faţa sorţii. Ea nu poate înţelege cărările existenţei noastre. Viaţa personajelor romanului este unul din exemple.» mărturiseşte scriitoarea în prezentarea ediţiei franceze.

Volumul se citeşte cu plăcere. Autoarea are un talent special pentru construcţia în spirală ascendentă a acţiunii care ne poartă din târgul patriarhal în tumultul capitalei, de la frica resimţită la Timişoara pentru trecerea către lumea liberă în condiţii de ilegalitate deplină la aparenta odihnă din perioada de aşteptare în semilibertatea din Germania, de la mâna întinsă de profesorul francez până la căsătoria cu acesta şi, în final, revenirea pe acelaşi drum al plecării dar acum, cu băiatul ajuns şi el doctor.

Aşa ne vom reîntâlni cu femeile importante de pe drumul de început, drumul vieţii, Grete, Zoe, cu oraşele legate de ele şi de periplul iniţiatic – Bucureşti, Timişoara, Viena, Zirndorf, Karlsruhe, Paris şi ne vom în­toarce la Focşani la mormân­tul mamei adorate. încheind astfel, într-o tonalitate senină, scriitoarea reuşeşte să transmită încredere şi speranţa că există bunătate pe pământ, prietenie adevărată, sacrifiu, demnitate şi curaj.

Cartea este cadenţată nu numai de Parce ci şi de poe­mele autoarei, pentru ediţia românească, scrise special sau traduse de însăşi autoarea, care revelează din nou sensibilita­tea specific feminină a sufletu­lui Marianei Beliş.

Cititorul se simte captivat chiar de la primele pagini, de acţiunea alertă, de naturaleţea dialogurilor, de precizia extraor­dinară în exprimare – scriitoarea a prins esenţialul unor eveni­mente atât de complexe, ţinând astfel cititorul legat, fără pauze, de fiecare clipă petrecută cu eroina cărţii.

Lucru pe care vi-l dorim şi dumneavoastră, dragi cititori ai Plaiului Străbun.

(un articol de Daniela SEMENESCU)

Biografie Mariana Beliş

Absolventă a facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Politehnica bucureşteană, Mariana Beliş a fost, timp de treizeci de ani, cadru didactic la aceeaşi facultate. În acest interval scrie câteva cursuri de specialitate şi se orientează spre “cibernetică”, o nouă şi promiţătoare disciplină ştiinţifică, domeniu în care a elaborat şi teza de doctorat.

Participă la numeroase congrese internaţionale cu comunicări în domeniul inteligenţei artificiale şi este invitată în 1971 pentru a ţine un curs de un an la Universitatea din Lyon. Întoarsă în ţară publică două cărţi la Editura ştiinţifică: “Mecanismele inteligenţei” şi “Bioingineria sistemelor adaptive şi instruibile”, ultimul fiind premiat de Academia Română. Continuă activitatea de cercetare în domeniul ciberneticii prin publicarea de articole în revistele din străinătate şi participarea la reuniuni internaţionale.

În anul 1986 părăseşte definitiv ţara împreună cu soţul şi fiul şi se stabileşte la Paris unde devine profesoară de electronică, informatică şi inteligenţă artificială în învăţământul superior. Publică manuale didactice şi cărţi: “Communications” (Eyrolles 1990) şi “Comment cerner le hasard” (Supinfo 2001). Continuă participarea la reuniuni în domeniul inteligenţei artificiale (preşedintă a congresului de cibernetică de la Namur – 1992 ) şi în domeniul filozofiei ştiinţei “The causal roots of probability” Canterbury 2007).

În paralel cu activitatea ştiinţifică Mariana Beliş începe să desfăşoare şi o activitate literară. Astfel în anul 2003 publică la Paris (Editura L’Harmattan) eseul autobiografic “Cette grande lumière à l’Ouest” apărută în anul următor la Bucureşti (Cartea Romanească) sub titlul “Lumina Occidentului”. Tot la L’Harmattan apare în anul 2010 romanul “Le chant des Parques” publicat în acelaşi an în traducere la Bucureşti sub titlul “Cântul Ursitoarelor”.

Curtea Constituțională. Partidele. Legea Educației. Cine obosește mai repede?

noiembrie 14th, 2010

Asa cum era de asteptata, motivarea deciziei Curtii Constitutionale nu aduce un raspuns clar privind continuarea sau intreruperea  procedurii de asumare a raspunderii Guvernului pe Legea Educatiei.

Fiecare o intelege cum convine partii in care se afla. Emil Boc si Kelemen Hunor declara ca se poate continua procedura asumarii raspunderii, Mircea Geoana solicita Guvernului sa sisteze procedura si sa se treaca in baza deciziei CC la dezbaterea in Senat.

Batalia politica  se pare ca va continua cateva zile. Se arunca cu  artificii si de o parte si de alta. Deocamdata nu am intrat in armistitiul  propus de Presedintele Basescu.

Ieri Basescu a atacat in termeni duri  “amestecul” CC in probleme ce tin de decizia Guvernului si Palamentului. Probleme ce tin  de economie si educatie si carora, spune presedintele Basescu, li s-a dat o interpretare politica  in deciziile Curtii.

CC a fost creata tot de catre organismele fundamentale ale statului. Care  au conferit acesteia drepturi de  judecator suprem. Instanta suprema in probleme fundamentale  ce tin de viata statului.

Ne aflam  intr-un cerc vicios in care, prin mijloacele democratiei, o lege (nu ne referim acum la Legea Educatiei)  votata de un Parlament (ales de popor)  este  declarata  neconstitutionala. Curtea este  alcatuita din un numar de judecatori propusi de partidele din Parlament (conform algoritmului)  si care se presupune ca ” fac” acolo linia partidului. Nu se intampla asa totdeauna  pentru ca dincolo de linia partidului intervin uneori  si interesele personale ale judecatorilor(vezi pensii sau  profesori). Nu vorbim aici de interesul national  sintagma este prea vaga si prea interpretabila  si  necesita o convergenta care apare  de putine ori in istorie….

Probabil modificarea Constitutiei va aduce dupa sine o  eficientizare a Parlamentului (vezi numarul de parlamentari) dar si o  crstere a autoritatii acestuia.

Si poate de aici si renuntarea la Curtea Constitutionala. Poate fi una din masurile de reforma. Nimeni nu mai crede acum la douazeci de ani dupa, in necesitatea  mai multor centre de putere care sa se controleze si anihileze reciproc pentru a preintampina o dictatura. Momentul din 1992  nu mai este si cel din 2010-2011.

Pana atunci  singura   solutie este ca toate partidele din Parlament sa lase deoparte   lupta politica si sa  voteze dupa o analiza corecta cele trei Legi economice si Legea Educatiei. Dupa asta  tot in cadrul unui armistitiu care sa lase pe dinafara  problemele marunte si sa  se inteleaga rapid asupra unor principii clare care sa conduca la modificarea Constitutiei. Cel putin aici ar trebui sa primeze   viitorul oricare din partide poate ajunge in  urmatorul interval de timp fie la putere fie in opozitie.

Altfel, ca sa revenim la Legea Educatiei,  puterea si opozitia vor alerga pe culoare diferite  vor obosi concomitent si s-ar putea ca nici una sa nu mai prinda finisul. Si Legea sa ramana undeva atarnata intre regulamentele Parlamentului si procedurile Guvernului. Si alta generatiei sa  intre in viata fara  niste reguli clare  si predictibile.

Republicii.”Strasse” din Brașov

noiembrie 14th, 2010

Strada nu are mai mult de cateva sute de metri. Pietonala. La un capat este marginita de Piata Sfatului, locul atator manifestari culturale. La celalalt de Piata Revolutiei, loc unde au murit peste o suta de oameni in ’89.Vara  pe mijlocul ei abia lasand loc trecatorilor se intind terase de la un capat la altul.In restul anotimpurilor banci din loc in loc  strajuite de cosuri de gunoi  simpatice.Casele sunt majoritatea de peste o suta de ani.  Cu fatadele  pline de ornamente. Unele cladiri  au fost reimprospatate  si zugravite.Altele asteapta.In general case  cu un etaj altele,putine, se inalta la peste doua.Casele  de la strada se intind cu una doua corpuri de cladiri si in curte. Curti care sunt  un fel de ganguri prelungi fara verdeata si unde  soarele  patrunde greu sau nu ajunge deloc in timpul zilei. Fiecare casa are la parterul dinspre strada  un magazin,un local, o agentie de turism,o farmacie,case de schimb, etc. Magazinele se prelungesc si in curte.Fiecare spatiu este vazut de proprietarul lui ca o mina de aur. Totul pentru comert. Majoritatea spatiilor de acest gen au fost fie redobandite de fosti proprietari fie cumparate de  actualii(prin legile de dupa ’90) si o parte sunt inchiriate. Putini proprietari  vechi sau noi  le folosesc. Cei mai multi le-au  inchiriat  cu credinta ca Dumnezeu le-a pus mana pe crestet si din chiria serioasa o vor duce bine ei si familia pana la si mai  adanci batraneti.Din loc in loc anunturi cu  apartamente de vanzare.Cu pretul cerut,exorbitant, poti sa-ti faci la marginea orasului o casa  plus gradina aferenta.Nu cumpara nimeni.Doar  panza pe care sunt scrise impozantele anunturi  se ingalbeneste incet incet.

Chiriile sunt mari,extravagante  doar suntem pe “strasse”-buricul targului,centrul orasului.Locul unde te vezi cu cineva si este bine sa fii vazut ca sa existi.

La chiriile mari comerciantii umfla preturile peste masura  cu gandul ca dau si ei lovitura. Odata sa acopere chiria  dar in primul rand  sa se umple de bani. Poti cumpara aici  imbracaminte sa  incaltaminte la preturi  la care-ti vine sa suieri precum sirena masinii Smurd. Pe care de altfel la marginea orasului  le cumperi la jumatate. Un suc, o bere sau prajitura bat recorduri.

Toti cauta lovitura. Acum ori niciodata.

De altfel si profilul magazinelor  se schimba frecvent tot la doua trei luni. Atat trebuie noului venit, sa simta mirosul falimentului… Renunta  si lasa  visele de  imbogatire altora care jinduiesc la  “strasse”.

Apare altul la fel de entuziast si crede ca afacerea lui sigur va functiona pe cai mari. Renoveaza localul  dupa   marile aptitudini artistice,lanseaza cu ceremonial deschiderea si totul merge  vertiginos in jos.

Cei ce locuiesc pe “strasse”   sunt deja in varsta ,pensionari sau oricum  nu bogati si  nu cumpara de la magazinele aflate la parterul caselor. Stiu demult lectia.

Ceilalti locuitori ai orasului vin aici asa cum am spus  mai ales sa se vada. Raman turistii si gura casca ajunsi in frumosul oras. Cred ca aici este”staiful”,nivelul,deosebitul.

Indoiti de preturi  totusi nu renunta sa plece din oras fara o amintire.

A fost vreme cand tot la patru cinci case se afla cate un magazin de telefonie mobila. Pana cand  apucatura asta  romaneasca a inceput  sa se mai domoleasca. Odata cu ea  au disparut si mare parte din magazine. Ca orice strada de centru ce se respecta si aici  vin muzicantii. De la trupe  de mandoline la singuratici emigranti de prin America Latina. Unul striga  sagalnic si trist dupa Che Guevara, altii impanati precum la muzeu  si doldora de pene multicolore ne duc  departe catre incasi, Anzi  sau Dumnezeu stie ce alta destinatie. Un domn fara o mana canta la nai. Evident cu o cutie de carton in fata. Sta  mai pe sub porti,la  intuneric, de frica politiei comunitare. Probabil nu are autorizatie. Bietul om nu are de-a face cu instrumentul, stie doua melodii pe care le  “arunca” legat si continuu in aerul noptii.

Mai un timp la un colt de strada un barbat plinut cu o palarie cu boruri largi, asezat pe un scaunel de pescar  amintea  trecatorilor tot felul de hituri romanesti. Omul avea o chitara  si ceva voce, canta cu pasiune si   suflet. Oameniilor le placea individul care  a adus putina culoare si neaosism intre atatia  calatori de peste tari si mari si in  doua- trei ore   cutiuta de carton se umplea de bani.

Multi se invart pe aici in speranta ca fac bani.  Doua trei flasnete ce  produc floricele de porumb, batrane  cu niste cosuri de nuiele ce vand buchete de flori de toamna,  tiganusi “gigolo” ce  bat localurile imbiindu-te cu un trandafir pentru partenere,un pictor care zi de zi  isi atarna expozitia de tablouri pe zidul aceleasi case . Tiganusi la cersit,hoti de buzunare care adulmeca prada.

Criza a readus o parte din comert pe alte coordonate.In locul unui magazin de telefoane mobile a aparut o covrigarie.Farmacia, candva  cea mai  mare din oras,  cu spatiu  larg   si fantani tasnitoare  de la care putea sa iei un pahar de apa pentru necesarul medicament de inghitit  si-a  tinut o treime din spatiu restul inchiriindu-l unui magazin de suveniruri kitsch. O librarie care  exista  dinainte de ’89  functioneaza si azi. Semn.Un mic semn si o mare mirare.

Dimineata strada este pustie. Cativa trecatori  catre sau spre locurile de munca.Curentul  ca un vifor ce taie in lung strada si  cativa proprietari de cani ce-si plimba odraslele pe macadamul   lipsit de animatie. Este ora animalelor. Seara nu mai loc de oameni si de gura casca.

“Strasse”. Locul unde daca ai noroc te poti intalni cu oarece “vedete”. Locul unde cu mic cu mare,imbracati elegant,  oamenii urbei si nu numai  ies la plimbare.

Locul unde de fapt nu se intampla nimic important.

Numai iluzia ca aici este buricul orasului.

Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”

noiembrie 14th, 2010

Reacția vehementă a unor cititori la articolele scrise săptămâna trecută de Vladimir Tismăneanu Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu http://www.acum.tv/articol/19872 și Ovidiu Ivancu Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii http://www.acum.tv/articol/19953 mă obligă să revin la subiectul AP.

Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.

Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a  admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).

N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.

Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.

În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.

În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.

Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?

Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.

În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.

În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.

E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.

Al 15-lea Salon European al Scriitorilor

noiembrie 14th, 2010

Al 15-lea Salon European al Scriitorilor a avut loc duminică 14 noiembrie 2010 în saloanele Primăriei Arondismentului XVI din Paris, unde mai mult de 100 de autori şi-au prezentat noile cărţi şi au oferit dedicaţii cititorilor.

Evenimentul organizat sub egida B’nai B’rith cu concursul oferit de librăria Lamartine, a fost urmat de o masă rotundă pe tema: « La loi du pays est la loi » având ca invitaţi:

Claude Goasguen, deputat, primarul Arondismentului XVI

Ivan Rioufol, cronicar

şi  Shmuel Trigano, scriitor.

Autorii invitaţi au fost:

Jbil ABDERKEBIR
Lucy ABRAHAM
Florin AFTALION
Sébastien ALLALI
Jean-Luc ALLOUCHE
Yves AZEROUAL
Jean-Claude BARREAU
Michaël BAR-ZVI
Jean BAUMGARTEN
Pauline BEBE
Paul BENAIM
Olivier BENYAHIA
Louis BLOCH
Hervé-Elie BOKOBZA
Chochana BOUKHOBZA
Frédéric BRUN
Tal BRUTTMANN
Jean-Gérard BURSZTEIN
Jean CAMBIER
Pierre CASSEN
CHALGOUMI
André CHARGUERAUD
Jacquy CHEMOUNI
Sarah CHICHE
Frédéric CHOURAKI
Daniel COHEN
Olivia-Jeane COHEN
Valérie COHEN
Catherine DAVID
Gyslain DI CARO
Henri DU BUIT
Bernice DUBOIS
Pryska DUCOEURJOLY
Jacques DURIN
Josy EISENBERG
Mourad EL HATTAB
Alexandre FEIGENBAUM
Paul FENTON
Cathie FIDLER-LEVEBVRE
Cynthia FLEURY
Emilie FRECHE
Sarah FRYDMAN
Catherine FUGH
Daniel GAUTHIER
Fabien GHEZ
Paul GINIEWSKI
Francine GIROND
Claude GOASGUEN
William GOLDNADEL
René GUITTON
Philippe HADDAD
Marek HALTER
Farid HANNACHE
Maurice-Ruben HAYOUN
Alain HIRSCHLER
Carol IANCU
Danielle IANCU-AGOU
Philippe JUZA
Madeleine KAHN
Yves KAMAMI
Daniel KLUGER
Victor KUPERMINC
Eric LEBRETON
Emmanuel LEHMANN
David LITTMAN
Danit LORTH
Nicolas MARIOT
David MASCRE
Céline MENGUY
Jacky MILEWSKI
Guy MILLIERE
Henri MINCZELES
Aldo NAOURI
Thanh NGHIEM
Samuel NILI
Jean-Yves PELLEGRIN
Félix PEREZ
Yves PLASSERAUD
Gérard RABINOVITCH
Henri RACZYMOW
Moïse RAHMANI
Evelyne RIDNIK
Yvan RIOUFOL
Marie-Pierre SAMITIER
Daniel-Salvatore SCHIFFER
Dominique SCHNAPPER
Igal SHAMIR
Daniel SIBONY
Emile SITBON
Jean-Claude SNYDERS
Christine TASIN
Daniel TEBOUL
François THUAL
Evelyne TORDJMANN
Michèle TRIBALAT
Shmuel TRIGANO
Karine TUIL
Maurice VIDAL
Alain VINCENOT
Nelly WOLF
Bat YE’OR
Claire ZALC

Printre scriitorii invitaţi au fost prezenţi cu noile apariţii editoriale, distinşii profesori  Danielle Iancu-Agou şi Carol Iancu de la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, cunoscuţi pentru activitatea publicistică remarcabilă.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Pasiuni

noiembrie 14th, 2010

21 noiembrie 2010

Mira Field

Speed and nature

20 noiembrie 2010

Text: Andrea Ghiță

Imagine: Sandy Marius

Cronicarul

Mihai Eisikovits a trecut pragul celui de al nouălea deceniu de viaţă şi amintirile sale reprezintă cronica zbuciumatului veac XX. Cu câţiva ani în urmă a descoperit vocaţia cronicii desenate. A creionat în zeci de desene viaţa comunitaţii evreieşti din Maramureş, spulberată de Holocaust. Cronica desenată la senectute continuă cu povestea detaşamentului de muncă şi a prizonieratului sovietic.

19 noiembrie 2010

Stephan Benedict

Eva Benedict – Papusa Oseanca – 1969

18 noiembrie 2010

Natalie Schor

I love baking cakes!

17 noiembrie 2010

Natalie Montanaro

Knitting for another new addition

16 noiembrie 2010

Paula Drexler

Messi – stadionul Camp Nou – Barcelona ( aprilie 2010 )

Bunicuța – baby sitter, miine….
Astăzi, la meci !

15 noiembrie 2010

Paulina Eliza Duta

Muzica

Amintirile cântecelor frânte din pâinea aburindă şi dulce a copilăriei se împletesc cu căutările de mai târziu, într-un registru inepuizabil de sunete şi simţiri aduse de vibraţia  muzicii… De la discurile de vinil ale bunicilor care umpleau casa cu vocile Bucureştiului de altădată şi ale corurilor din operele lui Verdi  până la prima atingere a clapelor pianului a fost doar un pas. “Casa cu pianul”, vecină celei în care locuia familia mea, era  o fascinantă lume aparţinând unei galaxii îndepărtate… Târziu, alături de profesorul de  muzică care-şi încuraja elevii să meargă la Ateneu în fiecare duminică dimineaţă, am păşit fascinată în podul liceului de unde am ales discuri ce urmau să fie audiate în clasă.

Muzica m-a ajutat să-mi ascult sufletul. Pasiune, leac, comunicare, vibraţie, regăsire… mă însoţeşte pretutindeni ca o bună prietenă, glumind şi chiar lăcrimând uneori împreună.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Toboşarul “Epocii de Aur”: Moştenirea roşverde a lui Adrian Păunescu

noiembrie 14th, 2010

Ion Iliescu este indignat. Nu de carnavalul rusinii pus la cale de moguliziuni, ci de faptul ca nu cedam cu totii santajului propagandistic pe cat de ieftin, pe atat de riscant.  Asadar, Iliescu ataca in acelasi stil de boxeur ideologic pentru care a devenit faimos inca din anii 50:

Viaţa ne oferă şi altfel de specimene – înveninate de ură, pe care nu şi-o pot înnăbuşi nici în asemenea momente. Cel mai dezgustător exemplu l-a oferit Televiziunea Naţională, care nu numai că nu s-a învrednicit să relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Roman, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu – dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea – un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit într-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii post-factum).

La randul sau, preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat, luni, că social-democraţii vor solicita audierea în comisiile Parlamentului a conducerii TVR pentru ca aceasta să explice abordarea editorială a înmormântării lui Adrian Păunescu şi de ce a “aranjat” difuzarea unei emisiuni de denigrare a memoriei acestuia.  A spune adevarul despre Paunescu inseamna, in interprertarea pontica, a denigra.  Paunescu trebuie venerat, divinizat, canonizat, transformat in icoana la care sa ne inchinam cu toti, precum caprele negre dintr-un poem al sau…

Adrian Paunescu a fost si este plans de toti cei care regreta frigul, foamea, cozile, supravegherea universala, domnia suspiciunii si a minciunii, infernul cotidian dintr-o Romanie jignita si umilita.  Cand Ion Iliescu afirma ca Paunescu nu  a fost un poet de curte al dictaturii lui Ceausescu, el comite o frauda istorica. O face cu buna (adica rea) stiinta. Ca fost secretar al  CC al PCR insarcinat cu propaganda, Ion Iliescu stie perfect ca Paunescu a fost un ultra-zelos constructor al cultului familiei Ceausescu, ca s-a prosternat fara jena in fata “geniului Carpatilor”. Cine va rasfoi Antologia rusinii de Virgil Ierunca va gasi probe irefutabile ale degradarii intelectuale si morale a lui Adrian Paunescu.  Au aparut pe forumuri sute, poate mii de versuri scrise de Paunescu intru gloria “eroului intre eroii neamului”.  Nu erau tributuri conjuncturale, ci fibra insasi a poeziei paunesciene de dupa 1972-73.  A fost oracolul, profetul, pontifex maximus al cultului personalitatii.

Cand Victor Ponta a cerut sa se instituie doliu national pentru apologetul comunismului dinastic, el ii jignea pe revolutionarii din 1989, pe minerii grevisti din Valea Jiului din august 1977, pe protestatarii de la Brasov din 1989, pe toti cei care au suferit din cauza regimului comunist.  Au aparut cateva articole exceptionale despre mistificarile mediatice macabre din weekend.  Este limpede ca s-a incercat de fapt reabilitarea discursului revansard, a retoricii unei restauratii comunisto-fascizante. Adrian Paunescu nu a fost nici rosu, nici verde, a fost roşverde, ca si comunismul ceausist pe care l-a servit cu unic, neconditionat devotament.  Miercuri si joi, in EvZ, va apare articolul meu despre tobosarul “Epocii de Aur”. Ca si “tobosarul timpurilor noi”, stalinistul Mihai Beniuc, pe care l-a admirat, Paunescu a fost un artist inregimentat in favoarea totalitarismului, a pretins ca iubeste libertatea, insa i-a sustinut zelos si adeseori pervers pe inamicii ei. A facut-o voluntar, sugrumandu-si de bunavoie talentul, demnitatea si onoarea.  Criticul Paul Cernat avea dreptate sa scrie in studiul sau “Imblanzitorul Romaniei Socialiste” din volumul colectiv scris impreuna cu Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, Explorari in comunismul romanesc (I) aparut la editura Polirom in 2004:

Nici o istorie institutionala a Romaniei Epocii Ceausescu nu poate face abstractie de personalitatea masiva si acaparatoare a lui Adrian Paunescu, fie si pentru faptul ca, pe durata existentei Cenaclului Flacara (si mai ales intre 1976 si 1985, cand cenaclul a intrat sub umbrela Festivalului National “Cantarea Romaniei” ) poetul a fost, de facto, al patrulea om in stat ca influenta publica, dupa cuplul prezidential si mezinul lor Nicu.  Reprofilat ulterior ca portavoce a “orfanilor tranzitiei”, prezent in miezul tuturor evenimentelor ” majore”  spre a le versifica, jurnalistic, in nasfarsite poeme-lamento sau vaticinare puse pe muzica folk, Paunescu se afla, de fapt, in cautarea monopolului poetic pierdut.  … O nevoie expansionista si totalitara de a fi permanent in centrul atentiei, venita, probabil, si din nevoia vitala de a-si conjura spaima de efemeritate… (op. cit., p. 241).  Cutie de rezonanta a complexelor, resentimentelor si orgoliilor locale, poet comunitar etatizat, Paunescu este produsul paranoic al imposturii unui sistem autoritarist si discretionar pe care l-a sustinut, insuflandu-i, pana la urma, autenticitate si credibilitate populara. (ibidem, 242).

Studiul demitizant al lui Paul Cernat ar trebui sa fie citit de toti cei care, in aceste zile, s-au grabit sa-l proclame pe Paunescu drept egalul lui Eminescu si au contestat importanta (nefasta, fireste)  textelor sale delirant-encomiastice.  Pe directia luciditatii analitice, iata un fragment din excelentul articol publicat de Andrei Cornea in revista 22:

Iar dacă această neomistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia disgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier“ a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului Flacăra erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urât-o. Şi când te gândeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de dizident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările“ unui regim care a sfârşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.

Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cândva „spălaţi pe creier“, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvântul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns, dacă, la numai cinci ani de la rostirea Raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim“, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru câteva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormântării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal“, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi…

http://www.revista22.ro/la-moartea-marelui-pontif-al-na355ional-comunismului-9318.html

Inceput de drum … spre Vest (4)

noiembrie 14th, 2010

- continuare din numarul trecut –

N-am apucat sa vad mult din Rotterdam. Un tur sumar, din masina, cat sa-mi potolesc curiozitatea si cat sa vad doar cateva obiective pe care mi le insemnasem din Romania: vestitele case cubice, Euromastul, Swanbrug, cladirea liniei maritime Holland-America line, locul de unde plecau inainte, mai toti emigrantii Europei catre America, etc.

Apoi, usor, usor, spre stadion, impreuna cu alti cativa prieteni de-ai lui Johan. Foarte multa lume, foarta multa politie. Politie cu caini, politie calare, politisti pe rotile, pe biciclete si pe trotinete….
Nu buluceala, nu strigate, nimeni care sa incerce sa treaca de cei aflati la rand ca sa ajunga in fata, nu tiganci obligate sa supravietuiasca vanzand “bomboane agricole”, inconjurate demonstrativ de un covor de coji proaspat scuipate pe jos, nimeni la un bilet in plus … Nimic! Doar ordine.
Respectasem intru-totul sfaturile si eram imbracata sport, fara bijuterii (pe care oricum nu le aveam), fara geanta, fara tocuri. Comod. Jeans, tricou, haina de vant a Idei si pasaportul in buzunar. Atat.

Dupa ce-am trecut de primele filtre, grupul a hotarat sa luam o gustare simpla la McDonald’s-ul din vecinatate. Am intrat, eu uitandu-ma cu ochi mari la fiecare panou, la fiecare detaliu, incercand sa-mi amintesc tot ce stiam din filme despre McDonald’s! Doar…. din filme!
Baietii au inceput sa faca lista cu comanda grupului si desi toti, foarte politicosi, m-au intrebat mai intai pe mine ce doresc, am motivat ca inca nu ma decisesem dat fiind faptul ca nu mi-era foame! Foarte departe de adevar; unu: mi-era foame, doi, habar n-aveam ce-as fi putut comanda fara sa ma fac de ras si fara sa se observe ca eram pentru prima data in viata mea intr-un McDonald’s! BigMac, Cheeseburger, Quarterpounder ….. nu-mi spuneau nimic. Vedeam in poze un fel de chiftea, dar nu stiam nici ce gust are si nici daca era proaspata.

In Romania, daca te incumetai sa cumperi de la o “Gospodina” sau de la o terasa chiftele, aveai toate sansele sa ai probleme cu stomacul. Carnea tocata, de obicei departe de a fi proaspata, era inmultita cu paine, verdeturi si o tona de usturoi, in asa fel incat sa camufleze eventualul miros de stricat si sa se vanda. Depindea doar de norocul fiecaruia daca ulterior exercitiului asta, scapai cu bine, sau, te amorezai brusc si inseparabil pentru o perioada de cel putin cateva zile de vasul de wc.

Deci….. fara carne tocata! Altceva: cartofi prajiti. Pe astia-i cunosteam, orice gust ar fi avut …. erau cartofi prajiti, cu alte cuvinte, ceva sigur.
Milkshake, cu gust de banana, vanilie, capsuni si cacao. Ce-o fi ala “milkshake”? Lapte zgaltait, scuturat… Laptele era lapte, putea fi oricum: rece, cald, dulce sau acru… Nu-mi puteam imagina ce gust trebuie sa aiba un “lapte zgaltait”, dar oricum ar fi fost … era lapte!
Pentru variatie, am ales un milkshake cu capsuni si o portie mare de cartofi prajiti. Atat.
Aveau si tot felul de bauturi racoritoare, cola, fanta, apa ….. nu m-am apropiat de ele. Astea mi-ar fi creat probleme cu vezica si cum aveam experienta “traseelor” si a defilarilor de 1 Mai si 23 August, in timpul carora era imposibil sa iesi inafara coloanei, am preferat sa evit. Aici eram pe stadion, cine stie unde si daca aveam acces la o toaleta, daca era curat, etc…

In timp ce mancam si discutam, am fost foarte atenta cum aratau “chiftelele” din jur. Nu foarte bine, dar nici rau, in schimb, miroseau imbietor, apetisant. Mi-am promis ca pana la intoarcerea in Romania o sa-mi cumpar cu siguranta un BigMac sa vad ce gust are; dar asta doar cand voi fi singura, sa-l pot arunca daca nu-mi place, fara sa am priviri iscoditoare-n jur.

Secretul cu prima experienta la McDonald’s l-am tinut mai bine de zece ani, cand, intr-o seara, acasa, razand cu prietenii si cu Johan, si povestindu-le “aventurile” mele din prima vizita in Olanda, le-am descris momentele prin care trecusem. Nimeni nu observase absolut nimic, eu fusesem total relaxata si perfect stapana pe mine … la suprafata.
Si desi Johan s-a amuzat de intamplarea la care participase direct si a recunoscut ca nu si-a dat seama nicio secunda, s-a simtit in acelasi timp foarte vinovat de a nu se fi gandit la lucrul asta, atunci.
Venise prima data in Romania in ’86. Stia ca nu exista nimic acolo; stia totul. Stia ca eu eram pentru prima data in Olanda, si cu toate astea, in Rotterdam fiind, nu a realizat ca nu exista niciun McDonald’s la Bucuresti si ca nu aveam de unde sa stiu despre ce este vorba.
Desi organizase perfect ziua de Sambata pentru mine, si cu toate ca avusese grija sa ma simt bine si sa nu-mi lipseasca absolut nimic, episodul cu McDonald’s-ul ii scapase, si-si reproseaza lucrul asta si-n ziua de azi.

In timpul concertului am cantat, am dansat, am baut bere, am fumat. Chioscuri cu racoritoare, tot felul de gustari si mai ales toalete chimice …. peste tot. Ma speriasem degeaba.

La fel, ordine, camere de luat vederi, politie pretutindeni; zambitori, linistiti, cu cainii la picior. Politistii de aici au uniforme superbe, nu le lipseste nimic. M-am uitat la ei de cateva ori in timpul concertului; cantau si ei, participau alaturi de restul publicului, facand ca tu, spectatorul de rand, sa nu ai niciun moment impresia ca esti de fapt, supravegheat indeaproape.

Muzica, spectacolul si mai ales Tina… totul era la superlativ. Ma simteam minunat si in siguranta, si pentru un moment, mi-am adus aminte de spectacolul Boney M de la Sala Palatului din Bucuresti, prin anii ’80, spectacol la care, o buna prietena al carei tata avea o functie prin PCR imi luase si mie bilet, ca sa nu mearga singura!
Ala nu a fost concert; pe scena, o formatie disco vestita, cantand melodiile pe care le stiam atat de bine, melodii pe care dansam la petrecerile noastre de atunci, mult discutatele “ceaiuri”. Melodii pe care le procuram cu foarte mare dificultate, inregistrate de prieteni noaptea de la radio, ori de la Europa Libera ori de la Vocea Americii, sau, aduse de vreun coleg de facultate, strain.

Mi-amintesc ca ne bagasera in sala cu doua ore inainte; odata intrat si ajuns la locul tau, nu mai aveai voie sa circuli, nici macar pana la clo. Iar in timpul spectacolului care a durat o ora, fiecare capat de rand era supravegheat de militieni; unii in uniformele lor slinoase si lucioase, altii, in civil. Astia din urma parca erau trasi la indigo, sablonati: tunsi foarte scurt desi era moda pletelor, privire “vigilenta”, camasi albe si obligatoriu sugrumati cu o cravata inchisa la culoare, uzata si cu nodul stramb. Cuvintele le erau scurte, accentuate cu duritate, nascute cu greu dintr-un vocabular sarac, stalcit si anost. Costume inchise la culoare, mai ales gri si maro; pantalonii, cu turul lucios nu mai aveau de mult dunga, ceea ce confirma inca o data, daca mai era cazul, faptul ca ceea ce purtau era de fapt tot un fel de uniforma si nu costumul cel bun de acasa, pastrat pentru evenimente speciale.

De obicei, costumul cel bun era negru sau gri inchis, ii atarnau umerii sacoului si turul pantalonilor si mirosea pregnant a naftalina. Asta pentru ca odata facut la croitor, trebuia tinut cont si de faptul ca era musai sa-i fie bun posesorului si peste zece ani, cand, dintr-un motiv sau altul acesta ar fi luat ceva proportii. Era piesa de imbracaminte care iesea din sifonier la nunti, inmormantari, botezuri, si eventual, la cate un Revelion. Atat. In rest, era pastrat cu sfintenie inchis intr-o husa de panza si cu buzunarele umplute doldora cu naftalina si frunze de tutun. Croiala era clasica, sa poata trece permanent de judecata timpului si a modei, si i se asortau intotdeauna, ca un vis urat, pantofi din piele, nodurosi, impletiti butucanos si vanduti cu siguranta pe sub mana, la magazinele Romarta.

Tin minte, ca in timpul spectacolului de la Sala Palatului, am avut voie doar sa aplaudam. Daca incercai sa te ridici in picioare, imediat, unul din “vigilentii” de pe margine iti facea semn sa stai jos. La fel, se faceau tot felul de semne prin care intelegeam ca nu ni se permitea nimic peste ceea ce se obisnuia la matineul de la Ateneu. Un tanar pletos si “imbracat de la pachet”, cine stie fiul cui era, a comentat ceva la un moment dat. Dupa inceperea spectacolului au reusit intr-un fel sa-l scoata din sala si apoi nu l-am mai vazut intorcandu-se la locul respectiv, desi, tinand cont de cum se obtinusera biletele, toti cei de acolo precis aveau dosarele beton.
De cantat si de dansat nici nu putea fi vorba. Doar tarziu, spre final, indemnati de artistii de pe scena, am putut aplauda toti, in picioare, iar formatia a bissat doua numere arhicunoscute.
Apoi ne-am aplaudat indelung, reciproc; de ambele parti cu lacrimi in ochi . Noi, spectatorii, de bucurie ca i-am putut vedea in carne si oase si asculta in direct, bucurie amestecata cu o mare doza de tristete si neputinta, cei de pe scena, care asistasera la vigilenta supraveghetorilor, din pura compasiune, ca sa nu spun prea direct … mila!

Nimic din ce stiam eu, nu se putea compara cu atmosfera electrizanta de aici, din Rotterdam. Dansam dupa bunul plac si cantam cat ne tineau plamanii. Aveam si acum, la concertul Tinei, ca si atunci, la spectacolul Boney M de la Sala Palatului, lacrimi in ochi. Doar ca cele de acum, din cu totul alte motive; ma indopam cu libertate…


Dupa terminarea concertului, plini de energie si voie buna, am plecat cu masinile spre Gouda, orasel foarte apropiat de R’dam, vestit in toata lumea pentru rotile imense de cascaval cu acelasi nume, ce se prepara evident, aici.
Impresionant centrul orasului, vechi, cu cladiri de la 1500 pe care nu le-a daramat nimeni ca sa construiasca in locul lor blocuri oribile, sinistre, afunctionale, de fapt, o varianta de ghetto in versiune socialista.
Stradute mici, inguste, pietruite impecabil.
Flori multe si ingrijite, ordine, totul, absolut totul gandit indelung, in asa fel incat sa fie si frumos si functional si util.
Nu lipsea nimic din niciun colt; fiecare detaliu, intotdeauna la locul lui. Enervant de bine organizat totul, si ei, olandezii, enervant de bine organizati !
Pub-uri, lume vesela, deschisa. Toti zambesc. N-am vazut pe nimeni incruntat, rastindu-se, facand scandal, purtandu-se urat si poruncitor cu chelnerii …
Aici, nimeni nu ridica vocea, toti se saluta, fac glume si converseaza deschis, chiar daca nu se cunosc. N-am vazut pe nimeni inghiontindu-se, suflandu-si nasul pe strada sau scuipand pe jos.
La fel de surprinsa am ramas vizitand toaleta pub-ului, comuna celor doua sexe. Curat; foarte curat. Nu apa pe jos (?), nu urme de pantofi pe rama scaunului de wc, existenta unui capac bine fixat si curat.
Spre deosebire de acasa, in Romania, unde un astfel de loc ar fi fost devastat din prima zi de functionare, aici, toate erau la locul lor: sapun, crema de maini, prosoape igienice din hartie, la discretie; iarasi, nimeni nu avea nevoie de ele acasa…..
Iar barbatii, ei bine, probabil ca in Olanda barbatii sunt educati de mici sa nu faca si exercitii de caligrafie in timp ce urineaza…

M-am intrebat de un milion de ori in decursul primei saptamani ale mele in Olanda, care este motivul pentru care la noi acasa toate sunt pe dos; de ce la noi e altfel? E vorba de saracie? Nu, nici pe departe; fiecare tara, oricat ar fi de dezvoltata, are si ea saracii ei.
E vorba de educatie; e vorba de omul potrivit la locul potrivit, si mai presus de asta, e vorba de respectarea valorilor si luarea deciziilor strict in interesul comunitar si nu al celui personal, sau de gasca. Aici primeaza elementarul bun simt, respectul pentru drepturile tale dar in acelasi timp respectarea drepturilor celor din jurul tau, respectul pentru munca si simtul responsabilitatii. La noi, NU. La noi, cheia succesului, valorile, se masoara altfel: ce pile ai, cum si in ce scop le folosesti, cate usi deschizi, cum stii sa minti, pe cati reusesti sa-i duci de nas si cat de prost gramatical poti sa te exprimi.

Am ajuns inapoi in camera mea de hotel spre dimineata, franta de oboseala si obosita de noile impresii si cu toate ca abia-mi tineam pleoapele deschise, am preferat sa-mi notez mai intai totul in agenda. Sa nu uit nimic. Nu trebuia sa uit nimic …..

(va urma)

Late Summer

noiembrie 14th, 2010

The Stonebridge

It was a bridge over my words
and you singing,
It was a time -you were me and i was you
in the spring where the green and blue
melted the dance,
\I was behind the pine tree or inside of the song
and you walked barefoot in my poem
– city taking your eyes form,
your street was the only one under the light.
It was a bridge and the words are gone,
the stones are gone one by one
by the river, by the moon;
\I was behind the side of the water,
\it was too late.

The Sky Named Levi’s

I knew her
dancing barefoot
over the dreams,
\In the morning
singing the blue denim
over the cotton field,
too stretched for a summer.
\The ocean’s blue,
the other every where’s blue
wakes up from the giant night
or from her eyes.
\The azure is never wide to bury the pearls
under her feet,
when she sings
close to the waves.

şi toamna are speranţe…

noiembrie 14th, 2010

cirus de buzunar… bărci cu umbre,
rămase pe pieptul unei amintiri…
ca să-mi înceapă dimineaţa cu respirare
prin timpul Flaviei… ca să descopăr
obsesia copilului indigo, la indigo…
şi-mi ating piciorul stâng, uşor-uşor,
şi-mi simt inima un tremur de gând,
memoria e ca o balenă… şi tot merg,
din ţâşnitură în ţâşnitură, tastele sună
pe o singură culoare, lupii urlă, scrâşnesc
din dinţi… şi frământă o inimă de lună!
şi Oscar Wilde înnebuneşte, patinează
prin mine, visează că e o bere mexicană,
apoi pictează frenetic zâmbete de straniu!
lady in purple… pe irisul lui Pablo Neruda,
purple butterflies… prin aure de îngeri,
purple beetles… pe ultimul câmp înverzit!
şi secunda care începe tăcerea se zbate
între nisip şi val, despărţind totul de tot,
lacrima de lacrimă, ca şi cum nimicul
s-ar opri în ochiul al treilea deschis
de mirarea fără mirare a unei blocări!
şi pe biscuitele cu ciocolată apare
răspunsul dat de Roxana… îmi dau seama
că dimineaţa asta târzie vopseşte toamna
cu roz… şi ceasul începe să meargă invers,
de la vest la est, ca Venus… dorinţa
aşează pe fiecare pagină… imaginea
unui adânc liniştit… purple starfish!
şi jurnalul pune pe copertă… pink tulips!

4 septembrie 2010, 15:06

Dia de los muertos

noiembrie 14th, 2010

M-am mutat în această casă de curând.
Abia acum îi descopăr cotloanele, umbrele.
Mă gândesc la necunoscuţii care au locuit-o prin timp.
Închid ochii.
Pe ecranul întunecat îmi apare imaginea unui muribund.
Și-a pierdut sufletul privind spre tavanul tencuit în calcio-vechio.
Nici în vis nu mă părăseşte.
Dimineaţa îi văd ochii în spuma cafelei.
Mă privesc fix şi dispar explodând jalnic,
Risipindu-se la suprafaţa lichidului fierbinte.
Pe ştergarul din baie, întins la uscat,
I se înfiripă chipul între cutele umede.
Am impresia că ne-am mai întâlnit în această viaţă.
Ori într-o alta, poate.
Cine mai ştie?
Are faţa de Christ a tatei,
Din ultima clipă înainte de a ne părăsi.
E ziua morţilor azi.
Cerul e mohorât, pe holuri e frig.
Las pe masă o floare
Pentru sufletul care nu vrea să părăsească această casă.

Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz” în Israel

noiembrie 12th, 2010

Cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Tel Aviv, jazz-ul românesc va fi prezent pentru prima dată în Israel prin Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz”, în perioada 15 – 18 noiembrie a.c.

Grupul va concerta în două dintre cele mai titrate cluburi de profil din țară, urmând să aducă în atenția publicului o selecție de jazz inspirat din folclorul românesc și balcanic, cu influențe klezmer, punctat cu elemente de folk, pop și jazz modern.

În afara spectacolelor de la Tel Aviv și Ierusalim, Nicolas Simion Sextet “Transylvanian Jazz” va susține un workshop/masterclass pentru studenții de la Rimon School of Jazz and Contemporary Music, instituție de prestigiu recunoscută pe plan internațional pentru calitatea absolvenților, mulți dintre ei deveniți muzicieni celebri.

Programul concertelor cu public:

16 noiembrie, ora 21.30 – Yellow Submarine (Ierusalim, Str. Erkevim nr.13, Talpyiot)
intrare liberă: http://www.yellowsubmarine.org.il/shows.asp

17 noiembrie, ora 20.00 – Levontin 7 (Tel Aviv, str. Levontin nr.7)
intrare 50 NIS: http://www.levontin7.com/calendar.asp

Nicolas Simion, muzician internațional de origine română, este cunoscut în Europa ca fiind cel mai important jazzman cu repertoriu bazat pe folclorul românesc. Mai multe detalii despre biografia și discografia sa: http://www.nicolassimion.com/.

Componența grupului care va efectua turneul în Israel este următoarea: Zoltan Lantos, vioară (Ungaria); Omer Klein, pian (Israel); Norbert Scholly, chitară (Germania); Martin Gjakonovski, bass (Macedonia); Lieven Venken, percuție (Belgia); Nicolas Simion, saxofon (România).

Mai multe detalii despre turneu și muzicienii invitați:

http://www.icr.ro/nicolassimioninisrael_ro

ASR Principele Radu al României va susține la Teatrul Național București conferința “Înțeleapta cârmuire”

noiembrie 12th, 2010

Palatul Elisabeta, 12 noiembrie 2010

Secretariatul Majestatii Sale Regelui

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

ASR Principele Radu al Romaniei va sustine la Teatrul National Bucuresti conferinta “Inteleapta carmuire”

Duminica, 14 noiembrie, de la ora 11.00, la Sala Amfiteatru a Teatrului National Bucuresti, Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei va sustine conferinta “Inteleapta carmuire”.

Seria Conferintelor Teatrului National a fost inceputa cu multe decenii in urma de Ion Marin Sadoveanu. Spre lauda Teatrului National de astazi, traditia a fost reluata.

Despre conferina

“Ceea ce s-a intâmplat la noi in tara in ultimele sase decenii, din punct de vedere politic si chiar public, arata limpede ca oamenii puterii din România contemporana nu au inteles deplin importanta Statului ca garant, cultivator si ocrotitor al identitatii, traditiei si continuitatii natiunii.

Cert, exista o diferenta fundamentala intre felul in care s-a performat politic in anii 1948-1989 si exercitarea democratiei, dupa anul 1990. România a trecut de la dictatura comunista la o democratie ce nu a incetat sa se consolideze si a intrat cu drepturi depline in NATO si in Uniunea Europeana.

Numai ca democratia nu dureaza doar douazeci si patru de ore, si anume in ziua alegerilor. Democratia are nevoie sa fie respectata si in restul celor patru ani de mandat, zi de zi, clipa de clipa, de catre fiecare institutie publica, de catre fiecare reprezentant al ei si de fiecare dintre cetateni.

Provizoratul istoric in care ne aflam nu se poate rezolva doar prin dinamica politica, un capitol la care stam aproape prea bine. România provizorie si institutiile ei pot fi vindecate doar daca societatea româneasca se pune impreuna si face un pas generos si responsabil inainte. Asa cum a facut-o de câteva ori, stralucit, in ultimii o suta cincizeci de ani.

Pentru aceasta, legile si cadrul democratic nu sunt suficiente. Este nevoie de aportul fiecarei forte din societatea româneasca pentru a transforma in practica ceea ce afirmam demagogic in teorie. Si, mai presus de toate, avem nevoie de un Stat respectat si datator de incredere, cu institutii profesioniste, care sa lucreze complementar si etic, in armonie unele cu altele” – Principele Radu al Romaniei.

Pentru detalii suplimentare despre eveniment va stam la dispozitiei.

Radu Ghina
Consilier al Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I
Tel. 0756.08.77.01
Email: radu.ghina@palatulelisabeta.ro

Cimitirul marin

noiembrie 7th, 2010

Titlul de mai sus apartine marelui poet francez Paul Valery unde nemurirea si efemerul se cuibaresc sub un “acoperis linistit”, acolo unde candva porumbeii Pompeiului isi plimbau umbrele fosnitoare ca niste visuri estivale.

Litoralul romanesc se afla in pericol. Zeci de centimetri se rup din zona costiera in fiecare an. In doua decenii fasia de plaja va pieri sub ape.

Cateva lucrari ingineresti ar fi trebuit demarate in 2007. Se pare ca totul se opreste in rutina transferului culpabilitatii pe trecut si pe epoca anterioara (diguri, hidrocentrala de pe Dunare etc).

Am ales nu intamplator cateva versuri ce ar putea sa ne trimita cu gandul la o imagine apocaliptica in care Riviera Mamaia va deveni un tintirim acvatic:

“Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!”

(In romaneste de Stefan Aug. Doinas)


Alegeri în Coasta de Fildeș – raport preliminar al trimisului Uniunii Europene

noiembrie 7th, 2010

UNION EUROPEENNE

Mission d’Observation Electorale en Côte d’Ivoire

Election Présidentielle 2010

La forte mobilisation des électeurs ivoiriens offre l’opportunité d’ouvrir l’espace démocratique qui leur appartient ; elle interpelle les acteurs politiques et électoraux pour qu’ils améliorent la suite du processus électoral.

Abidjan, le 2 novembre 2010

La Mission d’observation électorale de l’Union Européenne (MOE UE) est en Côte d’Ivoire depuis le 7 octobre, sur invitation de la Commission électorale indépendante (CEI) et du gouvernement de la République de Côte d’Ivoire. La MOE UE est dirigée par M. Cristian Preda, membre du Parlement européen. 120 observateurs, ressortissants de 24 des 27 Etats-membres de l’Union Européenne(UE), de la Suisse et de la Norvège ont été déployés dans le pays dans le but d’évaluer le processus électoral au regard des standards internationaux et régionaux pour les élections ainsi que des lois de la République de  Côte d’Ivoire. La MOE UE est indépendante dans ses conclusions et adhère à la Déclaration de principes pour l’observation électorale commémorée aux Nations Unies en octobre 2005.

Le jour du scrutin, les observateurs de la MOE UE ont visité 935 bureaux de vote sur 20 073 (soit 4.65%) dans tous le pays pour y observer les opérations de vote et de décompte des voix. La MOE UE reste dans le pays pour observer les développements postélectoraux et, en particulier, la compilation des résultats par la  Commission électorale indépendante  (CEI). Cette déclaration est préliminaire et la MOE EU ne tirera pas de conclusions avant l’achèvement de la compilation et de l’annonce des résultats. Un rapport final sera publié environ deux mois après la conclusion du processus et du contentieux éventuel sur les résultats de l’élection.

CONCLUSIONS PRELIMINAIRES

Les électeurs ivoiriens ont, dans le calme, et en très grand nombre participé au scrutin du 31 octobre. Un consensus politique fort et un appui continu de la communauté internationale ont permis la tenue de cette élection maintes fois reportée. Conséquence directe de la longue crise subie par le pays, l’espace politique et le processus électoral ont été dominés par les trois principaux candidats et une attention insuffisante a été portée aux droits des électeurs. La Commission Electorale Indépendante a su organiser ces élections, mais par des décisions tardives qui ont affecté le bon déroulement du scrutin. Ceci a aussi empêché une sensibilisation et une information suffisante des électeurs. La compilation et la proclamation des résultats n’ont pas bénéficié de toutes les mesures de transparence recommandées par la mission. De manière générale, les normes internationales n’ont pas fait l’objet de violations majeures. L’élection marque une étape essentielle vers la fin de la crise et ouvre la voie à des élections législatives permettant le retour à la légalité institutionnelle.

  • Les observateurs de la MOE ont évalué positivement les opérations électorales à hauteur de 80% des bureaux de vote. Les électeurs ont fait preuve de patience malgré les défaillances dans l’organisation du scrutin par la CEI. L’ouverture des bureaux de vote a été retardée dans la plupart de ceux qui ont été observés.
  • Le cadre juridique des élections a été aligné sur les normes internationales par une ordonnance adoptée en urgence qui expirera à l’issue de ce cycle électoral. Le cadre électoral requiert une consolidation pour garantir une indépendance accrue de la CEI par rapport à l’exécutif, tant sur le plan de sa composition que de ses pouvoirs. D´autres lacunes de la loi concernant la liste électorale, l´observation électorale et la publication des résultats pourrait aussi être comblées à cette occasion.
  • La composition de la CEI, essentiellement constituée des partis signataires des accords politiques, a affecté son processus décisionnel. Ceci n´a pas contribué à la transparence et à l´information des électeurs. La CEI a bénéficié d´un appui international déterminant, mais n´a pu que partiellement relever le défi de l’organisation du scrutin.
  • La controverse intervenue en dernière semaine sur les modalités de transmission des résultats traduit un manque de transparence. La complexité d’un processus décisionnel bicéphale impliquant la Primature et la CEI, a conduit à la mésinformation et à la confusion des électeurs.
  • La production de la liste électorale définitive a fait l’objet d’un long processus depuis 2007, qui a fini par aboutir à un accord politique en septembre 2010, laissant un délai extrêmement court pour la production des cartes d’électeur et d’identité. Compte tenu de la population ivoirienne, le nombre d’électeurs inscrits laisse penser que le droit au suffrage n’a pas été entièrement respecté.
  • La campagne électorale s’est généralement déroulée dans le calme. La liberté d´expression et de circulation de tous les candidats a été respectée. Les conditions de la compétition entre les différents candidats n´ont pas été égales. La campagne a été dominée par les trois « poids lourds » de la politique ivoirienne, dont les moyens financiers leur ont permis de conduire une campagne de grande ampleur sur tout le territoire.  En comparaison, les onze autres candidats, aux moyens plus limités, on vu leur visibilité fortement réduite.
  • La loi sur le financement de la campagne ne contient ni plafond de dépense, ni obligation de publier les comptes de campagne.
  • Les candidats ont bénéficié d’un accès équitable à l’ensemble des médias du service public, mais la couverture médiatique a été inégale; les trois principaux candidats en étant les bénéficiaires majeurs. Le ton de la campagne a évolué au cours de celle-ci, les quelques débordements de la semaine précédent les élections n´ont pas donné lieu à sanctions de la part du Conseil National de la Presse. La liberté de la presse a été généralement respectée.
  • La logistique électorale a été fortement assurée par l’ONUCI et l’UNOPS, mais la MOE a constaté des défaillances dans la distribution de matériel dans environ 15% des cas observés. Généralement respectées, les procédures ont été entachées de certaines irrégularités, telles que la non-vérification avant le vote de la présence d’encre indélébile sur les doigts des électeurs, dans 53% des cas. Par ailleurs, les urnes n’étaient pas scellées une fois sur dix et les autocollants manquaient ou étaient mal appliqués sur les bulletins de vote dans un cas sur cinq.
  • La présence d’un grand nombre de représentants des candidats et d’observateurs nationaux et internationaux a contribué à l’intégrité du processus et augmenté la transparence. Cependant nous sommes préoccupés par le refus d´accès aux opérations de compilation des résultats à 14 de nos observateurs, contrairement aux engagements pris par la CEI.
  • La mission a regretté que l´accès à une copie du procès verbal du résultat ait été uniquement réservé aux représentants des 14 candidats, excluant les observateurs et que ce document ne soit pas systématiquement affiché au bureau de vote et publié sur Internet afin d´être identifiable dans les résultats finaux.
  • La MOE UE appelle les autorités ainsi que la CEI à prendre les mesures suivantes en vue des prochains scrutins :

–          Corriger la liste électorale et la mettre à jour régulièrement pour améliorer son exhaustivité ;

–          Faciliter l’acceptation du verdict des urnes par une meilleure transparence et traçabilité des résultats ;

–          Renforcer l’indépendance et le pouvoir décisionnel de la CEI ;

–          Offrir des conditions de compétition ouverte et équitable à tous les candidats ;

–          Assurer aux observateurs l’accès complet à toute activité électorale;

–          Améliorer l’information des agents des bureaux de vote sur l’ensemble du processus électoral menant à la proclamation des résultats.

CONTEXTE POLITIQUE______________________________________________________

Les élections présidentielles du 31 Octobre 2010 devraient constituer le point final de onze années de crise politique intense, qui a commencé par le coup d’état militaire de décembre 1999 et s’est intensifiée par la rébellion armée et la prise de contrôle de la partie nord du pays par le mouvement rebelle dit des « Forces Nouvelles » (FN). Elles sont aussi l’aboutissement d’un long et complexe processus de sortie de crise de trois ans et demi, tracé par l’Accord Politique de Ouagadougou du 4 mars 2007.

La crise politique que connait la Côte d’Ivoire trouve sa source dans les années 90, où une transition difficile vers le multipartisme a amené des politiques d’exclusion basées sur le concept d’ivoirité, créant un clivage dans le pays. L’élection du président Laurent Gbagbo en octobre 2000 dans un contexte de fortes tensions sociopolitiques n’a pas permis de surmonter ces problèmes. Le 19 septembre 2002, une tentative de prise de pouvoir par un groupe de soldats se transforme en rébellion. La moitié nord du pays tombe entre les mains des Forces Nouvelles, qui installent leur siège à Bouaké.

Un cessez-le-feu obtenu en octobre 2002 ouvre la voie à la négociation d’une série d’accords politiques, (Accra 1, 2, 3, Kleber dits de Linas-Marcoussis et Pretoria). Plusieurs résolutions du Conseil de Sécurité de l’ONU tentent, elles aussi, de pousser à la mise en œuvre de ces accords qui n’a finalement été que partielle. Ainsi, les élections prévues pour 2005, terme normal du mandat du président de la République, sont repoussées. S’appuyant sur la Constitution ivoirienne, celui-ci demeure au pouvoir.

Face aux échecs répétés des accords de paix négociés sous l’égide de la communauté internationale, le Président ivoirien propose en Décembre 2006 un « Dialogue Direct » aux Forces Nouvelles, avec la facilitation du président burkinabé Compaoré. Ces discussions vont déboucher dès mars 2007 sur la conclusion de l’Accord Politique de Ouagadougou (APO). Il apporte un certain nombre de réponses aux revendications du mouvement rebelle, en particulier pour ce qui est de l’identification des populations et prévoit la restauration progressive de l’autorité de l’Etat sur l’ensemble du territoire ivoirien. L’accord est aussi accepté par les leaders des deux autres principaux partis politiques, le RDR d´Alassane Ouattara et le PDCI de Henri Konan Bédié. Ils rejoindront les signataires de l’APO (L. Gbagbo et G. Soro) au sein d’un Cadre Permanent de Concertation (CPC) où seront régulièrement examinés les progrès réalisés et les blocages éventuels. Guillaume Soro, visage politique de la rébellion, est dans ce cadre nommé Premier Ministre. Ces quatre acteurs ont depuis lors dominé la scène politique ivoirienne.

Le processus de sortie de crise tracé par l’APO permet une détente considérable. Mais la méfiance persistant entre ses acteurs génèrera la mise en place de modes opératoires complexes et difficiles à mettre en œuvre. Cela occasionnera deux reports successifs des élections en 2008 et 2009. En février 2010, un blocage du processus provoque même la dissolution successive du Gouvernement et de la Commission Electorale Indépendante (CEI).

La campagne électorale, finalement lancée le 15 octobre 2010, oppose 14 candidats. Pour la première fois, les trois « poids lourds » historiques de la politique ivoirienne participent à une même élection présidentielle.

La certification

L’ajustement temporaire du code électoral donne au Représentant Spécial du Secrétaire Général des Nations Unies un rôle de certification du processus électoral, conformément aux dispositions des résolutions 1721 et1765 du Conseil de Sécurité. Les critères de cette certification ont été définis par le seizième rapport du Secrétaire Général des Nations Unies[1]. Toutefois, l’appréciation matérielle de la situation revient uniquement à son Représentant Spécial.

CADRE JURIDIQUE___________________________________________________________

Le contexte constitutionnel

La République de Côte d’Ivoire a ratifié les principaux instruments définissant les normes internationales pour les élections. La Constitution du 1er août de 2000, instituant un régime présidentiel, garantit un ensemble large de droits civils et politiques. La Constitution crée un déséquilibre du pouvoir politique au profit de l’exécutif. Ainsi, la dissolution de la Commission Electorale Indépendante (CEI) par l’exécutif en février 2010 révèle un manque de séparation des pouvoirs.[2] De même, l’usage justifié par la crise de l’article 48 de la Constitution relatif aux circonstances exceptionnelles, a paralysé le fonctionnement de l’Assemblée Nationale[3] et ainsi concentré le pouvoir législatif dans les mains du président de la République. La Constitution prévoit aussi qu’en cas de report des élections, le président de la République demeure en fonction[4] alors que le mandat de l’Assemblée Nationale expire.[5] Une série de résolutions du Conseil de Sécurité des Nations Unies a mis en place deux Premiers ministres successifs dotés de tous les pouvoirs permettant d’ organiser les élections.[6] La légitimité du président trouve sa source dans la Constitution tandis que celle du Premier ministre s’appuie sur les accords politiques et les résolutions des Nations Unies.

Le Code électoral

Modifié par l’Ordonnance 2008-133 promulguée par mesure d’urgence, le Code répond aux normes internationales pour ce qui est du scrutin, du dépouillement, et du droit des candidats à l’observation et à la vérification. Le texte définit des dispositions précises relatives aux incompatibilités des fonctions électives. Les ajustements du Code électoral deviendront caducs après ce cycle électoral. Une réforme ultérieure permettrait de combler les lacunes de la loi concernant le mode d’identification des électeurs lors du scrutin; la mise à jour régulière de la liste électorale permanente ; le droit à l’observation électorale; et la publication de résultats désagrégés par bureau de vote. Le Code permet à l’exécutif, en cas de divergences avec la CEI, de peser sur ses compétences et sur le déroulement du processus électoral. Ainsi, les dispositions essentielles à la conduite des élections ont été définies par décret de l’exécutif trois jours seulement avant l’ouverture officielle de la campagne électorale.

Les droits de l’électeur

Le citoyen ivoirien ne bénéficie pas pleinement de l’opportunité d’une participation active au processus électoral. Ces prérogatives sont réservées aux seuls candidats qui ont le droit d’obtenir des copies de procès-verbaux, de déposer des réclamations au bureau de vote et de saisir le Conseil constitutionnel. L’électeur individuel est dépourvu de cette voie de recours. Le cadre juridique permet une surreprésentation des principaux partis politiques au sein de la CEI au détriment d’un véritable contrôle citoyen. Ainsi, la loi organique ne prévoit pas de droit à l’observation électorale. En outre, le cadre légal de gestion du fichier biométrique ne garantit pas la protection des données personnelles de la population ivoirienne.

ADMINISTRATION ELECTORALE_____________________________________________

La Commission Electorale Indépendante (CEI) est l’autorité administrative en charge de l’organisation des élections. Elle est financièrement autonome et composée des représentants des 10 partis politiques signataires de l’Accord de Linas-Marcoussis[7], des représentants du président de la République et du président de l’Assemblée nationale. Sa composition est critiquée en particulier par les candidats indépendants qui n’y sont pas représentés et qui, par conséquent, n’ont accès ni aux sessions de la commission, ni à la prise de décision concernant toutes les étapes du processus électoral.

Pour améliorer la confiance entre les partis politiques, la CEI accordé aux représentants des candidats le droit d´obtenir une copie des procès verbaux des résultats. Cette possibilité n’a pas été offerte à la population ou à la société civile, à qui il a été refusé le droit de connaitre les moyens de transmission des résultats jusqu’à la veille des élections. Enfin, la décision de ne pas afficher une copie des procès verbaux dans les bureaux de vote a fait obstacle à la transparence du processus en empêchant les électeurs de connaitre les résultats de leur bureau de vote. Pour l’organisation du scrutin, la CEI a reçu un appui logistique très important de l’ONUCI et de l’UNOPS, et bénéficié de financements internationaux, y compris de l’UE.

Sur le terrain, la CEI a partiellement relevé le défi de l’organisation du scrutin. Les débats qui sont intervenus en dernière semaine entre les différentes instances responsables, la CEI et la Primature, sur la transmission physique et/ou électronique des résultats a conduit à la mésinformation  et produit confusion dans le public.

La CEI a prévu la possibilité pour les 33.360 électeurs ivoiriens de la diaspora de voter dans les représentations diplomatiques ou consulaires de 23 pays. Le scrutin a été soumis aux mêmes procédures qu’en Côte d’Ivoire.

ENREGISTREMENT DES ÉLECTEURS_________________________________________

La question de l’identité et de la nationalité a été à l’origine de multiples reports des élections depuis 2005. L’enregistrement des électeurs a été intégré à un processus plus large d’identification générale des populations et de recensement électoral dans le cadre de l’Accord Politique de Ouagadougou de mars 2007. Ce processus, débuté en 2007, a vu l’implication d’un grand nombre de structures, en particulier la Sagem Sécurité, l’INS (Institut National de Statistique), l’ONI (Office Nationale d’Identification) et le CNSI (Commission Nationale de Supervision de l’Identification).

La société privée française Sagem Sécurité a utilisé une technologie d’identification biométrique. La mise en œuvre coordonnée de l’identification et l’enregistrement des électeurs par les diverses structures a généré des défaillances d’ordre opérationnel qui ont conduit à de nombreuses interruptions. En outre, du fait du caractère sensible de l’opération de constitution de la liste électorale, le mode opératoire adopté introduisait de nombreuses étapes inhabituelles dans ce type de processus. L’enrôlement biométrique, censé durer 6 semaines initialement, a fait l’objet de trois opérations successives en 10 mois, du 15 septembre 2008 au 30 juin 2009, à l’intérieur comme à l’extérieur du pays. Par ailleurs, la base de données de la Sagem a été croisée avec plusieurs fichiers historiques[8]. Ces croisements ont abouti à la publication de deux listes différentes, l’une “blanche” comprenant 5.277.392 électeurs (83,13% des enrôlés) et l’autre “grise” avec 1.106.861 cas dit litigieux (16,87%). La révision des listes électorales provisoires a fait l’objet des plusieurs étapes de contentieux, opérant comme autant de filtres successifs. Cela a abouti au retrait temporaire de 55.948 électeurs de la liste électorale provisoire, qui n’ont pas eu le droit de voter, sans en être avisés.

En septembre 2010, la liste électorale définitive a fait l’objet d’un accord entre les membres du Cadre Permanent de Concertation (CPC), dont trois des candidats aux élections présidentielles. Elle a été certifiée par le RSSG. Néanmoins, elle n’a jamais été officiellement reconnue par toutes les parties prenantes, apparaissant plutôt comme l’aboutissement d’un accord politique.

La période de distribution conjointe des cartes d’électeurs par la CEI et des cartes d’identité par l’ONI a duré plusieurs semaines en octobre 2010, avec l’appui logistique de l’ONUCI et UNOPS. Elle a permis à 85% environ de la population de retirer sa carte. La CEI a envisagé la possibilité de pouvoir retirer la carte d’électeur le jour du scrutin au Bureau de Vote (BdV), mais en cas d’absence de la carte, la CEI n’a pas prévu une procédure exceptionnelle pour permettre aux électeurs de voter avec leur récépissé d’enrôlement.

ENREGISTREMENT DES CANDIDATURES____________________________________

L’article 35 de la Constitution donne aux seules personnes nées de père et de mère eux-mêmes ivoiriens d’origine d’être candidats à l’élection présidentielle[9]. Ce critère exclut un grand nombre de citoyens de la fonction présidentielle. Les divers accords politiques ont suspendu cette disposition au profit des seuls signataires de l’accord Linas-Marcoussis[10]. Par la suite, le Conseil constitutionnel a retenu la candidature d’un non-signataire de cet accord sur la base que l’intéressé a bénéficié en 2004 d’un décret de naturalisation. En outre, il a rejeté six candidatures sur vingt pour cause de dossiers incomplets. La loi n’exige pas de recueillir des signatures préalables mais demande un cautionnement de 20 millions CFA, soit 35.000 Euros.

PREPARATION DU SCRUTIN__________________________________________________

La cartographie électorale définitive, portant le nombre total de bureaux de vote et d’électeurs, a été présentée dans un délai approprié et a fourni un cadre adéquat pour la mise en place du matériel électoral. La CEI a décidé qu’en raison des difficultés d’accès et des nécessités de gestion du flux des votants, chaque bureau de vote se verrait affecter un nombre maximum de 400 électeurs.

Le déploiement du matériel lourd et sensible s’est déroulé par étapes avec le support logistique de l’ONUCI et de l’UNOPS. L’ONUCI était chargée de déployer le matériel dans les 415 Commissions Electorales Locale (CEL) du pays. L’UNOPS a pris ensuite le relai pour appuyer la CEI dans le transport de CEL aux bureaux de vote.

Le chronogramme prévu pour la formation des membres de bureau de vote n’a pas été respecté, et le système en cascade prévu a été perturbé par les retards accumulés. Le guide pratique pour l’organisation des élections de sortie de crise, imprimé longtemps avant la formation, a fourni la base de la formation. Cependant, le guide omettait le système de transmission des résultats et la tabulation dans les bureaux de CEL. Les performances des bureaux de vote ont été évaluées positivement dans 75 % des cas.

CAMPAGNE ELECTORALE____________________________________________________

La loi ne fixe pas de plafond pour les dépenses de campagne. Elle autorise le financement public pour les candidats dépassant le seuil de 10 % des suffrages, mais interdit les donations d’entreprises, d’organisations et de pays étrangers.[11] Cette interdiction ne s’applique pas aux donations des personnes physiques. Le texte est ambigu car il interdit les contributions des personnes morales de droit public ou des sociétés nationales de participation publique au bénéfice des partis, mais non des candidats. Le contrôle de ces fonds est soumis au dépôt de la comptabilité des partis à la Cour des comptes qui rapporte au président de la République, avec copie au président de l’Assemblée Nationale. La loi ne prévoit pas d’accès des citoyens à l’information sur la gestion de fonds publics par les partis et les candidats.[12] Le mode de répartition des fonds ainsi que le pouvoir de sanction reviennent à l’exécutif qui pourrait donc devenir juge et partie.[13] La loi proscrit l’utilisation des véhicules administratifs à des fins de propagande électorale, mais reste silencieuse sur l’utilisation des autres biens de l’Etat. Les infractions constatées peuvent être sanctionnées par une peine d’emprisonnement de onze jours à deux mois. Seul le président de la République est tenu de déclarer son patrimoine dès son entrée en fonction et à la fin de son mandat.[14]

La campagne s’est déroulée dans une atmosphère relativement apaisée. Les incidents les plus souvent rapportés ont concerné l’altération d’affiches des candidats et des accrochages isolés et mineurs entre militants.

Seuls les trois « poids lourds » ont eu les moyens de faire campagne hors de la région d’Abidjan. Chacun a adopté une stratégie différente. Laurent Gbagbo a commencé sa campagne dans l’ouest du pays, fief de feu le Général Gueï. Il a ensuite concentré ses efforts sur le Sud Ouest du pays, qui lui est sociologiquement favorable, ainsi que sur Abidjan. Le RDR a pour sa part négligé la partie nord du pays qui lui semble acquise, au profit des zones pro-Gbagbo. Le candidat du PDCI s’est contenté de tenir quelques meetings de campagne dans sa région natale, le N’Zi Comoé, ainsi que dans quelques grandes localités du sud et à Abidjan. La campagne d’Henri Konan Bédié a fortement contrasté avec les larges moyens déployés par ses deux autres grands rivaux.

Les messages de campagne ont été très variés. Si Laurent Gbagbo a mis sa propre personne au centre de sa campagne, Alassane Ouattara a présenté un programme de développement du pays sur 5 ans tandis qu’Henri Konan Bédié a mis en avant l’expérience de son parti.

La ville d’Abidjan, qui concentre le tiers de la population électorale, a été leur cible privilégiée. Pour gagner la bataille d’Abidjan, ils ont choisi des campagnes de proximité. Ils en ont parcouru tous les quartiers, en prenant soin de ne jamais faire s’y rencontrer leurs militants respectifs, qui ont évité de céder à la provocation. La ville a été inondée d’affiches géantes, matérialisant ainsi la domination sans partage du cartel dans cette campagne « à l’américaine ». Le fossé existant entre les moyens déployés par les trois candidats principaux et les onze autres a fortement affecté la visibilité de ces derniers.

MEDIAS_____________________________________________________________________

Législation, paysage médiatique et liberté de la presse

La Constitution[15] de la Côte d’Ivoire garantit les libertés fondamentales d’opinion et d’expression. La loi régule les activités de la presse écrite et audiovisuelle. La loi électorale assure[16] l’accès équitable aux médias officiels pendant la précampagne et la campagne électorales. Deux organes de régulation, le Conseil National de la Presse[17] (CNP) et le Conseil National de la Communication Audiovisuelle[18] (CNCA) veillent à l’application des règles et du code de bonne conduite. L’absence de législation et d’organes régulateurs des médias en ligne, radios et TV, laisse le champ libre à des abus potentiels. La population garde en mémoire le comportement irresponsable de la presse au plus fort de la crise, d’où ses difficultés à améliorer sa crédibilité. Elle reste partisane, particulièrement en période de tension politique. Les médias et l’administration respectent peu les règles établies. En revanche le CNP et le CNCA sanctionnent régulièrement les dérives journalistiques. Cette année, Reporters Sans Frontières a dénoncé quatre cas sérieux de violations de la liberté de la presse.

La couverture de la campagne électorale et les moyens mis en œuvre

Le CNCA a pris des dispositions pour un accès équitable dans les médias de la presse écrite et audiovisuelle du service public qui ont été dans l’ensemble respectées. La RTI a mis en place des moyens suffisant pour couvrir tous les candidats pendant la campagne.

Il est évident que les moyens utilisés par les candidats ont été inégaux. La visibilité des candidats modestes a dépendu des moyens mis à leur disposition par l’Etat tandis que les candidats Gbagbo, Ouattara et Bédié ont pu se doter de tactiques de communication plus sophistiquées.

La presse écrite a largement couvert les élections consacrant les trois quarts de leurs pages aux affaires électorales. A l’exception de Fraternité Matin qui a très bien tenu son rôle de service public, la couverture de la presse écrite a été inégale. Les journaux privés Soir Info et l’Intelligent sont restés sur la réserve. Le ton de la campagne s’est dégradé à partir de la deuxième semaine, avec des abus de langage. La RTI et la RCI ont respecté leurs engagements d’accès équitable aux médias. Cependant, la couverture dans les journaux télévisés des activités du président a donné au candidat Gbagbo un net avantage sur ses concurrents. Le CNP et dans une moindre mesure le CNCA ont joué leur rôle de régulateur du paysage médiatique.

EDUCATION CIVIQUE ET INFORMATION DES ELECTEURS___________________

La CEI a conduit une campagne d’information et d’éducation civique au niveau national, grâce à des messages télévisés, à des espaces dans la presse écrite et à des affiches, moins de 15 jours avant les élections, contrairement aux 45 jours prévus dans le chronogramme officiel.

Pendant la période de campagne électorale, les partis politiques ont eux aussi mené des activités d’information partisane sur les procédures d’expression du vote de façon valide.

Il convient par ailleurs de relever que l’ONUCI a conduit depuis plusieurs années une vaste campagne de sensibilisation de la population pour un climat électoral apaisé, à travers sa radio ONUCI-FM, qui est par ailleurs la plus écoutée.

PARTICIPATION DES FEMMES_______________________________________________

Le cadre juridique en vigueur ne prévoit de quota de femmes ni pour les élections législatives ni pour les municipales ou les conseils généraux. Ainsi, l’Assemblée nationale compte 18 députées, soit 8,5%, contre une moyenne de 20% pour la région sub-saharienne. Le fait qu’une partie des circonscriptions ait déjà plusieurs sièges permettrait la mise en place immédiate d’un système de quota, déjà promis par le président de la République depuis 2007, et réitéré par d’autres candidats à la présidentielle depuis.

Une seule femme, Jacqueline Oblé, s´est porté candidate à cette élection. Elle à bénéficié, comme les autres candidats, d’un accès équitable aux médias.

Dans 45% des bureaux de vote, au moins une femme était membre du bureau.

SOCIETE CIVILE_____________________________________________________________

Représentants des candidats

La présence des représentants des candidats dans la quasi-totalité de bureaux de vote que la MOE UE a observés, ainsi que la décision de la CEI de donner une copie du PV à chacun d’eux, a contribué à l´intégrité du processus. La MOE UE a remarqué que les trois plus grands candidats étaient représentés dans la plupart des bureaux de vote.

Observation électorale nationale et internationale

L’observation nationale s’est développée grâce à la contribution et à l’assistance technique de plusieurs acteurs internationaux. Ainsi, l’Union européenne a soutenu la mise en place d’une observation de long terme de chaque étape du processus électoral en appuyant la Convention de la Société Civile Ivoirienne (CSCI), une plate-forme rassemblant plus de 134 structures professionnelles, religieuses, de syndicats et d’ONG. La CSCI a déployé 1000 observateurs sur toute l’étendue du territoire.

De plus, la société civile s’est aussi organisée pour l’observation du jour du scrutin, à travers des associations de défense des droits de l’homme. Au total, plus de 2000 observateurs ont été déployés sur tout le territoire national. Ils étaient présents dans 22% des bureaux de vote observés par la MOE UE.

La CEI a accrédité une vingtaine de missions d’observation électorale internationales, au nombre desquelles les missions de la Communauté Economique des Etats d’Afrique de l’Ouest (CEDEAO), du Carter Center, de l’Union Africaine (UA), de l’Organisation International de la Francophonie (OIF), des représentants des pays d’Afrique, Caraïbes et Pacifique (ACP), et de l’Union européenne (MOE UE) rassemblant environ 423 observateurs. Plusieurs organisations de la société civile d´autres pays africains, notamment le Togo, le Benin et le Kenya étaient aussi présentes.

SCRUTIN DU 31 OCTOBRE____________________________________________________

Le scrutin présidentiel s’est déroulé dans le calme et la discipline dans la plupart des bureaux de vote observés. Les observateurs ont rapporté une forte affluence. Dans la majorité des bureaux de vote observés, les électeurs ont fait preuve d’une grande patience face à l’ouverture retardée de 82% des bureaux de vote. Dans la majorité de cas, le retard a été imputable à une défaillance de la logistique et à la maîtrise limitée du matériel de la part des membres du bureau de vote. L’insuffisante formation des membres des bureaux de vote a conduit à une application irrégulière des procédures. Cependant, cela n’a pas empêché le bon déroulement du scrutin. Les procédures de vote ont été généralement respectées, quoique les observateurs aient remarqué des irrégularités. Celles-ci concernent l’absence de contrôle de l’encre indélébile sur les doigts des électeurs avant de les laisser voter dans plus du 50% des bureaux de vote observés ; le fait que 10% des urnes n’aient pas été scellées correctement et l’omission dans 80% des cas observés du numéro de série des scellés dans les procès verbaux (PV). Dans 20% des cas, des erreurs ont aussi été constatées dans l’apposition de l’autocollant sur les bulletins de vote.

L’opération de dépouillement et de rédaction des procès verbaux a été évaluée positivement par le MOE UE. Les contestations sur la validité des bulletins de vote et sur des réclamations ont été généralement réglées par consensus entre les représentants des candidats. Les observateurs ont noté dans 15 % des cas d’annulation, que lors de la détermination de la validité des bulletins les membres, sans doute pour cause de formation insuffisante, n’ont pas pris en compte des votes exprimant clairement l’intention de l’électeur.

Les bureaux de vote n’ont été sécurisés par le Centre de Commandement Intégré (CCI) que dans la moitié des cas. Par endroits, les éléments du CCI se sont présentés après l’ouverture du BV. Ils sont parfois aussi été remplacés par d’autres forces de sécurité. Les observateurs ont remarqué que dans au moins un cas sur six, les gendarmes ont assisté aux opérations de vote et au dépouillement à l’intérieur du bureau de vote, contrairement aux dispositions législatives[19].

TRANSMISSION DES RESULTATS_____________________________________________

A plusieurs reprises, la MOE UE, a souligné à la CEI l’importance des mesures de transparence et de traçabilité des résultats lors de la compilation et transmission de ceux-ci. L´affichage des PV dans les Bureaux de Vote, ainsi que la traçabilité des résultats sur Internet, est aujourd’hui une des pratiques exemplaires reconnues mondialement, comme condition indispensable de transparence. Les résultats doivent être ventilés par bureau de vote et par circonscription administrative pour permettre que les données soient fidèlement reprises à chaque étape. La phase de compilation n’est à ce jour pas terminée. Il n’est pas acceptable que la CEI ait refusé l’accès à ses locaux à quatorze observateurs de la MOE UE, en plusieurs endroits du pays alors que dans le cadre du protocole d’accord qu’elle a signé avec l’Union européenne, elle s’est engagée à donner l’accès à tout


[1] Conditions de sécurité, un processus électoral ouvert a tous, un accès équitable aux medias d’état, des listes électorales crédibles et acceptées par toutes les parties, un dépouillement transparent et accepté par tous ou contesté de manière pacifique par les voies appropriées.

[2] Décision N° 2010-020/PR Du 12 février 2010

[3] L’article 48 ivoirien omet la sauvegarde de durée limitée de pouvoir exceptionnel de l’article 16 de Constitution française qui l’a inspiré.

[4] Article 38 de la Constitution.

[5] Article 59 de la Constitution.

[6] Résolution 1633/2005 du Conseil de Sécurité des Nations Unies.

[7] L’Union pour la démocratie et pour la paix en Côte d’Ivoire (Udpci), le Parti démocratique de Côte d’Ivoire (Pdci), le Rassemblement des républicains (Rdr), le Mouvement des forces d’avenir (Mfa), le Parti ivoirien des travailleurs (Pit), le Front populaire ivoirien (Fpi), et l’Union démocratique et citoyenne (Udcy), le Mouvement patriotique de Côte d’Ivoire (Mpci), le Mouvement pour la justice et la paix (Mjp), et le Mouvement populaire ivoirien du grand ouest (Mpigo).

[8] Notamment la liste électorale de 2000, fichier fusion ivoirien et fichier fusion étranger

[9] Observation générale N° 25 relative à l’article 25 du PIDCP 1966 : En principe, toute distinction entre les citoyens de naissance et les citoyens par naturalisation est incompatible avec l’article 25.

[10] Décision N° 2005-01/PR du 05 Mai 2005

[11] La Loi 2004-95 portant sur le financement des partis politiques

[12] Article 9 (1) Charte Africaine, Le Projet de Loi organique 61A-2001déterminant les attributions, la compositions, l’organisations et le fonctionnement de la Cour de comptes prévoit la publication de tous rapports de l’institution.

[13] Le Projet de Loi modifiant et complétant la loi n°2004-494 du 10 septembre 2004 relative au financement sur fonds publics des Partis et Groupements politiques et des candidats à l’élection présidentielle attend toujours son adoption par l’Assemblée.

[14] Loi N° 2004-413 du 15 août 2004

[15] L’article 9 et 10 de la Constitution

[16] L’article 22 du code électoral prévoit l’impression à la charge de l’état d’affiches A2 pour tous les candidats en lice et l’article 30 nouveau régule l’accès équitable aux médias du service public

[17] L’article 38 de la Loi sur la Presse créé le CNP

[18] L’article 4 de la Loi sur le Régime Juridique de la Communication Audiovisuelle crée le CNCA

[19] Décret 2010-278 du 12 octobre 2010, art. 11

Inceput de drum … spre Vest (3)

noiembrie 7th, 2010

-urmare din numarul trecut –

Singura cu mine, in miez de noapte si-ntr-o negura de nepatruns, intr-o camera de hotel … in Olanda. As fi putut aprinde veioza de pe noptiera dar m-ar fi deranjat lumina. Asa, pe intuneric, aveam posibilitatea sa ma relaxez, sa incerc sa ma adun si sa-mi fac putina ordine in ganduri.
Infasurata in cearsafurile imaculat de albe, moi si parfumate cu ceva de existenta caruia aveam sa aflu cateva zile mai tarziu – banalul balsam de rufe, incepusem sa recapitulez impresiile primelor ore aici.

Primele imagini, primele senzatii erau deosebit de vii si imprimate adanc pe retina. Eram inca uimita de cat de usor si de repede intrasem in Olanda. Cuvintele ofiterului de la granita imi rasunau ca un ecou in urechi. Amabilitatea, politetea…. de necrezut.
Tot drumul cu masina pana la hotel. Toate detaliile pe care le-am primit de la Bart si Ida, ambii explicandu-mi cu lux de amanunte tot ceea ce vedeam de pe autostrada: digurile, canalele cu apa, cele mici si apoi cele mari, rolul lor, morile de vant. Totul …. impecabil. De la calitatea asfaltului pana la cel mai mic panou, semn, indicator. Perfectiune. Din loc in loc, stalpi galbeni cu design aparte, aproape SF – telefoanele de urgenta.

Aer curat cu miros de fan proaspat cosit iar uneori, chiar miros de balega; de o parte si de alta a autostrazii, pasuni parcelate, cu iarba ce parea tunsa la milimetru si de un verde viu, neprafuit, marginite de canale pline cu apa. Pe fiecare petec de pasune, vaci imense, curate de parca ar fi fost proaspat spalate, ce pasteau agale sau pur si simplu rumegau lenevind pe tarla. Foarte aproape de autostrada. Fara garduri; doar un canal mic cu apa. M-am intrebat cum de nu trec de el si de ce nu au intentia sa traverseze. In Romania, absolut toate soselele, inclusiv unica noastra autostrada, spre Pitesti, sunt un fel de menajerii; peste tot caini, oi, vaci, cai, iar prin sate, gaini, rate, gaste si chiar porci. De cate ori nu am fost nevoiti sa oprim ca sa treaca un cioban cu oile-n partea cealalta ….

Vacile de aici erau, se pare, dresate; pana si vacile erau scolarizate si civilizate!

Am trecut de zone industriale, comerciale, toate foarte aproape de autostrada si toate la periferia oraselor. Mi s-a spus ca accesul este mult mai usor, nu se pierde timp prin oras. Si lucrul asta mi s-a parut anapoda. La Bucuresti, si in Romania in general, toata lumea vrea sa fie in centru. Periferia este perceputa ca zona “second choice”; daca spui cuiva ca stai in Balta Alba sau Militari nici nu se uita la tine, dar daca amintesti de Rosetti, Cotroceni sau Piata Romana, automat toata atentia se indreapta in directia ta.

Zambetul primitor si sincer al celor de la receptia hotelului, camera mea; simpla, luminoasa, functionala. Nu-i lipsea absolut nimic; baia foarte curata si la fel, foarte moderna. Prosoape albe, la fel de parfumate ca si cearsafurile, si mai ales, destule. La noi, daca tineai cat de cat la igiena personala si daca intamplator ajungeai intr-un hotel, oriunde, trebuia sa-ti aduci prosop de acasa, pentru ce cele din dotare erau nu numai antijeg, multicolore, dar naclaite, spalate probabil doar cu apa fierbinte, fara Dero, scortoase si miroseau ingrozitor….

Seara linistita din casa celor doi, care se afla la cinci minute de hotel. Alesesera special locul asta, ca sa fiu aproape de ei si sa nu ma simt singura. Le-am cunoscut baietii; la fel de deschisi si volubili, vesnic cu zambetul pe buze si plini de umor.
Faceam deja parte din familia lor. Am mancat impreuna, ne-am amintit intamplari hazlii din timpul targurilor si am discutat de toate, pana tarziu. Nu am avut cum sa ajut la stransul mesei, la prepararea cafelei si la spalatul vaselor, desi m-am oferit. Nu s-a putut. Aici, m-am impiedicat de espressor – nu mai vazusem asa ceva – si apoi, de masina de spalat vase; asisderea.
Si iarasi mi-am adus aminte zambind, de chiuveta din aeroport…

Totul, absolut totul mi se derula in minte aievea, in reluare cu incetinitorul; fixam totul cu maxim de atentie, in asa fel incat sa nu uit nimic…

Am hotarat sa fac o “lista de Olanda”. O lista in care sa-mi trec toate “piedicile”, tot ceea ce nu stiu, toate noutatile.
Mi-am promis mie sa-mi gasesc curajul sa-i intreb tot ce nu intelegeam. Cel putin, in felul asta, eram “un barbar” doar pana cand aflam raspunsurile; un pas mai aproape de nou, un pas mai aproape de civilizatie.

M-am dat jos din pat, mi-am pus halatul de baie, spumos de alb si el si papucii de prosop brodati cu numele hotelului, mi-am luat agenda si am creionat noua lista. Se facuse deja destul de rece in camera; imi inghetasera picioarele asa ca m-am inarmat cu patura de rezerva din dulap, m-am ingropat in perna si-n mirosul de flori al balsamului de rufe si-am plecat linistita… catre vis.

“Good morning, this is your wake-up call!”… Am sarit din pat ca arsa. Nasul mi-era inghetat, camera era cel putin la fel de rece, caloriferul…. sloi, ferestrele usor aburite…. M-a incalzit dusul dupa care m-am imbracat intr-o viteza demna de un pompier in misiune.
Mic dejun socant; bufet cu de toate, inclusiv cu ce nu-ti trece prin minte, si toate, oricat … la discretie… Pentru cateva momente, iarasi am avut senzatia ca nu mi se intampla mie si ca sunt un personaj … intr-un scenariu de film!
Il asteptam pe Bart sa bem cafeaua impreuna, aveam langa mine agenda si dosarul cu programul scolarizarii. Pe dinafara, eram total pregatita momentului: tinuta business, parul strans, agenda, mult calm, multa atentie. Pe dinauntru insa, aveam inima cat un purice si avantul unui miel dus la taiere…..
Azi era ziua cea mare: eu, ca o insecta sub lupa, fata in fata cu compania care ma angajase.

Glumele lui Bart si drumul pana la birouri m-au facut sa-mi ignor emotiile, care insa, au navalit brusc si in bloc in momentul in care s-a oprit masina.
La intrarea in cladire, cinci persoane organizate intr-un fel de comitet de primire; un buchet de flori. Trei catarge pe care fluturau trei steaguri: al Olandei, al Comunitatii Europene si al Romaniei. Steagul Romaniei avea o imensa gaura la mijloc … decupasera stema. Un panou cu afisaj electronic urandu-mi “bun venit, Mira” in trei limbi: romana, engleza si olandeza. Priviri curioase, zambete largi…. eu…. muta! Sugrumata de emotie, cu ochi mari, cu lacrimi tintuite-n fundul gatului si cu inima batand puternic undeva in urechi!
Mi-am muscat cu putere obrajii pe dinauntru ca sa reusesc sa-mi controlez reactiile, apoi le-am zambit larg facand cunostinta cu toti cei cinci, pe rand, m-am amuzat de gaura din steag si le-am multumit din suflet ca au facut-o.
I-am vazut rasufland usurati si mi-au spus ca le-a fost frica sa nu fi facut o prostie asteptandu-ma cu un steag gaurit! Gheata se sparsese de la primul cuvant, nu mai eram o curiozitate. Eram simplu, noua lor colega, iar ei erau directorii mei. Toti.
Imi disparusera temerile si ma linistisem la fel de brusc, desi, pe dinauntru, fiecare celula imi fusese inundata de un val fierbinte de emotie si bucurie; prin comportamentul si prin respectul aratat, m-au facut sa ma simt pentru prima data, … OM.

Am vizitat Compania, m-au prezentat tuturor, fiecarui angajat din birouri si tuturor celor din fabrica. Seful meu cel mare, directorul pentru Europa, Jan v.D. m-a insotit in turul fabricii explicandu-mi totul, dupa care, la sfarsit, a luat un pahar si a baut din apa reziduala. Apa curata! La fel, mi-a explicat rolul filtrelor si faptul ca in aer este eliberat doar abur!
Fara niciun fel de poluare, desi, eram o companie producatoare de chimicale!
Totul era de …. “fara cuvinte”, iar mie mi se parea ca nu eram nici macar in Olanda, ci pe o alta planeta!
Ne adresam intre noi pe numele mic. Nu conta nici varsta si nici functia. Directorul nostru nu avea nici pe departe comportamentul, pretentiile, tafnele si istericalele a ceea ce cunoscusem eu ca fiind sef in Romania.
Prima zi a trecut rapid, nu-mi dau seama nici acum, unde si cand a zburat timpul. Seara, la fel. Am iesit toti la restaurant, in aceeasi formatie, am glumit si ne-am distrat de minune, ca si cand ne cunosteam de cel putin 20 de ani.
La hotel, n-am avut timp sa recapitulez nimic. Ma obosisera emotiile si toate impresiile noi din jur. Abia am atins perna si m-am pierdut adanc in lumea somnului.

Urmatoarele 4 zile au fost deosebit de lungi si incarcate. La fiecare doua ore alti colegi imi explicau cate ceva din ce aveam de facut de acum inainte. Aflam tot felul de lucruri noi, deosebite, interesante; eram ca un burete care absorbea, acumula informatie fara a ajunge la saturatie. Iar daca eram toti ocupati cu cate ceva, seful nostru cel mare nu se simtea lezat deloc sa aduca el si sa ne serveasca cu cate o cafea. Venea regulat in sala in care aveau loc cursurile si se interesa in permanenta de program si de nivelul la care ajunsesem.
Ce m-a surprins cel mai mult la Jan, a fost nu numai faptul ca-si cunostea toti angajatii, dar stia cu exactitate toate problemele si situatia familiala a fiecaruia. Plin de viata, vesel, foarte modern nu numai la port dar mai ales deschis la minte si iubitor de nou, Jan, era de ceva ani … bunic!

Seara de seara cadeam franta, epuizata, nu mai eram in stare de nimic. Ma trezeam apoi dimineata inainte de rasaritul soarelui, in camera mea de hotel cu geamuri aburite, ma imbracam in graba si ieseam afara. O luam pe poteca din spatele hotelului, de-a lungul unui luminis, catre padure.

La liziera padurii m-am asezat cuminte pe o buturuga de unde vedeam padurea, pajistea si in departare, conturul hotelului.

O priveliste ireala intr-o liniste incremenita. De undeva din spatele copacilor, rasarea soarele. Tot cerul, scaldat intr-o lumina rosiatica, difuza, mangaind sfios fiecare frunza, se impreuna timid cu ramurile imbujorate de sarutul razelor.
Apoi incepea sa se ridice roua. Alungata parca de pe firele de iarba pe care se odihnise molatec peste noapte, se inalta acum, sa-si primeasca intr-un gest de sacrificiu suprem, prima si ultima imbratisare a zilei.
Cat vedeai cu ochii, plutea, ca voalul pierdut si purtat de vant al unei mirese, o pacla laptoasa, transparenta, matasoasa si unduitoare, care-mi ajungea pana la nivelul coapselor.
M-am ridicat si am pornit pasind parca prin nori, cu mare grija, sa nu deranjez momentul magic al zorilor de zi.
Doar dupa ce s-a ridicat roua si lumina s-a filtrat in auriu, am inceput sa aud murmurul padurii, ca o melodie calda, vie, parfumata-n verde si inveselita de cantul pasarilor.


Apoi m-am grabit sa ajung inapoi in camera mea, sa-mi descarc sufletul in agenda, sa-mi linistesc gandurile sub dus si sa-mi continui aventura de Olanda.
Odata intrata in camera, pentru prima oara am avut si timpul si curiozitatea de a ma uita cu atentie la ceasul cel mic si ciudat de pe perete, de langa perdea. Doua butoane: unul cu plus, unul cu minus. Un ecran gradat ce-mi arata cifra 14. M-am jucat cu butoanele, dupa care, rusinata, m-am indreptat catre agenda sa completez lista “surprizelor”. Dormisem cinci zile ca-n frigider, chircita si infasurata in doua paturi, cand confortul era langa mine, la o simpla apasare de buton.

Mi se facuse si program de weekend. Fusese stabilit cu mult inainte de a ajunge eu in Olanda. Un bun prieten de-al meu, olandez, pe care-l cunoscusem tot la targuri, la Bucuresti, pentru care mai traduceam din cand in cand si care lucra intr-un cu totul si cu totul alt domeniu, imi contactase sefii si le ceruse permisiunea de a ma lua cu el in weekend pentru o zi. O surpriza! N-am stiut nimic pana Vineri seara, cand Bart m-a anuntat ca in ziua urmatoare o sa raspunda de mine toata ziua, …. Johan! Ida m-a sfatuit zambind, sa ma imbrac sport si mi-a amintit ca voi primi la timp, telefonic, toate detaliile surprizei, direct de la amicul meu.

Tarziu, in camera mea de hotel devenita brusc mult mai calda si prin asta mult mai prietenoasa, am continuat sa completez in agenda “lista cu minuni”; imi prinsesem urechile in programarea ceasului desteptator pe care-l pusesem din greseala pe radio in loc de alarma, asta dupa ce-i fixasem volumul la maxim. Dimineata, inainte de sase, nu numai ca era sa fac infarct cand o voce masculina, baritonala m-a trezit zbierandu-mi din toti rarunchii in ureche, dar am reusit sa trezesc si tot palierul.
Radioul meu a fost auzit inclusiv de cei de la receptie, desi camera era la etajul doi. M-am scuzat cat am putut de mult, iar inima si-a revenit la ritmul ei normal numai dupa ce m-am imbatat cu aerul diminetii stand pe buturuga mea de la liziera padurii.
Cu o seara inainte, la restaurant, fusesem foarte “indemanatica” si incercand ceea ce mi se paruse simplu uitandu-ma la colegii mei, adica sa-mi pun in cafea o lingurita cu zahar dintr-un recipient din care, intorcandu-l, curgea exact cantitatea necesara, reusisem performanta sa-mi umplu ceasca cu zahar si sa relochez astfel cafeaua, … pe fata de masa….
Lista mea se imbogatea cu fiecare zi si ajunsesem doar la mijlocul scolarizarii.

Am aflat in ce consta surpriza de weekend: concertul Tinei Turner in Rotterdam, in Kuijp, stadionul echipei Fayenoord. Deja nu-mi mai gaseam locul, gandindu-ma la tot felul de nimicuri si la faptul ca nu mai fusesem niciodata la un concert pe stadion, cu exceptia Daciadei, sau a Cenaclului Flacara, care, oricum, puteau fi comparate cu absolut orice altceva, dar nu cu un concert pop.
Si iarasi treceam prin tot felul de trairi; primul concert pop din viata mea. Si nu orice concert, ci cel al Tinei a carei muzica o iubeam!
Eu, venita din Romania de cateva zile, si parca parasutata direct din mijlocul junglei, ma plimbam, dormeam, mancam, respiram aer de Olanda si peste toate astea … aveam s-o aud pe Tina Turner si s-o vad … la o aruncatura de bat.

Am adormit cu greu, inchipuindu-mi ziua ce avea sa vina si incercand sa-mi inabus toate emotiile ce navaleau agasant peste mine.

Auzeam vantul afara, razvratit si suierand printre crengile copacilor; era la fel de nelinistit ca mine si mi-am lasat gandurile-n voia lui, sa-alerge nestingherit si fara destinatie-n toate directiile. As fi vrut sa pot zbura odata cu ele; am incercat zadarnic sa le prind din urma dar m-am ratacit si m-am pierdut in parfumul florilor ce-mi insotea somnul….

(va urma)

TEMA SĂPTĂMÂNII: LECȚIA DE ISTORIE

noiembrie 7th, 2010

14 noiembrie 2010

De la trecut la prezent

Carol I si petrecerea de Haloween la ambasada Romaniei de la Paris 2010.

La vederea aparatului foto personalul ambasadei a reactionat totusi.

Daniel Macovei

13 noiembrie 2010

Ghetoul din Varșovia

La scurt timp după invazia din septembrie 1939, naziştii au început să concentreze într-un mic cartier din Varşovia bună parte din populaţia evreiască din Polonia. Într-un spaţiu extrem de restrîns, alcătuit din câteva străzi au fost înghesuiţi ca sardelele 500.000  de oameni, respectiv tot atâţia evrei câţi se mai aflau în Germania înainte de accesul lui Hitler la putere.

În 1942 autorităţile germane au demarat acţiunea de deportare a evreilor, cu mic cu mare, cu femei, copii şi bătrâni, în lagărele de exterminare.

Aproape 300.000 de evrei au fost  ucişi doar în camerele  de gazare construite în  lagărul de la Treblinka. La Varşovia, pe mulţi din c ei ce n-apucaseră să fie deportaţi i-au secerat foametea cruntă şi molimele care au izbucnit în cartierul evreiesc din pricina condiţiilor inumane domnind în ghetou.

Realizînd că şi cei 60.000 de evrei care avuseseră norocul să poată presta o muncă de sclav şi mai trăiau, ca atare, în 1943, sunt condamnaţi să fie rapid exterminaţi, tinerii grupaţi în diverse organizaţii  sioniste, de stânga sau de dreapta, şi-au depăşit disensiunile şi au hotărât să lupte.

Cu arme puţine şi improvizate, mai puţin de 750 de combatanţi s-au opus  cu succes tancurilor şi blindatelor covârşitoarei maşinării de război naziste. Tinerii evrei i-au rezistat aproape o lună încheiată, ucigând numeroşi poliţişti şi militari, inclusiv  din unităţile de elită SS.

Veniţi la 19 aprilie să lichideze ghetoul şi să-i îmbarce pe ultimii supravieţuitori în trenurile de vită destinate lagărelor morţii,  soldaţii germani au rămas stupefiati, când au constatat că întâmpină rezistenţă.

Respingerea primului atac german a fost urmată de noi valuri ofensive. Trupele SS au revenit cu întăriri iar răsculaţii, lipsiţi de orice ajutor extern, n-au avut nici cea mai măruntă şansă  de a rezista pe termen lung. La urma urmei, combatanţii evrei nu dispuneau de nici o armă automată, ci doar de o sută de puşti vechi, de cocteiluri Molotov  şi de câteva sute de pistoale în bună parte ruginite.

Revenindu-şi din primul şoc, ocupanţii germani au trecut la sistematica distrugere  a tuturor caselor din ghetou. In flăcările incendiilor aprinse de nazişti străzile cartierului s-au topit rând pe rând şi s-au transformat în cenuşă, zidurile locuinţelor îngropând sub ele numeroşi luptători.

La 16 mai 1943, naziştii au cucerit şi aruncat în aer, simbolic, sinagoga din Varşovia. Generalul SS Juergen Stroop  a anunţat fericit la Berlin „lichidarea ghetoului”.

Luptele din cartier se soldaseră cu moartea a 7000 de evrei. Toţi supravieţuitorii, care n-au reuşit să fugă prin sistemul de canalizare au fost deportaţi şi asasinaţi  în lagăre.

*******************************

In vizita noastra in kibutzul Yaad Mordehai, unde se afla macheta ghetoului, am intilnit un supravietuitor care are astazi 85 ani.

Nu l-am cunoscut pina atunci. Venise insotit de fiul sau si cu ajutorul ghidei, si-a descoperit ” casa” nimicita de flacari, in timpul rascoalei ghetoului.

Astazi, doar o casa pe macheta.

Printre lacrimile care siroiau pe obrajii brazdati de ridurile vremii, ne-a povestit despre viata in ghetou, despre familia care a ramas doar o amintire in memoria lui, nici macar o fotografie neexistind, sa o poata arata generatilor urmatoare. Singurul supravietuitor dintr-o numeroasa familie.

Eram un grup de prieteni, ajunsi din Haifa, in sudul tarii. Excursie cu tema bine stabilita.

Deodata, o parte dintre prietenii nostrii, a doua generatie a supravietuitorilor ghetoului din Varsovia, au gasit puncte  de intersectie cu turistul american. Puncte comune. Suferinte comune. Familii intregi care au fost nimicite. In citeva minute, am devenit noi, turistii din Haifa, familia celui care a venit din departari,  venit sa-si reaminteasca cum arata casa parinteasca varsoviana,  pe o macheta si cu ochii mintii, sa-si imagineze, cum ar fi aratat  astazi, familia  lui, a carui singur supravietuitor a ramas, daca…..

Paula  din / in Haifa

12 noiembrie 2010

Edificiului Roman cu mozaic – Constanța

Constanta are o istorie multimilenara. In acest oras pitoresc exista numeroase vestigii ale trecutului – marturii ale unor vechi civilizatii. Urbea a fost inaltata pe ruinele anticului Tomis – o colonie greceasca, intemeiata in sec. IV i. Hr. In aceasta perioada, in Dobrogea au fost inaltate numeroase orase-port si cetati grecesti: Callatis (Mangalia), Stratonis (Tuzla, denumire turceasca care inseamna ocna, sararie), Axiopolis (Cernavoda), Odessos (Varna) etc. Ca sa poata infiinta aceste colonii, grecii au avut a-i infrunta pe geti – bastinasii care traiau in aceste locuri. Tomis – vechi toponim de origine indo-europeana, cu o circulatie larga in ebraica si in greaca, initial a fost preluat si de romani care au cucerit acest oras-port. in sec. II I.Hr. Mai tarziu, in sec.IV d.Hr., daco-romanii au numit asezarea Constanta, in amintirea Imparatului bizantin Constantin cel Mare care a decretat duminica drept ultima zi a saptamanii si drept zi de sarbatoare in locul sambetei. De origine asiatica, turcii nu puteau sa-i rosteasca numele si i-au zis Kiustendje. Orasul-port a purtat aceasta denumire timp de peste patru secole, pana in 1878, cand, ca urmare a Razboiului de Independenta, Romania i-a izgonit pe turci de pe aceste locuri.
La 200 metri de cheiul portului antic au fost descoperite, in anii 1958-1959, vestigiile Edificiului Roman cu mozaic. In sec. XIX calea ferata trecea pe deasupra edificiului si exact in acest loc se afla gara. Arcadele amintitului edificiu, construite cu aproape 2000 de ani in urma, au rezistat tinand deasupra lor greutatea trenului si a garii, pastrandu-se si astazi. Despre iscusinta mesterilor din acele vremuri ne vorbeste si faptul ca la inceputul epocii post Hristos, la Drobeta (Turnu-Severin), a fost construit un splendid pod peste Dunare de o uimitoare rezistenta. Edificiul roman cu mozaic era o cladire frumos ornamentata care avea ziduri cu pilastri, galerii ce duceau in port si niste incaperi boltite – un fel de holuri din care se intra in sala cu paviment din mozaic policrom. Mozaicul, de o perfectiune incredibila, a fost lucrat din cuburi mici de piatra si marmora si contine diferite motive geometrice si florale. Pastrat pana in prezent, pavimentul este de o lucratura perfecta. Cand il privesti, parca ai in fata un covor persan tesut cu migala, nu o pardoseala executata din piatra si marmora. In preajma Edificiului cu mozaic se aflau baile termale construite, in primele secole dupa Hristos. Zidurile cu arcade ale acestor bai mai pot fi admirate si acum. In urma ultimelor sapaturi arheologice au mai fost descoperite: zidul de incinta, ziduri din acropola, patru bazilici (biserici), cuptoare de sticlarie, un atelier de prelucrare a marmorei, o necropola (cimitir) etc. Zidul de incinta inaltat in scopuri de aparare a fost descoperit si cercetat de arheologul Vasile Parvan in 1914. S-a constatat ca a fost construit in sec. III i.Hr. si ca are o grosime de 3-5 metri. In incinta au mai fost descoperite amfore cu capacitatea de 200-600 litri, figurine, blocuri din calcar si bucati masive de piatra. Constructia ocupa trei din cele patru terase, in care era amenajata faleza portului in antichitate. Prima terasa este situata la nivelul actual al Pietei Ovidiu si asigura legatura cu una din pietele publice ale orasului antic. Urmatoarele doua terase corespund corpului principal al edificiului, de forma unui trapez alungit, dezvoltat pe doua nivele-cel superior fiind reprezentat de sala cu pavimentul de mozaic ca magazii-depozite pentru marfuri. Ultima terasa era situata la nivelul cheiurilor portului antic si cuprindea inca o serie de magazii boltite, acoperite astazi de nivelul modern de calcare. Pavimentul de mozaic, cu o suprafata de peste 2000 m patrati -unul dintre cele mai mari de pe intregul teritoriul fostului imperiu- este realizat din pietricele (tesserae) de diferite culori: alb, rosu, negru, verde-albastrui, galben-ocru. Se compune din doua parti distincte: chenarul care inconjoara sala, format din benzi de motive geometrice si vegetale stilizate, frunze de iedera, funie simpla sau funie tripla (nodul lui David), valuri stilizate si partea centrala, formata din cercuri inscrise in patrate, splendid decorate cu vase stilizate de tip kantharos, arme (securi duble, scuturi), forme geometrice (dreptunghiuri si romburi). Sala monumentala era folosita ca loc de reuniune de catre oficialitatile cetatii sau de catre negustorii care incheiau tranzactiile comerciale. De altfel, intregul edificiu este in stransa legatura cu activitatea ce se desfasura in port, lucru elocvent ilustrat de materialele recuperate din magaziile boltite de sub sala cu mozaic, marfuri care formau obiectul negotului maritim. Acestea constau in primul rand din amfore cu diverse continuturi (indeosebi rasini vegetale precum colofoniul, mastixul, terebentina, stiraxul, rasina de pin, folosite intr-o gama larga de activitati), obiecte din fier (ancore, cuie, piroane), tipare de opaite, greutati pentru cantare etc. Construit cel mai probabil in sec al IV-lea, acest impresionant edificiu a suferit mai multe distrugeri pe parcursul veacurilor urmatoare, cel mai important fiind cutremurul de pamant care a distrus definitiv pavimentul si boltile, probabil pe parcursul sec V sau la inceputul sec VI-lea. Circuitul de vizitare cuprinde in primul rand sala centrala cu covorul mozaic, unde sunt expuse si o serie de materiale arheologice recuperate in cursul cercetarilor (amfore, ancore, piese sculpturale si arhitectonice, placaje de marmura etc.). De asemenea se pot vedea cele 11 camere boltite, care pastreaza, printre obicetele de valoare, inscriptii grecesti si latine din Tomis sau din alte cetati de pe teritoriul dobrogean.
Ulterior descoperirii mozaicului la nivelul mijlociu au fost descoperite vestigiile unor magazii pentru marfuri si pravalii. Aceste magazine dateaza din secolul III-IV ca si cele circa 150 de amorfe gasite in interiorul unora din ele.

Edificiul cu mozaic din Constanta se situeaza printre primele realizari romane de acest gen din lume, atat din punct de vedere al dimensiunii cat si al tehnicii de executie si valorii artistice.

Claudia Cioca

11 noiembrie 2010

VETERANUL DE PE BANCNOTA CANADIANA DE 10 DOLARI

Sunteti invitati sa priviti in fotografie, versoul bancnotei canadiene de 10 dolari, unde, in partea dreapta, veti vedea un veteran in varsta, stand de paza langa Memorialul comemorativ din Ottawa. Numele sau este Robert Metcalfe; a decedat in 2008, la varsta de 90 de ani.

Este remarcabil faptul ca a reusit sa atinga aceasta varsta, avand in vedere evenimentele prin care a trecut in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

Nascut in Anglia, Robert Metcalfe a fost unul dintre cei 400000 de membri ai Fortei Expeditionare Britanice trimisi pe Continent, unde au fost pusi fata in fata cu noua tehnica de razboi germana- Blitzkrig (razboiul – fulger).

Sarise in ajutorul unui camarad ranit, cand picioarele i-au fost lovite de un srapnel. In drum spre spital, ambulanta care il transporta a intrat sub incidenta focurilor unui tanc german care, in mod miraculos, a incetat tirul.

Evacuat din Dunkirk pe HMS Grenade, doua dintre navele-surori au fost scufundate. Recuperat din accidentul suferit, a fost repartizat campaniilor aliatilor din Nordul Africii si Italiei. Pe drum, vasul sau a fost vanat de crucisatorul german Bismarck.

In Africa de Nord a servit sub comanda generalului Montgomery impotriva “Vulpii Desertului”- Rommel.

Fiind trimis in campania din Italia, a intalnit-o pe viitoarea sa sotie, locotenent si fizioterapist intr-un spital canadian. Dimineata au si fost casatoriti de un primar al unui orasel italienesc, apoi, dupa-amiaza, de catre un preot englez.

Dupa incheierea razboiului, perechea s-a stabilit in Chatham, Canada, unde Robert s-a implicat in politica, devenind custodele (presedintele) comitatului. La pensie, sotii Metcalfe s-au mutat in Ottawa.

Intr-o zi, din senin, Robert a primit un telefon de la un oficial guvernamental care l-a rugat sa se prezinte la o sesiune de fotografii. Nu i s-a spus scopul fotografierii. “Habar nu avea ca va fi tiparit pe bancnota “, povesteste fiica sa.

Aceasta este pe scurt, povestea eroului veteran de pe bancnota canadiana de 10 dolari, pe care am vrut sa o impartasesc cu cititorii nostri in ziua de 11 Noiembrie ( Ziua Armistitiului ),  “Remembrance Day”.

Canadienii pastreaza un moment de reculegere la ora 11 a.m., din ziua de 11 a lunii a 11-a din fiecare an, in memoria eroilor din ambele razboaie mondiale, din razboiul coreean si din timpul misiunilor ONU de mentinere a pacii. Cei mai multi dintre ei poarta, in zilele din preajma datei de 11 Noiembrie, flori artificiale de mac – simbolul acestei zile. Camera Memoriala adaposteste Cartea Amintirii – Book of Remembrance cuprinzand numele eroilor care si-au dat viata pentru tara. Au loc ceremonii civile, militare si religioase – adunari comemorative, depuneri de coroane, ghirlande, buchete de flori la mormintele eroilor si la monumentele amintind de jertfa lor, parazi ale veteranilor de razboi.

Cristina Dobrin

10 noiembrie 2010

Pe aici nu se trece!

Opera sculptorului Ionescu Varo (1924), Monumentul Eroilor Cavalerişti din Primul Război Mondial este alcătuit dintr-o triadă : un cavalerist în poziţie de atac, un cal şi un scut heraldic cu stema României, asupra cărora se află un vultur din bronz. Monumentul a fost ridicat în memoria eroilor căzuţi la Oituz în 1917.

Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare…”( Regina Maria a României, Povestea Vieţii Mele, Editura Eminescu, 1991, Bucureşti)

Datorită intervenţiei Reginei Maria în negocierile de la Conferinţa de Pace de la Paris-1918 ia naştere România Mare…” Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia ! România Mare ! Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.”( Regina Maria a României, Povestea Vieţii Mele, Editura Eminescu, 1991, Bucureşti)

Paulina Eliza Duta

9 noiembrie 2010

Noaptea de cristal

Noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 a rămas in istorie sub numele “Kristallnacht” (Noaptea de cristal). Ea marchează o fază nouă în istoria Holocaustului evreilor Europei. După preluarea puterii de către partidul nazist în Germania, în ianuarie 1933, a urmat începutul excluderii evreilor din viaţa economică, politică, socială şi culturală din această ţară. Începuse şi emigrarea lor – în măsura posibilului – dar încă exista speranţa îmbunătăţirii situaţiei. Autorităţile naziste voiau eliminarea evreilor din Germania pe calea emigrării forţate. Evrei de origine est-europeană care locuiau în Germania au fost alungaţi din această ţară. Printre ei era familia Gruenszpan, evrei polonezi expulzaţi din Germania în luna octombrie1938, al cărei fiu Herschel se afla la Paris. Acesta, un tânăr cu psihic labil, a decis să răzbune expulzarea părinţilor lui şi să atragă atenţia lumii asupra evreilor din Germania. El a ales calea atentatului terorist, fără să-şi pună problema consecinţelor. În ziua de 7 noiembrie 1938, Herschel Gruenszpan a intrat în clădirea ambasadei germane din Paris înarmat cu un revolver şi a tras asupra primului om pe care l-a întâlnit, secretarul al treilea, Ernst Von Rath, un diplomat de rangul al doilea, care nici măcar nu era nazist. Rănit grav, acesta a murit după două zile, în după-amiaza zilei de 9 noiembrie. Atentatorul a fost arestat. Dar consecinţele au apărut imediat.

POGROMUL DIN NOAPTEA DE CRISTAL
În noaptea de 9-10 noiembrie, grupuri de nazişti au atacat cartierele evreieşti din oraşele Germaniei şi Austriei. Ei au spart geamuri ale magazinelor evreieşti şi ale sinagogilor şi le-au incendiat. Geamurile sparte au fost în număr atât de mare, încât noaptea respectivă a căpătat numele “Kristallnacht” (Noaptea de cristal). Incendiile au fost atât de puternice încât flăcările erau văzute de departe în toate oraşele. Părea că oraşe ard în valuri. O noapte cu adevărat albă, în care geamurile sparte alternau cu flăcările incendiilor. Pagubele au fost uriaşe: 815 magazine evreişti, 29 depozite, 171 case de locuit, 191 sinagogi, dintre care 76 au fost distruse complet şi demolate. Nu este exclus ca pagubele să fi fost mai mari: cifrele menţionate sunt cele oficiale. 36 de evrei au fost ucişi şi alţi 36 au fost răniţi grav. Bineînţeles, victimele nu au primit despăgubiri: regimul nazist a afirmat că ar fi fost vorba de un protest spontant al populaţiei
împotriva evreilor, care ar fi organizat atentatul de la ambasada germană de la Paris, cu toţii fiind vinovaţi de această crimă. De fapt, pogromul din acea noapte a fost pregătit de autorităţile naziste cu scopul organizării de presiuni asupra evreilor pentru a emigra şi asupra guvernelor occidentale de a primi aceşti emigranţi evrei de care Germania nazistă voia să se debaraseze. Atentatul de la Paris a fost un simplu pretext pentru liderii nazişti, dornici să treacă la acţiune.

URMĂRILE NOPŢII DE CRISTAL
Au urmat arestări de evrei acuzaţi de provocarea tulburărilor. Bunuri mobile şi imobile evreieşti au fost “arianizate”. Pogromul a fost denumit şi “Aktion”, în afară de denumirea “Kristallnacht”. Mulţi evrei au părăsit Germania, emigrând în ţările care i-au primit. Speranţa unei îmbunătăţiri a situaţiei evreilor din Germania a dispărut. Optimismul a fost înlocuit de pesimism. Este începutul unei faze noi a Holocaustului, mult mai agresivă decât precedenta. Dar era încă înaintea fazei camerelor de gazare şi înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. Emigrarea evreilor germani în SUA, ţările Americii Latine, Marea Britanie şi Palestina mandatară a continuat cu o intensitate mult mai mare decât anterior, până la sfârşiul lunii august 1939, când a izbucnit cel de al doilea război mondial. Din punct de vedere socio-cultural, această emigrare a dus la extinderea influenţei culturii iudaismului german în ţările gazde, precum şi la dezvoltarea lor economică. Datorită proporţiilor mari ale pogromului, nemaiîntânite până atunci în Europa occidentală modernă, “noaptea de cristal” a rămas în istorie ca un fenomen unic. Un început al crimelor Holocaustului.

Printre sinagogile distruse în “noaptea de cristal” au fost Sinagoga din Berlin din renumita Fasanenstrasse, al cărei interior a fost distrus într-o formă barbară, precum şi Sinagoga din Heilbronn, care a continuat să ardă în dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1938. Vedeţi fotografiile anexate.

Lucian Zeev Herșcovici


8 noiembrie 2010

Majestatea Sa Regele Mihai I al României

8 noiembrie 1945 – prima manifestație anticomunistă din România

“La 8 noiembrie 1945, elevii, studenţii şi tinerii, mai ales reprezentanți ai partidelor Național Liberal și Național Țărănesc, au venit în Piața Palatului Regal, care pe vremea aceea simboliza Statul român, legitim și istoric. Acolo, ei au afirmat cu curaj atașamentul lor față de Regele Mihai și față de Coroană. Desigur, ei au fost reprimați cu brutalitate, iar suferințele fizice și morale pe care le-au trăit atunci nu au reprezentat decât începutul unor distrugeri de patru decenii.

Doi ani mai târziu, la 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea poporului avea să fie înăbuşită pentru patruzeci și doi de ani. Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost decapitarea Statului român, zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi sfărâmarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.

Așadar, manifestația anticomunistă din ziua de sfântul Mihail și Gavril a anului 1945, atunci când tinerii și-au strigat iubirea și credința lor față de Coroană, a fost un moment important pentru identitatea românească, pentru Statul român și instituțiile lui competente și legitime, nu doar pentru democrație și libertăți.

În anul 2010, martor al celor douăzeci și unu de ani scurși de la evenimentele din 1989, Regele Mihai a împlinit 89 de ani. După opt decenii de când a devenit Rege, în ochii săi se citește limpede nu serenitatea desprinderii de zbuciumul lumii, ci îngrijoarea pentru țară și oamenii ei, pentru vremurile de încercări ce par că nu vor să plece. Pentru felul neîngăduit de superficial în care sunt privite libertățile și democrația, pentru disprețul crescând față de instituții și pentru felul în care, uneori, se ignoră răspunderile față de conducerea treburilor publice.

Astfel, paradoxal, deși liberi și democratici, mai avem și astăzi de învățat lecția istorică a tinerilor anului 1945.”

Principele Radu al României

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

TOAMNA ÎN BRUSTUROASA

noiembrie 7th, 2010
WHAT I LOVE ABOUT THE FALL IS:

Changing Colors

The majestic evergreen trees make a stark contrast to those of the deciduous trees displaying their spectrum of colors ranging from golden yellows to deep reds. This is fall in all its glory. The beauty of the season is never so obvious as when this palette of fall expression blooms.

Crisp Air

When the air begins to get cool, the heavy air of the summer humidity doesn’t hamper a walk or run outdoors.  In the evening, the stars seem that much brighter. The smell of fresh apples permeates and sends a welcome message to all who pass by.  It feels fresh, clean and surely new.

Pumpkin Patches

Pumpkins have a special appeal that transcends Halloween. The bright orange skin pops when situated next to the heavy green vines of its parent. Inside, sugary goodness awaits…not too sweet, and yet oh so delicious within pie, cakes, or as a creamy soup. And don’t forget that favorite snack of pumkin seeds!

The Last of the Summer Wine

Now that summer is waning, we can appreciate and savor what was. Anyone who has jumped in a pile of leaves or sat around a glowing bonfire in fall knows the joy of the season of autumn.

Although the weather becomes cooler and some things are leaving for a time, we can look forward to the rebirth of the year in spring, just as we witness the coming of age of our surroundings.

Famous American Authors Who Wrote About Autumn

“The leaves are falling, falling as from way off,
as though far gardens withered in the skies;
they are falling with denying gestures.
And in the nights the heavy earth is falling
from all the stars down into loneliness.
We all are falling. This hand falls.
And look at others: it is in them all.
And yet there is one who holds this falling
endlessly gently in his hands.”
-  Ralph Waldo Emerson

“There is no season when such pleasant and sunny spots may be lighted on, and produce so pleasant an effect on the feelings, as now in October.”
-  Nathaniel Hawthorne

“She had only to stand in the orchard, to put her hand on a little crab tree and look up at the apples, to make you feel the goodness of planting and tending and harvesting at last.”
-  Willa Cather

“When everything that ticked has stopped,
And space stares, all around,
Or grisly frosts, first autumn morns,
Repeal the beating ground.”
-   Emily Dickinson

HERE’S TO A GREAT FALL SEASON, WHEREVER YOU MAY BE!

the beginnings of fall

sheep come down the mountain

recess among the leaves

harvest time in the early morning

goats come down the mountain

getting ready for Halloween

cows come down the mountain

changing colors of the season

autumn in the school yard

pumpkins aplenty

Evreii, negarea Holocaustului și muncitorii români din Israel

noiembrie 7th, 2010

Comentariul semnat “Cristina” la articolul “Negaţionişti ai Holocaustului, uite de ce!”, http://www.acum.tv/articol/19291, ma obliga sa scriu o clarificare. Domnia sa scrie (ortografia nu imi apartine):

“dar mi-as dori ca si evreii s aia masuri, de ex, in cazul romanilor plecati in israel , mintit, inselati, intorsi fara bani si, cu adevarat tratati ca niste anuimale.”

Bun, aici simt ca am o problema “conceptuala”: la care “evrei” se refera comentariul, cei din Mexic, cei din Noua Zeelanda sau…? Deci, nota generalizatoare este cu totul nejustificata si nedreapta fiindca nu ni se explica cat si in ce mod persoanele de origine evereiasca traitoare altundeva decat in Israel (dar facand parte din grupul generic numit “evreii”) contribuie la aceasta.

Referitor la situatia muncitorilor romani in Israel, lucrurile sunt mult mai nuantate si, tot ce pot face este sa imi folosesc propriile amintiri in incercarea de a aduce o clarificare.

Nu, nu am fost muncitor (nu in sensul de mai sus vreau sa spun) roman in Israel ci doctorand al Institutului de cercetare Weizmann, in Rehovot. Pentru o vreme (suntem acum in anii 1999-2000), Rehovot era un mic “paradis” (vom vedea mai departe definitia) al muncitorilor romani. Si iata ce vreau sa spun prin paradis.  Desi doar maxim 10 % aveau actele in regula (permis de munca, asigurare medicala), lucrau si se preumblau liberi si nestingheriti pe Rehov Hertzl (este strada principala din Rehovot si, de fapt, in cateva alte orase israeliene) si in Super-Sol.
“Paradisul” a inceput sa se termine prin anii 2003 cred, cand autoritatile israeliene s-au autosesizat in privinta miilor de muncitori ilegali (neinregistrati, neplatitori de taxe).

Dar, din pacate, muncitorii romani traiau intr-adevar in conditii de semisclavie: marea majoritate isi faceau veacul in baraci de carton amplasate chiar dupa linia de cale ferata din Rehovot, in drum spre Tel Aviv, imediat ce treci de zona industriala a orasului. De cele mai multe ori, pasaportul le era confiscat de catre angajatori si, desigur, nu aveau acces la asistenta medicala – din lipsa de acte si, desigur, de contributii fiscale (obligatorii in orice stat civilizat, aceasta nu este inventia “evreilor”).

Aici cred ca detaliile sunt necesare, pentru a intelege cine e responsabil si cum s-a ajuns la aceasta, si, bineinteles, ce rol au avut “evreii” in istoria aceasta.

(1) O prima cauza:

Privarea acestor oameni de drepturi fundamentale nu este “opera evreilor”, in sensul ca amicii  mei evrei din Vancouver habar nu au avut de aceasta… Acesti muncitori romani au fost pur si simplu escrocati de proprii angajatori israelieni (in cardasie cu alti “patroni” romani care au aranjat “migratia”).
Astfel de escroci exista in orice tara (Ro nu duce lipsa, nu-i asa) si a generaliza acest lucru mi se pare total deplasat, rau voitor si…primitiv.
Pentru a-i impiedica sa plece altundeva, “patronii” le confiscau pasapoartele din start (marturie identica a cel putin zece oameni de peste linia de tren, carora le imprumutasem cutia mea postala din Weizmann Institute – baracile de peste linia de tren nu aveau o adresa postala, deci ei nu puteau comunica iar eu devenisem postasul pentru cativa din ei). Despre asigurare medicala, le aratau doar niste hartii pe care ei nu le puteau citi (unii dintre ei, aveau dificultati chiar in a scrie romaneste), le promiteau ceva rapid si…atat. In final, nu puteau obtine nici macar o aspirina. In ceea ce ii priveste pe “evrei” (persoanei Cristina ii place se pare, generalizarea), eu am fost in general martorul unor sentimente umane de compansiune, nimic mai mult. Am intalnit multi israelieni care realizau aceasta situatie nefireasca si incercau, fiecare in felul lui, de ai ajuta pe cei in cauza (in cateva cazuri, le inchiriau chiar o camera in propriul apartament).

Deci, pentru negationisti si anitisemiti, nimic excitant: “evreii” in cauza nu au demonstrat (ori eu nu am vazut) nici o conspiratie universala de exploatare a bietilor romani, or tendinte de acaparare a economiei mondiale (desigur, prin exploatarea muncitorilor romani). Stiu, e plictisitor si banal sa spui ca “evreii” se incadreaza in acelasi etern uman cu celelalte natii…

(2) O a doua cauza:

O a doua cauza o constituie in opinia mea indiferenta autoritatilor romane la adresa acestui fapt situat la limita legalitatii. Statul roman practic nu s-a interesat in nici un fel de situatia muncitorilor romani in Israel in perioada 2000-2010. Nu am auzit de vreo sesizare a Ambasadei Romane relativ la aceasta situatie.
Am inteles acest lucru in timpul unui dineu oficial cu ambasadoarea Romaniei in Israel care, in anul 2003 (poate 2004?) vizita institutul Weizmann. La intrebarea directa “Ce face amasada Ro pentru cei de dupa calea ferata?” am primit explicatia ca Ro nu poate face nimic: ei sunt ca un fel de animale (termenul nu imi apartine!) inferioare care in orice caz nu inteleg orice tentativa de a-i ajuta, fiindca ei nu se ridica la un astfel de nivel intelectual (definit in cazul distinsei Doamne de un Audi A4 cu sofer purtator de chipiu si o frumoasa colectie de bijuterii, Gucci cred – ce bogate sunt tarile sarace!).
Deci, aceasta crunta enormitate am auzit-o din gura unui oficial roman (menit sa isi protejeze proprii cetateni impotriva abuzurilor altora, de pilda “evreii”), nu a “evreilor”.

O reactie similara (dar mai lenesa si mai “obosita”, fiindca se mancau multe fripturi in timpul discutiei…) am perceput in timpul delegatiei “TSD” in Institutul Weizmann (au fost primiti ca persoane oficiale, cu protocolul de rigoare, eu fiind invitat la dineul “oficial”, cel mai probabil fiindca eram inregistrat cu un pasaport Ro), desi nu retin cu exactitate cine a facut afirmatia (din delegatie faceau parte Victor Ponta si Daciana Sarbu, precum cel putin alte 5 persoane din personalul ambasadei).

Bun, deci cel putin acestea NU se datoreaza “evreilor”.

(3) O a treia cauza:

Este poate cea mai trista: propria ignoranta a victimelor. In mare parte analfabeti sau semi-analfabeti (am scris multe cereri pentru multi muncitori romani la Ambasada Romana din TLV, de aici stiu), o buna parte din ei vajnici bautori de bere (inainte de a fi dezafectata, vechea Tahana Merkazit din TLV era de fapt o crasma romaneasca din zori pana in seara: bere, manele si curve…prin 2005 autoritatile se pare ca au curatat locul cu dubele) si, poate cel mai grav lucru, gata oricand sa se complaca: “Da ma asa e, da  …tu-le muma-n c.. de jidani, aici macar facem si noi un ban si deschidem o crasma la Poplaca!”.
Pentru acest primitivism, “evreii” nu pot fi acuzati. Lor, nu le este specific.
Astfel de primitivism poarta in acest context marca “Ro” si,  vine intotdeauna cu un pret in lumea civilizata. Nici tara gazda, nici apartenenta etnica a cetatenilor nu sunt responsabile!

In final, cine trebuie sa ia masuri si in ce directie?
Fiindca muncitori romani in Israel nu prea mai sunt (statistic vorbind), eu as lua masuri ca anonimi precum “Cristina” sa gaseasca un alt spatiu publicistic.
Sugestii: Romania Mare, Ziarul Tricolorul etc.
“Acum”, “niciodata”.

A XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA – Associazione Architectti Artisti

noiembrie 7th, 2010

Photobucket

A XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA Veneţia (Asociaţia Arhitecţilor Artişti italieni), a avut avea loc în acest an la Spazio Expositivo Renato Birolli din Verona, Italia, în perioada 26-31 octombrie.

La vernisaj, preşedintele AAA Veneţia, Lucia Lazarotto a declarat:

„Acest oraş de artă important este gazda acestui eveniment.

Mulţumesc, prin urmare, prietenilor Gabriel Anselmi şi Gianfranco Gentile pentru angajamentul lor profesional şi organizaţional.

Titlul expoziţiei “Margini ale oraşului” (Urban limits), a demonstrat că expresia a luat treptat forma, mai dificilă decât doar un slogan, până la punctul că acest eveniment s-a transformat într-un mic laborator real de idei, în care lucrările unor artişti din diferite ţări au fost comparate pe această temă cu tehnici şi metode care variază de la tradiţional la artă video, instalaţii şi o performanţă.

Aceste noi abordări includ stabilirea unui premiu care în acest an va fi acordat lui Cecchini, un profesor arhitect ale cărui lucrări au devenit deja cunoscute în timp şi la trei tineri arhitecţi, James Gatto, Marcello Orlandini, Roberto Sega, cu argumentul lor “Dat Nuoc Hanoi”, în care au tratat problema importantă a “marja” pe un nivel internaţional.

Două generaţii, cu “marja” între ele, faţă în faţă şi care generează o dezbatere ce include planul arhitectural pe lumea artei. În cele din urmă, amintiţi-vă spiritul de festivitate mare, de prietenie cordială şi a schimbului echitabil, care a caracterizat întotdeauna în diverse oraşe din Europa, organizaţia noastră atât de mică şi în acelaşi timp atât de mare”.

Conform tradiţiei, la aceste saloane internaţionale, expun artişti arhitecţi din toată lumea.

La a XIX-a Expoziţie Internaţională Ligne et couleur şi AAA Veneţia au participat următorii artişti arhitecţi:

Ligne et Couleur – Paris: Djamila Belloul, Martine Delaleuf, Jacques Gandelin, Luc-Régis Gilbert, Taylor Ishmael, Ursula Leszkiewicz alias Uleski, Marie-Therese Manchotte, Tomasz Marczewski, Bertrand Namur, Emmanuel Papazian, Catherine Winogradoff, Marina Nicolaev (România)

Ligne et Couleur – Stuttgart: Daniele De Luca, Ingeborg Egner, Markus Gehrig Stadtansichten, Camilo Hernandez, Leo Roman. Go”tz Klucker, Jim Zimmerman

Scottish Society of Architect Artists: Peter Allam, Bob Anderson

Association Plener SARP – Warszawa: Beata Makovska

Ligne et Couleur – AAA Veneţia: Gabriello Anselmi, Camilla Adami, Francesco Boccanera, Germano Commissario, DAMSS Sarzi-Sartori, Giuliana Gatti, Gianfranco Gentile, Fabrizia Iacci, Lucia Lazzarotto, Gruppo M.D.M.A. – MusicDesignMovieArts, Biagio Anselmi – Tommaso Ferrari, Giulia Minetti, Gianfranco Missiaja, Loris Moscheni, Roberto Nicolis, Elia Perbellini, Laura Puglisi, Filippo Romano, David Romano Rosa, Margherita Serra, Daniele Zannin.

Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu

noiembrie 7th, 2010

Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard antistalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intalnea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constanta Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort. A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a transformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie penegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausecu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

Marian Lupu a căzut în capcana întinsă de Vladimir Filat

noiembrie 7th, 2010

Acest gen de concluzie poate reieşi din poziţia exprimată de liderul Partidului Democrat (PDM), Marian Lupu, în cadrul unei emisiuni TV, cuprinsă şi într-un comunicat de presă al formaţiunii [1].

Revendicarea “pacifismului politic” pare să devină un credo al PDM-ului, care doreşte să rămână cea mai moderată, inofensivă şi cooperantă formaţiune pe arena politică locală. Optând pentru acest comportament, democraţii continuă să se apropie de maniera în care au participat la alegerile din 2009, care le-au adus anumite succese. După toate semnele, poziţionarea dată prejudiciază PDM-ul în favoarea Partidului Liberal Democrat (PLDM) condus de premierul Vladimir Filat, care şi a iniţiat demersul privind “afişarea planurilor post-electorale” de către componentele fostei alianţe de guvernare, creând situaţii “şantajabile” pentru PDM.

În orice caz, democraţii au răspuns la provocarea lui Filat, care nu este însă deloc “nocivă” pentru liberalii anti-comunişti. În echipa lui Lupu există însă un disconfort, ba chiar repulsie, faţă de asocierile cu formaţiunile liberale, care i-au costat pe ei contractări semnificative de popularitate din 2009 încoace. Totuşi, “capcana” lui Filat a fost acceptată de PDM, pentru care contează şi menţinerea pe linia de comportament electoral prestabilită. Posibil, devierile de la aceasta sunt tratate mai mult ca ameninţări, decât ca riscuri îndepărtate. Asta pentru că miza este mare, la fel ca şi angajamentele faţă de finanţatori, numărându-l şi pe businessman-ul, Vlad  Plahotniuc.

Ecuaţia din care rezultă acţiunile democraţilor constă din câteva elemente centrale, ale căror demolare poate deveni fatală pentru scorul electoral final, obţinut de aceştia. Or, chiar dacă mai mult artificial şi slab credibil, dar “pacifismul politic” este cartea de vizită a PDM-ului, care prin aceasta doreşte să se deosebească atât de cei din dreapta, cât şi de numeroşii din stânga. Această particularitate caracterizează de asemenea construcţia generală a strategiei electorale a PDM, în care se mişcă Marian Lupu.

Alt aspect vital pentru democraţi este non-asocierea pe perioada electorală cu ceilalţi lideri din fosta AIE, condiţie necesară pentru a păstra integritatea “corpului” partidului de eventuale evadări a membrilor către PLDM sau din contra PCRM. Totodată, reticenţa faţă coaliţiile electorale cu PL sau PLDM pot fi interpretate negativ de către alegătorii indecişi, mai sensibili şi categorici decât ceilalţi la mişcările cardinale ale concurenţilor electorali.

În cele din urmă, PDM încearcă să îşi asigure un teren de manevră cât mai larg, pentru a nu repeta experienţa din 2009, când a pierdut funcţii înalte, fiind diluată şi decolorată în cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană.

Este un moment critic pentru PDM şi Lupu. Iar oscilările sesizate în acest răstimp arată adevărata esenţă a crizei de identitate care are loc în interiorul formaţiunii, ascunsă de agitaţia electorală, care coincid şi cu incoerenţele lui Lupu.

Chiar dacă începute tardiv ceva timp în urmă, definitivarea şi concretizarea poziţiilor politice pot ajuta partidul să-şi re-proiecteze profilul, ajutându-şi liderul să-şi solidifice caracterul şi discursul său public-politic.

Referinţe:

1. Comunicat de presă PDM: “Astăzi toți se întreabă ce comportament va adopta Partidul Democrat după alegerile din 28 noiembrie. Am declarat deschis că lăsăm ușa deschisă pentru un dialog cu toate forțele politice care vor accede în Parlament. Dialogul, însă, nu înseamnă baterea de palmă. În prezent, polarizarea societății este flagelul principal pe calea dezvoltării țării. Din care motiv acest dialog trebuie să aibă loc. Este altă întrebarea de pe ce platformă, de pe ce poziții și principii va avea loc acest dialog”. Declaraţiile aparţin președintelui Partidului Democrat din Moldova, Marian Lupu,  lansate ieri în cadrul unei emisiuni la un post de televiziune privat.

“În această situația PDM nu poate fi învinuit  de promovarea intereselor de partid. Cine mai mult decât PDM s-a gândit la interesul național? Dacă vroiam să devin președinte de țară cu orice scop, anul trecut o făceam ușor. Însă nu pot să accept poziția de un președinte bufon, un președinte lipsit de orice capacitate de acțiuni și de a promova propriile valori, nu pentru interesul său, dar cel național. Eu reies din interesul național. Vreau să văd asemenea abordare și din partea altor”, a afirmat Lupu. Liderul PDM a estimat că o soluție a  crizei politice din Moldova ar fi ca toată lumea să se gândească la găsirea unei formule pentru stabilirea unui Guvern de unitate națională. “La baza acestei idei trebuie să stea nu antagonizările, nu ambițiile personale, de grup sau de partid, dar trebuie să fie puse pe prim plan interesul țării și fiecare să mai bage în buzunar din ambiții și mofturi”, a spus Marian Lupu.

CONSECINȚELE RĂZBOIULUI DIN IRAK

noiembrie 7th, 2010

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, Barak Obama a promis ca, daca va castiga alegerile, va conclude razboiul „neinspirat” din Irak. In 2010, el a ordonat retragerea trupelor combatante americane din Irak. Astfel, la sfarsitul lunii august, din 150.000 de militari americani au mai ramas in Irak numai 50.000. Oficial, misiunea celor ramasi se va limita la instruirea, dotarea si asistenta armatei si serviciilor de securitate irakiene. Operatia Iraqi Freedom (Libertatea Irakului), demarata in 2003, s-a incheiat. Operatia New Dawn (Orizonturi Noi) a fost inaugurata.

Anuntand sistarea aparenta a misiunii unitatilor combatante americane, Obama a omagiat „sacrificiile si tenacitatea poporului irakian care s-a opus tiraniei, terorismului si extremismului si care a decis sa-si faureasca propriul destin ca stat democratic”. Discursul a fost sumbru, rezervat si sobru. Nu a fost un eveniment triumfal. Razboiul nu s-a terminat. Rezultatul final continua sa fie incert. Ramane de vazut daca Irakul va persevera ca stat relativ democratic, secular si aliat cu democratiile occidentale sau va plonja in confruntari sectariene virulente, anarhie politica si dezmembrare.

Invazia si ocupatia militara a Irakului, initiate de presedintele George W. Bush in 2003 in baza unor justificari false, a costat America  peste 100 de miliarde USD, s-a soldat cu moartea  a 4.400 si ranirea grava a peste 30.000 de militari americani. In decursul razboiului, cel putin 150.000 de irakieni si-au pierdut viata. Doua milioane s-au refugiat in strainatate. Dislocati din cauza violentei, peste u milion si-au parasit locuintele si traiesc in conditii mizerabile printre maldare de gunoaie, fara acces la apa neinfectata si fara a-si putea trimete copii la scoala. Calitatea vietii pentru majoritatea irakienilor este cumplita. Curent electric este furnizat numai cateva ore pe zi. Lipsa de apa potabila este acuta. Jumatate din irakieni sunt someri. Economia tarii este degradata. Fara acces la energie electrica, producatorii si antreprenorii nu pot supravietui.

Devastarea Irakului a permis Iranului sa devina putere regionala dominanta. Razboiul din Irak a contribuit la cresterea substantiala a pretului la petrol. Ceeace a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de titei precum Rusia, Arabia Saudita si Venezuela. Datorita gestionarii necorespunzatoare, coruptiei si lipsei de supraveghere, miliarde de USD, alocate de Congresul american pentru reconstructii,  cooptarea de colaboratori si instruirea armatei irakiene, au fost irosite, redirijate pentru beneficii personale si „pierdute” fara justificari.

Desi au trecut sase luni de la alegerile parlamentare din februarie 2010, partidele politice din Irak inca nu au reusit sa formeze un guvern. Cu toate presiunile oficialilior americani, parlamentarii alesi, avand mai multa loialitate sectariana decat nationala, au fost incapabili sa formeze o coalitie reprezentativa care sa guverneze tara. Departe de a fi cu adevarat libere, echitabile si corecte, alegerile din februarie au reflectat mai ales apartenenta electoratului la sectele respective. Reconcilierea intre siiti, suniti si kurzi este inexistenta. Desi aparent libere, massmedia irakiene, nefiind obiective sau impartiale si reflectand interese sectariene, sunt profund polarizante. In sapte ani de ocupatie militara, America inca nu a reusit sa creeze un guvern national democrat sau institutii care sa asigure participarea populatiei irakiene la procesul guvernarii. Angajarile pentru posturile din birocratia guvernaului de la Bagdad se fac pe baza de contacte si pe critarii etnice, nu pe motiv de merit sau calificare. Incapabil sa colecteze eficient impozite, guvernul irakian supravietuieste aproape exclusiv din veniturile de la exportul de petrol.

Retragerea trupelor combatante americane este evident partiala. Cei 50.000 de soldati ramasi in Irak, dotati cu armament puternic si asigurati de dominatia aeriana a aviatiei americane, departe de a fi o forta neglijabila, isi mentin capabilitatea de a participa la actiuni de lupta comune cu armata irakiana impotriva insurgentilor. Trupele de „Operatiuni Speciale” pot initia autonom „misiuni specifice de antiterorism”. Unele brigazi de infanterie au misiunea de a asigura securitatea celor 96 de baze militare americane din Irak. Deoarece armata irakiana nu a fost dotata cu elicoptere sau avioane de lupta, aviatia SUA va continua sa controleze spatiul aerian.

Obama a promis ca Statele Unite vor continua sa contribuie activ la apararea, dezvoltarea si consolidarea statului irakian. Alti oficiali americani au reafirmat ca „angajamentul SUA in Irak este temeinic si ca ramane valabil pe termen lung”. Liderii de la Pentagon insista ca transferul atributiilor de securitate de la americani la autoritatile irakiene trebuie sa fie treptat, controlat si responsabil ca sa mentina un nivel tolerabil de violenta si ca sa serveasca atat interesele Irakului cat si cele ale SUA. In mare parte, functiile dirijate pana acum de Pentagon in Irak vor fi preluate de Departamentul de Stat. Neavand forte militare sub comanda, Departamentul de Stat este pe cale de a angaja „mercenari” capabili sa se lupte cu insurgentii, sa zboare elicoptere militare si sa sofeze vehicule blindate.

Administratia de la Washington a semnalat transant irakienilor ca vor fi obligati sa-si rezolve singuri conflictele interne. Conform unui acord bilateral existent, retragerea trupelor americane ramase in Irak ar urma sa fie completata pana la finele anului 2011. Acordul permite noului guvern irakian sa solicite ca trupele americane sa-si continue prezenta in Irak si dupa 2011 ca sa sigure securitatea tarii si sa previna interventii militare straine.

Anuntul sobru al lui Obama in legatura cu sistarea rolului combativ al armatei americane in Irak nu a starnit entuziasm in SUA. O parte din publicul american care a detestat razboiul din Irak a fost dezamagita de decizia simultana a presedintelui de a creste prezenta militara a SUA in Afganistan prin detasarea aditionala a 30.000 de soldati. In Irak, retragerea aparent ireversibila a trupelor americane combatante a provocat reactii diferite. Premierul Nouri al-Maliki a consacrat ziua de 2 septembrie ca sarbatoare nationala. La televiziune el a declarat ca „Astazi Irakul a devenit o tara suverana si independenta”. O minoritate considera ca Irakul inca nu se poate descurca singur si ca numai continuarea prezentei militare a SUA poate preveni agravarea conflictelor interetnice, reactivarea militiilor sectariene si destabilizarea statului. Irakienii cu convingeri „nationaliste” se declara revoltati ca strainii si vecinii Irakului (Iran, Arabia Saudita, Turcia, Siria, SUA si Israel) au mult prea multa influenta asupra procesului politic din Irak, contribuie fonduri pentru diferite factiuni si fomenteaza discordie etnica. Majoritatea irakienilor prefera sistarea prompta a ocupatiei militare prin dezangajarea totala a trupelor straine din Irak.

O mare parte din irakieni considera ca, parasind Irakul, americanii lasa in urma o tara neguvernabila, o infrastructura devastata, o populatie saracita si un mare de numar de sinistrati, vaduve si orfani. Desi omenirea a scapat de dictatorul-tiran Saddam Hussein, razboiul din Irak, inca neterminat, a avut deja consecinte neprevazute profund detrimentale atat pentru Irak cat si pentru Statele Unite.

Lecţia Ştiinţe ale naturii: experiment filtrarea, decantarea apei

noiembrie 7th, 2010

Auxiliarul Ştiinţe ale naturii constituie pentru cei mici un atractiv instrument de lucru, îi învaţă să obseve natura, să realizeze experimente simple, să-şi pună întrebări : de unde ?, de ce ?, cum?, să se bucure în fiecare zi de o călătorie în lumea naturii unde vor descoperi că oamenii pot fi mai sănătoşi, soarele este mai frumos, mireasa florilor relaxează, păsările îşi cresc în armonie puii şi îi învaţă primele zboruri, şi în acelaş timp să fie conştienţi de partea lor de raspundere.

Ora de la Ştiinţele naturii, a clasei a III a E, a dnei institutoare Tufeanu Dana de la Şcoala Nr. 19- Piteşti, avea ca temă ,,apa- experiment filtrarea, decantarea” . Ca orice acţiune organizată până la locul cu pricina a trebuit să ne deplasăm cu un autocar închiriat. La ora 8,00 am., plecam din Piteşti către Budeasa. După calculele noastre trebuia să ne încadrăm într-un anumit interval de timp pentru a participa şi la orele care mai erau menţionate în program. Pe traseu aveam să constatăm că şoferul nu prea cunoştea drumul ceea ce ne-a consumat ceva timp pentru a lămuri misterul. Aşa că a trebuit să oprim pentru a cere detalii. ….

Într-un târziu am ajuns …

Situată la o distanţă de 12 km de municipiul Piteşti, comuna Budeasa are o suprafaţă de 42,3 km2., fiind alcatuită din satele: Budeasa-Mare(resedinta comunei), Budeasa-Mica, Rogojina, Galasesti, Valea-Marului si Calotesti. Se pare că primii stăpâni ai acestor meleaguri au fost boierii budişteni, de unde şi numele . Ca o mărturie a aşezării în aceste locuri, vizibil este şi astăzi Conacul Budişteanu , ridicat pe la 1598, construit de către Pana Capitanul, în timpul domniei lui Mihai Vodă Viteazul. Astăzi, în acest conac îşi desfăşoară activitatea Primăria comunei Budeasa, urmând ca după finalizarea lucrărilor de restaurare, să fie redat circuitului muzeal turistic.

Regele Suediei, Carol al XII-lea întorcându-se de la Constantinopol (1714) a poposit la Piteşti pentru a-şi aştepta curierul său trimis special cu instrucţiuni importante la Viena, se pare că a fost gazduit la acest conac care i-a oferit linişte şi posibilitatea să viziteze împrejurimile Piteştilor……
Prima atestare documentară a satului Budeasa Mare ( actuala reşedinţă) este în jurul datei de 1 iunie 1526 după cum reiese din Hrisovul domnitorului Radu de la Afumaţi, dată la care este numit mare vistier jupânul Neagoe, să stăpânească peste satele: Dargoslavele, Dragomireşti, Drăgăneşti, Bădeni, Budeasa, Mogasasti.

O altă explicaţie referitor la denumirea localităţii ar veni din limba slavă unde ,, bud” înseamnă ,, Voda (apă) ceea ce explică numărul mare de izvoare din această zonă.

La poarta Uzinei eram aşteptaţi de personalul care ne-a ghidat pe tot parcursul vizitei. La intrarea în clădire dintr-un colţ , scăldată în razele soarelui ne-a întâmpinat mascota- o picătură de apă zâmbitoare.

Am aflat că reabilitarea Uzinei de Tratare a Apei Budeasa, a fa­ci­litãților de înmagazinare și a stațiilor de pompare au avut ca valoare totală suma de 8.181.738 euro, din aceştia 5.213.616 euro au fost contribuția nerambursabilã a Uniunii Europene prin programul Ex-ISPA , 1.974.311 euro au fost asiguraţi de catre municipalitatea și SC Apã-Canal 2000 SA Pitești , iar diferenţa de 993.811 euro, a fost asiguratã din surse proprii ale SC Apã-Canal 2000 SA.

Elevii au vizitat rând pe rând :

Laboratorul Uzinei de Apă unde au aflat că acesta monitorizează calitatea apei potabile la cele mai noi standarde în domeniu , efectuează analize fizico-chimice pentru sulfat de aluminiu tehnic si analize granulometrice pentru nisip cuartos.Sistemul intern controlează permanent calitatea rezultatelor încercărilor, efectuând validări primare şi secundare.

A urmat apoi

Laboratorul de Ape Uzate care ţine sub observaţie calitatea apei pe fluxul tehnologic al Statiei de Epurare Pitesti, din reteaua de canalizare, a apei uzate evacuate de agentii economici, precum si analize la solicitarea tertilor si analiza namolului rezultat din procesul de epurare al apelor uzate.

În Laboratorul de Microbiologie au privit pe rând la microscop şi au văzut cum se preleveaza si se efectueaza analize fizico-chimice si bacteriologice pe probe de apa de suprafata, potabila si uzata , substante periculoase si prioritar periculoase conform HG 351/2005, prin utilizarea cromatografiei de lichide de inalta performanta si cromatografiei de gaze cuplata cu spectrometrie de masa.

Laboratorul Uzina de Apa a fost inscris pe listele Ministerului Sanatatii-Autoritatea de Sanatate Publica Bucuresti, ca fiind un laborator capabil sa efectueze monitorizarea calitatii apei potabile , prin prelevare probe si monitorizare de control.

La final de vizită elevii au aflat că cea mai bună apă începe cu litera B… de la Budeasa.
sursa:
apacanal2000_lua@yahoo.com

Raluca Vulcan – Arta între vocaţie şi senzualitate

noiembrie 7th, 2010

Photobucket

Invitată la saloane cunoscute din Paris, Raluca Vulcan se evidenţiază în ultimii ani prin creaţia sa. Am dorit să o întâlnim pe Raluca Vulcan, a cărei evoluţie artistică este deosebit de interesantă, nu de puţine ori invidiată, din mai multe motive. Nu de puţine ori, am observat că în saloane din diverse locuri din ţară şi străinătate unii artişti tineri sau mai puţin tineri, au început să îi copieze lucrările fără rezerve.
Raluca Vulcan, aţi putea să vă definiţi parcursul artistic în câteva cuvinte?

Provenind dintr-o familie de medici, părinţii mei mă destinaseră unei cariere medicale, în ciuda talentului meu la desen. În scopul studiilor medicale am urmat liceul de matematică-fizică Jean Monet din Bucureşti. După bacalaureat, în 1986 am părăsit România comunistă şi am sosit în Paris, unde dorisem întodeauna să ajung, considerând această metropolă centrul artei. Viaţa m-a îndreptat spre studii publicitare (ISCOM PARIS – Institut Superior de Communication Section Graphisme) şi după aceea am lucrat în societăţi ce promovau 3D video, imaginea tridimensională apropiindu-se foarte mult de sculptură, cât şi de animaţie ce mă interesa mai mult în perioada aceea.
În 2006 am luat hotărârea să mă dedic total artei după mulţi ani petrecuţi departe de ea. (În timpul anilor de lucru în diverse societăţi, mă  mulţumeam să desenez doar în metro-uri când mă duceam la servici.)
Din 2006 particip la numeroase saloane şi manifestări artistice, obţinând 21 de premii, 4 articole în reviste de artă (Univers des Arts, Dessins et Peintures şi recent în noiembrie în Artistes Magazine) şi un articol în revista românească Glob-Express. Am fost de asemenea invitată de onoare de 3 ori in trei saloane ale regiunii pariziene (Montesson, Senlis, Blanc-Mesnil).
Anul acesta, în 2010, am avut şi bucuria de a fi solicitată pentru 2 interviuri, unul la Radio Valée Vezaire în Dordogne iar al doilea (de care sunt foarte mândră), la Radio România Actualităţi în cadrul emisiunii “Români în Lume”.

Photobucket

Parisul oferă multe oportunităţi artistice. Galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă?

Ştiu că acordaţi o mare atenţie compoziţiilor, având întotdeauna modele pe care le reprezentaţi.
Da, galeriile sunt interesate de acest gen figurativ de artă.

Cum vedeti piaţa de artă la ora actuală?

Piata la ora actuală suferă de anumite dificultăţi datorate crizei.
Dar, cum eu nu produc pentru piaţă, îmi urmez calea şi subiectele mele şi tehnica mea  de exprimare artistică.

Consideraţi arta un mod de viaţă?

Da, consider arta un mod de viaţă în care trebuie să mă implic cât mai mult, dacă vreau să avansez.

Photobucket

Cum este arta din perspectiva unei femei artist?

Alegerea definitivă de a mă dedica artei am făcut-o deci acum 5 ani, când am simtit că n-aş mai fi putut trăi fără să fiu plonjată total în artă. Acest sentiment crescuse în mine din 2000, de la naşterea fetiţei mele. Într-un mod ciudat, această nastere m-a făcut progresiv mai puternică, şi a constituit un pas înainte pentru a deveni eu însămi. Înainte de a deveni mamă, mă simţeam ca “un desen neterminat, ca o schiţă”, iar naşterăa copilului meu m-a făcut să devin mult mai conştientă de capacităţile mele, şi, în acelaşi timp, de certitudinea că o mama trebuie să se simtă mulţumită de ea-însăşi pentru a inspira optimism, încredere şi a oferi o evoluţie armonioasă copilului său. Pentru mine este deci evident că relaţiile Artista-Mama-Copil se hrănesc reciproc.
Din punct de vedere al interpretării artistice, nu contează a fi bărbat sau femeie. Spectatorul interpretează opera după sensibilitatea sa. Fiecare simte altfel creaţia unui artist (sau a unei artiste), atribuindu-i caracteristici feminine sau masculine, privind linia, culoarea, subiectul, dar acest lucru poate fi înşelător. Eu nu cred că există o specificitate feminină în artă. Există artiste care arată în munca lor o vigoare masculină, şi pe de altă parte, artişti a căror operă poate fi feminină prin fragilitatea pe care o exprima.
În Absolut, o femeie sau un bărbat au aceleaşi dificultăţi ca artist (care implică în afara creaţiei, deplasări, publicitate, dosare de întocmit, vernisaje, etc), dar, totul depinde de parcursul lor şi de situaţia lor personală.
Din punctul de vedere personal, a fi Artistă, revendicându-mi libertatea creatoare şi autonomia, poate ridica un număr de probleme, pe care societatea nu le-a rezolvat încă. Principala diferenţă în conjugarea unei vieţi de femeie şi de artistă este deci de a fi mamă pentru ca astfel avem mai multe responsabilităţi în creşterea unui copil. Dar maternitatea poate fi, asa cum a fost pentru mine, un element revelator.

Arta fără frontiere, un concept din ce în ce mai asumat în contemporaneitate. Poate fi un mijloc de comunicare universal necesar?

Eu am crezut întotdeauna că arta este un mijloc de comunicare universal, arta nu are frontiere.

Ce perspective artistice aveţi? Unde doriţi să expuneţi în 2011?

Nu mi-am stabilit  încă planning-ul de expoziţii pentru 2011, pentru că iau propunerile de expoziţie aşa cum vin, bineînţeles alegându-le. La ora actuală am din ce in ce mai multe propuneri de expoziţii, şi nu pot să le onorez pe toate.

Dacă ar fi să evocaţi un anume loc din România de care vă este dor, care ar fi acela?

Îmi este dor de satul în care îmi petreceam în fiecare vară vacanţele, Polovragi, la poalele munţilor, satul în care s-a născut tatăl meu.

Premii şi distincţii:
• PRIX JEAN-Marie ZACCHI – Salon de St Germain les Corbeilles  mai 2010

• INVITEE d’HONNEUR – Festival des Arts Contemporains de Senlis Mai 2010

• PRIX  MARIN – Salon de Mennecy Martie 2010

• PRIX  TECHNIQUE MIXTE – Salon Chartres Martie 2010

• PRIX DE PEINTURE – Salon ARGR Boulogne-Billancourt noiembrie 2009

• PRIX DU PUBLIC – Salon de Montesson noiembrie 2009

• INVITEE d’HONNEUR – Salon du Balnc Mesnil iunie 2009

• MEDAILLE D’ARGENT – ARTS SCIENCES ET LETTRES – Mai 2009

• PRIX UNIVERS DES ARTS –  Salon de Colombes – martie 2009

• PRIX DU PUBLIC – Salon “EVA-sions” Villy-en -Auxois 2008

• PRIX DU PUBLIC – Salon d’Alfortville 2008

• MEDAILLE DE BRONZE – Salon de Quincy sous Sénart 2008

• PRIX BOESNER – 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008

• INVITEE d’HONNEUR – Salon de Montesson – Médaille de la Ville de Montesson  iunie 2009

• PRIX DU DEPUTE (Medaille de l’Assemblée Nationale) – 51 eme Salon de Chatou 2008

• PRIX du JURY – 7ème Salon des Arts de Crétéil 2008

• PRIX DE PEINTURE – 43ème Salon du Vésinet 2008

• MENTION TECHNIQUES DIVERSES – Salon de Pontcarré 2007

• MEDAILLE DU CONSEIL GENERAL DE L’INDRE ET LOIRE – Salon de St Maure de Touraine 2007

• PRIX de PASTEL-AQUARELLE – 3 ème Salon REG’ARTS de l’O.M.T. Créteil 2006

Paris, 2010

Gânduri de 8 noiembrie

noiembrie 7th, 2010

8 noiembrie, ziua onomastică a tatălui meu Mihail. Deși nu era religios, această zi îl bucura. Provenea dintr-o familie numeroasă, pentru care, aniversările erau mai importante decât numărarea anilor scurși.

De Sfântul Mihail, cei apropiați se întreceau unii pe alții în felicitări, amintindu-și că au un frate, unchi, cumnat, telefonându-i pentru a-i ura sănătate și fericire. Tatăl meu se simțea iubit, apreciat. Un cuvânt, un gest de apropiere îi luminau fața. Cred că toți avem nevoie de acestă atingere, chiar dacă, nu o recunoaștem în mod deschis, și suntem măguliți de atenția acordată de semenii noștri.

În acel an, mai mult ca oricând, au sosit telefoane de felicitare din toate colțurile lumii, mulți nu îl căutaseră de ani de zile.

Urările noastre, din Toronto, ajunse, datorită fusului orar, cu o mică întârziere, au fost cele mai așteptate și dragi sufletului său. Nepotul său, în vârstă de trei ani, a fost primul care i-a cântat, cu inocență: “Să trăiești bunicul meu / Să fii sănătos / Să te țină Dumnezeu / Harnic și voios / Totdeauna să muncești cu spor / Și să ai tot ce îți dorești / Dragă bunicuțul meu.” Mogâldeața cu păr inelat rostise versurile într-o suflare, dornic să încheie, și să o zbughească la joacă. Versurile simple, le învățase de la mine, le țineam minte din copilărie. Cu siguranță, tata își amintea de fetița cârlionțată care declama aceleași versuri cu mulți ani în urmă, pe genunchii săi.

Deși prilej de bucurie, acea zi aducea și tristețe. Era depărtarea geografică. Nu ne puteam îmbrățișa, săruta, așa cum o făceam odinioară. Plecată din România de un an și jumătate, deși petrecusem cu părinții mei șase luni, în Toronto, sufeream încă din cauza despărțirii. Vocea îmi tremura de fiecare dată când vorbeam la telefon, dar mai ales la aniversări. Mă năvăleau amintirile, îmi retrăiam adolescența, iar inima mi se zbătea în piept.

Deși știam că ne vom auzi din nou în curând, ceva nu mă lăsa să închei acea convorbire. Emoționat, tatăl meu mi-a spus “Cristinica, să ai grijă de tine și de ai tăi. Nu te gândi la noi, mama și cu mine ne descurcăm.” Nici un cuvânt despre el însuși, despre sănătatea sa, care, în ultimele luni era alarmantă. Nu se plângea niciodată, nu știam dacă îl durea ceva. A doua zi după convorbirea noastră, a cerut să fie dus la spital. Avea dureri de stomac insuportabile. Operat, optimist după intervenție, vorbea cu mama doar despre noi, despre nepotul său, despre lunile petrecute în Toronto.

Nu știusem nimic despre starea lui, am aflat despre operație abia a doua zi. Era într-o duminecă. Luni, Tata ne părăsise, luând cu el, chipurile celor dragi.

În Toronto, se așterneau frunzele unei toamne târzii.

VIVALDI PROJE(K)T

noiembrie 7th, 2010

CENTRUL CULTURAL FRANCEZ si CENTRUL CULTURAL GERMAN

prezintă

in colaborare cu Liceul de Coregrafie si Arta Dramatica “Octavian Stroia” şi Teatrul de Balet Cluj

dans-performance

VIVALDI PROJE(K)T

Coregrafia: Damien Liger

Un proiect franco-german in serviciul dialogului intercultural

Creat cu ocazia celei de-a 40a aniversări a tratatului de la Elysée în 2003, Fondul cultural franco-german în ţări terţe simbolizează prietenia şi cooperarea franco-germană în străinătate. Dincolo de proiectele susţinute, acest program de finanţare promovează dialogul intercultural între francezi, germani şi cetăţeni din întreaga lume.

Având relaţii excelente, Centrul Cultural German şi Centrul Cultural Francez din Cluj depun anual un proiect către acest „fond Elysée”, asociindu-se de fiecare dată cu parteneri locali sau din alte ţări. Proiectul ales anul acesta Vivaldi Proje(k)t ţine de domeniul dansului contemporan.

Vivaldi-Proje(k)t

Lumea dansului la Cluj (studenţi şi profesori) este foarte doritoare de formare şi schimburi de experienţă. Cele două centre culturale au avut ideea de a organiza o rezidenţă, invitându-l pe Damien Liger, dansator şi coregraf francez care locuieşte în Germania şi pe Ivonne Kalter, dansatoare din Germania. În timpul acestei rezidenţe, un grup de elevi, studenţi şi profesori, membri ai Teatrului de Balet din Cluj şi ai Liceului de Coregrafie şi Artă Dramatică, participă în fiecare zi la ateliere de formare animate de Damien Liger. Obiectivul acestor ateliere este de a construi o coreografie modernă pe baza diferitelor compozitii ale lui Antonio Vivaldi, dintre care una, este Concerto Grosso nr.8.

Pe durata celor 3 săptămâni pe care le petrec împreună, coregraful franco-german şi tinerele talente din România vor încerca să depăşească barierele culturale şi lingvistice, inventând un nou limbaj comun prin intermediul dansului.

Rezidenţa artistică se va încheia printr-o reprezentaţie de înalt nivel, plină de energie, care va integra solo-ul lui Ivonne Kalter. Acest spectacol va putea fi preluat şi difuzat mai apoi în alte oraşe din România sau din străinătate, cu sau fără solo.

Ce se întîmplă în România ?

noiembrie 7th, 2010

Trăim în România. Bine, rău, fiecăruia cum i-a fost dat. Cum și-a așternut, cum i s-au așternut pașii pe cărările vieții. Unii pe jos, alții cu căruța, unii cu teleguța, alții cu 4 ori 4. Noua obsesie a românului, după ce pune mîna pe ceva parale. Dar dincolo de bogația afișată, deseori reală, alteori bine pitită, există o anume realitate. Nu neapărat cea de la televizor, declarațiile din Parlamentul României sau culegerile de texte despre anatomia resentimentului. Sună bine, dă bine pe ecran, dar avem mari rezerve că acoperă și o realitate scăpată de sub control.

De către instituțiile statului. De către comentatori și analiști care tot taie firul în patru cînd nu mai e nimic de tăiat. Ci de acționat. Ni se cere solidaritate ca să depășim o situația economico-financiară ( criză mare, ce mai…) mondială.OK, să ne solidarizăm. Cu cine ? Cine are nevoie de solidaritatea cui ?

Greu de răspuns. Ni se cere răbdare și înțelegere, țara și poporul trec prin momente grele.OK, să avem răbdare. Pentru cine? Cine are nevoie de răbdarea șI toleranța noastră? O minoritate cocoțată la putere și pusă pe jaf și jecmăneală. Ce nu ar fi clar ? Vedem cum se schimbă bordurile și asfaltul se topește în voioșie an de an. Vedem cum se plantează bănci și cutii de gunoaie cu nemiluita,țepușe peste tot, care nu folosesc la nimic. Banii se risipesc cu voioșie cu totul aiurea. Și auzim melodia-șlagăr nu sunt bani! Sunt exemple multe, mari sau mici, dar vizibile. Ni se cere să strîngem cureaua și să acceptăm ce de multă vreme nu mai este de așteptat.

Nimic bun și bine, doar vorbe străpezite de un Guvern incompetent și un Prim Ministru ajuns de pomină prin lipsa de rușine ridicată cu țîfnă la rang de lege. Rușinea Ardealului, așa cum muierea lui Octavian Goga era supranumită privighetoarea lui. Nu a fost nici ea ușă de biserică. Nici Boc nu e stîlp de universitate, cu toate decorațiile primite. Ni se cere să ne batem capul cu tot ce zice, face și drege FMI-ul, care se joacă cu guvernul României precum I.V.Stalin cu trenulețele lui. Poporul e descumpănit și nu mai știe ce să creadă. In cine să creadă. Și de ce. Lipsa de autoritate și încredere în instituțiile statului produce efecte perverse. Las-că-ne-descurcăm-noi este stadiul maxim al incompetenței ajunsă lege votată și promulgată. Ce-o-fi-o-fi ne amintește de lipsa totală de speranță și iluzii din ultimii ani ai regimului comunist din România. Nu știam ce va fi, traiam de pe o zi pe alta. Acum, nu știm ce va fi, trăim de pe o zi pe alta.

Că aderăm la Spațiul Schengen ar fi grozav. Nici nu realizăm ce mare bucurie ar fi să circulăm prin toate țările membre ale UE fără să mai efectuăm vreun control vamal. Trai pe vătrai, neneacă, vom dormi prin trenuri, precum homeless prin tramvaiele iernii. Ce se întîmplă în România? Greu să ma convingă cineva că se știe exact ce se întîmplă și ce măsuri sunt necesare ca să ajungem întregi pînă în primăvară. Vorba unui hîtru scriitor, Paul Georgescu, inteligent și cinic pe alocuri, “Vom muri și vom vedea!”

A murit, dar nu se întrevede nimic. Totul e la nimereală. Merge? Merge, de ce să nu meargă. Ne descurcăm. Nu e bine.

Bursele UNESCO-Aschberg 2011

noiembrie 7th, 2010

Programul Burselor pentru artişti UNESCO-Aschberg 2011 are rezidenţe partenere prin toată lumea.

Vă sugerăm să consultaţi bursele funcţie de instituţiile propuse, pentru a cunoaşte detalii despre ofertele pentru anul următor, respectiv despre disciplina, durata, perioada, limita de vârstă etc.

Vă menţionăm ca pentru fiecare candidatură există limită de depunere a dosarelor.

Trimiteţi dosarul direct la fiecare instituţie care vă va contacta imediat ce sunteţi selecţionat(ă).

Este necesar să cunoaşteţi cel puţin o limbă de circulaţie internaţională sau a ţării care oferă rezidenţa.

Asia şi Pacific

Sanskriti Pratishthan (Indie) Creaţie literară şi arte vizuale, rezidenţă 3 luni (oct-dec 2011), limită de vîrstă: între 25-35 ani, termen 30.11.2010, http://sanskritifoundation.org/residencies2009/appForm.html

Bundanon (Australia) Arte vizuale, rezidenţă 1-31 aug 2011, termen 10.11.2010, limită de vîrstă: între 25-35 ani,

http://bundanon.com.au/content/the-unesco-aschberg-bursaries-artists-programme

Europa

Camac (Franţa) Creaţie vizuale şi design, Creaţie literară, termen 10.11.2010, rezidenţă 2 luni, limită de vîrstă 35 ani

http://www.camac.org/

Civitella Ranieri Center (Italia) Creaţie literară, creaţie muzicală şi arte vizuale, termen 31.12.2010, rezidenţă 1 ½ lună, limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://civitella.org/news.aspx#unesco

America latină şi Caraibe

Sacatar Foundation (Brazilia) Creaţie literară şi arte vizuale, termen 22.11.2010, rezidenţe 1 ½ – 6 luni, fără limită de vârstă

http://www.sacatar.org/

Centro Colombo Americano (Colombia)

Creaţie arte vizuale, termen 30.11.2010, rezidenţe 1 ½ , limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://www.colomboworld.com/

sursa: http://portal.unesco.org/culture

Memento

noiembrie 7th, 2010

Anul acesta, martor al celor douăzeci și unu de ani scurși de la evenimentele din 1989, Regele Mihai a împlinit 89 de ani. După opt decenii de când a devenit Rege, în ochii săi se citește limpede nu serenitatea desprinderii de zbuciumul lumii, ci îngrijoarea pentru țară și oamenii ei, pentru vremurile de încercări ce par că nu vor să plece. Pentru felul neîngăduit de superficial în care sunt privite libertățile și democrația, pentru disprețul crescând față de instituții și pentru felul în care, uneori, se ignoră răspunderile față de conducerea treburilor publice.

Să ai în panoplia Statului român un lider de anvergura Regelui Mihai, ajuns la aproape 90 de ani, nu este puțin lucru. Este, de fapt, ceva unic. Îmi fac datoria să afirm douăzeci dintre motivele pentru care România are nevoie să prețuiască aportul Regelui Mihai în devenirea ei istorică și instituțională, în marea familie europeană:

1) Familia Regală este una dintre cele mai vechi instituții ale Statului român, ea a împlinit, în anul 2010, 144 de ani.

2) Regele Carol I a fost primul șef de Stat (european la modul propriu) al României. I-au urmat alți trei, toți membri ai Familiei lui.

3) Dinastia regală era cea care întruchipa Statul, atunci când am devenit, pentru prima oară în istoria noastră, țară suverană și independentă, cu numele de România, în anul 1881.

4) Modernizarea țării (neîncheiată până astăzi) a fost începută de un strămoș al Regelui Mihai I.

5) Profesionalizarea politicii, a Armatei, a economiei, a administrației, a educației, domenii de bază ale Uniunii Europene, au fost începute de Carol I.

6) Regele Mihai este ultimul șef de Stat care a plecat din iadul de dincoace de Cortina de Fier, în ziua de 3 ianuarie 1948, reprezentând ultimul bastion al Europei democratice și occidentale în zonă.

7) Între 1948 și 1989, Regele Mihai a susținut aceleași principii pe care România le promovează astăzi, în calitate de membru al Uniunii Europene. A făcut-o într-o vreme în care generația noastră cânta “Salut voios de pionier”.

8 ) Din decembrie 1989 încoace, Regele Mihai a rămas unul dintre rarii oameni publici din România care a avut, în mod constant, un comportament european. Iar aceasta a dat respectabilitate Statului român, chiar dacă Regele nu este șeful de Stat în funcțiune.

9) Autovehiculele trimise de Putere care i-au blocat drumul, în anul 1990, pe șoseaua București-Pitești, împiedicându-l să meargă la mormintele Familiei sale, la Curtea de Argeș, zădărniceau nu drumul Regelui Mihai I, ci joncțiunea României cu Uniunea Europeană și cu NATO.

10) Un milion de oameni în stradă, la Paștele din 1992, doreau o Românie europeană. Acei oameni nu erau cuprinși de “delir monarhic”, așa cum a spus un iresponsabil, mai pe urmă.

11) În 1997, 2002 și de atunci încoace, Regele a trecut peste multe în sufletul lui, pentru a fi de folos țării. A crezut că este mai bine așa, că România va intra mai ușor în familia demnă a națiunilor libere dacă el procedează astfel.

12) Din anul 2001 încoace, Familia pe care Regele o conduce a avut mii de angajamente, pentru consolidarea instituțiilor țării și pentru respectabilitatea ei.

13) Dușmanii României și ai destinului ei european i-au luat totul: Tronul, bunurile personale, tinerețea, i-au zădărnicit 60 de ani de viață, dreptul de a sta acasă la el, șansa de a continua opera dinastiei legitime. Nimeni nu îl mai poate “răsplati” cu ceva. Ar fi suficient dacă nu ne-ar mai juca feste memoria. Mai ales că Europa are, și ea, amnezii multiple.

14) Regele Mihai era șef de Stat acum 83 de ani, o vreme la care nici unul dintre oamenii politici de astăzi nu erau încă născuți.

15) Regele Mihai este dinastic legat de Europa, prin sute de conexiuni, fiind la el acasă în aproape orice țară europeană ar merge.

16) Destinul lui poartă în orice condiții și în orice împrejurare sâmburele de identitate națională și de statalitate, fără de care România nu se va putea regăsi pe sine pe de-a întregul, iar aceasta este o constatare de bun-simț, nu o pledoarie pentru monarhie.

17) Uniunea Europeană are ea însăși nevoie de identitate și de un anume fel de legitimitate. Un astfel de om, atâta vreme cât Dumnezeu îl ține în viață, este un argument vibrant al României în Europa. Mai rămâne doar ca partea vocală a elitei românești să asume acest lucru. Poate că o va face înainte de anul 2100.

18) Regele a avut stoicismul de a fi suportat, din 1989 încoace, toate manifestările publice ostile, cu nimic meritate, care au dovedit lumii, din nefericire, că România continuă să fie o țară mică și “originală”, capabilă de surprize neplăcute.

19) Exilul lui scuză România anilor cât el a fost în exil.

20) El este Regele.

De la Jurnalism Voluntar la Experiment Social

noiembrie 7th, 2010

Am stat destul de mult pe ganduri până la a mă decide să împărtăşesc cu cititorii ACUM rândurile ce urmează. Dar acest lucru avea să se întâmple oricum mai devreme sau mai târziu, astfel că mai bine aştern mai devreme, sub formă de întrebări, preocupările la care ştiam că se poate ajunge, pe cale naturală, încă din 2004, de la începuturile publicării revistei.

Cum vi s-ar părea dacă aş face afirmaţia că ACUM va trebui să facă pasul de la Jurnalism Voluntar la Experiment Social pentru a-şi demonstra, în primul rând în ochii noştri, ai celor care îl realizăm săptămână de săptămână, viabilitatea? Că dacă acest lucru nu va fi posibil într-un interval de timp rezonabil, ar fi cazul să ne retragem şi să abandonăm ceea ce de multe ori pare o „bătălie cu morile de vânt”?

Concret, ce ar fi dacă am pune condiţia (ca o provocare adresată nouă înşine, dar nu exclusiv) ca ACUM să fie o instituţie capabilă să se autosusţină complet, ori să „moară”?

Aparent simplă, această întrebare are zeci de conotaţii şi fibre care trebuie lămurite. Nu voi putea adresa în această propunere de reflecţie decât câteva, poate voi avea şansa să mai aduc clarificări prin ecouri, dar în orice caz evoluţia noastră a pornit în această direcţie deja.

Pentru început, conceptual: ce ar însemna autosusţinere completă şi de ce ar fi nevoie ca ACUM să se autosusţină COMPLET?

Din punctul meu de vedere, autosusţinerea completă are nevoie de trei piloni. Primul este cel moral, ideatic, intenţional, etic, politic, într-un cuvânt, comunicativ-motivaţional. Cel de-al doilea este o combinație de factori de natură financiară, administrativă, tehnică, într-un cuvânt, structurală. Cel de-al treilea constă în interesul Pieţei.

ACUM are clar primul pilon. Ştim cine suntem şi ce vrem, iar acest lucru răzbate din fiecare por al articolelor publicate, al dialogului cu cititorii. Nu insist asupra acestei componente dar există destule materiale în ACUM care conţin declaraţii de intenţii editoriale – susţinute de articolele publicate şi de dialogul cu cititorii. Politica editorială a revistei datorează mult lui Petru Clej, care a reuşit, de la venirea sa în această poziţie acum 3 ani, să iniţieze subiecte de substanţă şi trăsături care unicizează ACUM în peisajul presei de limbă română.

Cel de-al doilea pilon, asigurat, ca şi primul, din resurse voluntare sau din fonduri personale, este relativ puţin dezvoltat – oarecum pe măsura necesităţilor de până în prezent. Ca orice dezvoltare structurală, necesită resurse materiale şi fonduri pentru a fi întărit.

În ceea ce priveşte interesul Pieţei, mai precis al cititorilor, cunoaştem cu bună aproximaţie numărul de accesări unice zilnice ale revistei, provenienţa publicului şi, prin sondaje periodice, unele caracteristicile de profil ale acestuia (vârstă, preferinţe politice, ocupaţie, etc.).

Problema care se pune rezultă din aceea că, în timp ce nu mă aştept la absolut nici o schimbare a pilonului comunicativ-motivaţional, pilonul structural a început să dea semne că în curând nu va mai putea susţine, la nivelul unor aşteptări rezonabile, accesul din ce în ce mai larg la paginile ACUM.

Şi atunci, ce este de făcut? Cum vom putea găsi resursele structurale necesare pentru a oferi accesul de calitate al cititorilor la produsul de comunicare pe care ne străduim să-l oferim? Vom găsi oare resursele materiale şi financiare pentru menţinerea pilonului structural al publicaţiei la nivelul interesului publicului?

Din orice unghi ne-am uita la această întrebare, un răspuns acceptabil pare să nu vină decât tot de la noi înşine şi de la cei care consideră că ACUM ar trebui să continue şi, dacă se poate, chiar pe o linie ascendentă. Un sprijin material care să ne permită să angajăm persoane care la rândul lor să atragă fonduri, prin natura proprie activităţii: vânzări de publicitate, sponsorizări, contribuţii fără pretenţii în legătură cu linia editorială. O încercare de a obţine fonduri pentru ACUM pe baza unui proiect de dezvoltare, din partea Departamentului pentru Relaţiile de Pretutindeni, a eşuat. (Nu este de mirare, aş comenta, având în vedere că ACUM este incomodă Bucureştiului prin adevărurile pe care nu se sfieşte să le spună, prin vocea colaboratorilor din întreaga lume).

Va fi posibil un astfel de sprijin material? Există şi alte sugestii? Fără îndoială, sunt întrebări care ne frământă şi cărora le vom găsi un răspuns. Şi nu numai. Pentru prima dată în istoria presei, vom propune un sistem de transparenţă financiară 100% în care veniturile şi cheltuielile unei publicaţii vor fi prezentate în amănunt, on-line, la închiderea fiecărei luni!

Continui să cred că presa este viabilă şi morală în acelaşi timp dacă şi numai dacă ea răspunde unor nevoi sociale, non-elitiste, reale, care o pun cel puţin în postura de a se autosusţine.

Va urma un test de rezistenţă la interesul real al publicului pentru ACUM – un test în care vă rog să aveţi încredere în echipa redacţională, în consecvenţa noastră dar şi în disponibilitatea de a recunoaşte că nu răspundem unei nevoi reale a pieţii, dacă acesta va fi cazul. Iar dacă este cineva interesat să ajute în mod direct, la adresa editor@acum.tv vă aştept cu deosebit interes – şi bineînţeles, ca întotdeauna, prin ecouri on-line  la invitaţia de a găsi împreună soluţii. On-line voi răspunde de altfel majorităţii întrebărilor la care mă aştept pe acest subiect.

Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii

noiembrie 7th, 2010

A murit Adrian Păunescu… Moment pentru unii de a reevalua ierarhia poeziei româneşti. Nu de puţine ori zilele acestea, numele lui Adrian Păunescu a figurat alături de acela al lui Mihai Eminescu. Cu lipsa de luciditate şi calm ce ne caracterizează de fiecare dată când pierdem vreuna dintre figurile vieţii noastre publice, şi în acest caz ne lăsăm mult prea uşor în voia unui sentimentalism greu de justificat. Fideli unei metehne mai vechi, suntem gata să considerăm geniu orice farseur care pozează, mai bine sau mai rău, în primadonă, orice mediocru cetăţean care-şi construieşte statuia prin strategii de marketing. Aruncăm cu epitete în stânga şi în dreapta cu uşurinţa pe care ne-o dă certitudinea că nimeni nu ne va cere să argumentăm ceea ce afirmăm.

Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”). Poemele sale sunt bântuite de rime facile, de melodramatice declaraţii aşezate sub zodia plicticoasă a banalului. „Ruga pentru părinţi” a lui Adrian Păunescu, un text lacrimogen în care unii văd nici mai mult nici mai puţin decât o dovadă vie a aripii genialităţii care s-ar fi întins din abundenţă peste autorul lui, e cu mult inferioară unor texte similare precum „De-a v-ati ascuns” al lui Arghezi sau „Scrisoare” al lui Blaga. E, poate, un poem comparabil cu „Mama” lui George Coşbuc, dar asta în cel mai bun caz.

Confuzia generală în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu este, de fapt, confuzia între un poet şi un versificator. A scrie „poeme” în trei minute nu e nicidecum vreo mare bravură estetică. Oricum, Păunescu nu a fost nici primul şi nu va fi nici singurul care face asta. Doar că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care cocheta şi el cu procedeul, metafora păunesciană e obosită şi prăfuită, în slujba unor idei repetitive. Patriotismul e la el expresia învechită a unui protocronism literar interbelic iar sentinţele aşa-zis filozofice sunt clişee de genul „Nu există propriu-zis experienţă umană/Nimic nu e valabil decât o singură dată” („Iubiţi-vă pe tunuri”). Adrian Păunescu e un fel de Bolintineanu al poeziei româneşti, iar mediocritatea lui evidentă nu trebuie transformată în genialitate nici măcar odată cu dispariţia fizică a poetului. Nu e un caz singular. Cosmetizarea de cadavre e un soi de sport naţional. În faţa morţii, căutăm motive pentru a construi statui. Din fericire, ele nu rezistă decât până se stinge corul bocitoarelor.

Cazul Adrian Păunescu e reprezentativ: aici, vajnicii vorbitori care aruncă în capul proaspătului decedat cu epitete şi superlative confundă rima cu poezia însăşi. Dacă la nivelul versificaţiei Păunescu stă relativ onorabil, la nivelul imaginii şi a ideii poetice se prezintă lamentabil. Un fel de pastişă expirată după Goga, poezia lui de dragoste e lipsită de imaginaţie: Hai să fim doi oameni de zăpadă/ Ridicaţi de braţe de copii/ Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă/ Că se pot iubi, se pot iubi” (“Ce frumoasă eşti”) . Versul social e impregnat de o viziune proletară ce mimează apartenenţa la suferinţele „neamului”, cu procedee stilistice învechite de cel puţin un secol (ele erau practicate cu succes de romantici). Poezia patriotică păunesciană nu depăşeşte cu mult calitatea unui Alexe Mateevici; declaraţii patetice într-o limbă română minimală: „ Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc/ Şi primăvara jertfe noi aduce/ Şi plânge iarăşi neamul românesc” („Basarabia pe cruce”).

Că ne aflăm în faţa unor texte mediocre din care critica literara nu va reţine mare lucru după ce va fi trecut această emoţie de tragedie greacă declanşată de moartea autorului lor ne mai dovedeşte şi faptul că vocabularul poeziei păunesciene e mai mereu alcătuit din cuvinte „recrutate” din imediata cotidianitate, fără ca în textele sale ele să capete sensuri cu adevărat poetice. Marea problemă a poeziei lui Păunescu e, deci, prozaismul ei. Ştiu că sună paradoxal, dar până şi dramoletele imaginate în poemele sale cu nucleu epic sunt îngrozitor de prozaice. Nici urmă de imaginaţie, colecţie de clişee, ele nu sunt noi la nivel de limbaj. Vocabularul poetic păunescian duhneşte a haină veche, păstrată la naftalină prin dulapurile bunicii. Păunescu are vocaţia anacronică a odei. Chiar şi când nu scrie pentru Ceauşescu, în textul său eul liric se pleacă adânc la pământ, face temenele, linguşeşte din reflex, adoptă tonul dizarmonic al falsei modestii. El e când  parte organică a unei ţări căreia îi simte nevoile, când un pseudo-umil admirator al valorilor naţionale. Modelul descinde direct din poezia paşoptistă românească. Poetul paşoptist admiră ruinele Târgoviştei şi vorbeşte cu domnitorii români, Păunescu vorbeşte la rândul lui cu ţara sau tânjeşte la Paris după o virtuală întâlnire cu Brâncuşi. „Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi/ dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,/ îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,/ pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu” („Prea târziu, la Paris”). Tehnica poetică e învechită. Pe la mijloc de secol XIX ar fi fost în linia a ceea ce se practica în poezia noastră. În secolul XXI, însă, ea aruncă în ridicol pe toţi cei care văd în Adrian Păunescu un geniu comparabil cu Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu.

Centrul poeziei păunesciene e verbul şi substantivul, farsa ei, motivul pentru care suntem atât de tentaţi să îl considerăm pe Adrian Păunescu un fel de geniu care s-ar naşte o dată la 150 de ani, ţine de uşurinţa versificării. Păunescu în vers alb e submediocru. Iată un exemplu din multele care pot fi citate: „Ne urcasem cu toţii în autobuz/ Care nu era confortabil, dar era independent/ N-avea fiecare locul său/ Dar ne gândeam că o să aibă” („Şoferul şi nevastă-sa”). Fără viziune şi fără intuiţie poetică, fără forţă ideatică şi fără substanţă, poezia lui Adrian Păunescu va ocupa în cele din urmă rafturile trei-patru într-o virtuală bibliotecă a poeziei româneşti. Asta, desigur, după ce se vor fi uscat lacrimile tuturor acelora care cred ca faptul de a fi murit e suficient pentru a căpăta statura de geniu.


Varza murată

noiembrie 7th, 2010

In ultima saptamana de octombrie incepe timpul punerii verzei la murat. Alegem verzele indesate si cu foile subtiri si sunt lasate afara acoperite bine, sa fie ferite de lumina soarelui timp de o saptamana inainte de a le mura.

In absenta butoaielor sau a hardaielor de lemn,  in ultimii ani se folosesc cele din plastic.

O reteta clasica a verzei murate consta in 50gr (o lingura de supa) de sare ordinara (nu rafinata) la 1 litru de apa.

Pe la noi, la sat, bunicul si vecinii scoteau cotorul din partea superioara a fiecarei verze in parte si umpleau cu sare scobitura rezultata.

Se aseaza verzele in butoi, intercaland crengute de marar uscat, radacini de hrean curatat si chiar boabe de porumb (un cocean de marime mijlocie).

Depuneti apa acoperind varza. Deasupra verzelor asezati cu un gratar de lemn (ori cateva scandurele), frunze de visin, cateva pietre – greutati ce vor tine verzele in saramura.

Trebuie sa gasiti un loc ferit de inghet, dar si de caldura depasind temperatura de 10°C.

Dupa preferinta puteti adauga in saramura o gutuie taiata in felii mai mari.

Din pricina schimbarilor climatice, as sugera ca varza sa fie pusa la murat in prima saptamana de noiembrie, inainte de primele ingheturi.

In general cam dupa doua-trei saptamani varza este murata. Intre timp verificati butoiul si vanturati saramura si varza, prin pritrocire

Varza murata si zeama de varza sunt bogate in vitamina C si un acid lactic lactic produs prin fermentare ca un bun element antioxidant si anticancerigen.

In acest context va propun o reteta simpla si de efect :

Capriciu autumnal

1 franzela gen baguette

250 gr carnati de casa afumati

100 cascaval transat (de preferinta mozzarella)

1 ceapa mica taiata f fin

1 buchet de mirodenii – boabe de ienibahar, piper, foi de fain, cimbru, putin ardei iute uscat)

1 ligura de ulei

50 ml de vin alb dulce

Intr-o tigae rumeniti carnatul in transe nu foarte subtiri. Separat caliti varza murata (in prealabil strecurata si eventual clatita cu apa rece, daca e prea sarata ) in ulei impreuna cu ceapa si cu buchetul de mirodenii, adaugati vinul si mai lasati pana lichidul se evapora. Atentie sa nu ardeti varza.

Sectionati franzela pe lungime in doua si asezati un strat de varza murata, un strat de carnati, si la urma stratul de  branza in felii. Inchideti franzela sectionata si apoi taiati franzela in sandvisuri mai mici.

Sandvisul poate fi acompaniat de cartofi prajiti, la o bere cu amicii.

Să fim seminţe pentru o altă Lume

noiembrie 7th, 2010

Săptămanâ trecută s-a desfăşurat la Suceava o mare conferinţă internaţională dedicată unui subiect dificil, controversat dar vital cred eu pentru viitorul imediat al planetei : Singularitatea tehnologică.

Suceava- Universitatea “Stefan cel Mare”

S-a scris mult şi se va scrie despre acest subiect. În esenţă, este vorba de o « densificare » exponenţială a cunoaşterii, o evoluţie exponenţială a tehnologiilor, în special a celor cuantice, a nanotehnologiei şi a biotehnologiei. Apariţia intelgenţei artificiale, dublată de evoluţia tehnologiei generează un proces evolutiv « cu reacţie pozitivă » ce provoacă cu-adevarat omenirea. Evoluţia metalimbajelor utilizate în tehnica de calcul a permis o optimizare şi o restructurare a hardului ce admite şi stimulează evoluţia infrastructurii care, redefineşte şi restructureaza… softul. Acest cuplaj permite creşterea explozivă a producţiei de cunoaştere ce tinde sp nu mai poatp fi asimilatp, înţeleasă şi controlată de umanitate. Densitatea de cunoştiinţe tinde să genereze o presiune din ce în ce mai mare asupra structurii mentale individuale şi colective, generând la un moment dat o mutaţie genetică, o modificare a însăşi structurii « hard » a Omului. Acest moment este denumit Singularitate Tehnologică şi este considerat de unii filozofi ai ştiinţei ca moment de naştere a unei noi specii post-umane (transhumanitarism).

Greu de spus dacă este sau nu aşa, dar cred că subiectul merită puţină atenţie. Să luăm în discuţie câteva idei generale, pe care, de data asta le voi schita doar:

1. Factori ai accelerării producţiei de informaţii, cunoştiinţe, cunoaştere (mai puţin înţelepciune): Automatizarea pe scară largă; Explozia de noi tehnologii, noi materiale, noi produse; Miniaturizarea şi dematerializarea produselor (MEMS, Nanotehnologoe, Instrumentaţie Virtualp, Prototipare Virtualp);Globalizarea activităţtilor productive (întreprinderi virtuale, tele-lucru, interferenţe şi schimburi culturale.

2. Profunde schimbări în natura muncii, realizate în ultimii 40 de ani (când mă gândesc că am luat examenul de rezistenţa materialelor calculând cu …rigla de calcul iar acum folosesc clustere de calculatoare şi mă gândesc la inteligenţa artificială în sistemul de tip claud-computig): De la forţa brută şi imitatie…. la activităţi intelectuale şi inovative; de la stresul indus de rutină … la stresul indus de creşterea continuă a noutăţii; De la uzura fizică la… căderea nervoasă…

3. Modificarea contextului politic, economic, social, cultural şi climatic (toate deodată şi la scară globală)

4. Creşterea demografică în ţările lumii a III-a şi creşterea duratei medii de viaţă în majoritatea ţărilor dezvoltate.

şi lista ar mai putea continua… Toate sugerează o schimbare dramatică a problematicii pe care fiecare dintre noi o are de rezolvat. Nu cred că în perspectiva următorilor 8 …10 ani am putea spune că cele de mai sus sunt probleme false… care se rezolvă de la sine şi pentru care nu ar trebui să ne facem probleme… Ce mă preocupă însă nu este doar această provocare socio-economică generata de tehnologie ci mai ales direcţiile de cercetare către care se îndreaptă azi interesul oamenilor de ştiinţă, într-o manieră intensivă şi necondusă de ceea ce Aristotel definea ca fiind una din cele trei virtuţii intelectuale: timos, nous şi frenesis… frenesis fiind acea virtute de a simţi şi acţiona în cunoştiinţă de cauză privind ceea ce este bun sau rău pentru OM. Hibridarea Viu+Neviu, Genetica şi Nanotehnologia permit experimente fascinante! Suntem însă pregătiţi să înţelegem consecintele acestor experimente? Iată câteva directii care mi-au atras atentia…

maimuţa robot şi        robotul cu “creier” de şobolan

drumul catre ciborgi… si   nanotehnologia

Intrăm din ce în ce mai profund în intimitatea Materiei prin dezvoltarea Minţii… Ideile se dezvoltă pornind de la niveluri din ce în ce mai abstracte, pornind de la principii ce nu mai sunt decodificate de bunul simţ… Spaţiul şi Timpul, interacţiunea şi cauzalitatea devin concepte inoperabile… Semiotica şi Semantica tind să devină din ce în ce mai importante… Mintea este cea provocată în această accelerare exponenţială, către Singularitatea tehnologică… Ne deplasăm practic către vremuri incerte, unde reţetele de succes încep să nu mai funcţioneze. Ne putem aştepta oricând la o instabilitate socio-economică majoră, dacă nu vom găsi efectiv calea către… marea împăcare dintre Materie si Minte! Insăşi supravieţuirea noastră ca specie poate fi pusă în pericol dacă nu vom ajunge la nivelul de conştiinţă care să permită saltul de la Competiţie la Cooperare, de la Dependenţă, prin lecţia dură a Independenţei, la Interdependenţă, de la Eficienţă la Armonie.

Deşi ştiu că însăşi formularea pe care o voi face deranjează pe mulţi, ce sunt extrem de sensibili la orice atribut pozitiv asociat românilor, nu mă voi abţine şi o voi face. Pentru a înţelege sensul acestei afirmaţii, spun încă de la început că românul nu este nici mai grozav nici mai tâmpit faţă de celelalte naţii. Sigur, românul nu este “buricul lumii” cum incearca unii sa trâmbiţeze în forme sterile, ce nu fac decât să irite şi să genereze replici pe măsură! Românul are şansa (neşansa) să stea pe… buricul lumii… acel tărâm situal între Orient şi Occident. Cu aceasta îmi permit sa fac şi afirmaţia: Problematica legata de o străpungere conceptuală, o reformulare fundamentală a structurii interne a Omului în sensul sugerat de transhumanitarism are o şansă de rezolvare aici, în spaţiul nostru cultural, atât de răscolit de vremuri. Fie că ne place sau nu, va trebui să înţelegem specificul pe care-l avem în raport cu Universalul, aici, la cumpăna dintre lumea dominată de Minte şi cea dominată de Materie.

Pe scurt şi într-o sinteză personală, Orientul este lumea celor care percep cu prioritate asemănările dintre lucruri, ceea ce generează o viziune holistă, un limbaj polisemantic specific încercării de comunicare a unor viziuni complexe. Contextul capătă semnificaţie, iar evenimentul este mai important decât reproducerea lui statistică. Individul este preocupat să experimenteze şi să înţeleagă lumea sa interioară, cea a trăirilor inefabile, neexprimabile prin cuvânt – şi prin aceasta structurează drumul spre o lume spirituală. El ştie! Nu se îndoieşte, căci are conştiinţa experimentului trăit. Această lume ar putea fi caracterizată printr-o reinterpretare a devizei atât de controversate: Crede şi NU, cerceta! Trăieşte, Simte şi NU analiza, căci actul cercetării duce către o altă poartă, pe un alt drum, către o altă lume, cea Occidentală.

În aceeaşi interpretare simplificată şi personală, Occidentul este lumea celor care percep cu prioritate deosebirile dintre lucruri, ceea ce conduce treptat la formarea unei viziuni structurale asupra Realităţii. Evoluţia în acest spaţiu cultural conduce la apariţia unui limbaj exact, independent de context şi prin intermediul căruia se cercetează lumea exterioară, lumea Materială. Uri eveniment izolat nu are semnificaţie decât dacă este încadrat într-o gândire statistică. Occidentului i-aş putea ataşa deviza: Nu crede, Cercetează!

Conflictul aparent dintre Orient şi Occident în sensul descris mai sus capătă o altă dimensiune dacă îl privin de aici, din spaţiul hotarului ce desparte două Lumi… A „cânta” frumuseţea sau utilitatea  doar a unuia din cele două „ingrediente” ale unei realităţi mult mai profunde este fără sens căci, aşa cum spunea şi Schrôdinger: Viaţa este şi Spirit, şi Materie. Dificultatea stingerii conflictului este generată de faptul că cele două forme de manifestare ale viului par să ceară acţiuni contradictorii: una tinde să valorizeze unicitatea, cealaltă – media statistică! Una conduce la Armonie, cealaltă la Eficientă. Calea de mijloc, dacă ea există, poate fi calea Gri, a Compromisului (stăpânită de diplomaţia politicii) sau calea Luminii (a întâlnirii cu LOGOSUL UNIVERSAL, cu Conştiinţa Universală), înscrisă în lecţia sacrificiului creştin!

Lecţia Dăruirii, înţeleasă în sens spiritual şi nu din perspectiva profană ce ocultează chiar măreţia lecţiei în sine, poate fi un bun început pentru a contura treptat, prin durerea şi bucuria noastră, a celor aflaţi între cele două lumi cunoscute, o altă CALE! Să încercăm să fim, împreună, noi Românii Seminţe pentru o altă lume…

Scenarii electorale

noiembrie 7th, 2010

Din punct de ve dere al sondajelor privind viaţa politică, ne aflăm într-un moment deosebit. În primele 6 luni ale anului, sondajele pri vind intenţia de vot au fost cvasiabsente. Singurul sondaj publicat a fost cel al CURS (fe bruarie), în care situaţia prin cipalelor partide era, în linii mari, neschimbată faţă de ale gerile din toamna anului 2008: PDL – 35%, PSD – 35%, PNL – 18%.

O dată cu arşiţa verii au început să iasă la iveală şi sondajele. În mod ciudat, realizate exclusiv de agenţii foarte tinere (IRES) sau necunoscute până atunci (IPP Data Research, GSS). Aces tea indicau, în iulie, o scădere dramatică a încrederii în primul-ministru şi în pre şe dintele ţării, un dezacord cvasiunanim cu direcţia spre care ne îndreptăm şi, drept consecinţă, a intenţiei de vot pentru partidul de guvernământ: 14% conform INSOMAR, 12% la IPP. Pe baza acestor date, confirmate de alte câteva sondaje ulterioare, s-a tras concluzia că PDL se află în cădere liberă şi că are şan se mari de a împărtăşi, du pă următoarele alegeri parla men tare, soarta PNŢ-CD din 2000. De atunci, tot aud diverse scenarii bazate pe această premisă. Ea este falsă şi voi arăta de ce. Întâi, pentru că s-a trecut cu vederea oprirea căderii libere. Un corp aflat în cădere liberă înregistrează o viteză accelerată; or, din iulie până acum (mai mult de două luni), cifrele din dreptul acestui partid se învârt în jurul a 14-16%. Cu alte cuvinte, a existat, într-adevăr, o cădere liberă din primăvară până prin iulie (probabil între momentul anunţării măsurilor drastice de austeritate şi cel al materializării acestora), care însă s-a oprit pe un palier relativ constant.

Apoi, se uită faptul că PDL ar de ţine, în cazul unor alegeri an ti cipate (din ce în ce mai puţin probabile), avantajul controlului unei administraţii excesiv politi zate, factor care în România con tează (din păcate). Dacă ar avea loc alegeri în viitorul apropiat, scorul cel mai probabil al acestui partid ar fi în jurul a 20%, ceea ce nu l-ar scoate deloc din calculele unei viitoare majorităţi. Numai că, aşa cum spuneam, după eşecul unei moţiuni de cenzură desfăşurate în momen tul de apogeu al nemulţumirii populare, eventualitatea unor alegeri înainte de termen este din ce în ce mai improbabilă. Motiv pentru care datele actuale ale sondajelor trebuie revizuite. Scenariul cel mai optimist pentru PDL porneşte de la ipoteza că, în momentul de faţă, toate animalele din ogradă au fost introduse în casele electoratului. Dacă în anul 2011 se va înregistra o minimă creştere economică (ceea ce e o simplă ipoteză – prognozele gu vernamentale şi cele ale FMI s-au confirmat până acum cam în aceeaşi măsură ca acelea privind producerea seismelor), dacă apoi salariile vor creşte cât de puţin faţă de magnitudinea amputărilor din acest an, iar povara fiscală va fi uşurată fie şi simbolic, discursul guvernamental va redeveni coerent în ochii unei părţi importante din electoratul pierdut în această vară. Cel mai probabil, momentul de in flexiune va fi marcat prin înlocuirea primului-ministru (de exemplu, cu Vasile Blaga), ceea ce va ajuta oamenii să uite ce-i scosese în stradă în vara anu lui 2010. Odată capra scoasă din casă, aerul va redeveni res pirabil pentru cei care nu au fost convinşi de viabilitatea variantelor propuse de partidele din opoziţie. Dacă acest scenariu se va îndeplini, principalul per dant ar fi, probabil, PNL, căci elec toratul de stânga va continua probabil să voteze cu social-democraţii.

Celălalt scenariu este cel în ca re actuala degringoladă din eco nomie va continua încă un an. În acest caz, chiar şi o revenire în 2012 nu va putea salva partidul de guvernământ (se va repeta situaţia din 2000, când, în ciuda faptului că înregistra primul an post re voluţionar de creştere, Convenţia Democrată nu s-a putut salva de la dezastru). În această ipoteză, totul depinde de atitudinea PNL şi PSD. Acestea au formulat, cu ocazia recentei moţiuni de cenzură, un excelent discurs critic, aproape coerent. La un moment dat, în text se propune instalarea unui guvern de criză, ale cărui obiective să fie organizarea alegerilor anticipate şi „stabilizarea societăţii prin câteva măsuri de urgenţă”. Din păcate, aici lipseşte sintagma „şi anume”, urmată de două puncte. Deocamdată, se pare că între cele două partide există suficiente divergenţe doctrinare şi conjuncturale încât această completare să nu poată fi scrisă. Dacă ele vor fi depăşite, fie şi tem­porar, alegerile vor decide care dintre aceste două partide va fi liderul viitoarei guvernări. Dacă nu, pericolul principal con stă în desfăşurarea unor ale geri cu o prezenţă la urne sub 30%. În aceste condiţii, partide eminamente populiste mai vechi (PRM, de exemplu, care în actualele sondaje a depăşit pragul electoral) sau mai noi, create la televizor (după unele sondaje, deja peste 10%), vor atrage un număr de electori naivi, dar vioi, suficient de ma re încât să le permită să facă legea – chiar dacă nu din poziţie majoritară – în viitorul Parlament.

5-4: așa e interpretată Constituția la Curte!

noiembrie 7th, 2010

Nouă ne pasă. Ne pasă intens şi personal. Ne pasă ziua. Ne pasă noaptea. Ne pasă în tot restul timpului. Nimic din ceea ce e important pe lumea asta a noastră nu ne lasă indiferenţi. Uneori, ne pasă şi de lucrurile aparent nesemnificative. Nu neapărat fiindcă e vreo şansă să se ascundă Dumnezeu în spatele lor, doamne fereşte, ci pentru că suntem generoşi în păsarea noastră. Ne pasă, nu vă e clar?

Ne pasă totuşi parcă un pic mai mult de cele cu adevărat importante. Doar sunt importante! Ne pasă de pensii. Ne pasă de legea unică a salarizării. Ne pasă de legea educaţiei. Ne pasă imens. Îi privim cu respect pe şcolarii francezi care, nu de mult, au ieşit în stradă să protesteze, la unison, împotriva modificării vârstei de pensionare. Îi privim cu respect pentru că le pasă, şi încă de la o vârstă fragedă. Îi privim şi cu puţină invidie, s-o recunoaştem – provin dintr-o cultură a rezistenţei.

Dar şi noi rezistăm. Rezistăm printr-o păsare apăsată. Ne pasă şi ne place că ne pasă. E adevărat, au cântărit şi cântăresc încă foarte greu şi avertismentele extrem de serioase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale altor organisme internaţionale, potrivit cărora e musai să ne pese. Cu siguranţă însă ne-ar fi păsat şi fără ele. Cum să nu-ţi pese de pensionari, de salariaţi, de elevi şi de studenţi? De trecutul, prezentul şi viitorul ţării?

Tocmai fiindcă ne pasă am dat frâu liber politizării tuturor instituţiilor statului. Noi, si numai noi deţinem monopolul păsării. Doar nouă ne pasă cum trebuie. Celorlalţi le pasă greşit.

Le pasă totuşi şi lor. Drept dovadă scorul cu care Curtea Constituţională s-a pronunţat în defavoarea legii pensiilor şi a procedurii asumarii guvernamentale a legii educaţiei. Dacă nu s-ar fi repetat şi dacă nu ar fi fost atât de strâns, am fi avut motive serioase de îngrijorare. Din fericire, s-a repetat şi e foarte strâns. Prin urmare, au discutat aprig şi contradictoriu. Au dus lupte grele. Pe scurt, le pasă.

Că decizia luată nu a fost una obiectivă, profesionistă, ci una strict politică, ce mai contează? E drept, Curtea Constituţională nu are de ce să decidă în chestiuni care ţin de domeniul economic (cuantumul salariului minim, valoarea punctului de pensie sau vârsta de pensionare). Nici „argumentele” invocate în cazul legii educaţiei – o lege extrem de importantă care va ieşi foarte probabil măcelărită din Parlament – nu prea stau în picioare. Educaţia e la pământ şi continuă să coboare, dar noi ne luptăm cu minoritatea maghiara. Salutar e că le pasă.

Le pasă tuturor, în special de elevi şi de studenţi. „România va dispărea ca ţară şi ca societate dacă nu înţelege că cele mai importante investiţii trebuiesc făcute în educaţie şi în sănătate”, declara convins dl Ponta. Problema e că ipocrizia şi vorbele umflate nu pot ţine locul unei legi bune. Deciziile dictate de interese de partid, de gaşcă, de trib, de interese fără acoperire profesională (şi număr printre ele decizia recentă a Curţii Constituţionale referitoare la „legea Funeriu” sau la legea pensiilor), deciziile de tip „5-4” nu au cum să ducă la nimic constructiv.

Soarta reformelor majore este decisa la vot cu scor 5 la 4. Nimic mai neclar. Adica aproape jumatate crede in constitutionalitatea propunerilor, dar celalalta jumatate plus unu nu crede?! Par a fi doar reflexe. De ce nu mult mai rezonabilul 9-0 sau 8-1, cel mult 7-2? E chiar atât de interpretabila Constituţia?

În lipsa competenţelor şi a responsabilităţii în momentele decizionale importante, poate să ne pese mult şi bine.

Max Emanuel (Burschi) Gruder: 16 mai 1928 – 7 noiembrie 2010

noiembrie 7th, 2010

Graficianul Max Emanuel (Burschi) Gruder, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuţi, din părinţi originari din Bucovina. Se va stabili cu părinţii la Bucureşti în 1935. Este cunoscut ca un ilustrator de cărţi pentru copii încă din anul 1946, când, după război, student fiind la Politehnica din Bucureşti secţia mecanică, şi având un talent remarcabil la desen, a început să colaboreze la revista «Tinereţea».

Aşa cum este menţionat şi în «Dicţionarul benzii desenate din România», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005 sau în «Dictionnaire de la bande dessinée roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, Burschi Gruder este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din România, fiind, în fapt, decanul acestui gen de ilustraţie de la noi.

Din anul 1949, când s-au înfíinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele de gen care apăreau la Bucureşti, săptămânale sau lunare, sub semnătura de Burschi.

Până în 1989 a fost ilustrator permanent la «Pionierul», «Scânteia Pionierului», «Cravata Roşie», «Arici Pogonici», «Luminiţa», «Soimii Patriei», iar după 1989 la «Clopoţel», «Licurici», “Luceafărul copiilor” şi «Universul Copiilor», până ce acestea şi-au încetat apariţia.

A continuat să ilustreze cu predilecţie reviste pentru copii iar printre colaboratorii şi prietenii săi de-o viaţă o amintim pe cunoscuta graficiană de origine română, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de cărti pentru copii de la editura Nathan din Paris.

De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din Romania au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, fosta Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d. fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc).

Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi cărţi, a inventat povestiri în imagini, adept al stilului BD occidental, a ilustrat cărţile lui Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Alexandru Mironov, Iosef Eugen Campus, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a. manuale didactice precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici.

In anul 1956 a ilustrat prima sa carte «Alarmă în subterană» care s-a bucurat de succes, fiind citată în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creangă, Didactică, Stiinţifícă, Coresi, All, Hasefer.

A plecat într-o zi de toamnă să coloreze încăperile stelelor.

Condoleanţe familiei îndoliate!


Desculţi, întinşi pe mochetă.

noiembrie 7th, 2010

Din toate câte mi-ai lăsat, nu pot alege nimic.

Casa e mare, e drept,

Dar suferă de sindromul de singurătate

Pe la ferestre, pe la uşile prea înalte.

Mă simt în ea ca un tuareg pitic

Într-un templu pierdut în deşert.

Argintăria, mobilierul, maşina chiar,

Poartă blazoane care nu-mi aparţin;

Mă obosesc, mă sugrumă.

Nopţile mi se par triste, prea lungi.

Aş fi preferat filele acelea mâzgălite în grabă,

Despre iubire, despre cer, despre flori,

Despre o fată cochetă.

Ţi le citeam de ziua ta seara, la gura sobei,

În faţa farfuriei cu nuci şi a sticlei cu vin,

Desculţi, întinşi pe mochetă.

Descoperirea în România a unei gropi comune a victimelor Holocaustului

noiembrie 5th, 2010

O echipă de istorici şi arheologi coordonată de Institutul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România  „ Elie Wiesel” a descoperit recent, în apropiere de Iaşi, în nord-estul ţării, o groapă comună cu rămășițele unor evrei ucişi în timpul Holocaustului. Locul respectiv se află într-o pădure din satul Popricani, în vecinătatea Iaşului, zonă aflată în calea trupelor aliate germane şi române la debutul Operaţiunii Barbarossa îndreptate asupra Uniunii Sovietice. Intrarea României în război, alături de Germania Nazistă a fost marcată de debutul unei epurări etnice a populaţiei, folosită de către regimul Ion Antonescu pentru  „ rezolvarea” prin mijloace violente a „ Problemei Evreieşti”. Asasinarea în grup a evreilor în pădurea Vulturi din Popricani, a făcut parte dintr-o serie de masacre comise de către trupele armate române în vara anului 1941, începând cu Pogromul din Iaşi de la sfârşitul lui iunie 1941 şi continuând cu cele din Basarabia şi din Bucovina.

După declaraţiile martorilor oculari, masacrul din Popricani a fost comis de către trupele române, fiind descoperite rămăşiţele pământeşti a peste 100 de evrei – bărbaţi, copii, femei şi vârstnici. Unul dintre martorii oculari care a asistat la masacrarea victimelor, a fost cruţat de către soldaţi, doar după ce au fost convinşi că acesta este creştin.

Aceasta este a doua descoperire recentă în România a unei gropi comune. În toamna lui 1945,  în Stanca Roznovanu din apropierea Iaşului, au fost deshumate 311 de cadavre aflate în trei gropi comune. Victimele, originare din Sculeni ( aflat în prezent în Republica Moldova) au fost executate de către Regimentul 6, Vânători de Munte. Acest regiment, precum afirmă istoricul Adrian Cioflanca, coordonatorul investigaţiei arheologice de la Popricani, a fost implicat atât în masacrul din pădurea Vulturi, cât şi în altele care au avut ca deznodământ gropi comune aflate pe teritoriul Republicii Moldova.

A încetat din viață fostul poet ceaușist Adrian Păunescu

noiembrie 5th, 2010

Adrian Păunescu (1943-2010), versificator ingenios (a produs tone de texte în rimă, în zeci de volume cu nume bombastice, tipărite în tiraje umflate de propaganda comunistă), sicofant al dictatorului Nicolae Ceaușescu, agitator abil a unei întregi generații de tineri care au văzut în el de la distanță o deschidere spre libertatea de expresie, a încetat din viaţă, vineri dimineaţă, 5 noiembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din București.  A fost senator al Partidului Socialist al Muncii 1992 – 1996, al PSD 2000 – 2004 și a candidat la președinția României în 1996. Va rămâne celebru pentru sinceritatea cu care s-a autocaracterizat ca fiind “un porc” – cu referire la etica și morala proprii, bine cunoscute de către cei care au avut ghinionul să aibă de a face direct cu el.

New Mass Grave of Holocaust Victims Discovered in Romania

noiembrie 5th, 2010

PRESS RELEASE

THE ELIE WISEL NATIONAL INSTITUTE FOR THE STUDY OF THE HOLOCAUST IN ROMANIA

New Mass Grave of Holocaust Victims Discovered in Romania

A team of historians and archeologists coordinated by the Elie Wiesel National Institute for the Study of the Holocaust in Romania recently discovered in the district of Iasi, in northeast Romania a mass grave of Jews who were killed during the Holocaust.  The site is located in a forest in the village of Popricani, in the district of Iasi, where German and Romanian troops advanced at the beginning of Operation Barbarossa against the Soviet Union.   The entry of Romania in the war on Nazi Germany’s side was used by the Ion Antonescu regime to begin the ethnic cleansing of the population and to “resolve” through violent means “the Jewish Problem.”  The mass murder of the Jews in the Vulturi forest, Popricani, was part of a series of massacres committed by Romanian troops during the summer of 1941 which began with the Pogrom of Iasi at the end of June 1941 and which continued with massacres in Bessarabia and Bucovina.

According to witnesses, the massacre of Popricani was committed by Romanian troops, and at the newly discovered site, over 100 Jews—men, women, children, and the elderly—were allegedly buried.    One of the witnesses saw the shooting of the Jews because the soldiers thought that he himself was Jewish and intended to also shoot him.  He was spared only when the soldiers were convinced that he was Christian Orthodox.

This is the second location in today’s Romania where a mass grave was discovered.  During the fall of 1945, 311 bodies from three mass graves were exhumed in Stanca Roznovanu also in the Iasi District.  The victims originated from Sculeni (in today’s Republic of Moldova) and were executed by Regiment 6, Mountain Rangers, which was implicated in the massacre from the Vulturi forest and in other massacres which resulted in mass graves in today’s Republic of Moldova, according to the historian Adrian Cioflanca, the coordinator of the archaeological investigation in Popricani.

Miting – ONG-urile contestă modificările propuse pentru OUG 114/2007

noiembrie 4th, 2010

SPAŢIILE  VERZI – DE MARŢI, 9  NOIEMBRIE, POSIBILE  ŞANTIERE

 Organizaţiile membre ale Platformei pentru Bucureşti organizează marţi, 9 noiembrie, între orele 9.30 şi 10.30 un miting în faţa Parlamentului (intrarea dinspre Parcul Izvor).

 Participanţii vor manifesta împotriva propunerilor de modificare a OUG 114/2001 care pot aduce grave prejudicii spaţiilor verzi. Situaţia este cu atât mai alarmantă în contextul actual în care avem de-a face cu un mare deficit de spaţii verzi.

 Mai multe dintre punctele propuse pentru modificarea ordonanţei fac legea impracticabilă, iar intrarea ei în vigoare poate transforma o suprafaţă de 300 de hectare de spaţiu verde într-un spaţiu construibil. Acest risc a fost identificat doar în Bucureşti, însă efectele nu vor întârzia să apară şi în alte oraşe din ţară.

 În cadrul mitingului, la ora 10, reprezentanţi ai ONG-urilor vor face declaraţii de presă cu privire la rezultatele unei analize dedicate acestei propuneri şi vor demonstra caracterul abuziv al unei astfel de legi.

 Pentru mai multe detalii, contactaţi Irina Zamfirescu, telefon 0727 736 572, e-mail irina@mma.ro

Marea Britanie și Franța vor coopera la un nivel fără precedent în domeniul militar

noiembrie 1st, 2010

Premierul Marii Britanii, David Cameron, și președintele Franței, Nicolas Sarkozy, urmează să semneze marți la Londra un acord de cooperare militară fără precedent între cele două state.

Această coperare va include forțe expediționare comune, precum și folosirea cu reciprocitate a dotărilor celor două țări.

Apropierea militară franco-britanică este determinată și de reducerile bugetare masive anunțate recent în cele două țări.

“Are prea puțin sens ca cele mai puternice două forțe armate din Europa să cheltuiască mai mult decât e necesar sau să duplice capacitățile care ar putea fi obținute într-o manieră mult mai eficientă din punct de vedere al costurilor”, scria ministrul apărării Liam Fox în cotidianul Daily Telegraph pe 31 octombrie.

Liam Fox spunea că relația de apărare franco-britanică este la nivelul cel mai ridicat din istorie. Ministrul britanic a spus că legăturile bilaterale se vor concentra pe antrenament comun, colaborarea în achiziții militare, sporirea compatibilității echipamentelor și colaborarea în domeniul informațiilor.

Omologul său din Franța, Herve Morin, a spus că cele două țări ar putea staționa avioane de luptă pe portavioanele celeilalte țări sau să-și alimenteze reciproc cu carburant în zbor avioanele. O fregată britanică ar putea proteja portavionul Charles de Gaulle și viceversa, a declarat ministrul francez cotidianului La Tribune.

Iar șeful de stat major desemnat al forțelor armate regale, genralul Sir David Richards,  a declarat la BBC că cele două țări ar putea avea forțe expediționare comune și chiar cooperare la nivel de brigadă, dar nu în cadrul aceleiași brigade.

Aceste evoluții au fost determinate nu doar de schimbarea situației strategice în lume, ci și de reducerile masive din rândul celor două armate, determinate de necesitatea de diminuare a deficitului bugetar. De pildă, ministerul britanic al apărării va pierde 42000 de angajați militari și civili în următorii cinci ani și va renunța la dotări importante, cu ar fi avioanele cu aterizare verticală Harrier.

Cooperarea militară franco-britanică datează de un secol, iar în 1998 a fost semnat acordul de la Saint Malo, care deschidea calei înființării unei forțe armate europene. Acest lucru nu s-a întâmplat, de atunci Franța s-a reintegrat pe deplin militar în NATO, iar acum cele două mari puteri militare europene au decis să coopereze mai strâns, păstrându-și totodată o politică independentă de apărare.

MOARTEA UNUI MARE ARHEOLOG

noiembrie 1st, 2010

La 28 octombrie 2010 a incetat din viaţă renumitul arheolog israelian Ehud Netzer. El a fost rănit grav într-un accident la săpăturile  arheologice pe care le conducea, la Herodion lângă Beith-Lehem (Bethleem) şi a murit după câteva zile în urma rănilor primite.

Ehud Netzer era profesor la Departamentul de Arheologie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Născut la Ierusalim în anul 1934, el a urmat studii de arhitectură. Atras de arheologie, el a participat la săpăturile arheologice conduse de profesorul Ygal Yadin la Hatzor şi la Massada în anii 60. Ulterior şi-a dat doctoratul în arheologie la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi în anul 1981 a devenit conferenţiar, iar în anul 1990 profesor la această universitate. El a
condus săpături arheologice importante în domeniul arheologiei biblice, pe care le-a continuat si după ieşirea sa la pensie şi transformarea sa în profesor consultant. Principalele lui cercetări şi descoperiri au fost la Herodion (Herodium), lângă Beith-Lehem (Bethleem), la sud de de Ierusalim. Acestei cercetări el i-a dedicat 35 ani de viaţă. În cadrul ei, profesorul Netzer a descoperit palatul de iarnă al regelui Hordus (37-4 înaintea erei creştine; rege cunoscut
sub numele Irod cel Mare în Noul Testament), precum şi mormântul acestuia. Descoperirea a trezit interes în întreaga lume arheologică şi academică. Profesorul Netzer a făcut multe eforturi pentru descoperirea mormântului regelui Hordus, care a domnit în Iudeea sub protecţia Romei, care preferase să stăpânească Palestina prin intermediul unui rege local dependent şi nu să o transforme în provincie în perioada respectivă. Profesorul Netzer a reuşit să
identifice mormântul regelui Hordus – cel puţin, un mormânt atribuit de el acestui rege – în anul 2007. El a considerat că aceasta este principala sa descoperire arheologică. Datorită importanţei regelui Hordus ca urmare a menţionării lui în Evanghelii, această descoperire a atras atenţia întregii lumi arheologice şi a devenit cunoscută în diferite cercuri academice, intelectuale şi religioase. După descoperirea mormântului regelui Hordus, profesorul Netzer a continuat
săpăturile arheologice la Herodion şi a descoperit teatrul din palatul acestuia. Acest teatru avea 400 de locuri şi era destinat familiei regale şi vizitatorilor regelui.

Atunci când a avut loc accidentul, profesorul Netzer se afla în sala acestui teatru. Se rezema de un stâlp de lemn, pus pentru consolidarea zidurilor. Dar stâlpul a cedat, s-a rupt, iar profesorul Netzer, care se sprijinea de el, a căzut. În cădere, o prăbuşire de circa trei metri, a fost rănit la cap. Rănile primite au fost grave. Transportat la spitalul Hadassa din Ierusalim, a decedat dupa trei zile în urma rănilor. Se poate afirma că a fost un arheolog care a murit la
săpăturile pe care le făcea, pe câmpul lui de cercetare, pe teren. La înmormântare, vineri 29 octombrie, la cimitirul din kibuţul Kiryat Anavym de lângă Ierusalim,  a vorbit fostul său elev, profesorul Zeev Weiss, preşedintele Institutului de Arheologie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, care a subliniat meritele decedatului, menţionând că “el a fost arheolog din tot sufletul şi a format o generaţie de arheologi”. Primul ministru al Israelului, Beniamin Netanyahu, a trimis un mesaj în care a subliniat meritele decedatului, adăugând ca încetarea lui din viaţă reprezintă o pierdere atât pentru familia lui, cât şi pentru ştiinţa arheologiei şi pentru cercetarea ştiinţifică în acest domeniu în Israel. Aici trebuie să adăgăm că descoperirile făcute de profesorul Netzer au avut o mare importanţă pentru statul Israel, o ţară în care istoria antică are o importanţă mare pentru formarea conştiinţei şi tradiţiei naţionale, pentru înţelegerea istoriei naţionale.

Şi, în încheiere, să ne amintim de alt mare arheolog care şi-a sfârşit viaţa într-un accident, în timpul cercetarilor: englezul Vere Gordon Childe. În altă generaţie, în alte împrejurări, cercetând alte teme arheologice (de preistorie), cu circa 50 de ani în urmă…

Bursele UNESCO-Aschberg 2011

noiembrie 1st, 2010

Programul Burselor pentru artişti UNESCO-Aschberg 2011 are rezidenţe partenere prin toată lumea.

Vă sugerăm să consultaţi bursele funcţie de instituţiile propuse, pentru a cunoaşte detalii despre ofertele pentru anul următor, respectiv despre disciplina, durata, perioada, limita de vârstă etc.

Vă menţionăm ca pentru fiecare candidatură există limită de depunere a dosarelor.

Trimiteţi dosarul direct la fiecare instituţie care vă va contacta imediat ce sunteţi selecţionat(ă).

Este necesar să cunoaşteţi cel puţin o limbă de circulaţie internaţională sau a ţării care oferă rezidenţa.

Asia şi Pacific

Sanskriti Pratishthan (Indie) Creaţie literară şi arte vizuale, rezidenţă 3 luni (oct-dec 2011), limită de vîrstă: între 25-35 ani, termen 30.11.2010, http://sanskritifoundation.org/residencies2009/appForm.html

Bundanon (Australia) Arte vizuale, rezidenţă 1-31 aug 2011, termen 10.11.2010, limită de vîrstă: între 25-35 ani,

http://bundanon.com.au/content/the-unesco-aschberg-bursaries-artists-programme

Europa

Camac (Franţa) Creaţie vizuale şi design, Creaţie literară, termen 10.11.2010, rezidenţă 2 luni, limită de vîrstă 35 ani

http://www.camac.org/

Civitella Ranieri Center (Italia) Creaţie literară, creaţie muzicală şi arte vizuale, termen 31.12.2010, rezidenţă 1 ½ lună, limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://civitella.org/news.aspx#unesco

America latină şi Caraibe

Sacatar Foundation (Brazilia) Creaţie literară şi arte vizuale, termen 22.11.2010, rezidenţe 1 ½ – 6 luni, fără limită de vârstă

http://www.sacatar.org/

Centro Colombo Americano (Colombia)

Creaţie arte vizuale, termen 30.11.2010, rezidenţe 1 ½ , limită de vîrstă: între 25-35 ani

http://www.colomboworld.com/

sursa: http://portal.unesco.org/culture

Jubileu Alexandru Canțîr, gentleman al presei de la Chișinău

octombrie 31st, 2010

Pe 5 noiembrie anul acesta Alexandru Canțîr împlinește 50 de ani. Veți spune că am luat-o razna, eu care detest obiceiurile festiviste de sorginte sovietică din Republica Moldova, am ajuns să scriu articole la aniversări.

Dar pentru Alexandru (“Sandu”) Canțîr fac o excepție. Nu doar pentru că îmi este bun prieten de 14 ani de când ne-am cunoscut, dar mai ales pentru faptul că eu îl consider un simbol și un exemplu pentru presa din Republica Moldova.

Devenit corespondent al BBC la Chișinău, Sandu a lucrat fără întrerupere și cu devotament pentru postul britanic de radio până la închiderea redacției române în 2008. În primii cinci ani a împletit munca de la BBC cu cea de redactor-șef al agenției de știri BASA-PRESS, pe atunci cea mai serioasă agenție de acest fel din Republica Moldova.

După deschiderea biroului BBC la Chișinău în 1998, Sandu a devenit șeful unei mici echipe de jurnaliști inimoși și competenți – am să-i numesc pe toți cei care au lucrat la acest birou: Liliana Vițu, Lilia Cojocaru, Maia Metaxa, Corneliu Rusnac, Sașa Cliuicov, Marin Turea –  care a fost deschizătoare de drum prin standardele occidentale de jurnalism practicate.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acoperirea campaniilor electorale în care Sandu lucra cu discreție la organizarea echipei și la asigurarea unei calități remarcabile a materialelor livrate birourilor de la Londra și București, de reportajele remarcabile pentru sfârșitul de săptămână la emisiunea “La est de Prut”, de calitatea și promptitudinea cu care erau produse articolele pentru pagina de internet bbc.md și în general de colaborarea perfectă pe care am avut-o cu acest remarcabil om și gazetar.

Dar Sandu nu este doar un excelent jurnalist și manager de presă, ci și un stâlp al firavei societăți civile din Republica Moldova. A înființat în anii ’90 Comitetul pentru Libertatea Presei, a cărui principală realizare a fost elaborarea proiectului de lege privind accesul la informații publice, adoptat de parlament în legislatura 1998 – 2001.

Sandu este renumit la Chișinău și pentru recepțiile organizate la Biroul BBC, unde se strângeau, într-o atmosferă informală, oameni de tot felul din elita Republicii Moldova, care altfel ar fi fost unul la beregata celuilalt.

Azi, Sandu este redactorul-șef al agenției de știri IMEDIA, singura din Republica Moldova care face news-analysis. După decizia “înțeleaptă” a BBC de a închide biroul de la Chișinău în 2008, a sperat să poată valorifica echipamentul sofisticat care fusese instalat cu doar ani înainte și care i-a rămas în custodie, dar nimeni nu s-a arătat interesat, până la urmă, de expertiza umană și dotarea tehnică rămase de pe urma BBC.

Modest, discret și înzestrat cu un simț al umorului extrem de fin, Sandu este un exemplu de rectitudine morală, într-o țară în care oportunismul e sportul național. În pofida unor oferte extrem de atractive din partea unor concurenți, Sandu a rămas fidel BBC, singurul loc în Republica Moldova unde știa că poate face presă independentă.

Dar pentru că nu este dispus să facă tranzacții cu propriile principii, repet, rara avis în Republica Moldova, Sandu nu este cocoțat în vârful piramidei din această țărișoară, deși i-ar fi fost extrem de ușor. Le recomand jurnaliștilor din Republica Moldova și în general membrilor elitei de la Chișinău, atâta câtă este, să ia exemplu de la acest gentleman.

La Mulți Ani, Sandu!

De la Sfantu’ Dumitru la o vară neterminată

octombrie 31st, 2010

“Petrece noaptea in jurul Focului lui Samedru, in joaca si chiuituri, sariti cu totii peste valvataie, apoi zdrobiti taciunii prin gradina si prin livada, pentru rod bogat in anul ce vine. Sarbatoreste-l bine, nu lucra deloc; incheie socotelile cu ciobanii care ti-au tinut oile peste vara, cinstindu-i dupa obiceiul Rascolului. Sambata, fiind Ziua Soroacelor, lichideaza toate celelalte invoieli si incheie altele, cu adalmasuri si veselie – arvuna te leaga, plata te scapa. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie plateste de doua ori”. Femeile, pregatite cu cosnitele pline, impart celor adunati la Focul lui Samedru grau fiert cu unt sau untura, colaci, covrigi, paine calda, branza, lapte, mere, nuci, must sau tulburel, lumanari aprinse, pentru pomenirea celor morti.”

(Preluat dintr-un articol de Adrian Bucurescu)

Daca practica religioasa cu smerenia si slujba plictisitoare nu au fost pe placul niciunuia dintre copiii de la sate, in schimb sarbatorirea sfintilor ne bucura nespus.Se destupau butoaie, inceta lucrul asemenea unei locomotive dupa un drum indelung. Asijderea si gradinile, livezile si ultimele vlastare de vita isi depun roadele la picioarele toamnei de Sfantul Dumitru vestindu-ne ca iarna e pe aproape.

Tinand ziua de 26 octombrie in afara imaginarului crestin, obiceiurile ocazionate de aceasta sarbatoare se apropie de celebrarea unei veri indiene din America de Nord.

As spune ca ne putem incadra intr-un cadru de zi a recoltei, a recunostintei.

Tatal meu cat si raposatul meu bunic poarta numele de Dumitru. La aceste zile de onomastica vin oaspetii si vecinii neinvitati incingandu-se la pahare de vin si la pastrama de oaie. Imi placea sa stau langa patefon si sa schimb discurile (unele zgariate si unsuroase). Ma amuzam cand si cand, intrerupeam muzica lasand mesenii prinsi intr-un karaoke cu muzica patefonului, ce fredonau, ba mai si lalaiau…

–          Mai, tu te razi de noi ? Ce hatzani flasneta aia, ia vezi ca te altoiesc, imi striga bunicul, parca trezit din vremurile sale de tinerete de mare caraus. Ia de bea si tu o gura de vin, da’ cu sifon. Beam si eu ca doar nu era bai…

Poarta e larg deschisa, gutuile isi ard inca aurul la ferestre, crizantemele isi randuiesc sideful in ultimele zile de toamna, ca dupa o stagiune de alamuri.

O nouă formă de terorism prin coletărie aeriană

octombrie 31st, 2010

Două bombe artizanale provenind din Yemen și plasate în două colete cu destinația Chicago au fost descoperite pe două avioane pe aeroporturi din Dubai și din centrul Angliei.

O tânără din Yemen și mama ei au fost arestate, dar suspiciunea plasării lor cade asupra organizației islamiste Al Qaeda în Peninsula Arabică.

Această alertă atrage atenția asupra unui pericol subestimat, al terorismului prin intermediul coletelor transportate pe calea aerului.

Ambele colete conțineau câte o imprimantă, în al cărui cartuș de tuș era ascuns un dispozitiv pe baza explozivului PETN – Pentaerythritol tetranitrate.

Coletele erau adresate către două sinagogi din Chicago, care urmau să fie vizitate de către președintele Barack Obama în timpul ultimelor zile ale campaniei electorale pentru alegerile congresionale de marți din Statele Unite.

Cele două colete fuseseră expediate din Yemen prin intermediul companiilor americane UPS și FedEx, iar persoana acuzată că le-ar fi trimis, Hanan al-Samawi, o studentă de 22 de ani din capitala Yemenului, Sanaa, a fost arestată împreună cu mama ei, potrivit unor organizații pentru apărarea drepturilor omului.

Unul dintre colete a fost depistat la bordul unui avion de pasageri pe aeroportul din Dubai, iar al doilea la bordul unui avion de coletărie, pe un aeroport din centrul Angliei, aproape de orașul Derby. Serviciile de securitate din Arabia Saudită au fost cele care au dat alarma către omologii lor din celalte țări implicate.

Premierul britanic David Cameron a declarat că aceste bombe artizanale erau programate să explodeze în zbor.

Responsabili americani din domeniul securității bănuiesc că în spatele acestor tentative de atentate teroriste stă organizația Al Qaeda în Peninsula Arabică. Mai mult, ei consideră că artizanul bombelor este unul și același care a pus la dispoziție bomba descoperită la Crăciunul 2009 asupra unui islamist somalez la bordul unui avion care urma să decoleze de la Amsterdam către Statele Unite.

Toate zborurile de coletărie provenite dinspre Yemen au fost oprite de Statele Unite și Marea Britanie.

Această alertă provoacă îngrijorare în Occident, mai ales în Statele Unite și Marea Britanie, dat fiind că până acum marea majoritate a măsurilor de securitate antiteroristă au fost concentrate pe zborurile de pasageri.

La ora actuală, se estimează că doar 5% din totalul coletelor și mărfurilor transportate cu avionul – număr cifrat zilnic la zeci de mii în lumea întreagă – este examinat cu raze X. Actualizarea măsurilor de securitate în acest domeniu ar putea costa sume însemnate și avea un efect economic negativ.

Președintele Yemenului, Ali Abdullah Saleh, a declarat că guvernul său are voința politică de a lupta împotriva terorismului islamist. Yemenul beneficiază în acest domeniu de o asistență anuală de zeci de milioane de dolari din partea Statelor Unite, dar corupția și uneori infiltrarea islamistă pun sub semnul întrebării eficacitatea luptei anti-teroriste în această țară devenită un fel de placă turnantă a radicalismului Islamic.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Întoarcerea la inocență

octombrie 31st, 2010


Enigma Return to Innocence

Ido Eizenberg 07-11-2010

Turtle love

Gratiana Salling 06-11-2010

Daniel Macovei 05-11-2010

Natalie Montanaro 04-11-2010

I must be in the land of the giant, Momma!

Natalie Schor 03-11-2010

Paulina Eliza Duta 02-11-2010

În vizită la spiriduşi

Am regăsit copilăria pe aleile unui parc de distracţii… În acel loc am devenit cu toţii, părinţi şi bunici, doar nişte copii !  Cu mic, cu mare, vedeam pentru prima oară spiriduşii din poveşti… Nu există vârstă dincolo de care să nu poţi gusta candoarea şi dulceaţa râsului unui copil, la umbra unei ciuperci uriaşe, alături de personaje de basm…

Cristina Dobrin 01-11-2010

În hamacul copilăriei

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Lumini de noiembrie

octombrie 31st, 2010

La Cluj toamna străluceşte în nuanţe de galben, de arămiu şi ruginiu, de parcă lumina soarelui scăpătat s-ar fi adunat în potirele crizantemelor şi gutuilor, în bostanii burtoşi, în frunzele încă aninate de crengi sau deja aşternute pe aleile Parcului Mare. Grădina Botanică e incandescentă.

Toamna se mistuie în făclii roşii, vişinii şi violete. Ultimii trandafiri sunt albi ca nişte lumânări neaprinse. Octombrie se îngână cu noiembrie şi lumina copilăriei se reaprinde în pântecele bostanilor decupaţi cu ochi uimiţi şi zâmbet poznaş. Razele soarelui ostenit se răsfrâng în cioburile de oglindă încastrate în inimioarele de  turtă dulce, de pe tarabele înşirate la poarta Cimitirului Central. Lumânările licăresc pe mormintele împodobite cu noiane de flori, de Luminaţie. Lumina de noiembrie se strecoară prin zăbrelele genelor umplând sufletul cu vinul nostalgiei.

Deschide Virgile!

octombrie 31st, 2010

În casa scărilor nu este linişte niciodată;

Nici lumină destulă.

Ziua ori noaptea, la orice oră,

Cineva aruncă lăturile rămase de la ultima ceartă,

De la ultima bătaie aplicată vreunui copil întârziat la joacă,

Ori vreunei neveste rele de gură.

„Nu deschide uşa! Îmi zici.

Ieşi pe fereastră, prin tavan, pe unde-ţi trece prin gând!

Nineta stă cu ochiul lipit la vizor

Să vadă cine iese de la mine şi când;

Să bârfească o săptămână pe bancă, în spate.”

De la ultima inundaţie de la opt,

Pereţii au rămas cu dâre murdare

Ca faţa lui Nae, după ce-i arde taică-său o pereche de palme.

Pe la zece, intră gâfâind doamna Elena de la parter.

Sacoşele grele îi atârnă de braţele slabe.

Alungă pisicile şi verifică poşta

În cutia vopsită cu miniu de fier.

Strigă din hol: deschide, deschide, Virgile dragă!

Ţi-am adus pepene galben și bragă.

Sectorul neguvernamental, la 20 de ani

octombrie 31st, 2010

La douăzeci de ani după abolirea dictaturii, ruptura dintre guvernanţi şi guvernaţi e parcă mai profundă ca oricând. Instituţiile fundamentale ale statului – guvern, parlament, justiţie, preşedinte – înregistrează cele mai scăzute cote ale încrederii publicului. Nostalgicii regimului comunist sunt din ce în ce mai mulţi şi nu mai pot fi identificaţi cu perdanţii schimbării, căci mulţi dintre ei abia depăşiseră în ’89 vârsta mersului de-a buşilea.

Una dintre cauzele actualei situaţii rezidă în caracterul exclusiv reprezentativ al sistemului politic instaurat. Legătura dintre guvernaţi şi guvernanţi se rezumă la actul votului (obicei din ce în ce mai puţin răspândit), restul exerciţiului desfăşurându-se în lumi paralele, între so cietatea civilă şi clasa politicienilor existând prea puţine interacţiuni. Într-o societate normală, spaţiul dintre cetăţean şi guvernant este umplut de o reţea densă, reprezentată de organizaţiile societăţii civile. Fie că e vorba de o organizaţie de cartier, care are puterea de a face presiuni asupra primarului ca acesta să construiască sau nu un spaţiu de parcare, de o asociaţie menită să-i facă să se simtă mai puţin singuri pe bătrânii rămaşi fără familie sau de una care veghează la corectitudinea procesului de votare, toate sunt forme prin care cetăţeanul devine mai puternic decât atunci când asistă neputincios la prestaţia aleşilor săi.

În România, organizaţiile neguvernamentale s-au dezvoltat mai încet decât instituţiile statului, dar (poate tocmai de aceea) mai sănătos. Raportul „România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări”, dat recent publicităţii de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, constituie o analiză amănunţită a acestei reţele. Câteva cifre din acest raport sunt semnificative pentru a ne da seama că, deşi relativ puţin vizibile, organizaţiile neguvernamentale au ajuns să joace un rol important în societate. În momentul de faţă, în România sunt înregistrate peste 62.000 de organizaţii, iar numărul angajaţilor cu carte de muncă din acest sector este de 90.000. Numai în anul 2008, ONG-urile au atras resurse financiare de circa 1,25 miliarde euro.

Ce fac cu aceşti bani? Furnizează 23,5% din serviciile alternative de îngrijire a copilului (case de tip familial, centre de zi, centre maternale etc.), la costuri de cinci ori mai mici decât în sectorul public; în cadrul serviciilor de îngrijire la domiciliu, ONG-urile se ocupă de peste 10.000 de vârstnici, iar serviciile publice ale statului – de 7.300 de asemenea persoane (din nou, costurile pe beneficiar fiind sensibil mai reduse în instituţiile neguvernamentale); susţin 30% din cantinele sociale din România. Şi multe altele.

Poate mai important decât aceste prestaţii sociale, unul dintre beneficiile cele mai importante ale activităţii acestui sector este determinarea cetăţenilor să reacţioneze la schimbări care îi privesc (construcţii ilegale, spaţii verzi deteriorate, modificări legislative etc). În cadrul conferinţei de la lansarea raportului citat, Ionuţ Sibian, directorul executiv al FDSC, spunea: „[Organizaţiile neguvernamentale] răspund unor nevoi ale cetăţenilor pe care statul nu poate sau nu ştie să le adreseze şi completează oferta acestuia prin iniţierea de servicii alternative; reprezintă interesele cetăţenilor şi îi mobilizează să acţioneze în spaţiul public pentru a fi ascultaţi în luarea deciziilor ce îi pot afecta sau pun presiune asupra statului pentru asumarea responsabilităţilor faţă de cetăţeni. Reforma statului trebuie să implice organizaţiile neguvernamentale ca parteneri şi promotori ai schimbării”.

Criza actuală nu e doar una economică sau politică; poate mai gravă decât acestea este criza socială, manifestată prin lipsa de comunicare între cetăţean şi stat. O soluţie ar trebui să constea în implicarea mai largă a cetăţeanului în organizaţiile societăţii civile, implicare care poate însemna, în afara apartenenţei propriu-zise, activităţi de voluntariat, donaţii, participare la campanii (internetul jucând aici un rol deosebit de important). Aceasta presupune, desigur, încredere. Vestea bună, aşa cum rezultă dintr-o serie de studii sociologice, este că, în condiţiile în care nivelul general al încrederii în instituţii este în scădere, tendinţa încrederii publicului în ONG-uri este una constant crescătoare. E semn că organizaţiile neguvernamentale sunt pe cale să-şi ocupe locul firesc într-o democraţie.

Inundațiile anti-AIE și secretele comunist-voroniniste

octombrie 31st, 2010

Proiectarea dusmanilor externi este o practica uzuala a PCRM. Alegerile fac ca aceasta sa devina vitala si concomitent iminenta pentru comunisti. Constienti de faptul ca orice forma de perpetuare a  Aliantei pentru Integrare Europeana le poate ruina sistemul montat asiduu timp de 8 ani, acestia vor sa atraga cat mai mult din simpatiile alegatorilor, punandu-i in opozitie cu “inamici” gasiti pe interior si desigur in afara statului. Mitul construit de comunisti este simplu, chiar primitiv. Or, publicului ii este inoculat o constructie falsa de argumente despre felul cum apa Prutului a ajuns la nemteni, dupa care sunt pusi in prim plan organizatorii imaginari ai complotului – componentele AIE pe o parte si Romania pe cealalta parte.

Pentru a intensifica efectul acestui mit se mai introduce in joc si motivul “sacrificiului”. Astfel, ca potrivit PCRM, “filoromanii” de la Chisinau ar fi sacrificat cateva localitati din tara pentru a salva Galatiul romanesc. Un scenariu stupid, cu multe elemente carpite neindemanatec, dar care are menirea sa deterioreze imaginea statului vecin in R. Moldova, sa vicieze contributia romaneasca la ajutorarea sinistratilor si sa discrediteze pe acele forte care isi etaleaza simpatiile fata de Romania. Dar cel mai mult, comunistii vor sa instige populatia impotriva celor incadrati in categoria “dusmanilor nationali” – AIE si sustinatorii lor numerosi din tara vecina, capatand vizibilitate si utilitate publica.

Pedalarea acestui “mit” justifica distantarea comunistilor de vectorul european, din care face parte Romania, totodata, dispersand si “norii” de deasupra comunistilor, adunati din critica generata de numeroasele dezvaluiri ale “secretelor comunist-voroniste”. Precum in 2009 liberalii si-au asigurat “tichetele” de accedere in Parlament modeland mituri in jurul protestelor anti-comuniste, PCRM planifica sa transforme “inundatiile” intr-un simbol anti-liberal, anti-AIE si anti-romanesc. Toate instrumentele le sunt la indemana, iar daca cineva va incerca sa le taie calea, atunci alegerile parlamentare vor fi un nou esec pentru RM. Or, scoaterea comunistilor din competia electorala, dupa cum isi doresc unii, va insemna repetarea scenariului de la referendum, in conditiile unor liste electorale defectuoase, dupa cum au apreciat recent si expertii de la Consiliul Europei. Totodata, contrapunerea cu PCRM pe acest subiect le va da plus de imagine, inclusiv ca urmare a victimizarii lor.

Primele reactii la acuzatiile fantasmagorice ale comunistilor au venit din tabara liberalilor, previzibili din acest punct de vedere. Afirmatiile pripite, motivate electoral ale liderului liberal, Mihai Ghimpu, au coincis intocmai cu necesitatile comunistilor, fiind asteptate si intentionat provocate de PCRM. Astfel, mitul lor ia un suflu nou si poate deveni un topic central al campaniei comuniste pentru anticipate.

In maniera sa, Ghimpu a luat aparare Romaniei, dar si institutiilor statului, intruchipandu-se drept aparator al prieteniei AIE-Bruxelles, pe care comunistii viseaza sa o demoleze intr-o buna zi. Actionand din rationamente strict electorale, liderul liberal s-a asigurat ca electoratul sa-l vada in primul rand pe el in fruntea baricadelor anti-comuniste, in timp ce altii inspecteaza constructia caselor pentru sinistrati, fie s-au impotmolit in pregatiri electorale.

Fara sa inteleaga ca nu este cazul sa implice politica, exact ca si alta data, Ghimpu a decis sa nu rateze campania PR purtata de comunist, dorind sa profite cat mai mult, da si sa-si contureze propriul comportament electoral potrivit sie si partidului sau, re-etichetat recent la Soroca drept principalul partid pro-romanesc si profund anti-comunist din Moldova.



 
54.80.43.90