Loading

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 7th, 2010

Pe acoperisul Africii – Uhuru Peak, Kilimanjaro (altitudine: 5895 m)

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un salut de la psihiatru

decembrie 7th, 2010

Cuvantul ASR Principelui Radu la ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a Regelui Carol I, Bucuresti, 6 decembrie 2010

decembrie 6th, 2010

Doamnelor si domnilor,

In numele Majestatii Sale Regelui Mihai, Principesa Mostenitoare si cu mine participam cu mandrie si speranta la evenimentul de astazi.

Carol I a pus bazele Statului roman modern, a fost deschizator de drumuri si un om de actiune. El a infaptuit timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltari din istoria noastra, dand contur identitatii noastre si statornicind securitatea nationala.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: daca luam criteriile de baza ale Uniunii Europene si NATO vom vedea ca, in ciuda limitarilor vremii, Carol apare surprinzator de contemporan: fondator de institutii de baza ale Statului, promotor al profesionalismului in politica, societate si economie, strateg si reformator al Fortelor armate, incurajator al puterii soft (cultura, politica externa, traditii, specific national), voce europeana prin excelenta, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, intaritor al suveranitatii in paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la aliante militare continentale.

Familia Regala duce mai departe legamantul european, democratic si constitutional al lui Carol I, imbinand rolul hotarator al Statului si reprezentarii natiunii, al traditiilor si al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizarii, inrudirii europene, informatiei si atotputerniciei initiativei individuale.

Puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea societatii nu este creionata doar de elita ei. Romanii l-au declarat pe Carol I, in anul 2006, al doilea cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Tot romanii, in 2010, au cerut in numar de aproape jumatate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei. Fiindca Memoria si aportul direct al societatii profunde sunt esentiale in orice epoca.

Este suficient sa te uiti la statuia Regelui Carol si la Biblioteca sa, aşa cum arata ele in decembrie 2010, ca sa intelegi ca se poate construi o Romanie curata, dar prospera, sensibila, dar dotata institutional, paşnica, dar energica, eleganta, dar pragmatica, frumoasa, dar puternica. Toate acestea se pot obtine prin instinctul binelui national.

Punerea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o intamplare, o abilitate politica ori o manevra monarhica, ci mirabila circumstanta istorica in care regalitatea are şansa de a fi utila din nou.

Povestea acestui modern sef de Stat este contemporana, fiindca ea se bazeaza pe meritul personal. Din acest motiv, indemn pe tinerii din Romania sa tina minte exemplul lui Carol I si ziua de 10 Mai. Aceasta sarbatoare, legitima fiindca reprezinta ziua de nastere a Statului modern roman, este potrivita generatiei tinere pentru ca simbolizeaza curaj, profesionalism si loialitate si este intruchiparea unui nou inceput european.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 6th, 2010

Zâmbetele viitorilor specialişti ortodonţi din China sunt pline de satisfacţie. La unul dintre cele mai prestigioase cursuri de perfecţionare în ortodonţie din lume, au reuşit să formeze cel mai omogen şi disciplinat grup, cucerindu-şi instructorii prin acurateţe şi manualitate.

Mă regăsesc în veselia lor şi-mi retrăiesc visul. Acela de a învăţa în America…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mic, mic, dar…

decembrie 6th, 2010

Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu participa la dezvelirea statuii ecvestre a Regelui Carol I

decembrie 6th, 2010

Altetele Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu ai Romaniei vor participa astazi, 6 decembrie, ora 19.00, la Ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a MS Regelui Carol I , in Piata Palatului Regal.

In cadrul ceremoniei va fi citit mesajul MS Regelui Mihai I.  Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta va dezveli statuia impreuna cu Primarul General al municipiului Bucuresti.

Pentru detalii, va rugam sa contactati pe Sandra Gatejeanu, Director de Protocol al Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I la adresa de e-mail:

sandra.gatejeanu@palatulelisabeta.ro si la nr. de telefon 0040 756 087 700

In vino veritas

decembrie 5th, 2010

Arome asociate cu vinul

1. Fructele                                6.Iarba

2. Ierburile aromate            7.Tutunul

3.Legumele                              8.Painea prajita

4. Solul (pamant)                  9. Fumul

5.Florile                                   10.Cafeaua, ciocolata

Mirosuri ce nu se asociaza cu vinul

1.Vopseaua                             6.Canabisul

2. Hartia de imprimanta     7.Markerul, culorile tip Carioca

3.  Lipiciul                                 8.Balegarul de elefant

4.Vinilinul                                 9.Parfumul Chanel5

5.Branza Roquefort              10.Detergent de rufe

Termeni uzitati in degustarea unui vin

1. Aroma sau buchet. Aroma pentru vinuri mai tinere, buchetul pentru vinurile vechi

2.Sec. Nu e dulce

3. Intensitatea aromei

4. Gust de butoi Vinul ce a fost in contact cu lemnul butoiului, ideosebi de stejar

5. Tanin. Gustul specific vinului rosu provocat de coaja boabelor de struguri, cea care da si culoarea vinului.

6.Fruct, poama. Asociat cu diferite arome/gusturi de banane, para, coacaze negre etc.

EVREII ULTRARELIGIOŞI: paraziți sau temelia statului Israel? (2)

decembrie 5th, 2010

EVREII  LAICI  ŞI  RELIGIOŞI  MODERAŢI  SIONIŞTI  VĂZUŢI  DE  EVREII
ULTRARELIGIOŞI  ÎN  ISRAEL


Care este gândirea evreilor ultrareligioşi faţă de cei laici şi religioşi moderaţi sionişti în Israel? Această gândire, acest punct de vedere trebuie înţelese de asemenea. Răspunsul este complex. Există diferenţe asupra punctelor de vedere ale diferitelor curente ultrareligioase. Grupurile extremiste nu vor contacte cu evreii laici, cu anumite excepţii. Există chiar grupări antisioniste deschise, precum hasidismul de „Satmar” (Satu Mare) şi organizaţia „Neturey Karta” (Păzitorii Zidurilor) din Ierusalim, care nu vor nici un contact cu autorităţile statale israeliene „sioniste”, refuză bani din partea lor, au stabilit contacte cu Autoritatea Palestiniană, cu organizaţia Hamas şi cu guvernul iranian. Aceste grupuri nu vor contacte nici cu alţi evrei, laici, religioşi sau chiar ultrareligioşi, nici la rugăciune, nici în viaţa socială. Alte grupări ultrareligioase, mai moderate, sunt atât ale evreilor aşkenazi (organizaţi politic în partidul Yahaduth HaTorah, format din fostele partide Agudath Ysrael, al evreilor hasidim şi Deghel HaTorah, al evreilor mitnagdim, respectiv oponenţi ai hasidismului, la origine lituanieni), cât şi ale evreilor sefarzi orientali (grupaţi în partidul politic Shomrey Torah Sfaradym, cunoscut sub numele Shas, întemeiat şi condus de rabinul Ovadyah Yosef, fostul Şef-Rabin sefard al Israelului, astăzi nonagenar, foarte respectat şi iubit de adepţii lui). Aceste grupări acceptă contacte cu evreii laici şi cu cei religioşi moderaţi şi nu se opun sionismului şi statului Israel, nici modernizării economice şi sociale, chiar nici celei culturale, deşi păstrează orientarea lor proprie. Nu numai atât: ele acceptă (şi chiar încurajează) fenomunul revenirii la credinţă („hazarah bi teshuvah”).

Deşi evreii reveniţi la credinţă nu se bucură de aceeaşi poziţie ca şi ceilalţi evrei ultrareligioşi în societatea ultraortodoxă, ei sunt totuşi încurajaţi, ajungându-se la afirmaţia că, acolo unde se află un evreu revenit la credinţă nu este loc nici pentru rabinul „tzadik”, respectiv că un evreu revenit la credinţă poate fi mai drept şi mai credincios chiar şi decât un rabin hasid („admor”) ultrareligios. Dorinţa evreilor ultrareligioşi este ca toţi evreii să devină ultrareligioşi, să înveţe Torah (respectiv Cărţile Sfinte ale iudaismului) şi să respecte cele 613 porunci ale Torei. În societatea
ultrareligioasă, a cărei bază educaţională este formată din şcoli ultrareligioase pentru copii mici („chadarym”), pentru copii mai mari („Talmudey Torah”), pentru adolescenţi („yeshivoth”) şi pentru adulţi („kolelym”) există o ierarhie a valorilor şi nivelurilor de studiu şi formaţie educaţională. Există şi „yeshivoth”  (academii talmudice) speciale pentru cei reveniţi la credinţă, în care studiul începe de la nivelul cel mai scăzut, prin lecţii şi conferinţe ale unui rabin.
Există „yeshivoth” (ieşive) hasidice legate de diferitele curţi rabinice hasidice, precum şi ieşive „lituaniene” (ale evreilor
aşkenazi oponenţi ai hasidismului), ca şi ieşive sefarde-orientale. Torah este interpretată în forme parţial diferite în aceste tipuri de ieşive, deşi orientarea generală este aceeaşi. Nivelul cel mai ridicat îl are rabinul cel mai învăţat în Torah, care este cel mai respectat, cu cei mai mulţi elevi sau discipoli, care devin şi adepţii lui.
Astfel se explică numărul mare de adepţi pe care îi are rabinul sefard Ovadyah Yosef, considerat unul dintre cei mai mari cazuişti în domeniul dreptului iudaic („halakhah”) în lumea evreiască ultrareligioasă (dar şi religioasă moderată) contemporană. Cu toate acestea, interpretările lui cazuistice au trezit uneori dispute şi semne de întrebare datorită atitudinii lui relativ ambivalente faţă de unele evenimente, orientări, oameni politici şi în domenii diferite. Totuşi, el nu s-a opus studiilor laice şi chiar a încurajat tinerii ultrareligioşi care nu erau potriviţi studiului în ieşivă să înveţe profesiuni practice. Uneori, interpretările lui cazuistice au fost scoase din contextul lor general, creând confuzii aparente, care au iritat o parte a evreilor laici. Urmarea a fost că în asemenea cazuri, rabinul Ovadyah Yosef revenea asupra interpretărilor lui. În privinţa rabinilor hasidici („admorym”), unii dintre ei sunt urmaşi ai dinastiilor rabinice din România interbelică. Vorbind de atitudinea evreilor ultraortodocşi, ultrareligioşi, faţă de lumea evreiască laică, trebuie să menţionăm că ea este asemănătoare celei a evreilor laici asupra celor ultrareligioşi: un complex de superioritate. Ei consideră că superioritatea revine celui care este cel mai bun cunoscător al Torei, care învaţă Torah ziua şi noaptea, cât mai mult timp în cele 24 de ore ale zilei şi o ştie şi o înţelege cel mai bine, urmând scara valorilor în jos, în funcţie de nivelul cunoaşterii Torei. Ei se consideră unicii deţinători ai adevărului; este o atitudine nu numai la nivel individual, ci şi la nivel colectiv, de societate, de cultură. Chiar şi căsătoriile au loc numai între ei, pe baza nivelului de cunoaştere a Torei şi pe baza apartenenţei familiale, la o familie de învăţaţi în Torah. Din acest punct de
vedere, este vorba despre căsătorii de convenienţă, bazate pe elementul „yihus” (în limba idiş: „yiichăs”). Gloria unei familii nu este bogăţia materială (deşi aceasta nu este respinsă)  ci nivelul spiritual ridicat, fiind preferată sărăcia în faţa bogăţiei şi ignoranţei în Torah. Există şi ideea că, deoarece orice evreu este obligat să îndeplinească porunca studiului Torei, dar nu fiecare poate face acest lucru, se poate ca cel bogat să plătească unui elev de ieşiva sau unui învăţat în Torah ca acesta să înveţe Torah pentru el, în numele lui, obţinând astfel poziţia înaltă râvnită în lumea de apoi. Mulţi evrei bogaţi ultrareligioşi, unii dintre ei din afara Israelului, fac acest lucru, plătind sume de bani unor ieşive, iar
rabinul conducător al ieşivei respective plăteşte o sumă lunară fiecărui elev ca să înveţe Torah în numele donatorului (sau mai curând patronului) respectiv. Este renumitul obicei de „chalukah”, existent de secole şi împotriva căruia a pornit mişcarea sionistă, dar pe care statul Israel este nevoit să-l accepte din considerente politice, istorice şi de legătură cu viaţa evreiască din lumea contemporană.

ASPECTE  ISTORICE  ŞI  O PROPUNERE  DE  VIITOR


Evreii ultrareligioşi – aşa cum îi vedem astăzi – reprezintă o secvenţă a societăţii israeliene (şi evreieşti în general) contemporane. Dar ei nu sunt „reprezentanţi ai evului mediu” sau ai ghettoului de altă dată, sau rămăşiţe ale lui sortiţi să dispară odată cu transformarea socială, ci oameni moderni (in felul lor), care au ales această cale. Spre deosebire de generaţiile din comunităţile evreieşti din secolele trecute, ei au posibilitatea liberei alegeri, putând să se îndrepte spre societatea laică. Unii dintre ei chiar aleg această cale, părăsind comunitatea de origine, după cum un număr de evrei laici se „reîntorc la credinţă”, unii dintre ei devenind ultrareligioşi care merg până la capăt în atitudinea lor. Bineînţeles aceste cazuri de trecere dintr-o tabără într-alta sunt făcute din proprie iniţiativă în mod individual, respectivii reacţionând astfel de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Când şi unde a apărut comunitatea ultrareligioasă? Răspunsul la această întrebare este: odată cu procesul de modernizare, cu mişcarea de Haskalah (iluminismul evreiesc), procesul de integrare socioeconomică şi culturală a evreilor europeni şi apariţia reformismului religios. Început în Germania la sfârşitul secolului al 18-lea, fenomenul s-a extins în celelalte ţări central-est europene în
secolul al 19-lea. Evreii care au respins mişcarea de Haskalah au ales această cale, a „ortodoxiei” şi a „neoortodoxiei” evreieşti pentru a o contrabalansa. Ei au continuat această orientare şi după aşa-numita „ieşire din ghettou”: de fapt, puteau alege una dintre cele două căi, calea integrării culturale fiind mult mai uşoară. Dar ei au preferat respectarea strictă a tuturor celor 613 porunci ale Torei, considerând că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmeze fiecare evreu, una dintre porunci fiind studiul permanent al Torei, idealul unui tânăr fiind să ajungă învăţat în Torah.  În afara Israelului există mulţi evrei ultrareligioşi care lucrează, în afara faptului că se ocupă cu studiul Torei. Fenomenul există şi în Israel, totuşi, nu deţinem cifre. Ceeea ce cunoaştem este afirmaţia autorităţilor statale de a urmări „productivizarea evreilor ultrareligioşi” (numiţi, în limba ebraică, „haredym”). Tradiţia existentă în Palestina începând din secolul al 18-lea era ca evreii stabiliţi aici să studieze Torah pentru cei din străinătate care nu pot face acest lucru, fiind plătiţi de ei în acest scop. Situaţia părea să se schimbe după apariţia colonizării sioniste moderne, care a adus posibilităţi economice noi, creând locuri de muncă. Dar schimbarea a avut loc numai în parte, cauza principală nefiind şomajul, ci ideologia comunităţii evreieşti din vechea Palestină.
Ce va urma? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să menţionăm că există o singură soluţie: dialogul. Este vorba de două culturi diferite, două civilizaţii diferite, care sunt în contact şi se dezvoltă pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi ţară. Societatea israeliană evreiască laică şi religioasă moderată sionistă arată adeseori dorinţa dialogului cu societatea arabă existentă pe teritoriul israelian. Fapt lăudabil şi care, poate, va aduce odată un rezultat pozitiv. Asemenea dialog trebuie dus şi cu societatea evreiască ultrareligioasă, ultraortodoxă. Un asemenea dialog este posibil, cu condiţia renunţării la complexele de superioritate de către ambele părţi, cu condiţia acceptării ideii respectului unei
societăţi pentru cultura şi civilizaţia celeilalte. Este prima condiţie a reuşitei unui dialog. Nu prin ciocnirea între civilizaţii şi valori, ci prin apropiere pe calea respectului şi a interinfluenţei.  Nu prin  forţarea contactului şi tendinţa
aculturaţiei, nu prin susţinerea ideii culturii „superioare” care „ar trebui să fie impusă” practicanţilor unei culturi „inferioare”, ci prin bună înţegere interumană, uneori dealungul câtorva generaţii.

Primul lucru este recunoaşterea reciprocă. În epoca globalizării, ideea unei unităţi naţionale bazată pe elementul pur etnic nu mai este posibilă. Soluţia rămâne acceptarea unui conglomerat de civilizaţii, chiar în cadrul aceleiaşi ţări, civilzaţii care să ducă un dialog permanent între ele, acceptând lucrurile comune. Dialog dus de la egal la egal, nimeni nefiind obligat să se supună nimănui, cu excepţia legislaţiei juridice, care ea însăşi trebuie acceptată democratic.
Ideea autonomiei culturale trebuie aplicată şi în privinţa societăţii evreieşti ultrareligioase.

Suspiciuni de spionaj rusesc în parlamentul britanic

decembrie 5th, 2010

Deputatul britanic Mike Hancock a cerut autorităților să probeze acuzațiile de spionaj împotriva unei secretare care lucrează pentru el și care fost arestată săptămâna trecută.

Katia Zatuliveter, în vârstă de 25 de ani, care este cetățean al Federației Ruse, este bănuită, potrivit relatărilor de presă, de spionaj în favoarea serviciilor de spionaj ale Rusiei.

Mike Hancock a declarat presei că are încredere 100% în secretara sa și că domnișoara Zatuliveter, care lucrează la biroul său din Camera Comunelor de circa doi ani și jumătate, a trecut cu brio procedurile de verificări de securitate, înainte să i se fi emis legitimația de acces la Palatul Westminster, sediul parlamentului britanic.

Katia Zatuliveter este acum cercetată în stare de libertate și riscă să fie expulzată dacă acuzațiile de spionaj se confirmă. Ar fi primul caz de acest fel în parlamentul britanic de la sfârșitul acum 20 de ani al războiului rece.

Nici ministerul de interne, nici serviciul de securitate internă, MI5, nu comentează cazuri individuale, dar este clar că autoritățile britanice tratează acest caz extrem de serios.

Mike Hancock este membru al Partidului Liberal Democrat, partenerul în coaliția de guvernare al Partidului Conservator, condus de premierul David Cameron.

Rusia își intensifică spionajul

El este membru al Comisiei pentru Apărare a Camerei Comunelor și reprezintă circumscripția Portsmouth, principalul port al marinei militare britanice. Hancock a făcut cunoștință cu Zatuliveter la Strasbourg, unde se afla în calitate de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE).

Duminicalul Sunday Times, care a dezvăluit știrea, citează colegi parlamentari ai lui Hancock, care sunt de părerea că el este cel mai pro-rus deputat occidental din APCE, care s-a făcut remarcat prin poziția sa extrem de favorabilă actualului premier al Rusiei, Vladimir Putin.

În vârstă de 64 de ani, Mike Hancock are o reputație de afemeiat în presa britanică, deși nu există niciun fel de sugestii de relații de altă natură decât cele de serviciu cu Katia Zatuliveter.

Aceste acuzații de spionaj survin la doar trei luni după expulzarea a 10 spioni ruși din Statele Unite, între care și Anna Chapman, care avea dublă cetățenie – rusă și britanică.

Fostul ofițer KGB Oleg Gordievsky, care a cerut azil politic în Marea Britanie în 1985 după ce spionase mai mulți ani în favoarea Londrei, declara duminicalului Sunday Times că serviciile de securitate britanice alocă prea puține resurse contracarării spionajului rusesc în Regatul Unit, MI5 fiind mult mai preocupat de lupta împotriva terorismului și a fundamentalismului islamic.

O sursă din interiorul guvernului britanic estima la 30 – 35 numărul agenților acoperiți care spionează în favoarea Rusiei. Experții consideră că principala țintă sunt industriile de vârf – apărare și aeronautică – dar și informații politice și diplomatice.

Un publicist specializat în spionaj, Chapman Pincher, declara la BBC că de la venirea la putere în Rusia a lui Vladimir Putin, spionajul extern s-a intensificat, ajungând din nou aproape de nivelul din perioada URSS, când actualul premier rus era colonel KGB.

Bâjbâieli costisitoare

decembrie 5th, 2010

Hotărât lucru, la Ministerul Muncii s-a cuibărit un virus care-i face pe titulari să vorbească înainte de a gândi. Predecesorul titular avea şi el năravul de a arunca „baloane de încercare”, dezminţite ulterior de ceilalţi reprezentanţi ai Guvernului, ceea ce până la urmă l-a costat funcţia. Când am auzit, săptămâna trecută, declaraţia domnului ministru privind intenţia de a înjumătăţi perioada de acordare a concediului pentru creşterea copilului, am crezut că e o vorbă spusă la necaz. Dar se pare că nu a vorbit chiar de capul său, de vreme ce, câteva zile mai târziu, vicepreşedintele PDL Cristian Boureanu a spus că „ministrul are sprijinul nostru pentru varianta pe care a propus-o, nu cred că a fost vreun vot împotrivă”. Treaba e destul de încurcată – se pare că era vorba doar despre bărbaţii din partid, căci cel puţin două membre marcante ale conducerii, Sulfina Barbu şi Raluca Ţurcanu, au fost de altă părere. Cât despre UDMR şi PUNR, ca de obicei, încearcă să câştige popularitate delimitându-se de iniţiativa ministerială.

Pentru mine, contribuabil, important nu e dacă ministrul a avut sau nu acordul şefilor săi politici, ci modul în care se iau decizii. Mai mult ca sigur, la scrierea bugetului pentru 2011 s-a constatat că nu sunt bani suficienţi pentru asistenţa socială. Se pare că totalul cheltuielilor cu indemnizaţia şi stimulentele acordate conform actualei legi este în jur de două miliarde lei anual. Spun „se pare” pentru că Ministerul Muncii a publicat doar cifrele aferente primelor două trimestre, adică dinaintea diminuării operate în iunie. O socoteală simplă arată că, dacă reduci la jumătate durata concediului, faci o economie de un miliard, ceea ce nu-i de colo. Numai că această socoteală contabilicească nu se substituie unui adevărat studiu de impact.

În realitate, şi în prezent destule mame se întorc la muncă înainte de trecerea celor doi ani. Cele mai multe sunt dintre cele cu salarii mari, pentru că e evident că, atunci când ai început o carieră frumoasă, indiferent de asigurările pe care ţi le dă legea că angajatorul e obligat să-ţi păstreze locul, o întrerupere de doi ani te face să pierzi multe trenuri. Aşadar, nu doar că prin reducerea duratei concediului nu se reduce la jumătate numărul beneficiarilor, dar partea care lipseşte din jumătate e cea cu indemnizaţiile cele mai mari. Reducerea ar afecta, aşadar, mai ales mamele cu venituri mici. Acestea (tocmai cele care nu-şi permit angajarea unei bone) ar fi nevoite să se întoarcă la muncă după numai un an. Cum va absorbi piaţa muncii acest aflux? Nu cumva pe locurile lor au fost făcute angajări temporare? Nu cumva ocupanţii acestor posturi vor îngroşa masa şomerilor (cu cheltuielile aferente pentru stat)? Acestea sunt întrebări cărora ar trebui să le răspundă studiul de impact care ar fi trebuit făcut (şi dat publicităţii) înaintea intenţiei de reducere a concediului.

Preşedinta Camerei, Roberta Anastase, a explicat „ca sociolog” că există statistici care relevă că femeile doresc să se întoar-că la locul de muncă chiar şi după şase luni. Unde sunt statisticile la care face re-ferinţă doamna „sociolog” nu ştiu. Am văzut, în schimb, peste 10.000 de sem-nături aşternute în săptămâna aceasta pe cele câteva petiţii online pentru păstrarea legii actuale. Sigur, există asemenea situaţii, numai că nici legea actuală nu interzice reîntoarcerea la muncă oricând înaintea expirării celor doi ani. Iar a pre-zenta ca noutate un stimulent de 500 lei pentru mamele care se întorc la muncă după 12 luni e pură propagandă: stimulentul respectiv există şi în legea actuală, doar că e de 300 lei. Aşadar, minis-trul Muncii taie jumătate din perioada de concediu, oferind în schimb 200 lei.

Un alt argument invocat pentru modificarea legii este celebrul „aşa e în Europa”. E drept, sunt ţări europene în care concediul e mai scurt (Belgia – 6 luni, Germania – 14 luni), după cum sunt unele în care e mai mare (Cehia – 4 ani, Austria – 2 şi jumătate). Problema este că în România lipsesc aproape cu desăvârşire serviciile de îngrijire a copilului mic (creşele) şi alte prestaţii echivalente. Aşadar, mamele care se vor întoarce la muncă la un an după naştere vor trebui să recurgă la metoda tradiţională a plasării copilului la bunici. Atât că aceştia, o dată cu creşterea vârstei de pensionare, sunt din ce în ce mai puţin disponibili ca „bone gratuite”.

Adevăratul studiu de impact ar trebui însă să evalueze consecinţele unei asemenea măsuri asupra evoluţiei natalităţii. Greu de spus câte cupluri au decis să aibă copii o dată ce au aflat că vor putea sta acasă doi ani, cu 85% din salariu, şi câte vor renunţa din cauza înjumătăţirii acestei perioade. Ştim că, după intrarea în vigoare a actualei legislaţii (în 2006), rata fertilităţii a crescut cam cu două procente – puţin, dar măcar a încetat să scadă. La fel de cert este că, dacă iniţiativa ministrului Botiş va deveni lege, ea nu va stimula creşterea natalităţii. Efectele – dramatice – vor fi însă resimţite atunci când cei vinovaţi nu vor mai putea fi traşi la răspundere.

Presupun că, în cele din urmă, Guvernul va înţelege neproductivitatea unei asemenea schimbări legislative. Efectul însă s-a produs deja: reprezentanţii puterii, care ne spuneau că după măsurile dure din vară lucrurile vor începe să se redreseze, vor mai pierde ceva din bruma de credibilitate pe care o aveau.

Haifa – orașul meu – în flăcări

decembrie 5th, 2010

Am stat in fum si in foc incepand de joi spre vineri noaptea pana azi noapte la 12. Cred ca ceva din mine a ramas in fum si in imaginile vazute. Am vazut de la poalele muntelui Carmel , cum apar focuri disparate, iar in cateva clipe tot muntele s-a transformat intr-o flacara, ca un vulcan in eruptie. Populatia din oraselul de la poale, Tirat Ha – CARMEL , cam 20000 de locuitori, fusese evacuata, fiindca fumul dens de mesteceni arsi e si el foarte periculos, continand oxid de carbon si particole de cenusa.

S-au facut continuu masuratori de toxicitate si atunci cand valorile erau ridicate se recomanda populatiei sa se inchida in casa si sa inchida instalatiile de aer conditionat , iar la valori si mai ridicate,  se evacua populatia cu foarte multa eficienta de catre politie.

Au ars si gunoieriile din localitatile druze: Osafia si Daliat el carmel – am fost acolo –  mi-a fost cam frica, nu era fum.

Azi soseste din USA cel mai mare avion care exista (cu burta cea mai incapatoare) si speram ca totul sa se termine azi, cu bine.

Tot timpul apar noi surse de foc in toata tara.

Rodica Tismăneanu

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Ard case in Ein Hod !!!! Satul artistilor infiintat de Marcel Iancu. Locuitorii au fost evacuati inca de ieri. Muzeul a apucat sa depoziteze in siguranta, tablourile. Fiica  si nepoata lui Marcel Iancu, s-au ingrijit de tablourile lui. Insa, multi artisti, au doar studiourile acolo si locuiesc in alta parte sau, chiar in strainatate.

Taciuni astazi, case ieri ……. !

Sculpturile, „martorele” singure, ca pe bucatica aceea de pamint, fusese o data, coltul de rai si creatie, a unui artist. Si daca artistul fusese pictor si nu sculptor, „martorii” s-au mistuit in foc. Tragedie nu-i cuvintul potrivit. Mai mult as vrea sa spun, dar limba romana nu o mai stapinesc asa de bine probabil, lipsindu-mi cuvintul care ar putea descrie ce vad ochii, ce simte inima si ce spunea ratiunea.

Casa sculptorului Tuvia Iuster, alt bucurestean, a ramas in picioare, fiind pe cealalta parte a satului de artisti. Nu in calea focului. De acolo, de „sus”, unde se afla de 5 ani deacum…. mai bea un paharel . De bucurie, ca  sculpturile si tablourile lui, vor exista ca marturie ca…. a trecut  ” pe aici”.
Focul era in foarte aproape de Universitate, aseara, insa vintul si-a schimbat directia, noaptea. Toata padurea de linga Universitate , regiune numita Mica Elvetie, a fost odata, verde…. A fost…. verde ! Copacii mor in picioare, se spune. Copacii mistuiti de flacari, tablou surealist ! Animalele au fost salvate la timp. 5 milioane de copaci si 50.000 dunami de padure au fost, si acum, doar cenusa lor.

16.000 persoane evacuate, o parte, din pacate, nu mai au la ce sa se intoarca. Casa, care reprezinta viata unei familii, cu tot ce poate cuprinde, fiind mistuita de foc.

Ma intrebam chiar, daca ar fi trebuit sa fiu evacauta, ce as lua cu mine, in scurtul timp care-l am la dispozitie ? Nu am raspuns pe loc, stiu insa ca singurele lucruri, care mi-ar fi cele mai importante, sint albumele de fotografii . Ca testament pentru generatiile ce ma vor urma. Sa ramina o marturie ca ….. am trait si, am avut o familie fericita.
Noi, locuim pe celalalt versant al Carmelului , de la Universitate in jos, inspre nord si, momentan, vintul bate spre sud, intrarea sudica a Haifei. Soselele principale, care duceau din sudul tarii spre Haifa, ieri, fusesera inchise.
Gabi locuieste departe de Haifa, in nord, ieri am vorbit la telefon si cu el, sunindu-ma, sa ne ofere gazduire pina trece urgia. Multumesc mult, tuturor care ne-au invitat sa locuim la ei in perioada asta, dar….sint fatalista din fire. Copiii si nepotii sint la adapost, asta este cel mai important pentru mine. In localitati, in nordul tarii, la 40 km de Haifa.

Mereu apar noi focare de incendii, in toata tara deacum, unele din cauza vintului si altele, datorita celor care folosesc momentul, de a pune foc. Pompierii au primit intarituri din strainatate, inclusiv avioane si elicoptere , special dotate, pentru stingerea incendiilor.

In aer este miros de vegetatie arsa.
Daca pina acum, cind auzeam un elicopter care trecea peste Haifa, stiam ca s-a intimplat  ceva in nord, si traseul elicopterului este spre unul din spitalele Haifei, deci raniti sau….. sa nu stim, chiar mai rau….de data asta,
ma rog sa aud si, binecuvintez zgomotele celor 34 de avioane si elicoptere din intreaga lume, care lupta cot la cot, cu flacarile.

Miine, este o noua zi, si, sper, mai buna !!

Paula din  /  in Haifa

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Nicolae Paulescu despre evrei şi cauzele bolilor venerice

decembrie 5th, 2010

În 1926 doctorul Nicolae Paulescu a primit de la Prof. Dr. I. Lupaş, Ministrul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, prin adresa cu numărul 42.371, rugămintea de a completa un chestionar în vederea „apropiatei legiferări a profilaxiei boalelor venerice” problema aceasta prezentând o importanţa primordială pentru sănătatea fizică şi morală a populaţiunii”. Ministrul cerea profesorului să ofere „toate datele ce credeţi că pot aduce o contribuţie la problema prostituţiei şi morbidităţii veneriene”. Drept răspuns, Paulescu a trimis ministrului un memoriu in care „Jidanii” sunt amintiţi în explicarea a nu mai puţin de trei cauze ale morbidităţii veneriene distrugătoare de neam. Memoriul a fost publicat de Nicolae Paulescu in 1928 intr-un text intitulat „Desfrâul Jidanilor”. Coperta brosurii era impodobita cu o zvastica iar numele lui Paulescu era urmat de titlul sau de Profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

Mai intai, „Contaminarea”.  Dupa Nicolae Paulescu, „Când un individ bolnav transmite, cu ştiinţa (cum, de pildă, fac Jidanii) boala sa unei alte persoane, de sex diferit”, el trebuie „să fie pedepsit cu închisoarea şi cu o amendă considerabilă”.  La fel stau lucrurile, după Paulescu, şi în ce priveşte prostituţia. El ştie, din surse pe care nu le dezvăluie ministrului, că „cele mai multe din prostituate sunt fete sărace de ţărani sau de lucrători” care „s’au băgat slujnice sau lucrează prin ateliere, ca să aibe ce mânca”. Dar „patronii lor, în mare majoritate Jidani, le-au violat”. După viol, aceiaşi patroni „le-au aruncat pe drumuri, adesea gravide” şi desigur „fără sprijin, fără adăpost şi fără hrană”. Nu scapă de o soartă similară nici elevele „ademenite de proxeneţi, printre cari peste 90 la 100 sunt Jidani” care le făgăduie „marea cu sarea” până ce le „sechestrează în bordeluri sau până ce le-au scos din ţară, vânzându-le în localităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate, ca Shang-Hai, ca Buenos Aires”. Paulescu nu a făcut nici un fel de cercetări asupra originii etnice sau naţionale a proxeneţilor din România sau lucrătoarelor sexuale din bordelurile din China sau Argentina. „Jidanii” care fac aceste lucruri nu sunt motivaţi de câştig financiar ci vor sa distruga populatia autohtona, spune Paulescu ministrului Sănătăţii „boalele ne infectează fiicele, pentru ca ele să ne infecteze fii, cari, la rândul lor, îşi infectează familiile, adică Neamul întreg”.  „Şi să nu se uite” avertizează fiziologul, că astfel „îşi ajung scopul duşmanii, cari vor să ne extermine”. Paulescu nu are nici o îndoială că acest „infam Comerţ cu carne vie, ce a revoltat o lume întreagă, este apanagiul exclusiv al rasei ovreieştei”, dar nu împărtăşeşte ministrului sursele documentare ale constatărilor sale. Din punct de vedere practic, soluţia sugerată autorităţilor este că „Preoţii, în fiece sat şi fiece oraş” să sfătuiască enoriaşii „să nu-şi mai dea copilele ca servitoare sau ucenice, mai ales la Jidani”. O cauză importantă a răspândirii bolilor venerice în România ar fi fost, după Paulescu, si mituirea funcţionarilor „Ministerului Sănătăţii şi Politiei de Moravuri” şi a medicilor sanitari. Paulescu cere ministrului ca legea să includă „pedepse severe” pentru a evita coruperea prin mituire, pentru că „se cunoaşte bine lipsa de scrupul a Jidanilor” care în asemenea cazuri „au îndrăznit să mituiască chiar pe Miniştrii”.

Ca în aproape întreaga operă produsă de-a lungul multor ani de activitate antisemită, Paulescu preia afirmaţii din texte standard ale antisemitismului german sau francez. În „Desfrâul Jidanilor” referinţa bibliografică principală este o carte a lui Ferdinand Roderich-Stoltheim tipărită în România, potrivit lui Paulescu, sub titlul „Jidanii în Comerţ” într-o traducere semnată de Dr. S. Julea şi I. Magură. Născut Theodor Fritsch lângă Leipzig,  Roderich-Stoltheim (1852-1933) este autorul grotescului Antisemiten Katechismus(Hermann Bayer, 1887), o carte mult admirată de Hitler. În 1912 Fritsch a iniţiat mişcarea Reichshammerbund, care lupta pentru adoptarea unei platforme antisemite de către fiecare organizaţie politică sau socială din Germania. A 49-a ediţie a „catehismului” a fost tipărită în 330.000 de exemplare, la ordinul direct al cancelariei hitleriste, în 1944. Cartea lui Fritsch din care Paulescu citează cu seninătate şi fără nici un fel de verificare este un manifest antisemit a cărui violenţă nu fost întrecută în perioada interbelică în Europa de vest.

După ce îşi anunţă cititorii că „Jidanul degenerat, ce e duşmanul neîmpăcat al Omenirei creştine, vrea, cu orice preţ, să îi împiedice înmulţirea”, Paulescu include în broşura sa ştiinţifică o justificare preluată de la Roderich-Stoltheim: „dar, la această pornire diabolică, el mai adăugă sentimente de ură, de răzbunare şi de despăgubire, împotriva tinerelor femei creştine”. Urmează, fără nici o legătură cu enunţul pomenit, un alt citat din Roderich-Stoltheim, din care aflăm că „durerea etern jidănească a scriitorilor circumcişi, ca Heine şi mulţi alţii…alcătuită din ură şi trufie, contra a tot ce nu e jidănesc, constituie o moştenire străveche a rasei, o caracteristicăperpetuă a lui Iuda”. Tot de la Roderich-Stoltheim  Paulescu preia ideea că „Jidanii au, asupra femeilor, o influenţă de neînţeles, ce s-ar putea numi sugestia paralisatoare a voinţei, dar care seamănă cu vraja… adică cu o putere diavolească”.

Cum această caracteristică evreiască nu poate fi documentată de Paulescu, el recurge din nou la Roderich-Stoltheim, care povesteşte cum prin faţa magazinului unui „jidan urât şi cu parul roşu, ce vindea haine”, trecea „o fată cinstită, abia ieşită din epocă pubertăţii”. Urmează vraja „Jidanul o vede, o opreşte şi îi spune ceva. Fata stă ca încremenită şi, peste puţin timp, ea urmează pe jidan în prăvălie”.  Mai categoric si mai vulgar, tema fusese anuntata de Paulescu in Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913) in care, referindu-se la desfrâu şi prostituţie, Paulescu ii descrie pe evrei drept „fauşti tăiaţi împrejur şi respingători”, „iude spurcate”, „desfrânaţi circumscrişi”, „pui de năpârcă”, în final punându-şi întrebarea: „cum Iehova al lor a putut să fir atât de ageamiu, să-şi ia drept popor ales această strânsătură de pezevenghi.”

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

decembrie 5th, 2010

INTERNATIONAL CONFERENCE

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

Jerusalem, The Hebrew University of Jerusalem

Mount Scopus, 12-14 Dec. 2010

PROGRAM

Sunday, December 12, Beth Mayersdorf

17.00  Opening Session

Greetings

Moshe Idel, Moshe Taube, Gina Pană, Ditza  Goshen

Opening session

17.00 – 19.00

Ion Pop: L’avangarde roumaine: tendences, évolutions, posterité

Moshe Idel: Kabbala and Avant-garde: Some preliminary remarks

Cocktail

Monday, December 13, Rabin Building (3rd floor, room 3001)

Session One

9.30 – 11. 00

Chair: Augustin Ioan

Ovidiu Morar: The cosmopolitan aspects of the Romanian Avant-garde

Camelia Crăciun:  „Marginal rebels versus mainstream critics: the dilemma

of the Emancipation generation”.

Cosana Nicolae Eram: Isidore Isou’s Long Journey towards Himself

Session Two (in French)

11.30 -13.00

Chair: Cyril Aslanov

Petre Răileanu: Gherasim Luca, un nom et un égarement

Marilena Braester: Ilarie Voronca – poète du  parfait bonheur (autour dePetit manuel

du parfait bonheur”)

Discussant: Ion Pop

Lunch

Session Three

15.00-16.30

Chair: Paul Cernat

Cyril Aslanov: Paul Celan from Avant-gardism to Post-modernism

Michael Finkenthal : Benjamin Fondane, Sesto Pals: interferences with the Avant-garde

On Sesto Pals – an interview with Lucy Metsch-Sestopali (short documentary, in

Romanian, presented by Costel Safirman)

Session Four

17.00-19.00

Marcel Janco: The Avant-garde architecture

Augustin Ioan: Actuality of Marcel Iancu’s unbuilt architectural work

Simona Or-Munteanu and Iris Aravot (Adviser): Was the Interbellum Modernism of

Romanian Jewish architects a quest for Avant-garde?

Marcel Janco – the last image (Israeli documentary presented by Costel Safirman)

Reception

Tuesday, December 14

Session Five

9.30 – 13.00

Chair: Leon Volovici

Jewish artists and writers in Romanian Avant-garde

Paul Cernat : The Jews in Romanian Avant-garde: between the consciousness

of periphery and internationalization

Radu Stern: Why so many Jews?

Vlad Solomon: Jewish identity and Zionism: Marcel Janco

Milly Heyd: Between universalism and particularism: Tristan Tzara and Marcel Ianco

Special Lecture:

Tom Sandquist:  Aspects of Jewish influence on Central and Eastern European

Modernism: Synthatism Versus Stylistic Purity

Lunch

16.00

Concluding Round-table: The Romanian avant-garde: Periphery and Center

Michael Finkenthal (moderator), Paul Cernat, Ovidiu Morar, Ion Pop, Petre Răileanu, Leon Volovici

Regele Carol I – un mare român

decembrie 5th, 2010

Carol I a fost întemeietorul Statului român modern, tot așa cum 10 Mai este ziua de naștere a Statului european independent și suveran, cu numele de România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar și un om de acțiune. El a înfăptuit în România timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituții vitale, dând contur identității noastre și statornicind securitatea națională.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene și NATO vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituții de bază ale Statului, promotor al profesionalismului în politică, societate și economie, strateg și reformator al Forțelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiții, specific național), voce europeană prin excelență, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranității în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianțe militare continentale.

Familia Regală duce mai departe legământul european, democratic și constituțional al lui Carol I, îmbinând rolul hotărâtor al Statului și reprezentării națiunii, al tradițiilor și al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizării, înrudirii europene, informației și atotputerniciei inițiativei individuale.

Puterea unei societăți nu stă doar în politică, destinul unui națiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societății nu este creionată doar de mințile care-o iluminează. Așa se explică de ce Biblioteca Fundației Carol I continuă să existe după mai bine de nouăzeci de ani și este tot atât de frumoasă precum în prima zi. Fiindca Memoria, precum și aportul direct al societății profunde sunt esențiale în orice epocă.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. În momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi de ruşine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat în anul 2006 al doilea mare român al tuturor timpurilor. Tot ei, românii de astăzi, uneori în dezacord cu propria elită, au cerut în număr de aproape jumătate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei.

Este suficient să te uiţi la statuia Regelui Carol și la Biblioteca sa, aşa cum arată ele în decembrie 2010, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional, paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu răspunderi administrative să-şi facă treaba lor, şi nu pe a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a produce dezvoltare; le cerem să-şi ţină, măcar atunci când sunt la putere, cuvântul dat. Toate acestea se pot numi discret, dar ferm, instinctul binelui naţional.

Carol I a înţeles că pereţii bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, biblioteca ţine loc de Memorie statală, inspiră respect şi dăruieşte mândrie. Ridicarea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o manevră monarhică, ci mirabila circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi utilă din nou. Familia Regelui Carol I este o instituție istorică de esență statală capabilă, precum fondatorul ei, să găsească astăzi și mâine modalități noi, flexibile, motivate si potrivite de a fi utilă.

Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu și ar fi fost ales în altă țară, Carol I ar fi fost un om de Stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost un mare om politic, pur si simplu.

Povestea acestui modern șef de Stat este contemporană, fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Din acest motiv, îndemn pe tinerii din România să țină minte ziua de 10 mai 1866, 1877 și 1881. Această sărbătoare, legitimă fiindcă reprezintă ziua de naștere a Statului modern român, este potrivită generației tinere fiindcă, situată în primăvară, este întruchiparea unui nou început european.

N.Red. Acest articol este prilejuit de inaugurarea pe 6 decembrie în Piața Palatului Regal din București a statuii Regelui Carol I.

Țara cu minuni

decembrie 5th, 2010

De la geamul dormitorului vad in fiecare dimineata un munte nu prea inalt, o colina daca vreti, care face parte din ceea ce noi numim “Muntele Carmel” desi “ Dealul Carmel” ar fi fost poate mai potrivit ca nume. O padure de pini il acopera, o padure deasa pentru ca intre pini sunt tufisuri stufoase si salbatice iar intre ele sunt cactusi, toti indesati unii in altii. In timp ce la poale, muntele e ingalbenit de o iarba cu scaieti uscati de clima noastra calda, cum urci putin, padurea se arata in toata splendoarea ei, verde in toate zilele anului.

Vara, la peste 35 de grade in fiecare zi, muntele verde a fost acum 100 de ani un deal stancos cu dune de nisip la poale, care se prelungeau pana la mare. Atunci s-au intors primii colonisti evrei in cautarea tarii care a fost a lor in urma cu 2000 de ani. Ei nu erau niste Sisifi, dar indemnati de setea de-a avea tara lor si cu o vointa de fier, au plantat pe munte mii si milioane de pini care rezista la clima calda. Multi s-au uscat, dar au fost inlocuiti si agricultorii au invatat cum sa aiba grija de padure, devenind padurari. La umbra pinilor, intre stanci, au  aparut arbustii, iar pamantul la umbra lor mentine o umezeala care permite si altor plante sa se dezvolte si uite asa, un munte stancos a devenit o padure splendida care se intinde pe sute de hectare intre dealuri. Unii au numit-o “Mica Elvetie”.

Eu stau in Ein Hod, un sat de artisti in mijlocul padurii, langa Haifa, unde pictez, sculptez si mai fac din cand in cand, cate un design pentru un aeroport undeva in lume ca sa castig si eu un ban pentru cumparaturi la super.

Biroul meu are bineinteles o fereastra imensa spre muntele Carmel unde, la sfarsitul saptamanii se relaxeaza locuitorii Haifei la umbra pinilor, mai fac si un gratar, iar eu doar ma uit la ei, dar nu-i imit pentru ca mi-au gasit niste colesterol peste masura.

Incendiul din spatele stalpului indicator

Bunica mea zicea totdeauna “Nu te juca cu focul!”, dar multi n-au auzit-o si joi primim SMS-uri ca un foc a izbucnit undeva in padure, cam la zece kilometri de sat. A doua zi dimineata, un vant uscat si cumplit de peste o suta de kilometri pe ora, a impins cu repeziciune focul spre sat. Sute de pompieri, voluntari, politia si chiar armata au inceput o lupta impotriva focului care continua sa inainteze neistovit. Spre pranz a ajuns de acum in spatele dealului din fata ferestrei mele si am primit ordinul sa evacuam. Am facut repede doua valize, am luat niste albume cu poze si laptopul si am aruncat restul de haine direct in pivnita care are  o usa de metal groasa ca sa ne apere de focul unui eventual bombardament de razboi ceea ce se cam intampla pe la noi. Dupa zece minute, am luat masina si am parasit satul la niste prieteni din Haifa.

Scenele la televizor nu au fost incurajatoare, focul se intindea impins de un vant care batea ziua si noaptea cu forta, schimbandu-si directia continuu, parca pentru a acoperi cu distrugerea suprafete cat mai mari. Un autobuz cu ofiteri de la o inchisoare amenintata de foc care trebuiau sa ajute sa evacueze detinuti periculosi, a fost deodata blocat de un zid de foc de de zeci de metri inaltime unind ambele parti ale drumului serpuitor de munte. Un brad in flacari a cazut si a blocat soseaua stramta si pana sa apuce sa faca o manevra sa se intoarca pe loc, autobuzul a fost cuprins de flacari si toti ce 40 de calatori au pierit in cateva secunde.

Fumul incendiului din padurea de langa Haifa fotografiat din spatiu

La miezul noptii stirile au anuntat ca focul a “sarit” peste munte si a intrat in sat. Am luat masina si am plecat inapoi spre sat. Am reusit sa evit doua baraje de politie dar pana la urma politistii m-au prins in livada de maslini de langa sat si m-au condus in afara zonei considerata ca periculoasa. Flacari de zeci de metri inaltime inghiteau brazii si-i tranformau in cenusa in cateva secunde. Iar vantul salbatic gonea carbunii incinsi spre alte victime. Toata padurea ardea.

Cu un curaj deosebit, eroic, vecinii mei s-au intors in sat si s-au luptat cu focul cu furtunirile de apa cu care de obicei, udau gradina, dar astfel si-au salvat casele. Ca sa nu sporeasca numarul victimelor, pompierii au primit ordin sa nu intre in sat si n-au facut nimic sa ajute desi satenii s-au rugat de ei cu lacrimi in ochi sa le dea masini de pompieri. 14 case au ars pana la temelie, multe cu opere de arta de nepretuit.

Cei care nu au intrat in sat ne-am inghesuit in cafeneaua statiei de benzina de pe sosea. Toata noaptea am cules vestile de la cei pe care flacarile ii impingeau afara din sat, dar care apoi se reintorceau. Vestile erau contradictorii, flacarile imense ii derutau pe cei din sat. Case care erau cuprinse de flacari despre care ni se spunea ca sunt pierdute au aparut pana la urma neatinse, flacarile provenind de fapt din scaietii uscati din curte sau din terasele de lemn arse.

Si eu am fost aruncat de cateva ori intre speranta si deprimare, datorita zvonurilor neintemeiate. Adevarata speranta trebuia sa vina de la avioanele amfibie speciale de stins foc, dar ele puteau actiona doar ziua si mai erau cateva ore pana la prima lumina a zilei. Iar satul ardea si poate ca si casa mea.

Am asteptat toata noaptea avioanele. La 6 dimineata ne-am cocotat pe un pod peste autostrada de unde vedeam casele si fumul gros si negru care iesea din sat si din padurea inconjuratoare cuprinzand tot cerul pana departe peste mare.

5 milioane de copaci arsi

Si deodata, intr-un zgomot asurzitor de motoare, a iesit un monstru de avion din mare plin cu apa curgand siroaie din fuselajul argintiu, technologic si ireal dar mai frumos decat Venus si, in strigatele noatre de bucurie, a aruncat cateva zeci de tone de apa peste flacari. Un fum alb de aburi a inlocuit fumul negru napastuitor. Am strigat cu totii “Uraaa!” pentru avionul rusesc Iliusin, fost soldat sovietic, invingatorul de flacari.

Alte avioane au aparut si apa a inceput sa curga din ceruri, fara nori si fulgere, ci doar cu bubuituri de motoare. Fumul a inceput sa paraseasca satul – am invins!

Dar padurea cea verde de la geamul meu devenise intre timp doar o adunatura de schelete de brazi fumegand si cenusa.

Insa, saptamana viitoare vine ploaia si pana in aprilie, din cenusa, padurea se face din nou verde, fara brazi inalti, dar verde. Asta este Minunea in tara noastra, pentru ca la Pasti adevarat ca-nviat…Natura.


Nu o să îmi fie dor de Adrian Păunescu

decembrie 5th, 2010

De Adrian Pănuescu, maghiarofobul convins:

În Ardeal există încă destule urme ale belşugului de decapitări, pe care le-au realizat, cu înaltă competenţă, diverşi lideri maghiari.Este, ca atare, firesc felul în care unii urmaşi fanatici ai sân­geroşilor constructori de armonii interetnice din Ardeal repornesc motoarele şovinismului şi separatismului. Îi animă o bestială sete de răzbunare, deşi, dacă s-ar face o socoteală obiectivă, răzbunarea ar trebui să acţioneze dinspre ceilalţi către ei. (…)

Crimele oaspeţilor îndepărtat-asiatici bat toate recordurile. Într-o singură probă mai sunt ei aşa de valoroşi şi de competitivi: în capacitatea de a-şi uita crimele şi în obrăznicia de a le comite din nou. Avocaţii criminalilor anilor ’90, din Secuime, vin la bară bine parfumaţi şi-şi apără clienţii ca pe nişte astronauţi plecaţi în ceruri să-l caute pe Dumnezeu şi întorşi pe pământ să ne anunţe că Dumnezeu a avut nişte treburi în Panama, în perioada cu pricina.

Link: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/hungarismul-revansard-538576.html

De Adrian Păunescu, șovinul care ne trimitea afară din țară de câte ori putea:

Dacă traversează Constituţia pe roşu, domnul Markó Béla nu va avea contact cu nici o lege, cu nici o reglementare, va putea face, în continuare, ce doreşte. Probabil că este disperat şi că este în competiţie, e în licitaţia mizerabilă a antiromânismului, cu alte forţe şi mai radicale decât dumnealui. Mai radicale? Dar mai mult decât atât ce se poate spune? Asta este o declaraţie de război. Trebuie să căutăm pe hartă ţara care ne-a făcut această declaraţie de război, conform unei legende istorice mai vechi, şi să-i răspundem, să n-aştepte inutil.

Vedeţi toată teoria aia veche, făcută aici, despre autonomia culturală – şi sunt mândru de a fi fost primul parlamentar care-a atacat-o, primul senator român care a respins-o şi care a vorbit împotriva ei – toată teoria asta este o minciună ordinară. Nu era vorba de autonomie culturală, era un pseudonim. Ei umblau îmbrăcaţi în acest pseudonim ca să obţină dreptul ca în teritoriile în care se întâmplă să fie majoritari să poată hotărî, în locul Guvernului şi în locul autorităţilor locale alese. Asta doreau, altă ţară. Uite, este evident, aici, autonomia e ,,patria pierdută”. Le este dor de ,,patria pierdută”?! Acesta e adevărul. România nu le e patrie!

Trece pe lângă noi istoria, încărcată de mizerie! Iată ce zice senatorul Frunda: ,,Când votaţi, să vă amintiţi că UDMR va cere Europei autonomia Ţinutului Secuiesc”. Deci nu mai este chestiunea aia cu tabloul turistic, au pus şi ei un panou acolo, ce mare lucru. Nu găsesc dânşii un alt loc în care să şi-l pună şi să-l ascundă definitiv? Conform noilor reglementări, care nu mai interzic folosirea tuturor părţilor organismului, pentru bucurii personale, să-şi bage într-unul din acele locuri panoul respectiv. Căci nu este vorba, cum spuneau, că este panou turistic, aşa, să poată vedea cetăţenii pe unde să meargă, pentru că ei sunt orbeţi, nu prea văd. Să-şi pună panoul unde vor dânşii, dar nu pe teritoriul României!

Şi dacă este vorba despre noul descălecat, le urez domnului Markó Béla şi celor care gândesc ca el, împotriva României şi a unităţii europene, le doresc şi le urez să încalece din nou şi să se ducă. Să aibă grijă, însă, să pună şei sub cal, pentru că şeile asigură şi un spaţiu gol, pentru sandvişuri. Să încalece din nou şi să meargă unde cred dânşii că este patria dânşilor!

Link: http://m.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6404&idm=1,1&idl=1

De Adrian Păunescu, isterizatorul naționalist-comunist:

ȘTEFAN HRUȘCĂ – Concert de colinde în Canada

decembrie 5th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 5th, 2010

In sfârșit, mi-am văzut un vis împlinit…Să urmăresc „pe viu”, în Toronto, jocul actriței Maia Morgenstern, să obțin un autograf și o fotografie! Îți mulțumesc, Maia!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Când a sosit iarna….

decembrie 5th, 2010

Poate nu aţi remarcat, însă acea zi a fost una deosebită. Am traversat-o fără să bănuiesc atunci că surprindeam o rară intersecţie a anotimpurilor…

Amintirea sărutului soarelui….

Dorul zăbovirii ierbii verzi,

Travestiul zarzărului visător,

Picături mirate de somnul gravitaţiei,

Muguri de promisiuni ,

Veşmântul sfâşiat al fluturelui,

Ramurile lăcrimând în încorsetarea argintie a unui ultim sărut,

Rugul nestins al văraticelor iubiri,

Fructul rumen surprins într-o legănare tomnatică,

Candele înmugurite,

Şuviţele încărunţite ale toamnei…

Un câine de pripas se apropie domol de două adolescente care-şi împart timpul cu porumbeii din parc. Îl privesc cum pătrunde timid apropiindu-se discret de mâinile lor, adulmecând bunătatea…Nimeni nu tresare…

Casele suspină înfrigurate.

Drumul nostru, şovăitor din nou, pe prima pojghiţă de gheaţă…

Vid de putere sau Vlad Filat, prim-ministru demisionar și președinte interimar?

decembrie 5th, 2010

Potrivit art. 63 alin.(3) din Constitutie, Parlamentul se intruneste, la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Astfel, pana la 28 decembrie 2010, Presedintele interimar va trebui sa convoace Parlamentul.

Prima sedinta a Parlamentului va fi prezidata de cel mai în vîrstă deputat, recte Vladimir Voronin. Exista toate sansele ca acesta sa incerce repetarea scenariului aplicat de comunisti in cadrul primei sedinte a Parlamentului ales la 29 iulie 2009. Prin amanarea sedintei in care ar urma sa se aleaga Presedintele Parlamentului, comunistii vor urmari crearea unui vid de putere.

In cazul in care noul Parlament nu va reusi sa aleaga Presedintele Parlamentului in cadrul sedintei de constituire a Parlamentului, ca urmare a boicotului comunistilor si a posibilelor neintelegeri intre liderii AIE, se creeaza premisele unei noi crize constitutionale, intrucat va exista un vid de putere:

(i)  nu vom avea un Presedinte al Parlamenului;

(ii)  nu vom avea un presedinte (interimar);

(iii) inceteaza mandatul Guvernului in temeiul art. 103 din Constitutie, acesta devenind un Guvern demisionar.

Dupa sedinta de constituire a noului Parlament, Mihai Ghimpu isi pierde calitatea de Presedinte interimar, izvorata din art. 90 alin.(1) coroborat cu art. 91 din Constitutia Republicii Moldova, astfel cum acest lucru a fost statuat in Avizul privind constatarea circumstantelor care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova nr. 4 din 17.09.2009, emis de Curtea Constitutionala a Republicii Maldova ca urmare a demisiei sefului statului.

Mihai Ghimpu nu va mai detine calitatea de Presedinte interimar, deoarece aceasta functie era exercitata in virtutea functiei de Presedinte a Parlamentului. De la data dizolvarii Parlamentului pana la data intrunirii legale a noului Parlament, Mihai Ghimpu ramane presedinte interimar in temeiul art. 63 alin.(3) coroborat cu art. 69 alin.(2) din Constitutie. Din momentul constituirii noului Parlament, Mihai Ghimpu isi pierde calitatea de deputat in vechiul Parlament, impreuna cu functia de Presedinte al Parlamentului. Pe cale de consecinta, acesta nu poate fi nici presedinte interimar al Republicii.

Interimatul functiei de Presedinte se asigura, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru, daca funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile (art. 91 din Constitutie). Potrivit art, 90 alin.(1) vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

Astfel, interimatul functie intervine in urmatoarele cazuri, expres si limitativ prevazute de norma constitutionala:

(i)  expirare a mandatului;

(ii)  demitere;

(iii) demisie;

(iv)  imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile;

(v)    imposibilitate definitiva de a-si exercita atributiile;

(vi)  deces.

Presedintele (interimar) Mihai Ghimpu, ales in noul Parlament, nu se regaseste in niciuna din aceste situatii, care sunt expres si limitativ stipulate de norma constitutionala. Totusi,mandatul lui inceteaza in virtutea art. art. 63 alin.(3) coroborat cu art. 69 alin.(2) din Constitutie. In acest caz, nu poate fi aplicata regula de la art. 80 alin.(2) potrivit caruiaPreşedintele Republicii Moldova îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Preşedintele nou ales, deoarece art. 80 alin.(2) reglementeaza institutia mandatului de Presedinte, care nu este aplicabil in cazul presedintelui interimar, intrucat acesta nu exercita un mandat, ci asigura interimatul functiei(Hotararea privind interpretarea art.80alin.(4)din Constituţia Republicii Moldova nr. 18  din  03.08.2010).

Pentru a se evita vidul de putere si o posibila criza constitutionala se intrevad urmatoarele solutii:

Solutii:

a)  Sesizarea Curtii Constitutionale in temeiul art. 135 alin.(1) lit.b), pana la intrunirea noului Parlament, pentru a interpreta art. 63 alin.(3), art. 69 alin.(2), art. 90 si art. 91 din Constitutia Moldovei;

b) Alegerea Presedintelui Parlamentului in cadrul primei sedinte a Parlamentului nou ales. Acesta va deveni si Presedinte interimar chiar daca, sub aspect juridic, nu exista circumstantele care justifica interimatul functiei de presedinte, astfel cum acestea au fost mentionate supra, intrucat acestea sunt expres si limitativ prevazute de Constitutie;

c)  In cazul imposibilitatii alegerii Presedintelui Parlamentului in cadrul sedintei de constituire a Parlamentului, se impune sesizarea Curtii Constitutionale in temeiul art. 135 alin.(1) lit.f) din Constitutie pentru constatarea interimatului functiei de Presedinte. De fapt se va cere constatarea circumstantelor care justifica interimatul interimatului, situatie neacoperita de textul Constitutiei.

Solutia viabila este exercitarea functiei de Presedinte interimar de catre Primul-Ministru astfel cum statueaza art. 91 din Constitutie, chiar daca, sub aspect juridic, nu exista circumstantele care justifica interimatul functiei de presedinte, astfel cum acestea au fost mentionate supra, intrucat acestea sunt expres si limitativ prevazute de Constitutie, iar situatia lui Mihai Ghimpu nu se incadreaza in aceste circumstante.

Copiii din Valea Plopului -Valea Screzii

decembrie 5th, 2010


Povestea părintelui Tănase, tată pentru 328 de copii  ( http://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/1-decembrie-povestea-parintelui-tanase-tata-pentru-328-de-copii.html )


Apel al Fundaţiei Creştine „ Părintele Arsenie Boca”


Cei dintre dumneavoastră care doresc să se implice  în sprijinirea părintelui Tănase în efortul acestuia de a le oferi orfanilor şi a tuturor celor aflaţi în îngrijirea sa la Valea Plopului  o viaţă cât mai decentă,  o pot face în felul următor:

– să transmiteţi apelul nostru de ajutorare cunoscuţilor şi prietenilor indicându-le pagina site-ului ( www.fundatiaarsenieboca.ro ), telefon 0724 029 150 sau adresa de  e-mail  birou@fundatiaarsenieboca.ro

– să oferiţi hăinuţe, jucării, cărţi pentru copii;

– să oferiţi aparate electrocasnice;

– să puneţi la dispoziţie un camion/dubă cu care să putem transporta diverse lucruri necesare acolo;

– să ajutaţi material ( Putem centraliza banii donaţi de dumneavoastră şi oferi părintelui de fiecare dată când vom merge acolo. Pentru a înlătura orice dubiu cu privire la vreun interes material din partea noastră, vom întocmi o listă cu suma dată de fiecare, listă ce va fi înmânată părintelui Tănase pentru a fi semnată şi ştampilată, urmând să fie prezentată dumneavoastră).

Fundaţia „Părintele Arsenie Boca” şi-a propus să ajute permanent copiii din Valea Plopului-Valea Screzii mergând lunar la ei cu alimente, produse de curăţenie şi igienă, haine etc.

În acelaşi timp se doreşte oferirea sprijinului pentru construirea clădirilor începute din data de 25.10.2010.

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului o pot face  prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu poştal din ţară.

Contul si datele fiscale ale Asociatiei Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti – Valea Plopului, judetul Prahova:

Cont IBAN in lei: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001

deschis la BCR – Valenii de Munte, Jud Prahova

CUI: 7250977

Mulţumim tuturor celor care pot să contribuie la îndulcirea vieţii copiilor din Valea Plopului şi Valea Screzii!

Ghimpu contra Filat, România şi tratatul de frontieră moldo-român

decembrie 5th, 2010

După mai puţin de o săptămână, documentul semnat de premierul şi candidatul electoral, Vladimir Filat, cu România, a devenit unul din cele mai compromise realizări ale actualei guvernări pe plan extern.

Lancea criticii a fost îndreptată spre premierul moldovean, dar nu ocoleşte Bucureştiul, care a consimţit pe faţă parafarea mult-aşteptatului tratat privind regimul de frontieră moldo-român. În premieră, anti-comunistul Mihai Ghimpu s-a raliat prin criticile sale faţă de prestaţia diplomatică a lui Filat, la poziţia dură exprimată de PCRM îndată după solemnităţile de la Bucureşti.

De ce Ghimpu a tirajat mesajele critice faţă de „aventurile de la Bucureşti” ale lui Filat după o săptămână de la producerea evenimentului? De ce până acum controversatul tratat este ferit de ochiul publicului? Este cu adevărat un document strict tehnic sau are totuşi nuanţe politice esenţiale? De ce România a acceptat formula “Filat-Baconschi”, ignorându-l pe Mihai Ghimpu? Se va răsfrânge scandalul privind „neconstituţionalitatea” acţiunii lui Filat asupra destinului unui tratat vital pentru statul român aflat în proces de pregătiri pentru spaţiul Schengen? Care vor fi costurile contr-argumentelor lui Ghimpu pentru echipa liberală şi pentru imaginea emergentă a premierului liberal-democrat?

Un document „convenţional” aprobat în mod „neconstituţional”

Explicaţiile aduse de preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, întocmai caracterizează cadrul legal-procedural al acţiunilor lui Filat. Pe lângă art. 86 al Constituţiei RM privind atribuţiile preşedintelui ţării în domeniul politicii externe, premierul a ocolit şi Legea privind tratatele, care conferă şefului statului responsabilitatea exclusivă pentru parafarea actelor inter-statale, dar nicidecum nu premierului, chiar şi în condiţiile interimatului controversat al lui Ghimpu. În contradicţie cu aceasta, Filat respinge orice acuzaţii de conduită „neconstituţională” din partea sa, îşi condiţionează acţiunile invocând „contextul european” şi plasându-se în spatele Preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Posibil, şeful executivului european nici nu este la curent cu dezbaterile politice din Moldova, unde circulă speculaţii cu utilizarea numelui său. Este însă cert faptul că actorii naţionali se folosesc de autoritatea factorilor europeni pentru a-şi masca gafele. Or, nici în comunicatele de presă ale Guvernului R. Moldova dedicate acestui eveniment, la fel cum nici în cele ale Ministerului de Externe al României, nu se menţionează nimic despre anunţul lui Barroso privind semnarea tratatului moldo-român, calificat de ambele părţi drept tehnic, ce nu implică direct ghidarea din partea Bruxelles-ului [1]. Totodată, Filat trebuie să ne convingă că tratatul este atât de tehnic şi nesemnificativ că a ocolit nejustificat examinările efectuate de obicei la asemenea gen de acte interstatale în cadrul Comisiei politică externă şi integrare europeană a legislativului moldovean.

Devierea de la normele constituţionale şi legale, precum şi încălcarea procedurii parlamentare, denotă gradul de repeziciunea şi superficialitate cu care a fost luată decizia în privinţa tratatului moldo-român. Faptul că semnatarul este Bucureştiul şi că acest tratat anihilează speculaţiile electorale ale comuniştilor despre imaginara „anexare” a R. Moldova la statul vecin, l-au motivat suplimentar pe Filat să-l ignore pe oponentul său şi fostul coleg de coaliţie guvernamentală, Mihai Ghimpu.

Cu elementele menţionate s-a suprapus şi încercarea României de a soluţiona o problemă stringentă până la alegeri, vitală pentru aderarea sa la spaţiul Schengen. Or, în ciuda rezultatelor pozitive ale sondajelor din Moldova, bilanţul real al scrutinului din 28 noiembrie poate fi favorabil formaţiunilor nu tocmai prietenoase faţă de statul român. Anticipând scenariul referendumului constituţional, conştientizând perfect rolul pe care continuă să îl prezintă comuniştii în societatea moldovenească, Bucureştiul a mers pe o variantă mai scurtă şi mai simplă, abordându-l direct pe cooperantul şi dinamicul Filat, în loc de controversatul şi „greoiul” Ghimpu. Chiar dacă, echipa lui Filat ar fi consultat bine legislaţia înţelegând că merg „pe muchie de cuţit”, competiţia pentru votul moldovenilor din România este mai importantă, decât reacţiile „plângăciosului” Ghimpu, care de această dată are adevărul de partea sa.

Raţionamentele Bucureştiului şi ezitarea lui Ghimpu

În critica sa, preşedintele interimar evită să-şi extindă critica asupra partenerilor români, la care ţine mult, chiar dacă aceştia au păşit peste el. Niciodată nu este de vină o singură parte, de aceea, ar trebui căutate răspunsuri şi la Bucureşti. În ziua semnării tratatului, Filat a trecut prin cancelaria „nepopularului” premier român, Emil Boc, după care a fost audiat şi de „pro-basarabeanul” preşedinte al României, Traian Băsescu. Se conturează întrebarea, de ce documentul dat nu a fost semnat la nivelul de prim-miniştri? Şi, de ce, Băsescu indirect a făcut transferul de imagine în direcţia lui Filat, lăsându-l în umbră pe „filoromânul” şi adeptul ascuns al „unionismului”, Mihai Ghimpu?

Se pare că răspunsul pluteşte la suprafaţă. Or, Boc este totalmente discreditat pe plan intern şi este un „rău necesar” al echipei lui Băsescu. Totodată, imaginea negativă a premierului român ar fi putut contamina şi atenua semnificaţia şi contribuţia lui Filat la acest proces în ochii moldovenilor de acasă. De asemenea, Băsescu nu a putut semna personal asemenea document, pentru că ar fi redat o importanţă mult prea mare unui „tratat” incomod şi neconform cu viziunile lui vizavi de R. Moldova. Posibil, acest aspect l-a convins pe energicul preşedinte român să devanseze „dosarul” privind acest tratat. În acest context, Teodor Baconschi a fost unica şi cea mai potrivită candidatură, acceptabilă şi pentru Filat, concentrat pe atragerea de partea PLDM a electoratului moldovean aflat peste Prut. Mai ales că, Baconschi este pregătit pentru a prelua conducerea în formaţiunea condusă la moment de Băsescu.

Poziţia factorilor europeni a fost insesizabilă pe acest subiect, pentru că într-adevăr substanţa documentului îl consacră drept tehnic, dar şi pentru că persistă o atitudine indulgentă şi un credit avansat de încredere faţă de Vlad Filat şi anturajul lui. Rămâne însă o enigmă faptul că aceşti consultanţi ai lui Filat îl lasă să folosească libera figura lui Barroso în calitate de justificare pentru abaterile de la lege.

În realitate, drumul oficialului european s-a intersectat mai degrabă întâmplător cu cel a lui Filat la Bucureşti, unde a avut o întâlnire „fulger” şi foarte „scurtă”, de altfel nesemnificativă pentru dialogul general al RM cu UE. Discuţiile Filat-Barroso au avut loc pe fundalul Summit-ului Dunării, unde a fost abordat un document de importanţă europeană – Strategia UE pentru Regiunea Dunării, ceea ce l-a obligat pe Preşedintele Comisiei Europene să participe la reuniune. Prin urmare, negocierile moldo-române şi parafarea tratatului privind regimul frontierei de stat [2] avea loc într-un context distinct de ordin bilateral, care nu-l vizează deloc pe Barroso în calitate de şef al executivului european.

Din aceste considerente, declaraţiile despre impactul negativ al ofensivei lui Ghimpu asupra imaginii R. Moldova pe plan extern, formulate de Filat, sunt exagerate şi incorecte, deoarece respectivul „scandal” va viza în primul rând România, care manifestă deocamdată indiferenţă decât dorinţă de a clarifica lucrurile. Or, nici partea română nu a făcut public documentul dat, la fel ca şi Chişinăul. Totodată, se va ştirbi din imaginea lui Filat, apreciat la Bruxelles pentru responsabilitatea sa şi transparenţa în procesul decizional. Parţial va fi afectată şi poziţia lui Ghimpu, care s-a discreditat anterior, când încerca să obţină cu orice preţ un referendum constituţional, care să modifice practic integral actuala Constituţie. Câştigătorii de pe urma acestor gafe şi ciocniri dintre foştii „aliaţi” sunt însă comuniştii, care vor folosi momentul pentru a evidenţia nesustenabilitatea coaliţiei liberal-democrate, justificându-şi invectivele împrăştiate zilnic alegătorilor în timpul agitaţiei electorale din teritoriu.

Ghimpu gelos pe Filat pentru România sau pentru sondaje?

Competiţia pentru factorul român nu poate fi nicidecum învins de pragmatismul politic în relaţiile dintre PL şi PLDM în cadrul unei Alianţe expirate. Cât timp Filat va juca pe „terenul românesc”, Ghimpu va avea reacţii dure şi explozii de furie, deoarece PL se poziţionează drept cel mai „pro-românesc” partid de pe spaţiul dintre Nistru şi Prut. Dorinţa de a monopoliza această nişă politico-electorală de către liberali este inacceptabilă pentru Filat, care caută să-şi consolideze rândurile din contul moldovenilor orientaţi spre Vest, mulţi dintre care sunt stabiliţi în statul român.

Totodată, miza pentru votul din străinătate şi repartiţia puterii după alegeri conduce la o radicalizare uşoară a discursurilor politicienilor „pro-români”. Vizitele multiple în România şi „cochetarea” PLDM cu studenţii basarabeni irită conducerea PL, care contează cel mai mult pe voturile din România, care sursă electorală pe plan extern.

În acest context, eclipsarea lui Ghimpu în parafarea tratatului „secret” a întrecut limitele, inclusiv cele legale. Totuşi, Preşedintele interimar nu vrea să meargă până în „pânzele albe”, demonstrând vinovăţia premierului, care în cel mai direct mod s-a detaşat de la legislaţia în vigoare. Schimbul de replici tăioase şi „depersonalizate” ar putea rămâne unica formă de confruntare pe marginea acestui subiect. Or, Ghimpu nu doreşte să incomodeze Bucureştiul şi pe bunul său prieten, Traian Băsescu, descurajându-şi astfel susţinătorii.

Pe de altă parte, Filat se foloseşte de slăbiciunile adversarului, făcând presiuni psihologice pe echipa liberală prin intermediul autorităţii europene, dar şi a „amiciţiei profunde” dintre Băsescu şi cea mai influentă şi „pro-română” formaţiune (considerată a fi PL) de pe scena politică moldovenească, care luptă în mod categoric cu „propaganda moldovenistă” de sorginte sovietică.
Nu în ultimul rând, liberalii se arată deranjaţi de faptul că, în teritoriu, tratatul moldo-român este prezentat drept obstacol definitiv pentru eventuala reunificare a spaţiului românesc, la care în primul rând, nu a renunţat şi nu s-a dezis niciodată preşedintele PL, Mihai Ghimpu. Or, atitudinea faţă de actul lui Filat reprezintă şi un semnal pentru electoratul „pro-unionist” care înainte de alegeri se află în faţa unei dileme electorale: PLDM sau PL?

Reacţia lui Ghimpu nu trebuie ruptă de la contextul intern, unde Filat avansează în topul preferinţelor moldovenilor, deşi liberalii au testat tot felul de instrumente pentru a-şi diminua handicapul de percepţie publică, în scopul echivalării poziţiei cu „vehiculul liberal-democrat”. Nu întâmplător, preşedintele interimar şi-a exteriorizat nemulţumirile anume după prezentarea celui mai credibil sondaj din ţară, Barometrul de Opinie Publică, care îl plasează pe Filat pe primul loc după credibilitatea publică cu 18,2%, în timp ce „inventivul” anti-comunist, Ghimpu, reuşeşte să se ridice până la 4,8%.

Cu toate cele menţionate mai sus, anume atenţia exagerată faţă factorul românesc, dar şi gelozia pentru popularitatea înaltă a lui Filat, l-au determinat în mod substanţial pe Mihai Ghimpu să-şi înăsprească tonul în ajunul alegerilor parlamentare anticipate.

Referinţe:

1. Guvernul RM: Prim-ministrul Vlad Filat a avut astăzi la Bucureşti o scurtă întrevedere cu Jose Manuel BARROSO, Preşedintele Comisiei Europene,

2. “Tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră” reglementează modalitatea de realizare a marcării pe teren a frontierei, soluţionarea problemelor referitoare la construirea de obiective comune la frontieră, întreţinerea frontierei. Totodată, el prevede constituirea şi funcţionarea Comisiei mixte pentru verificarea traseului frontierei de stat şi întreţinerea semnelor de frontieră. Documentul se referă la modul de folosire a apelor de frontieră, căilor ferate, şoselelor, precum şi a altor instalaţii de comunicaţii care traversează frontiera de stat, desfăşurarea unor activităţi precum pescuitul, vânătoarea, silvicultura, exploatarea subsolului în apropierea frontierei modul de cercetare şi de soluţionare a încălcărilor regimului cum ar fi trecerea nepermisă a frontierei sau deteriorarea semnelor de frontieră etc. Semnarea Tratatului completează seria de evenimente bilaterale majore consemnate în ultimul an, între cele două state: încheierea unui număr de cincisprezece acorduri, inclusiv Acordul de mic trafic la frontieră, deschiderea Consulatelor Generale ale României de la Bălţi, Cahul şi a Consulatul General al Republicii Moldova de la Iaşi, deschiderea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău.”, România şi Republica Moldova au semnat Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră,

http://cenusadi.wordpress.com/2010/12/04/ghimpu-il-critica-pe-filat-scuza-romania-si-condamna-subtil-tratatul-moldo-roman-privind-regimul-de-frontiera/

Becali: abjecția, în lipsă de argumente!

decembrie 5th, 2010

Seful federatiei Romane de fotbal, Mircea Sandu, declara ca patronii din fotbal sunt niste creditori ai cluburilor de fotbal. Adica nimeni nu-si pune la bataie banii proprii. Imprumuta doar clubul de fotbal.

In replica a venit reactia lui Gheorghe(Gigi) Becali. Halucinanta. De o grozavie ca stai sa te intrebi daca cel ce a  avut-o  poate fi toata ziua pe ecranele televizoarelor sau  in paginile ziarelor.

“Păi, dacă nu eram eu şi alţi patroni să semnăm că-i dam voie să ia nişte bani de pe la FRF ca să se trateze de cancer, acum ăsta era mort”.

Amintesc ca Mircea Sandu a avut grave probleme de sanatate pe care  le-a invins. Sa ne bucuram ca inca un om a reusit sa invinga  aceasta maladie neagra care este cancerul. Un om este  inca printre noi.

Ce sa intelegem din reactia  lui G. Becali? Ca Mircea Sandu a  apelat la banii de la FRF pentru a plati tratamentul  bolii si ca patronii de cluburi  au semnat ca sa ia acesti bani ?  Oricum se pare ca a fost o chestiune la vedere si nu pe usa din dos. In ce conditii, asta nu stim. Acuzatia lui Becali vine la modul urmator: daca noi te-am lasat sa traiesti tu de  ce nu ne lasi?

Nu cunosc si nu vreau sa intru in “bucataria ” fotbalului de la noi.Toata povestea  nu tine cont de  minima morala.Exista lege  si justitie pentru a  demonstra  faradelegile.Daca ele sunt. Dar a  veni  cu astfel de reactii  josnice ce privesc viata unui om  este prea mult.

Ora de religie

decembrie 5th, 2010

În urmă cu ceva timp trebuia să ajung la o mănăstire. După cum se derulaseră evenimentele în acea zi nu reuşisem să mă încadrez să ajung la ora anunţată. Întârziasem cam 30 de minute. Când am ajuns la poarta mănăstirii, aceasta fiind larg deschisă în capătul aleii  am zărit  călugărul care aştepta  liniştit . Agitată un pic de cele  prin care trecusem  mă scuz : ,, am întârziat şi nu am reuşit să ajung la timp. Mă priveşte calm şi îmi spune: ,, în Casa Domnului nu este niciodată târziu”. Aceste vorbe mi-au mers drept la suflet şi dintr-o dată am simţit linişte.

După cum se ştie, majoritatea românilor au orientare către Biserica Ortodoxă Română, ceea ce face ca numărul total al ortodocşilor români să predomine la noi în ţară. Desigur există şi alte orientări religioase. Pentru fiecare individ în parte religia este o problemă personală, poate să renunţe la ea când doreşte.

Cum credeţi că se desfăşoară ora de religie de  la clasa a III a  E, de la Şcoala Nr. 19- Piteşti?

Am avut senzaţia că ziua de 26 noiembrie va fi liniştită. M-am trezit ca de obicei, mi-am făcut cafeluţa pe la ora 5,45 şi am început să răsfoiesc revista presei pe Internet. Mi-a atras atenţia  o afirmaţie destul de dură : ,,Romanii sa munceasca bine daca vor sa traiasca bine „…
Păi unde?

La noi şomajul este tratat cu cele mai mari ,,dezonoruri,”   cetăţeanul de rând este la mâna tuturor abuzurilor, taxele te copleşesc, zilnic ai parte de modificări de preţuri, ba mai mult se anticipează că de  anul următor se scumpesc următoarele…

Deschizi televizorul şi afli  zilnic despre scandaluri de corupţie , jafuri, violuri, oameni care îşi pun capăt zilelor din cauza sărăciei în care trăiesc, mai afli că trebuie să te îmbolnăveşti  şi să te tratezi după o anumită programare….o atmosferă de coşmar este viaţa de zi cu cu zi a românului.

Până în ora 8,00 , mi-am dus copilul la şcoală. Pe drum Dino are grijă să-mi reamintească a nu ştiu câta oară :,, mami, să vii tu în prima pauză să vorbeşti cu dna de la cabinetul medical”. În urmă cu câteva zile primisem o hârtie pe care trebuia să îmi dau acceptul pentru un vaccin.

Cum băiatul meu făcuse acel vaccin , am semnat şi am menţionat. Doamnele de acolo nu luaseră în considerare cele menţionate de  mine şi trebuia să merg şi personal. Aşa  că  înainte de a  ieşi din  şcoală am trecut pe la cabinet. Lângă uşă mai aştepta un tătic. Am crezut că   asistenta este acolo.

Da de unde? Pe uşă era trecut programul de la ora 8,00. Nu sosise. Uneori chiar îi înţeleg pe bugetari când se plâng de una de alta…prea au un program încărcat ….Până la venirea ei , aflu de la cel care aştepta că fiul lui este alergic  şi în consecinţă nu poate să facă acel vaccin. Deşi completase şi el acea ţidulă, copilul fusese catalogat drept mincinos şi în mai multe feluri… Soseşte al doilea tătic. Eram trei care aşteptam  liniştiţi.

Pe la ora 8,20 apare dna de la  cabinet. Când ne vede o cam apucă agitaţia şi ne aruncă următoarea replică ,, nu era trecut pe foaie ora 9,00?” Îi răspund eu că am luat în considerare programul de pe uşă. Îmi reamintesc că citisem la ce oră, dar afirmaţia fusese valabilă pentru  24.11.2010.  În fine… Descuie uşa şi mă pofteşte să intru prima…probabil din solidaritate feminină…

Caută fişa medicală, acolo era ataşată foaia semnată de mine şi îmi cere să semnez din nou pentru acelaş lucru. Precizez despre ce este vorba şi semnez din nou. La final concluzionează ,, viaţa este un moft”.. Am senzaţia că nu aud bine.

La terminarea orelor, primesc telefon de la Dino că nu va mai merge la o colegă de clasă şi că  vor veni amândoi la mine acasă.  Eram  în drum spre casă. Când am  ajuns,  ei îşi preparau  ceva de mâncare.  A mâncat numai fetiţa,  băiatul meu fugise şi se ghemuise în cămară între aragaz şi perete. Cu chiu cu vai am reuşit să îl scot de acolo. Era tăcut. L-am întrebat  ce s-a întâmplat şi nu am primit  răspuns.   Mi-a spus fetiţa .

,,La ora de religie , dna profesoară  l-a dat cu capul de bancă, l-a palmuit, l-a tras de păr şi ştiţi ce prost s-a simţit? Să ştiţi că nu este singurul pe care l-a ciufuit. Şi pe mine şi pe alţii. Aşa se poartă în ultimul timp ” Nu-mi venea să cred. Tocmai la religie trebuia să se întâmple lucrul acesta având în vedere că suntem în Postul Crăciunului?  Şi de ce atâta violenţă din partea unei ,, fiice ” a bisericii cînd există destule metode pe care le poţi aplica?

Am sunat-o pe dna institutoare, i-am relatat cele întâmplate . În ziua de vineri  dânsa are o singură oră la clasa respectivă de la 8,00 la 9,00 şi nu avea de unde să ştie ce urmase după  plecare. A urmat programul din ziua respectivă:  religia, sportul şi lb. engleză. La ora de religie se întâmplase bucuria…Doamna institutoare mi-a explicat  ,,că este bine ca Alex să ştie că are un sprijin, ca mai târziu să nu ajung cu el la psiholog”.

I-am luat pe cei doi copii şi am plecat hotărâţi către şcoală să discutăm cu dna directoare. Ne-a primit în birou  la masa rotundă  unde am discutat cele întâmplate.  Pe masă era o poşetă neagră şi lucioasă. Între timp apare şi dna de religie. Avea părul lung , negru , prins în coadă la spate, câţiva zulufi îi încadrau faţa.

Se asează la masă şi începe să caute în acea geantă. Aveam confirmarea ,,mută,, a faptului că este sora dnei directoare şi în concluzie venisem să discutăm o problemă ,,moartă” de la început. A început să se apere foarte agitată şi să arunce vina numai pe elevi,  ponegrindu-i în fel şi chip. Am întrebat-o dacă dânsa consideră că este perfectă şi a continuat să acuze la modul general elevii.

Sora sa, dna directoare era de aceeaşi părere ( nu are copii). Numai elevii sunt RĂI, cadrele didactice sunt lapte şi miere…

Am continuat să-i amintesc  de anumite tabieturi : că are obiceiul să-i scoată afară pe coridor pe elevi, timp în care nu sunt supravegheaţi şi anul trecut am cheltuit  foarte mulţi bani pe tratamentul lui Alex în urma unei astfel de iniţiative , apoi fiind mai mic de statură a picat un timp în penultima bancă  şi nevăzând ce se scria la tablă, trebuia să  se ridice de acolo, să ajungă cam la jumătatea clasei. Atunci i-a fost foarte simplu să spună că-i indisciplinat  fără să întrebe care este motivul  ridicării din bancă. La oră ridică mâna să răspundă şi  nu este luat în considerare.  Se  agrează răspunsurile numai de la anumiţi elevi  ( adică de la vro 5, iar restul de 20 sunt ignoraţi) . Din acest motiv este foarte dezamăgit şi el consideră  că oricât  ar învăţa tot insuficient îi va trece la notă.

A sărit ca arsă. În România se practică favoritismele. Am mai precizat că niciunul dintre  acei elevi nu are particulă nobiliară şi ca atare ar trebui trataţi în mod egal şi nu marginalizaţi.

Era prima dată când discutam personal cu dânsa. Majoritatea problemelor le discut întâi cu dna institutoare, aceasta transmite toate mesajele. Această  ,,fiică a Domnului ” avea o idee fixă: ea era perfectă şi ceilaţi sunt de vină.

Fetiţa  care venise cu noi să spună şi ea cum se desfăşoară orele de religie, nu a mai apucat să zică mare lucru fiind intimidată de la început de  dna directoare  care  i-a spus:  ,am impresia că eşti o fetiţă care îl influenţezi negativ pe acest baiat”. Era cea mai bună variantă de a rezolva problema după impresie, în funcţie de imaginaţie şi încercând să ignore realitatea. Iar realitatea era destul de dură pentru cea care provocase tot scandalul.

ORA de religie nu prezintă  prea mare interes pentru elevi. Modul  la care  le sunt relatate ,,povestioarele” nu îi atrage şi ca atare nu îi acordă atenţia cuvenită. Consider că trimitem copiii la şcoală pentru a fi educaţi, şcoala este una, biserica este alta.
Poate că dacă şi-ar fi dat silinţa mai mult , ar fi reuşit să ajungă la sufletul lor sensibil. Putea să organizeze  excursii la mănăstiri unde să facă  lecţie deschisă, mult mai de interes era dacă vizualizau filmuleţe pe teme religioase şi apoi ar fi  comentat  fimul respectiv. Ceva pentru secolul în care trăim  ancorat la realitate.  Copilul nu poate să stea numai în poziţie de drepţi, să repete ca televizorul rugăciunile ei şi să se supună orbeşte.

Dacă de la această vârstă se impune religia, copilul va avea amintiri neplăcute, o va respinge, mult timp va ezita să intre în biserică  şi să accepte propria religie în care s-a născut. Se va crea o RUPTURĂ DUREROASĂ.

„Mulţi copii nici măcar nu înţeleg că Dumnezeu e un zeu la fel cum există alţi zei pentru alte religii. Informaţiile despre traditia unei singure religii sunt inutile dezvoltarii spiritului critic. Mai ales cand acestea sunt prezentate ca adevar absolut.”

,,Art.5. Conform art. 9 din Legea învatamantului, „planurile-cadru ale învatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul parintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea. La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze ora de religie.” În aceasta ultima situatie, elevul îsi va alege, în locul disciplinei Religie, o disciplina optionala.” http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/emilmoise-articol.htm

Având în vedere cele întâmplate am hotărât să-i schimb religia .

Inceput de drum … spre Vest (7)

decembrie 5th, 2010

- urmare din numarul trecut –

De cand m-am trezit, parca nu-mi gasesc locul; sunt agitata, n-am reusit sa mananc nimic, mi-am baut cafeaua in mare graba si pentru prima data-n viata nu am detestat lucrul asta.

M-am urcat cat am putut de repede in masina de parca mi-ar fi fost frica sa nu se razgandeasca cineva sau sa se schimbe programul zilei si tot drumul i-am intrebat pe Bart si Ida cand vom ajunge, cat timp vom sta acolo, le-am vorbit nonstop, ca o morisca, de Rembrandt, despre tablourile mele preferate ale caror detalii le cunosteam pe dinafara, de Jacob si Salomon van Ruysdael, Johannes Vermeer, Adriaen van Ostade, Frans Hals, Jan Steen, Pieter Claesz, Aelbert Cuyp …

Cu cat ne apropiam mai mult, cu atat ma copleseau emotiile… ce-mi taiara aproape total respiratia de indata ce-am trecut de placuta pe care era scris cu litere de-o schioapa … Amsterdam.

Priveam cu uimire casele plutitoare de pe canale, am trecut apoi peste Amstel si-am strabatut orasul indreptandu-ne spre centru.

Iarasi aveam senzatia ca visez, ca nu mi se intampla mie si eram din ce in ce mai convinsa ca nu-mi vor ajunge ochii sa ma uit la tot ce era in jurul meu ….

Am parcat aproape de Dam si de acolo am pornit pe jos. Piata Damului, situata in fata Palatului Regal, este locul unde se adunau hipiotii anilor ‘60. Fata in fata cu Palatul Regal, de celalalta parte a monumentului, se afla Hotel Krasnapolsky, deosebit de luxos, iar din spatele lui, mi s-a spus, incepe vestitul cartier rosu al Amsterdamului.

Am luat-o insa in directie opusa, intrand pe cea mai cunoscuta strada comerciala, Kalverstraat, unde, printre zeci si zeci de magazine, foarte ingusta, de parca-ar fi fost ca intr-un desen animat … stransa cu usa … cea mai mica biserica din oras.

Centrul vechi l-am strabatut traversand cele trei canale principale si ne-am oprit pentru putin timp in piata de flori. Toate pozele, articolele din reviste si povestirile celor care cunosc locul nu pot descrie nici pe departe atmosfera, betia de culori si marea de flori, de aici.

Vazusem in Olanda, flori peste tot: in toate parcurile, gradinile, pe toate strazile, la fiecare balcon sau fereastra, in supermarket, in magazine … Dar asa o revarsare de gingasie si armonie, nu-mi putusem imagina; mi-am spus in gand ca respectul pentru natura, dragostea deosebita pentru flori, ordine si eficienta, demonstreaza ca olandezii trebuie sa fie cu siguranta oameni cumpatati, sensibili si cu drag de frumos …. nu se putea altfel …

Priveam totul cu atentie si infrigurare, incercand sa nu pierd nimic, niciun detaliu; ma indragostisem de stradutele inguste si cochete, ma amuzau pilonii marunti de la marginea trotuarelor, inscriptionati cu cele trei cruci ce se regasesc si pe steagul orasului si care reprezinta, asa cum aveam sa aflu, cele trei pericole ale Amsterdamului: apa, focul si ciuma.

Verde peste tot, parcuri primitoare, cu oameni care stau nestingheriti pe iarba fara sa-i certe nimeni si fara sa fie opriti de placute cu „nu clacati pe iarba”, dar, surprinzator, pe strazile din centru, un singur tip de arbori: un soi de platan si iarasi mi s-a explicat ca este singurul copac ale carui radacini cresc doar in jos, nu se intind si-n laterala, deci,… nu strica trotuarele ..

Totul e construit cu maxim de eficienta si mult bun simt, si asta de sute de ani … Am trecut pe langa cladiri de la 1500, 1600, … impecabile; fatade tipice, intacte, ferestre largi, luminoase … tot fara perdele si aici…

Peste tot, in fata fiecarei cafenele, terase primitoare; simplu, curat, fara pretentii, locuri linistite unde puteai savura cu placere o cafea buna, intotdeauna insotita de o tarta apetisanta cu mere, in acelasi timp delectandu-ti privirea cu fatadele cladirilor atat de tipice Amsterdamului, cu canalele pe care pluteau vaporase pline cu turisti, sau pur si simplu, puteai sa te lasi mangaiat si alintat de soarele bland de Iunie si de parfumul orasului.

Din pub-ul de langa se auzea ceva muzica olandeza, iar la masa de langa noi, doi tineri fredonau cu vadita placere, melodia.

La fiecare colt de strada sau trecere pietonala, bordura e marcata cu cateva dale de cauciuc dur, foarte rezistent; aveam sa aflu ca ele reprezinta semnalizare pentru nevazatori, asta ca sa nu mai amintim de faptul ca persoanele cu handicap au posibilitatea sa acceseze absolut orice loc, orice mijloc de transport, oriunde …. Acasa, in Romania, ele, practic, … nu exista! Sistemul socialist nu a luat niciodata in calcul persoanele cu handicap; cred ca, bietii de ei, erau considerati un fel de rebut al „omului nou”, o povara, iar o societate atat de „dezvoltata si perfecta”, formata din personaje cu „radacini sanatoase”, nu-si permitea sa defileze cu „rebuturi” … Ce mentalitate hidoasa …. cata inapoiere, rautate si cata prostie …

Eram intr-un cartier foarte popular al vechiului Amsterdam, in Jordaan, vestit pentru cladirile inguste, intime si deosebite, cafenelele traditionale si pub-urile cu muzica locala, life. Apoi am aflat de unde vine numele: in sec. al XVI-lea, proprietarii caselor din jur, francezi protestanti refugiati in orasul tolerantei religioase, denumisera zona, „Le Jardin”. Asta pentru ca gradinile lor erau deosebit de aranjate, frumoase si pline cu tot felul de flori. Marea majoritate a populatiei insa, necunoscand deloc limba franceza, a adaptat intr-un fel personal pronuntia, la graiul local; asa s-a ajuns de la „jardin” la versiunea „Jordaan”…. Se pare ca au avut si ei … Chiritele lor…

Totul in jur mi se parea special; total deosebit de ce vazusem pana acum in Olanda. Amsterdamul … e simplu: … Amsterdam! Are un parfum aparte; o lumina aparte: cernuta-n umed, calda, stralucitoare si-n permanenta harjoneala cu umbre magice; clisee tridimensionale apartinand unor segmente diferite de timp ce se-ntrepatrund parca la fiecare colt, pe fiecare canal, sub fiecare podet… soptind povesti pierdute, impovarate cu talcuri ascunse… Imagine cu imagine, un tot superb, ciudat si unic, se proiecteaza pe cerul cand albastru cand strabatut de nori morocanosi, grabiti si in acelasi timp totul se reflecta si-n oglinda canalelor si-n luciul ferestrelor din jur. Esti ca-ntr-un labirit al timpului, strabatut de lumini jucause si de umbre timide palpaind parca pe gene incarcate de romantism, labirint ce face legatura intre secole diferite, intre vechi si nou, intre minte si suflet, ratiune si simtire, intre ei si mine, intre cer si Pamant….

Iar norii Olandei … sunt norii Olandei; toti pictorii din lume au poposit si poposesc aici incercand sa le imortalizeze dansul, desi, pana acum, … doar Van Gogh a reusit lucrul asta ….

Oamenii sunt deschisi, zambitori, prietenosi si amabili, ca peste tot de altfel, dar, spre deosebire de localnicii intalniti de mine pana acum, locuitorii Amsterdamului par mult, mult mai relaxati, fara niciun fel de incorsetare…. de niciun fel! Par cu adevarat …. liberi!

Mergeam pe strada incercand sa prind ceva din jocul luminii si amuzandu-ma de ratele salbatice, porumbeii si pescarusii ce te insotesc fara teama ori de cate ori te apropii mai mult de apa.

Si dintr-o data in fata mea, peste canal, dincolo de Leidseplein, sobru si maiestuos … Rijksmuseum. Stiam ca nu avem timp sa vedem totul, ne-ar fi trebuit cel putin o saptamana intreaga, asa ca, precum fusese stabilit in programul nostru, ne limitam la „golden age”.

De indata ce-am trecut de pragul muzeului, mi-am auzit inima batand puternic undeva in fundul gatului, aveam palmele transpirate si-mi tremurau genunchii.

Treceam cu foame din sala-n sala, fixand totul cu o atentie iesita din comun; cautam cu infrigurare Rembrandt si panzele mele favorite, si odata ajunsa in fata lor …. mi s-a incetosat privirea.

Autoportretul din tinerete, mult mai mic decat mi-l inchipuisem, luminat de-o privire jucausa, plina de viata, apoi ….am incremenit in fata tabloului meu preferat, „The jewish bride”….. Ii cunosteam toate detaliile, fiecare accent, lumina reflectata de brocartul rochiei, transparenta voalului, stralucirea perlelor si atingerea fina a mainilor, gestul cald si protector al sotului multumit de pacea sfioasa de pe chipul femeii..

Tabloul asta …. a insemnat din totdeauna pentru mine, altceva decat doar un tablou; e un buchet complet de iubire impartasita, respect, caldura sufleteasca si intelegere…. buchet de simtire pura, calator prin timp. Te poti uita la el ore la rand, poti memora toate particularitatile si cu toate astea, vei ramane surprins sa descoperi ca ori de cate ori vorbesti sau iti amintesti de el, ceea ce-ti ramane pregnant in minte nu sunt culorile, accentele executate cu o maiestrie de neegalat si nici macar lumina cu adancimile ei subtile pe care doar Rembrandt a reusit s-o transpuna pe panza, ci iubirea in forma ei nuda, profunzimea sentimentului, linistea caminului …. inainte de imagine, te copleseste trairea ….

As fi vrut sa le ating, sa le mangai …. Le-am imbratisat insa in gand si mi-am purtat buzele cu dor pe sufletul lor, mi-am plecat capul cu smerenie, dupa care mi s-a incetosat privirea din nou…

Nu stiu cat am ramas acolo, plangand tacut in fata lor. Ida mi-a inteles zbuciumul interior, si-a pus bratele-n jurul meu intr-un gest cald, parintesc, si-a plans si ea cuminte, impreuna cu mine, sub privirea parca nedumerita si iscoditaore a marelui maestru…

Imi descarcam sufletul si auzeam ca prin vis vocea lui Marin Nicolau Golfin, profesorul meu de Istoria Artei de la Tonitza, ale carui explicatii n-am sa le uit niciodata. I se schimba privirea povestindu-ne ore intregi despre Rembrandt, iar eu traiam acum intens tablourile si prin cuvintele lui de atunci, desi, pe undeva sunt convinsa ca el nu a apucat sa le vada in realitate, niciodata….

Imi plangeam orele multe de asteptat la cozi interminabile la Libraria Eminescu, pe ploaie, zloata si frig de Noiembrie, sa pot prinde un album de arta de o calitate mai buna, imi descarcam parca toate durerile, frustrarile, lipsurile, dorintele, neputinta atator ani pierduti, sau, poate vina de a nu fi urmat studii de arta ….

Ajunsesem dupa atata amar de vreme si de visuri naruite, intr-un fel total neasteptat, … sa fiu fata in fata … cu Rembrandt.

As fi vrut sa ies din timp si sa raman acolo; sa-mi mangai privirea pe tablourile mele preferate ori de cate ori deschid ochii. Si cu cat eram mai aproape de ele, cu atat mai mult ma fascina pur si simplu totul, de la pensulatie la murmurul profund al umbrelor, si mai ales, expresiile si trairile interioare perfect reflectate pe chipul fiecarui personaj.

Dupa ce ma indopasem cu Ruysdael, Vermeer, Jan Steen si restul, mi-am facut curaj si-am plecat spre sala mare din imediata vecinatate, unde era expus … „Rondul de noapte”.

Oricat de mult citisem despre el, puteam descrie toate personajele, diagonalele, mana intinsa ce iese parca din mijlocul tabloului, stralucirea metalica a armurilor, lumina si mai ales umbra … nimic, dar absolut nimic nu se poate compara cu senzatia pe care o ai fata-n fata cu el …

In primul rand, pentru ca este imens, cat un perete intreg, ceea ce face sa te simti marunt, neinsemnat, pierdut …

Peste tot in jur, grupuri de turisti de pretutindeni, apoi o gramada de tineri, mai mult ca sigur studenti la arte, ce-si postasera acolo sevaletul si incercau sa reproduca zone sau personaje din tablou.

Bart si Ida se retrasesera la cafeneaua de la capatul coridorului lasandu-ma sa ma uit in voie, asezata pe bancuta din mijlocul salii, la cel mai vestit tablou al marelui Rembrandt. Si ca o gluma a soartei, „Rondul de noapte” este panza care l-a condamnat pe pictorul de pe Rijn (Rin) la saracie ….

Nu-mi puteam lua ochii de la el sub nicio forma, desi, dupa ce-i analizasem toate detaliile cunoscute si arhicunoscute, acum aveam tot felul de altfel de intrebari si ganduri ce nu-mi dadeau pace…

Dintr-o data, atentia nu-mi mai era atrasa nici de povestea deosebita a tabloului sau a destinului lui Rembrandt, nici de tema, de pensulatie sau caractere si nici macar de jocul cu umbra. Eram total concentrata pe tot ceea ce insemna planul secund.

„Rondul de noapte”, alaturi de toate celelalte tablouri ce ilustrau „golden age”, devenise brusc, imaginea oraselor Olandei, a Amsterdamului anilor 1600 … Cu strazi pavate, cu trotuare pietruite ordonat, uniforme scumpe, fine, pompoase, … armuri lustruite…. Imaginea unei vieti indestulate, bine asezate, semne clare de cultura, bunastare, traditie, civilizatie ….

Casele avutilor vremii aveau pe jos marmura sau ceramica iar casele saracilor Olandei anilor 1600 …. erau pardosite cu lemn; aveau dusumea!

In Romania anului 1990, doar bogatii satelor au dusumele de lemn pe jos; doar in „casa mare” sau in „sala”, zone destinate musafirilor importanti si locul de depozitare a zestrei si a avutiilor casei: plapumi, perne de puf, covoare tesute manual, presuri, vase, etc. Tot aici se tin (la rece) dulceturile, adevarate delicatese sau produse de lux, tinand cont ca ani la rand, in ultima perioada a „victoriei socialismului” pana in Decembrie ‘89, zaharul a fost nu numai cartelat cu mare zgarcenie, dar devenise si „moneda forte” pe piata neagra. Nu mai amintim faptul ca Bucurestiul zilelor noastre are inca destule strazi desfundate si fara canalizare….

La 1600, olandezii cutreierau marile si oceanele lumii, faceau comert cu lemn tropical, condimente si portelanuri din Asia, aveau orase cu strazi pavate, universitati, banci, sistem de impozitare, retea de canale navigabile legate de mare si prevazute cu ecluze, aveau pub-uri, beau bere si mancau stridii stropite cu lamaie.

Tot pe la 1600, romanii de rand munceau campul, locuiau in bordeie sapate in pamant si se mai fugareau din cand in cand cu turcii, asta ori de cate ori se ivea prilej de rafuiala, ori, boierii-si tradau si vindeau pe cateva promisiuni de putere insotite de zornait de cocosei de aur, domnitorul, fratele, fiul, etc …

Bucurestiul era aproape necunoscut la data respectiva; primul drum pavat cu trunchiuri de copac a fost pe vremea lui Brancoveanu: Ulita mare spre Sarindar, botezata apoi Podul Mogosoaiei (in jur de 1700.) Mult dupa, am avut nevoie de priceperea unui general rus, Kiseleff, pe la 1830, cel care a facut primul proiect de sistematizare a orasului ….

Rembrandt, …..”Rondul de noapte” si toate panzele pictorilor olandezi ce-au ilustrat „golden age” m-au facut sa privesc in alt fel istoria si sa recunosc distanta de cateva secole dintre Olanda si Romania.

Olandezii, au in plus cel putin doua secole de civilizatie, de evolutie in mentalitate, de ciocnire cu alte culturi, obiceiuri si traditii pe care au invatat sa le inteleaga, sa le respecte si sa trimita informatia, ca o amprenta genetica mai departe, din generatie in generatie. Olandezii isi iubesc si-si respecta istoria, cu bune si rele, asa cum a fost ea. O accepta, o recunosc si si-o insusesc, fara sa se rusineze si fara sa masluiasca nimic.

Centrul vechi al Amsterdamului are si acum cladiri de la 1500-1600; cele construite dupa incendiul cel mare de la 1452 in urma caruia arsese tot ce era ridicat din lemn, dupa care, prin Lege, casele s-au construit obligatoriu doar din caramida; reteaua de canale si diguri e si mai veche; de pe la 1200 si unele chiar mai devreme, de pe vremea romanilor. Totul e ingrijit, conservat, niciun „fiu al poporului”, analfabet si agramat, nu a indraznit sa zdrobeasca vestigiile trecutului printr-un simplu gest al mainii..

Incepusem sa inteleg de ce la ei era asa cum era, iar la noi totul era pe dos; incepusem sa vad diferentele, prin prisma artei, istoriei si a timpului.

Si iarasi mi-am amintit de orele noastre de istorie din scoala ….. si m-am simtit intr-un fel pangarita, murdarita, senzatia ca ma sufocam inecandu-ma intr-o mocirla nedefinita, toxica …. ce nu ma lasa sa respir ….

Crescusem intr-un sistem fals, mincinos, fusesem indopati cu lozinci sinistre si adevaruri fabricate cu mestesug, nu stiam exact de unde veneam si incotro ne indreptam: o natie in deriva; fara curajul de a-si cunoaste si de a-si accepta trecutul, oricum ar fi fost el, si lipsita total de dorinta si ambitia de a-si construi un viitor curat….

Cat de departe de mine erau acum „textele” ce descriau cat de buni, frumosi, destepti si cinstiti am fost si suntem noi, romanii …

Cum n-am gresit noi niciodata in toata istoria noastra, cum n-am agresat pe nimeni niciodata, cum ne-am sacrificat pentru bunastarea altora tinandu-i pe otomani cantonati la noi ….. Cum Romania a fost singura tara cotropita de nazisti de unde niciun evreu sau tigan nu a fost deportat nicaieri, …. cum am fi incetat noi sa existam ca natie daca nu ne-ar fi salvat la timp lumina doctrinei comuniste, dezvoltarea multilaterala a patriei sub sceptrul benefic al conducerii exercitate de mult iubita si priceputa … clasa muncitoare…

Unde oare am fi ajuns noi fara ajutorul nepretuit al „omului nou”, impopotonat ca o sorcova cu sloganuri ieftine si inzorzonat la maxim, ca o cocota batrana, orientala, cu o mandrie prosteasca, total nejustificata si bazata pe nimic? Zornaitoare de gablonturi ieftine …. coaja boita, lustruita si stralucitoare ce ascunde un miez gaunos, searbad si de cele mai multe ori, murdar ….

Ce sila mi-era de toate astea ….. Si cat de simplu si usor e sa-ti deschizi ochii si mintea; sa filtrezi totul, sa decantezi fumurile si mizeria morala. E suficient sa privesti in jur cu multa atentie si cu mult pragmatism… Dar mai ales, trebuie sa vrei sa faci lucrul asta….

M-am ridicat si am plecat spre cafenea sa-i iau pe Bart si Ida, mai departe prin muzeu. Imi simteam capul greu, noian de ganduri, unul mai sumbru ca altul, navalisera brusc peste mine si aveam senzatia ca-mi crapau creierii…. Prea multe emotii, multe adevaruri, multa informatie venita deodata, picata-n bloc. Rece. Ascutit. Ca si cum cineva ma tinuse pentru cateva momente sub o cascada cu apa inghetata, de munte, dupa care-mi pusese in spate o patura grea si uda..

Am cutreierat mai departe toate salile si salitele muzeului, tot ce tinea de „golden age”. Si ori de cate ori ajungeam in holul central, ma opream pentru cateva clipe si-mi mai odihneam putin privirea pe „Rondul de noapte” … Era acolo, imens si impunator … Iar de la departare, din capatul celalalt al salii mari, mana din centrul tabloului era mult mai vizibil si impresionant intinsa spre mine …. punte peste timp …

Ma ametise atata frumos, respiram Rembrandt, Jan Steen, Vermeer si restul …

Pasii-mi erau insa plumbuiti, desi, pe undeva in adancul meu, se dezmortea o licarire de lumina … Usor, usor, incepea sa se completeze un puzzel vechi, pierdut si uitat de vreme, ale carui piese decolorate de praf si timp reuseau anevoios sa-si gaseasca, in sfarsit … locul.

Si dincolo de tot ceea ce ma-nconjura, dincolo de tot ce-mi bucura ochiul, sufletul si mintea, … dincolo de tot si toate, …. incepusem parca sa deslusesc clar …… cine sunt si de unde vin …..

(va urma)

A NIGHT AT THE OPERA: Giacomo Puccini’s Feast for the Senses The Romanian Way

decembrie 5th, 2010

Last month, I had the opportunity to see the only Puccini opera which I hadn’t ever seen yet  performed live at the Teatrul National in Cluj-Napoca (www.teatrulnationalcluj.ro).  There was a „one night only” engagement, of Tosca and on Saturday, the day before the show, I was able to garner a backstage view of this spectacular building and the set before the curtain went up on Sunday night.

The theater was built in the late 19th Century and the details were all still singing.   Steeped in tradition, having hosted a variety of classical works in the past, appointed with gilt and royal shades of ruby, it was lovely to behold.  The decor beguiled and promised to deliver a special evening to come.  Having studied Puccini’s works in Italy, I was absolutely thrilled to be able to go to this particular performance here in Romania.   I’d seen theatre performances here and in Sibiu and knew that the quality would be superb. Loge boxes in the mezzanine were only 30 RON, a splurge for a Peace Corps volunteer.  But what the heck, live like you’ll never live again, right?

After being overwhelmed by the visit to the inner sanctum (that holy ground that actors and opera stars prepare their roles within)  I was even more fortunate to speak with Director Dan Lupea just before the show  to ask him a few questions about Tosca and his other recent projects.  He was gracious and serious all at once and even though his cast was due to wow us all in less than an hour he had the time to spare for a die-hard opera fan who was eager to get an inside scoop.

Mr. Lupea told me that he’d first directed Tosca in 1973.  This cast from Romania had  just gotten back from performing in Italy and Sweden, although they’d not yet been to the U.S.  He said that he believed Giacomo Puccini’s masterpiece warranted a classical touch unlike some productions which in recent times have met with a heavy hand as far as interpretation was concerned.  He also said that as is the case with other directors, he had his own unique vision, but any modernity was meant not to overwhelm and to only border on subtleties and certainly that more differences were due to the rapid pace necessary  to adequately unfold the layers of the story for today’s audiences.  When I asked him about his experiences with other country’s perspectives on opera, he talked about a collaboration which he had with a South Korean director on the Magic Flute.  An EU project, this huge undertaking had utilized three casts and as interpretations were concerned, he affirmed that there was less of an artful approach here and more of a standard view of what opera is and should be as the composers might have envisioned it.

After our chat, I thanked him and we shook hands.  He also thanked my friends and I for coming and wished us a wonderful night, warning of the „authentic” sound effects in the last act and urging us to be prepared to be surprised.

On the way into the theater later, I met a really cute couple in the lobby and asked them if they’d ever seen an opera.  She had, he hadn’t. Would he be forever married to the opera as many of us are?  Would this performance of Tosca convince him to remain an admirer of this art as she was?  And so, as they both enjoyed the show, I looked over once or twice to see their reactions.  You could feel the suspense as they leaned forward in their seats, letting the music take them away into this age-old story of love, deception, corruption, fear, loathing, longing and sacrifice.

The performances delivered, right down to Scarpia’s wielding of the snake- his closest relative-to the torture and taunting of the begging and pleading Tosca.  Scarpia’s slithy henchmen who skulked around in long, wet look, metal grey coats, mirroring reptilian underworld figures themselves contrasted nicely with the supernumeraries dressed as black and white winged angels/demons.  The set was simple, but fashioned just right for the mood and imagination to flourish.  Then there was the music…aaaaah, that Puccini…the master of emotion.  And then there were the cast, the opera singers, who did such justice to his famous work.  Finally, all the sights and sounds came together in an ending which, although anticipated, rang out as if for the first time while the loud as were promised shots were fired to silence the inconsolable Tosca.

At the finale, the soprano, Tosca, was noticeably absent when it came time for bows and bravos.  She was, as Puccini’s masterpiece has played out for over one hundred years, after all, “really, most sincerely, dead.”

Outside the theater, on the steps, when I asked the young couple I’d met what they thought after seeing the show, the young girl smiled as her gentleman friend responded by saying, „When the soprano hit her high notes I felt my body tingle and the sound go through me like I’d never felt before.  It was really great.”

Yes, it was.

Satul românesc este slăbit!

decembrie 5th, 2010

Nu trebuie analize foarte docte pentru a ne da seama ca satul romanesc de azi este slabit. Orasul  a supt toata seva satului. Satul romanesc este despopulat, satul romanesc are o medie de varsta inaintata a locuitorilor lui. Satul romanesc isi pierde constant si cu o mare rata a progresiei tinerii. Tinerii pleaca in mars fortat de la sat spre scoli,spre locuri de munca si prea putini se mai intorc inapoi.

Exista o depopulare a satelor alarmanta si cu preponderenta vizibila in Transilvania si Banat. In Moldova unde rata natalitatii este mai mare fenomenul este acelasi insa nu atat de vizibil.

Fenomenul migratiei spre vest a atins si satul romanesc.Cei tineri nu au ca solutie decat o eventuala migratie spre vest in cautarea unui loc de munca.Loc de munca  care vizeaza de obicei prestatii necalificate in constructii,la curatenie,etc.

Sunt cazuri cand o parte din cei ce au plecat acumuleaza ceva si se intorc deschizand mici afaceri in satele de bastina.In general in zona serviciilor.Intoarcerea este benefica, nu stiu cat de insemnata la nivelul tarii.Am observat acest fenomen  in Maramures si Moldova.

Satul romanesc nu poate trai doar din  aceste reintoarceri.

Trebui ca si orasul sa dea inapoi ceea ce a primit de la sat.Majoritatea populatiei oraselor au cel putin o vana ce vine de la sat.Odata ce orasul a reusit sa se salte sa inainteze pe seama celor ce provin de la sat  trebuie sa fie posibila si o  revigorare a locului de origine de catre cel ce a beneficiat de seva satelor noastre.Adica orasul.

Cum se va produce acest transfer de energie,de reintoarcere sau de redescoperire a valorilor?

Greu de spus in acest moment.

El este necesar.

Revigorarea satului romanesc este una din sansele acestei natiuni.Revigorare in sens modern nu reintoarcere la  un mod arhaic de a trai.

Ar fi necesar un complex de masuri in care lucrarea pamantului sa stea pe prim plan.Atata timp  cat  agricultura nu poate constitui  o sursa de venit  onest pentru cel ce o practica  satul romanesc nu va renaste.Orasul( si aici vorbim evident in sens larg de oras,in sensul de putere!) trebuie sa  dea inapoi ceea ce a primit.

Altfel riscam o si mai mare depreciere a natiei  “ajutand “una din sursele primare a natiei sa moara!

Asemănare izbitoare

decembrie 5th, 2010

.

Extremele Indiei

decembrie 5th, 2010

Pentru a obţine imaginea cât mai clară a unei societăţi, de multe ori în analize se exclud extremele. Acestea sunt, deci, considerate excepţionale, marginale şi, în consecinţă, de neluat în calcul. Ce ne facem, însă, cu societăţile în care extremele devin majoritare şi materia relevantă care ar trebui să se afle între ele se rarefiază până la dispariţie? Ce ne facem cu acele societăţi în care distanţa între bogaţi şi săraci e atât de mare încât nu poate fi suficient şi satisfăcător umplută de o clasă medie? Ce ne facem atunci când distanţa între capacităţile intelectuale ale celor educaţi şi limitele intelectuale ale analfabeţilor este atât de mare încât riscă să creeze dezechilibre majore? În toate aceste cazuri, ca primă consecinţă vom avea o imagine deformată a poporului despre sine însuşi. Vă aduceţi, cu siguranţă, aminte de momentele în care olimpicii români sunt citaţi ca argument în favoarea calităţii învăţământului naţional, fără a se ţine seama că numărul marilor performanţe nu e relevant sociologic şi că el reprezintă în orice societate exact acea extremă care trebuie înlăturată atunci când dorim să calculăm media. Pragmatic vorbind, e preferabil să ai 50% dintre cetăţeni bine educaţi, cu o cultură generală medie, decât 3 genii şi 20.999.997 de analfabeţi. Oricât de mult aceste trei genii s-ar perinda pe la televizoare, ele nu ar putea acoperi lipsa de educaţie a celorlalţi şi în cele din urmă ar sfârşi fie plecând în străinătate, fie copleşiţi de submediocritatea celor din jur.

India este astăzi o societate puternic polarizată. Până de curând, îmi imaginam că această polarizare se reflectă doar în nivelul de trai. Dihotomia aceasta bogaţi-săraci e atât de evidentă încât pentru aproape un an de zile m-a împiedicat să văd un alt antagonism, poate mai puternic decât primul. Nu cunosc foarte mulţi indieni care provin din afara Universităţii la care predau. Cam aşa se întâmplă peste tot; cu atât mai mult în India. Într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, nu îţi poţi permite să socializezi fără discernământ. Operezi inevitabil o selecţie între oamenii cu care poţi purta o conversaţie şi cei pe care doar îi saluţi. Şi tocmai de aceea uneori tindem să reducem întregul angrenaj social la cel, minor ca proporţie, în mijlocul căruia evoluăm. Extrapolăm imaginându-ne că lumea este reflexia micul nostru cerc de prieteni. Şi de aici confuziile. Deşi mecanismul e unul banal, evident, şi îmi e cunoscut de ani de zile, până de curând nu mi-am imaginat că eu însumi sunt captivul lui.

Cu ceva timp în urmă, am primit o invitaţie la o nuntă. În ultima vreme, nu prea onorez astfel de invitaţii. Zgomotul teribil al nunţilor indiene, combinaţia ciudată între başii care-ţi agresează timpanele şi fastul ceremoniei au încetat demult să mă atragă. Ipocrizia indienilor care, maturi fiind, nu fumează în faţa rudelor şi a nuntaşilor, ci se retrag undeva la câţiva metri în afară, unde se îmbulzesc adesea în maşini, bând şi fumând în exces, nu mai constituie pentru mine o fascinaţie anume. De data aceasta, am acceptat. Era vorba de un fost student al meu căruia îi refuzasem în trecut câteva invitaţii. Am decis să merg, chiar dacă de unul singur; aceasta a fost a doua eroare majoră. Ajung punctual la ora 8 PM, îmi întâlnesc studentul şi, după câteva minute, ies din cortul improvizat pentru a fuma o ţigară. Nu aştept foarte mult până când sunt prezentat unor tineri indieni între 20 şi 30 de ani. Ne aşezăm la aceeaşi masă. Silabisesc numele meu. Ei, însă, înainte de a-mi spune cum se numesc, mă informează cam cât câştigă lunar. E pentru prima dată când mă aflu într-o asemenea situaţie. Doi dintre ei nu lucrează, dar îmi spun că sunt bucuroşi să poată cheltui banii părinţilor. Unul a călătorit chiar în Europa. Îl întreb ce ţări a vizitat. Îmi răspunde că Australia şi Parisul (!!!). Nu am timp să mă gândesc când anume a devenit Australia ţară europeană şi când, mai ales, a încetat Parisul să fie capitală, devenind stat. Interlocutorul meu îmi relatează cum, în Paris fiind, a avut nevoie de cincisprezece minute pentru a convinge o tânără domnişoară că nutreşte pentru ea sentimente dintre cele mai alese. Îi sugerez, încă buimăcit de „consistenţa” acestui dialog neaşteptat, că data viitoare ar putea încerca să reducă timpul la şapte minute şi jumătate. Ar putea convinge, în cincisprezece minute, nu una, ci două domnişoare, ceea ce ar fi mai eficient. Mă priveşte debusolat, dezamăgit, încurcat: „15 minutes is not enough?”. Ne aflăm din nou într-o fundătură. Un impas comunicaţional, se pare. Mă simt salvat când în dreapta mea aud o conversaţie despre castele din India. Simt cumva că acest dialog s-ar putea dovedi interesant. Unul dintre indieni afirmă că sistemul nu este unul benefic. Îl întreb „de ce?”. Întâmplător, suntem de acord, mă interesează, însă, argumentele. Tânărul se uită la mine şi nu articulează nici măcar un singur cuvânt. Rezerva sa de inteligenţă se epuizase. Odată în plus, mă simt jenat şi inconfortabil. O altă voce intervine: „dar şi voi aveţi caste în Europa: catolicii”. Niciodată nu m-am gândit că ortodocşii şi catolicii ar putea fi „caste”, dar, traumatizat de experienţa precedentă, refuz să mai pun întrebări. În fine, tinerii, încurajaţi deja de cantităţile de votcă consumate, încep să râdă zgomotos, vorbind exclusiv în hindi. Mă ridic şi plec. Este prima nuntă de la care, literalmente, am fugit după nici trei sferturi de oră. În auto-ricşă, în drumul spre casă, retrăiesc experienţa ca pe un soi de eşec personal. Până la urmă, nu ştiu nimic despre India. Trăiesc într-un clopot de sticlă, mă bucur de conversaţiile cu ceilalţi lectori, de relativ consistentele discuţii pe care le am cu unii dintre studenţi, dar dincolo de comunitatea academică se întinde o lume la care nu am acces. Mă gândesc când am avut pentru ultima oară o discuţie atât de lipsită de sens, când am întâlnit pentru ultima oară oameni atât de lipsiţi de repere. Nu îmi aduc aminte, dar îmi imaginez cumva că în comunităţile de manelişti abia alfabetizaţi din România, de copii de bani gata care îşi pierd vremea prin Dorobanţi, cam aceeaşi trebuie să fie atmosfera. E explicabil, deci, de ce nu ne vom înţelege niciodată, de ce singurul lucru care trebuie făcut e întărirea sistemului educaţional. Apoi… răbdare şi tutun. E nevoie de timp, e nevoie de succesiunea unor generaţii.

A doua zi, întâmplător chiar Ziua Naţională a României, ascult împreună cu studenţii imnul de stat, le prezint câteva filmuleţe despre România şi apoi mergem la cantină pentru un ceai şi o ţigară. Unul dintre ei mă întreabă ce părere am despre „Republica” lui Platon şi apoi îmi citează din „Portretul lui Dorian Gray” (Oscar Wilde). Vorbim despre existenţialism, despre Sartre şi Camus. Mă întreabă câte ceva despre Eliade, despre Brâncuşi, despre Eugen Ionescu. E un student care vine dintr-o familie săracă. Citeşte enorm şi uneori relaţia se inversează. Când vorbeşte despre G. B Shaw îl ascult cu senzaţia ca acum îl redescopăr pe Shaw… Îmi place sentimentul. În definitiv, acesta ar trebui să fie scopul suprem al educaţiei: studentul care să-şi depăşească în timp profesorul.

Care este, deci, „India reală”? Ce rămâne din India dacă dăm deoparte extremele? Ce rămâne din România dacă facem acelaşi lucru? Care dintre cele două experienţe personale trăite într-un interval de 24 de ore este cu adevărat relevantă? Mă tem, însă, că pe cât de uşor este să formulez întrebări, pe atât de greu e să ajung la răspunsuri. Poate că „India reală” este alcătuită în totalitate din aceste binoame contradictorii. Câtă vreme ele nu se intersectează, conflictul nu există decât implicit. Dacă, însă, în geometria neeuclidiană (geometria lui Lobacevski-Bolyai), două linii paralele sfârşesc prin a se întâlni în infinit, oare e absurd să presupun că, odată şi odată, acest status quo absurd instaurat între extremele indiene, se va încheia? Şi, atunci…

De Vacaciones en Cuba

decembrie 5th, 2010

Am fost de mai multe ori in Cuba. Insa prima vacanta petrecuta acolo, acum mai bine de 10 ani, mi-a ramas vie in amintire. Poate pentru ca a fost prima de acest fel, intr-o tara scaldata de soare in Caraibe, sau poate ca atunci ma puteam bucura altfel, mai din plin, de orice experienta noua.

Aprilie 1997

Zborul Toronto – Cuba n-a durat mai mult de trei ore si jumatate, asa ca am descins pe aeroportul din Manzanillo mult mai repede decat ne asteptam. Cald, soare, palmieri leganandu-se in vant… Un aeroport mic de tot, sarac dar destul de curat. Reprezentanta agentiei de voiaj din Toronto, Mirella, ne astepta deja acolo, astfel incat am fost incarcati rapid intr-un autocar ce avea sa ne duca la Farallon del Carribe, hotelul de la marginea oceanului, aflat la mai mult de doua ore departare. Timp in care am deschis larg ochii sa cuprindem in ei imaginea rurala a Cubei…

Imi amintesc de parca ar fi fost ieri locurile pe langa care am trecut…Case sarace, fara geamuri dar cu antene de televizor pe acoperisuri (remarca lui Stefan: “Asta le-a adus comunismul lui Fidel Castro, le-a dat tuturor televizoare”), gradini paraginite cu vegetatie exotica, plantatii de bananieri, de trestie de zahar, oameni pe biciclete, cei mai avuti in Lade rablagite, Aro romanesti, camioane Roman Diesel, inscriptii aproape sterse pe marginea drumului, gen: “Traiasca Revolutia!” si “Eu sunt un om al Revolutiei!”, cofetarii mizere cu nume bombastice “Cofetaria Victoria” sau “Cofetaria Libertatea – de categoria a III-a”, copii facandu-ne cu mana de pe marginea santurilor, cativa oameni lucrand sub un soare puternic pe plantatiile de trestie de zahar…Altii insa, molesiti de caldura, stateau tolaniti sub orice urma de umbra posibila gasita in cale. Am vazut toate acestea ca intr-un vis, caci eram amandoi foarte obositi si am si atipit din cand in cand. Am trecut prin muntii Sierra Maestra, de unde a pornit Revolutia. Doamne, cat verde! Era ca intr-un continuu refren al celor doua versuri ale lui Lorca, “Verde que te quiero verde/Verde viento. Verdes ramas.”

Ca de obicei, pe Stefan il fascina tot ce tinea de istoria Revolutiei si a revolutionarilor ei, eu eram un observator mai adanc al oamenilor, al modului lor de viata, al naturii. Imi facea impresia ca m-am apropiat de pamant, de un inteles primar al vietii, ca sunt degrevata de toate poverile civilizatiei pe care tocmai o parasisem si care mi se parea atat de indepartata in timp si spatiu. ”Verde que te quiero verde…”

Hotelul nostru era o oaza minunata, un palat in mijlocul unei saracii. Cand am ajuns acolo, am fost intampinati de catre locatarii si personalul hotelului cu cantece si flori, cu coktailuri reci de mango si ananas. Puteam manca si bea cat era ziua de mare fara sa platim nimic, totul era inclus in pretul biletului. Atmosfera era foarte placuta, aer conditionat, plin de flori colorate peste tot, oceanul la doi pasi… Personalul hotelului stia engleza, dar mie imi facea placere sa vorbesc cu ei in spaniola, ceea ce ii impresiona deosebit, asa incat m-am trezit curand ca toti ma cunosteau,  ma salutau cu “Hola !” si se opreau sa vorbeasca cu mine. Ne-am imprietenit cu un tanar de la bar, Luis, care ne-a spus ca e profesor de engleza si care de altfel, stia pe langa engleza si germana si franceza. Povestea lui era, cred, asemanatoare cu a celorlalti. Tip educat, cu facultate, realizeaza ca isi poate castiga existenta ceva mai bine lucrand in acest hotel (cred ca acesta era visul multor cubanezi, mai putin norocosi). Salariul lui aici ajungea la 10$ pe luna, la care se mai adaugau bacsisurile turistilor binevoitori. Ne-a povestit – soptindu-ne sa nu mai spunem la nimeni – ca el viseaza sa plece in Canada, caci o familie din Vancouver care venea la Farallon del Carribe in fiecare an de mai multi ani la rand i-a promis ca-l vor sponsoriza si ca o data in Canada, ii vor da o slujba la fabrica lor, caci ei “sunt foarte bogati, au bani multi”, spune Luis. “Anul acesta n-au putut sa vina, caci doamna a nascut”, a continuat el si am recunoscut strigatul sperantei in glasul lui, am inteles ca ai nevoie sa te agati de ceva, de o promisiune, de o idee ca sa poti sa continui sa traiesti. “Intr-una din zile o sa va bat la usa”, mai zice Luis zambind si pleaca repede, chemat la alta masa de niste turisti. Am ramas asa, cu un gust nedefinit, amintindu-ne amandoi de vremurile din Romania, cand plecarea in Vest era si numele Sperantei noastre.

Imi revin in minte diminetile…Telefonul care suna la 8 fix (un prieten care venise cu noi in excursie, Adi, ne dadea desteptarea) si primul meu gand inainte de a-i raspunde: “Il urasc!” Dar apoi ne sculam repede, caci ne astepta un mic dejun bogat, cu cascaval, sunca, oua fierte, ochiuri sau omleta din cate oua vroiai si ingrediente la alegere – pe care o cubaneza frumoasa, cu o boneta mare si alba pe cap ti le prepara, numai zambet – , cafeaua calda si aromata, turtitele dulcegi si cartofii fierti cu care ne umpleam farfuriile. Asa incepea fiecare zi si fiecare zi se sfarsea cu un spectacol de muzica si ritmuri cubaneze, cu glume si jocuri la care participau activ si turistii statiunii.

Cea mai galagioasa persoana din seria noastra era Brownie. Toata lumea o cunostea. Mica, grasuta, pe panta celor 50 de ani, venise sa-si gaseasca unul sau mai multi machos care sa-i umple zilele de vacanta. Nimeni nu se mira. Cubanezii erau obisnuiti cu turistele de o anumita varsta ce se consolau si ele o data pe an in bratele lor. Brownie era mai tot timpul beata, si mai tot timpul se giugiulea cu cate un cubanez, si el de o anumita varsta, caci cei tineri nu pareau prea interesati. Lasand asta la o parte, am realizat ca oamenii din Nord America sunt foarte buni la inima. Nici un turist nu avea o atitudine de sus fata de cubanezi, asa cum nemtii veniti la mare, pe vremea odiosului se uitau la noi. Dimpotriva. Erau familii canadiene care veneau aici de ani de zile si care se imprietenisera cu cei care lucrau la hotel. In fiecare an le aduceau haine pe care ei nu le mai purtau si lucruri care nu le mai trebuiau. Mi-a parut tare rau ca nu mi-a trecut asta prin cap, caci as fi putut sa le dau haine de-ale mele care si-asa nu-mi mai erau de trebuinta si doar imi incarcau inutil dulapurile. Sau puteam cumpara o plasa de bomboane pe care sa le impartim copiilor de acolo.

Ziua pe care toti trei am proclamat-o cea mai reusita a fost ziua excursiei noastre in muntii, cu caii. Ne-am sculat dimineata devreme, caci plecarea era fixata pentru 8:30, ca soarele sa nu fie asa puternic. Caii si cei doi insotitori cubanezi ne asteptau la locul stabilit, la cateva sute de metri de hotel. Erau cam douazeci de cai tristi si jerpeliti si am fost sigura ca in mintea lor de cal se gandeau ca la o corvoada ca iar trebuie sa care turisti grasi in spate si aveau emotii oare care dintre ei le este destinat. Nici unul dintre noi trei nu calarise inainte, asa ca n-am cautat sa ne urcam pe caii cei mai falnici. La un moment dat, il vad pe unul dintre insotitori ca alege un calut pipernicit si se indreapta cu el catre Stefan. La inceput am crezut ca poate n-am inteles bine, dar nu, bietul animal ii fusese destinat lui Stefan, care fara sa se gandeasca prea mult, pune piciorul in scara, calul se opinteste din toate puterile sa nu pice pe o parte, Stefan se ridica in scari…si pica pe partea cealalta. Dar se scoala repede – nu patise nimic –  se uita in jur cu o privire ingrijorata, apoi rasufla linistit: “Bine ca nu m-a filmat nimeni!” In sfarsit, Stefan isi alege un cal mai pe masura si apoi vine randul meu. Unul dintre ingrijitori care nu stia deloc engleza si care prinsese simpatie de mine caci ii vorbisem in spaniola – imi zicea “niña” (fetita) – mi-a ales un calut linistit, cel mai mic cu putinta si mi-a zis ca-i tare bun, n-o sa ma arunce din sa. Pe calut il chema Gamuza, ceea ce in spaniola inseamna “Piele de caprioara”. Bietul Gamuza numai piele de caprioara nu avea, caci era naparlit saracul, dar era un calut bun si cum s-a dovedit mai tarziu, al naibii de incapatanat. Dar mie mi-a fost tare drag de el, caci ii intelegeam durerea. Oricum, eu zic ca a avut noroc cu mine, caci eram cea mai usoara dintre toti, ceea ce totusi nu l-a impiedicat pe el sa fie tot timpul trist.

Si…la drum! Caii nostri mergeau in turma, toti stiau drumul de parca ar fi fost teleghidati, asa ca nu-ti trebuia prea multa indemanare sa-i indrumi. Nu le placea sa mearga pe drum, mergeau pe langa drum si ne periau de toate maracinisurile. Nici gand sa-i poti face sa alerge! Nici cei care mai calarisera nu-i puteau convinge prin metodele clasice s-o ia la galop. Daca in schimb unuia ii venea sa alerge, ca la un semn alergau toti cateva zeci de metri, dupa care se linisteau ca prin farmec. Si iar…târ, târ. Sau trop, trop pe plan neted si trop, trop cos(α) pe planul inclinat, ca in gluma cu calul pe planul inclinat… Mi-era asa de mila de Gamuza, ca mai ca-mi venea sa ma dau jos si sa-l iau eu pe el in spate. De fiecare data cand zarea cate un mot de iarba, Gamuza se oprea sa-l infulece, ceea ce era mai mare rusinea, caci toti ceilalti isi vedeau de drum, numai calutul meu se tot oprea. Ba in mijlocul traversarii cate unui rau, ii casuna sa bea apa si ramanea  protapit in mijlocul apei… Si nu-l puteam urni mai repede cu nici un pret!

Stefan se mai vaieta din cand in cand ca-l doare fundul, dar oricum, nici asta si nici teribilele arsuri de pe spate dobandite din ziua precedenta cand statusem aproape toata ziua la plaja pe insula de corali, Cayo Blanco, nu ne puteau convinge ca ziua nu e excelenta si amuzanta!

Drumul pe cararile muntilor Sierra Maestra a fost minunat. Vegetatie bogata, exotica, cate o casa din loc in loc, un baietel si o fetita pe un calut rapid si de isprava intrebandu-ne daca avem ciocolata, oamenii ce traiau pe munte iesind la porti sa ne faca cu mana, gardurile de cactusi inlocuind sarma ghimpata…Toate acestea, strabatute in linistea aceea profunda si linistitoare a naturii, in care palmierii inalti isi unduiau frunzele largi in vant iar cate un raulet isi săpa fara grija drumul lui sopotitor de munte.

Asa am ajuns la popasul El Salto, la cascada. In timp ce cateva femei cubaneze frigeau o duzina de pui pe un imens rotisor si pregateau masa, noi am facut o baie pe cinste in apa rece a cascadei…

La intoarcere am poposit la casa unor cubanezi ce aveau o plantatie de cafea. Ne-au servit cu cafea, preparata din productia proprie. Hmm…foarte buna !

La un moment dat, pe Gamuza l-au apucat energiile si a luat-o la fuga. Stefan, disperat, din urma: “Uite ca ma intrece si magarul!” Eram foarte mandra de evolutia lui Gamuza si implicit a mea, caci cu toate ca el alerga ca vantul ma tineam foarte bine in sa. Asa ca, la un moment dat, cand ceilalti ramasesera mult in spate, de nici nu-i mai zaream, am vrut sa ma intorc, ca sa ma vada si ei cum calaresc si ce ager cal am. Am reusit sa-l opresc pe nabadiosul meu calut, dar cu nici un chip n-am putut sa-l fac sa se intoarca. Era OK pentru el sa stea pe loc, insa in ruptul capului nu vroia a face calea intoarsa, caci nu avea nici un chef sa se deplaseze vreun metru in plus. Se vede treaba ca realizase ca nu-i departe de casa si dorea sa ajunga acolo cat mai repede, sa se descotoroseasca de mine si sa stea si el linistit sub un copac sa-si viseze visele de cal.

La spectacolele din fiecare seara participau si cateva animatoare, fete dragute care dansau frumos si a caror sarcina, printre altele, era sa invite la dans turistii, in general cei mai in varsta  sau cei singuratici, ca toata lumea sa se simta bine. Adi, vesnicul burlac, a cazut in plasa, caci s-a inamorat pe loc de Ana, o cubaneza inalta si frumoasa, cu ochii verzi, cand aceasta si-a facut datoria si l-a invitat o data la dans. A doua seara, Adi s-a dus si-a invitat-o la masa noastra. Fata, timida, a vorbit aproape numai cu mine, caci nu stia prea bine engleza si a rasuflat oarecum usurata cand i-am vorbit in spaniola. Urmatoarea zi, Adi a fost foarte ocupat s-o prinda intr-un moment liber, caci avea ceva foarte important sa-i comunice. Ce? Nici una nici doua, a cerut-o in casatorie. Fata a fost socata, daca nu cumva usor speriata si a respins propunerea, dar Adi nu s-a descurajat si i-a cerut permisiunea sa-i scrie. Asa ca, revenind in Toronto, Adi a inceput sa povesteasca tuturor “aventura” lui cu cubaneza cea cu ochii verzi, spunand la toata lumea ca el se va casatori cu ea, ca e foarte frumoasa, numai ceva probleme cu tenul are, dar asta se rezolva in Canada, si ceva dinti din fata vor trebui “rezolvati”, dar asta e nu-i nici o problema AICI.

[…]

A trecut mult timp de la acea prima intalnire cu farmecul inefabil al Cubei. Ma mai intreb uneori ce s-a mai intamplat cu Luis sau cu fata cu ochi verzi. A venit oare un Fat Frumos din vest care a luat-o si a dus-o in tara lui unde vor trai fericiti impreuna pana la adanci batraneti? A ajuns Luis in Canada la prietenii lui din Vancouver? Cert este ca nu ne-a batut niciodata la usa…

A fi anticomunist ȘI antifascist e o chestiune de bun simț

decembrie 5th, 2010

Moartea recentă a lui Adrian Păunescu i-a făcut pe mulți dintre admiratorii săi de durată sau de circumstanță să descopere “nuanțele”. Plecând de la distincția Păunescu-politicianul / Păunescu poetul, acești admiratori au ajuns pe căi ocolite la una dintre discuțiile fundamentale care nu se mai tranșează de aproape 21 de ani: ce a fost valoros și ce trebuie reținut din perioada de dinainte de 22 decembrie 1989.

Pe fondul austerității severe și al neîmplinirilor societății românești de azi, nostalgia pentru trecut – cel comunist sau fascist (sau amândouă) – a devenit tot mai frecventă. Reamintesc doar sondajele de opinie care arată cu regularitate că în jur de 2/3 dintre cei chestionați în România spun nu doar că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, dar și că sistemul comunist era unul bun, dar că era aplicat greșit în practică.

Există totuși o anume prudență în apologia făcută trecutului comunist. În afară de Ion Coja (cunoscut pentru apologia simultană a național-comunismului și a legionarismului și negaționist fanatic al Holocaustului), care a ajuns la concluzia bizară că în România experimentul comunist al lui Ceaușescu a reușit și de aceea trebuia să dispară (?!), puțini sunt totuși aceia care laudă pe față virtuțile sistemului comunist.

Și asta pentru că memoria oamenilor, deși începe să se estompeze, este totuși relativ proaspătă și deteriorarea brutală a nivelului de trai al anilor ’80, combinată cu absurditatea cultului personalității al lui Ceaușescu, nu poate fi complet escamotată.

În schimb e tot mai frecventă re-evaluarea pozitivă a perioadei 1964 – 1989, aceea a comunismului “național”, contrapusă celei dintre 1945 – 1964 (sau după unele variante până la sfârșitul anilor ’50)  a comunismului stalinist de import. Subtextul este clar nu doar naționalist, ci și antisemit, perioada de dinainte de 1964 fiind una “evreiască” (deși epurările antisemite au început chiar din 1952). Prin acest proces de “albire”, lideri ca Dej sau Ceaușescu, implicați fără rezerve încă după 23 august 1944 în procesul de comunizare și înfeudare a țării puterii de ocupație sovietice, devin peste noapte un fel de eroi naționali.

Istorie însângerată

Dar dacă în privința comunismului și a liderilor săi există un soi de reținere când e vorba de reabilitare, niciun fel de reținere (cu excepția acelora de natură juridică) nu mai există în privința fascismului românesc și a liderilor săi.

Corneliu Zelea Codreanu a devenit subiectul unei tentative de reabilitare din partea jurnalistului Ion Cristoiu, la o oră de vârf la TVR, ceea ce a stârnit un protest din partea unor personalități publice. Acest protest a stârnit reacții de iritare, inclusiv în paginile revistei ACUM  de tipul: “Lăsați-ne să ne re-evaluăm singuri trecutul!” – unde “noi” reprezintă românii “veritabili”, iar criticii sunt “străini” (citește “jidani”, “masoni” și alți termeni privilegiați de iritați).

Se vorbește de “idealismul” sau “romantismul” lui Zelea Codreanu și al legionarilor, a căror istorie “adevărată” ar fi fost denaturată de comuniști. Culmea e că printre cei mai mari adulatori ai legionarilor se găsesc foști istorici național-comuniști produși de școala Ilie Ceaușescu înainte de 1989.

În mod similar, se încearcă reabilitarea lui Ion Antonescu, care se dovedește însă problematică, dat fiind faptul că acesta este un criminal împotriva omenirii, confirmat nu doar de Raportul Comisiei Elie Wiesel de cercetare a Holocaustului din 2004, ci și de o decizie definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2007. În plus, cultul unor astfel de persoane ca și negarea Holocaustului este incriminat de Legea 107/2006 (nu că legea s-ar aplica, așa cum o demonstrează cazul lui Ion Coja).

S-a creat un reflex la unii așa-ziși anticomuniști ca atunci când denunți fascismul și manifestările sale specifice românești (Paulescu, A.C. Cuza, Codreanu, Sima, Antonescu) să te eticheteze drept “comunist”, așa cum comuniștii îi etichetau pe anti-comuniști sau pur și simplu pe non-comuniști drept “fasciști” după 1945.

Este un reflex generat de ignoranță și de neadecvare la realitatea anului 2010. Comunismul și fascismul au fost cele două ideologii care au făcut din secolul al XX-lea cel mai sângeros din istoria omenirii. De aceea este firesc ca în secolul al XXI-lea aceste două ideologii și promotorii lor – în România cei mai reprezentativi sunt Zelea Codreanu, Antonescu, Dej și Ceaușescu – să fie respinse și combătute cu vigoare.

Comunismul și fascismul NU sunt ideologii reformabile, ori accepți principiul urii de clasă sau cel al urii de rasă (etnice, religioase) și ești comunist sau fascist, ori le respingi categoric și atunci ești democrat. Nu există comunism sau fascism „lite”, tot așa cum o femeie nu poate fi pe jumătate gravidă.

Comunismul și fascismul nu sunt în realitate antagoniști. Ca să-i combați pe comuniști (atâția câți au mai rămas) nu e nevoie să te arunci în brațele fasciștilor, după cum, dacă vrei să-i combați pe fasciști (într-o revenire numerică și implict vocală la acest început de mileniu)  nu e nevoie să te aliezi cu comuniștii, ci pur și simplu să te situezi în tabăra democraților. Democrația a fost dintotdeauna adversarul cel mai tenace atât al fascismului cât și al comunismului, frații vitregi ai totalitarismului secolului XX.

La urma-urmei, dacă ai minime cunoștințe de istorie a ultimei sute de ani, a fi anti-comunist ȘI anti-fascist e pur și simplu un lucru de bun simț. Iar celor care încă mai vor să experimenteze cu variante modificate ale celor două ideologii totalitare le spun: AJUNGE, a curs destul sânge, nu mai avem nevoie de cobai umani pentru ca voi să siluiți realitatea în tiparele absurde ale acestor creații aberante de idei ale unor minți bolnave.

Milgram redivivus

decembrie 5th, 2010

S-a scris atâta despre Experimentul Milgram, încât mi-e teamă să nu-i plictisesc pe unii dintre dumneavoastră începând subiectul de reflecţie pe care vi-l propun în această săptămână cu o descriere sumară a lui. Pentru orice eventualitate, voi pune cu litere italicizate explicaţia iar pentru cei care doresc toate amănuntele, iată şi un link:  http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment.

Aşadar, Stanley Milgram, psiholog la Universitatea Yale, a avut ideea de a vedea cât de departe merge obedienţa faţă de autoritate, în contra-curent cu bunul simţ. El a simulat un studiu de memorie în care un „profesor” şi un „student” care nu se cunoşteau între ei erau puşi să urmeze un protocol de tipul „instructaj-răspuns”. Întrebările fiind din ce în ce mai grele, „studenţii” făceau greşeli. Dar protocolul mai avea chipurile o prevedere, şi anume aceea de a se stimula memoria „studenţilor” prin impulsuri electrice de voltaje din ce în ce mai mari, mergând până la 450 de volţi. Mai multe greşeli, „voltaj” mai mare (cuvântul voltaj apare între ghilimele deoarece nici unul dintre „studenţi” (în realitate, unul şi acelaşi actor) nu primea în realitate impulsurile punitive administrate de „profesori”.


În timpul experimentului, pentru „profesorii” care creşteau voltajul, s-a asigurat şi simularea unor gemete din partea „studenţilor” lor.  Iar dacă, auzind aceste gemete, „profesorii” începeau să aibă unele ezitări, un moderator prezent la experiment, întruchipând „autoritatea”, le spunea, în ordine crescendo: „Te rog continuă”, „Experimentul cere să continui”, „Este absolut esenţial să continui”, „Nu ai de ales, trebuie să continui”. Dacă, în pofida acestor îndemnuri venite de la „autoritate” „profesorul” dorea să întrerupă, experimentul lua sfârşit pentru subiectul respectiv.


Înainte de a face experimentul, Milgram a făcut un sondaj printre studenţi şi a determinat că toţi cei care au răspuns sondajului consideră că doar 3 la sută dintre „profesori” vor fi în stare să administreze „pedeapsa maximă” de 450 de volţi „studenţilor” din experiment. Rezultatul experimentului însă, arată că 65% dintre „profesori” au mers până la a administra şocuri electrice de 450 de volţi, cu mult peste valoarea care ar putea ucide pe cineva. Un singur participant a refuzat categoric sa continue administrarea şocurilor, înainte de atingerea pragului de 300 de volţi. Repetări ale experimentului în diferite medii sociale şi ţări au indicat variaţii nesemnificative ale procentului iniţial determinat, de 65%.

Aşadar, este dovedit că, având o scuză, 65 +/- procente dintre oameni nu ar ezita să-i pedepsească pe alţii peste limitele suportabilului ori chiar să-i ucidă.

Permiteţi-mi, dragi cititori, să coroborez rezultatele acestui experiment celebru cu fapte cât se poate de reale din prezentul şi din istoria noastră recentă.

Publicam săptămâna trecută un lung interviu cu Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe (Babu) Ursu, omul care ar fi trebuit să reprezinte obiectivul unic de clarificare pentru lupta întregii societăţi civile din România, nu doar a fiului lui. Puţini ştiu că l-am cunoscut personal pe Babu, iar dacă am ajuns şi eu la „Rahova”, la câţiva ani după ce el deja nu mai era printre noi, este şi datorită curajului insuflat de drama lui.

Cum se explică însă osârdia cu care ucigaşii lui Babu au fost protejaţi de sistemul juridic din România după 1989? Simplu. Ei au comis acea crimă la ordin, ascultând de o autoritate, iar autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi după 22 decembrie 1989 şi mai este şi astăzi.

Îl ascultam consternat pe Vladimir Tismăneanu la telefon, citindu-mi cea mai recentă scrisoare de ameninţare cu moartea pe care a primit-o. Autorul sau autorii ei se simt la adăpost de orice pedeapsă şi îşi vor continua ameninţările, dacă nu vor încerca poate chiar mai mult (realizez asta datorită limbajului folosit). Pentru că nu sunt de capul lor, sunt sub umbrela unei „autorităţi” şi se simt protejaţi şi moral şi juridic, la o adică.

La scurt timp după mineriada din 11-13 iunie 1990 am fost şi am realizat nişte secvenţe documentare pentru un film britanic despre România, chiar la Petroşani. În timpul unei filmări la ieşirea/intrarea din/în schimb îi întreb pe mineri: „Cine v-a adus la Bucureşti pe 13-15 iunie?” Răspunsul este foarte prompt: „Securiştii şi activiştii”. Aşadar şi în acest caz, autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi înainte de 11 iunie 1990, şi după, şi mai este şi astăzi.

Nenumărate exemple ar putea continua. Poate mă ajută şi ecourile în acest sens. Găsiţi-mi o explicaţie a sărăciei rezultate din actele de incompetenţă, nepotism şi lipsa de aplicare a legilor anticorupţie, alta decât aceea că autoritatea sub mantia căreia se produc aceste crime este una şi aceeaşi cu cea care ar trebui să le oprească! Au fost la putere înainte, la putere sunt şi astăzi. Dinastia continuă.

În acest tablou, cei care îşi găsesc scuza obedienţei faţă de o autoritate în admiraţia fată de ideologia legionară, în naţionalismul feroce prin care prezintă fenomenele asociate globalizării drept un pericol fatal pentru omenire, în xenofobie, negaţionism şi multiple alte diversificate forme de refuz al alterităţii, sunt secundari.

Ei reprezintă o variaţie faţă de experimentul lui Stanley Milgram. Ei produc un sentiment de importanţă societăţii civile, dându-i tot la câteva zile motive să se ofenseze, să semneze liste, să încălzească firele Internetului, în timp ce adevăraţii călăi ai românilor le administrează şocuri de 450 de volţi, prin interpuşi obedienţi, plătiţi.

Şi, bineînţeles, o altă diferenţă faţă de experimentul Milgram este că atât gemetele populaţiei cât şi şocurile electrice (pedeapsă pentru neînsuşirea unei lecţii care oricum n-are sens) SUNT REALE.

Miculaşul cel Adevărat

decembrie 5th, 2010

Abia a început luna decembrie că oraşul a şi fost împânzit de ghirlande luminoase, magazinele s-au umplut de dulciuri de sezon, rafturile sunt doldora de jucării cu sclipici, globuri şi ornamente de Crăciun.

În aşteptarea Miculaşului

Nu se mai ţine cont de ordinea firească a lucrurilor, de gradaţia menită să sporească uimirea şi bucuria copilului. Totul e de-a valma. Au dat iama în galantare moşii de ciocolată de toate mărimile, au apărut pe tarabe moşii cu mantiile roşii, moşii ornament, moşii care îngână colinzi electronice, moşii cât un stat de om care-şi agită mâinile şi invită lumea să intre în magazin, moşii căţărători pe balcoane…

Ce frumoase erau timpurile copilăriei mele când atmosfera misterioasă a sărbătorilor începea în primele zile de decembrie, cu acele pachete de dulciuri învelite în celofan roşu pe care avea să le pună în geam Moş Niculae (sau Miculaş cum i se spune în Ardeal) şi joardele din lemn de alun, spoite cu „Lunar” auriu şi argintiu !

Pe cinci decembrie curăţam cu peria toate încălţările – de la sandale şi până la cizmuliţe – le dădeam cu cremă de ghete „Guban”, le lustruiam cu o cârpă moale până străluceau ca oglinda şi apoi le aşezam între ferestre. În ultima clipă mai adăugam şoşonii, papucii de pâslă şi pantofiorii păpuşii Tamara. Apoi închideam cel de al doilea rând de geamuri, îmi luam pijamaua şi mă duceam la culcare, hotărâtă să mă prefac că dorm aşteptând cu respiraţia tăiată  să apară la geam…Miculaşul sau Moş Niculae. Dar întotdeauna planurile mele erau dejucate de Moş Ene şi mă trezeam de-abia dimineaţa şi, oricât de devreme ar fi fost, dulciurile fuseseră deja aşezate în sandale, pantofi, ghete, cizme şi papuci. Până şi în pantofiorii Tamarei era câte o ciocolată „Pitic!!

Printre copiii mai mari circula zvonul că Miculaşul nici nu există şi cadourile ar fi puse de părinţi şi bunici. Nevăzându-l niciodată, intrasem şi eu la bănuieli aşa că mi-am propus să-i dau ceva în dar, poate astfel am să-l determin să rămână la noi şi să-l cunosc personal. După îndelungi cugetări şi o ofertă destul de subţire, am decis să-i împachetez într-un şerveţel de damasc un pumn de zahăr cubic, mai exact câteva batoane alcătuite din mai multe cuburi de zahăr lipite între ele. Am anunţat-o şi pe bunica să nu se mire de dispariţia şerveţelului şi a zahărului (cumpărat pe tichet). Ea mi-a spus că gestul meu e demn de laudă, dar se îndoia că  Miculaşul, grăbit să ajungă pe la toţi copiii, ar avea timp de zăbavă. Era sigură, însă, că zahărul îl va ajuta să prindă puteri pentru a-şi continua drumul pe la casele altor copii. Am stat ce-am stat de veghe, dar până la urmă m-a cotropit somnul şi pe când m-am trezit Miculaşul trecuse de mult pe la fereastra mea. Sandalele, pantofii, ghetele, şoşonii, papucii şi pantofiorii Tamarei erau pline de cadouri, iar pe mine mă aştepta o scrisoare pe care mi-a citit-o Bunica. „Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine! Miculaş” . Aveam dovada scrisă care spulbera orice suspiciune privitoare la existenţa Moşului Niculae. 

Peste ani aveam să intru şi eu în pielea Miculaşului care lăsa noaptea daruri în ghete, într-o vreme când procurarea dulciurilor îţi punea la încercare tenacitatea de a sta la cozile interminabile din faţa magazinelor pentru a cumpăra o ciocolată fadă sau câteva portocale sfrijite. Răsplata primită de Miculaşul (care eram) se materializa în surâsul fiului meu în pijama  care descoperea dulciurile din ghetuţele înşirate lângă uşă (între timp dispăruseră şi geamurile duble).

De atunci îmi îndeplinesc acest rol cu perseverenţă şi plăcere. Şi acum, în ajun de Sf. Niculae, mă perind  prin magazinele aglomerate din Cluj, decorate cu ghirlande, înţesate cu ornamente şi moşi de toate felurile. Cumpăr câteva cadouri simbolice de pus în ghetele celor dragi. Pe stradă mă întâmpină comercianţii ambulanţi de bastoane din material plastic, înzorzonate şi vopsite în culori stridente, vândute pe post de joardă.  Nici prin gând nu-mi trece să achiziţionez aşa ceva şi mă îndrept către casă. La coborârea din autobuz, în colţul faimoasei mele străzi Donáth, întâlnesc un băiat cu un mănunchi de nuiele de alun spoite cu vopsea argintie (nu poate fi „Lunar”, pentru că aşa ceva nu mai există!). Mă opresc să cumpăr o joardă, încredinţată că acest emisar mi-a fost scos în cale de Miculaşul cel Adevărat, care este gând în gând cu mine şi-mi zâmbeşte şăgalnic peste timp.

mai bine tu

decembrie 5th, 2010

Poem de Mihail VAKULOVSKI

Născut la Chişinău. (10 august 1972)

poet, dramaturg, eseist, editor, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

văd tineri cu Che Guevara pe piept

tatuaţi cu Che Guevara

lideri politici cu Che Guevara pe tricouri

oligarhi cu Che Guevara pe portofel

cântăreţi Che Guevara

poeţi Che Guevara

ce de-a Che Guevara

veneam la lucru şi un bătrân aurolac dormea dus

sub o bancă din parcul de alături

iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul

îi liniştea visele

îi pregătea gânduri limpezi

amintiri frumoase pline de viaţă

speranţe mincinoase

tineri tineri tineri cu Che Guevara

în cap

Che Guevara care omora copii

decât Che mai bine Lenin

decât Hitler mai bine Lenin

decât Stalin mai bine Lenin

decât Lenin mai bine Jim Morrison

decât Jim mai bine Jerry

decât Jerry mai bine Henry Miller

decât Henry mai bine uită-te în jur

la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi

la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti

uită-te în jurul tău

şi gândeşte-te la tine

gândeşte-te un pic mai mult la tine

gândeşte-te la tine

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Plimbare cu trăsura

decembrie 5th, 2010

Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase

Să facem o plimbare cu storurile trase

Când soarele apune în suflete solemn

Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn

Avem zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară

Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu: din ceară

Şi se fereşte straşnic să calce pe termite

Căci datoria lui atât e: să imite

Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii

De care n-au să ştie vreodată invitaţii;

Să-ţi iei bilet de voie căci părăsindu-ţi locul,

Figura de ansamblu n-o afectează jocul

Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite

Cum picură tăcerea în seri din stalactite

Vom merge relaxaţi, aşa numai la trap

Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap

Că inima nu are de ce să ne palpite:

Noi suntem manechine cu arcuri ruginite

Dragă copilărie 2 (Obraznica Paulina)

decembrie 5th, 2010

Vroiam să mă înscriu la şcoala de băieţi frumoşi.

Cu ochii înţepeniţi în oglindă,

Îmi udam părul în fiecare dimineaţă.

Dinţii mi-i spălam mai rar; cu degetul şi cu sare.

Nemții luaseră periuţele şi pasta de dinţi când s-au retras pe aliniamentul Carei-Satu Mare.

Degeaba îmi arunca obraznica Paulina:

„Nu te mai da mare, Păcală!

Eşti înalt şi slab ca un cocostârc.”

Voiam să fiu ca Traian, împăratul romanilor.

Am început să mă bărbieresc dintr-a cincea cu briciul tatei, Rostfrei, adus de pe front de la Kursk,

Dar mă temeam ziua de gâşte şi noaptea de visele cu strigoi.

Doar mama, Dumnezeu să o ierte, îmi zicea „Prinţul mamei.”

M-am încrezut; m-am luat după ea.

Am început să leg znopii la Alom pe mirişte ca un bărbat,

Să merg singur cu căruţa după lemne la pădure la Zirea.

Mă spălam dimineaţa în zăpadă în picioarele goale.

Ei, plămânii mi s-au înceţoşat mai târziu, iarna următoare.

În vară Traian a intrat la horă.

Îi adusese taică-său laiber nou; lucra la mină la Anina.

Eu mă mutam din spital în spital.

Acum sunt mult mai bine.

Tot nu am uitat-o pe obraznica Paulina.

tango albastru

decembrie 5th, 2010

şi între noi paşi de dans
răsuciri
răzvrătiri de pasiuni
de dorinţe

arbitrul a plecat în concediu
îndiguirile au dispărut
orhideea are parfumul trupului tău
crinul
prospeţimea buzelor
dulcea dragoste-ca o eşarfă purtată pe umăr

tango albastru
pe unduiri de simfonii sacre
culoarea şi transparenţa valurilor
în boabe sidefii de tandreţe

suspinele
zilele necoapte
vor fi stropite cu aghiasma unei îmbrătişări
cu taina unui sărut

şi între noi aceeaşi respiraţie

Azi, despre drepturile soldaților!

decembrie 4th, 2010

Așteptând o critică călduroasă

decembrie 3rd, 2010

Guvernul a avizat „iniţiativa Prigoană” privind denumirea oficială de „ţigan”

decembrie 3rd, 2010

În şedinţa din 2 decembire Guvernul României  şi-a dat avizul (consultativ) favorabil, privind iniţiativa legislativă  a deputatului Silviu Prigoană întitulată Propunere legislativă privind terminologia oficială utilizată pentru etnia romă. Textul propunerii sună astfel: În documentele emise de instituţiile din România cu referire la persoane de etnie romă/ţigănească, denumirea va fi de ţigan/ţigancă. Atribuirea de conotaţii negative la folosirea cuvântului este interzisă. În expunerea de motive deputatul face trimitere la confuzia creată la nivel internaţional  între etnia romilor şi ţara cu numele de România. 

Surse guvernamentale au declarat agenţiei Mediafax că în decizia luată s-au bazat pe recomandarea Academiei Române care a transmis Guvernului că: termenul „ţigan” reprezintă „numele corect al acestei populaţii transnaţionale”.

Pe de altă parte Ministerul de Externe a transmis Guvernului că iniţiativa nu permite atingerea scopului invocat, de a pune capăt confuziei generate pe plan internaţional de similitudinea dintre numele României şi al naţiunii române, pe de o parte, şi romi, pe de altă parte. Dacă o astfel de confuzie există în rândul cetăţenilor străini, ea nu va fi eliminată prin înlocuirea termenului ‘rom’ în România, întrucât decizia autorităţilor române nu va produce efecte pe teritoriul altor state. Prin urmare, cetăţenii străini vor continua să utilizeze termenul corespunzător celui utilizat actualmente în limba română (de exemplu, ‘Roma’ în limba engleză, ‘les romes’ în limba franceză”)

În protestul dat publicităţii sub genericul „Noi suntem romi”, organizaţiile nonguvernamentale ale romilor trec în revistă argumentele etimologice şi istorice care pledează în favoarea termenului de rom şi reamintesc că în 1995 Ministerului Afacerilor Externe a propus, printr-un memorandum, înlocuirea termenului de „rom” cu cel de „ţigan”, din aceleaşi raţiuni ca şi cele din iniţiativa legislativă a deputatului Prigoană. Ca urmare a unei serii de consultări cu instituţiile româneşti şi organizaţiile internaţionale, în februarie 2000 Ministerul Afacerilor Externe a recomandat, printr-un al doilea memorandum, personalului din centrale şi misiunile diplomatice ale României, dar şi celorlalte instituţii ale administraţiei centrale, folosirea cu precădere a termenului „rom”.

Film documentar şi expoziţie de fotografie despre Teatrul Baraşeum

decembrie 3rd, 2010


Film documentar şi expoziţie de fotografie despre Teatrul Baraşeum

Ierusalim, Tel Aviv, Haifa  (9-11 decembrie 2010)

Documentarul „Şi s-au dus ca vântul…” (2010, România, regia Radu Gabrea şi Costel Safirman) va fi proiectat în cadrul Festivalului Internaţional de Film Evreiesc de la Ierusalim, în prezenţa realizatorilor. Premiera filmului va avea loc în data de 9 decembrie 2010, la orele 19:00 (Cinemateca din Ierusalim) şi va fi precedată de un tribut special adus Teatrului Baraşeum, constând în interpretarea unor fragmente din spectacolele jucate pe această scenă. Va participa actriţa Lia König, acompaniată de pianista Miriam Reznik-Wolf.

Tot în data de 9 decembrie, la orele 18:30 (în foaierul Cinematecii din Ierusalim) va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografie documentară, intitulată „Baraşeum – un teatru evreiesc în umbra războiului” (curator Costel Safirman). Expoziţia va fi deschisă pe toată perioada Festivalului Internaţional de Film Evreiesc, 4-10 decembrie 2010.

Alte proiecţii sunt programate la Cinemateca din Tel Aviv – vineri, 10 decembrie 2010, orele 18:00, şi la Cinemateca din Haifa – sâmbătă, 11 decembrie 2010, orele 19:00. Ambele proiecţii sunt urmate de o sesiune de Q&A cu realizatorii documentarului.

Detalii proiecţii:

Cinemateca din Ierusalim 9.12.2010 19:00 Cin.1
Cinemateca din Ierusalim 10.12.2010 12:00 Cin.4
Cinemateca din Tel Aviv 10.12.2010 18:00 Cin. 1
Cinemateca din Haifa 11.12.2010 19:00 Cinematecă

Seria de evenimente este organizată de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în colaborare cu Cinemateca din Ierusalim / Festivalul Internaţional de Film Evreiesc, Cinemateca din Tel Aviv şi Cinemateca din Haifa.

Teatrul Baraşeum este un fenomen unic în istoria teatrală internaţională.

În august 1940, în timpul lui Carol al II-lea şi al guvernului Gigurtu, s-a decretat excluderea tuturor actorilor şi oamenilor de teatru evrei din teatrele româneşti. La scurt timp, în septembrie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului naţional-legionar al lui Antonescu şi Horia Sima, s-a emis un nou decret care menţinea prevederile decretului anterior, dar care, în acelaşi timp, permitea crearea unor teatre evreieşti cu personal exclusiv evreiesc. Condiţiile de funcţionare erau următoarele: spectacole în limba română (idişul era total interzis), sever cenzurate de autorităţi pentru a nu avea conţinut ”antinaţional şi antiromânesc”; de asemenea, era interzisă punerea în scenă a autorilor români. După îndelungi insistenţe şi cu sprijinul lui Liviu Rebreanu, la vremea respectivă director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la 1 martie 1941 a luat fiinţă Teatrul Baraşeum din Bucureşti, spectacolul inaugural fiind oferit de celebrele surori Henrietta şi Teodora Gamberto, „Ce faci astă seară?”. Baraşeum a activat pe toată durata războiului în condiţii grele, dar succesul raportat de actorii evrei a adus la Baraşeum un public numeros, multe personalităţi ale vieţii culturale româneşti participând la aceste reprezentaţii.

Odată cu abolirea legislaţiei anti-evreieşti, în 1945, Teatrul Baraşeum şi-a încetat activitatea, iar trupa a fost preluată de Teatrul Alhambra-Excelsior, actualul Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.

Câinele soacrei

decembrie 2nd, 2010

Amărăciune în Anglia cu privire la organizarea Cupei Mondiale 2018

decembrie 2nd, 2010

Oficialitățile și suporterii au reacționat cu amărăciune la decizia FIFA de atribuire a organizării Cupei Mondiale la fotbal din 2018 Rusiei. Candidatura Angliei a obținut doar două din cele 22 de voturi ale comitetului executiv și a fost eliminată din primul tur de scrutin.

În al doilea tur, Rusia a obținut majoritatea absolută în fața celorlalte două candidaturi comune, Spania-Portugalia și Olanda-Belgia. Organizarea Cupei Mondiale din 2022 a fost atribuită Qatarului.

Unele voci au atribuit o mare parte a responsabilității eșecului presei britanice care a publicat în ultimele luni acuzații de corupție la adresa unor dintre membrii comitetului executiv FIFA.

Premierul britanic David Cameron, care împreună cu prințul William, nepotul Reginei Elisabeta a II-a și fotbalistul David Beckham a purtat o ofensivă de șarm de ultimă oră, a declarat că nu știe ce altceva mai putea face Anglia pentru a obține organizarea Cupei Mondiale din 2018.

Dar șeful echipei care a pregătit dosarul candidaturii, Andy Anson, a dat vina pe toată lumea: pe FIFA pentru că a organizat atribuirea simultană a două cupe mondiale și pe membrii comitetului executiv care au votat tactic împotriva Angliei.

Același Andy Anson care acuzase BBC-ul că nu ține cont de interesul național atunci când a decis să difuzeze emisiunea de investigație Panorama cu doar patru zile înaintea luării deciziei de către FIFA. În emisiune erau acuzați patru membri ai comitetului executiv, inclusiv vice-președintele FIFA, Jack Warner, de corupție în legătură cu procesul de selecție a candidaturilor și a vânzării ilegale de bilete în avans.

Și aceasta după ce doi membri ai comitetului executiv, Amos Adamu, din Nigeria, și Reynald Temarii, din Polinezia, fuseseră suspendați ca urmare a acuzațiilor de corupție publicate în urmă cu circa două luni de duminicalul londonez Sunday Times (vezi http://www.acum.tv/articol/18972).

Deși oficialitățile FIFA au negat de mai multe ori că rolul presei britanice ar avea un impact negativ asupra șanselor Angliei, e posibil ca unii membri ai comitetului executiv să se fi gândit de două ori la impactul acestei prese a cărei independență și intransigență față de corupție este binecunoscută.

Contrastul cu Rusia a fost altfel evident. Premierul Vladimir Putin a anunțat că nu va mai fi prezent la ceremonia de la Zurich și a acuzat în mod aluziv presa britanică de “murdărirea” demnitarilor FIFA. E posibil ca această atitudine să fi influențat câteva voturi în comitetul executiv.

Până la urmă însă, chiar dacă Rusia nu are încă dotările rivalilor săi nenorocoși, FIFA a decis să atribuie organizarea Cupei Mondiale din 2018 și 2022, în premieră unor țări din estul Europei și Orientul Mijlociu.

Ca și cu Africa de Sud în 2010, FIFA, un organism cu mai mulți membri decât ONU, a dorit să extindă aria de implicare în organizarea turneelor finale. Și acest lucru, mai mult decât orice influență presupus negativă a presei britanice, pare să fi înclinat balanța în defavoarea Angliei.

Despre trecutul utilizabil. Reflecții de 1 Decembrie

decembrie 2nd, 2010

O democratie nu se poate cladi pe amnezie, pe ignorarea si falsificarea trecutului. In magistrala sa istorie a Europei de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, regretatul Tony Judt insista asupra necesitatii recuperarii si cultivarii a ceea ce se numeste trecutul utilizabil, deci acele secvente istorice care se sustrag zonelor nebulos-colectiviste si care ingaduie, ori chiar sustin, constituirea si apararea unui patriotism luminat.

Asa au stat lucrurile in Germania dupa infrangerea nazismului cand s-a reluat continuitatea intrerupta cu statul de drept si cu democratia Republicii de la Weimar (minus erorile legislative care au facilitat ascensiunea lui Hitler si a NSDAP). In acest spirit, mi se pare extrem de importanta accentuarea mostenirii morale, politice si intelectuale a unor Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Constantin Titel Petrescu si Corneliu Coposu. In istoria Romaniei, ziua de 1 Decembrie este un reper indelebil, o borna identitara menita sa inspire loialtitati, adeziuni, solidaritati (dar si dubii, adversitati si contestari, precum in anii 50 cand Romania Mare era considerata “stat imperialist”).

Textul poate fi citit in volumul meu “Irepetabilul trecut”, o carte dedicta memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparuta in prima editie la Editura Albatros in 1994, iar in a doua editie, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, la editura Curtea Veche, in 2008. Iuliu Maniu a fost de fapt marele partizan al unei Romanii constitutionale in care natiunea este o cladire civica, iar nu una biologica ori religioasa. Pentru Maniu si mai tarziu pentru Corneliu Coposu, disjunctiile naeionesciene intre “român” si “bun român” sunau absolut fals. Românitatea nu se decreta de catre vreo auto-proclamata instanta purtatoare de drept divin, ci era parte a unui contract in care individul este recunoscut in deplina sa demnitate civica. Trecuti prin experienta discriminarilor si excluziunii, fondatorii Romaniei Mari nu doreau impilarea cuiva. Scriam atunci si mi se pare ca merita reluate aceste cuvinte: “Iuliu Maniu, barbat de stat de altitudine europeana si si ganditor politic remarcabil, a sesizat cu o rara perspicacitate primejdiile ascunse in proiectul comunist.

Educat in atmosfera liberala a Europei Centrale, venerand principiile statului de drept, teoretician si practician al principiului tolerantei intelectuale, el nu a nutrit nici o amagire privind planurile comuniste. A inteles ca orice utopie este o exagerare periculoasa, o aroganta sfidare a realitatii care, odata tradusa in program politic concret, nu poate sa duca decat la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a stiut ca statul national este amenintat in insasi fiinta sa de catre ideologia mesianic-bizantina a Cominternului. El nu s-a indoit ca bolsevismul cultiva, intr-o varianta camuflata de glazura doctrinara marxista, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova”. Incheiam acea prelegere cu urmatoarele idei: “Numai printr-o optiune democratica sincera si perseverenta, prin respectarea drepturilor individului si protejarea minoritatilor, prin eradicarea mostenirii securist-comuniste si intronarea unei justitii independente, prin incurajarea pe toate caile a liberei intreprinderi si a initiativei private, prin inflorirea unei societati civile dinamice si increzatoare in sine, Romania va fi pe deplin parte reala a pluralismului european. Orice alta optiune ne va izola si ne va condamnala o lamentabila regresiune in provincialism, autrahie si alte dureroase rataciri”.

Nu idealizez perioada interbelica (de fapt nu romantizez nici o perioada istorica), dar atunci cand unii spun ca in Romania domneau bunul-plac, samavolnicia, coruptia si teama, ma grabesc sa le reamintesc ca era vorba de o democratie consitutionala atacata furibund, in insasi fibra ei, de catre extremele politice, de acele miscari revolutionare (comunismul si fascismul) pentru care ordinea burgheza trebuia distrusa fara mila si fara urma de ezitare.

Internationalismul mistic al comunistilor avea ca pandant nationalismul mistic al legionarilor. Ambele miscari revolutionare doreau sa “sfarseasca odata cu trecutul negru”. Ambele promiteau salvarea iminenta si imanenta. Democratia romaneasca a platit cu mult sange rezistenta impotriva atacurilor totalitare. Nu stiu alta tara din Europa de Est si Centrala unde sa fi fost ucise atatea personalitati democratice de varf. Intre 1920 si 1960, elita politica romaneasca a fost practic lichidata de actiunile extremistilor de dreapta si de stanga. Ideile acestor oameni nu au disparut, ele au renascut dupa 1989 ca parte a acestui trecut utilizabil de care avem o vitala, urgenta nevoie.

Cred ca 1 Decembrie simbolizeaza tocmai aceasta traditie persistenta si inepuizabila a unui stat de drept care respinge tranzactiile sordide, uitarea trecutului traumatic si umilirea persoanei umane.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/01/despre-trecutul-utilizabil-reflectii-de-1-decembrie/

La Chișinău a început goana după “voturile de aur”

decembrie 2nd, 2010

Rezultatul alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 28 noiembrie nu a adus o rezolvare crizei politice începute imediat după închiderea urnelor în scrutinul din 6 aprilie 2009, nerezultând nici de data aceasta o majoritate clară de 61 de mandate din 101 câte numără Parlamentul de la Chișinău, necesară alegerii Președintelui țării.

Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, a obținut 42 de mandate (cu 6 mai puțin decât la precedentele alegeri repetate, din 29 iulie 2009), Partidul Liberal Democrat (PLDM), al premierului Vladimir Filat, a obținut 32 de mandate (+14), Partidul Democrat (PDM) condus de Marian Lupu, are 15 (+2), iar Partidul Liberal (PL), condus de actualul președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, Mihai Ghimpu, 12 (-3).

Un calcul rapid arată că cele trei partide ale fostei coaliții de guvernare Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – PLDM, PDM și PL – au obținut împreună 59 mandate, cu două mai puțin decât majoritatea necesară alegerii Președintelui Republicii.

Comuniștii, care rămân cel mai numeros partid din Parlament, deși au obținut cel mai slab rezultat în ultimii 12 ani, nu renunță la ideea revenirii la putere și practic singura lor opțiune realistă este o alianță cu PDM (partid care este din nou în poziția de a deține balanța puterii), condus de un fost deputat PCRM și președinte al Parlamentului între 2005 și 2009. Problema PCRM este că împreună cu PDM au doar 57 de mandate, fiindu-le deci necesare patru mandate de la PLDM/PL pentru alegerea președintelui.

Variante politice

Ideologic și realist vorbind, e mai ușor ca PLDM-PDM-PL să obțină două voturi “de aur” de la PCRM– în jargon politic chișinăuian – decât PCRM-PDM de a obține patru de la PDM-PL.

Între PCRM și PLDM/PL este o barieră foarte greu de trecut, dată fiind chestiunea identitară – PCRM este un partid românofob, pe când PLDM este un partid pro-românesc moderat, iar PL un partid naționalist românesc, condus de un unionist.

Rămâne partidul tampon PDM, partid pro-moldovenesc, dar nu românofob (cel puțin nu deschis), care ar putea atrage câțiva deputați din PCRM. Deja se vehiculează numele lui Igor Dodon, fost prim-vicepremier în cabinetul condus de Zinaida Grecianîi între 2007 – 2009. Dodon este cunoscut ca un “moderat” în PCRM, deși o vizită pe blogul său îi dezvăluie moldovenismul agresiv și românofob.

Un alt potențial candidat la “trădare” – alt termen uzual la Chișinău (dar folosit și la București) – este deputatul Eduard Mușuc, un fel de Coriolan Drăgănescu al politicii din Republica Moldova. După ce s-a plâns că a fost persecutat ani în șir de regimul Voronin, Mușuc a făcut pasul logic în 2009, după ce a fost debarcat din fruntea Partidului Social Democrat,  și s-a înscris în PCRM, fiind ales deputat la 6 aprilie 2009 pe lista acestui partid.

Au mai fost menționate și numele lui Sergiu Stati și Veaceslav Bondari, doi oameni de afaceri aleși pe listele PCRM, care teoretic ar fi mai ușor de atras de tabăra “pro-europeană”.

Dar PDM, chiar dacă atrage câțiva “transfugi” din PCRM, nu se simte extrem de confortabil într-o alianță cu PL, partid strident naționalist cu accente anti-rusești, fapt confirmat și de refuzul președintelui Ghimpu de a participa la summitul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Astana în Kazahstan, el cerând retragerea militară rusească din Transnistria și apelând și la sprijinul NATO în acest sens.

Iar PDM, spre deosebire de iulie 2009, are un lider de-facto în omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, practic finanțatorul partidului, numărul doi pe listă după Lupu, ceea ce constituie o imponderabilă în plus.

Goana după normalitate

Istoria goanei după “voturi de aur” la Chișinău nu inspiră tocmai optimism. De la schimbarea Constituției în 2000 și introducerea alegerii indirecte, de către Parlament, a șefului statului, în trei rânduri – 2000 și de două ori în 2009 – majoritatea necesară de 61 de mandate nu a putut fi întrunită și s-a ajuns la dizolvarea Parlamentului și la convocarea de alegeri parlamentare anticipate sau repetate.

Doar în 2001, când PCRM avea 71 de mandate și în 2005, când avea 56 și a beneficiat de sprijinul a trei partide de opoziție, a putut fi ales Președintele.

Sigur că logică ar dicta refacerea coaliției PLDM-PDM-PL, aflată în câștig de teren politic și cu un bilanț mai degrabă pozitiv al guvernării de un an.

O asemenea coaliție nu ar fi pe placul Rusiei, marele furnizor de energie al Republicii Moldova și fosta putere colonială. Totuși, în ultimul an, deși relațiile cu Uniunea Europeană și România s-au îmbunătățit dramatic, relațiile cu Rusia nu s-au deteriorat în mod proporțional, așa cum este tradiția geopolitică în regiune.

Un aranjament similar celui din vara lui 2009 – Filat premier, Ghimpu, președinte al parlamentului, Lupu candidat la președinție – ar fi în aceeași linie a logicii politice într-un stat normal. Dar așa cum s-a văzut în atâtea rânduri Moldova, cel mai sărac stat al Europei, nu poate fi considerat și unul (încă) normal, din perspectiva logicii democratice.

Mesaje de 1 Decembrie

decembrie 2nd, 2010

Vineri seara întorcându-mă foarte târziu de la ART EN CAPITAL organizat la Grand Palais, am constatat că primisem un e-mail pentru înscrierea imperativă online la ambasadă pentru ziua de 1 decembrie. Mult prea obosită, am încercat a doua zi dimineaţa. Din păcate, era o înscriere automată, sunt anunţată că înscrierile s-au terminat. Sun prietenii, cunoştinţele, secretariatul (nimeni nu răspunde), nimic, niciun răspuns pozitiv. O nesperată şansă apare marţi când primesc şi eu ca şi alţii un email în cadrul yahoo groups ADERF (Asociaţia studenţilor şi doctoranzilor români în Franţa). Vă reproduc:

[aderf_info] Fw : [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] bilete ambasada ziua Romaniei:

Doreste cineva o invitatie de doua persoane pentru miercuri seara la amabasada?

Anul acesta nu cred ca voi merge.

Père Razvan Andrei IONESCU”

Amicul S. pe care îl sunasem tot week-end-ul, îmi retrimite la rândul lui mesajul. Bineînţeles, răspund imediat şi mulţumesc anticipat.

Dar, bineînţeles, nu te duci la uşa nimănui neinvitat. Şi cu atât mai mult, nu dai buzna. Nici măcar la ambasadă. Stai cuminte acasă sau îţi faci alt program.

Miercuri seara primesc un alt mesaj pe care îl citesc consternată:

De: Razvan Ionescu <pr_razvan_ionescu@yahoo.fr>

Objet: [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] Dubla invitatie pentru asta seara la ambasada – adjudecata

À: ParoisseSteParaceveSteGenevieve@yahoogroups.com

Date: Mercredi 1 décembre 2010, 17h10

Va anuntam ca licitatia s-a terminat, in consecinta nu se mai pot receptiona oferte din partea publicului doritor. Sumele obtinute in urma atribuirii invitatiei celor doua fericite castigatoare vor fi varsate fara intarziere in contul parohiei noastre. Pentru anul urmator, data fiind popularitatea de care s-a bucurat initiativa noastra, ne gandim sa invitam ambasada sa ne ajute sa propunem spre licitare, in beneficiul parohiei, o serie larga de bilete de participare speciale avand ca bonus o legitimatie prin care sa se dea posibilitatea de a manca de ziua Romaniei, in incinta ambasadei, mancare de post.

Père Razvan Andrei IONESCU

Nu am ajuns niciodată la această parohie, mai mult, nu am cum să cunosc persoana, care din păcate, eram convinsă că este sigur o persoană demnă de toată încrederea, pe un forum serios de-altfel. Mai mult exprimându-mi consternarea, primesc un alt mesaj tot atât de voios:

De: Razvan Ionescu <pr_razvan_ionescu@yahoo.fr>

Objet: [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] Dubla invitatie – la suite et point final

À: ParoisseSteParaceveSteGenevieve@yahoogroups.com

Date: Mercredi 1 décembre 2010, 17h58

Cer iertare, au aparut si primele consternari, cred eu legitime: „dar nu am stiut ca este vorba de o licitatie !?”. Cerandu-ne iertare, am putea propune ca masura compensatorie anularea contributiei financiare in conturile parohiei noastre (mai ales in schimbul acceptarii de a purta, pe toata durata receptiei din acesta seara, a bannerului tematic : „Contribuiti la constructia unei biserici a parohiei Sfanta Parascheva – Sfanta Genoveva”). Sper ca sunt in asentimentul parohiei noastre …

PS: Cele doua mesaje sunt adresate exclusiv celor care poseda simtul umorului. Ele nu pot fi interpretate in nici un chip in afara acestui context bine precizat.


Nu m-am aşteptat niciodată să primesc asemenea mesaj de la o faţă bisericească, mai ales că nu o cunosc. Ştiu însă că nu mă voi duce niciodată la această parohie. Nu numai de 1 Decembrie, în nicio altă zi din an.

P.S. Mi-am sărbătorit ziua cum am ştiut mai bine, cu amicii mei francezi. Am pus pe roate un salon internaţional de artă plastică într-o sală superbă în primăvara viitoare unde vor veni şi alţi artişti români.

Nu voi invita pe nimeni de la parohia Sfânta Parascheva – Sfânta Genoveva./strong>

Viitorul frontierelor

decembrie 1st, 2010

Cu gândul la una și mai mare

noiembrie 30th, 2010

Întâlniri multilaterale

noiembrie 30th, 2010

Douăzeci și cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

noiembrie 29th, 2010

Draga Andrei Ursu – se-mplinesc, azi, (scriam asta pe 17) 25 de ani de la uciderea tatalui tau in arestul Securitatii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilant al cazului.  Sa incepem cu omul care a fost Gheorghe Ursu.  Care sint cele mai vii amintiri care te leaga de el ?

Mi-e greu sa aleg… Cred ca n-am apucat – in atitia ani de cautare a dreptatii – sa-mi las libere, sau sa reconciliez inca prea bine, sentimentele, amintirile.  Am fost foarte apropiat de el; intreaga familie am fost foarte uniti. Uite – sint imaginile cind ma ducea, pe umeri, la statia troleibuzului 84, in drum spre bunici, la serialul de simbata seara (era vremea lui Forsythe Saga; si noi n-aveam inca televizor).

Bunicii aveau televizor – si voi, nu ?

Ne-am luat foarte tirziu.  Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, traiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Si oricum, tata prefera sa dea banii pe carti, spectacole, uneori – un tablou, sau sa-i pastreze pentru o excursie in strainatate. Era extrem de modest in sfera materiala; consecvent cu idealismul lui… Alfel, un om foarte generos. In anii ’60 se gindea, premonitoriu, inainte sa-l avem, si ca televizorul ar putea sa ne transforme putin in sclavii lui.  Curind se convingea: cel putin in anii ’80 televiziunea romana, cu propaganda si osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de indobitocire… Dar sa revin. Atunci, in anii ’60, era un ritual: in fiecare saptamina, “discutam” un alt subiect.  Groapa Marianelor din Pacific – cu pestii orbi din adinc; planete, super-nove, viteza finita a sunetului, a luminii. Si cea infinita a gindului. Mi-aduc aminte unele dintre „discutii” in detaliu.  Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reusea sa le explice undeva la limita intelesului meu. Apoi, bineinteles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabara pe plaja, constelatiile din drumul catre Mangalia sau Vama Veche, cintecele – pe care uneori le inventa pe loc… In fine, sint prea multe… nu-s pregatit pentru amintiri. Ar fi ca si cum as pune punct cazului juridic.  Ceea ce nu cred ca e cazul, si nici timpul, s-o fac.

Am citit in prefata lui la „Europa mea” – aparuta postum, in 1990 – cum reusea Gheorghe Ursu sa calatoreasca in Occident. Era de-o perseverenta incredibila: cereri peste cereri, incepind la Institutul unde lucra si sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, si pina la… Comitetul Central !  La fel de impresionanta era si frugalitatea lui: un salam de Sibiu si citeva rotocoale de brinza topita pentru intreaga excursie de 30 de zile.  Un calator cu adevarat pasionat.  Ce il atragea cel mai mult in Vest ?

Libertatea, in primul rind. Putea sa respire. Arta, cultura, decenta oamenilor, a strazii. Rationalitatea si eficienta sistemului.  Dar nu toate aspectele societatii capitaliste; de pilda, deplora consumerismul, cultul inavutirii. A fost un intelectual de stinga toata viata; un stingist “de centru” (ca sa-l parafrazez putin pe Cosasu) care si-a dat seama foarte devreme – inca din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut inconjurat de cartile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu stiu cit de bine a fost inteles in Romania, mai ales in anii 90.  Erau anii cind stinga era cam confudata cu comunismul.  Care nu putea fi combatut, se vede treaba, decit daca erai de dreapta.  La Paris, tata avusese dispute aprinse cu nationalisti mistici romani (era un spirit universalist, umanist si cartezian indomptabil). La fel de mult il deranjau intelectualii francezi din stinga dogmatica, mioapa – care nu realizasera inca (sau nu vroiau sa realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemanatoare, in multe privinte, cu dictaturile fasciste.

Din acuzatiile aduse de securisti, rezulta ca “intretinea legaturi cu elemente din emigratia reactionara romana de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Libera’, de la care a primit si introdus in tara… tiparituri cu continut anticomunist”… Cu cine se veda, ce aducea ?

Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca; Gelu Ionescu, Camil Baciu, si altii.  Aducea reviste – Ethos, Limite, carti – Arhipelagul Gulag, etc. O data a venit cu o distrugatoare caricatura a dictatorului facuta de George Parjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenti parizieni.  Atunci a inceput sa-si puna problema cum ar putea sa multiplice aceste materiale – si sa le distribuie.

Inteleg ca a tinut afise “dusmanoase” la servici…

Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iata – un om de stinga…); ceva in legatura cu pericolul ca un lider sa ramina la putere mai mult de cinci ani… Ceausescu era de vreo 15 ani cirmaciul suprem. Securistul institutului venea din cind in cind si i-l lua… Inghetau colegii.  Tata facea altul si-l punea in acelasi loc.  Spunea ca e dreptul lui sa citeze din eliberatorul Americii Latine…

A vorbit la Europa Libera ?

Nu, dar a trimis doua materiale – unul despre cutremur, celalalt despre o conferinta a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, in decursul mai multor emisiuni. In dosarul de urmarire informativa at tatei am gasit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat si in anii astia, parca in “22”. Securistii erau inebuniti sa afle filierele prin care le-a scos din tara.  A incercat sa trimita si altele, inclusiv un manifest/denunt al masurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus si eu sa vorbesc cu o fata recomandata de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gindisem ca fiind mai tinar, eu bat mai putin la ochi. N-a tinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceausista foarte tare.  Insa primul material, legat de cutremur, a fost a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securisti.  De fapt, il suspectau de mult ca el era autorul. Declansasera o actiune de urmarire asupra lui, cu numele de cod “Calatorul”, inca din anii ’70. Materialul descria in detaliu, cu citate, modul criminal in care a sistat Ceausescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur.  Era un adevarat rechizitoriu.  Securistii erau turbati. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crima: pusese in primejdie viata a mii de locatari ai acelor blocuri, cind a dat ordin sa se tencuiasca doar exterioarele. Nu-i placea sa vada schele pe bulevard, cind se ducea in vizita la santierul Casei Poporului.  Tata – care era sef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria –  asistase pe viu, intr-o sedinta de pomina, la ordinul criminal.  De asta a putut sa-l citeze verbatim.  Refuzase, evident, sa semneze sistarea proiectului. Intrase in conflict cu sefii, cu ministrul; toti stiau ca tencuirea fara consolidare e o nebunie; si toti si-au tinut pliscul.  Asa a ajuns tata sa scrie materialul pentru Europa Libera – era un imperativ moral. In ’77 a incercat sa trimita scrisoarea prin altii; n-a reusit. Pina la urma a dus-o singur, in ’78.  Securistii au refuzat initial sa-i dea pasaport; pina la urma a scris la Scinteia. Despre dreptul lui ca cetatean al unei tari libere sa viziteze alte tari prietene… etc.  I-au dat drumul probabil ca sa scape de el, s-or fi gindit sa nu faca scandal mai mare.

Trebuie c-au regretat… Vad aici in raportul DSS din 1985 ca “a desfasurat o intensa activitate de propaganda dusmanoasa prin actiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propaganda reactionara din strainatate”, si ca “intretinea legaturi apropiate cu unii scriitori care se afla in atentia organelor de securitate pentru conceptiile lor dusmanoase”.  Despre cine era vorba ?

Unii din ei erau prieteni de-o viata.  Printre cei din tara – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosasu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Raducanu, Sorin Vieru.  In afara, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Balanescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu.  La Paris ii cunoscuse pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Se imprietenise, in tara, cu Geo Bogza. Tata simtea ca trebuie facut “ceva”; scrisese acel manifest/denunt al dictatorului, pe care n-a putut sa-l scoata; i l-a aratat lui Bogza, in speranta ca fie el, fie Jebeleanu (care era delegat in Marea Adunare Nationala), ar fi avut curajul sa-l citeasca in plenul unei sedinte majore; evident, stiind ca cei doi scriitori, date fiind statura si virstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit.  Un fragment de jurnal despre o discutie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat si publicat in “22”.

A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestarii lui Babu ?

Nu. Citiva s-au speriat insa, lucru firesc. Nina Cassian a ramas din cauza asta in Statele Unite.  Dar nici unul n-a fost intrebat, si nicidecum anchetat, din cite stiu eu, in legatura cu jurnalul tatei.  Uite ce s-a-ntimplat: in viziunea securistilor, e clar ca Babu era un personaj periculos. Printre altele, ii interesa episodul “pusca cu luneta” din jurnal. Tata discutase si cu mine posibilitatea procurarii pieselor pentru o arma, si aducerea lor, una cite una, cu ocazia diverselor excursii in strainatate (avusesem si eu ocazia sa calatoresc, cu lotul de inot). In fine, a fost mai mult o idee abstracta decit un plan; dar cred ca tata ar fi facut-o, daca ar fi avut posibilitatea; imi spusese: “chiar daca sint prins, ar merita: mor eu, dar poate scapa 20 de milioane de paranoicul asta”…  Asa ca in jurul lui, securistii incercau sa descopere un intreg lant clandestin de rezistenta; prea avea multi prieteni; si unii – destul de cunoscuti.  Dar tot ce era scris in jurnal, dupa lege, nu putea fi un cap de acuzare impotriva altora.  Securistii aveau nevoie de declaratii semnate.  Asta ii cereau inca din timpul anchetei in stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985.  Si fiindca tata nu a cooperat, l-au arestat, ca sa obtina acele declaratii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o fila din dosar, in iunie ‘85: “ce ramine pentru instanta, daca paginile de jurnal, prin natura lor, nu pot fi folosite?”  Tata stiuse ce se va putea intimpla. Il amenintasera cu bataia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastra, a familiei.  Asta din urma l-a durut cel mai tare.  A venit intr-o seara de la ancheta mai abatut ca oricind; ne-a cerut sfatul, punindu-ne in garda. I-am spus ca sintem in intregime alaturi de el. Ne-a spus ca orice-ar fi, nu putea sa-si toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-as mai fi eu insumi”.  Chiar daca ii cereau sa scrie doar citate din jurnal, a refuzat sa dea declaratii despre prieteni, stiind ca astfel i-ar pune in pericol. N-a facut-o nici in timpul arestului, sub tortura.  Martorii de la procese – fosti colegi de celula, gardieni, infirmieri – au declarat ca “Ursu nu recunostea la ancheta ce vroiau ei” si de aceea securistii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred ca momentul arestarii a insemnat intr-un fel si condamnarea la moarte.  Nu mai aveau cum sa-l lase liber; oricum el nu se lasa reeducat.  Stiau ca ar fi vorbit cind ar fi iesit.  In cele doua luni cit l-au tinut inchis au intervenit pentru el, pe linga Amnesty International, congresmeni si senatori din SUA.  Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Stefan Andrei, ca Ursu e arestat pentru detinere de valuta (cei 17 dolari gasiti la perchezitie). Am gasit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, si raspunsul ministrului de interne Homostean, in dosar.  Au incercat totul ca sa evite scandalul unui caz politic. Cu atit mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea iesi viu – ar fi aflat si americanii de adevaratul motiv al arestarii, de tortura.

Stiu ca doi dintre ofiterii de militie care au participat la omor au fost condamnati. Mai sint in inchisoare ?

E vorba de fostii colonei Tudor Stanica si Creanga Mihail. Au fost condamnati prima data in iulie 2003, la Curtea de Apel Bucuresti, de un judecator de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovada rara in toti acesti ani ca in Romania se mai poate face dreptate. Pedeapsa, initial de 22 de ani, a fost redusa la 20 la Curtea Suprema, apoi s-a injumatatit la 10, in virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceausescu, din 1988.  M-am consultat cu multi juristi si consider ca e o masura, de fapt, ilegala. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, Romania ratificase conventia Natiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele impotriva umanitatii. Ori uciderea tatalui meu, esentialmente politica, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci incerca sa reduca la tacere o categorie de oameni – disidentii; deci o crima impotriva umanitatii, care nu poate fi amnistiata; cu atit mai putin de dictatorul in slujba caruia a fost comisa !  Ma intrebai insa daca cei doi mai sint in inchisoare: nu mai sint, de mult. Creanga a stat, dupa cite stiu, vreo 4 ani; Stanica – nici macar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boala, an de an. Sint convins ca certificatele medicale respective sint false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicati si in “scaparea” altor condamnati notorii – Hayssam, Stanculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai incercase o data sa-l scoata basma curata pe Stanica; acea incercare fusese calificata ca neprofesionista si ilegala de chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie. Stanica a facut avere dupa revolutie, ca multi de teapa lui; a fost vicepresendinte la citeva banci falimentate (printre care Credit Bank, si Banca Populara); si-a facut vile la Snagov, la Zarnesti – acolo are o intreaga statiune. Omul a fost vazut perfect sanatos de vecini si jurnalisti, intr-o perioada cind din actele medicale rezulta ca ar fi fost pe moarte…  Am facut plingere penala impotriva acestor medici; judecatorii insa le-au tinut, pina acum, partea.

Vad aici in dosar ca a fost implicat si Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, seful Directiei Cercetari Penale din DSS. Spuneai ceva si de Iulian Vlad. Ce s-a-ntimplat cu ofiterii de securitate ? Cum de n-au fost si ei condamnati ?

Existau in dosar destule dovezi ca si Vasile Gheorghe, si anchetatorul tatei, Parvulescu Marin, au fost direct implicati in tortura si omor; mai mult, ca intreaga operatiune a fost condusa de ei. Insa ancheta impotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum citiva ani. Pina la urma dosarul impotriva lui Parvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis in instanta pe Stanica si Creanga). Acum exista de citiva ani un dosar impotriva aceluiasi Parvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper sa fie trimis la procuratura si in instanta cit mai curind.

Ce rol a avut pentru tatal tau jurnalul – pe care inteleg ca l-a tinut pe parcursul a 40 de ani ?  Vorbea despre el ?

Stiam ca jurnalul ii era un „partener” important.  Scria, cred, cam la doua-trei zile; uneori mai des.  Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate.  Pe undeva, ca sa ne protejeze.  Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scirbit de cultul Ceausist, pina la o stare de revolta permanenta.  Scirbit de slugarnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securitatii,  de oportunismul, delatiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele.  Un continut foarte „dusmanos”, dupa formula favorita a Securitatii.

Va citea uneori din jurnal ?

Rar.  In ocazii speciale – si doar daca ieseau pagini bine inchegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi darimatoare promulgate de Ceausescu; sau momente de turnura in evolutia cultului sau.  Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifa) de Eminescu.  Altfel, jurnalul era materie prima, pe care planuia s-o cizeleze ulterior, la pensie.  Vroia – ca scop declarat – sa-l publice – dar stia ca-n timpul vietii dictatorului nu va avea nici o sansa.  „Planuia” insa sa-i supravietuiasca, cu mult; avea de gind sa traiasca, ca si tatal sau, Papa Vasile, pina la 90 de ani.  De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabila – a unui Ceausescu cazut de la putere, ajuns lucrator la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Da, am vazut in raportul DSS din ianuarie 1985, ca „insemnarile contineau grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat”. O sintagma Securista care-l denota de fapt pe Ceausescu; numele lui era pentru ei tabu.  Acele insemnari trebuie ca i-au intaritat foarte mult. Probabil ca intr-o forma sau alta, cazul trebuie ca ajunsese si la urechile dictatorului si nevesti-sii, daca fusesera implicati Andrei, Homostean si Vlad. Si probabil ca de la el a venit ordinul sa fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era mentionat si faptul ca jurnalul era tinut „in vederea publicarii”.  Trebuie sa fi fost un document extrem de interesant. Inteleg ca ati recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntimplat ? Si unde e restul?

Tot Dan Voinea a incercat sa faca lumina si in problema jurnalului; in martie ’90 a reusit sa obtina de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; pareau pagini rupte de securisti din caietele originale, continind fragmente mai incendiare.  Unele din acele pagini au fost copiate si au ajuns la revista 22, care a publicat citeva in ’90. Din pacate majoriatea copiilor sint aproape ilizibile. In iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original inapoi (desi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai aparut.  Dan Voinea a facut o ancheta ulterior – si a descoperit ca dosarul fusese luat in primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident ca omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizati.  Pe vremea aia (pina in 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mina dreapta a lui Parvulescu; unul Hodis Vasile.  Ajunsese colonel la “Formatiunea J” – care era de fapt fosta directie de cercetari penale a DSS, si care avea ca deviza “Pentru pastrarea legalitatii”. Cred ca acea formatiune avea pur si simplu menirea musamalizarii crimelor securitatii. In 2000 SRI-ul a predat in sfirsit si Dosarul de urmarire informativa (DUI) al tatei. Pina atunci Costin Georgescu pretindea ca era inca secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !  O mare dezamagire: Georgescu a facut in intregime, slugarnic, jocul securistilor; ca si Magureanu inaintea lui. DUI-ul a fost un soc: din sapte volume groase, doar unul mai continea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii in dezordine a dosarelor de militie; dar si un volum intreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din Romania Libera ale lui Mihai Bacanu despre cazul Ursu, si chiar note de urmarire asupra lui Dan Voinea !  Evident era inca in lucru. Poate mai e si acum… A fost scandal in presa, si SRI-ul a dat o “precizare” in presa – de-a dreptul hilara: cum ca dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adica, au microfilmat in ’87 pagini de ziar si note de activitate din ’92.  In fine, o farima de justitie macar s-a facut pina la urma: in 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a facut un an de puscarie. L-au eliberat pentru buna purtare.

Inteleg ca te duci curind din nou in Romania. Ce mai speri ?

In primul rind as vrea sa vad dosarul Parvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, si apoi, sper, in instanta.  Are, cred, toate probele necesare si cadrul de drept.  Din pacate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare.  Ar fi fost poate nimerit sa fie cooptat in echipa de la ICCC – omul are o experienta greu de inlocuit in dosare de genul celor cu care se ocupa institutul.  A fost, pina la urma, singurul procuror care a trimis in instanta criminali de sub Ceausescu (si ma refer aici nu numai la Stanica, dar si la Stanculescu, Chitac, altii de la Revolutie).  In fine, nu stiu daca se mai poate face ceva, sau daca el s-ar intoarce.  Sper ca dosarul Parvulescu sa ajunga la un procuror de buna credinta.  Si evident, vreau sa ma consult cu avocata noastra, Eugenia Crangariu, un om de-o mare daruire si profesionalism, in legatura cu celelalte plingeri penale pe care le avem in lucru; inclusiv cele impotriva medicilor si IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stanica.

Neanderthalul din om: amintiri despre trecut, prezent și viitor

noiembrie 28th, 2010

Violența  nu  este  semn de tărie.  Este semn de  slăbiciune. Când nu mai găsești nici un argument spre a-ți susține un punct de vedere și recurgi la amenințare, ai pierdut și dezbaterea și șansa de a înțelege ceva din argumentele celuilalt. Cu alte cuvinte, n-ai depășit nici o clipă pragul monologului în care te-ai zidit de bună voie.

A folosi drept deflector amenințările venite din partea unor hăitași loviți de turbare cu speranța că astfel poți deturna cursul natural al unei discuții neconvenabile e un truc ieftin. El urmărește să șteargă granița de neșters între o dezbatere legitimă și hăituiala la care se pretează detracați de toate felurile. Încercarea de a stabili conexiuni nenaturale între o dezbatere legitimă și amenințări cu moartea poate duce la aruncarea în derizoriu a unor pericole reale.

Amenințările de felul celor pe care le primește Vladimir Tismăneanu nu au apărut de ieri, de azi și nu au luat în colimator doar câțiva oameni. Încă de pe la sfârșitul anilor ’80, grupul de redactori, colaboratori și membrii ai Colegiului de redacție al revistei AGORA au început să primească astfel de mesaje. Cei mai tineri dintre noi, mai proaspeți în exil, aveam o șansă să simțim pe proprie piele prin ce trecuseră, nu o dată, mai vechi membrii ai exilului cultural și politic românesc, oameni cu merite substanțial mai mari decât ale noastre.

Fiecare dintre destinatari a luat asemenea amenințări în chip diferit: cu îngrijorare – unii; cu amuzament – alții; cu sentimente confuze – mulți; cu tragică nepăsare – alții. Când amenințările cu moartea venite din partea unei grupări autointitulată parcă ”Fiii lu Avram Iancu” au început să burdușească cutiile noastre poștale, am arătat una dintre ele unui prieten mai în vârstă. A râs și m-a asigurat că dincolo de logoreea agresivă, expeditorii nu se dovediseră vreodată capabili să facă pasul de la vorbă la faptă.

Au urmat alte valuri de amenințări. Am fost unul dintre cei care, pentru o bună bucată de vreme, n-au dat doi bani pe veninul acelei maculaturi. Când Ioan Petru Culianu m-a sunat să-mi spună că amenințările pe care le primea “se diversificaseră”, i-am recomandat câteva lucrui. Nu m-a ascultat. În schimb, m-a rugat să-i telefonez mamei sale la Iași și să-i explic motivele pentru care nu se putea ține de cuvânt și hotărâse să nu fac promisul drum în România.

Nu am vorbit cu mama lui Nene, dar i-am sunat pe Tereza (Tess) Culianu – sora lui și pe Dan Petrescu – cumnatul său. Distanțele obliterează câteodată intensitatea unor mesaje. Poate că Tess, mama ei și Dan vor fi luat, în primă instanță, motivele transmise de mine drept un simplu pretext pentru ca Nene să nu meargă în România. Din nenorocire, uciderea lui Nene avea să ne spună că în cazul său amenințările nu erau doar vorbe-n vânt.

La puțină vreme după uciderea lui Nene, am început să primesc amenințări ”mai diversificate”. M-am adresat autorităților americane și am primit ajutorul necesar. Au fost săptămâni foarte stresante: am instalat în casă un sistem de alarmă extrem de sofisticat; erau zile în care nu era bine să stăm în dreptul feresterelor; se scrutau cu atenție mașinile ce mergeau în spatele autobuzului școlii unde învăța fiica mea; se notau numerele plăcilor de înmatriculare ale automobilelor ce erau în spatele mașinii noastre; schimbam rutele folosite la mersul și întorsul de la birou etc.

Amenințările cu moartea au devenit și telefonice. Trebuia să fiu primul din casă care să ridice telefonul, pentru ca restul familiei să nu audă acel: “Avem un glonț pe care e scris numele tu. Te trimitem curând după prietenul tău Culianu.”

Pentru ca autoritățile să aibă dreptul să-mi asculte telefonul, am adresat o cerere Ministerului Justiției, cerând ca toate convorbirirle mele telefonice să fie ascultate și înregistrate. A trecut ceva vreme, dar într-o după amiază mi s-a comunicat rezolvarea cazului: doi rezidenți americani de origine română (unchi și nepot) fuseseră arestați în San Diego. În momentul forțării ușii apartamentului în care locuiau, autoritățile i-au surprins în timp ce ardeau în niște lighene de metal maldăre de amenințări tipărite, ciorne, însemnări, adrese, itinerarii etc.

Am răsuflat cu toți ușurați. Eu, unul,  am spus autorităților americane că, mai mult ca sigur, cei doi erau doar mișcarea de învăluire. Lovitura, dacă ar fi venit, ar fi pornit dintr-o altă “bază”. Asta cred și astăzi.

Am făcut această incursiune într-o experiență personală dintre cele mai dureroase spre a se înțelege că nu pot fi decât alături de Vladimir Tismăneanu, când  se confruntă cu amenințări de felul acesta. Are deplina mea solidaritate. Căci e greu de știut când merită și când nu să iei în serios o amenințare de felul celor pe care le primește.

Pe de altă parte, cine încearcă să stabilească legături între texte critice, asumate public, și josnicia amenințărilor  cu moartea făcute la adăpostul anonimității, doar spre a deturna atenția de la dezbateri necesare, săvârșește la rându-i o josnicie.

Nu omul din Neanderthal îmi repugnă, ci neanderthalul din om.

http://www.dorintudoran.com/2010/11/26/neanderthalul-din-om-amintiri-despre-trecut-prezent-%C8%99i-viitor/#more-6196

„Plănuita aderare la euro a României a devenit irelevantă”, interviu cu economistul Matei Păun

noiembrie 28th, 2010

Directorul general al Fondului Monetar Internațional (FMI), Dominique Strauss Kahn, a citat România printre țările care riscă să intre în încetare de plată.

1. Cât de mare este acest risc?

Riscul nu trebuie subestimat. În condițiile actuale, se pune întrebarea „când”, nu „dacă”. E adevărat că România se află într-o situație acceptabilă în viitorul apropiat, dar perspectivele de lungă durată nu sunt neapărat încurajatoare. Dacă privim la următorii cinci ani, ne putem aștepta la un risc de 20-30%.

2. Ce ar însemna încetarea de plată?

Încetarea de plată nu ar trebui să fie considerată o catastrofă. De fapt, ar putea fi binevenită, prin implicațiile ei: restructurarea datoriilor României și construirea unei fundații mai solide pentru o dezvoltare economică viitoare. Nenumărate țări au trecut prin restructurări similare, iar astăzi se află într-o situație financiară și economică mult mai sănătoasă.

3. Ce poate face guvernul pentru a încerca prevenirea încetării de plată?

Pe termen scurt, guvernul trebuie să se concentreze mai mult asupra reducerii cheltuielilor și sporirii veniturilor bugetare, într-o manieră care va crea un mediu pozitiv dezvoltării economice. Reducând însă din dreapta și din stânga, fără discernământ, nu va aduce rezultatul dorit. E nevoie de o strategie clară, amănunțită, orientată spre investiții pe termen mediu și lung.

4. Cum poate afecta situația actuală din România și Uniunea Europeană plănuita aderare la euro?

Datorită crizei economice actuale, plănuita aderare la euro a României a devenit irelevantă. Cred însă că va fi din nou în interesul nostru accelerarea aderării la euro. În prezent însă, aceasta ar face mai dificilă ieșirea din recesiunea economică. Cu toate acestea, ar trebui sa păstrăm, ca un interes pe termen lung, obiectivul nostru de aderare într-un viitor anume la zona euro.

„Ţin foarte mult la dezvoltarea acestei ţări” – interviu cu ambasadorul Israelului în România

noiembrie 28th, 2010

Preambul: În 18 noiembrie, la Satu Mare, au avut loc trei evenimente dedicate istoriei şi memoriei evreilor: vernisajul expoziţiei „Israelul în imagini”, simpozionul „ Holocaustul din România. Evreii sătmăreni fără morminte” şi lansarea cărţii „Evreii sătmăreni istorie şi destin”, scrisă de Ioan Corneanu şi Lacrima-Camelia Teocan Seria de evenimente organizată de Prefectura şi Primăria Satu Mare, Universitatea Vasile Goldiş din Arad şi Comunitatea Evreilor din Satu Mare, a fost onorată de prezenţa excelenţei sale Dan Ben-Eliezer, ambasadorul statului Israel în România. În timpul discuţiilor cu conducerea administrativă municipală şi judeţeană s-au conturat câteva posibile linii de colaborare, iar edilii sătmăreni şi-au exprimat dorinţa de a se înfrăţi cu un oraş din Israel. Cu acest prilej Excelenţa Sa Dan Ben-Eliezer mi-a acordat următorul interviu.

Andrea Ghiţă: Sunteţi la prima vizită în afara Bucureştiului, care este scopul ei ?

ES Dan Ben-Eliezer: Am fost instalat doar cu două luni în urmă şi am fost atât de ocupat cu munca de la Bucureşti, încât nu am avut timp să părăsesc capitala, dar plănuiesc să vizitez multe locuri din această ţară frumoasă: România. Vizita mea la Satu Mare a avut două obiective: vernisajul unei expoziţii de fotografii şi participarea la un simpozion. Expoziţia întitulată „Israelul văzut din aer” prezintă peisajele ţării noastre, locurile biblice şi metropolele, printre care şi Tel Aviv „Oraşul care niciodată nu doarme”. Alte imagini prezintă  frumoasa staţiune Eilat, de la ţărmul Mării Roşii, şi Ierusalimul, punctul de confluenţă a celor trei religii monoteiste. Sper că oamenii din această regiune, mai ales tinerii elevi sau studenţi, vor veni să vadă fotografiile care le pot stârni dorinţa de a vizita Israelul.

Cel de al doilea scop al vizitei mele a fost participarea la un simpozion foarte important despre evreii sătmăreni în timpul celui de al doilea război mondial şi al Holocaustului. Am considerat că e foarte important să iau parte la acest eveniment din Satu Mare, un oraş în care evreii s-au stabilit în veacul al XVII-lea. De-a lungul timpului comunitatea evreiască sătmăreană a dat personalităţi de marcă: intelectuali, scriitori şi pictori  faimoşi, care au influenţat viaţa economică şi culturală. În final această comunitate a fost distrusă. În timpul războiului cei aproape 19.000 de evrei din Satu Mare au fost adunaţi în ghetouri şi apoi deportaţi la Auschwitz, Birkenau şi alte lagăre naziste, 14.400 fiind ucişi. Acesta este un capitol tragic din istoria evreilor din România, din istoria evreilor, a României, a Europei, a omenirii. Un capitol de care trebuie să ne amintim. Acesta a fost şi scopul simpozionului. E un subiect despre care trebuie să vorbim, mai ales generaţiilor tinere.

A.G. Domnule ambasador, în discursul din cadrul simpozionului aţi spus că  numirea ca ambasador în România a fost  împlinirea unui vis. De-a lungul celor 32 de ani de carieră în diplomaţie aţi lucrat în cadrul misiunilor diplomatice din Europa, SUA, Africa de Sud, Insulele Fiji şi aţi fost ambasador în Nepal. Ce importanţă are pentru dumneavoastră postul de ambasador în România ?

Excelenţa Sa Dan Ben-Eliezer, ambasadorul Israelului în România

ES Dan Ben-Eliezer: Este împlinirea unui vis atât pe plan profesional, cât şi cel personal. Permiteţi-mi să încep cu acest din urmă aspect. Mama mea s-a născut la Iaşi şi a părăsit România la vârsta adolescenţei, în 1944. În copilărie am auzit mult despre România, despre cultura românească, am ascultat multe poveşti legate de aceste plaiuri. Venind aici parcă închid un cerc. Mă simt ca acasă. Totul îmi pare familiar. Ţara e frumoasă, peisajele sunt la fel de frumoase cum mi le descrisese mama, oamenii sunt amabili. Aspectul personal e legat de rădăcinile mele de aici.

Din punct de vedere profesional, pot spune că România este o ţară prietenoasă faţă de Israel, ceea ce apreciem foarte mult. De 62 de ani avem relaţii diplomatice neîntrerupte . În 1967, când ţările din Europa centrală şi de est au sistat relaţiile diplomatice cu Israelul, România a fost singura care a continuat aceste relaţii.  Suntem ţări foarte apropiate geografic, împărtăşim aceleaşi valori, aceeaşi strategie şi ne confruntăm cu aceleaşi ameninţări.  În Israel trăiesc 400.000 de originari din România, care constituie o punte. Vin şi vizitează România. Sper ca aceste vizite să se înmulţească, mai ales în rândul generaţiilor tinere. Avem relaţii diplomatice excelente, cooperare economică şi culturală şi în multe alte domenii. În calitate de ambasador al Israelului într-o ţară foarte prietenoasă, am prilejul să muncesc mult pentru a extinde domeniile de cooperare existente şi să caut noi oportunităţi. Ţin foarte mult la dezvoltarea acestei ţări.

A.G. În ce domenii se poate dezvolta această colaborare?

ES Dan Ben-Eliezer: Israelul posedă experienţa unor tehnologii avansate pe care o poate împărtăşi României. Am să încerc să promovez proiecte care pot contribui la dezvoltarea agriculturii şi altor domenii pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor, chiar şi a grupurilor defavorizate. Consider că e foarte important ca generaţiile tinere din Israel şi România să cunoască mai mult despre ţările şi popoarele lor. Israelul e o ţară  cu o mare diversitate culturală  şi ar fi bine ca tinerii români să afle mai mult despre ea, la fel de important fiind şi faptul ca tinerii israelieni să cunoască România, o ţară foarte frumoasă şi diversă. Să nu uităm trecutul, dar să cunoaştem prezentul şi să privim viitorul cooperării noastre.

A.G.: Ce poate face ambasada în scopul cunoaşterii reciproce a tinerilor români şi israelieni?

ES Dan Ben-Eliezer: Pot fi construite multe proiecte, multe punţi, dar e nevoie ca ambele părţi să se preocupe de acest lucru. Mă gândesc la înfrăţirea dintre licee, la organizarea schimburilor de cadre didactice şi studenţi, schimburi de delegaţii între persoane tinere influente din economie, politică, mass media. Sunt multe posibilităţi de a stabili legături între generaţiile tinere din cele două ţări.

A.G.: Suntem în luna noiembrie şi ne amintim că în noiembrie 1947 ONU  vota rezoluţia privind înfiinţarea Israelului.  Care este situaţia Israelului în contextul politic internaţional actual şi cum vedeţi viitorul acestui stat ?

ES Dan Ben-Eliezer: Israelul este o ţară foarte puternică şi valoroasă. Noi nu avem resursele naturale ale României, nici o populaţie atât de numeroasă; avem probleme chiar şi cu resursele de apă, dar în ciuda acestor neajunsuri şi a nevoii de a investi bani pentru securitate, din cauza zonei foarte periculoase în care ne aflăm, economia noastră e foarte puternică. De pildă economia israeliană n-a resimţit aproape deloc criza economică mondială. Bogăţia Israelului rezidă în factorul uman. Posedăm tehnologii avansate pe care le-am dezvoltat pentru a ne păstra superioritatea în regiune. Această bogăţie o putem transmite României.

Rezoluţia din noiembrie 1947 a statuat înfiinţarea a două state: unul evreu şi unul arab. În perioada respectivă comunitatea evreilor a acceptat rezoluţia ONU, în timp ce populaţia arabă a respins-o, ceea ce a dus la declanşarea războiul din 1948. De atunci am avut parte de multe războaie şi atentate teroriste şi cred că vecinii noştri palestinieni pierd, iarăşi şi iarăşi, oportunitatea de a găsi formula unei soluţii definitive, adică existenţa a două state alăturate: statul evreu – Israelul- şi statul palestinian. Dacă acest lucru s-ar rezolva, regiunea noastră ar deveni un paradis. Pentru moment, după cum ştiţi, tratativele sunt sistate, dar suntem optimişti că prin diligenţele SUA se va găsi formula de a  relua negocierile directe şi atunci, într-un timp limitat, am putea găsi obiectivele comune şi am putea soluţiona conflictul. Eu sunt foarte optimist atât ca ambasador cât şi ca israelian. Israelienii iubesc pacea, doresc pacea. Să sperăm că ea va veni.

A.G.: De aceea salută cu acest cuvânt: Shalom.

ES Dan Ben-Eliezer: Shalom.

A.G.: Vă mulţumesc pentru interviu.

Adevăruri rabatabile: despre ură și dispreț

noiembrie 28th, 2010

Nici  poetul,  nici  ideologul  nu a reuşit să accepte vreodată că este dispreţuit. Ei au pretins, întotdeauna,  că adversarii lor îi urăsc. Să accepţi dispreţul unor semeni este un act de curaj, de introspecţie. Te pune pe gânduri şi te chinuie. Există riscul să descoperi că, din când în când, oferi şi motive pentru a fi dispreţuit, nu doar motive pentru a fi admirat. Aşa descoperi şi alteritatea – alţii sunt altfel. Pentru că aşa sunt, nu fiindcă te urăsc pe tine.

A te prezenta, permanent, drept victimă a urii altora este un act de laşitate. Sartre avea dreptate: “Infernul sunt ceilalţi.“ Întotdeauna. A te declara urât de alţii este şi un act totalitar – de partea ta e binele. Întotdeauna. De partea celorlalţi – doar resentimentul. Negreşit, întotdeauna. Dar de ce să ne uităm în oglindă, când e mai ușor și mai spectaculos să scoatem o carte despre ura și resentimentele celorlalți față de noi?

Până la urmă, poetul a acceptat că moare. Nu știu dacă, în final, a admis că putea fi și dispreţuit. Acolo unde vine resemnarea în faţa morţii, nu mai e loc şi pentru alte acceptări. De partea cealaltă, a te grăbi să trimiţi în tâmpla abia răcită glonţul pe care scrie “Eşti de dispreţuit!” mi se pare un act de ură, nu de dispreţ. Un act de dispreţuit, nu un act critic.

Poetul nu a fost niciodată un ideolog. Nici nu a visat să fie unul. A fost un poet cu o preocupare socială exacerbată. Și, în esenţă, socialul înseamnă omul. Iar omul poate fi monstruos de imperfect în raport cu îngerul care se crede. De-aceea, toate ingineriile sociale se dovedesc mai degrabă uzine de monstruozităţi, decât fabrici de îngeri; de- aceea, alunecatul în propagandism este atât de comun.

Marea înfrângere a poetului a fost să creadă în “comunismul cu chip uman”. Un alt pas spre dezastru a fost să creadă că dictatorul putea fi acel “chip”. A venit şi minţirea de sine: că el, poetul, poate nu doar să vândă românilor ideea comunismului cu chip uman și chipul umanizat al dictatorului, dar chiar are darul de a-l influenţa pe dictator să nu fie dictator.

Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă.

În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist.

Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul. Ideea că ar mai fi existat acolo un loc şi pentru un al doilea i-a fost fatală poetului social. Iluzia lui că strigând “Zis cel Mare, zis cel Sfânt/zis cel Bun, zis cel Viteaz,/ Omul tău de azi”, tinerii se gândeau, de fapt, la el, la poet, nu la dictator, i-a costat mult pe toţi cei prinși în acest joc.

Carisma şi talentul de a scrie uşor, patetic și neobosit şi-au luat tainul. Din dispreț pentru derapajele etajului său social, eşuat în propagandistic, s-a ajuns la nerozia negării integrale a poetului. O eroare de proporţii. Cu nimic mai  scuzabilă decât erorile poetului însuşi. Un poet nu tocmai oarecare.

Politologul-propagandist de azi a avut mereu idei politice. Și mereu altele – extrema stângă, stânga, centru-stânga, centru, centru-dreapta, liberal clasic, neocon, procomunist, anticomunist etc. O paradigmă în continuă devenire: nu ştii niciodată ce este. În ultimii ani, a fost asimilat printre fondatorii dreptei româneşti; a se citi – printre fondatorii liberalismului de tip bălţat.

Poetul-propagandist a fost şi a murit prizonierul unui proiect imposibil. Politologul-propagandist face posibil orice proiect. O fracţiune dintr-un partid  cu origine vânjos comunistă s-a dat peste cap şi a devenit o formaţiune politică democrată. S-a mai dat o dată peste cap şi a devenit şi parţial liberală. Dacă mâine nucleul de bază se mai dă o dată peste cap, vom vedea aceeaşi entitate pestriţă declarându-se şi creştin-democrată. Politologul-propagandist va îmbrăca din nou haina zilei:  creștin-democraţia. Garderoba lui ideologică pare nelimitată.

Poetul a fost omul unui singur om politic. În măsuri diferite, politologul-ideolog a intrat pe sub pielea tuturor liderilor politici: de la paginile dedicate dictatorului la cartea de convorbirti cu cel ce i-a urmat dictatorului ucis; de la curtarea în draci a celui întruchipând aspiraţiile şi iluziile societăţii civile la ataşamentul faţă de actuala putere. Motivele pentru care a scris şi scrie critic despre dictator  îi erau cunoscute şi când îl proslăvea. Ce-i reproşează, cu aroganţă, azi unuia dintre preşedinţii post-decembrişti era vizibil şi când îl curta de mama focului. Informaţiile pentru care cere azi, cu vehemenţă, pedepsirea celui ce a luat locul dictatorului erau cunoscute şi când scria împreună cu acesta o carte. Înainte de a intra în graţiile noului conducător şi a-l declara singura şansă a democraţiei, se temea că, sub acest conducător, România ar putea lua calea Venezuelei lui Hugo Chavez. Ş.a.m.d.

Ilustrație & Copyright © 2010: DION

Puţini dintre cei ce au trecut prin presa comunistă – fie ea și cea doar culturală — au rămas imaculaţi. Se pot da citate jenante din oameni la care nu te-ai gândi. Sunt oameni care au acceptat să li se introducă citate în ce scriau, considerându-se oarecum uşuraţi că nu o fac cu propria mână sau la propria maşină de scris. Despre genialitatea dictatorului și chipul uman al comunismumui se pot da metri de citate aiuritoare din textele în proză ori în versuri ale poetului. Din ideolog – incomparabil mai puține.

Există însă un număr însemnat de pagini în care poetul a fost foarte critic – în vers sau articol de gazetă – cu “anumite stări de lucruri” din timpul dictaturii. Nu-mi amintesc să existe vreo dovadă că, înainte de a părăsi România, ideologul a îndrăznit vreodată să formuleze asemenea critici. Nu-mi amintesc vreun rând critic al ideologului care să se ridice fie și la glezna pamfletelor – rimate ori nu – ale poetului.

Poetul nu a regretat nimic din deșănțații metri de propagandă versificată pe care i-a produs. Dimpotrivă, și-a apărut acele redute ale capitulării morale cu o încăpățânare deprimantă. După ce a fost scos din amnezia în care se afundase în legătură cu propriul trecut, ideologul-politolog a explicat că a mai scris câte o porcărie prin gazete, ca să poată publica volumul fundamental al tinereții sale. Numai că și cartea cu pricina cuprinde bălți pro-comuniste şi genuflexiuni în faţa gândirii dictatorului; o întreagă gimnastică înjositoare.

Poetul a tras după el mulțimi impresionante, oameni care vedeau, sau se iluzionau că văd, o lumină la capătul tunelului prin care se oferise să le fie călăuză. Istoria îi va judeca pe poet și pe cei ce l-au urmat prea de aproape, purtați pe aripile unei transe şi eşuaţi într-un somnabulism degradant. Nu cred, însă, că tot poetul a condus mâna ideologului în devenire să scrie, în 1976, următoarele:

“Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forţe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist (…). Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de Partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal”.

Verbele poeților și cele ale ideologilor sunt diferite. Poetul s-a repezit la verb și la metaforă spre a-i blestema pe “trădătorii de țară”, adică pe cei ce nu simțeau ca el și nu gândeau ca dictatorul lui adorat. “A nimici” este verbul unui ideolog — ființă rece, calculată, indiferentă la oameni. Îndemnul poetului, pe care şi-l amintesc mulţi dintre tinerii de demult, a fost “Iubiți-vă pe tunuri”. Grandilocvent, patetic, poate chiar nesincer. Cel al ideologului – “Să nimicim capitalismul!”. Articulat, precis, sincer.

Manipulaţi decenii la rând, şi de poeţi şi de ideologi, să creadă că au de ce iubi comunismul și de ce urî capitalismul, românii sunt manipulați astăzi să iubească necondiționat anticomunismul propus mai ales de cei care vedeau cândva în comunism nimicitorul sfânt al capitalismului. Sfântul Gheorghe devine balaurul aşa cum balaurul fusese cândva Sfântul Gheorghe. Și în felul acesta, comunismul devine “interesant” nu doar pentru nostalgicii troglodiți.

De fapt, românii sunt îndemnați încă o dată să nu vadă diferența între a disprețui și a urî. Pentru asta li se livrează adevăruri rabatabile, potrivite oricărui scenariu de cabinet. Un navetist prin toate gările doctrinare se dă din nou drept un virtuos poet al politicului. Aşa ceva nu este motiv de ură, ci de dispreţ.

A murit un poet de curte. Trăiască politologul de curți!

Acest articol a aparut initial pe blogul autorului, la adresa:

http://www.dorintudoran.com

Burse si rezidente 2011

noiembrie 28th, 2010

Erasmus Mundus se adreseaza masteranzilor, doctoranzilor din Europa. Va puteti adresa direct institutiilor in perioada noiembrie  2010-ianuarie 2011 pentru anul universitar 2011-2012.

There are currently 123 Erasmus Mundus Masters Courses (ranging from 60 to 120 ECTS) and 24 Erasmus Mundus Joint Doctorate Programmes (lasting three or four years), covering a wide range of academic disciplines and offering Erasmus Mundus scholarships/fellowships for studies and research activities starting in the academic year 2011/2012. How to apply: European students or doctoral candidates interested in an Erasmus Mundus scholarship/fellowship should consult the list of Erasmus Mundus Masters and Doctorates on the Erasmus Mundus website: http://eacea.ec.europa.eu/erasmus_mundus/results_compendia/selected_projects_en.php . Candidates wishing to enrol in an Erasmus Mundus Joint Programme at masters or doctoral level in the academic year 2011/2012, will have to apply directly to the consortium or consortia of their choice during the period November 2010 – January 2011.

Euromime Master se adreseaza inginerilor. Puteti aplica pana in 3 ianuarie 2011 pentru anul universitar 2011-2012.

The Euromime Master (http://www.euromime.org ) is one of the 116 European masters of the Erasmus Mundus program launched since now more than 5 years by the European Community. Euromime is a European Master in Media Engineering for Education. It trains project managers in the field of design, development and implementation of educational and training programs resorting to computer mediated environments. It also trains researchers specializing the study of the use of use of these technologies. The Euromime consortium is composed of 7 universities, 3 in south-west Europe (Université de Poitiers – France; Universidad Nacional de Educación a Distancia, Madrid – España; Universidade Técnica de Lisboa – Portugal) and 4 in Latin America (Universidad de Los Lagos, Osorno – Chile; Pontificia Universidad Católica del Perú, Lima; Universidade de Brasilia – Brasil; Universidad Nacional Autónoma de México – México). We are looking for European and non European students interested in a trilingual two year program, combining a study stay in our three European universities and a study period in Latin America. The candidatures must be sent before January 3rd, 2011 ! Scholarships for European students: 2 year grant (23.000 €) and tuition fees for the program are € 2000/semester. Contact person: Jean-François Cerisier, Coordonnateur du consortium Euromime: contact@euromime.org.

Erasmus Student Placement la Budapesta, Ungaria. Aplicati pana la 1 decembrie 2010.

Erasmus Student Placement offered by the Institute of International Education (IIE) – European Office in Budapest, Hungary. Deadline for applications: 1 December, 2010. Requirements: interest in international education and development; completion of at least two years of college/university; a specific time commitment of a summer or academic semester; finances to cover travel, lodging, meals, and personal expenses while in Budapest; personal maturity as demonstrated by the ability to receive instructions and work on projects with limited supervision. Self-direction is essential; ability to adapt to and benefit from a new cultural experience; good understanding and skill level of basic software applications: Word, Excel and PowerPoint; fluency in 1+ European language in addition to English. Contact person: Nevenka Grceva, Program Manager, Institute of International Education (IIE), European Office Vigyazo Ferenc utca 4 Budapest 1051, Hungary, Direct: (+36 -1) 472-2258, Tel: (+36 -1) 472-2250, Fax: (+36 -1) 472-2255, Email: ngrceva@iie.eu, http://www.iie.eu. For more information, see the attached document.

Rockefeller Foundation ofera o rezidenta de 4 saptamani. Aplicati pana la 1 decembrie 2010.

The Rockefeller Foundation’s Bellagio Center provides a platform for developing new ideas and solutions to some of the most difficult global problems. Residencies allow for a quiet setting for focused work and a place to connect with dynamic innovators from across the globe, uninterrupted by the usual professional and personal demands. Residency participants include scholars, scientists, artists, journalists, writers, non-governmental organization practitioners and policymakers from around the world. Rockefeller Foundation welcomes projects in all fields, but is particularly interested in innovative projects that address one or more of their issue areas: basic survival safeguards (such as issues of food, shelter, water, global health, climate and environment, urbanization, social and economic security). A residency is typically four weeks in length. The deadline for the current competition is December 1, 2010 for residencies between mid August 2011 to November 30, 2011. For more information on the program and for a schedule of upcoming webinars please visit: http://www.rockefellerfoundation.org/bellagio-center/residency-programs. Contact person: Niké Szkárosi, Program Coordinator, Institute of International Education, European Office, Vigyázó Ferenc u. 4., 1051 Budapest, Hungary, Tel +36 1 472 2285 begin_of_the_skype_highlighting              +36 1 472 2285      end_of_the_skype_highlighting, Fax +36 1 472 2255, Email: nszkarosi@iie.eu, http://www.iie.eu.

Ganduri la inceput de iarna

noiembrie 28th, 2010

Nu mai e mult pana la caderea serii de Craciun cu colinduri si popasuri prin vecini, brazii isi scutura cetina, cozonacii  imbie printre clinchet de pahare – e ca si cum revezi un tablou iernatic, o inchipuire.  Rafturile, vitrinele se intrec in sclipiri pentru cei mici, pentru adulti.

Aceeasi intrebare apasa:

– De ce tocmai noua, romanilor ne este dat un destin greu de urnit ?

Bunicii, parintii, noi, copiii nostri isi descriu tristetea lipirii fruntii de geamul vitrinelor despartitoare a lumii printului de cea a cersetorului.

De secole s-a instituit dorinta de transfer a responsabilitatii civice pe seama altora.

Ne-am obisnuit, ca natie, adesea. sa gasim o scuza, un pretext.

Ne-am obisnuit  sa dam pe vina pe regimul anterior, regimul anterior pe punea totul pe seama regimului burghezo-mosieresc, astazi ba pe presedinte, ba pe PNL, ba pe PSD, ba pe America samd.

Ni se pare firesc sa gasim intelegere la neimplinirea unei recolte agricole din pricina unor calamitati naturale.

Institutionalizarea obiceiurilor fanariote pe care nu le enumar, s-a extins asupra individului.

Plecand de la un micro-scenariu la macro-scenariu societatea pe ansamblu remarcam scaderea productivitatii, intrevedem un bazar in care totul se reduce la tranzactii pe comisioane. Tot omul e broker !

Micii producatori agricoli sunt constransi la un areal al subsiztentei. Pietele sunt monopolizate de catre cativa mandatari (“comersanti”) cu acte in regula (certificate de producatori eliberate nu stiu de catre cine).

Am trait o scena reala, in spatele pietii unui oras romanesc.

Un tanar oltean isi descarca marfa- ladite cu capsuni dintr-o Dacie papuc. Dupa cei aproape doua sute de kilometri parcursi, baiatul spera sa scoata si el un ban dupa vanzarea produselor sale.


Nici nu apuca sa-si indrepte marfa catre taraba inchiriata ca doi haidamaci ii taie calea si ii propun negustorului sa le lase lor marfa in schimbul unei sume de nimic. Tanarul refuza categoric si isi continua drumul catre locul de vanzare. Unul dintre mitocani ii rastoarna o ladita de capsuni ranjindu-i cu niste dinti de aur, ca de fiara. Lumea adunata ca la circ nu zice nimic. Olteanul pune mana pe-un topor, se posteaza in fata stivei cu ladite gata sa riposteze. Intre timp din spatele multimii apar alte doua gorile.M-am alaturat baiatului apostrofand mitocanii:

– Da’ tu ce mortii ma-tii, te bagi, bai barbosule ? imi replicheaza unul in slangul binecunoscut al infractorilor.

– Lasati baiatul in pace, daca nu…

– Daca nu ce ?! Sau crezi ca ne-o fi frica de tine !

Deodata din multime o sateanca mai in varsta, bine facuta si pare-se ca muncile de la tara de la manuirea sapei si a galetilor o transformasera intr- o femeie tenace, apriga le taie calea:

– Banditilor, miseilor, nu v-ajunge cat furati la cantar ? striga cat o tinea gura si incepu a lovi mitocanii cu o plasa din rafie incarcata cu ceva cumparaturi.

Intr-un final apar si oamenii legii, politia comunitara. Huliganii vocifereaza si protesteaza ca au afost agresati, nu renunta nici in fata jandarmilor la intentiile lor.

Multimea nu comenteaza si priveste muta la scenariu.

M-am oferit sa semnez procesul lor verbal si sa ma constitui ca martor la incident.

In acele momente huliganii s-au furisat printre oameni si dusi au fost.

Cativa dintre spectatori au inceput sa vocifereze si ei. Dupa razboi !

Am mai ramas ceva timp alaturi de oltean. Si femeia de la tara. Nu voiam sa-l lasam singur pe baiat. Nu stiu cum si de unde le-au venit in cap sa mi se adreseze cu “dom’ profesor” in sus, “dom’ profesor” in jos.

Baiatul si-a vandut repede marfa. Fericit ne-a invitat la unul dintre birturile din piata sa ne cinsteasca. Le-am ascultat povestile, le-am privit mainile  batatorite, ingreunate parca de ridurile pamantului muncit de ei…

Revin la evenimentele din ultimele saptamani pe cand un sef de politie din Piatra Neamt poseda bunuri de peste 200 000 de euro si se asociaza cu grupuri criminale.

Pare nefiresca inaltarea in avere a demnitarilor publici intr-un scurt timp de la investirea lor in functii de mare raspundere.

Totul  se intampla sub ochii poporului, fara nicio cortina. Ei sunt alesii multimii- spectator la disproportia dintre omul sarac si omul bogat de astazi.

Nu incercam o partinire a presedintelui, dar ii dam dreptate cand acesta afirma ca institutiile statului scapa de sub control. Politistii alaturati sefului politiei din Piatra Neamt amenintand cu demisia ne demonstreaza gradul de anarhie actuala, de pangarire a misiunii nobile a reprezentantilor ordinii.

Imi staruie mereu imaginea femeii revoltate,  exemplu civic, de atitudine impotriva nedreptatii, alaturata cetateanului din Brasov ucis in interventia sa de a prinde atacatorii unei case de schimb din Brasov. Daca multi dintre noi s-ar trezi din pasivitate, din teama ori din alt somn am avea mai putini infractori in autobuze, prin piete ori prin alte locuri publice.

Am intalni mai putini soferi-ucigasi pe trecerile de pietoni…

Inceput de drum … spre Vest (6)

noiembrie 28th, 2010

- urmare din numarul trecut –

O alta zi foarte importanta; azi trebuia sa conturez impreuna cu Bart si Ida „programul turistic”. Inca o Lista; sa-mi punctez foarte clar prioritatile in asa fel incat sa pot vedea in timpul ramas tot ceea ce-ar fi fost omeneste posibil. Am discutat mult si-n liniste in casa celor doi, in fata unei cafele excelente acompaniate de un platou plin cu tarte cu capsuni, si-n cele din urma am reusit sa stabilim traseele si obiectivele turistice preferate. De cand venisem in Olanda, Ida avea grija sa ma indoape cu tot felul de bunatati, asta dupa ce decretase ca de cand ma vazuse ultima data la Bucuresti (cu un an inainte) slabisem si eram palida …


Restul zilei aveam sa-l consumam in oraselul unde locuiam, in Gorinchem, umplandu-ne timpul cu de toate, de la plimbari cu vaporasul pe Waal si pe canalele din jur, pana la tot felul de cumparaturi.
Un orasel intre rauri si brazdat de alte rauri. Mi s-a spus ca S’Gravenhage, sau Den Haag, sau Haga cum o cunoastem toti, nu e oras ci .. sat. Nu are statut de oras; inca de pe vremea romanilor, o asezare putea capata statut de oras doar daca era strabatuta de o apa curgatoare, ceea ce nu a fost si nu este cazul Hagai.

Gorinchem, da, desi este foarte mic; e o frumusete de orasel; vechi, cu zidurile cetatii medievale inca vizibile si marcand centrul vechi al orasului, cu moara de la 1700 .. functionala si astazi. Stradute mici, pietruite impecabil, curate.
Peste tot in oras, tufe mari de rododendroni infloriti, de toate culorile si tunse meticulos, strajuind curtile mai mari si parcurile.
Casele au in fata, la strada, gradini mici, frumos ingrijite si pline de flori.
Gardurile, daca exista, sunt vii si nu depasesc patruzeci de cm; totul este deschis, nimic nu este dosit, ascuns, acoperit. Fiecare casa e diferita, finisata perfect si decorata cu mult gust; toate au geamuri imense si nu au perdele; te poti uita nestingherit in sufrageria fiecaruia, si-i vezi pe proprietarii lor bandu-si linistit ceaiul de la ora 15,00, citind o revista, uitandu-se la televizor, sau, privind cuminte cu un zambet larg, la trecatorii de pe strada. Cata diferenta cu „fortaretele” de la noi, inconjurate de garduri inalte de peste doi metri, in asa fel incat nicio eventuala privire curioasa sa nu patrunda in nicio directie; casele noastre au geamuri meschine, blindate si ele obligatoriu cu un grilaj din fier forjat pe dinafara, iar pe dinauntru cel putin un rand de perdele dese, dublate cu un rand de draperii intunecoase… sa nu se vada nimic …

Olanda e plina de rate salbatice, ce se apropie fara sfiala de tine ori de cate ori au senzatia ca le-ai adus ceva de mancare; am vazut bunici cu nepoteii de mana, aducandu-le resturile de paine de acasa si vorbind cu ele. Si nu asta-i important ci faptul ca-si educa de mici copiii sa iubeasca si sa respecte natura si vietatile din jur.

Peste tot, locuri de joaca pentru copii; o groapa cu nisip, cateva leagane curate, frumos colorate, de calitate .. nimic sofisticat, nimic periculos. Nu hartii pe jos, mucuri de tigara, bomboane, pungi de plastic … nimic. Cu toate ca e destul de rece afara, prichindeii sunt imbracati subtire, comod si lejer; in marea lor majoritate sunt blonzi, cu obrajorii rumeni, alearga, canta, vorbesc tare si se joaca cu foc. Nimeni nu le atrage atentia ca fiind dupa ora pranzului exista oameni care vor sa se odihneasca ….. incorsetarea sinistra de la noi si inutilul somn de dupamiaza ……
Unul dintre ei, un baietel nu mai mare de trei, patru anisori, se lupta cu un cornet cu inghetata primit de la mama care-si supravegheaza copilul de pe banca de langa; baietelul are inghetata peste tot: pe toata fata, pe degetele, pe bluza, pe pantaloni; peste tot pe unde este inghetata s-a lipit nisip, dar … nu conteaza; o mananca oricum. Nu tipa nimeni la el ca e „cah” sau ca s-a murdarit „ca un tigan”, nu-l trage nimeni de manuta si nu e nicaieri nicio bunicuta obsedata de curent care sa-i indese bietului copil la prima adiere mai racoroasa a vantului o caciula pe cap, sa nu raceasca cumva puiul la urechi …….

Un altul sta cu o pisica in brate, pe care din cand in cand o pupa, apoi o trage putin de coada, asta in timp ce tot din cand in cand mai scoate din buzunar un biscuitel pe care-l imparte cu aceeasi pisica; si iarasi nu e nimeni care sa se isterizeze ca animalele au par si microbi…..

Am vazut o mama cu doi copii mici pe bicicleta; in fata un scaunel in care era un pui de om sub un an; cu tricou si jeans, fara ciorapiori si .. fara caciulita! Balaior si cu zulufii-n vant, iar in spatele mamei, un alt scaunel, ceva mai mare, in care statea o fetita bosumflata, de vreo doi anisori, la fel de blonda ca si fratiorul ei, cu codite impletite cu funde colorate, foarte modern imbracata si care-si facea de lucru cu o bomboana pe bat… Totul simplu, logic si totusi … mi s-a parut atat de ciudat….

Ma oferisem sa prepar la ei acasa masa de seara, intr-o varianta simpla dar cat mai romaneasca posibil. Dupa toate insistentele mele si din foarte mult bun simt, Bart si Ida acceptasera sa platesc eu ingredientele cinei, asa ca, mai aveam inca o mica lista: meniul si cele de trebuinta. Deci: salata de vinete, pui picant in sos de vin, cimbru si usturoi, cu garnitura de cartofi taranesti, iar pentru desert, negresa, sau, brownie cum i se spune pe aici, dar care nu are nici pe departe gustul prjiturii mele.

Sub ochii supraveghetori ai Idei mi-am cumparat constiincios ingredientele, usturoi din belsug, pulpe de pui, cacao, lapte si unt pentru prajitura. Apoi cartofii; m-am uitat cu multa atentie la pungile cu cartofi si nu puteam intelege de ce-s atat de multe; etichete si pungi colorate diferit. Nu stiam ce sa aleg. Ida mi-a sarit in ajutor intrebandu-ma de ce fel de cartofi am nevoie…
Cum adica ce fel de cartofi? Acasa erau de doua feluri: albi si rosii. Aici numarasem cel putin 8 tipuri diferite si aveam sa aflu ca pot fi: sfaramiciosi, partial sfaramiciosi sau total nesfaramiciosi, pufosi (?), pentru salata, pentru copt, mai dulci, mai aromati, pentru cartofi prajiti normali sau pentru cartofi prajiti Julien, pentru preparate la cuptor, cu continut normal de amidon, bogati in amidon, etc. Olanda este exportatorul de cartofi numarul unu in lume, desi suprafata tarii este de sase ori mai mica decat a Romaniei. Acasa … avem pamant fertil cat vezi cu ochii ……. degeaba. Napadit de buruieni, lasat in paragina la discretia ciobanilor si a cui isi mai face drum pe acolo… iar de cand se schimbase regimul, se practica un vandalism generalizat…

Bart si Ida mi-au pus bucataria la dispozitie si m-au ajutat toti la cate ceva, foarte mirati de coptul vinetelor. Ori de cate ori deschideam usa cuptorului, timp in care bucataria era inundata de parfumul apetisant al cimbrului, se minunau de mirosul imbietor al puiului si al cartofilor, ambele tavi botezate din belsug cu mujdei.
Tot acum am aflat ca un cuptor electic pastreaza o temperatura constanta si controlabila; practic nu aveam de ce-i deschide tot timpul usa, dar actionam mecanic, obisnuita de acasa cu varianta Cugir; cel electric devenise astfel un alt punct de adaugat pe lista mea cu „minuni” ale lumii civilizate.

Odata terminata, salata de vinete a scos exclamatii de uimire! In Olanda, vinetele sunt superbe, parc-ar fi de ceara, desenate, dar de dimensiune mica, nu ca la noi, mai putin frumoase, dar .. mari si gustoase! Nici nu sunt foarte consumate. Le-am vazut de mult mai multe ori in aranjamentele florale (spre marea mea surprindere) decat garnitura de legume la restaurant sau facand parte din ingredientele unei retete culinare…

Ma apucasem de prajitura; tava tapetata, lapte, zahar, unt, etc. Am topit untul, l-am amestecat cu cacao, totul se desfasura ritmat, controlat, perfect! Exact in momentul in care mai trebuia sa adaug niste ingrediente si sa bag la cuptor prajitura, am marea inspiratie sa gust compozitia: aromata, parfumata, fina, dar …. sarata! Simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga iar de sub picioare si m-am oprit brusc. Barbarul din mine, neobisnuita cu „x” tipuri de unt, fiecare cu „y” procentaj de grasime, sau cu „z” adaos de iaurt, sarat, foarte sarat sau nesarat, luasem la intamplare din supermarket, doua pachete de unt aproape identice. Doar unul din ele era sarat si exact pe ala-l pusesem in prajitura!
Dupa ce am primit iarasi toate explicatiile am reluat prepararea desertului, de data asta fara greseli sau alte surprize…

Am mancat toti, inclusiv baietii lor impreuna cu prietenele si ne-am ghiftuit cu tot ce preparasem. Salata de vinete a facut furori iar puiul cu cartofi taranesti a fost de-a dreptul delicios. S-au mirat de gustul bun dat de cimbrul combinat cu gramada de usturoi si mai ales de faptul ca odata fiert, copt, usturoiul nu mai duhneste ca atunci cand e consumat in stare naturala.

Doar cand am ajuns la cafele si desert si am mancat cu pofta „negresa” mea cea dulce, pufoasa si parfumata, le-am povestit de lista mea speciala, cea cu „minuni”, la care trebuia sa adaug si povestea untului sarat.
Le-am descris cu lux de amanunte toate peripetiile de pana atunci si am ras toti cu lacrimi si sughituri. Promisesem sa intreb orice si cu ei ma simteam in siguranta. Vroiam sa stiu si pentru asta trebuia intai de toate sa-mi recunosc lipsurile si stangacia. Iar ei … erau familia mea de aici.

Am ajuns la hotel tarziu de tot, mult dupa miezul noptii. Obosita de noile impresii si experiente. Nu mai vazusem niciodata pana atunci un supermarket adevarat, imens, unde rafturile erau pline cu tot felul de produse de pe toate meridianele globului; unele din ele nici nu mi-ar fi trecut prin cap c-ar fi putut exista; ordinea, totul … era atat de deosebit de tot ce stiam eu, inclusiv de toate datele si imaginile pe care le retinusem de-a lungul vremii din filmele americane incat … iarasi am avut senzatia ca sunt pe alta planeta, si ca totul nu mi se intampla mie …. Ma simteam parte a unui decor depasit si invechit, un personaj decrepit, ciudat, picat parca in mijlocul scenariului unui film pe care inca nu-l mai vazusem… apartinand unui alt segment de timp si spatiu … de care doar auzisem vag cate ceva….

La fel, intrasem tot pentru prima data, intr-un Mall, pe care mi-l imaginasem pana atunci un fel de Magazinul Universal Unirea in varianta spalata. Total gresit si imposibil de comparat!…. chioscuri, magazine si magazinase… de la brutarii la magazine de lux; toate foarte bine iluminate, placute, imbietoare … Vanzatoare amabile, zambitoare, politicoase. La un moment dat, intr-un magazin cochet si la insistentele unei vanzatoare, Ida m-a incurajat sa probez rochia de pe manechin. Era ca turnata pe mine, unicat, si arata superb …. Cand i-am vazut pretul n-am stiut cum sa ma dezbrac mai repede si-am motivat politicos c-ar fi putin prea aprinsa la culoare, desi eu fiind bruneta … rochia era pur si simplu … perfecta… M-am uitat insa la ea cu jind si cu mare atentie, ca sa-mi pot face acasa, la Bucuresti, una cat de cat asemanatoare.

Ani de zile imi facusem singura hainele de vara. De cum se lasa toamna, cumparam impreuna cu Simona, prietena mea din copilarie, tot felul de metraje, mai ales ca nu stiu cum se facea, dar mai ales iarna gaseam pe Lipscani si la un magazin mic de langa „Trei ursuleti”, „bumbace” absolut superbe, cu imprimeuri deosebite, culori vii si foarte ieftine: cinci lei metrul. In apropierea Pastelui faceam un fel de inventar al materialelor si ne apucam de desenat propriile noastre creatii. Apoi, ne strangeam la mine, ne instalam comod afara in curte, si amandoua, nas in nas, fiecare la masina ei electrica de cusut, „Rodica”, ne croiam garderoba de vara. Munceam nopti intregi, ne rupeam unghiile, ne intepam si ne zdreleam degetele … nu conta. Mai mult decat munca sisifica din zilele si noptile alea, gustam discutiile interminabile, indiferent care-ar fi fost tema… comori nepretuite …
Iar ce iesea din mainile noastre, erau unicate lucrate cu multa atentie si migala, perfect echilibrate cromatic, tineresti, modele curajoase fara a fi insa provocatoare, intrecand de departe toate piesele expuse la Fondul Plastic; eram cel mai bine imbracate de la Facultate, toata lumea dandu-si coate si comentand pe la spate ca avem „haine scumpe de la pachet” sau de la UCECOM, unde eu mai pozam din cand in cand ca fotomodel, ceea ce ne amuza teribil … Iar la petrecerile de la fiecare sfarsit de saptamana, tinutele noastre erau intotdeauna subiect de admiratie si discutie…

Si iarasi m-am lasat coplesita de-un amalgam de sentimente…
Pe de-o parte, bucuria de-a fi in Olanda impletita cu o curiozitate fara margini, iar de cealalta parte, o tristete nesfarsita. Aveam treizeci de ani, stiam o gramada de lucruri … si nu stiam nimic. Aveam treizeci de ani, aveam cam tot ce credeam eu c-as fi avut nevoie … si nu aveam nimic.

Doamne, ce poate lua oamenilor mintea si mandria si demnitatea si respectul de sine, in asa fel incat sa transforme doua generatii in marionete prostite, gloata de aplaudaci? Frica? Saracia? Cum de-au reusit, in Romania, sa ucida spiritul unui popor intreg, bruma aia de valori morale si asa, ciuntite, agonisite-ntr-un interval scurt de istorie si cu mare greutate ….
Cum o fi fost sa traiesti liber, sa mergi la o scoala unde sa inveti ce trebuie si ce-ai nevoie, adevaruri si nu povesti fabricate de activisti de partid cu zece clase ?…
N-am sa uit niciodata cand in Facultate, la stagiile clinice ne-am intalnit cu tot felul de situatii ciudate, unele de-a dreptul curioase: de exemplu, concediul medical dupa hepatita: paisprezece zile! Cum adica paisprezece zile, cand celula hepatica se reface in minim douazeci si unu, iar hepatita are si forme contagioase? …. Si ne-au raspuns: „directiva de Partid!”… Uite, … „lumina directivelor lucrarilor Congresului al „z”-lea al Partidului” … vindeca si hepatita! Asta la fel cum iernile ne dezmorteam la caldura discursului „celui mai iubit fiu al poporului”, sau, cum ne hraneam cu „supraproductia agricola” de pe hartie …. oricum, singurul loc unde exista asa ceva…..

Mi-am impus sa uit din mizeriile comunismului macar in timpul celor cateva zile ce-mi mai ramasesera de stat in Olanda, desi, fiecare lucru din jurul meu, fiecare detaliu, nu facea altceva decat sa-mi contureze si mai clar, anomalia sistemului ce-mi otravise copilaria si tineretea…

Nu reuseam sa adorm si as fi vrut ca restul noptii sa tina cat un murmur de gene si sa ma vad mai repede maine …
Sa zbor si sa stau pe loc; sa fug si sa incremenesc, sa nu ma mai satur de amestecul asta minunat de vechi si nou…. de atat de mult nou …

Maine, … maine era Amsterdam! Orasul, muzeele, visurile copilariei si calatoriile mele imaginare din scoala, cand reuseam sa ma pierd cu orele printre panzele reproduse destul de saracacios in manualul de Istoria Artei…
Maine putea fi furtuna, ploaie, frig, …. orice; nimic nu mai conta. Nimic nu putea sa-mi intunece dorinta si bucuria de-a fi vizavi de Rembrandt, Vermeer, Van Gogh, Ruysdael si Koekoek…. Aveam sa fiu acolo, in mijlocul lor, si ma ineca emotia mai mult decat in prima zi, la intalnirea cu colegii din Companie.

Maine … aveam intalnire cu … istoria, cu arta, in locul pe care mi-l inchipuisem de multe ori inca din copilarie.

Maine … avea sa se implineasca un vis … si visand la el, m-am pierdut in cele din urma, pe potecile intortocheate ale noptii din jur …

(va urma)

Douăzeci şi cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

noiembrie 28th, 2010

Ştefan Maier: Dragă Andrei Ursu – se-mplinesc azi (scriam asta pe 17 noiembrie) 25 de ani de la uciderea tatălui tău în arestul Securităţii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilanţ al cazului. Să începem cu omul care a fost Gheorghe Ursu. Care sînt cele mai vii amintiri care te leagă de el ?

Andrei Ursu: Mi-e greu să aleg… Cred că n-am apucat – în atîţia ani de căutare a dreptăţii – să-mi las libere, sau să reconciliez încă prea bine, sentimentele, amintirile. Am fost foarte apropiat de el; întreaga familie am fost foarte uniţi. Uite – sînt imaginile cînd mă ducea, pe umeri, la staţia troleibuzului 84, în drum spre bunici, la serialul de sîmbătă seara (era vremea lui Forsythe Saga şi noi n-aveam încă televizor).

Ştefan Maier: Bunicii aveau televizor – şi voi, nu ?

Andrei Ursu: Ne-am luat foarte tîrziu. Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, trăiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Şi oricum, tata prefera să dea banii pe cărţi, spectacole, uneori – un tablou, sau să-i păstreze pentru o excursie în străinătate. Era extrem de modest în sfera materială; consecvent cu idealismul lui… Altfel, un om foarte generos. În anii ’60 se gîndea, premonitoriu, înainte să-l avem, şi că televizorul ar putea să ne transforme puţin în sclavii lui. Curînd se convingea: cel puţin în anii ’80 televiziunea română, cu propaganda şi osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de îndobitocire… Dar să revin. Atunci, în anii ’60, era un ritual: în fiecare săptămînă, “discutam” un alt subiect. Groapa Marianelor din Pacific – cu peştii orbi din adînc; planete, super-nove, viteza finită a sunetului, a luminii. Şi cea infinită a gîndului. Mi-aduc aminte unele dintre “discuţii” în detaliu. Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reuşea să le explice undeva la limita înţelesului meu. Apoi, bineînţeles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabăra pe plajă, constelaţiile din drumul către Mangalia sau Vama Veche, cîntecele – pe care uneori le inventa pe loc… În fine, sînt prea multe… nu-s pregătit pentru amintiri. Ar fi ca şi cum aş pune punct cazului juridic. Ceea ce nu cred că e cazul, şi nici timpul, s-o fac.

Ştefan Maier: Am citit în prefaţa lui la “Europa mea” – apărută postum, în 1990 – cum reuşea Gheorghe Ursu să călătorească în Occident. Era de-o perseverenţă incredibilă: cereri peste cereri, începînd la Institutul unde lucra şi sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, şi pînă la… Comitetul Central ! La fel de impresionantă era şi frugalitatea lui: un salam de Sibiu şi cîteva rotocoale de brînză topită pentru întreagă excursie de 30 de zile. Un călător cu adevărat pasionat. Ce îl atrăgea cel mai mult în Vest ?

Andrei Ursu: Libertatea, în primul rînd. Putea să respire. Arta, cultura, decenţa oamenilor, a străzii. Raţionalitatea şi eficienţa sistemului. Dar nu toate aspectele societăţii capitaliste; de pildă, deplora consumerismul, cultul înavuţirii. A fost un intelectual de stîngă toată viaţa; un stîngist “de centru” (că să-l parafrazez puţin pe Cosaşu) care şi-a dat seama foarte devreme – încă din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut înconjurat de cărţile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu ştiu cît de bine a fost înţeles în România, mai ales în anii 90. Erau anii cînd stîngă era cam confundată cu comunismul. Care nu putea fi combătut, se vede treabă, decît dacă erai de dreapta. La Paris, tata avusese dispute aprinse cu naţionalişti mistici români (era un spirit universalist, umanist şi cartezian indomptabil). La fel de mult îl deranjau intelectualii francezi din stînga dogmatică, mioapă – care nu realizaseră încă (sau nu vroiau să realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemănătoare, în multe privinţe, cu dictaturile fasciste.

Ştefan Maier: Din acuzaţiile aduse de securişti, rezultă că “întreţinea legături cu elemente din emigraţia reacţionară română de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Liberă’, de la care a primit şi introdus în ţară… tipărituri cu conţinut anticomunist”… Cu cine se vedea, ce aducea ?

Andrei Ursu: Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Camil Baciu, şi alţii. Aducea reviste – Ethos, Limite, cărţi – Arhipelagul Gulag, etc. O dată a venit cu o distrugătoare caricatură a dictatorului făcută de George Pârjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenţi parizieni. Atunci a început să-şi pună problema cum ar putea să multiplice aceste materiale – şi să le distribuie.

Ştefan Maier: Înţeleg că a ţinut afişe “duşmănoase” la servici…

Andrei Ursu: Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iată – un om de stînga…); ceva în legătură cu pericolul ca un lider să rămînă la putere mai mult de cinci ani… Ceauşescu era de vreo 15 ani cîrmaciul suprem. Securistul institutului venea din cînd în cînd şi i-l lua… Îngheţau colegii. Tata făcea altul şi-l punea în acelaşi loc. Spunea că e dreptul lui să citeze din eliberatorul Americii Latine…

Ştefan Maier: A vorbit la Europa Liberă ?

Andrei Ursu: Nu, dar a trimis două materiale – unul despre cutremur, celălalt despre o conferinţă a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, în decursul mai multor emisiuni. În dosarul de urmărire informativă al tatei am găsit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat şi în anii ăştia, parcă în “22”. Securiştii erau înnebuniţi să afle filierele prin care le-a scos din ţară. A încercat să trimită şi altele, inclusiv un manifest/denunţ al măsurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus şi eu să vorbesc cu o fată recomandată de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gîndisem că fiind mai tînăr, eu bat mai puţin la ochi. N-a ţinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceauşistă foarte tare. Însă primul material, legat de cutremur, a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securişti. De fapt, îl suspectau de mult că el era autorul. Declanşaseră o acţiune de urmărire asupra lui, cu numele de cod “Călătorul”, încă din anii ’70.

Materialul descria în detaliu, cu citate, modul criminal în care a sistat Ceauşescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur. Era un adevărat rechizitoriu. Securiştii erau turbaţi. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crimă: pusese în primejdie viaţă a mii de locatari ai acelor blocuri, cînd a dat ordin să se tencuiască doar exterioarele. Nu-i plăcea să vadă schele pe bulevard, cînd se ducea în vizită la şantierul Casei Poporului. Tata – care era şef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria – asistase pe viu, într-o şedinţă de pomină, la ordinul criminal. De asta a putut să-l citeze verbatim. Refuzase, evident, să semneze sistarea proiectului. Intrase în conflict cu şefii, cu ministrul; toţi ştiau că tencuirea fără consolidare e o nebunie; şi toţi şi-au ţinut pliscul. Aşa a ajuns tata să scrie materialul pentru Europa Liberă – era un imperativ moral. În ’77 a încercat să trimită scrisoarea prin alţii; n-a reuşit. Pînă la urmă a dus-o singur, în ’78. Securiştii au refuzat iniţial să-i dea paşaport; pînă la urmă a scris la Scînteia. Despre dreptul lui ca cetăţean al unei ţări libere să viziteze alte ţări prietene… etc. I-au dat drumul probabil ca să scape de el, s-or fi gîndit să nu facă scandal mai mare.

Ştefan Maier: Trebuie c-au regretat… Văd aici în raportul DSS din 1985 că “a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate”, şi că “întreţinea legături apropiate cu unii scriitori care se află în atenţia organelor de securitate pentru concepţiile lor duşmănoase”. Despre cine era vorba ?

Andrei Ursu: Unii din ei erau prieteni de-o viaţă. Printre cei din ţară – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosaşu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Răducanu, Sorin Vieru. În afară, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Bălănescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu. La Paris îi cunoscuse pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se împrietenise, în ţară, cu Geo Bogza. Tata simţea că trebuie făcut “ceva”; scrisese acel manifest/denunţ al dictatorului, pe care n-a putut să-l scoată; i l-a arătat lui Bogza, în speranţa că fie el, fie Jebeleanu (care era delegat în Marea Adunare Naţională), ar fi avut curajul să-l citească în plenul unei şedinţe majore; evident, ştiind că cei doi scriitori, date fiind statura şi vîrstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit. Un fragment de jurnal despre o discuţie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat şi publicat în “22”.

Ştefan Maier: A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestării lui Babu ?

Andrei Ursu: Nu. Cîţiva s-au speriat însă, lucru firesc. Nina Cassian a rămas din cauza asta în Statele Unite. Dar nici unul n-a fost întrebat, şi nicidecum anchetat, din cîte ştiu eu, în legătură cu jurnalul tatei. Uite ce s-a-ntîmplat: în viziunea securiştilor, e clar că Babu era un personaj periculos. Printre altele, îi interesa episodul “puşca cu lunetă” din jurnal. Tata discutase şi cu mine posibilitatea procurării pieselor pentru o armă, şi aducerea lor, una cîte una, cu ocazia diverselor excursii în străinătate (avusesem şi eu ocazia să călătoresc, cu lotul de înot). În fine, a fost mai mult o idee abstractă decît un plan; dar cred că tata ar fi făcut-o, dacă ar fi avut posibilitatea; îmi spusese: “chiar dacă sînt prins, ar merita: mor eu, dar poate scapă 20 de milioane de paranoicul asta”…

Aşa că în jurul lui, securiştii încercau să descopere un întreg lanţ clandestin de rezistenţă; prea avea mulţi prieteni; şi unii – destul de cunoscuţi. Dar tot ce era scris în jurnal, după lege, nu putea fi un cap de acuzare împotriva altora. Securiştii aveau nevoie de declaraţii semnate. Asta îi cereau încă din timpul anchetei în stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985. Şi fiindcă tată nu a cooperat, l-au arestat, ca să obţină acele declaraţii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o filă din dosar, în iunie ‘85: “ce rămîne pentru instanţă, dacă paginile de jurnal, prin natură lor, nu pot fi folosite?” Tată ştiuse ce se va putea întîmpla. Îl ameninţaseră cu bătaia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastră, a familiei. Asta din urmă l-a durut cel mai tare.

A venit într-o seară de la anchetă mai abătut că oricînd; ne-a cerut sfatul, punîndu-ne în garda. I-am spus că sîntem în întregime alături de el. Ne-a spus că orice-ar fi, nu putea să-şi toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-aş mai fi eu însumi”. Chiar dacă îi cereau să scrie doar citate din jurnal, a refuzat să dea declaraţii despre prieteni, ştiind că astfel i-ar pune în pericol. N-a făcut-o nici în timpul arestului, sub tortură. Martorii de la procese – foşti colegi de celulă, gardieni, infirmieri – au declarat că “Ursu nu recunoştea la anchetă ce vroiau ei” şi de aceea securiştii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred că momentul arestării a însemnat într-un fel şi condamnarea la moarte. Nu mai aveau cum să-l lase liber; oricum el nu se lasă reeducat. Ştiau că ar fi vorbit cînd ar fi ieşit. În cele două luni cît l-au ţinut închis au intervenit pentru el, pe lîngă Amnesty Internaţional, congresmeni şi senatori din SUA. Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Ştefan Andrei, că Ursu e arestat pentru deţinere de valută (cei 17 dolari găsiţi la percheziţie). Am găsit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, şi răspunsul ministrului de interne Homoştean, în dosar. Au încercat totul ca să evite scandalul unui caz politic. Cu atît mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea ieşi viu – ar fi aflat şi americanii de adevăratul motiv al arestării, de tortură.

Ştefan Maier: Ştiu că doi dintre ofiţerii de miliţie care au participat la omor au fost condamnaţi. Mai sînt în închisoare ?

Andrei Ursu: E vorba de foştii colonei Tudor Stănică şi Creangă Mihail. Au fost condamnaţi prima dată în iulie 2003, la Curtea de Apel Bucureşti, de un judecător de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovadă rară în toţi aceşti ani că în România se mai poate face dreptate. Pedeapsa, iniţial de 22 de ani, a fost redusă la 20 la Curtea Supremă, apoi s-a înjumătăţit la 10, în virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceauşescu, din 1988. M-am consultat cu mulţi jurişti şi consider că e o măsură, de fapt, ilegală. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, România ratificase convenţia Naţiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele împotriva umanităţii. Ori uciderea tatălui meu, esenţialmente politică, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci încerca să reducă la tăcere o categorie de oameni – disidenţii; deci o crimă împotriva umanităţii, care nu poate fi amnistiată; cu atît mai puţin de dictatorul în slujba căruia a fost comisă !

Mă întrebai însă dacă cei doi mai sînt în închisoare: nu mai sînt, de mult. Creangă a stat, după cîte ştiu, vreo 4 ani; Stănică – nici măcar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boală, an de an. Sînt convins că certificatele medicale respective sînt false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicaţi şi în “scăparea” altor condamnaţi notorii – Hayssam, Stănculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai încercase o dată să-l scoată basma curată pe Stănică; acea încercare fusese calificată ca neprofesionistă şi ilegală de chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stănică a făcut avere după revoluţie, ca mulţi de ţeapă lui; a fost vicepreşedinte la cîteva bănci falimentate (printre care Credit Bank, şi Banca Populară); şi-a făcut vile la Snagov, la Zărneşti – acolo are o întreagă staţiune. Omul a fost văzut perfect sănătos de vecini şi jurnalişti, într-o perioada cînd din actele medicale rezulta că ar fi fost pe moarte… Am făcut plîngere penală împotriva acestor medici; judecătorii însă le-au ţinut, pînă acum, partea.

Ştefan Maier: Văd aici în dosar că a fost implicat şi Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, şeful Direcţiei Cercetări Penale din DSS. Spuneai ceva şi de Iulian Vlad. Ce s-a-ntîmplat cu ofiţerii de securitate ? Cum de n-au fost şi ei condamnaţi ?

Andrei Ursu: Existau în dosar destule dovezi că şi Vasile Gheorghe, şi anchetatorul tatei, Pârvulescu Marin, au fost direct implicaţi în tortură şi omor; mai mult, că întreaga operaţiune a fost condusă de ei. Însă ancheta împotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum cîţiva ani. Pînă la urmă dosarul împotriva lui Pârvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis în instanţa pe Stănică şi Creangă). Acum există de cîţiva ani un dosar împotriva aceluiaşi Pârvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper să fie trimis la procuratura şi în instanţă cît mai curînd.

Ştefan Maier: Ce rol a avut pentru tatăl tău jurnalul – pe care înţeleg că l-a ţinut pe parcursul a 40 de ani ? Vorbea despre el ?

Andrei Ursu: Ştiam că jurnalul îi era un “partener” important. Scria, cred, cam la două-trei zile; uneori mai des. Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate. Pe undeva, ca să ne protejeze. Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scîrbit de cultul Ceauşist, pînă la o stare de revoltă permanentă. Scîrbit de slugărnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securităţii, de oportunismul, delaţiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele. Un conţinut foarte “duşmănos”, după formula favorită a Securităţii.

Ştefan Maier: Vă citea uneori din jurnal ?

Andrei Ursu: Rar. În ocazii speciale – şi doar dacă ieşeau pagini bine închegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi dărîmătoare promulgate de Ceauşescu; sau momente de turnură în evoluţia cultului sau. Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifă) de Eminescu. Altfel, jurnalul era materie prima, pe care plănuia s-o cizeleze ulterior, la pensie. Vroia – ca scop declarat – să-l publice – dar ştia că-n timpul vieţii dictatorului nu va avea nici o şansă. “Plănuia” însă să-i supravieţuiască, cu mult; avea de gînd să trăiască, ca şi tatăl sau, Papa Vasile, pînă la 90 de ani. De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabilă – a unui Ceauşescu căzut de la putere, ajuns lucrător la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Ştefan Maier: Da, am văzut în raportul DSS din ianuarie 1985, că “însemnările conţineau grave manifestări de calomniere şi defăimare a conducerii de partid şi de stat”. O sintagma Securistă care-l denota de fapt pe Ceauşescu; numele lui era pentru ei tabu. Acele însemnări trebuie că i-au întărîtat foarte mult. Probabil că într-o formă sau alta, cazul trebuie că ajunsese şi la urechile dictatorului şi nevesti-sii, dacă fuseseră implicaţi Andrei, Homostean şi Vlad. Şi probabil că de la el a venit ordinul să fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era menţionat şi faptul că jurnalul era ţinut “în vederea publicării”. Trebuie să fi fost un document extrem de interesant. Înţeleg că aţi recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntîmplat ? Şi unde e restul?

Andrei Ursu: Tot Dan Voinea a încercat să facă lumina şi în problema jurnalului; în martie ’90 a reuşit să obţină de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; păreau pagini rupte de securişti din caietele originale, conţinînd fragmente mai incendiare. Unele din acele pagini au fost copiate şi au ajuns la revista 22, care a publicat cîteva în ’90. Din păcate majoritatea copiilor sînt aproape ilizibile. În iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original înapoi (deşi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai apărut. Dan Voinea a făcut o anchetă ulterior – şi a descoperit că dosarul fusese luat în primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident că omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizaţi. Pe vremea aia (pînă în 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mîna dreaptă a lui Pârvulescu, unul Hodiş Vasile. Ajunsese colonel la “Formaţiunea J” – care era de fapt fosta direcţie de cercetări penale a DSS, şi care avea ca deviza “Pentru păstrarea legalităţii”. Cred că acea formaţiune avea pur şi simplu menirea muşamalizării crimelor securităţii. În 2000 SRI-ul a predat în sfîrşit şi Dosarul de urmărire informativă (DUI) al tatei. Pînă atunci Costin Georgescu pretindea că era încă secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !

O mare dezamăgire: Georgescu a făcut în întregime, slugarnic, jocul securiştilor, ca şi Măgureanu înaintea lui. DUI-ul a fost un şoc: din şapte volume groase, doar unul mai conţinea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii în dezordine a dosarelor de miliţie; dar şi un volum întreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din România Liberă ale lui Mihai Băcanu despre cazul Ursu, şi chiar note de urmărire asupra lui Dan Voinea ! Evident era încă în lucru. Poate mai e şi acum… A fost scandal în presă, şi SRI-ul a dat o “precizare” în presă – de-a dreptul hilară: cum că dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adică, au microfilmat în ’87 pagini de ziar şi note de activitate din ’92. În fine, o fărîmă de justiţie măcar s-a făcut pînă la urmă: în 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a făcut un an de puşcărie. L-au eliberat pentru bună purtare.

Ştefan Maier: Înţeleg că te duci curînd din nou în România. Ce mai speri ?

Andrei Ursu: În primul rînd aş vrea să văd dosarul Pârvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, şi apoi, sper, în instanţă. Are, cred, toate probele necesare şi cadrul de drept. Din păcate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare. Ar fi fost poate nimerit să fie cooptat în echipa de la ICCC – omul are o experienţă greu de înlocuit în dosare de genul celor cu care se ocupă institutul. A fost, pînă la urmă, singurul procuror care a trimis în instanţa criminali de sub Ceauşescu (şi mă refer aici nu numai la Stănică, dar şi la Stănculescu, Chiţac, alţii de la Revoluţie). În fine, nu ştiu dacă se mai poate face ceva, sau dacă el s-ar întoarce. Sper că dosarul Pârvulescu să ajungă la un procuror de bună credinţă. Şi evident, vreau să mă consult cu avocata noastră, Eugenia Crângariu, un om de-o mare dăruire şi profesionalism, în legătură cu celelalte plîngeri penale pe care le avem în lucru; inclusiv cele împotriva medicilor şi IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stănică.

România s-a calificat la Cupa Mondială de rugby din Noua Zeelandă din 2011

noiembrie 28th, 2010

Echipa de rugby a României a devenit cea de-a douăzecea și ultima țară calificată la turneul final al Cupei Mondiale de rugby, învingând sâmbătă cu 39 – 12 XV-le Uruguayului, pe stadionul Arcul de Triumf din Capitală, după ce în meci tur la Montevideo terminaseră la egalitate 21 – 21.

Deși este pentru a șaptea oară consecutiv când se califică la turneul final, “Stejarii” au trebuit de această dată să parcurgă tot drumul până la recalificări, din cauza ratării calificării directe din grupa europeană de unde s-au calificat Georgia și Rusia.

Rezultatul constituie un succes, dar nu trebuie uitat că echipa Uruguayului este situată pe locul 22 în ierarhia mondială stabilită de International Rugby Board (IRB), ierarhie în care România figurează pe locul 19.

Mai mult, în toamna viitoare în Noua Zeelandă, echipa României va face parte dintr-o grupă “a morții”, alături de Anglia (vicecampioana mondială din 2007), Argentina (clasată pe locul 3), Scoția (prezentă în sferturi de finală) și Georgia (câștigătoarea grupei de calificare Europa).

Echipa României va avea și de data aceasta ca singur obiectiv evitarea ultimului loc în grupă, având probabil cea mai dificilă misiune de la debutul Cupei Mondiale la rugby în 1987, dat fiind că Georgia este la ora actuală cea mai bună echipă a Europei după cele șase națiuni (Franța, Anglia, Irlanda, Țara Galilor, Scoția și Italia).

Desfășurat în fața unei asistențe record, de … 6000 de spectatori (ceea ce spune multe despre statutul rugby-ului în România), meciul cu Uruguayul a oferit un spectacol agreabil, românii înscriind cinci eseuri față de doar două ale sud-americanilor.

În timp ce Stejarii își savurau succesul, echipele din emisfera sudică își confirmau dominația categorică în perspectiva Cupei Mondiale. Noua Zeelandă a încheiat turneul insulelor britano-irlandez cu un mare șlem, învingând succesiv Anglia, Scoția, Irlanda și Țara Galilor. Africa de Sud a suferit o singură înfrângere, din partea Scoției, iar Australia a fost învinsă doar de Anglia, surclasând Franța pe terenul acesteia cu 59 – 16.

Noua Zeelandă este detașată pe locul întâi în clasamentul IRB, dar acest lucru este normal și nu spune mare lucru. După câștigarea ediției inițiale a Cupei Mondiale în 1987, All Blacks n-au mai reușit să câștige titlul mondial, fiind etichetați drept “chokers” (în engleză, cei care se îneacă atunci când au de trecut ultimul pas).

În toamna viitoare însă vor beneficia și de avantajul terenului propriu și cu o echipă în care abundă supervedetele (Richie McCaw și Jerome Kaino pe înaintare, Dan Carter, Sonny Bill Williams, Hosea Gear și Mils Muliaina pe liniile dinapoi) , e greu de văzut cum ar putea rata All Blacks victoria. Dar nu e prima dată când s-ar întâmpla așa ceva.

Burta și samizdatul

noiembrie 28th, 2010

Samizdat: ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS pentru difuzarea operelor interzise de cenzură (dupa dex).

Andrei Plesu zice ca in Romania inainte de ’89 a existat un samizdat al mancarii.Toata lumea plangea si se plangea  de lipsa alimentelor si mai toti aveau acasa cate ceva.

Burta la romani a fost mai tot timpul pe prim plan.Sa mancam bine restul mai vedem.

Samizdatul mancarii de care vorbeste Andrei Plesu  este o formulare memorabila.

Dar  vorba lui Pintilie  acest  popor trebuie sa se gandeasca si la ispasire.

A existat  o recluziune a multora,o ingropare a  tuturor  dorintelor si a setei de a fi liberi (este  si aici de discutat!) nemaiintalnita la alt popor din centrul si estul Europei afara de rusi.

Un popor care a stat la cutie  ani in sir, dizidentii adevarati putand fi numarati pe degete.

Era mai aproape pentru noi toti burta decat  actiunea  periculoasa,riscanta  contra regimului.

Asa ca ne-am concentrat in dulcele nostru stil in a face rost de mancare, a citi, a asculta  posturi straine si a privi cum trece viata pe langa noi. Si mare parte din noi am fost multumiti.

Nu poti sa te pui contra istoriei. Istoria de multe ori se face dinafara si poporul  este  actor.

Totdeauna?

Aici este diferenta fata de altii, ca am fost  cateodata doar niste actori  smecheri… Ei nu ne-au dat de mancare dar noi i-am pacalit, ei nu ne-au  dat  apa calda dar noi am  improvizat  radiatoare puternice  si aveam ceva  caldura, ei ne-au dat bonuri de ratie de benzina dar gaseam noi  o posibilitate  sa mergem cu masina, etc, etc

Ca sa vorbim de ispasire trebuie sa ne analizam fara mila  trecutul.

Daca-l lasam acolo in arhive sau in  memoria noastra  fara sa-l trecem prin  filtrul  analizei (micuta si onesta, a fiecaruia) nu putem vorbi de ispasire si de un salt ca natie.

Atenție! Ion Cristoiu vrea să-l reabiliteze pe Zelea Codreanu

noiembrie 28th, 2010

Domnule Director,

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Voda si difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul careia jurnalistul Ion Cristoiu a facut unele afirmatii inacceptabile cu privire la „moralitatea” lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul miscarii legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca erou romantic. Dorim sa va atragem atentia ca afirmatii de genul celor facute în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercari de acreditare a unor neadevaruri istorice, ci si ofense la adresa memoriei victimelor miscarii legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declara ca ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca si gazda sa, dna Eugenia Voda, ignora caracterul fascist si terorist al acestei grupari politice, contributia ei la pregatirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (si a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovati, între care si  personalitati ale vietii politice si culturale românesti din perioada interbelica. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decît confuzie si deruta în contextul politic si economic actual.

Va solicitam de aceea, domnule Director, ca institutia publica pe care o conduceti sa se delimiteze in mod ferm de afirmatiile facute în emisiunea amintita si sa sanctioneze pe cei care sunt raspunzatori profesional pentru producerea si difuzarea ei.

Secvente edificatoare din aceasta emisiune pot fi vazute la adresa  http://www.youtube.com/watch?v=Ks0mqFIkycg

Dinu Adam, scriitor; Gheorghe Campeanu; Vera Cimpeanu; Alexandru Florian, sociolog; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Mario Katz, economist; Marius Lazar, sociolog; Liviu Rotman, istoric; Michael Shafir, politolog; Dorin Tudoran, scriitor.
Lista pentru semnarea acestei scrisori a fost lasata deschisa.

Triumful lui Filat, eșecul lui Lupu și Ghimpu, falimentul lui Voronin

noiembrie 28th, 2010

Numărătoarea voturilor în alegerile parlamentare din Republica Moldova e aproape de sfârșit. Un singur lucru e însă clar: Partidul Comuniștilor (PCRM) a obținut mai puține mandate – 42 față de 48 din 101 – decât la scrutinul anterior, cel din 29 iulie 2009. Partidul condus de Vladimir Voronin are însă peste 41 de mandate, număr ce îi permite să blocheze alegerea președintelui Republicii și să forțeze o nouă repetare a alegerilor – a treia.

Marele învingător al acestui scrutin este însă Partidul Liberal Democrat (PLDM), creditat cu 28% și 32 (+14) de mandate. Partidul condus de premierul Vladimir Filat era indicat de un sondaj de opinie la ieșirea de la urne ca devansând PCRM, iar în altul practic la egalitate.

Doar două alte formațiuni – Partidul Democrat (PDM) – condus de Marian Lupu – 15 (+2) și Partidul Liberal (PL) – condus de președintele Parlamentului și șef interimar al statului, Mihai Ghimpu – 12 (-3), au trecut pragul electoral. PDM este creditat cu 13,4% și 15 mandate, iar PL cu 8,5% și 11 mandate.

Cele trei partide ale fostei coaliții guvernamentale Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – PLDM, PDM, PL – vor avea din nou mai multe mandate împreună decât PCRM. Dar de data aceasta, PLDM are mai multe mandate împreună decât cei doi parteneri ai săi și asta se datorează fără doar și poate liderului său, premierul Filat, la ora actuală cel mai popular om politic din țară, după cum spun sondajele de opinie.

Expunerea mediatică și competența guvernării l-au ajutat. În sfârșit, Republica Moldova are un lider care vorbește limba română curată și nu cea moldobolovănească, care se prezintă ca un politician al secolului XXI, nu ca un politruc neobolșevic și care are la activ niște rezultate economice mulțumitoare. Republica Moldova nu a căzut în colaps economic și nici în război civil, așa cum preziceau cu iresponsabilitate anul trecut Comuniștii.

Relația cu România și cea cu Uniunea Europeană – puse în pericol de paranoia regimului Voronin – sunt excelente, iar relația cu Federația Rusă destul de bune, oricum mai bune decât pe vremea guvernării PCRM între anii 2003 și 2006.

Nu știu care vor fi rezultatele finale și dacă PCRM va avea minoritatea de blocaj, dar un lucru e cert – AIE trebuie să continue, cu o distribuție similară celei din 2009: Filat prim ministru, Ghimpu președinte al Parlamentului și Lupu candidat la președinție și apoi ales președinte, pentru că obstrucția PCRM în Parlament ar fi impardonabilă în acest caz.

Chiar dacă este cel mai popular politician, Filat nu trebuie să se lase atras de mirajul președinției: el trebuie să meargă pe drumul deja început și să parlamentarizeze complet Republica Moldova, dând, en-passant, lecții și României. Lupu (al cărui partid deține totuși balanța puterii între PCRM-ul pro-rusesc și PLDM și PL pro-românești) are șansa să devină un președinte non-partizan, care să taie panglici și acreditează ambasadori, iar Ghimpu ar trebui să se limiteze la rolul care i se potrivește de minune, acela de „speaker”, căci este mult prea strident și partizan pentru rolul de șef de stat imparțial.

Cât despre Voronin, el nu mai are decât o singură opțiune: retragerea din viața politică. Fruntașul comunist și-a depășit cu cel puțin un an termenul de expirare, fiind responsabil de reculul continuu al PCRM imediat după alegerile din 5 aprilie 2009 când a vrut să-și supraliciteze victoria.

În orice caz, electoratul din Republica Moldova a arătat cel mai clar în 20 de ani că dorește un viitor orientat către Occident. Rămâne ca tripleta Filat-Lupu-Ghimpu să nu înșele așteptările.

„Dorul”. Încercare de redefinire pe ruta India-România şi retur

noiembrie 28th, 2010

Evoluţia, tehnologică şi nu numai, aşează distanţe (nu fizice, desigur) din ce în ce mai mari între indivizi. Dacă în societăţile tradiţionale, simţul acut al apartenenţei se traducea prin a fi în permanenţă alături de ceilalţi, în lumea de azi, capacitatea de a-ţi gestiona momentele de solitudine este de multe ori direct proporţională cu succesul individual. Nu putem judeca toate aceste fapte cu termenii mult prea restrictivi ai moralei, nu putem, deci, aplica asupra lor etichete de genul „bine” sau „rău”. A evolua, în definitiv, nu înseamnă altceva decât a pune între tine şi ceilalţi filtre care uneori generează mizantropie, alteori nu fac altceva decât să acţioneze, asemenea microscopului, întru cunoaşterea mai bine a realităţii dimprejur. Putem numi aceste filtre cum dorim: le putem spune „cultură”, „educaţie”, „coduri morale”, „alegeri individuale”. Indiferent de nume, însă, rolul lor este unul singur: de a redefini solidarităţi umane dincolo de tradiţionalele şi convenţionalele legături familiale sau naţionale.

În India tradiţională, la fel ca şi în România rurală de acum ceva decenii şi (insular) de astăzi, „dorul” e încă ceva fundamental. Am cunoscut indieni maturi care, plecând cu burse în Europa, s-au întors după doar câteva săptămâni pentru că… le era dor de familie. Nu trăiseră până atunci mai mult de câteva zile departe de soţie, copii, părinţi, fraţi sau alte rude. Dintr-o dată, aruncaţi în mijlocul unei lumi care nu avea timp de micile lor drame individuale, o lume pentru care ei abia dacă existau, clacaseră, nu putuseră face faţă propriei lor singurătăţi, nu-şi putuseră activa filtrele despre care vorbeam. Când telefonul sună de zeci de ori pe zi iar la capătul celălalt se află o voce familiară care îţi dă confortul apartenenţei la un spaţiu cunoscut, iar asta se întâmplă vreme de zeci de ani şi s-a întâmplat înaintea ta atâtor alte generaţii, cum mai poţi învăţa să trăieşti în afara acestui model comportamental? În India despre care vorbesc şi, prin extrapolare, în toate societăţile tradiţionale de acest tip, totul se trăieşte în colectivitate, de unde şi sentimentul pe are îl am adesea atunci când discut cu prietenii mei de aici că, de fapt, vorbesc cu un singur individ multiplicat la nesfârşit, ca într-un film prost de anticipaţie. Desigur, varietatea există, însă nu la nivelul ei profund, ea stă doar în detalii.

Bătălia modernităţii noastre cred că se dă între oamenii cu rădăcini fixe, solide şi cei „mobili”, cu alte cuvinte între oamenii pentru care „dorul” are sens fizic şi cei pentru care această noţiune e mai degrabă o metafizică asumată interior. E, totuşi, bizar că într-un spaţiu atât de asociat spiritualităţii precum India atât de multe lucruri se fac în comun. Nu există aici un „cult” al singurătăţii şi nici o profundă mistică a unui soi de ascetism intelectual pe care îl suspectez a fi în spatele oricărei religii. La români, această legătură cu „glia” s-a spus că ar face parte dintr-un set de specificităţi naţionale proprii nouă. Ataşamentul faţă de sat, faţă de spaţiu, legătura cu generaţiile trecute, ideea că suntem parte a unui lanţ uman care vine de dincolo de noi şi se va întinde dincolo de noi, toate acestea au fost adesea privite ca o „soluţie românească”, ca o formă de supravieţuire. Acum ştiu cu certitudine că nu e deloc aşa. Ele sunt doar apanajul societăţilor tradiţionale şi dispar odată ce societăţile însele evoluează firesc prin filtrele despre care vorbeam mai înainte. Vechile solidarităţi instinctuale (precum cele naţionale, de pildă), se dizolvă în noi tipuri de solidaritate. India este încă departe de acest drum pe care, finalmente, îl va parcurge mai devreme sau mai târziu. România e captivă undeva la mijlocul acestui dureros proces. Avem încă destui patrioţi, „români verzi”, unii chiar de bună-credinţă (dacă suntem de acord să considerăm astfel ignoranţa), dar avem şi oameni care se sustrag acestei paradigme. Nimeni nu poate declara, arogant şi maniheic, că unii sunt „buni” iar ceilalţi „răi”. E vorba doar de cât de mult sunt racordaţi, şi unii şi alţii, la modernitate. Iar modernitatea, indiferent ce s-ar crede despre ea în India, în România sau aiurea, este un dat. E inevitabilă. A trăi în afara ei e tot la fel de productiv pe cât ai încerca, de exemplu, să nu foloseşti computerul ori internetul atunci când scrii. Vorbesc, evident, de cei care scriu frecvent şi nu despre cei care, înjghebând un text o dată pe lună, îşi pot permite luxul de a ignora atât wordul cât şi internetul. O poţi face, desigur, dar în cele din urmă eforturile sunt atât de mari încât renunţi. În romanul său „Mă numesc Roşu”, Orhan Pamuk descrie această luptă între ultimii miniaturişti ai Imperiului Otoman şi cei care folosesc pictura în perspectivă (europeană). E o luptă inegală pentru că ea se poartă între o lume care, inevitabil, moare şi una care, inevitabil, se îndreaptă spre apogeu.  A refuza modernitatea nu înseamnă a o distruge, ci a te plasa în exteriorul ei fără a-i putea opri evoluţia sau capacitatea sa de a fascina.

„Dorul” aşa cum îl înţeleg indienii care nu îşi concep existenţa departe de prezenţa fizică a unei familii lărgite sau aşa cum îl înţelesese la noi Noica nu mai e azi decât o supărătoare incapacitate de a te adapta. A trăi contaminat de idei care, neaparţinându-ţi, nu te definesc, înseamnă a trăi într-un soi de prizonierat permanent. Maturitatea începe odată ce spui pentru prima dată „nu”. Lipsa acută de libertate se manifestă atunci când în cele mai multe cazuri spui „da”. O precizare se impune pentru toţi aceia care, citind acest text, vor înţelege că neg importanţa familiei sau pe aceea a apartenenţei la o etnie anume. Ele sunt importante. Fac parte din ceea ce suntem. Nu ne putem sustrage lor nici declarativ şi nici altcumva. Putem, însă, regla mecanismele fine ce gestionează dependenţa sau independenţa faţă de ele. A zbura fără a te desprinde de la sol e, evident,o aberaţie. Ceea ce-i lipseşte Indiei astăzi, ceea ce-i lipseşte şi României într-un anume sens, este resuscitarea valorilor individuale în dauna celor colective. Despărţirea de patetism, detaşarea de zona emoţiei ieftine şi apropierea de pragmatism şi luciditate.

Criza, prin prisma unui sondaj de opinie

noiembrie 28th, 2010

Ultimul sondaj CCSB, realizat la începutul acestei luni, nu aduce multe veşti noi, ci mai degrabǎ le confirmǎ pe cele vechi: Neîncrederea în Preşedinte şi prim-ministru sunt cvasi-generale, partidul de guvernǎmânt este cotat cu mai puţin de jumǎtate din voturile cu care a venit la putere, iar pesimismul a cuprins aproape întreaga populaţie.

Ar fi o ştire, anume dezumflarea fantomaticului Partid al Poporului de la 11% (sau chiar 17%, conform unor sondaje „pe surse”) la 5%, dar ea era previzibilǎ (am explicat motivele, mai demult, în aceastǎ paginǎ). Oricum, s a infirmat teoria conform cǎreia declaraţiile privind intenţia de vot pentru acest partid ar fi un fel de „pungǎ” în care se ascund simpatizanţii PDL, ca efect al spiralei tǎcerii.

Oricum, fenomenul cunoscut în sociologia politicǎ drept spirala tǎcerii, aşa cum a fost descris în anii ‘70 de cǎtre Elisabeth Noelle-Neumann, intrǎ în funcţiune atunci când în societate existǎ o opinie dominantǎ, care anatemizeazǎ un anumit comportament (în speţǎ ar fi cel de susţinere a partidului de guvernǎmânt), şi care ar genera o teamǎ de dezaprobare sau izolare din partea majoritǎţii. Ori, în momentul de faţǎ, cuplul Bǎsecu-PDL are suficient de mulţi susţinǎtori (lideri de opinie respectaţi, canale media) cu influenţǎ în spaţiul public încât premisele sǎ nu fie întrunite. Proba neadecvǎrii o constituie faptul cǎ procentele pierdute de PP s-au distribuit aproape egal între toate partidele, care au înregistrat, fiecare, creşteri de douǎ-trei procente faţǎ de sondajele publicate anterior.

Existǎ însǎ un alt fenomen, înregistrat în mai toate sondajele din ultimele trei luni şi confirmat de cel publicat la sfârşitul sǎptǎmânii trecute. Dintre personalitǎţile publice, niciuna nu întruneşte un grad de încredere de peste 50%; cu alte cuvinte, locul lǎsat liber odatǎ cu prǎbuşirea lui Traian Bǎsecu la 13% a rǎmas liber. Cea mai bine apreciatǎ personalitate este Mugur Isǎrescu (46%), însǎ domnia-sa a anunţat în repetate rânduri intenţia de a nu reintra în scena politicǎ (evident, în România orice anunţ de acest tip se trece sub beneficiu de inventar). Este un sindrom similar celui în care se gǎsea la sfârşitul anilor ’90 Theodor Stolojan, pe când domina capitolul de încredere din sondaje, în condiţiile în care se menţinea departe de viaţa politicǎ; odatǎ intrat în cursa pentru prezidenţiale, nivelul sǎu de încredere a scǎzut semnificativ.

Crin Antonescu, cotat cu un nivel de încredere de 41%, se situeazǎ mult peste cota electoralǎ a partidului sǎu (27% dintre cei care ar vota, adicǎ vreo 13% din totalul eşantionului). Asta înseamnǎ cǎ încrederea de care se bucurǎ se datoreazǎ aproape exclusiv imaginii favorabile a persoanei sale, şi nicidecum faptului cǎ reprezintǎ Partidul Naţional Liberal. Al treilea în clasament este un alt independent, doctorul Sorin Oprescu (36%). Urmeazǎ la micǎ distanţǎ Victor Ponta (35%). Aceastǎ ierarhie sugereazǎ, prin primele trei locuri, un fapt: anume cǎ partidele politice nu reuşesc sǎ impunǎ lideri politici credibili.

Este încǎ o consecinţǎ a crizei de credibilitate a tuturor partidelor. Imaginea negativǎ a tuturor partidelor, aflate la guvernare sau în opoziţie, este, cred, principala cauzǎ a pesimismului care dominǎ electoratul român (procentul de 82% din dreptul propoziţiei „România merge într-o direcţie greşitǎ” nu s-a mai înregistrat în ultimii douǎzeci de ani). Lipsa de perspectivǎ, despre care am mai vorbit, înseamnǎ şi faptul cǎ niciuna din forţele politice actuale nu este perceputǎ ca o alternativǎ pentru ieşirea din crizǎ.

P.S. Nu pot sǎ nu semnalez, din nou, o insatisfacţie majorǎ faţǎ de modul în care înţeleg institutele de cercetare a opiniei sǎ facǎ publice rezultatele sondajelor. Deşi toate deţin pagini web proprii, sondajele pe care le dau publicitǎţii sunt foarte rar publicate pe aceste site-uri, ceea ce face sǎ circule tot felul de variante apocrife, trunchiate. În plus, chiar atunci când reuşim sǎ gǎsim forma originalǎ a comunicatului, lipsesc o serie de informaţii indispensabile unei analize riguroase, cum ar fi textele întrebǎrilor şi variantele de rǎspuns (de exemplu, în sondajul CCSB nu putem şti dacǎ încrederea s-a mǎsurat pe o scalǎ cu cinci sau patru variante de rǎspuns – cu sau fǎrǎ termen neutru); de asemenea, nu e întotdeauna clar care a baza de raportare a procentelor, îndeosebi atunci când e vorba despre intenţii de vot. De acord, presa generalistǎ nu suportǎ prea multe detalii, dar tocmai de aceea e necesarǎ prezenţa pe pagina web proprie a tuturor informaţiilor referitoare la un sondaj de opinie.

LET’S TALK TURKEY

noiembrie 28th, 2010

Thanksgiving Day turkey, that is.  With stuffing or dressing (it matters not what you call it) this is the way we celebrate our early heritage in the U. S., complete with all the fixings fit for a very hungry crowd.  This banquet of the harvest goes back to 1621 when Plymouth, Massachusetts played host to the native indians and the pilgrims from England who came to my old home ofNew England on the Mayflower.  You all know that story, though.  The story that you don’t know is that all of us, we Americans, have different ways of noting this special day.  With or without peas, golden roasted like grandma’s or fried as we like to eat it in the South,  that center of attention, the juicy, crispy, delectably delicious main dish is the star attraction at the table, which in my family was always bountiful, beautifully decorated and abundantly blessed with fruits, nuts, vegetables and sweets galore.  Feasts and a whole day of rest and recumbance…ahhhh, that’s the ticket!

Now I’m here in Peace Corps Romania and have the privilege of seeing real live turkeys on farms all throughout the countryside.  My neighbors rear them and care for them each day, as they are an essential part of the day to day life of putting food on the table.  It’s very different than picking them up in the grocery store with those little plastic thermometers sticking out of their nice, plump bellies. You can’t spy on them chatting with each other in turkey-speak or see them run through the leaves or hear the wind rustle through their feathers.  Oh no.  None of that.  It’s an oddity for us in the U.S. as it is after all not the way we do things everywhere.  Instead it’s:  Check the sale paper, plan the menu, look for the biggest, boldest and most ostentatious bird that you can afford.  Thaw it out in the kitchen sink and fight over the wishbone when it’s all said and done.

That’s what we did and that’s what most families still do.  But village life being as it is, well, the supermarket is a long haul away and why get frozen when you can have fresh, right?  Last year, I cooked the first Thanksgiving meal which my gazda/host family ever had with turkey that came from the backyard.  Although it was for me a kind of strange thing to one day be feeding them all their cornmeal and the next seeing 5 sets of feet in a stainless steel bowl right beside those hordes of feathers, well, it still was tastier than I’ve ever had.

And so it goes.  We learn, we experience, we change, we share here in the Peace Corps as volunteers have always done.  And we are the better for it because we pass on our observations and this new and different cultural knowledge to people all around the world.  We understand and we can see the why and the wherefore usually up close and very personal.

On this holiday of gluttony and graces, I am having dinner with my newest colleagues in town and there will (as is my custom-passed on by my parents and grandparents) be that staple, the tantalizing Tom turkey. A truly international way of spreading the love and good cheer on the threshold of the Christmas season.  Along with boats of gravy, I’ll have sweet potatoes from Germany, fennel and celery from Italy, chestnuts from China, pomegranates from Greece, dates from Turkey, and all the rest from the gardens and farms of this wonderfully rich countryside of Romania.  All except the turkey.

This year I went all the way to the Kaufland’s in the city and bought myself a modest frozen one from France.  I’d been there and done that and it seemed only right that I renewed one of my own traditions on Thanksgiving.  My new friends nonetheless will be satisfied, I will be happy to share with them a most important occasion, there won’t be any sighing, and once again, there’ll be thanks and seconds all around.

As for any of the other turkeys here, I’m not sure where they are this year, but in my mind, I’d like to think that they were still outside by the apple trees, jumping on fences, and having a „high old time” even after Thanksgiving Day.  As I see it, I don’t think they’d enjoy France anyway…pomme frittes in lieu of mashed potatoes and all. Those turkeys can be so pretentious, really.  Just like some of us on Thanksgiving.  Even though we’re good at saying how thankful we are for so much, we sometimes forget the simplicities and the realities of life.  Like how meat comes to the table.  Like how much we rely on our amenities growing up in America.  How much we sometimes indulge no matter what the cost.

I’d like to think that somewhere, somehow, someway, we’d all take a moment to give thanks to the animals and to the earth on which we live, both of which provide for us so very much.  Sometimes we do forget our manners.  Heck, a truly honest prayer of thanks for Thanksgiving along with remembering how much we all need each other and have reasons to be grateful each and every day.    A rare bird, indeed.

Ajun identitar

noiembrie 28th, 2010

1 ianuarie 2007, data intrării României în Uniunea Europeană, este o zi de “ajun identitar”. Despre această zi ar fi bine să vorbim nu politic, ci cu folos. Intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă amneziile sau lacunele noastre istorice, ci ne oferă șansa instituțională de a le repara.

În ultimii ani, la început de decembrie, voci iscusite vorbesc despre însemnătatea Zilei naționale sau despre alegerea ei. Ultimii ani au născut neliniști privitoare la chestiunea “cine suntem”? Întrebarea are valențe europene, nu numai românești sau post-comuniste. Este o nedumerire pe care Cortina de Fier, globalizarea, noile modele ale sistemului internațional și terorismul nu au creat-o, ci au sporit-o. Este o dilemă alimentată de decapitările identitare din epoca modernă și contemporană, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare și inspirată a democrației și libertăților. Este, de asemenea, rezultatul faptului că democrația nu reușește să se delimiteze complet de disimulare, iar libertatea să se debaraseze complet de iresponsabilitate.

Ziua națională a fost, din 1866 până în 1948, o sursă de mândrie și de confort identitar. Astăzi ea este doar un instrument, neîndemânatic folosit.

Vă propun să ne gândim nu la dilema “10 Mai” sau “1 Decembrie”, ci la sensul cuprinzător a patru din însemnele statalității contemporane: Ziua națională, stema, bancnota și Imnul național. Apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, presiunea globalizării, precum și slăbiciunea unora dintre instituțiile naționale vor obliga, poate, țări ca România să reconsidere simbolurile naționale și să le transforme în instrumente de producere a binelui. Când am spus “vor obliga”, de fapt, am greșit. România nu este obligată la nimic. Țările trec uneori pe lângă ocaziile istorice, fără să le folosească. Democrația, pe care noi am reobținut-o în anul 1989, este un lucru de preț, fundamental. Dar ea nu obligă la generozitate, tot așa cum libertatea nu obligă la simț al răspunderii. Poți să fii prosper și egoist, inteligent și rău-intenționat, inspirat și indiferent, fermecător și leneș. Poți să fii democrat și iresponsabil sau apărător al libertății și ne-loial țării tale.

Orwell a spus că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul. Dar ceea ce Orwell nu a prevăzut este că și pentru democrațiile secolului XXI trecutul este uneori “un bun” interpretabil în funcție de cum ne aranjează politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei “10 Mai” sau “1 Decembrie”, și nu datele istorice, ca atare. Greu vei găsi un învingător în demonstrația că “10 Mai” este o zi mai importantă decât “1 Decembrie”. “10 Mai” este mai convingătoare decât “1 Decembrie” pentru că are tradiție de simbol statal, fiind Ziua națională lasată moștenire de cea mai bună parte din istoria noastră modernă. Tratarea moștenirii ca pe un legământ este reflexul țărilor coerente și stabile.

România de astăzi, stabilind Ziua națională la “10 Mai”, nu ar fi mai puțin republicană, ci puțin mai demnă și mai respectabilă. Ironia soartei face ca ultimele trei Zile naționale din istorie, “10 Mai”, “23 August” și “1 Decembrie” să fie zile cu puternice conotații regale.

Astăzi, după șaizeci de ani de confuzii la nivel instituțional, ni se pare irelevant, poate, detaliul acurateții tradiției. Și înțelegem greu importanța de a păstra continuitatea și coerența establishment-ului. Tocmai de aceea suntem vulnerabili. Adevărul este că lucrurile au început să se încurce instituțional atunci când România, după ce și-a transformat Regele în mecanic auto, a avansat un cizmar în calitate de șef de Stat (e drept, nu a făcut această ispravă de capul ei). Afirmația de mai sus nu este o ironie nelalocul ei, ci o încercare de a condensa în cât mai puține cuvinte o tragedie a Statului român. O tragedie de a cărei adâncime suntem puțin conștienți.

În zilele fierbinți din decembrie 1989, alegerea zilei de “1 Decembrie” și a numelui constituțional de România (în loc de Republica Socialistă România), au fost instincte politice, gesturi de conservare a puterii prin evitarea comparațiilor constituționale stânjenitoare. Ele au reprezentat un act de provizorat istoric, nu un act altruist de redare a demnității și respectabilității.

Dar, oricât de precaut și de meșteșugit ar fi, un calcul politic rămâne fără semnificație și valoare dacă nu servește interesul național, dacă nu este generos și responsabil, dacă nu continuă firesc mersul lucrurilor.

1 Decembrie, zi glorioasă din istoria noastră, este neconvingătoare ca Zi națională, din cauză că a fost folosită drept o re-inventare de tip orwellian a trecutului. Tot așa cum orwelliană este și imaginea deplorabilă pe care o avem mereu în ziua de 1 decembrie, la Alba-Iulia, cu personalități publice bucureștene sulfuroase, dând din coate în primul rând, pentru a împrumuta ceva din legitimitatea istorică a lui Ferdinand și a Mariei, la al căror chip se închină ocazional, o oră pe an.

În aceeași ordine de idei, noi am continuat, după 1989, fără măcar a ne da seama, să alterăm respectabilitatea statalității noastre prin imprimarea pe bancnote a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei naționale. Bancnota este apanajul statalității, nu al culturii, ea este un dreptunghi de hârtie impregnat cu sens geopolitic. Pe bancnote, prin urmare, este nevoie să apară chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat orwellian foaia, punând chipuri culturale dintre cele mai diverse, precum cele ale lui Eminescu, Blaga sau (cred) Enescu. Bancnota nu este un mijloc de îmbățoșare folclorică. Avem o largă paletă de candidați legitimi pe bancnote, de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, până la Alexandru Ioan Cuza, Carol I și Fedinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de Mihai I. Dumnezeu să ne înțeleagă de ce ne trebuie un compozitor pe moneda națională! Locul lui de onoare este la Atheneul Român, așa cum locul poetului național este la bibliotecă, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru. Știu prea bine că transferul anumitor prerogative de suveranitate către Uniunea Europeană va însemna, în viitor, înlocuirea bancnotei naționale. Este un gest pe care societatea noastră este gata să îl facă pentru binele ei. Exemplul dat de mine vorbește despre instinctul distrugerii și nu are legătură cu încheierea existenței monedei naționale, în favoarea celei comune europeană.

Orwell a ratat șansa de a se naște român. El ar putea să roșească astăzi de invidie dacă ar trăi să vadă cum în Sala Tronului a Palatului Regal din București se organizează frecvent agape, cocktail-uri și defilee de modă, contra a câteva mii de euro. Doriți să siluiți spațiul sacru al statalității românești? Nu este nevoie să fluierați în timpul intonării Imnului de Stat, nici să vă ștergeți pantofii cu steagul tricolor. Este suficient să dați telefon la Muzeul Național de Artă și să luați masa, contra cost, în sala în care Regele Carol I ținea pe cap coroana.

În anii ’70 și ’80, la Castelul Pelișor – mi-a relatat recent o muzeografă – o poetă stingea țigări pe mobila aurită a Reginei Maria, iar un scriitor spărgea pahare regale de cristal, izbindu-le de pereții cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. La fel, batjocura de la Sala Tronului nu ofensează cultural (de fapt este efectuată de oameni de cultură), ci statal.

Stemei naționale (prin intervenția nemijlocită a unui personaj politico-militar încă în viață) i-a fost retezată, într-o secundă, în decembrie 1989, coroana istorică. Coroana rotundă (închisă) este simbolul neatârnării. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetăți închise, adică stăpână pe ea. Păstrarea intactă a stemei tradiționale a Statului român modern ar fi un atu al instituțiilor de astăzi și, implicit, al celor care le conduc. Dacă, după anul 1989, au înțeles acest adevăr Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Podgorița, Budapesta și Varșovia, de ce nu îl înțelege Bucureștiul? Este șmecheria noastră mai iute decât memoria noastră?

Ar merita, dacă timpul vă permite, să vă uitați pe Internet la stemele statelor Uniunii Europene, comparându-le cu stema României post-decembriste. Este un contrast frapant, în defavoarea noastră, în primul rând la nivel estetic, și apoi la nivel simbolic.

Sunt țări care nu și-au schimbat Imnul de Stat timp de sute de ani. De ce ar face-o? Ele nu au nimic de uitat. Noi, da. Un astfel de cântec ar trebui să fie mai puternic decât bunul nostru plac, fiindcă înmagazinează forța unui legământ primit de la cei dinaintea noastră. Există o diferență între “Trăiască Regele” și orice alt cântec de vocație patriotică, iar importanța acestei diferențe o vom simți curând, când brand-ul de țară nu va mai fi o oportunitate de piață, ci o urgență națională. Brand-ul de țară ar trebui să fie un instrument așezat utilitar pe același raft cu stema, cu imnul, cu steagul, cu Ziua națională și cu una din fețele monedei euro (cealaltă față a monedei, ca și bancnota, va face loc însemnelor europene). Ar fi interesantă o dezbatere despre spatele monedelor Euro care, după cum știți, rămâne “național” și este un prilej de jocuri, comentarii, colecții și simbolism pentru mulți europeni, mai ales tineri.

Sunt convins că România în Uniunea Europeană, folosind fără complexe de inferioritate instrumentele ce au format-o ca stat modern european, amintindu-și de Carol I, de Coroană, de Fundațiile Regale, de toate împlinirile Mariei și ale lui Ferdinand I, trecând prin “Traiască Regele” și pe sub Arcul de Triumf, va fi o Românie mai puternică, mai pragmatică și în pas cu lumea.

Odată cu venirea la Palatul Elisabeta a Familiei Regale, în mai 2001, un lucru a devenit limpede: pentru a vedea Coroana imaterială pe care Regele Mihai o așază pe creștetul României europene de astăzi, nu ai nevoie de ochi, ci de cetățenie.

Salonul Internaţional ART EN CAPITAL 2010

noiembrie 28th, 2010

23-28 noiembrie 2010, Grand Palais, Paris

Photobucket
Grand Palais, ©Marina Nicolaev

Aflat la a V-a Ediţie, în perioada 23-28 noiembrie Salonul Internaţional „ART EN CAPITAL” şi-a deschis porţile la Grand Palais la Paris pe Champs Elysées.

În acest spaţiu generos se întâlnesc întotdeauna cinci saloane reprezentative importante unde şansa de a fi remarcat de galerişti, colecţionari sau public creste exponenţial incredibil pentru fiecare dintre cei 2000 de artişti plastici expuşi. Aici în acest an, am întâlnit pictori, sculptori, gravori, plasticieni, fotografi, arhitecţi din toate colţurile lumii, fiecare având alt stil, altă manieră de a se exprima plastic, altă şcoală într-o simbioză eclectică de excepţie.

Photobucket
arh. Taylor Ishmael (dr) şi colegii, ©Marina Nicolaev

Cele 5 saloane istorice sunt:
Société des Artistes Français – Societatea Artiştilor Francezi
Această Societate ce reuneşte aşa cum ne confirmă si site-ul oficial al evenimentului anual, delegaţii de artişti din „Cambodgia până în Columbia şi din Honduras până în România” este prezidată de Viviane Guybet.

Salon des Artistes Indépendants – Salonul Artistilor Independenti
Un alt salon cu tradiţie fondat în 1884 aflat sub conducerea preşedintei Dominique Chapelle a oferit vizitatorilor în acest an lucrările delegaţiilor din China, Grecia, Italia, Brazilia şi Rusia. Sloganul arhicunoscut « Ni Jury Ni Récompense » permite expunerea fără o selecţie prealabilă.

Comparaisons – Comparatii
Salon fondat in 1956 de o femeie Andrée Bordeaux-Le-Pecq, este astazi condus de Paul Alexis. De-a lungul timpului, aici au expus artişti consacraţi printre care: André Lhote, Antonio Tapies, Poliakoff, Matta, Arman, Yves Klein, Veira Da Silva, Alechinsky, Lindström, François Morellet, Utrillo, Vlaminck, Chaissac, Raysse, René Magritte, Jean Messagier, Mimmo Rotella, Man Ray, Picasso, Salvador Dali, Antoni Clavé, Van Dongen, Christo, André Masson, Bernard Buffet, Olivier Debré, César, Jacques de Villegle, Niki de Saint Phalle, Atlan, Hains, Lanskoy…Un spaţiu generos în care este o onoare să fii invitat să expui.

Salon de Dessin et de la Peinture à l’eau – Salonul de Desen şi Acuarelă
Este un salon fondat în 1949 de către Masson, Villon, Berthommé Saint-André, Cadiou, Planson, Chapelain-Midy, Raymond-Martin, Brayer, Dunoyer de Segonzac, de Waroquier ş.a. Iniţial dedicat desenului în 1954 a fost adăugată şi secţiunea Acuarelă şi a devenit Salonul de Desen şi Acuarelă. Este prezidat de Jean-Maxime Relange. În acest an invitatul de onoare al acestui salon artistul Christian Billet, Artist oficial al Armatei Franceze, Chevalier des Arts et des Lettres, membru fondator al Salonului „Art en Capital” şi Preşedinte de onoare al Artiştilor Francezi. Salonul prezintă delegaţii de artişti din China, Suedia, Monaco şi Japonia. Pe simezele Salonului de Desen şi Acuarelă au fost prezenţi artiştii cărora li s-a organizat retrospective in acest an: Berthommé Saint-André, Villon, André Lhote, Zao Wou Ki.

Printre mulţi alţi artisti mai mult sau mai puţin cunoscuţi, am întâlnit-o pe pictoriţa franceză de origine română, Raluca Vulcan a cărei operă am mai semnalat-o.

Photobucket
Raluca Vulcan şi alţi invitaţi ©Marina Nicolaev

Société Nationale des Beaux-Arts – Societatea Naţională a Artelor Frumoase.
Înfiinţată în 1900, Societatea Naţională a Artelor Frumoase are o prestigioasă evoluţie de-a lungul timpului. Astăzi este condusă de François Bellec.

Salonul „ART EN CAPITAL” 2010 mi-a oferit o surpriză neaşteptată prin premierea cu Medalia de aur pentru Arhitectură a colegului Fabrizio Exposito, arhitect artist, membru al Asociaţiei „Ligne et couleur”, care în 2008, a fost prezent la Salonul internaţional ARTIS din Bucureşti.

Photobucket
Fabrizio Expozito ©Marina Nicolaev

Însă surpriza cea mai mare a Salonului „ART EN CAPITAL” 2010 o constituie Medalia de Onoare obţinută de sculptorul VIRGIL Artist oficial al Armatei Franceze din 2007, de naţionalitate franceză, originar din Cluj, a cărei creaţie autentică şi originală este realmente excepţională.

Photobucket
VIRGIL şi admiratorii săi, ©Marina Nicolaev

Salonul „ART EN CAPITAL” 2010 a constituit o revelaţie estetică şi în acest an, prilej de meditaţie şi deschidere spre frontispiciile încununate cu lauri ale Artei contemporane.

Photobucket
Grand Palais, ©Marina Nicolaev

Au înflorit cireșii în noiembrie

noiembrie 28th, 2010

O ultima pleoapa adoarme padurea,

Frunzele coboara in Valea Plangerii.

Petatele isi respira sideful


De la Beaujolais la Thanksgiving

noiembrie 28th, 2010

Daca America isi sarbatoreste un moment de recunostinta darurilor autumnale si  convietuirii in buna vecinatate, Franta prin mai putin innobilatul soi numit Beaujolais nouveau se inscrie intr-o suita calendaristica de noiembrie cu perioada de Thanksgiving.
Punerea pe masa a vinului Beaujolais coincide cu sfarsitul recoltelor si cumva ca vin timpuriu se apropie de zaibarul romanesc.
Vinul ce poarta numele regiunii din care provine, parte a Burgundiei a fost pana la inceputul celui de al doilea razboi mondial produs pentru consum si distributie locala.
Conform legislatiilor viticole vinul nu putea fi vandut decat dupa data de 15 decembrie a anului de productie. O reglementare ulterioara avea sa devanseze data de mai sus cu cea de a treia saptamana de noiembrie, insa sub numele de Beaujolais nouveau .
Georges Duboeuf, un comerciant ambitios si intreprinzator intelege ca nu intotdeauna vinul select si foarte ales aduce profituri imediate si uriase, si ca atare tine de cont de faptul ca vinul de Beaujolais se opreste din fiert inaintea altor soiuri si ii pregateste un plan strategic ce il incununeaza de succes pe plan mondial in 1970. O cursa celebra ce aduce vinul la Paris va consacra si celebrul slogan: “Le Beaujolais nouveau est arrivé!” aflat pe etichetele si pe reclamele acestui vin.
Foarte putine vinuri in lume se bucura de popularitatea Beaujolais-ului. As spune ca si etichetele viu colorate, tinuta casuala a unui vin mai lejer, redus in tanin, cu o preponderenta de fruct nu copt, nu zemos, deci nu de consistenta mierii, dar nici stringent contribuie la universalitatea acestuia.
Variante ale acestui tip de vin se intalnesc in Portugalia, Spania, Cehia, S.U.A. etc.
Milioanele de sticle Beaujolais ce pleaca inspre toate colturile lumii si conform traditiei nu se deschid decat dupa cea de a treia saptamana a lunii de noiembrie – au in mod sigur origini in timpuri stravechi precum vara indiana din America de Nord.
Nu putem omite stradaniile lui Georges Duboeuf care in urma cu decenii la varsta de 18 ani si-a inceput negotul carand si vanzand vin cu bicicleta.
Curcanul la cuptor (ori pui, rata sau fazan) se asociaza magistral cu vinul rubiniu ce nu se poate reduce doar la un pahar…
Va asigur ca a doua zi nu veti avea dureri de cap si nici de burta.

Propunere de introducere a votului electronic pentru românii din străinătate

noiembrie 28th, 2010

Joi, 25 noiembrie, la Palatul Parlamentului, Bucuresti, GRSPSociety (Asociatia Globala a Studentilor si Tinerilor Profesionisti Romani)  a propus votul electronic ca solutie pentru facilitarea procesului electoral pentru romanii din strainatate.

Dezbaterea moderata de Marian Voicu, realizator TVR, i-a adus la aceeasi masa pe Raymond Luca, Senator PNL circumscriptia 43 (diaspora);  Joszef, Koto, Deputat UDMR circumscriptia 43; Varujan Pambuccian, Deputat Uniunea Armenilor din Romania, Simona Constantinuescu, Director Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile; Georgiana Iorgulescu, Director Executiv ​Centrul de Resurse Juridice, Laura Stefan, Coordonator de Programe Anticoruptie Societatea Academica Romana; Ovidiu Voicu, Director de Programe Fundatia Soros Romania; Gabriela Negm, Consilier Relatii Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni si Bogdan Popescu,  sef al serviciului Relatii Externe Autoritatea Electorala Permanenta.

Cristian Pirvulescu, Presedintele Asociatiei Pro Democratia si Monica Macovei, Europarlamentar PD-L si-au exprimat optiunea pentru votul electronic la distanta printr-un mesaj video inregistrat.

Romania este tara europeana cu proportia cea mai mare din populaţie care traieste in afara granitelor. Desi 15% din cetatenii romani se afla in afara tarii, iar voturile lor au reprezentat mai putin de 1.4% din numarul total de voturi la ultimele alegeri, prevederile legislatiei electorale privind egalitatea participarii la alegeri a cetatenilor romani din strainatate raman, pana in acest moment, doar un deziderat.

EVREII ULTRARELIGIOŞI: paraziți sau temelia statului Israel? (1)

noiembrie 28th, 2010

Recent au avut loc dispute asupra situaţiei şi poziţiei evreilor ultrareligioşi în statul Israel. Nu intenţionam să mă refer la această chestiune, la care m-am referit anterior şi care a provocat dispute atât în paginile revistei „Acum”, cât şi pe liste private, uneori fără înţelegerea bazei ei reale. Deoarece am văzut că această temă este reluată în discuţie, am hotărât să scriu încă un articol asupra ei.

ASPECTE  RECENTE

În urmă cu câteva săptămâni, în statul Israel  a avut loc un incident politic relativ minor, cel puţin în mod aparent. Partidul ultrareligios „Yahaduth HaTorah” a reuşit să impună o lege prin care elevii vârstnici de ieşiva (academie talmudică), oameni căsătoriţi cu mai mult de trei copii (aşa-numiţii „avrekhym”) vor primi o stipendie din partea statului pentru a-şi putea continua studiile de Torah (respectiv studiul cărţilor religioase, a iudaismului) în mod onorabil. Faptul a trezit reacţii dure în rândul publicului israelian nereligios şi în special antireligios. Au început proteste, unele logice, altele psihologice, printre care: de ce elevii de ieşiva să primească stipendii, iar studenţii care învaţă discipline laice la universităţi şi la colegii să nu le primească? În cele din urmă, proiectul de lege a fost modificat, iar studenţii instituţiilor laice de învăţământ superior aflaţi într-o situaţie familială paralelă cu cea a respectivilor elevi de ieşiva au primit aceleaşi drepturi.

A urmat însă o nouă dispută. Numărul acestor studenţi aflaţi în situaţia familială menţionată este mult mai mic decât cel al elevilor de ieşiva aflaţi în aceeaşi situaţie. Prin urmare, de ce trebuie să se dea ajutor de studiii elevilor de ieşiva? În această dispută au fost antrenaţi diferiţi oameni politici israelieni, care au găsit o cale de afirmare şi de atacare a adversarilor politici, precum şi personalităţi antireligioase care au găsit o ocazie bună de a se manifesta şi a-şi arăta resentimentele, precum şi de a incita publicul şi a încinge spiritele.

Studenţii, crezând că a venit momentul luptei pentru dreptate – de fapt, multe revoluţii încep cu manifestaţii studenţeşti – au început să se agite. Un deputat, profesor universitar, a subliniat că faptul nu este corect, că studenţii israelieni trec prin multe greutăţi, că vin la universitate după trei ani de serviciu militar obligatoriu şi sunt nevoiţi să lucreze paralel cu studiile universitare pentru a-şi câştiga existenţa şi a putea plăti taxele mari de studiu (lucruri perfect adevărate) – şi de accea nu trebuie să tacă, ci să iasă în stradă, să demonstreze. A avut loc o demonstraţie a studenţilor. Dar la această demonstraţie studenţii nu au cerut să li se acorde drepturi egale cu cele ale elevilor de ieşiva căsătoriţi, respectiv burse sociale de studiu din partea statului tuturor, indiferent de situaţia lor familială, ci să nu li se acorde burse elevilor de ieşiva căsătoriţi. Deci, în locul unei devize pozitive bazată pe o cerere justă – o deviză negativă bazată pe respingerea altora. Nu spre binele demonstranţilor – care ar fi trebuit să ceară burse sociale şi ar avea tot dreptul în acest sens – ci spre răul altora, consideraţi oameni din evul mediu, primitivi, exploatatori politici, numai pentru că sunt diferiţi de ceilalţi oameni prin îmbrăcăminte şi comportament, un fel de „element străin”. Nici unul dintre politicienii care i-au incitat pe studenţi să iasă în stradă şi să demonstreze nu le-a făcut o asemenea propunere pozitivă, iar dacă studenţii înşişi s-ar fi gândit la o asemenea revendicare cu adevărat dreaptă, respectivii politicieni incitatori ar fi făcut totul pentru a o estompa, declarând-o populistă şi costisitoare. Principalul era manifestarea urii antireligioase şi folosirea studenţilor pentru realizarea unor interese politice.

S-a ajuns la asemenea atitudine, încât un student la matematică şi-a permis să deseneze un porc pe tablă în sala de curs a profesorului Eli Rips, savant de renume mondial, profesor universitar religios, care a susţinut că legea asupra elevilor de ieşiva căsătoriţi este corectă şi dreaptă. Profesorul Rips a trebuit să se adreseze şefului de catedră. În cele din urmă, studentul respectiv şi-a cerut iertare, iar profesorul l-a iertat şi a povestit acest lucru, zâmbind, într-un interviu acordat ziarului ebraic laic şi de orientare de stânga „Yedioth Aharonoth”. Apropo, profesorul Rips este un fost protestatar împotriva agresiunii sovietice în Cehoslovacia în anul 1968, când a încercat să-şi dea foc  – în calitate de student protestatar la Riga – precum Jan Pallach; diferenţa este că el a fost salvat cu forţa de câţiva marinari trecători şi ulterior internat într-un spital psihiatric după sistemul sovietic.

Personal m-ar fi bucurat ca studenţii israelieni să ceară burse sociale de studiu pentru fiecare, aşa cum primesc burse sociale studenţii francezi, care nici nu plătesc taxe exacerbate, nici nu servesc trei ani în armată, ca în Israel. Din păcate, studenţii israelieni încă nu au învăţat că protestul este necesar în mod pozitiv, spre binele lor, pentru interesele lor individuale – şi nu în formă negativă, împotriva altora, servind unor interese străine vieţii lor particulare sau de grup.

EVREII  ULTRARELIGIOŞI  VĂZUŢI  DE  EVREII  LAICI  ŞI  RELIGIOŞI MODERAŢI  SIONIŞTI  ÎN  ISRAEL  –  ŞI  GÂNDIREA  REALĂ  A  EVREILOR ULTRARELIGIOŞI

Ceea ce se poate implica este faptul că mulţi elevi de ieşiva preferă să rămână la ieşiva până la o vârstă înaintată – uneori chiar toată viaţa – şi să înveţe Torah fără să lucreze, fiind întreţinuţi din banii publici sau din donaţii particulare făcute ieşivelor. Mai mult, aceşti oameni au mulţi copii, ceea ce determină creşterea treptată a numărului lor. Lucru perfect adevărat, dar care trebuie să fie reanalizat pentru a fi înţeleasă realitatea. Trist este că, în loc să se încerce a înţelege gândirea acestor oameni şi a-i atrage din punct de vedere social, unii activişti politici şi unii publicişti preferă să-i numească  „paraziţi”, uneori chiar cu ură, fără să analizeze condiţiile în care trăiesc şi motivele reale ale preferinţei lor intelectuale.

Afirmaţiile statistice sunt grăitoare . Numărul evreilor ultrareligioşi în statul Israel reprezintă circa 20 la suta din populaţie. Un procent destul de ridicat. Numai că mulţi dintre ei împletesc studiul Torei cu activitatea practică. Aceşti oameni lucrează în domenii diferite, de la muncile cele mai simple până la muncile cele mai înalte, precum Hi-Tech. De asemenea, ei lucrează în munci referitoare la viaţa religioasă (rabini, hahami, cantori, administratori de sinagogi, oameni de serviciu la sinagogi şi la ieşive, bucătari şi supraveghetori rituali asupra calităţii de „kashruth” a mâncării, comercianţi de alimente cu certificat ritual sau de obiecte de cult, etc.).

În plus, se impune o analiză atentă a vieţii, comportării şi gândirii lor. Ei consideră că tocmai studiul neîntrerupt al Torei, al Cărţilor Sfinte ale iudaismului reprezintă elementul central, vital, baza societăţii evreieşti şi israeliene. Din punctul lor de vedere, studiul disciplinelor laice reprezintă o pierdere din timpul care trebuie dedicat studiului Torei, iar activitatea profesională practică trebuie doar să servească studiului Torei, respectiv să-i ajute pe învăţăceii ei să se poată întreţine material şi să-ţi poată ajuta familiile.

În multe familii ultrareligioase, femeia este persoana care întreţine familia, bărbatul fiind dedicat studiului. Este interesant că multe femei ultrareligioase fac acest lucru din tot sufletul, cu mult elan. Una dintre ele, o specialistă în Hi-Tech a afirmat odată în faţa camerelor de luat vederi ale televiziunii că astfel are plăcere şi ea şi de asemenea au plăcere şi copiii ei (soţul este rabin salariat pentru această funcţie). Trebuie să menţionăm faptul că mulţi dintre evreii ultrareligioşi, aparţinând curentelor extremiste, nu numai că nu primesc ajutoare băneşti din partea statului, ci chiar le refuză deoarece nu vor să colaboreze cu statul evreiesc întemeiat de oameni şi nu de Dumnezeu: ei aşteaptă venirea lui Mesia, care poate fi grăbită numai prin respectarea strictă a celor 613 comandamente ale Torei şi nu prin încercarea de a forţa Mâna lui Dumnezeu în acest sens. Mulţi dintre evreii ultrareligioşi preferă să trăiască în sărăcie materială, afirmând însă bogăţia spirituală, respectiv studiul şi cunoaşterea Torei.

De asemenea, trebuie să afirmăm că mulţi dintre ei, care nu sunt capabili să înveţe şi să ajungă la un nivel ridicat în studiul Torei, aleg să lucreze într-o profesiune simplă, rezervând studiului câteva ore pe zi sau chiar pe noapte. Faptul că unii dintre ei refuză să recruteze în armată este bazat pe aceeaşi idee: interdicţia întreruperii studiului Torei. Afirmaţia lor este că studiul Torei este singura armă reală de care dispune poporul evreu. Este adevărat că, iniţial, numărul celor care nu se recrutau în armată din acest motiv era mic, iar în prezent este mult mai mare.

Dar apar câteva elemente suplimentare care nu sunt luate în consideraţie totdeauna. În nici o ţară din lume evreii ultrareligioşi nu sunt recrutaţi în armată. Este adevărat că se afirmă că Israelul este patria lor, la fel ca a tuturor evreilor; dar ei consideră că studiind Tora, servesc statului mult mai mult şi aparţin armatei lui Dumnezeu. Precum vedem, gândirea lor este diferită de cea a altor cetăţeni isrealieni. Din acest punct de vedere trebuie să menţionăm că gândirea lor este cu mult diferită de cea a evreilor religioşi moderaţi şi moderni, printre care a celor aşezaţi în regiunile Yehudah şi Shomron (Iudeea şi Samaria).

Trebuie să înţelegem că este vorba de o societate închisă, diferită de societatea israeliană deschisă, care include atât evrei laici cât şi evrei religioşi moderaţi în chestiuni religioase. Publicul israelian laic refuză să înţeleagă gândirea acestor evrei ultrareligioşi, care este complet diferită de gândirea evreilor laici. În analiza gândirii lor, publicul israelian laic (şi chiar religios moderat sionist) transpune gândirea laică (israeliană, europeană şi americană modernă), respectiv propria lui gândire, încercând să perceapă o gândire diferitâ cu ajutorul unor tipare străie ei şi nu în conformitate cu tiparele acelei gândiri analizate.

Mai mult, publicul israelian laic şi religios moderat sionist priveşte această comunitate ultrareligioasă „de sus”: neînţelegând – şi chiar refuzând să înţeleagă gândirea membrilor ei, îi consideră inferiori, tratându-i de pe poziţia unui complex de superioritate şi considerând că are misunea filantropică sau socială de a le schimba modul de viaţă, ca şi cum ar fi vorba despre indivizi izolaţi şi nu despre o comunitate organizată, cu o bază ideologică proprie a ei. Deci, gândirea lor este respinsă în mod aprioric, ceea ce împiedică realizarea oricărui dialog cu ei. Îmi amintesc o întâmplare povestită într-o carte care includea amintiri ale unor israelieni de formaţie laică, dar care au devenit religioşi şi ultrareligioşi din propria lor hotărâre.

O tânără din această categorie este apostrofată de mama ei că, în cele din urmă, va risca să se căsătorească cu un elev de ieşiva ultrareligios şi primitiv, caraghios din punctul de vedere al evreilor laici, ceea ce va determina tratarea ei viitoare ca pe o tânără caraghioasă sau chiar vrednică de milă. Ea îi replică mamei, o persoană educată, intelectuală, laică şi antireligioasă, că o prietenă a ei vrea să se căsătorească cu un german, provenit dintr-o familie de foşti nazişti, şi o întreabă pe mama ei ce este mai bine. Răspunsul mamei este că germanul respectiv trăieşte „ca şi noi”, dar ultrareligioşii „trăiesc în evul mediu”.

Nu vreau să mă refer la problema căsătoriilor mixte, pe care o consider strict individuală; nu vreau să fiu înţeles greşit din acest punct de vedere. Vreau numai să subliniez dispreţul, neînţelegerea şi refuzul cunoaşterii evreilor ultrareligioşi de către o parte a celor laici datorită înfăţişării lor diferite. De asemenea, vreau să adaug încă un element care agravează această neînţelegere: dispreţul publicului israelian laic pentru studiul Torei de către elevii de ieşiva, afirmându-se că este un studiu care nu ar servi la nimic din punct de vedere social, că este rupt de realitate, lipsit de finalitate şi disciplină, chiar parazitar – spre deosebire de studiul disciplinelor laice de către studenţi în universităţi, studiu în care există o finalitate, absolvenţii devenind practicieni utili societăţii şi lor înşile. Desigur, dacă analizăm această afirmaţie în profunzime din punctul de vedere al societăţii laice moderne găsim coordonate reale. Dar aceste coordonate sunt scoase din contextul lor adevărat şi reunite cu altele, care sunt departe de a fi reale, ci au rămas neînţelese de cei care le afirmă. De asemenea, această idee capătă un caracter simplist: o societate poate fi judecată din punctul de vedere al ei însăşi comparativ cu punctul de vedere al analiştilor ei – şi nu numai din punctul de vedere al analiştilor care aparţin altei societăţi.

Pentru înţelegerea tuturor acestor coordonate (şi în special a gândirii evreilor ultrareligioşi) se împune cunoaşterea gândirii şi societăţii lor în profunzime, pe baza tuturor aspectelor lor. Din păcate, tratarea simplistă este cea care domină gândirea unei părţi a publicului israelian. Din acest punct de vedere, apare grija permanentă asupra viitorului: ce va fi peste 20 de ani, când numărul evreilor ultrareligioşi (şi proporţia lor în societatea israeliană) va ajunge la circa jumătate din populaţia evreiască a Israelului. În acest caz, cine va merge la armată? Cât la sută din populaţie va fi activă în producţie? Problema la care se referă personalităţi diferite din viaţa economică, socială şi politică israeliană este cea a necesităţii productivizării evreilor ultrareligioşi, pe căi diferite. Totuşi, acest lucru a reuşit numai în mică măsură, tocmai datorită neînţelegerii bazelor ideologiei societăţii ultrareligioase.

-continuarea in numarul viitor-

Ce-ar fi spus Monica Lovinescu despre Adrian Păunescu?

noiembrie 28th, 2010

Ma gandeam in aceste zile ce-ar fi spus, ce-ar fi scris Monica Lovinescu in momentul glorificarii postume a sicofantului suprem al dictaturii comuniste din Romania.  Nu ma indoiesc ca, in spiritul est-eticii, consecventa cu propriile valori, ar fi pretuit in cel mai inalt grad articolul lui Mircea Cartarescu publicat in Evenimentul zilei vinerea trecuta.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-de-partea-intunecata-a-fortei-912899.html

A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential (o selectie realizata cu admirabila pasiune de Cristina Cioaba). Cred ca este cazul sa ne reamintim, chiar daca unii vor sa oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreapta si extrema stanga in sincretismul, or mai bine zis barocul, ideologiei comuniste din Romania in perioada lui Ceausescu. In pofida tentativelor de a rescrie istoria, in pofida calomniilor care ma proiecteaza drept „ideolog de curte”, ramane faptul limpede, incontestabil ca nu am lucrat nicio zi in presa comunista, ca nu am batut la portile Academiei „Stefan Gheorghiu”, ca nu am lucrat in niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii. Cata vreme despre Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu si altii din aceeasi zona, ar fi imposibil sa se afirme acelasi lucru. Sa luam un exemplu: in 1971, Adrian Paunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine si cum l-a indemnat sa faca acest lucru. A condus un interviu cu marele istoric al religiilor (a carui opera stiintifica era pe-atunci interzisa in tara) si a promis fie publicarea integrala a textului, fie renuntarea la aparitia acestuia daca cenzura ar fi intervnit in vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordida cand Paunescu si-a incalcat fagaduinta. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea in cadrul emisiunii „Teze si antiteze la Paris” articolul „Avaturirile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adriana Paunescu”. Citez: „Adrian Paunescu isi ia angajamentul. Isi da cuvantul de onoare. In lumea aceasta, in care sosea el, cuvantul de onoarea inseamna ceva. Inseamna totul. Si totusi, dupa mai bine de un an, interviul apare cum apare mai totul in Romania: cenzurat, schimbat, pus cu totul in alta lumina de o introducere, de fapt o ‚reconsiderare’, si din care Mircea Eliade dispare pentru a lasa locul aranjamentelor lui Adrian Paunescu.” In acelasi articol, Monica Lovinescu citeaza dezmintirea lui Mircea Eliade scrisa la 27 martie 1972, la Chicago. Scria asadar Mircea Eliade despre intalnirea cu Paunescu si mistificarea care a urmat: „In ceea ce priveste amintirile despre serile petrecute impreuna in iarna 1971, ele sunt evocate de poetul si gazetarul Adrian Paunescu, si ii apartin in intregime. Cand sedeam de vorba, credea ca vorbim aceeasi limba: vechea, cinstita limba romaneasca pe care am invatat-o de copil si pe care o vorbesc si acum, la batranete. Recunosc, cu o imensa tristete, ca m-am inselat.”

Acesta era Adrian Paunescu in anul de gratie 1971: oportunist, limbut, gongoric, de un maladiv bovarism, dispus sa-si calce in picioare promisiunile, sa faca orice pentru a parveni in universul “socialismului multilateral dezvoltat”.  Nici vorba de idealismul reformatorilor de la Praga. Nimic in comun cu Havel, Skvorecky, Vaculik, Kohout, Klima. Nu comunismul cu chip uman il atragea pe el, ci propria ascensiune in cadrul sistemului stalinismului national.  Sa ne mai intrebam ce ar fi spus Monica Lovinescu despre mascarada grotesca a ultimelor saptamani? Se indoieste oare cineva ca ea ar fi reiterat pozitia afirmata inca din 1972 si reluata ulterior de atatea si atatea ori?

Sa nu uitam ca abjectia absoluta impotriva lui Virgil Ierunca (“interviul” luat de activistul ideologic cu pretentii de romancier Dinu Sararu mamei autorul Fenomenului Pitesti) a aparut in Flacara lui Paunescu.  Cei care azi plasmuiesc retroactiv “doua perioade” in biografia lui Paunescu, cei care peroreaza despre civismul vulcanic si spiritul social furtunos al “bardului”, par sa fi uitat aceste abisale, sinistre infamii.  Expresia “trepadus de curte noua” a fost creata de Monica Lovinescu tocmai in raport cu personaje gen Paunescu (numit explict ca epitom al categoriei in cauza).  In zeci de emisiuni transmise de la Paris, Monica Lovinescu a vestejit miselii comise de “grupul celor douazeci si ceva” condus de Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Dinu Sararu, Dan Zamfirescu, Ion Lancranjan, Ilie Purcaru, Paul Anghel si Mihai Ungheanu.  Patronul acestora era Dumitru Popescu-”Dumnezeu”, avandu-l ca aghiotant zelos pe Eugen Florescu.  O carte mult insultata de barbisti, scrisa in acei ani de Ileana Vrancea, avea ca subtitlu aceste cuvinte: “Intre adevarul istoric si memoria culturala a actualitatii”.  Ceea ce s-a petrecut in aceste ultime saptamani, convertirea postuma a lui Paunescu in erou national, arata cat de maleabila poate fi aceasta memorie culturala, mai ales atunci cand este subiectul unor desantate, nerusinate manipulari.  Se incearca asadar forjarea unei contra-istorii, ocultarea/negarea prin minimalizare, bagatelizare si falsificare a colaborationismului in formele sale cele mai virulente si exaltate.  Anti-anticomunistii de serviciu pretexteaza tot felul de argumente falacioase pentru a ocoli miezul problemei, intarzierea procesului de asumare/judecare a trecutului (Vergagenheitsbewaltigung).   Tocmai din acest motiv avem nevoie, precum de apa si de aer, de textele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca.

First you cry

noiembrie 28th, 2010

iată nacela şi visul destrămate prin burgul orbilor de toate cuvintele
clopote amare vor respira peste ultimul însoţit
dincolo de facerea ta
dintre coastele şi pântecul norului albastru
– când te-au înnegurat în sacristia anotimpului –
vei deschide într-un târziu iertării inima
cartea de nisip dintre noi şi cer
până vor ţâşni din Styx pietrele înapoi
şi crinii ofiliţi şi foamea de tine
sub talpă se va ascuţi tăcerea

numele îţi va fi scris cu foşnetul celui crucificat
peste apele Infernului
„Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita.”

rumorile toamnei te vor duce iar de mână
prin liturghia acestei nopţi
lângă regii neîncoronaţi ai singurătăţii
first you cry

TEMA SĂPTĂMÂNII: Dansul

noiembrie 28th, 2010

5 decembrie 2010

Andrea Ghiță

Dansul florii de mac

Maria e in clasa a II-a si duce mai departe traditia neamului ei.

4 decembrie 2010

Natalie Montanaro

Swan Lake dancer – Teatrul National Cluj

3 decembrie 2010

Paula Drexler

Robin Hood Festival – Scotia – 3 august 2010

2 decembrie 2010

Corina Ostoia

Aloha!

1 decembrie 2010

Camelia Lica

Pasiunea tangoului pe o scena in Buenos Aires

30 noiembrie 2010

Paulina Eliza Duta

Partenerii de dans ai unei amazoane…

Luminiţa Florentina Simion alături de calul Amar şi dresorul acestuia, Cezar Manolescu, într-un scurt moment coregrafic, preambul la ” Graţie şi artă în paşi de dans “…

29 noiembrie 2010

Cristina Dobrin

Belly dancing – croaziera pe Nil

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Ne-a despărțit un poet

noiembrie 28th, 2010

Despărțirile sunt dureroase; adesea absurde.

Cine-și mai amintește adevăratele motive,

Cum au pornit, de la ce s-a aprins,

Cine a deschis zăgazurile departajării.

Ventrilocii au mimat laringite, faringite,

Au jurat pe arborii lor genealogici, pe ramurile, pe frunzele lor,

Că nu au urlat în noaptea când s-au despărțit sentimentele;

Prietenia de dușmănie, iubirea de ură, inocența de vinovăție.

Pe noi ne-a despărțit un poet.

Nectarul din cuvintele sale nu era cules din corolele florilor.

Era simplu zahăr ambalat în fățărnicie.

Lucirile stranii din ochii albaștri ți s-au părut semne divine,

Fâlfâiri de aripi de înger.

Am simțit că e prea plin de sine,

Că nu e decât un înger căzut,

Cerșetor de false rubine.

Te-am zărit la cimitirul aleșilor.

Fața Maicii Domnului la Sfântul Mormânt.

Mâinile îți tremurau ca niște segmente ostile.

Nu mai participi la lecturi, la lansări de carte.

Am renunțat și eu să te mai invit.

Ne vedem tot mai rar, ne sunăm formal,

De sărbători, de onomastici, la câteun eveniment.

Ne-a despărțit un poet.

Pânza de păianjen

noiembrie 28th, 2010

Ne sfărâmă viaţa bolovani

Şi ne trec prin faţă iar, strigoi

E bolnavă toamna de castani

Şi pădurea de atâtea ploi

A murit şi dragostea din lucruri

Pentru care suntem vinovaţi;

Dacă-n geam cu degetele baţi,

Din insectare evadează fluturi.

Chiar aşa

noiembrie 28th, 2010

Poem de Ion POP

Născut la Mireşu Mare, judeţul Maramureş (1 iulie 1941)

Poet, critic şi istoric literar, teoretician
al avangardei literare, promotor cultural. Membru al Uniunii Scriitorilor
din România.

Chiar aşa.
Despre dictaturi, brune, verzi sau roşii,
despre închisori şi lagăre de concentrare,
nu se poate scrie imediat. Avem
nevoie de decantări, se cuvine
să lăsăm să treacă un timp, ca să se zvânte
sângele de pe răni, cadavrele să-nflorească,
din cenuşă să se înalţe,
cu un elan exemplar,
înflăcăratele păsări Phoenix.
Se poate spera, de asemenea,
să se diversifice evantaiul cromatic
până la cele şapte culori al curcubeului, plus
altele câteva, interferente, evitându-se
plictisitoarea monotonie.
Unde mai pui
că atâta urlet, atâtea gemete
ar bruia Lectura.
Deocamdată,
tocmai m-am întors de la înmormântarea
unui foarte bun prieten. Nu-mi place
să bârfesc, dar
aperitivul şi friptura de la pomană
puteau fi ceva mai gustoase.
Iar măgarul ăla de la Veterinară
iar a spus un banc prost cu tauri.
Şi apoi, ca fundal muzical,
pentru atmosferă,
puteau alege
şi Bruckner în loc de veşnicul
Chopin.
Deocamdată, atât. Până
la următorul poem
nu mai am
aproape nimic de adăugat.

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:  „Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

În așteptarea următoarei revoluții

noiembrie 28th, 2010

Bienala Internaţională VIDEOZONE, ediţia a V-a, Israel, 23-29 noiembrie 2010

noiembrie 25th, 2010

În perioada 23-29 noiembrie 2010, în Israel va avea loc cea de-a V-a ediţie a Bienalei Internaţionale VIDEOZONE.

România va participa cu o prezentare generală despre arta video, cu accent pe creaţiile recente, realizată de Irina Cios, directoarea Centrului Internaţional pentru Artă Contemporană (CIAC/ICCA) din Bucureşti. În cadrul programului sunt incluse 8 lucrări video realizate de artişti contemporani din generaţia tânără: Bogdan Teodorescu, Regele Ionescu, Ştefan Constantinescu, Delia Popa, Nicu Ilfoveanu & Michele Bressan, Irina Botea, Cristina David.

României îi este rezervată seara de 26 noiembrie, începând cu orele 17:30 (Centrul de Artă Contemporană din Tel Aviv, Str. Kalisher nr. 5).

Ediţia de anul acesta a Bienalei se va desfăşura la Centrul de Artă Contemporană din Tel Aviv (organizatoarea evenimentului), Cinemateca din Tel Aviv, Centrul pentru Artă Digitală din Holon şi Muzeul de Artă din Petach Tikva. Video Zone este singura bienală internaţională specializată pe arta video, organizată în Israel. Centrul de Artă Contemporană (CCA) din Tel Aviv, instituţie foarte bine cotată pe plan internaţional, este deja partener tradiţional al ICR Tel Aviv. Directorul CCA, Sergio Edelsztein, unul dintre cei mai influenţi curatori din lume, a reuşit să aducă în Israel nume sonore ale artei contemporane, ca Marina Abramovic, Jan Tichy sau John Baldessari. Cele 30 de evenimente programate în cadrul Bienalei din acest an vor cuprinde selecţii de curatori realizate de importante nume pe plan internaţional, precum Lori Zippay, Marcel Schweirin, June Yap şi alţii. Vor fi prezentate şi comentate lucrări realizate de peste 150 de artişti, printre care se regăsesc nume dintre cele mai importante pentru evoluţia acestui gen al artei contemporane: Nam June Paik, Bill Viola, Bruce Nauman şi alţii.

Eveniment realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Mai multe detalii: www.icr.ro/videozone5ro

Proteste ale tinerilor în Anglia împotriva triplării taxelor universitare

noiembrie 24th, 2010

Mii de tineri, studenți și elevi, au protestat în mai multe orașe mari și centre universitare din Anglia împotriva planurilor anunțate ale guvernului de a majora substanțial taxele universitare.

La Londra s-au înregistrat ciocniri între poliție și demonstranți, mai mulți polițiști și trecători au fost răniți și s-au operat zeci de arestări.

În plin centru al Londrei, în jurul coloanei lui Nelson din Trafalgar Square, la amiază erau adunați câteva sute de studenți și elevi care scandau lozinci de protest, unele chiar obscene, la adresa guvernului de coaliție dintre Conservatori și Liberal Democrați.

Furia tinerilor este cauzată de intenția actualei majorități de a mări taxele de înscriere în învățământul universitar de la circa 3000 de lire la 9000 de lire anual, în condițiile în care venitul mediu anual în Regatul Unit este de 25000 – 26000 de lire.

Ținta principală a protestului lor a fost Partidul Liberal Democrat și mai ales liderul său, vicepremierul Nick Clegg, care în timpul campaniei electorale exclusese orice majorare a taxelor universitare.

Guvernul justifică această măsură prin necesitatea de a menține competitivitatea învățământului universitar din Anglia, în condițiile în care tot mai mulți absolvenți de liceu decid să-și continue studiile la nivel superior. Un alt argument este și cel a beneficiilor derivate din studii universitare, care oferă avantaje financiare pe viață absolvenților de învățământ superior în comparație cu cei fără astfel de studii.

Marea majoritate a instituțiilor de învățământ superior din Anglia sunt publice și încasează taxe de la toți studenții, spre deosebire de cele din Scoția, unde studenții scoțieni nu plătesc.

Ca-n Franța în 1968?

Tinerii protestează împotriva acestor taxe pe care le consideră prohibitive. Deși sumele datorate ar urma să fie replătite după absolvire, oponenții triplării taxelor susțin că ele vor descuraja pe mulți să meargă la universitate, mai ales că de anul viitor vor fi retrase și ajutoarele de stat pentru studenți.

Tinerii îl consideră pe Nick Clegg un mare mincinos

Tinerii îl consideră pe Nick Clegg un mare mincinos

Pe lângă taxe, studenții trebuie să se întrețină pe timpul celor trei ani de studii și mulți tineri din familii sărace și bazau pe aceste sume, care acum vor fi disponibile doar de la caz la caz din finanțele universităților.

Protestul de marți a fost organizat de mici grupuri radicale, principalul sindicat universitar NUS distanțându-se de demonstrații. Luna trecută o demonstrație similară la Londra s-a soldat cu ocuparea temporară a sediului Partidului Conservator.

Mai mulți tineri au fost arestați și trimiși în judecată, iar marți, un student de 18 ani care aruncase un extinctor de pe această clădire s-a declarat vinovat la o judecătorie din centrul Londrei – City of Westminster Magistrates – de tulburarea violentă a ordinii publice. El a fost trimis pentru condamnare la o instanță superioară – Curtea Coroanei de la Southwark – unde este pasibil de o pedeapsă cu închisoarea de până la cinci ani.

Unii lideri ai protestatarilor au afirmat deschis că au ca model protestele studențești din Franța din 1968, un gen de proteste studențești a căror amploare și vehemență e neobișnuită pentru Marea Britanie.

Amenințări cu moartea și asumarea istoriei traumatice

noiembrie 24th, 2010

In ultima luna am primit, pe adresa universitatii unde predau (University of Maryland at College Park) doua scrisori de amenintare cu moartea. Ii rog pe cititorii acestui articol sa-si imagineze ce simti cand deschizi un asemenea plic. Stupoare, inmarmurire, deruta. Nu este vorba de teama (am mai primit asemenea mesaje, nu mi-am “temperat” activtatea), ci de o infinita greata.

Prima abominatiune de acest tip (lexicul antisemit este de o violenta inimaginabila) am primit-o in 1984. Era semnata “Comandamentul Dumnezeu si Patrie”, o productie sulfuroasa a sectiilor specializate in dezinformare ale Securitatii. Am citit mult pe acest subiect si sunt convinsa ca asa procedau “institutiile”. Simulau provenienta dinspre extrema dreapta pentru a sterge urmele si a-si atinge scopurile: intimidare, descurajare, infricosare. Continea si versuri (“Ma-ta te-a scurtat de …/Noi o sa te scurtam de tartacuta”).

L-am sunat atunci pe regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc al postului de radio Europa Libera unde eram colaborator permanent. “Welcome to the club”, mi-a spus cu intristat umor, dupa care m-a sfatuit sa renunt neintarziat la cetatenia romana. Vlad nu mai este printre noi, dar, cum imi scria prietenul sau apropiat Gelu Ionescu, ar fi fost neindoios un sustinator al demersului Comisiei Prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste. Pentru Vlad contau principiile, nu micile umori si marile vanitati. Insist asupra unui fapt: aceste dejectii au o istorie care precede cu decenii momentul actual in care, mi se spune, “cine seamana vant culege furtuna”.

Aici nu e vorba de pozitia mea politica de sustinere ori criticare a unui om politic sau a altuia, ci de o tentativa de anihilare in efigie a cuiva care se situeaza categoric de partea valorilor societatii deschise. La fel stau lucrurile si in privinta lui H.-R. Patapievici ori a lui Gabriel Liiceanu.

La ora cand scriu aceste randuri, familia mea nu stie nimic despre aceste imunditii. Limbajul extremist, abjectia isteroida a insultelor, ma impiedica sa le reproduc. Voi anunta institutiile abilitate (atat in SUA, cat si in Romania). Mai primisem una, tot anul acesta, in luna februarie, expediata din New York. Cea dintai pretindea ca vine din partea saptamanalului “New York Magazin” (i-am trimis o copie editorului Grigore Culian, i-am spus ca banuiesc ca avem de-a face cu o intoxicare securista).

Ma intreb insa despre care Securitate vorbim. Cele doua mostre da hate-mail sosite in noiembrie au pe plic stampila “Revista Romania Mare”. Nu am probe ca Vadim le-ar fi trimis. “Tribunul” isi rosteste imprercatiile public, sub nume propriu. Este mandru de de obscenele-i atacuri, si le asuma.

Nu stiu cine este maniacul care trimite asemenea orori. Ori poate maniacii. Stiu insa ca discursurile urii, dezumanizarea simbolica a celor cu care te afli in dezacord, insinuarile otravite, procesele de intentie, negarea oricarui merit celui pe care ai decis ca vrei sa-l sa-l excluzi, ba chiar sa-l anihilezi, sunt menite sa distruga civilitatea.

Sa negi cuiva dreptul de a vorbi numai pentru ca se intampla sa vina dintr-o familie candva comunista, sa-i falsifici deliberat biografia numai pentru a demonstra ca este lipsit de legitimitate in a condamna comunismul ori fascismul, ca nu are dreptul moral sa vorbeasca despre trubadurul en titre al stalino-fascismului romanesc, este o ignominie.

Reactiile legate de “canonizarea” lui Paunescu au revelat falii adanci, nevroze persistente in societatea romaneasca. Cum mi-a scris recent o respectata personalitate a rezistentei anti-totalitare, cascada de laude la adresa sicofantului suprem al dictaturii tine de domeniul grotescului netarmurit, iar istoria inmormantarii si post-inmormantarii a depasit capacitatea publice si masura manipularii lor. Ditirambii au intrecut tot ce se putea inchipui.

Fara o asumare responsabila a trecutului traumatic, fara o dezbatere onesta, fara curajul de a spune lucrurilor pe nume, riscam sa prelungim o stare de turpitudine larvara si sa prelungim la nesfarsit o amnezie auto-distructiva. Daca acest lucru implica un risc, eu unul nu ezit sa mi-l asum. Sunt convins ca sunt departe de a fi singurul.

Maia Morgenstern la Toronto, în piesa TANGO FINAL

noiembrie 23rd, 2010

    Maia Morgenstern la Toronto, in piesa TANGO FINAL

Miercuri, 1 Decembrie 2010, ora 20.00
Centrul Cultural Japonez
(6 Garamond Court, Toronto, ON, M3C 1Z5)

www.jccc.on.ca


Biletele pot fi cumparate on-line cu carte de credit sau de debit, plata prin sistemul Paypal

www.acasamedia.com sau www.CumparaBilet.com.

Biletele se pot procura si de la magazinele romanesti
„ABC Euro Delicatessen”, „EUROPA DELI”, „Medallion”, „Carpati”, cu plata CASH
sau in ziua spectacolului, direct la sala Centrului Cultural Japonez, „Kobayashi Hall”,
cu o ora inainte de inceperea spectacolului, in masura locurilor disponibile.
La sala, plata se face doar CASH.

ABC Euro Delicatessen
3115 Sheppard Ave. East
(Sheppard & Pharmacy), Toronto
Tel. 416 495 0368

Europa Deli & Bakery
10520 Yonge Street,
Richmond Heights Shopping Center,
Tel 905-508-1475

Medallion Grocery
17 Wilson Dr., unit #2, Milton
Tel 905-636-8673

Carpati
4665 Central Parkway East
Mississauga
Tel. 905-568-0656

Guvernul britanic confruntat cu fundamentalism islamic în școli

noiembrie 22nd, 2010

Guvernul britanic declară că nu va tolera predarea unor lecții cu caracter antisemit sau homofob copiilor musulmani din Regatul Unit.

Declarația aparține ministrului educației, Michael Gove, și a fost făcută în cadrul emisiunii BBC Panorama de reportaje de investigație, care a dezvăluit că în peste 40 de școli de sfârșit de săptămână circa 5000 de elevi musulmani învață după curiculum oficial al Arabiei Saudite.

“Evreii sunt maimuțe și porci” sau “Homosexualii trebuie executați. Singura discuție este metoda de execuție: lapidarea, arderea sau aruncarea într-o prăpastie”, sunt texte care pot fi citite în manuale editate de ministerul saudit al educației și distribuite în școli musulmane, unde sunt predate copiilor la sfârșit de săptămână în afara orelor.

Acestea au fost filmate cu camera ascunsă,  iar originea  manualelor, unde apar și diagrame cum să se amputeze mâini și picioare la persoane condamnate pentru furt, a fost relevată ca fiind un oficiu cultural al Ambasadei Arabiei Saudite la Londra.

Dar nu doar la aceste activități neoficiale unii copii musulmani sunt îndoctrinați cu fundamentalism Islamic. În Regatul Unit doar 150 de școli din totalul de 30000 sunt musulmane, o parte finanțate de stat, altele private.

Emisiunea Panorama a descoperit pe paginile de internet ale unora dintre aceste școli linkuri către situri fundamentalist islamice care predică separatismul islamic și ura împotriva valorilor democrației de tip occidental. În unele cazuri, școlile au fost expuse, prin intermediul centrelor culturale islamice cu care adeseori împart aceeași clădire, unor predicatori fundamentaliști invitați să conferențieze în Marea Britanie.

Deși majoritatea școlilor musulmane predau după curiculum oficial, unele dintre aceste școli nu sunt inspectate de Ofsted, inspectoratul oficial. Iar școlile de sfârșit de săptămână nu sunt supuse deloc inspecției.

Panorama a intervievat directori de școli, inspectori, experți religioși și parlamentari și concluzia a fost aproape unanimă: separatismul școlar duce la un eșec al integrării sociale a elevilor musulmani și poate declanșa conflicte violente, cum au fost ciocnirile inter-rasiale dintre tineri albi și asiatici din nordul Angliei în 2001, în cartiere complet segregate.

Ministrul educației Michael Gove a declarat că va lua măsuri ca astfel de lacune ale sistemului de inspecție să fie remediate și să mai existe posibilitatea că incitarea la ură să rămână nedetectată în sistemul educațional.

Dilema cu care se confruntă guvernul de coaliție Conservator – Liberal Democrat este una fundamentală: cum să împaci libertatea de exprimare și religioasă cu necesitatea de integrare într-o societate din ce în ce mai multiculturală, multietnică, multirasială și multireligioasă, care, spre deosebire de Franța, a încurajat întotdeauna minoritățile să-și exprime și să-și păstreze propria identitate.

Lipsa de comunicare…

noiembrie 21st, 2010

De atâtea ori am avut senzaţia că între echipa editorială şi unii dintre cititorii noştri se petrece de fapt un dialog al surzilor încât m-am decis să încerc să vă împărtăşesc într-un text coerent, nu neapărat un „regulament” dar totuşi un set de reguli după care ne ghidăm, strategiile noastre de comunicare cu publicul.

1. Primul şi cel mai important criteriu fiind exprimarea cât mai simplă, pe înţeles şi la subiect, a unor opinii, vă garantează că atunci când nu înţelegem ceva, întrebăm. De asemenea vă garantează că, dacă o opinie nu este legată de un subiect, fie nu o publicăm fie atragem atenţia asupra acestui fapt.

2. Fără a respecta o ordine a importanţei în cele ce urmează, trebuie spus că ne aşteptăm ca acolo unde există un dezacord de puncte de vedere, persoana care este de altă opinie să şi-o exprime în mod urban, la obiect şi mai ales argumentat.

a. Urban, adică fără a încerca să ia în derâdere argumentele autorului, de pe poziţii „pamfletare” mai ales când este vorba de teme grave. A nu se subestima experienţa redactorilor în detectarea unor asemenea tendinţe. Nu doar ne facem o datorie din a-i pune la punct pe agresori, dar va mărturisesc, unora dintre noi le face chiar plăcere să-i facă pe agresori şi persiflatori să simtă ce înseamnă sa fie, la rândul lor, agresaţi şi persiflaţi. Este aceasta o greşeală a moderatorilor? Posibil. Dar între a greşi tăcând sau ascunzând sub covor mizeria (nepublicănd anumite comentarii), şi a face cunoscută cea mai mare parte a realităţii în care trăim (mai puţin unele dintre abjecţii), preferăm cea de a doua variantă. Vizând în comentariile lor textele şi nu persoanele, comentatorii vor primi răspunsuri, chiar dacă argumentative, având ca ţintă a criticii tot textele lor şi nu persoanele! În caz contrar (intervenţii civilizate din partea cititorilor şi răspunsuri necivilizate din partea redactorilor), autorul acestor rânduri vă va cere scuze personal şi va lua măsurile corespunzătoare. Nimeni, indiferent de poziţia sau relaţiile personale nu trebuie să se aştepte la ACUM ca agresând să nu primească replici agresive chiar dacă, uneori, abia după „a doua palmă” primită pe obrazul întors cu bună credinţă.

b. La obiect, adică în legătură cu tema discuţiei, fără a încerca să deturneze subiectul tratat de un articol, eventual punând întrebări „cu clenci” care „dovedesc ceva” (nebulos de regulă, în legătură cu care ei înşişi nu sunt informaţi – dar despre care altfel au „o părere clară”). De reţinut că nu avem timp să intervenim pe texte şi, modificându-le, să lăsăm doar parţile care au legătură cu subiectele discutate.

c. Argumentat, fără a invoca cine ştie ce superioritate sau dându-ne nouă ca temă să contra-argumentăm „bulele” lor „papale”. Nu trebuie să mire pe nimeni că nu primim teme, decât dacă dialogăm în legătură cu ele şi ajungem la concluzia că putem aduce valoare adăugată în legătură cu subiecte sugerate de cititori. Din această perspectivă suntem foarte receptivi propunerilor!

3. Insistăm mult pe participarea la discuţii utilizând nume reale dar aşa cum se observă, nu facem din asta o obligativitate. Nici nu reproşăm anonimilor utilizarea de pseudonime decât dacă le folosesc pentru a împroşca cu noroi. Deci insistăm nu atât pentru ca dorim noi să ştim cine sunt participanţii la discuţii cât pentru că ştim că autocenzura serveşte calităţii comunicării. Vrem ca participanţii la actul comunicării să-şi asume răspunderea pentru ceea ce spun, şi „riscul” ca alte persoane care îi cunosc să poată cunoaşte opiniile lor reale. Preferăm, cu alte cuvinte, participanţi curajoşi la actul comunicării! Dacă anonimitatea le ajută să comunice, prea bine, s-o folosească. Dacă îi protejează în mod obiectiv, o salutăm! Dar să nu se aştepte să nu le-o reproşăm dacă o folosesc doar pentru a lovi din umbră. În particular pentru polemici, solicităm declinarea identităţii.

4. Nu se pune nici o clipă problema că am „ataca” pe cei care sunt de altă părere – deşi aceasta este o critică foarte frecventă pe care o primim. Problema se pune că menţinem unele adevăruri ca fiind evidente, fără a mai fi nevoie să fie demonstrate, iar cei care li se împotrivesc sunt descalificaţi din start şi primesc replicile corespunzătoare. Astfel, xenofobia de orice fel, fundamentalismul sau „doar” propaganda de partid sau religioasă, homofobia, secretomania, negaţionismul, conspiraţionismul, microbismul politic, naţionalismul orb şi feroce, politicile de gaşcă şi destul de multe altele sunt sancţionate fără ezitare în ACUM.

5. În rare cazuri vom permite două comentarii consecutive de la acelaşi cititor.

6. Nu avem întotdeauna timp să corectăm gramatical comentariile. Pornim de la premisa că fiecare comentariu este citit atent de autorul lui înainte de postare. Dacă totuşi doriţi o corectură, contactaţi-ne.

7. Persoanlelor care aduc prejudicii morale revistei ACUM şi fac revistei o propagandă anti-urbană, dacă se întâmplă să fi publicat în ACUM, li se şterg toate materialele din arhiva.

8. Încercările de a comenta sub multiple identităţi atrag după sine includerea într-o „listă de interzicere a comentariilor”, cu caracter tehnic.

9. Periodic, unii dintre cei care intervin cu comentarii ce trădează un spirit cultivat şi afinitate faţă de valorile apărate de echipa redacţională ACUM vor primi invitaţii personale de a deveni colaboratori. Refuzul nu trebuie motivat şi nu supără. Considerăm acceptarea ca pe o victorie!

10. Lista aceasta rămâne deschisă pentru orice sugestie şi va fi actualizată ca atare. Este un document viu!

Gheorghe Leahu: O viaţă printre case şi culori

noiembrie 21st, 2010

Photobucket

În cadrul Târgului Internaţional de Carte GAUDEAMUS,  duminică 21 noiembrie 2010, ora 12:00 a avut loc lansarea albumului arhitectului Gheorghe Leahu: „O viaţă printre case şi culori” la standul Editurii CAPITEL din spaţiul Automobile Dacia, situat în dreapta intrării în Pavilionul central ROMEXPO.

Au prezentat: criticul literar Alex Ştefănescu, academicianul Răzvan Theodorescu, prof. dr. arh. Sorin Vasilescu şi autorul.

GHEORGHE LEAHU:

Photobucket
©Marina Nicolaev, 2010

M-am născut la 10 mai 1932, în oraşul Chişinău, România (astăzi, Republica Moldova). Bunica mea din partea mamei, Xenia Halippa, era sora marelui patriot şi om de stat basarabean, Pan Halippa, imul din făuritorii Marii Uniri de la 1918. Tatăl meu, Theodor Leahu, a fost un prosper om de afaceri şi proprietar, mama, Ana Leahu, scriitoare şi publicistă, iar sora, Mia Leahu (căsătorită Stănescu), a fost arhitectă.

În 1940, după ocuparea Basarabiei de către sovietici, ne refugiem în Bucureşti .În acest timp bunicii mei paterni, ţărani înstăriţi, sunt deportaţi în Siberia unde au decedat, fără a li se cunoaşte mormântul.
Revenim în Chişinăul eliberat vremelnic, iar în 1944 frontul ne alungă din locurile natale.

În 1944, tatăl meu, având gradul de căpitan de rezervă, este concentrat, participă pe frontul antihitlerist din Ungaria şi Cehoslovacia, este grav rănit, este adus în ţară şi internat o perioadă îndelungată în Spitalul Militar Zonă Interioară nr. 245, instalat în clădirea liceului „Radu Negru” din Făgăraş. Drept urmare, ne stabilim cu familia la Făgăraş, unde, între 1944-1951 urmez şi absolv cursurile liceului „Radu Negru”.

În 1951, dau examen de admitere la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, unde mă clasific pe primul loc din peste 340 de candidaţi.
Obţin în 1957 diploma de arhitect, având ca profesori pe reputaţii arhitecţi: Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Grigore Ionescu, George Simotta şi Nicolae Cucu.

M-am căsătorit în 1960 cu Viorica Leahu (născută Popescu), de profesie chimistă.
Am un fiu, Dan Leahu, născut în 1963, absolvent al Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” promoţia 1988, stabilit şi căsătorit în 1992 în Statele Unite ale Americii.

Între anii 1957-1991 am proiectat şi coordonat în cadrul Institutului „Proiect Bucureşti”, un impresionant număr de mari ansambluri de locuinţe, precum şi obiective istorice din zona Lipscani, în calitate de autor şi arhitect şef de secţie.

Sunt autor al proiectelor: Magazinul Universal „Unirea”, blocuri din ansamblul Calea Dorobanţilor, Spitalul O.R.L. „Dr. Hociotă”, extinderea Spitalului „Dr. I. Cantacuzino”, Fabrica de băuturi răcoritoare Ci-Co (astăzi Coca-Cola), Spălătoria Industrială „Nufărul” Militari, vile, case particulare, sedii de instituţii etc.

Sunt de trei ori laureat al Premiilor Uniunii Arhitecţilor din România pentru valoarea profesională a unora dintre lucrările proiectate.

Între anii 1977-1989 am luat atitudini curajoase împotriva demolărilor şi pentru apărarea patrimoniului arhitectural ameninţat cu distrugerea în anii de dictatură comunistă. În mai 1990, particip ca delegat al Uniunii Arhitecţilor din România (U.A.R.) la al XVII-lea Congres Mondial al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ce a avut loc în Montreal (Canada).

După 1989 am fost cooptat în diferite organisme profesionale de arhitectură: Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, conducerea Uniunii Arhitecţilor, membru de onoare al Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice. Am numeroase articole publicate, conferinţe şi interviuri pe posturi de radio şi televiziune.

Sunt autor al albumelor:
BUCUREŞTI – arhitectură şi culoare (ediţiile 1988,1989, 1991)

LIPSCANI – centrul istoric al Bucureştilor (1993)

BUCUREŞTTUL DISPĂRUT (1995)

DISTRUGEREA MĂNĂSTIRII VĂCĂREŞTI (1997)

TRANSILVANIA – oraşe şi monumente (1998)

BUCUREŞTI – portretul unui oraş (2001)

BUCUREŞTI – „MICUL PARIS” (2003)

ARHITECT ÎN „EPOCA DE AUR” (2005) Jurnalul secret al umilinţelor populaţiei şi ale arhitecţilor din România între anii 1985-1989

SIBIU -CAPITALĂ EUROPEANĂ (2007) album închinat istoriei şi patrimoniului arhitectural sibian, printr-un itinerar cultural ilustrat cu 50 de acuarele.

În ultimii ani Poşta Română a reprodus după acuarelele mele milioane de timbre poştale care au ca subiect monumente arhitecturale din România.

Între anii 1975-1989 particip la expoziţii de acuarelă colective sau personale la Bucureşti, Sibiu, Făgăraş, Sighişoara.

După 1989 am fost invitat de Ambasadele şi Centrele Culturale ale României, de universităţi şi asociaţii ale românilor stabiliţi peste hotare, pentru expoziţii de acuarele şi conferinţe despre arhitectura României la:
New York – 1992, Ankara – 1993, Viena – 1994, Cleveland şi Chicago – 1995, Leipzig – 1998, Miami – 2000, Tel Aviv – 2000, Paris – 2001, Veneţia – 2002.

În 2003 mi s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al sectorului 4 din Bucureşti.

În 2004, mi s-a conferit ORDINUL „MERITUL CULTURAL” ÎN GRAD DE COMANDOR, pentru contribuţia deosebită în promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Acest sumar curriculum vitae, încearcă să schiţeze munca şi devotamentul pe care le-am închinat în întreaga mea viaţă splendidei profesii de arhitect.

Aventura secolului trecut

noiembrie 21st, 2010

Am răsfoit cartea lui Alain Peyrefitte, de la Academia Franceză, numită “Aventura secolului XX”. Autorul pune alături articolele cele mai importante din cotidianul de dreapta Le Figaro, apărute de la 1 ianuarie 1900 până la 31 decembrie 1999. De ce Le Figaro? Pentru că este singurul ziar francez care a traversat, zi de zi, secolul XX.

Exercițiul de a privi, în aceeași pagină, articole decupate din presa zilei, este util României începutului de secol XXI. Comparațiile cu oamenii și faptele de astăzi sunt pline de înțelesuri. Nu întotdeauna, însă, pline de optimism.

Mai întâi, frapează colosala densitate de personalități care au trăit și creat, unele lângă celelalte, zi de zi, la începutul secolului trecut. Dar, paradoxal, această generație europeană, plină de genii artistice și științifice, plină de oameni politici legendari și vizionari, nu a reușit să împiedice două dintre cele mai grave momente din istoria lumii: cele două războaie mondiale, echivalente cu două încercări succesive de sinucidere ale Europei.

În decursul unui singur an, 1900, legendarul ultim împărat al Chinei, Pu Yi, se urca pe tron la vârsta de 9 ani, avea loc premiera operei Tosca de Puccini, erau admirați actrița Sarah Bernhardt, compozitorii Gustave Charpantier și Claude Debussy, sculptorul Auguste Rodin, se fonda Academia Goncourt și mureau Friedrich Nietsche și Oscar Wilde. În același an, se deschidea la Paris Expoziția Universală (50 de milioane de vizitatori), începeau noile Jocuri Olimpice, inaugurate de Pierre de Coubertin, se inaugurau primele linii și stații de metrou parizian.

Dacă soarta lumii ar fi stat, la începutul secolului XX, în mâna compozitorilor, a sculptorilor, a inginerilor de metrou și a creatorilor de bunuri, atunci secolul ar fi fost, de la un cap la celălalt, o victorie. De fapt, a fost o imensă explozie de creativitate culturală, științifică și artistică, o crescândă aberație politică, o degradare instituțională și o catastrofală performanță militară. Poate că, în acest context, afirmația recentă a unor profesori suedezi, autori ai volumului „Funky Business“, conform căreia lumea viitorului are nevoie de tehnologie, instituții și valori, are și mai mult sens.

Între 1901 și 1905, moare Regina Victoria, Giuseppe Verdi, Toulouse-Lautrec, Emile Zola, Paul Gaugain, Jules Verne și artistul sticlar Emile Gallé; continuă să creeze Cehov și Romain Rolland, au expoziții Vincent Van Gogh, Marc Chagall și Pablo Picasso pe trei străzi apropiate din Paris, compun Jules Massenet, Maurice Ravel și Claude Debussy. Sully Prudhomme și soții Curie, Pavlov și Robert Koch primesc premiul Nobel.

Din 1906 până în 1910, compun lucrări celebre Puccini, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Gustav Malher și Richard Strauss, scriu Anatole France, August Strindberg, Charles Péguy și André Gide; Carusso și Șaliapin fac succese în Europa, primește premiul Nobel Selma Lagerlof (1909), mor Paul Cezanne, Mark Twain și Jules Renard.

În îngusta noastră viziune dâmbovițeană, care ridică bietul râu secat la rang de orizont spiritual și de șiră a spinării geopolitică, primii ani ai secolului XX sunt văzuți ca un fel de preistorie a existenței noastre. De la generația mea încoace, momentul invaziei Cehoslovaciei de către sovietici este începutul istoriei, iar moartea Reginei Maria pare un eveniment cu conotații medievale. Cât despre domnia Regelui Carol I, ca și despre perioada dinainte de primul război mondial, ele sunt privite de o mare parte a oamenilor publici fie cu un zâmbet îngăduitor, fie cu un interes egal cu cel față de comuna primitivă.

Încă înainte de a se declanșa primul război mondial, Europa începea să cunoască un proces de modernizare remarcabil, atât din punct de vedere social, cât și economic ori politic. Efervescența culturală și cea științifică ședeau alături de industria automobilului, considerată o sursă de bogăție pentru balanța comercială a Franței (1905 și 1906), Marcel Proust scria eseuri despre telefon, Franța obliga bicicletele să aibă plăci de înmatriculare (1908), iar în Palestina se organiza o ceremonie pentru fundația viitoarei capitale israeliene, Tel Aviv (1908).

În primii opt ani ai secolului XX, înainte să apară semnele primului război mondial, s-au comis asasinate politice: au fost uciși ambasadorul Germaniei în China (1900), Regele Umberto I al Italiei (1900), al 25-lea președinte al SUA, William McKinley (1901), Regele Alexandru I și Regina Draga ai Serbiei (1903), guvernatorul Finlandei, generalul Bobrikov (1904), Marele Duce Sergiu al Rusiei (1905), Regele Carlos I al Portugaliei (1908). Regele Spaniei, Alfonso XIII și cel al Italiei, Victor Emanuel III, sunt țintele unor atentate nereușite.

Fapt mai puțin cunoscut de noi, cei care nu suntem specialiști în istorie, este că primul deceniu al secolului a fost plin de mișcări socialiste: la Paris se deschidea Congresul Internațional Socialist (1900), în Franța câștiga electoral Blocul de Stânga (1902), iar în SUA și Europa de Vest aveau loc nenumărate greve ale minerilor, filatorilor și țesătorilor. Jean Jaurés fonda cotidianul socialist „L’Humanité“ (1904), Leon Troțki devenea vice-președintele Consiliului muncitor al tipografilor de la Sankt Peterburg. În Franța se vorbește deja, în anul 1906, despre socialismul de stat (cumpărarea căilor ferate de către stat), este activ Sindicatul funcționarilor (1907) și se stabilesc alocații familiale (1908). Grevele continuă cu poșta, telegraful și telefoanele (1909).

După cum se vede, începutului secolului XX nu i-au lipsit creatorii de artă și oamenii de știință. Este uimitor cum în paginile aceluiași ziar puteai citi despre Verdi, Puccini, Massenet, Debussy și Ravel. Pe străzile Parisului găseai, în același timp, galerii de artă unde expuneau Toulouse-Lautrec, Gaugain, Van Gogh, Monet, Chagall, Rodin și Picasso.

Lideri politici precum Clemanceau și Briand, Eduard al VII-lea și George al V-lea, Nicolae al II-lea și Kaizerul german, împăratul Austro-Ungariei și Raymond Poincaré, precum și președinții americani nu încetau să ocupe prima pagină a politicii, aflată în plină agitație, pe măsură ce industria, comerțul și tehnologia începeau să se afirme mondial. Și, cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, două tragedii continentale și mondiale aveau să urmeze, fără a putea fi oprite sau înțelese.

Abia după 1945, în vestul Europei, și după 1989 pe întregul continent, a început să se consolideze o lume a noilor instituții și a valorilor împărtășite, bazându-se din plin pe tehnologie, comunicație și, în cele din urmă, pe globalizare.

Pentru România începutului de secol XXI, pe arena politică a căreia nu evoluează nici Clemenceau, nici Theodore Roosevelt, în ziarele căreia nu publică nici Gide, Nietsche ori Oscar Wilde, nici Cehov, Romain Rolland ori Proust, afirmația că valorile și instituțiile sunt fundamentul viitorului este singurul adevăr care contează.

Una pe săptămână

noiembrie 21st, 2010

REPORTAJ

Între genocid și Jocurile Olimpice

noiembrie 21st, 2010

Yves Sikubwabo #569

Era o dimineață răcoroasă de început de noiembrie în Toronto. 250 de tineri, elevi ai liceelor din Ontario, Canada, se pregăteau de finala Campionatului provincial de cros (7.4 km) organizat, anual, de OFSSA (The Ontario Federation of Secondary School Athletics). Parcul Centennial, străjuit de copaci îmbrăcați în haine ruginii, avea un farmec aparte. Să fi fost razele timide ale soarelui, aerul curat al zorilor, sau tinerețea revărsată în mijlocul naturii? Grupuri de alergători roiau de colo-colo, se dădeau ultimele instrucțiuni, se verificau aparatele de fotografiat și camerele de filmat. Mulți voluntari se aflau în locurile prestabilite, antrenorii își încurajau elevii iar părinții tremurau de emoții.

La start, grupul de sportivi părea un mușuroi mișcător de furnici colorate care invadaseră gazonul. În scurt timp, din acea mare, se formase un șir de alergători disciplinați, luând cu asalt dealul din apropiere. De-a lungul traseului, suporterii erau prezenți, în ciuda frigului toamnei.

La un moment dat, un tânăr, care abia atingea pământul cu picioarele, a preluat conducerea, cu un avans incredibil. Stilul său de alergare era uluitor. Greu de crezut că te aflai în fața unui sportiv de numai 17 ani. Numele lui, Yves din Ottawa, era pe buzele tuturor. A dominat proba de 7.4 km, parcurgând-o în 21 de minute și 22 de secunde, la distanță de ceilalți finaliști.

M-a impresionat modestia lui, zâmbetul îi lumina fața, în ciuda efortului fizic. Antrenorul său, Mike Woods, alergase pe margine, în paralel cu Yves. L-a încurajat pe toată durata competiției.

Am realizat că, între acești oameni s-a dezvoltat o legătură puternică, dincolo de relația antrenor-sportiv, ceva deosebit. Trebuia să aflu.

Ajunși acasă, fiul meu, care a participat la această competiție, a căutat numărul de telefon al lui Mike. L-am sunat și am vorbit despre Yves, cu care ne vom întâlni peste două săptămâni în Guelph (un orășel în apropiere de Toronto), cu ocazia finalei naționale a Campionatului de cros pentru elevii de liceu.

De la moarte spre viață

Yves Sikubwabo s-a născut în Ruanda, în vremuri tulburi, în timpul războiului civil. A rămas orfan la frageda vârstă de un an. Tatăl său, un hutu, iar mama sa, o tutsi, au fost printre cei 800.000 ruandezi uciși în genocid. Yves a fost crescut de mătușa lui, dar amenințările la adresa familiei, din partea aceluiași grup, au continuat pe toată durata copilăriei.

În ciuda greutăților, Yves și-a găsit refugiul în sport, ca jucător de fotbal, apoi ca alergător, constatând că oamenii pot trece cu ușurință peste diferențe.
În perioada 2008-2010, a câştigat medalia de aur la cursele de 1500 metri în cadrul campionatelor școlare naţionale, și a fost selecționat în reprezentarea Ruandei la Mondialele de cros pentru juniori, care au avut loc în iulie 2010 în Moncton, provincia New Brunswick, Canada.

Ajuns singur pe continentul american, la numai 17 ani, nu bănuia că această călătorie va marca începutul unui nou capitol al vieții sale.

A ratat calificarea pentru finala de 1500 metri, se pregătea de plecare, dar, vorbind cu mătușa lui la telefon, Yves a aflat că cei responsabili pentru asasinarea părinților săi îl căutau pe el. A fost sfătuit să rămână în Canada, unde se simțea în siguranță. Nu avea nimic, doar hainele de pe el și pantofii de sport, un rucsac.

La școală învățase despre capitala Canadei, și, primind niște bani de la binevoitori, și-a cumpărat un bilet de autobuz pentru Ottawa. La hotel, a întâlnit-o pe Marie, emigrată și ea, cu ani în urmă, din Ruanda. Aceasta i-a fost ca o mamă; l-a acompaniat la biroul de imigrare, unde a solicitat statutul de refugiat, fiind apoi luat în grija serviciilor sociale.

Yves continuă să se antreneze și participă la diverse competiții. Acum câteva luni, s-a întâlnit cu Mike Woods, antrenorul echipei Elite Ottawa Running Team. Din prima clipă, Mike a realizat calitățile atletice extraordinare cu care e înzestrat – rezistență, efort minim, viteză și, în scurt timp, Yves devine membru al echipei sale.

Pe lângă antrenamente, tânărul face eforturi în vederea adaptării la o nouă viață, într-o țară necunoscută. Elev în clasa a XI-a, Yves trebuie să învețe limba engleză, să progreseze la școală. În curând îl așteaptă o iarnă aspră.

Canada îi oferă siguranță, oamenii îl ajută, este înconjurat cu prietenie. Îl doare însă sufletul, gândindu-se la mătușa lui, la pericolele din Ruanda, la gândul că poate nu-și va revedea în veci familia.

Yves zâmbește optimist, visând cu ochii deschiși participarea la Jocurile Olimpice.

O fi fost Hitler vreun cremenal, da’…

noiembrie 21st, 2010

Intr-un ecou la articolul „Vladimir Tismaneanu da o replica detractorilor sai” (http://www.acum.tv/articol/18679) domnul Lucian Sarbu publica urmatorul ecou:

Domnule Clej, faptele istorice si demonstrabile cu cifre statistice (e suficient sa va uitati un pic pe site-ul INSSE) nu sunt “propaganda comunista”, sunt doar fapte istorice. Sau economice, numiti-le cum vreti. Pe care generatiile actuale, va/ne place, nu va/ne place, le pun in balanta cu actuala stare sociala si economica a populatiei. Daca nu va place, scrieti-le celor de la INSSE sa modifice statisticile. Cat despre diverse cuantificari, oricine poate spune ca daca era presedinte Bill Clinton, sau daca tara era cu 2000 de km mai la vest, Romania ar fi trimis acum rachete in spatiu (la fel cum poate spune si despre Portugalia ca ar fi fost de 10 ori mai dezvoltata ca Romania daca nu l-ar fi avut pe Salazar pe cap). Din pacate n-a fost sa fie si trebuie sa ne multumim cu ce avem, si cu ceea ce suntem. Scenariile de istorie alternativa sunt complet irelevante in afara cercurilor amatorilor de acest gen istoric iar argumentele “de autoritate”, sincer, chiar nu ma impresioneaza. Repet: comunismul romanesc nu a fost doar o ideologie, a insemnat mult mai mult. Exclusiv ideologic o fi fost pe la cambodgieni, care mancau si boaba de orez dupa cum le-o dicta Pol Pot, dar in Romania a fost si purtatorul unui proiect real de modernizare, venit pe o anumita traditie locala, si aplicat mai mult sau mai putin prost. Iar rezultatele acestui proiect nu au fost discutate niciodata la modul serios. Au fost invalidate scurt de Petre Roman in 1990 – “toata industria Romaniei e un morman de fier vechi” – si asa a ramas pana azi. Din pacate orice critica exclusiv ideologica a comunismului nu poate ramane, in acest caz, decat simplista, incompleta, irelevanta.

Ma voi stradui sa combat ideile expuse mai sus de dl Lucian Sarbu. Tin sa precizez de la inceput ca nu il voi combate pe dl Lucian Sarbu in general – pentru ca nu m-a interesat asa de profund fenomenul. Ma limitez la ideile preluate si expuse de dansul. Ceea ce se afirma – din cate inteleg – este ca in ciuda ideologiei pe alocuri criminale, pe care n-o mai putem nega, comunismul a avut succes economic. Daca nu recunoastem aceste succese, ni se spune, vom arunca copilul impreuna cu apa din copaie, si generatiile viitoare vor fi atrase de ‘fructul oprit’.

Din partea mea, generatiile viitoare isi pot purta singure de grija – daca le-am educat suficient si stiu sa citeasca si sa gandeasca, o vor face cu capul lor. Iata o grija pe care nu o am  – dorm foarte linistit din acest punct de vedere. Daca le-am imbecilizat atata incat sa nu mai poata deosebi albul de negru, inseamna ca suntem pierduti ca specie.
Ideologia a fost proasta, si se stia inca din anii ’80 – ni se spune. Poate ai secolului XIX. Nu fac decat sa il citez putin pe Panait Istrati, prin anii ’30 ( a murit in 1935) – Ouale sparte le-am vazut. Unde e omleta ?. Spovedania unui invins….Dar sa nu fim maniheisti, sa fim politeisti, ateisti,dadaisti. Sa reluam, andante con moto : ideologia a fost proasta, se stia din anii ’80, dar teoria ‘totul a fost rau’ e o mare minciuna ( cateva randuri mai jos). Din doua una, ma-ntelegi – ori sa se schimbe, primesc…dar atunci sa nu se revizuiasca nimic. Nu spun mai departe, ma cunoaste coana Joitica. Haidem dar sa trecem mai departe si sa vedem omleta. Ce-am fost inainte de ’48 si ce suntem acuma, ieri obscurantismul, azi lumina?
Comunismul e un monopolism de stat in perioada industriala. Are nevoie – ideologic , pentru ca zice tata Marx,Engels si Lenin, precum ca industria grea, ma-ntelegi, e baza – de mase largi,popolare, capabile sa ceteasca singure ziarul cu lozinci, Antiletari din toate tarile, uimiti-ma ! – si de electricitate, care plus luminarea satelor egal socialism – semnat lampa lui Lenin.

Micile scapari de virgule intre eu si nu le trecem. Am zis ca nu atacam persoana, nici stilul, ci ideea.

Electrificare : necesara ideologic. Industrialism fara curent alternativ– imposibil. Urbanizare – industria, spre deosebire de vesnicie, s-a nascut cu buletin de oras. Iarasi necesitate ideologica. Rata urbanizarii e la jumatate fata de tarile ne-comuniste ( a se vedea Bogdan Murgescu, Polirom 2010).

Dar este, triumfa d-l Sarbu. O pipai si eu, si strig ca Arghezi – este !. Vorbim – ca la economie, nu ? si de costuri. Nu le mai insir, sunt mari. Bine – poate ca ni le permitem.
Vorbim si de morala si de alt scop decat cel economic ( lasand la o parte ca e, oricum, ineficient  in alocarea de resurse – asta e economia, stiinta alocarii resurselor). Adicatelea, am facut noi Auschwitz, desigur, aia a fost rau – dar ai vazut ce sapun de calitate ? O fi fost Hitler vreun cremenal, ma-ntelegi – da’ ce autostrazi le facu el nemtilor, bibicule…
Eficientizarea agriculturii – ma pot gandi numai la uciderea cailor in anii ’50-’60, motivata strict ideologic, si ma ia cu frig….tara statea la coada la picioare de porc si gaturi de pui. Se lua paine cu buletinul, si radeam amar – asa o fi si la Washington ? Daca intri sa iei o paine si ai buletin de New York, nu-ti da ?…

Curentul – electrificare eficienta – se taia regulat. Apa calda era un lux.Desigur ca pentru asta trebuia sa stai in alta parte decat in Primaverii sau in statistici – eventual intr-un apartament ‘urban’.
Nu ne ramanea sa constatam, ca bietul Bula, care mergea pe strada in intuneric si se gandea – daca ar fi si de mancare, ar fi ca in timpul razboiului….

Ca sa intelegem mai mult, citim Murray Rothbard si Ludwig von Mises si constatam ca valoarea si pretul sunt imposibil de determinat intr-o economie controlata prin repartitie –sunt notiuni fara sens.
Dar sa nu facem parada de ceea ce citim noi – mi-e teama ca vom fi acuzati de etilism….sa ne intoarcem la viata.
Demografia raportului muncitori vs pensionari are cu totul alte resorturi – sunt trenduri lungi, vorba lui Braudel – si sunt vizibile in toate statele care ies din mizerie. Romania a iesit, partial – oarecum in ciuda comunismului, nu datorita lui.

Reteaua de transport – de pilda Canalul Dunare- Marea Neagra. Cost capital 2 mld dolari, plus dobanda. Recuperare in 100 de ani ( nu glumesc).Platit cu sangele clasei mijlocii – dar merita, probabil – sunt convins ca si generatiile viitoare vor fi atrase de idee. Facem un canal Baia Mare – Oceanul Inghetat, omoram cateva milioane, recuperare in 735 de ani  – sounds like fun ! In plus, piata de canale si piramide e in crestere!

O alta problema e incapacitatea de a iesi din maniheism a celor care acuza de maniheism. Eu si altii ca mine nu avem ideologii. Liberalismul si libera antrepriza nu sunt ideologii – sunt metode de abordare si se schimba in functie de rezultate. Ceea ce nu se schimba e doar puterea de judecata si de analiza, si respectul interlocutorului – si aici ne deosebim fundamental.

Dar iar dau pe langa gardul pe care mi l-am asezat.

Ca sa aduc cu o paralela din lumea medicala, draga englezilor si mie, comunismul e locul in care pacientii conduc nebunariul.

Conced ca s-au intamplat si lucruri pozitive – pentru ca natura umana nu e intrinsec total rea sau total buna. Dar cand vorbim de rezultatele economice global negative ne referim la comparatia cu state similare in conditii similare. Toate tarile o duc mai bine, daca le comparam cu propriul trecut. Voi incheia cu o alta celebra asertiune. Ce scria pe peretii pesterilor, in comuna primitiva ? Ne amintim cu totii, desigur : traiasca sclavagismul, viitorul luminos al intregii omeniri !

„Rufele murdare se spală în familie”

noiembrie 21st, 2010

Saptamina trecuta am publicat  „Israel – numaratoarea inversa”, http://www.acum.tv/articol/19870, in care imi exprimam ingrijorarea fata de situatia din Israel, supus unor presiuni fara precedent, din partea USA, pe fondul unei opinii publice internationale defavorabile si a unor aliante strategice care conduc la izolarea sa, pe plan politic. Numeroase articole, in presa de limba ebraica, dar si in publicatiile din tarile occidentale, aduc la lumina tensiunile acumulate in Orientul Mijlociu, avertizind asupra pericolului care pluteste asupra Israelului, amenintindu-se insasi legitimitatea sa, ca stat suveran.

Numeroasele accesari si ecouri, reactiile primite pe adresa privata, precum si apelurile telefonice, m-au facut sa-mi pun, iar, semne de intrebare, exact ca acum citeva luni, cind am scris ” Mituri sfarimate si betie de iluzii in Israel”  http://www.acum.tv/articol/2290, si „Dusmanul Poporului” http://www.acum.tv/articol/11252, articole care si-au pastrat actualitatea.

In mass-media israeliana, acest subiect e dezbatut in permanenta, analistii aducind noi detalii, care justifica preocuparea fata de incapacitatea guvernului israelian de a veni cu initiative curajoase, pentru accelerarea negocierilor de pace, in timp ce situatia se degradeaza cu o viteza inimaginabila. Cuvinte precum „ilegitimitatea Israelului”, sau „pericolul disparitiei statului”, nu mai sint demult tabu, le intilnim in presa, sint pronuntate in discursuri, in convorbirile purtate de Netanyahu si alti lideri israelieni, cu omologii lor, din Europa si USA.

Si totusi, parte din comentariile la articolele publicate incearca sa inabuse semnalul meu de alarma, care nu face altceva decit sa descrie evenimentele politice si amenintarile permanente la care e supus statul evreu. E adevarat, nu am insistat suficient asupra degradarii societatii israeliene. Nu am subliniat indeajuns rata de natalitate a comunitatii ultra-religioase, care, in majoritate, nu munceste, nu presteaza serviciul militar si traieste parazitara, pe banii contribuabililor. Dupa estimarile unor experti, peste 10 ani, 60% dintre potentialii soldati nu se vor inrola, din motive religioase, in virtutea unor legi depasite. Vina acestei situatii nu o poarta numai guvernele (care, de-a lungul anilor, in scopul mentinerii unor coalitii fragile, au mituit partidele religioase, sau au adoptat decizii revoltatoare, sustinute de un mecanism financiar corupt ), ci intreaga populatie, care si-a ales reprezentantii si, chiar cind a realizat greseala, nu a iesit in strada, sa-si manifeste revolta, prin demonstratii repetate. Omul de rind a devenit apatic, preocupat doar de propria persoana, multi nu mai urmaresc stirile, plictisiti de aceleasi refrenuri. In cel mai bun caz, protesteaza in conversatiile de salon, dar accepta starea de fapt, ca pe un destin implacabil.

Nu sint eu acela

„Comentind” articolul meu, negasind argumente valabile, unii au preferat sa ma atace la persoana, public sau privat, inchipuindu-si, probabil, ca, insultindu-ma, situatia din zona va deveni mai roza. Am o noutate pentru cei ce au incercat sa ma discrediteze, nu cuvintele mele vor elimina Israelul de pe harta lumii, nu e cazul sa mi se supraaprecieze influenta. Nu eu am declarat ca 1500 de rachete cu raza lunga de actiune sint indreptate, din Iran, Liban, Siria si Gaza, spre Tel Aviv si alte obiective strategice, precum statul major al armatei, aeroportul, rafinariile, termocentrala, spitalele, in timp ce spatele frontului este neglijat, ci Uzi Rubin, expert in rachete, pina de curind sef de departament in cadrul Ministerului Apararii.

Nu eu am destainuit relatiile incordate si lipsa dialogului dintre ministrul apararii Barak si seful de stat major Ashkenazi. Nu eu am scos la lumina „documentul Galant”, care dezvaluia amestecurile dinafara in deciziile din armata israeliana. Nu eu am furat 2000 de documente secrete din computerul generalului Yair Naveh, nici macar nu m-am intilnit cu Hillary Clinton, sa ma milogesc pentru sustinerea legitimitatii statului. Si, daca plana vreo umbra de indoiala, declar ca nu am fost primul care a semnalat primejdia lichidarii Israelului. Cred ca cel putin 1000 de jurnalisti si oameni politici au sugerat acest scenariu, ca fiind plauzibil.

Dar ma declar vinovat, pentru ca am scris articolul meu in romaneste. Iar pentru unii cititori, evrei si israelieni, acest act al meu e socant si, in consecinta, trebuie sa mi se submineze, pe orice cale, credibilitatea. Faptele enuntate de mine nu pot fi demolate, unii urmaresc presa si TV, stiu ca pericolul e real, dar de ce trebuie sa afle asta vorbitorii de limba romana din alte tari? Doar stim bine ca multi sint antisemiti, ca detesta tot ce e legat de cuvintul „evreu”, cu atit mai mult faptul ca evreii nu mai sint minoritari in Romania, ca nu trebuie sa se gudure, pentru a primi un os de ros, dupa ce „au adus comunismul”, „au distrus o tara care i-a tolerat”, „au pus la cale un complot iudeo-mason”, „ne-au furat neamul si glia”.

De ce trebuie sa afle asta „dusmanii”, care ” isi freaca miinile cu satisfactie cind afla slabiciunile noastre”? De ce „sa dam apa la moara”?

Am o alta noutate pentru contestatarii care au definit articolul meu „parsiv”: Vorbitorii de limba romana stiu sa citeasca, in engleza si franceza, aceleasi articole care apar in ebraica. Astazi traim intr-o lume deschisa, in care, prin Google Earth, se poate vedea mai tot, nu numai o baterie de rachete, ci si masina parcata linga casa. Majoritatea oamenilor poseda TV prin cablu sau satelit, receptioneaza sute de statii, sint abonati la Internet, au acces la presa electronica. Dar multi israelieni originari din Romania traiesc in trecut, marcati de o Romanie in care se vorbea in soapta, sa nu afle vecinul, sau cu nostalgia unui Israel atotputernic, cu o armata viteaza, cu cetateni harnici, cu un serviciu secret infailibil si o motivatie sionista deasupra oricarui interes personal. Tot ce afla din presa, la TV, ceea ce vad cu proprii lor ochi, arunca intr-o pivnita intunecata, nedorind sa se confrunte cu realitatea.

Lectii de patriotism

Amuzanta a fost lectia de patriotism, pe care a vrut sa mi-o predea o jurnalista din Romania, care nu le stie, dar le birfeste, acoperindu-ma cu invective si inrolindu-se intr-un nationalism evreiesc desuet. La fel de interesant a fost ecoul unui ziarist cu vechime, care nu prea le rupe pe ebraica, dar pe romaneste a reusit sa ma insulte, atacindu-ma la persoana si nefiind capabil sa gaseasca macar un argument care sa demoleze ideile enuntate in articol.

Viata este, insa, plina de situatii absurde, in urma cu citeva luni am fost prelucrat, la o cafea, dupa articolul despre Mituri si Iluzii, in scop de „domolire”. Faptul ca scriu din Israel, la un ziar international si, mai ales, pe limba romana, era scandalos. Cu atit mai grav cu cit nu am calitatea (cum se dobindeste aceasta oare?) sa analizez, in presa, situatia politica din Israel. Dupa unii, ar fi fost normal sa public in Haaretz, fie si in limba engleza, de parca aceasta publicatie nu ar fi citita in intreaga lume.

O alta noutate, pentru cei revoltati, ar fi ca, indiferent de limba, orice material, pe Internet, sau tiparit, este accesibil, nu pretind ca Ahmedinajad citeste Acum, sau Realitatea evreiasca, dar aproape totul e transparent si poate fi folosit in scop ostil. Asadar, oricit de socati sint de afirmatiile mele, ca Israelul se confrunta cu pericolul numaratorii inverse, din pacate, aceasta este realitatea la care s-a ajuns, de-a lungul anilor de hibernare a guvernelor si ca urmare a mentalitatii cetatenilor israelieni, care s-au imbatat cu iluzii. Si prima conditie, cind te masori cu realitatea, este sa o recunosti.

Pentru mare parte dintre evreii si israelienii de origine romana, „rufele murdare se spala in familie”. Cu alte cuvinte, problemele nostre le rezolvam intre noi, evrei si israelieni, nu trebuie sa dam altora satisfactie ca sintem slabi. Ma intreb, in acest caz, care mi-e „familia”? Oare fac parte din aceeasi familie cu rabinul primitiv si xenofob Ovadia Yosef? Sau cu miile de extremisti religiosi, cu viziune mesiatica, care pun Biblia deasupra legilor statului? Sau cu artistii israelieni care boicoteaza orasul Ariel ( pentru ca, dupa crezul lor, acest oras, construit din initiativa guvernelor, e ilegitim), dar nu si Ierusalimul „unit”? Sau, prin extensie, familia mea e intreaga populatie de nationalitate evreiasca, de pe toate meridianele, inclusiv lingvistul Noam Chomski si politicianul Rahm Emanuel, fost sef de cabinet al presedintelui Obama?

Imi pare rau, dar trebuie sa dezamagesc citeva persoane. Stiu bine cine nu face parte din familia mea: multi israelieni, de origine romana, care nu s-au dezbarat de provincialism, de spiritul de trib (si turma), de mentalitatea de tirgusor.

Vreau sa multumesc celor care au comentat, pozitiv sau negativ, articolul meu „Israel – numaratoarea inversa”, aducind argumente, in bona fide. Orice dialog onest, cu ecouri sustinute, ma bucura. Si orice dezbatere care mi-ar putea insufla optimism. La capitolul patriotism insa, cu regret, nu am de primit lectii de la nimeni. Nici macar de la cei care ma ataca la persoana, public, apoi incearca, pe privat, sa indulceasca insultele, felicitindu-ma pentru articol.

Prefer sa fiu considerat dusman al poporului evreu, sau chiar tradator de patrie, decit idiot.

Fabricile de diplome si interesul castei cadrelor didactice universitare. Bonus Andrei Marga.

noiembrie 21st, 2010

Legea Educatiei, revin, incearca sa  opreasca printre altele fabricile de diplome universitare. Au aparut extrem de multe fabrici de diplome, dupa ’90. Universitati particulare dar si de stat aparute ca ciupercile dupa ploaie. Interesul  aparitiei acestor universitati particulare dar si unele de stat a fost  strict material. Departe misiunea de a  scoli tinerii de a le oferi o educatie  si un  ghid solid pentru cariera.

Universitatile existente  la inceputul anilor ’90 si-au extins   si umflat schema si contribuie si ele “relativ mai putin” la  fabricarea diplomelor.

Situatia este destul de  neplacuta. Am angajat in ultimii ani o serie de tineri absolventi   de invatamant tehnic. Spre norocul meu, domeniul  in care lucrez, m-a ajutat sa nu apelez la absolventi de universitati particulare. Oameni in general buni.  Dar cu fiecare dintre ei a trebuit sa  duc o imensa munca  de pregatire in domeniu. Le lipsea rigurozitatea, le lipsea un model de a invata, le lipseau exemplele unor dascali de urmat.

Pana la urma   cu tenacitate dar si cu ajutorul lor am reusit sa-i aduc pe un drum bun. Unii au devenit ingineri buni. Dar cu cate eforturi din partea mea. Mie cine imi plateste  acest efort? Universitatea care i-a trimis in lume si meserie fara o serie de notiuni fundamentale, fara sa le   stimulta un mod de gandire logic si ingineresc fara  nici  un ghid la care sa apeleze cand este nevoie?

Ma refer aici la carti. Afara, sigur, de  internet. Care nu-ti ofera tratate despre mecanica sau rezistenta materialelor.

Universitatea nu-mi plateste nimic, nu pot sa le cer daune profesorilor de acolo. Profesori cu salarii   de  6-10 ori mai mari decat ce reusesc eu sa castig la  firma. In plus  cca sase luni tanarul absolvent nu poate fi folosit. Timp  in care trebuie invatat de la zero. Nu produce nimic.

Daca as avea timp si bani as da in judecata universitatile tehnice pentru modul jalnic in care ” scot” absolventi.

Faramitarea specializarilor la Politehnica  in domenii absolut fantasmagorice si fara legatura cu  realitatea economiei, bluful cu specializarea inginer- economist  mi se par doua mari greseli care  au incurajat fabrica de diplome. Sutele de  ingineri economisti care absolva anual politehnicile mi se par niste copii ai nimanui.Copii de care economia atata cate este si cea care va fi nu are neaparata nevoie.

Bietii tineri sunt prostiti la admitere prin pliante   ale  universitatilor sau consiliere a cadrelor universitare cum ca domeniul  propus de ei este unul de mare viitor,perspective luminoase la absolvire etc, etc.

Fara o indrumare serioasa de acasa sau din scoala tinerii bacalaureati cad in plasa acestor samsari ce misuna pe  culoare  indrumandu-i pe candidati catre  “facultatea” lor astfel incat sa se acopere numarul de studenti necesar unei banoase functionari. De observat ca  cea mai mare rezistenta la lege  o au caderele universitare. Sau o parte a cadrelor universitare. Sunt articole de la  alegerea rectorului,la clasificarea universitatilor,renuntarea la finantarea per capita,  doctoratele si m,ateratele care  ingusteaza  perspectivele de castig  ale acestor cadre. Aici se joaca legea nu in cele doua articole cu istoria si geografia in maghiara ,etc.

Sigur,  nu generalizez,  exista  cadre universitare de toata lauda.In intreg acum  se actioneaza ca o casta.

Unul din marii adversari ai acestei Legi a Educatiei este Andrei Marga. Bineinteles  alaturi de o serie intreaga de cadre didactice  mai cu nume sau nu.L-am apreciat pe Andrei Marga pentru timidele incercari de filosofie  din”Echinox”.Un tanar ca si mine (atunci!) incerca sa  scrie despre filosofie atat si cum se putea in acei ani. Totdeauna cand imi aduceam aminte de “Echinox” puneam langa  exceptionalul Ion Mircea, bunul Dinu Flamand si super inteligentul Marian Papahagi si pe Andrei Marga. El era filosoful  echipei  si datele  cunoscute(idelogia,cenzura,etc) ma faceau sa-l privesc cu oarece simpatie stiut fiind ca-i este cel mai greu sa scrie.Scrisul lui era oarecum sec  cu toata autocenzura impusa de subiecte. Mai cu referire la marxism mai cu referiri la  Marcuse.Peste ani  l-am gasit in postura de rector al Universitatii din Cluj. Prima lui miscare  de efect a fost Facultatea de Studii Europene.Buna ca prilej de a familiariza tinerii de la noi cu ce se mananca  Europa.Sau buna pentru una doua promotii.Dupa care modelul european de gandire si birocratie ar fi trebuit sa  fie un curs sau doua la o facultate sanatoasa.Care sa ofere bazele orientarii in hatisul birocratiei europene. Marga a plusat si a indus ideea ca automat cei ce absolva facultatea in cauza devine si posesorul unui post european.

Inteligent, cu un simt al  directiei valului deosebit  Marga   face greseala de  amesteca politicul  cu invatamantul. De parca nu i-ar fi fost de ajuns perioada cand scria chinuit la Echinox.

Amesteca politicul cu invatamantul si apara niste interese care sunt ale  castei cadrelor universitare  si nu ale invatamantului.

Plus acea  ciudatenie de presedinte de Universitate  functie infiintata  pentru el.

Sa mai remarcam ca Andrei Marga a fost cel ce a militat pentru sistemul Bologna la noi. Admit ca acest sistem  este oarecum normal pentru stiintele umaniste  in general( litere,filosofie, istorie,etc) dar a  trece otova cu tavalugul  si a prinde doar de dragul    fostului occident  si   specializarile tehnice  mi se pare o  prostie  fara cusur.   Batem apa-n piua cu masteratul. Masteratul este bun cand vine cu o specializare   de substanta, de nisa. Incercati sa vedeti  numai titulatura  masteratelor de la noi si va veti lua cu mainile de cap sau veti rade amar.

Atata timp cat exista interesul sa amestecam politicul cu scoala  Legea Educatiei  va “iesi”  fara sa rezolve probleme de fond ale invatamantului.

Lansări de carte la Târgul Internaţional „ Gaudeamus-Carte de învăţătură ”din Bucureşti

noiembrie 21st, 2010

Editura BETTA-Bucureşti a lansat în cadrul Târgului Internaţional „Gaudeamus-Carte de învăţătură”, sâmbătă 20 noiembrie a.c., următoarele volume :

 Volumul de proză scurtă „Ilinca” al prof. Victoriţa Duţu – poetă, eseistă, pictoriţă, romancieră, realizatoare de emisiuni tv – cuprinde basme şi povestiri fantastice, născocite de autoare la vârsta adolescenţei şi se încadrează în zona scrierilor cu caracter nuanţat, filozofic, pilduitor.

Cu un condei muiat în cerneala unui talent deosebit, ce anunţă puternica personalitate a autoarei formată ulterior, ne poartă într-o lume plină de farmec, curată, cu o naivitate seducătoare şi, paradoxal, cu profunzimi de gândire filozofică, cu personaje ce capătă forţe supranaturale, în care binele iese biruitor asupra răului. Cuvintele curg în graiul moldovenesc-adolescentin, uşor ironic, asupra căruia autoarea nu a intervenit, lăsând pe cititor să se bucure de frumuseţea autenticităţii sale. O lectură plăcută, asupra căreia, indiferent de statutul intelectual, cititorul va reflecta o vreme.

 

                                                     Prin volumul de poeme „Până la găsirea unui alt eu” al doamnei Caliopi Dicu, poetă, jurnalistă, pictoriţă – după mai multe poezii publicate în reviste literare din ţară şi străinătate obţinând premii importante şi volumul „Pe marginea eului meu” (Editura Omnia 1997) – poeta ne introduce într-o lume a inefabilului, „o pictură pe care nu s-au uscat culorile/înnoită mereu cu o naştere lungă cât o călătorie” – în care cuvintele capătă sensuri negândite şi puteri magice, creând un univers al atotputerniciei iubirii.

Poemele din prezentul volum, versurile fin cizelate cu talent şi multă trudă consfinţesc adevărul că poezia rămâne o regină a literaturii, adevărat zbor de pasăre măiastră.

  

                                                    „Formula matematică a iubirii” al Elizei Roha se integrează ca toate romanele sale într-o mare frescă a societăţii româneşti a ultimilor 70 de ani, fiind o carte complexă – roman de dragoste, social, policier, fantastic, care, vorba unor critici, „colcăie de viaţă”.

Pe lângă personajele umane ale căror destine urmărite de-a lungul a zeci de ani sunt influenţate de acţiunea unei descoperiri fabuloase şi anume „formula matematică a iubirii”, apar ca personaje importante neconvenţionale iubirea pură, adevărată, ce înfrumuseţează şi fericeşte omul la toate vârstele sale şi marea, personaj viu, misterios ce devine legătoarea şi dezlegătoarea tainelor firii, ce captează cele mai ascunse simţiri ale vieţuitoarelor dinăuntru şi din afara sa. Folosirea „formulei matematice a iubirii” în alte scopuri decât cele naturale aduce numai evenimente negative, drame iar atunci când iubirea este însoţită de încredere, bunătate, toleranţă, destinele personajelor intră pe un făgaş normal.

 

 „Întâlnire la Castel”, primul roman al Elizei Roha, apărut acum într-o nouă ediţie revăzută, este un roman de dragoste târzie, ideală ivită surprinzător între o Cenuşereasă inconştientă de feminitatea ei şi Domnul Conte, un fante matur şi exigent care ştie să descopere, sub o aparenţă umilă, nestemata unei feminităţi ignorate…

 „Întâlnire la Castel” este totodată şi roman de aventuri, cu o puternică tentă socială, acţiunea sa, palpitantă şi bine condusă, îmbogăţindu-se cu elemente specifice romanului policier. Ritmul alert, cu momente ce se succed, învăluite într-o aură de mister, măreşte interesul de a urmări firul acţiunii.

 

În primul său roman „Iluţă şi războiul” – după mai multe povestiri, articole şi cronici literare publicate – prof. Radu Pădurariu reface, cu talent, spiritul vremurilor, prezentând viaţa grea plină la drame şi neajunsuri a moldovenilor aflaţi de o parte şi de alta a frontului în anii ’43-44.

Graiul frumos, bogat, curat, întâmplările ce se succed ciematografic, imaginile de un farmec aparte amintesc de stirpea marilor povestitori moldoveni. Autorul realizează un reuşit portret psihologic al copilului Iluţă – personajul principal şi istorisitorul evenimentelor – care este supus vicisitudinilor războiului ce-l vor marca pentru toată viaţa. O adevărată bijuterie literară, migălită cu răbdare şi talent de un maestru al povestirii.

Politica editorială a revistei ACUM este ne-negociabilă

noiembrie 21st, 2010

Așa cum era de așteptat articolul “Israel – numărătoarea inversă” http://www.acum.tv/articol/19870, al lui Vlad Solomon, publicat în numărul din 14 noiembrie a stârnit un deosebit interes. Printre reacțiile – pro și contra – s-a regăsit și acest scurt comentariu trimis de Uli Vălureanu de la Haifa, fost coleg la România liberă cu directorul revistei ACUM, Ștefan Maier, și cu mine:

“D-lui Vlad Solomon ii place sa se afle in centrul atentiei si cauta teme socante…”

Am fost surprins de acest tip de reacție din partea lui Uli, și de aceea i-am solicitat să-și argumenteze poziția, care de fapt este un atac la persoana lui Vlad Solomon. După câteva zile de tergiversări, ne-a trimis un interviu cu un profesor (de medicină) israelian, care susținea teze contrare celor argumentate de Vlad Solomon, publicat în revista Realitatea Evreiască de la București.

Deci, niciun fel de legătură cu articolul lui Vlad, cu excepția faptului că era pe o temă asemănătoare. Pe lângă faptul că nu aveam aprobarea preluării acestui material (aprobare obținută ulterior de Uli), acest mod de a răspunde solicitării noastre de argumentare este cel puțin bizar. Am primit un comentariu (ne-publicat) de la autoarea interviului, care își declară pe față adversitatea față de revista ACUM și care conținea o calomnie ordinară: persoana respectivă “auzise” că în “tentativele noastre de racolare” a unor potențiali colaboratori evrei pentru revista ACUM, am trimite un “chestionar” în care să-i întrebăm pe respectivii “ce țară preferă” (!!!!!!!!!!). O discuție în particular între Ștefan și persoana respectiva a demontat această calomnie de cea mai joasă speță.

S-a mai găsit însă și un alt cititor al revistei ACUM, critic constant al liniei noastre editoriale, să ne ceară socoteală de ce nu publicăm interviul respectiv. Adaug faptul că la toți acești critici sau detractori am întâlnit cuvântul “cenzură”. Cu alte cuvinte, dacă nu publici tot ce-ți trimit ei, indiferent că este o elucubrație, o calomnie sau un material irelevant sau fără legătură cu contextul, atunci practici “cenzura”. Nu au auzit aceste persoane de “selecție editorială”, asta amintindu-mi de perioada de imediat după decembrie 1989, când în numele “democrației” oricine avea pretenția să-i fie publicate opiniile în presă.

După 20 de ani, acest lucru este o tentativă grosolană de presiune în vederea schimbării liniei editoriale a revistei ACUM. În cazul în speță provine din partea unor grupuri din Israel și din afara lui, care denigrează și calomniază oameni ca Vlad Solomon, trăitor în Israel de peste 40 de ani, care exprimă opinii oneste, altfel curente în presa israeliană de limbă ebraică sau engleză. Aceste metode merg de la campaniile de calomnie în presa de limbă română din Israel sau pe forumuri româno-evreiești, până la divulgarea datelor personale – adresă și număr de telefon – ale lui Vlad Solomon în grupuri pe internet. Astfel de metode, inspirate din cele naziste, comuniste sau teroriste, sunt în mod clar menite să-l intimideze pe Vlad și să determine revista ACUM să abandoneze această linie editorială neconformistă, care nu e placul pavlovienilor care au împânzit internetul de limbă română.

Nu doar în cazul acestor articole critice sau mai degrabă reflexive la adresa situației din Israel avem parte de astfel de metode. Atacurile împotriva recentelor articole prilejuite de moartea bardului național-comunist Adrian Păunescu, critica uneori vehementă a refuzului nostru de a adopta o poziție partizană în stupida dispută pro- sau anti-Băsescu, ca și obișnuitele acuzații de anti-românism sau anti-creștinism se înscriu în aceste eforturi de a ne influența linia editorială.

Am o veste proastă pentru toți acești critici și detractori: vă pierdeți timpul de pomană. Linia editorială a revistei ACUM, unică în peisajul publicistic de limbă română, este NE-NEGOCIABILĂ. Așa cum am probat în nenumărate rânduri, acceptăm și încurajăm critica de pe poziții oneste. Plecăm de la premisa că toți vrem binele public, dar îl vrem pe căi diferite. Iar cine pune la îndoială buna noastră credință în consecvența cu promovăm această linie editorială nu poate fi decât de rea-credință. Iar cu astfel de persoane orice dialog este exclus.

Revederea de la Shefaym – relatare despre cea de a 70-a aniversare a Liceului Evreiesc din Cluj

noiembrie 21st, 2010

Preambul: Liceul Evreiesc Coeducaţional din Cluj s-a înfiinţat în toamna anului 1940 când, în urma aplicării legislaţiei antievreieşti din Ungaria, elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcoli. Instituţia susţinută de comunităţile evreieşti ortodoxă şi neologă, având peste o mie de elevi şi un corp profesoral de excepţie,  condus de strălucitul profesor de matematică Antal Márk,  n-a funcţionat decât patru ani şcolari. Ultimul s-a încheiat înaintea sărbătorii de Pesah din 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane naziste şi  începerea „soluţiei finale”. Elevii Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj au împărtăşit soarta tragică a celor 18.000 de coreligionari din Cluj şi împrejurimi, a celor 160.000 de evrei de pe cuprinsul Transilvaniei de Nord. Au fost adunaţi în ghetouri şi îmbarcaţi în garniturile de vagoane de vite cu destinaţia Auschwitz. Trei sferturi dintre ei, majoritatea din cursul inferior, au pierit în camerele de gazare. O parte însemnată din puţinii supravieţuitori, traumatizaţi de cele îndurate în lagăr şi pierderea familiilor, a părăsit Clujul pentru a se stabili în statul evreu renăscut, ori şi-a căutat norocul în lumea largă.  Întâlnirile foştilor elevi au început să se organizeze din anii 1980 şi, de o vreme încoace, se ţine din doi în doi ani  alternativ la Cluj şi la Shefaym în Israel (ţara în care trăieşte majoritatea lor).

Shefaym – ca o tabără

Dacă întâlnirile de la Cluj sunt impregnate de nostalgia anilor de şcoală care – în ciuda vremurilor sumbre –  erau luminaţi de flacăra adolescenţei, cele de la Shefaym sunt altfel. Aici vara e în toi chiar şi în miez de octombrie, frunzele palmierilor freamătă sub briză, pâlcul de clădiri albe şi forfota vizitatorilor tineri împrumută staţiunii din vecinătatea kibuţului, aerul unei tabere de vacanţă. Elevii veterani sosiţi în ţinute estivale, cu pălării de culoare deschisă şi ochelari de soare, arborează un zâmbet larg şi şăgalnic, asemeni acelui „g” poznaş care a transformat denumirea banală de „Zsidlic” (obţinută prin alăturarea primelor silabe ale cuvintelor („Zsidó Liceum”, adică Liceul Evreiesc în limba maghiară) în „Zsiglic”, pentru a-l personaliza şi a-l purta în suflet toată viaţa, ca pe o medalie lăuntrică.

Fotografie de grup "Zsiglic", Ierusalim 2010

Anul acesta bucuria întâlnirii este cu atât mai mare, cu cât ea fusese anulată din cauza  bolii grave a lui Jenő Karl cel care, alături de soţia sa Ibi – fostă elevă a liceului –  a fost organizatorul entuziast şi devotat al reuniunilor aniversare din Israel.  Jenő fusese preocupat până în ultimele zile de viaţă de reuşita întâlnirii, motiv pentru care George şi Ditta Bishop din Los Angeles şi Judith Mureşan din Cluj s-au hotărât să reia organizarea reuniunii.  Gestul i-a ajutat pe Ibi, văduva lui Jenő, pe fiica şi fiul ei  Hanna Karl-Zimmermann şi Yossi Karl să găsească forţa de a se implica din nou în pregătirea întâlnirii.

Foştii colegi sosiţi din Europa, America de Nord şi de Sud sau de aici, din Ţara Veche-Nouă, se îmbrăţişează cu entuziasm şi lacrimi de bucurie. Fiecare zâmbet şi exclamaţie de recunoaştere, asemenea unei baghete magice, descoperă colegul neastâmpărat sau colega zvăpăiată de odinioară deghizaţi în domni octogenari şi doamne venerabile. Iată-l şi pe cel mai vârstnic participant,  Ernest Meister, elev al primei promoţii şi apoi profesor de sport al colegilor săi. Multiplul campion de scrimă, fost antrenor al echipelor olimpice din România şi Canada, şi-a păstrat ţinuta elegantă şi pasul energic.

Au venit şi „descendenţii zsiglic-iştilor”, copiii şi nepoţii care nu-i însoţesc numai pentru a le uşura voiajul, ci şi din dorinţa de a se împărtăşi din „spiritul zsiglic”.

Amintirile – crâmpeie de istorie

Amintirile depănate relevă întorsăturile incredibile ale sorţii, prin care protagoniştii adolescenţi au scăpat ca prin minune de pe tărâmul morţii, pentru a deveni făuritori de istorie.

În momentul deportării Tomi Kremer avea 14 ani şi ar fi sfârşit în camera de gazare dacă nu ar fi avut norocul să se afle în grupul Kasztner şi să ajungă într-un lagăr care i-a îngăduit supravieţuirea: Bergen Belsen. La sfârşitul războiului a plecat în Palestina şi a participat la războiul de independenţă, numărându-se printre primii luptători Haganah care au eliberat Beer Sheva. Nu împlinise 19 ani când neliniştea şi setea de cunoaştere l-au mânat să părăsească Israelul, abia constituit, şi să plece să înveţe în occident. Student la Universitatea din Edinburgh avea să se îndrăgostească de Lady Alison Balfour, nepoată a renumitului lord al cărui nume este legat indisolubil de renaşterea statului evreu. Delicata soţie a lui Tom, devenită „zsiglic”-istă prin alianţă, descrie castelul bunicilor unde  Lordul Balfour, faimos politician şi premier al Marii Britanii, adora să-şi mănânce cina alături de copiii familiei. Spiritul iscoditor avea să-i aducă lui Tom Kremer împlinirea atât în cariera intelectuală – profesor şi autor de cărţi în domeniul psihologiei, filosofiei şi politologiei – cât şi în afaceri, fiind întemeietorul unei prospere firme de jocuri şi jucării. El este unul dintre cei mai importanţi contribuitori la finanţarea întâlnirilor la care pot participa toţi foştii colegi, indiferent de starea lor materială. Tom Kremer spune că nu face decât să continue tradiţia liceului evreiesc de odinioară, accesibil şi elevilor mai săraci, datorită membrilor înstăriţi ai comunităţii care le achitau taxele şcolare.

Revenit după detaşamentul de muncă la Cluj, profesorul Ernest Meister şi-a continuat un timp cariera didactică, însă curând avea să fie chemat la Bucureşti pentru a antrena lotul naţional de scrimă. Dacă la preluare, România ocupa un loc codaş în ierarhia mondială, în 1956 obţinea primul titlu mondial la juniori, iar mai târziu şi titlurile mondiale la seniori şi senioare. Ernest Meister a introdus în România metoda vârfului de formă în pregătirea sportivilor de performanţă. Peste câteva decenii avea să părăsească România şi, pe lângă antrenorat, să se specializeze şi în kinetoterapie. Spune cu mândrie că la baza succesului său stau atenţia acordată pregătirii fizice în anii de liceu şi orele petrecute în sala de scrimă a Clubului Sportiv Evreiesc „Hagibor” din Cluj.

Eva Harmaty, revenită din lagăr tot la vârsta adolescenţei, a plecat în Palestina înrolându-se în Palmach şi participând la războiul pentru independenţă. Înconjurată de copii şi nepoţi, Eva  le povesteşte colegilor reuniţi la Muzeul Palmach, cum a fost pe câmpul de bătălie .

Edith Balas, soţia cunoscutului economist şi disident Egon Balas – şi el fost elev al Liceului Evreiesc din Cluj –  este de părere că nivelul educaţiei de la „Zsiglic” îl depăşea pe cel al prestigioaselor instituţii de învăţământ pe unde avea să treacă de-a lungul vieţii. Edith Balas, actualmente profesor la universitatea din Pittsburg şi critic de artă, susţine la Shefaym o conferinţă despre arta lui Valentin Lustig. Tematica prelegerii nu este întâmplătoare, întrucât pictorul apreciat pe plan internaţional este fiul doctorului Tiberiu Lustig, absolvent eminent al Liceului Evreiesc din Cluj.

Spiritul Zsiglic

Cele trei zile petrecute la Shefaym au fost de ajuns pentru reprezentanţii generaţiilor a doua şi a treia, sosiţi din ţări diferite şi vorbitori de diverse limbi, pentru a alcătui „o clasă” în care se simt minunat. Şi nu e de mirare pentru că în ciuda diferenţelor de vârstă, pregătire şi preocupări – Danny, fiul lui George Bishop din SUA, Sonya, nepoata lui Vasile Nussbaum (din Cluj), venită din Germania, Luci, fiica Juditei Mureşan din Cluj şi toţi ceilalţi – au primit aceeaşi hrană sufletească: „spiritul Zsiglic”.  Médi Budacsek, fiica lui Akiva Leöb, este foto-reporterul şi operatorul imagine ad-hoc, înregistrând momentele de neuitat şi dăruind câte un surâs blând, celor din faţa obiectivului.  Discuţiile prelungite până noaptea târziu fac să răsune aleile din Shefaym de râsetele participanţilor de toate vârstele.

Ultima după amiază e consacrată vizionării filmului realizat cu douăzeci de ani în urmă, la întâlnirea de 50 de ani de la înfiinţarea liceului. Câte feţe dragi, trecute de atunci în nefiinţă, zămbesc de pe ecranul din care radiază tinereţea celor care atunci aveau…60-70 de ani! Câte feţe dragi îşi zâmbesc în sală, acum la vârsta de…Care vârstă ? De fapt, şoferul autobuzului care îi dusese în excursie la Ierusalim,  şi apoi îi adusese înapoi în aceeaşi seară, după vizita la Muzeul Palmach, a surprins esenţa în câteva cuvinte: „Credeam că la 60 de ani ai încheiat cu viaţa, dar acum îmi dau seama că ea începe abia la 80 de ani!” Discursul nostalgic şi filosofic al Lidiei Vágó şi cuvântarea tonică a lui George Bishop – spiritul generos şi protector al întâlnirilor – sunt completate cu iniţiativele altor vorbitori ai acestei ore de dirigenţie neconvenţionale. Vasile Nussbaum propune un proiect de salvare a cărţilor de rugăciune din sinagoga clujeană, prin răscumpărarea şi dăruirea lor unor adolescenţi israelieni, ca o ştafetă peste timp din partea elevilor liceului evreiesc de odinioară. Akiva Leob nu a fost elev la „Zsiglic”, dar a avut mulţi prieteni acolo  şi participă regulat la întâlniri. De data aceasta vine cu ideea de a utiliza mai eficient şi mai frecvent mijloacele comunicării virtuale, pentru ca legătura dintre colegi să se permanentizeze luminând cotidianul anilor senectuţii. Banchetul – la care se mâncă, se sporovăieşte şi se dansează pe săturate – încheie cea de a 70-a aniversare a Liceului Evreiesc din Cluj, organizată la Shefaym. Participanţii se despart îmbrăţişându-se  cu ochii umezi. Ibi, Hanna şi Yossi – gazde minunate, grijulii şi inventive – le dăruiesc tuturor tinerilor câte un calendar cu imaginea liceului şi a iubitului director de odinioară Antal Márk. Un semn al apartenenţei la familia „Zsiglic”, la „spiritul Zsiglic”, pe care Judith Mureşan l-a definit astfel în discursul de rămas bun: „ Oare ce a determinat apariţia  acestui spirit aproape de neînţeles pentru străini ? Prin ce se explică această coeziune fantastică ? La aceste întrebări e foarte greu de răspuns; probabil sunt mai multe cauze, însă două sunt esenţiale: una legată de funcţionarea şcolii, iar cealaltă de moartea ei.  Această şcoală ne-a transmis valori ieşite din comun, într-o perioadă cumplită: un învăţământ de înalt nivel, cu profesori excepţionali (care, la fel ca şi noi elevii, fuseseră daţi afară de la catedrele lor din cauză că erau evrei) şi petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber (cerc de literatură, teatru, orchestră şi echipe sportive). Toate acestea ne-au înzestrat cu un nivel de cultură mai ridicat decât al elevilor din alte şcoli, dându-ne merinde pentru toată viaţa. Dar cel mai important a fost faptul că şcoala a reprezentat o insulă care ne proteja de umilinţele chinuitoare  ale lumii exterioare; la şcoală ne simţeam bine, protejaţi de mediul ostil care ne înconjura. Şi în final, cauza determinantă a coeziunii noastre extraordinare şi a acestor reuniuni cu totul speciale este faptul că existenţa tihnită a familiilor noastre, a şcolii – copilăria noastră – a fost frântă de o tragedie comună: Holocaustul. Cred că acesta este factorul esenţial care a coagulat elevii supravieţuitori ai unui liceu excepţional, într-o singură familie.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Reflexii

noiembrie 21st, 2010

28 noiembrie 2010

Vlad Solomon

Turning the World Upside Down by Annish Kapoor – Israel Museum

27 noiembrie 2010

Gabriela Marinescu

Bucegii față în față cu ei înșiși

26 noiembrie 2010

Natalie Schor

Lift spirits

25 noiembrie 2010

Natalie Montanaro

Fish out of water

24 noiembrie 2010

Marius Lihet

Cabs reflected in one of Royal Ontario Museum’s huge glass panels – Toronto

23 noiembrie 2010

Paulina Eliza Duta

Alb și negru

“ Sufletul meu se aruncă în apă

şi ţâşneşte

cu cormoranul. “ (Ueshima Onitsura)

22 noiembrie 2010

Cristina Dobrin

La oglindă

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com

Ziua Recunoștinței

noiembrie 21st, 2010

Ne-am obisnuit sa denigram si sa lovim in continentul american ca si cum acesta ar fi starostele relelor in lume. S-a incetatenit ca in toate punctele cardinale America sa devina un tap ispasitor si un cauzator al suferintelor mondiale.

In ciuda tavalugului mediatic America de Nord primeste noi imigranti si oferta competitiei ramane deschisa. Nu doresc o explicitare-compliment la adresa unui loc in care milioane de venetici au sosit fara nicio valiza si si-au gasit un loc, ci doar uimirea:

–          De ce acestia nu s-au orientat catre Rusia ori Arabia cea plina de cai catre Alah ?

In urma cu cateva zile am intrat intr-un modest centru comercial din regiunea Washington-ului si m-am simtit coplesit de volumul amplificat  al difuzoarelor ce raspandeau o slujba religiaosa islamica. Posed indeajuns de multe cunostinte de araba  incat sa-mi dau seama de tema enuntata. Nu contest ideea democratiei americane ajunsa la ridicol si la o primejdie continua, ci situatia unui crestin (de a unui evreu nici nu mai vorbesc) aflat intr-o tara musulmana.

Cati evrei, cati crestini sunt acceptati intr-o tara islamista ?

Musulmanii ajunsi in Occident, in America de Nord au dreptul sa construiasca moschei, sa-si poarte turbanele si alte simboluri religioase in public.

Aceasta pentru ca lumea superioara a bunului simt, a respectului pentru aproapele sau a stabilit (si nu inventat), a legiferat in 1621 o zi a impacarii si a convietuirii a catorva grupuri etnice.

Nu voi enunta nicio reteta culinara.

Ma opresc doar la masa simpla a unui cartier, a intinderii americane unde este mereu un loc liber noului venit indiferent de originea sa.

I-as intreba pe cei ce se afla la aceasta masa festiva si generoasa de ce nu se ingramadesc catre meleagurile unde ziaristii sunt asasinati, femeile considerate infidele omorate cu pietre in piata publica …

Intelectualii și puterea. Există societate civilă în România?

noiembrie 21st, 2010

Intelectualii se impart in trei. Cei ce se dau cu puterea  in speranta unei sinecuri. Cei ce critica abitir puterea in speranta ca  aude cineva din opozitie si cand aceasta va veni la putere o sa capete osul dorit. Si o a treia categorie, cei ce nu sunt incadrati. Critica puterea dar si opozitia,  au  coloana vertebrala si  nu preiau  de-a gata cele servite de unii sau altii. A nu fi incadrat: a fi rational, a trece prin filtrul mintii  si analizei  cele ce se intampla si abia apoi sa deschizi gura. Cei ce gandesc cu adevarat liber  fara influenta politicului  si in interesul  general.

Din pacate a treia categorie,  care numeric este  cea mai mare, nu este vocala. Ei sunt cei ce citesc, urmaresc, asculta si care au o parere si o tin pentru sine. Eventual rezultatul acestei analize a lor este votul sau neparticiparea la vot.

Sunt momente in evolutia unei societati cand  numai votul odata la patru (cinci) ani nu este suficient.

Sunt momente cand  situatia  se cere indreptata ,corectata si atunci este nevoie de interventia lor. De interventia  societatii civile de care tot auzim, unii mai si vorbesc, dar care la noi lipseste cu desavarsire.

A existat Alianta Civica la inceputul anilor ’90   care a cautat sa  stranga, coaguleze societatea civila si sa faca din ea o voce. Din pacate,  forte oculte sau mai putin, au  facut ca activitatea ei sa cada pana spre derizoriu desi  nu merita acest lucru. Impactul s-a redus  pana la zero.

Cativa incearca in aceste zile o actiune pe linia societatii civile care se cheama “romania curata”! Care tinteste tocmai a treia categorie  de intelectuali.

Cu mijloace democratice incearca sa  corecteze, sublinieze erori, derapaje etc, din cadrul politicului si a guvernarii.

Abia lansata actiunea “romania curata” are parte de  atacuri din partea celorlalte doua categorii. Adica si din partea  celor cu puterea si din partea celor cu opozitia.

Ba ca “romania curata” ar fi embrionul  partidului “alba ca zapada” ba ca este  un ONG  facut pentru a se baga in seama de la care nu luam lectii.

A treia categorie  a neincadratilor nu da semne sa adere la o astfel de miscare.

Asteptam alta initiativa sau orice  in Romania  trebuie sa fie legat de un fir care undeva la capat se leaga la un partid?

Moldova – al treilea scrutin parlamentar în doi ani

noiembrie 21st, 2010

După numărarea a jumătate din voturile exprimate în alegerile din Republica Moldova, Partidul Comuniștilor (PCRM) conduce cu 41,2% (44 de mandate estimate din 101, -4), urmat de Partidul Liberal Democrat (PLDM) cu 28% (31 mandate, +13), Partidul Democrat (PDM) cu 13,4% (15 mandate, +2)) și Partidul Liberal (PL) cu 8,5% (11 mandate, -4). Niciun alt partid nu trece până acum de pragul electoral de 4%. Participarea la vot a fost de aproape 60%.

Sondajul la ieșirea de la urne Publika TV & IRES dădea următoarele rezultate: PCRM 25,7%, PLDM 34,6%, PDM 15,1%, PL 15,7%. Sondajul la ieșirea de la urne  Prime TV &  CBS-AXA indica: PCRM 33,8%, PLDM 32,2%, PDM 14,1%, PL 10,2%.

Urnele de vot s-au deschis la ora 7 și s-au închis la 21, iar pe buletinul de vot sunt înscrise 20 de partide politice și 19 candidați independenți. Potrivit Comisiei Electorale Centrale (CEC), pe listele electorale sunt înscriși 2652570 cetățeni cu drept de vot, iar numărul secțiilor de votare deschise este de 2037, dintre care 75 în afara țării.

Actuala criză politică s-a declanșat imediat după alegerile parlamentare la termen din  5 aprilie 2009, încheiate cu victoria PCRM, care în urma numărătorii voturilor a obținut 60 de mandate din totalul de 101 câte are Parlamentul Republicii Moldova. Opoziția reprezentată de PL – 15 mandate, PLDM – 15 mandate și AMN -11 mandate, a contestat vehement rezultatul, acuzând partidul de guvernământ, condus de Vladimir Voronin de fraudă masivă.

Noul parlament nu a reușit însă, în urma boicotului opoziției, să aleagă un succesor în fruntea statului lui Voronin, candidata PCRM Zinaida Grecianîi lipsindu-i un singur vot pentru a obține majoritatea necesară de 61 pentru a fi aleasă. Potrivit Constituției, parlamentul a fost dizolvat și au fost convocate alegeri repetate pe 29 iulie 2009.

Singura schimbare a fost scăderea PCRM de la 60 la 48 de mandate și intrarea în parlament a Partidului Democrat (PDM), condus acum de Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului, care a părăsit în luna iunie PCRM, cu 13 mandate, alături de PLDM, condus de Vladimir Filat – 18 mandate, PL, condus de Mihai Ghimpu – 15 mandate și AMN, condus de Serafim Urecheanu – 7 mandate.

PLDM, PL, PDM și AMN au format o coaliție de guvernare – Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), care l-a ales pe Mihai Ghimpu președinte al Parlamentului și a învestit un guvern în frunte cu Vladimir Filat.

Nici de data aceasta Parlamentul nu a putut alege un nou șef al statului, candidatul AIE, Marian Lupu, neîntrunind decât 53 de voturi ale deputaților coaliției, cei ai PCRM boicotând votul. Ca atare, Mihai Ghimpu a ocupat funcția de președinte interimar al Republicii Moldova.

AIE a decis să supună la vot un amendament constituțional privind alegerea președintelui Republicii Moldova prin vot direct unui referendum pe data de 5 septembrie 2010. Din cauza participării la vot de sub 1/3 dintre alegătorii înscriși pe liste – minim cerut le lege, referendumul a fost considerat ne-valabil și amendamentul a fost respins, convocându-se acest nou scrutin parlamentar repetat.

Est sau Vest?

Cele mai recente sondaje arată că doar patru partide, PCRM, PLDM, PD și PL, vor depăși pragul electoral de 4%, iar cele trei partide rămase din AIE au șansa de a depăși împreună cele 61 de voturi necesare alegerii noului șef al statului.

Problema este că disensiunile între cele trei partide, care altfel au guvernat cu relativ succes în ultimele 18 luni, s-au ascuțit, mai ales datorită ambițiilor politice ale celor trei lideri.

În linii mari, cele patru partide cu șanse de accedere în parlament reprezintă patru tendințe în rândul electoratului – PCRM votul pro-rusesc, PLDM votul pro-românesc moderat, PL – votul naționalist românesc, iar PDM – votul “moldovenesc”, rezidual.

Toate sondajele indică PDM ca deținând balanța puterii în noul parlament între PCRM – pro-rusesc și PLDM și PL – „blocul pro-românesc.” Dacă cei trei lideri vor cădea de acord pentru același plan din 2009 – Marian Lupu cndidat la președinție, Vladimir Filat, prim ministru și Mihai Ghimpu, președinte al Parlamentului, atunci o înțelegere ar fi posibilă.

Datele problemei s-au schimbat însă. Vladimir Filat a devenit între timp, potrivit sondajelor și mai ales vizibilității sale de prim-ministru, cel mai popular politician din Republica Moldova, eclipsându-l pe Marian Lupu. Mihai Ghimpu a continuat pe linia declarațiilor și gesturilor naționaliste, scriind recent o scrisoare către NATO în care cerea ajutor împotriva Rusiei.

Pe de altă parte, semnarea tratatului de frontieră și normalizarea relațiilor cu România, încălzirea vizibilă a relațiilor cu Uniunea Europeană, neînsoțită de o deteriorare prea accentuată a relațiilor cu Federația Rusă, fac ca actualele alegeri parlamentare să fie cea mai importantă șansă pentru Republica Moldova de la declararea independenței în 1991 de a consolida democrația și orientarea pro-europeană.

Rămâne ca electoratul să continue pe calea începută la 29 iulie 2009, iar tripleta Filat-Lupu-Ghimpu să realizeze șansa istorică pe care o are Republica Moldova.

Formula Robin Hood de redistribuire a mandatelor

noiembrie 21st, 2010

1. De ce s-a renunţat la formula d’Hondt de redistribuire a mandatelor?

Majoritatea modificărilor operate în Codul electoral prin Legea nr.119 din 18 iunie 2010 au vizat recomandările Consiliului Europei şi OSCE. Aproximativ 40% din articolele legii electorale au fost îmbunătăţite substanţial, aceasta devenind una foarte permisivă. Concomitent, în legea electorală a fost introdus un şir de modificări inopinate, care au stîrnit interpretări adverse. Cea mai contestată modificare se referă la modalitatea de redistribuire a mandatelor între formaţiunile politice care depăşesc pragului electoral de 4% din voturile valabil exprimate.

Modificarea respectivă a fost introdusă după ce anterior, începînd cu alegerile din 1994, în cele şase exerciţii electorale parlamentare, fusese aplicată formula d’Hondt de redistribuire a mandatelor suplimentare. Formula în cauză avea menirea să respecte proporţionalitatea la redistribuirea mandatelor, favorizînd partidele mari. Statistica celor şase exerciţii parlamentare arată în felul următor:

– în 1994 – Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) a acumulat 43.2% din voturi, obţinînd 56 mandate din totalul de 104, dintre care 11 le-a obţinut după redistribuirea a 18 mandate din contul concurenţilor care nu au trecut pragul electoral (4% pentru partide şi blocuri, numărul de voturi obţinute de candidaţii independenţii urma să se încadreze în şirul descrescător după formula d’Hondt);

– în 1998 – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a acumulat 30% din voturi, obţinînd 40 mandate din totalul de 101, dintre care 10 le-a obţinut după redistribuirea a 24 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (4% atît pentru partide/blocuri electorale, cît şi pentru candidaţii independenţi);

– în 2001 – PCRM a acumulat 50.1% din voturi, obţinînd 71 mandate, dintre care 21 le-a obţinut după redistribuirea a 28 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide/blocuri electorale şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2005 – PCRM a acumulat 46% din voturi, obţinînd 56 mandate, dintre care 10 le-a obţinut după redistribuirea a 17 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide, 9% pentru blocuri electorale formate din două formaţiuni, 12% pentru blocuri electorale formate din trei şi mai multe formaţiuni şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2009, la 5 aprilie – PCRM a acumulat 49.5% din voturi, obţinînd 60 mandate, dintre care 11 le-a obţinut după redistribuirea a 15 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (6% pentru partide, blocurile electorale fiind neadmise, şi 3% pentru candidaţii independenţi);

– în 2009, la 29 iulie – PCRM a acumulat 44.7% din voturi, obţinînd 48 mandate, dintre care 3 le-a obţinut ca urmare a redistribuirii a 4 mandate din contul concurenţilor care nu au depăşit pragul electoral (5% pentru partide, blocurile electorale fiind neadmise, şi 3% pentru candidaţii independenţi).

Statistica invocată arată că după ce în 1998 a intrat în competiţia parlamentară, PCRM a obţinut aproape constant un surplus de mandate de cel puţin 1/5, numai prin redistribuire, iar în 2001 a obţinut un surplus de peste 40%(!) mandate. La alegerile noi din 29 iulie 2009 un şir de partide minuscule au decis sa nu se implice în campania electorală, contribuind astfel la redistribuirea a doar 4 mandate suplimentare. De fapt, acesta a fost unul din factorii de bază care a contribuit la trecerea PCRM în opoziţie.

În condiţiile crizei politice din 2009, generate de revolta post-electorală a tinerilor, liderii partidelor liberale, în special cei din Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Moldova Noastră (AMN), şi-au exprimat nemulţumirea vis-a-vis de utilizarea formulei d’Hondt. Argumentele liderilor liberali au fost, oarecum stranii, aceştia invocînd încălcarea articolul 38 alin.(1) din Constituţie, referitor la dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, care prevede, inclusiv, egalitatea votului. Potrivit liberalilor, din cauza aplicării formulei d’Hondt, ponderea unui mandat obţinut de PCRM este constant mai joasă decît ponderea unui mandat obţinut de alte partide, fapt care ar contraveni normei constituţionale invocate mai sus. În acest sens, liderii liberali au apelat la savanţii Academiei de Ştiinţe, care au confirmat nişte lucruri evidente. În consecinţă, reprezentanţii liberalilor s-au adresat organelor de justiţie, inclusiv Curţii Constituţionale.

Organele de justiţie au refuzat să examineze plîngerile liberalilor, declinîndu-şi competenţa, lucru absolut corect. Problema, într-adevăr, nu rezidă în încălcarea principiului egalităţii votului, ci în acceptarea de către legislator a unei formule de redistribuire a resturilor de mandate, ca urmare a introducerii pragului electoral. În acest context, este curios că liberalii nu s-au îngrijit de ponderea voturilor pentru partidele care nu au trecut pragul electoral, urmînd ca în lupta pentru egalitatea votului să ceară, în mod logic, eliminarea pragului electoral.

Formula justă, la care au ajuns liberalii, ţine de redistribuirea aproape egală a mandatelor ce ar fi trebuit să revină concurenţilor electorali incapabili să depăşească pragul electoral, între cei care îl vor depăşi. Potrivit articolului 87 alin.(5) din Codul electoral „numărul mandatelor de deputat rămase nedistribuite se repartizează succesiv, cîte unul fiecărui partid, …începînd cu concurentul electoral care a obţinut cel mai mare număr de mandate, în ordine descrescîndă”. Această formulă a fost numită peiorativ – „formula Robin Hood”, pentru caracterul egalitarist de redistribuire a mandatelor suplimentare. Problema e că dacă pornim de la argumentul iniţial al liberalilor, referitor la egalitatea votului, atunci ea poate introduce o distorsiune şi mai mare în privinţa ponderii unui mandat obţinut de o formaţiune sau alta.

Cea mai bună ilustraţie a justeţei noii formule poate fi obţinută prin examinarea aplicării acesteia la rezultatele alegerilor parlamentare din 2001. Atunci doar trei formaţiuni au depăşit pragul electoral, PCRM obţinînd 50% din voturi, Alianţa Braghiş (AB) – 13%, şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – 9%. Întrucît numărul de locuri în Parlament este de 101, procentajul acumulat de formaţiuni, în lipsa redistribuirii, practic ar coincide cu numărul de mandate obţinute. Dacă recurgem la redistribuirea celor 28 de mandate rămase, conform actualei formule, atunci PCRM ar fi obţinut 10 mandate în plus, iar celelalte două formaţiuni ar fi primit cîte nouă mandate în plus. Astfel, PCRM ar fi primit 60 de mandate şi nu numai că nu ar fi avut majoritate constituţională de 2/3, dar nici măcar majoritatea calificată de 3/5 pentru a alege şeful statului. În acelaşi timp, PPCD şi-ar fi dublat rezultatul, adăugînd la 9 mandate altele 9! Iată aceasta ar fi o mostră deegalitate a votului cetăţeanului?!

2. Cît de justificată este formula egalitaristă de redistribuire a mandatelor?

Instituţiile internaţionale specializate nu fac recomandări statelor în privinţa alegerii sistemului electoral. Alegerea unui sau altui sistem se face în funcţie de criterii proprii, alese de fiecare ţară în parte. Aceste criterii caută să stabilească un echilibru între două elemente esenţiale care, oarecum, se află intr-o relaţie conflictuală. Mai presus de orice, alegerile trebuie să facă posibilă desemnarea unui guvern capabil de coeziune, responsabil de promovarea intereselor naţionale. În al doilea rînd, sistemul electoral identificat şi desfăşurarea alegerilor în baza acestuia trebuie să garanteze reprezentarea forţelor politice la nivel naţional şi să reproducă în Parlament o imagine cît mai exactă a puterii acestora. În 1993, cînd au ales sistemul electoral, parlamentarii moldoveni au pornit de la o necesitate stringentă – asigurarea dreptului de vot pentru cetăţenii din Transnistria şi evitarea împărţirii ţării în circumscripţii electorale pe teritoriul controlat de regimul de la Tiraspol. Aceasta a determinat alegerea în favoarea sistemului electoral proporţional deplin: o ţară – o circumscripţie electorală.

Mai sus s-a arătat că modificarea formulei de redistribuire a mandatelor nu rezolvă problema invocată iniţial – asigurareaegalităţii votului, ba dimpotrivă, o agravează. Totuşi, pe lîngă justificarea quasi-morală: voturile şi mandatele acordate celor de stînga să nu treacă la cei de dreapta şi vice-versa, există şi o justificare politico-legală pentru adoptarea noii formule. Aceasta se referă atît la problema stabilităţii guvernamentale de după alegeri, cît şi la problema dezvoltării democraţiei în Republica Moldova. Faptul că după alegerile parlamentare din 2001, PCRM a devenit partid dominant, adică un partid cu un rating mai mare de 40% şi cu reprezentare majoritară în Parlament, a contribuit la dezvoltarea unui soi de autoritarism, exprimat prin funcţionarea aşa-zisei verticale a puterii de stat. În consecinţă, practic toţi liderii politici de opoziţie cu un rating semnificativ au fost supuşi hărţuielilor prin tot felul de metode, inclusiv deschiderea dosarelor penale.

Favorizarea PCRM prin intermediul formulei d’Hondt a imprimat un stil arogant liderilor acestuia, care nu au ezitat să renunţe la obligaţiile, asumate rareori, în raport cu opoziţia. Finalmente, scorul foarte mare al PCRM la alegerile din 5 aprilie 2009, amplificat de redistribuirea mandatelor după formula d’Hondt, l-a motivat pe liderul PCRM, Vladimir Voronin, să refuze în mod public, chiar în noaptea imediat următoare după alegeri, orice dialog cu partidele de opoziţie, liderii cărora fusese supuşi hărţuielilor penale şi mediatice. Toate aceste lucruri luate împreună demonstrează că aplicarea formulei d’Hondt în acest caz a avut efect invers – nu stabilitatea guvernării, ci dimpotrivă, răbufnirea nemulţumirilor şi destabilizarea dramatică şi extrem de periculoasă a întregului sistem politic.

Pe de altă parte, formarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) din patru elemente eterogene, deşi nu a adus la instaurarea unei stabilităţi politice de durată, totuşi, a contribuit la menţinerea Republicii Moldova pe linia de plutire, în mare parte datorită credibilităţii şi suportului din partea partenerilor externi de dezvoltare. În acelaşi timp, trecînd în opoziţie după alegerile noi din 29 iulie 2009, PCRM a recurs la boicotarea alegerii şefului, deci şi la adîncirea crizei politice, cît şi la boicotarea oricăror alte iniţiative. Este adevărat, că AIE a oferit prilejuri pentru aceasta, comiţînd un şir de acte care nu au nimic în comun cu abordarea democratică a procesului legislativ şi de adoptare a deciziilor în domenii extrem de sensibile pentru societatea moldovenească. Oricum, o guvernare de coaliţie, formată din patru elemente eterogene şi relativ antagoniste, au asigurat Republicii Moldova un anumit nivel de stabilitate, menţinerea ţării pe linia de plutire din punct de vedere economic şi social, un progres semnificativ în relaţiile cu Uniunea Europeană şi a creat oportunităţi pentru relansarea procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană. Se putea mai mult, dar este suficient că ţara a fost adusă în preajma unor alegeri parlamentare care urmează să dea legitimitate deplină viitoarei guvernări.

Anume în acest context, componentele AIE au convenit asupra schimbării formulei de redistribuire a mandatelor, încercînd astfel să-şi asigure o minimă protecţie că PCRM nu va profita iarăşi de pe urma redistribuirii mandatelor conform formulei d’Hondt. Statisticile de mai sus arată că PCRM obţinea ~3/4 din mandatele redistribuite conform formulei d’Hondt. Noua formulă Robin Hood inversează proporţia în favoarea componentelor AIE. Acesta a şi fost adevăratul scop al modificării articolului 87 din Codul electoral şi nicidecum asigurarea egalităţii votului.

3. Concluzii

- Noua formulă de redistribuire a mandatelor este în esenţă una bizară, care poate eventual asigura unui partid la redistribuire un surplus de mandate mai mare decît scorul propriu-zis al acestuia. Adică, dacă consultăm statisticile de mai sus, putem afirma că un partid, care abia trece pragul electoral de 4%, ar putea foarte uşor obţine un supliment, să zicem, de 5 mandate. Această formulă, în mod cert, face sistemul electoral neproporţional. În schimb, această formulă face Republica Moldova renumită pentru inovaţiile în sistemele electorale.

– Noua formulă de redistribuire a mandatelor ar avea justificare doar dacă, finalmente, ea va asigura înclinarea balanţei post-electorale în favoarea componentelor AIE. Dacă cumva PCRM va reveni la guvernare şi în condiţiile aplicării formulei Robin Hood, atunci lucrurile vor fi probabil triste pentru componentele AIE. Vorba e că PCRM va avea mînă liberă să opereze orice fel de amendamente la Codul electoral, dar şi la alte acte legislative, după bunul său plac, inclusiv să adopte un fel de Legge Acerbo, care să-i asigure în mod automat partidului cu majoritate electorală relativă un scor parlamentar absolut, lucru despre care liderul PCRM, Vladimir Voronin, vorbeşte demult.

– Noua formulă de redistribuire a mandatelor este una temporară, justificarea ei fiind legată de un conflict concret, particular, între elementele AIE şi PCRM. Este lipsită de temei existenţa în timp a unei astfel de formule. Orice componentă a AIE, simţind că-i creşte rating-ul în măsură să devanseze PCRM, ar opta pentru anularea acestei formule şi revenirea la formula d’Hondt. Totuşi, formula Robin Hood ar putea rămîne valabilă în situaţia în care PCRM ar rămîne cea mai puternică, dar cu statut de partid de opoziţie. Ar fi vorba despre manifestarea unui instinct colectiv de supravieţuire de frica revenirii PCRM la guvernare.

Riscurile absolutizǎrii principiului majoritǎţii

noiembrie 21st, 2010

Scriam în aceastǎ paginǎ, în urmǎ cu puţine sǎptǎmâni, cǎ din moment ce în parlament deciziile se iau aproape exclusiv pe baza aritmeticii majoritǎţii (nu în sensul în care dacǎ unii deţin 60% din mandate şi ceilalţi – 40%, patru decizii din zece sunt favorabile minoritǎţii, ci în sensul în care majoritatea îşi impune inflexibil punctul de vedere), o bunǎ parte din banii publici cheltuiţi în aceastǎ instituţie sunt curatǎ risipǎ. Evoluţii recente mǎ fac sǎ cred cǎ am fost prea optimist. Nu numai cǎ parlamentul nu mai este locul în care legile se dezbat (Encyclopedia Britannica ne spune cǎ etimologia cuvântului ar sta în francezul „parler” – a vorbi), dar nici mǎcar locul în care se legifereazǎ.

Recentul caz al Legii Educaţiei este revelator. Constatând cǎ în comisia parlamentarǎ dezbaterile se îndreaptǎ cǎtre concluzii neconvenabile, guvernul a hotǎrât cǎ este cazul sǎ ia parlamentului dreptul de a amenda proiectul de lege şi a recurs la contestata asumare parlamentarǎ. Curtea Constituţionalǎ a formulat o concluzie sibilinicǎ, demnǎ de Pristanda: „Curat violare de domiciliu (a se citi: de Constituţie), da’ umflaţi-l (a se citi: asumarea merge înainte)!” şi, în lipsa unei Curţi Supraconstituţionale care sǎ desluşeascǎ ce a vrut sǎ zicǎ cea dintâi, revenim la logica expusǎ de domnul preşedinte înainte ca motivarea Curţii sǎ fi fost transcrisǎ (dupǎ dictare?). Adicǎ, o fi fost conflict de neconstituţionalitate, dar rǎmâne cum ne-am înţeles.

Un alt exemplu grǎitor referitor la înlocuirea dialogului cu conflictul în legislativul românesc l-a constituit ocuparea, în urmǎ cu câteva luni, a celor douǎ posturi vacante de la Curtea Constituţionalǎ. Bunul simţ ne-ar spune cǎ, de vreme ce parlamentul trebuia sǎ numeascǎ doi judecǎtori, unul ar fi trebuit numit de cǎtre majoritate şi unul de cǎtre opoziţie. Ei bine, nu, a funcţionat principiul „majoritatea ia totul”, aşa încât ambii magistraţi validaţi au fost cei nominalizaţi de cǎtre PDL (asta, dupǎ ce al treilea post vacant fusese desemnat de cǎtre Preşedinte). Sǎ ne mai mirǎm cǎ imparţialitatea CCR este pusǎ la îndoialǎ?

Recent, guvernul a anunţat intenţia de a promova, tot prin asumarea rǎspunderii, Legea salarizǎrii unitare. Motivaţia e asemǎnǎtoare: timpul e scurt, existǎ obligaţii faţǎ de FMI etc. Desigur, nimic nu împiedicǎ, din punct de vedere constituţional, ca guvernul sǎ utilizeze acest procedeu ori de câte ori doreşte. La fel, opoziţia are dreptul sǎ se opunǎ, introducând tot atâtea moţiuni de cenzurǎ. Numai cǎ, în aceastǎ eventualitate, rolul parlamentului se reduce la acela de a constata, în mod repetat, valabilitatea unui truism – acela cǎ opoziţia este în minoritate.

Pentru asta nu avem nevoie de comisii de specialitate, experţi parlamentari etc. Ba, mai nou, constatǎm cǎ nu prea mai avem nevoie nici de Birou permanent, de vreme ce s-a hotǎrât cǎ deciziile se pot lua cu majoritatea membrilor prezenţi la şedinţǎ. Cu alte cuvinte, preşedintele Camerei poate sǎ se aşeze pe scaun, sǎ declare şedinţa deschisǎ, sǎ ridice mâna şi sǎ declare adoptatǎ orice decizie. Încep sǎ dau dreptate domnului Preşedinte, care cerea acum un an reducerea numǎrului Camerelor şi pe cel al parlamentarilor.

Aşa cum funcţioneazǎ de la o vreme încoace, parlamentul s-ar putea sǎ devinǎ mult mai eficient. Poate, de asta avem nevoie într-o situaţie de crizǎ. Numai cǎ, în acest fel, nu vom avea niciodatǎ un sistem de legi coerent. Sǎ revenim la Legea Educaţiei. Ea va fi, cel mai probabil, promulgatǎ în forma doritǎ de guvern. Numai cǎ, odatǎ ce se va schimba majoritatea parlamentarǎ, sǎ zicem, odatǎ cu viitoarele alegeri, noul executiv va dori sǎ impunǎ o altǎ lege a educaţiei (va spune cǎ este necesarǎ reformarea învǎţǎmântului). Îşi va impune punctul de vedere printr-o altǎ asumare a rǎspunderii. Deci, peste doi ani, elevii se vor confrunta din nou cu alte reguli, şi tot aşa la nesfârşit – cum de altfel se întâmplǎ de douǎzeci de ani încoace. Totul convergând spre continua deteriorare a învǎţǎmântului.

Acest mecanism exclude progresul instituţiilor statului. Cea mai bunǎ dovadǎ a faptului cǎ actualul sistem, bazat pe conflict, nu ne aduce nimic bun este faptul cǎ revizuirea Constituţiei, operaţie asupra cǎreia sunt de acord toate partidele politice, a fost uitatǎ. Înfiinţatǎ în urmǎ cu şapte luni, Comisia de revizuire a Constituţiei nu s‑a întrunit pânǎ azi niciodatǎ. Este evident cǎ, odatǎ pierdut exerciţiul negocierii între partide, o asemenea comisie nu va reuşi niciodatǎ sǎ producǎ acordul necesar al douǎ treimi din numǎrul parlamentarilor.

Aşadar, am ajuns sǎ avem o democraţie originalǎ, bazatǎ pe dictatura majoritǎţii. Aparent, ea face lucrurile sǎ se mişte (legile sunt adoptate), doar cǎ se mişcǎ pe loc.

Doi arhitecți români au câștigat concursul pentru Taiwan Tower

noiembrie 21st, 2010

Biroul de proiectare Dorin Stefan impreuna cu Mihai Bogdan Craciun (SUA) a castigat concursul de solutii pentru proiectarea cladirii Taiwan Tower, cladire de peste 300m, menita sa devina un reper pentru tara asiatica.

Desi mult mai mic decat cei 508 m ai zgarie-norului Taipei 101, Taiwan Tower va fi cea mai inalta structura din Taichung, al treilea oras ca marime din Taiwan.

Juriul concursului, compus din arhitecti din Taiwan, Statele Unite, Marea Britanie si Japonia au numit proiectul castigator modern si gratios.“Va fi in acelasi timp un reper pentru oras dar si o piesa de arta. Structura si materialele sunt provocatoare.” (An Yu-Chien, membru al juriului din Taiwan).

Proiectul Biroul de proiectare Dorin Stefan a fost ales dintre 237 de proiecte din 25 de tari. Inafara de sansa de a construi turnul, premiul I consta in 4 milioane de dolari tawanezi (130,000 USD).

Turnul va contine o platforma de belvedere, un restaurant si spatiu pentru birouri. Inceperea constructiei este programata pentru 2012 si se estimeaza ca va dura doi ani conform administratiei orasului Taiwan, care finanteaza proiectul. De pe platforma de belvedere, turistii pot vedea orasul Taichung si Stramtoarea Taiwan, ce separa Taiwan-ul de China.

Intr-un interviu acordat HotNews.ro, Dorin Stefan declara:

“Am pornit prin a le studia cultura si traditia. Asa am aflat ca 8 este numarul lor norocos. Initial ne gandeam la un trifoi sau la sapte, dar numerele sub 8 nu sunt numere bune. De aici au iesit cele 8 ascensoare. De asemenea, am aflat ca exista un copac fizic si unul ideatic, “money tree”. Un copac care nu are un nume, dar care seamana cu un bonsai, cu tulpina facuta din mai multe tulpine mici, impletite, cu cateva frunze in varf. Imaginea turnului nostru, cu cele 8 zepeline sus, seamana cu acest copac. Probabil ca acesta a fost si elementul care ne-a propulsat in concurs. Turnul este un fel de turn Eiffel, un loc de unde poti vedea de sus orasul. Pe langa rolul de belvedere, va adaposti un muzeu, un restaurant si cateva birouri. “

sursa: Ordinul Arhitectilor din Romania&http://design-daily.com/2010/11/dsba-wins-international-contest-for-300m-tower-in-taiwan/

 
54.87.198.240