Loading

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 13th, 2011

Fantezia strudel-ului

Cea mai veche reţetă a strudel-ului este scrisă de mână, datează din 1696 şi poate fi găsită la Biblioteca de Stat din Viena.

Strudel-ul (Austria), rétes-ul (Ungaria) sau ştrudel-ul (România) este un desert tradiţional, larg răspândit pe teritoriul fostului Imperiul Austro-Ungar, avându-şi originea în îndepărtatul Imperiu Bizantin.

…Meniul unui desert austriac te poate năuci prin fantezia cu care este tratată reţeta strudel-ului : cu mere (apfelstrudel), brânză dulce (topfenstrudel), cireşe (weichselstrudel), nucă (nuss-strudel), seminţe de mac sau stafide (mohnstrudel ), cu prune, piersici sau fructe de pădure…. Se adaugă opţional frişcă.  Însoţind acest desert apetisant, cafeaua ne va învălui într-un parfum aparte de bună dispoziţie….

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 12th, 2011

Dragonul vegetal


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

A văzut cineva blonda cu cochilii?

ianuarie 12th, 2011

Alianţă politică

ianuarie 11th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 11th, 2011

Hamburger


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

O nouă zi neagră în scandalul de corupție de la Westminster

ianuarie 11th, 2011

Scandalul deconturilor parlamentare continuă să facă victime la Londra. Eric Illsley a devenit primul deputat în funcție vinovat de corupție de la declanșarea în 2008 a afacerii deconturilor parlamentare care a zguduit din temelii sistemul politic din Marea Britanie.

Deputatul Partidului Laburist, Eric Illsley, s-a declarat vinovat marți de o fraudă de peste 14000 de lire sterline în deconturile sale parlamentare.

El și-a schimbat declarația din nevinovat în vinovat în chiar ziua procesului și acum urmează să fie condamnat.

Judecătorul de la Curtea Coroanei Southwark din centrul Londrei a amânat condamnarea cu patru săptămâni, timp în care serviciul de probațiune va propune instanței o pedeapsă pentru deputatul Illsley, pe baza unui interviu cu acesta.

Illsley riscă să fie trimis la închisoare până la un maximum de șapte ani, iar dacă primește o pedeapsă mai mare de un an, atunci el își pierde în mod automat mandatul de deputat.

Liderul Partidului Laburist, David Milliband, i-a cerut lui Illsley să-și dea demisia, ceea ce ar declanșa convocarea unui scrutin parțial în circumscripția Barnsley Central, din nordul Angliei, unde Laburiștii au câștigat confortabil toate scrutinele parlamentare din 1983 încoace, de când există această circumscipție.

Illsley este al doilea deputat Laburist vinovat de corupție, după David Chaytor, care săptămâna trecută a început ispășirea unei pedepse de 18 luni închisoare pentru delicte similare.

Diferența este că  Illsley este deputat în funcție, pe când Chaytor se retrăsese la sfârșitul mandatului în mai 2010.

Cutremur politic

Există doar două precedente de aceeași natură în ultimii 100 ani: în 1976 deputatul Laburist John Stonehouse a demisionat înainte de începerea executării sentinței pentru delicte de corupție, iar în 1954 deputatul Conservator Peter Baker și-a pierdut mandatul ca urmare a condamnării a șapte ani închisoare pentru fals.

Deconturile false înaintate de Eric Illsey se referă la cheltuieli de întreținere a apartmentului său de serviciu din centrul Londrei între 2005 și 2008.

Alți cinci parlamentari, trei deputați Laburiști și doi membri Conservatori ai Camerei Lorzilor urmează să fie judecați sub acuzația de fals în deconturi.

Scandalul a izbucnit în 2008, când cotidianul Daily Telegraph a divulgat lista deconturilor parlamentarilor, provocând o zguduire din temelii a sistemului politic din Marea Britanie.

Dezvăluirile au ținut prima pagina a ziarului timp de mai multe luni, generând indignare în rândul opiniei publice. Parlamentarii au returnat între timp peste un milion de lire sterline încasate în mod necuvenit ca deconturi, iar 133 dintre cei 646 de deputați s-au retras în 2010, număr record pentru Camera Comunelor după cel de-al doilea război mondial.

Te crezi la psihiatru?

ianuarie 10th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 10th, 2011

America de Sud


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Odiseea lui Bambi

ianuarie 9th, 2011

Bambi, îndrăgitul personaj creionat de Walt Disney a împlinit de curând 87 de ani. “Prinţul pădurii” ale cărui primi paşi în viaţă sunt urmăriţi cu aceeaşi pasiune şi emoţie nestăvilită de la o generaţie la alta s-a născut în Viena, iar părintele său este scriitorul Felix Salten. Vă propun să-i urmărim odiseea, drumul lung şi plin de neprevăzut care a depăşit graniţele pădurii, adâncindu-l în hăţişurile unei lumi sfâşiate şi transfigurate de război, pentru a-l readuce în sufletele copiilor de pretutindeni şi de a deveni peste decenii un simbol al frumuseţii şi libertăţii necondiţionate a vieţii.

Felix Salten,ca 1910/ sursa wikipedia

Felix Salten,ca 1910/ sursa wikipedia

Siegmund Salzmann (Felix Salten, http://en.wikipedia.org/wiki/Felix_Salten) s-a născut la Budapesta în 1869.

La  puţin timp după naşterea sa, familia acestuia s-a stabilit la Viena. Falimentul tatălui său l-a obligat pe tânărul Salten, în  vârstă de 16 ani să întrerupă şcoala şi să se angajeze la o companie de asigurări. În acelaşi timp, pasionat de literatură,  trimite spre publicare poezii şi recenzii la diferite ziare.

În anul 1900 devine angajat permanent al ziarului Wiener  Allgemeine Zeitung în postura de critic de artă şi de teatru,  lansându-şi prima culegere de povestiri scurte. În anul  următor iniţiază la Viena primul cabaret literar (Jung-Wiener Theater Zum lieben Augustin) a cărui existenţă a fost  efemeră. Desfăşoară o activitate publicistică prolifică: piese de teatru, povestiri scurte, romane, cărţi de călătorie, scenarii de film şi librete de operetă, colaborând în acelaşi timp pentru cele mai reprezentative ziare ale Vienei. În 1927 devine preşedintele filialei austriece a P.E.N.( Clubul Poeziei, al Eseurilor şi al Romanului- organizatie internaţională fondată în anul 1921).

Celebritatea internaţională i-a fost adusă de romanul “Bambi.O Viaţă în Pădure”, publicat de Paul Zsolnay Verlag în  1923, iar apoi republicat în 1926 la Viena.

Scris la finalul Primului Război Mondial, prin romanul său Felix Salten nu a vizat naivitatea copilăriei, propunându-şi să capteze atenţia audienţei adulte, sensibilizate de reverberaţiile istorice şi social-economice ale perioadei pe care o traversa. Impresionat de roman, Max Schuster de la Simon & Schuster, Inc. din New York a făcut demersurile necesare pentru a-l publica.

Prima ediţie în limba engleză tradusă de Whittaker Chambers a fost lansată în 1928 cu titlul “Bambi. O viaţă în pădure”.  http://en.wikipedia.org/wiki/Bambi,_A_Life_in_the_Woods

Coperta primei editii lansate in Austria, sursa Wikipedia

Coperta primei editii lansate in Austria , sursa Wikipedia

Succesul romanului a fost fulminant, acesta vânzându-se până în 1942, data lansării filmului de animaţie, în peste 650.000 de exemplare doar în SUA.

Anul 1936 a adus interzicerea în Germania nazistă  a publicării şi difuzării cărţilor lui Felix Salten, “Bambi. O viaţă în pădure” fiind considerată  “o alegorie politică a tratamentului evreilor în Europa”, motiv pentru care multe ediţii princeps au fost distruse.

Doi ani mai târziu, după anexarea Austriei, Salten s-a refugiat la Zürich unde a trăit până la sfârşitul vieţii (1945).  Aflat în exil, în 1939 Salten continuă istoria puiului de căprioară cu romanul “ Copiii lui Bambi: Povestea unei familii din pădure “.  În prefaţă, John Galsworthy caracterizează “Bambi. O viaţă în pădure”ca fiind o “carte delicioasă” şi “ o mică capodoperă” care prezintă “delicateţea percepţiei şi adevărul esenţial”, iar  Boston Transcript îl apreciază ca fiind o “alegorie sensibilă a vieţii”.

În 1933, pentru 1000 $, Salten îi vinde lui Sidney Franklin, producător şi director al studioului de film MGM, drepturile de ecranizare. Acesta, apreciind ca fiind prea dificilă adaptarea cinematografică a romanului, le revinde în 1937 lui Walt Disney.

Filmul ar fi devenit cel de-al doilea lung metraj animat al companiei sale, Disney fiind captivat de faptul că pornea pentru prima oară, de la un roman recent în care toate personajele erau necuvântătoare. Străduindu-se să pară cât mai veridici artiştii implicaţi s-au documentat despre viaţa animalelor sălbatice, s-au deplasat deseori la Grădina Zoologică din Los Angeles, au vizionat filme înregistrate în pădurile din Maine şi chiar au studiat comportamentul a doi pui de căprioară donaţi Studioului Disney. Munca depusă a fost extrem de meticuloasă, de exemplu grija desenatorilor de a păstra configuraţia petelor albe de pe spinarea lui Bambi presupunea finalizarea a doar câtorva desene zilnic. (http://disney.go.com/vault/archives/movies/bambi/bambi.html).

Romanul original trebuia „cosmetizat” , degajat din atmosfera „sumbră” şi „ tragică” a lui Salten, fiind destinat de această dată copiilor.  În 1938 Disney i-a angajat pe Perce Pearce şi Carl Fallberg pentru a scrie scenariul filmului, iar în august 1939 a început producţia lui Bambi.  Un an mai târziu, bugetul filmului înghiţise deja 858.000 $, ceea ce l-a forţat pe Disney să-i reducă cu 12 minute forma finală. În data de 8 august 1942 , la Londra, a avut loc premiera filmului Bambi. Filmul a fost apreciat drept „ încoronarea rezultatelor Studiolului de Animaţie Walt Disney”, fiind plasat de Institutul American de Film, al treilea în topul primelor zece „clasice” ale genului din toate timpurile, după Albă-ca-Zăpada şi Pinocchio (http://en.wikipedia.org/wiki/AFI’s_10_Top_10). În anii care au urmat,  Bambi „a lucrat voluntar” în numeroase proiecte destinate protejării mediului înconjurător ( satira NO HUNTING-1955, alături de Donald Duck) şi în campanii publice de prevenire a incendiilor din rezervaţiile forestiere.

Faptul că Bambi a rămas ancorat în conştiinţa spectatorilor săi de toate vârstele este, printre altele, o dovadă  a subtilităţii duo-ului Salten-Disney de a se infiltra în răspunsul emoţional generat de împuşcarea căprioarei- mamă de către „ EL”, the „ MAN”, cum apare menţionat în film unicul personaj negativ şi uman.

În anul 2003 Institutul American de Film a prezentat în cadrul  „AFI 100 years…series”o listă cu 100 dintre   cele mai puternice şi reprezentative personaje din filme-„ 100 Heroes and Villains ”, adică  „ 100 de Eroi şi Ticăloşi ” …  Între cei 50 de eroi pe locul 39 se află Lassie ( câinele-actor Pal). Intuiţi oare cine se află între cei  50 de ticăloşi ? Într-adevăr, pe locul 20 se află acest „ MAN”…Alături de capul de listă- Hannibal Lecter  (Tăcerea mieilor), Regina (Albă –ca-Zăpada şi cei şapte pitici), Cruella de Ville (101 Dalmaţieni), Amon Göth  (Lista lui Schindler) şi alţi 45 proscrişi.

În 1999 Janet Schulman, propunându-şi să menţină o parte din lirismul original al lui Felix Salten, a adaptat romanul într-o carte ilustrată pentru copii publicată din nou, după 71 de ani, de prestigioasa editură Simon & Schuster, Inc. şi inclusă în colecţia “Atheneum Books for Young Readers”.

Finalul „ peripeţiilor” lui Bambi (oare?) se află, de această dată dincolo de ocean, în Germania.

The Bambi, sursa Wikipedia

Premiile Bambi- Deutschlands Wichtigster Medienpreis- debutând în 1948, sunt oferite anual de către Hubert Burda Media (companie privată germană) pentru recunoaşterea excelenţei în muzică, film, televiziune şi sport la nivel naţional şi internaţional. Primii laureaţi ai celui mai important premiu media german au fost Marika Rökk şi Jean Marais, iar în 2009,  Shakira, Kate Winslet, Christoph Waltz şi Giorgio Armani.(http://en.wikipedia.org/wiki/Bambi_(prize) )

Statueta oferită este puiul de căprioară al lui Salten pe care arta lui Walt Disney i-a făcut nemuritori.

Un român din Canada a fost recompensat pentru eroism – interviu cu George Rusu

ianuarie 9th, 2011

George Rusu

George Rusu, angajat al farmaciei Shoppers Drug Mart din Barrhaven, Ottawa, este, de curând, deținătorul medaliei Carnegie 2010, acordată cetățenilor din SUA și Canada, care, prin acte eroice, își riscă propria viață în încercarea de a salva viețile altora. Premiul a fost anunțat pe data de 22 decembrie, ziua de naștere a lui George. În anul 2010, 2 canadieni și 83 americani au fost distinși cu această medalie.

Citind despre actul de bravură al tânărului, emigrat în urmă cu șase ani din România, i-am telefonat, felicitându-l și invitându-l să acorde un interviu publicației ACUM.

C.D. În noiembrie 2009, colega ta de muncă, Brenda van Leyen, a fost atacată de fostul ei iubit Claude, care a înjunghiat-o în stomac, în spate și în gât. Strigătele ei disperate de ajutor ți-au atras atenția. Cum s-au desfășurat evenimentele?

G.R. Brenda nu este chiar colega mea, ea lucrează pentru Canada Post, vine la magazinul nostru să aducă poșta din afara orașului. În ziua de 6 noiembrie 2009, în jurul orei 3:30 pm eram în camera de primire a mărfii, pregăteam decorațiile de Crăciun, pentru ca mai târziu, în acea seară, colegii mei să decoreze magazinul. Am ieșit din acea cameră pentru câteva minute, pentru a întreba una din colegele mele despre niște decorații care le-am dat jos, unde ar dori să le pună. M-am întors însoțit de colega mea Keren, și atunci am auzit o persoană țipând, dar nu foarte tare.

Am ieșit din magazin să văd ce se întâmplă, iar când am dat colțul în fața ușii de primire a mărfii, am văzut-o pe Brenda pe jos și un bărbat peste ea, lovind-o cu pumnii. Atunci,  tot ce mi-a venit în cap a fost sa-l trag pe acel bărbat de pe Brenda. L-am tras de pe ea, l-am împins în peretele magazinului și m-am luptat cu el pentru puțin timp. La un moment dat, m-a împins de pe el și m-a lovit în piept cu pumnul. Abia atunci am văzut că acest necunoscut avea un cuțit în mână, atunci am realizat de fapt că el nu o lovea cu pumnul, ci cu cuțitul și ea era înjunghiată.

Nu am stat mult pe gânduri și am fugit pe lângă el, cât am putut de repede, să îi alertez pe colegii mei din magazin, știind că nu pot să mă descurc singur, el fiind înarmat cu un cuțit. Când am intrat în magazin, am alertat pe doi din colegii mei să meargă afară pentru că am nevoie de ajutor, Brenda a fost atacată și să sune la 911. În timp ce ei au mers afară, eu am fugit și am sunat poliția, în timp ce vorbeam cu operatorul de la poliție am observant că sângeram  din partea dreaptă a pieptului. După cel mult 2 minute, prima mașină a poliției ajunsese la magazin, am ieșit din nou afară, după ce am dat toate datele cerute de poliție. Brenda era întinsă pe jos, înconjurată de o baltă de sânge. În câteva minute, acel loc devenise ca o scenă din filmele de groază. Nu am văzut niciodată un răspuns al personalului de urgență ca acesta, toată parcarea s-a umplut cu mașini de poliție, ambulanțe și mașini de pompieri. Aproximativ după 20-30 de minute, am fost duși la spital.

C.D. În timpul intervenției tale curajoase, Claude te-a rănit, înjunghiindu-te în piept. Din fericire, cuțitul atacatorului nu ți-a atins niciun organ vital. Cum s-a încheiat acest atac?

G.R. Acest atac pot să spun că s-a încheiat într-un mod fericit, pentru că eu și Brenda am supraviețuit, am trecut cu bine perioada de recuperare și putem să ne trăim viața în continuare, să ne bucurăm de familiile noastre. Brenda a petrecut cel puțin o lună și jumătate în spital, necesitând numeroase operații pentru a se vindeca în urma celor 17 lovituri de cuțit suferite. Eu am petrecut aproximativ 6 ore în spital, am avut nevoie de 7 copci și câteva săptămâni libere de la servici, pentru a mă recupera în urma rănii din piept. Am fost foarte norocos pentru că lovitura a fost foarte aproape de plămâni.

C.D. Intervenția poliției s-a soldat cu arestarea agresorului?

G.R. Din păcate, agresorul nu a fost prins, a fost dat în urmărire și a fost căutat de poliție zile întregi. După aproape o săptămână, casa Brendei a luat foc, poliția și pompierii au investigat să vadă dacă focul a fost un accident sau cineva l-a pus în mod intenționat. Poliția l-a suspectat pe Claude pentru incendierea casei. După ce pompierii au căutat printre rămășițele casei, după dovezi, au găsit rămășițele unui corp omenesc. La câteva zile după ce au făcut autopsia corpului,s-a aflat că, de fapt, acel corp a fost al lui Claude Legare, prietenul Brendei, care a încercat să o ucidă. Poliția nu crede că a vrut să se sinucidă, ci de fapt, a fost un accident. Claude a fost cuprins de flăcări înăuntrul casei, în timp ce a încercat să dea foc, a vrut să scape focului, ascunzându-se în cada din baie, dar acoperișul casei s-a prăbușit peste el și i-a luat viața.

C.D. Ce s-a întâmplat cu Brenda după acest atac? A revenit la lucru după un timp? Păstrați legătura?

G.R. Brenda a revenit la servici dupa 6 luni de la incident și este pe aceeași rută ca și înainte, încearcă să își trăiască viața, să treacă peste problemele mentale și emoționale care le-a suferit după acel incident nefericit. Ne vedem aproape în fiecare zi, îmi mulțumește și mă îmbrățișează zilnic, pentru că i-am salvat viața.

C.D. Cine este George Rusu, tânărul erou de 23 de ani? Evenimentul din 2009 ți-a schimbat în oarecare măsură viața?

G.R. Despre mine ce pot să vă spun, sunt un tânăr ca oricare altul, am venit din România, mai exact din București, în urmă cu 6 ani. Nu am visat niciodată că o să mă mut în Canada și o să ajung să trec printr-o experiență ca aceasta, să salvez viața unei persoane și mai târziu să fiu numit erou, să fiu medaliat pentru curajul care l-am arătat. Sunt foarte onorat să fiu premiat cu acestă medalie. Nu vreau să mă prezint ca un erou, ci ca o persoană care a sărit în ajutorul celui care avea nevoie de el. Acest eveniment nu mi-a schimbat viața prea mult. Singurul lucru este că acum am un semn rămas pe piept, care îmi va aduce aminte de acest eveniment nu prea plăcut din viața mea și, în același timp, de norocul pe care l-am avut să scap cu viață, ajungând zilele când voi povesti copiilor mei în viitor.

C.D. Fundatia Carnegie a fost fondată în anul 1904, la inițiativa magnatului oțelului din acea perioadă, Andrew Carnegie, inspirat fiind de actele de curaj despre care auzise în urma unui accident minier soldat cu moartea a 181 de oameni. De atunci, 9412 cetățeni ai Canadei și ai Statelor Unite ale Americii au fost recunoscuți pentru actele lor de eroism, prin acordarea de medalii și premii bănești (un total de 33 de milioane de dolari).

Ce ai simțit în momentul în care ai primit vestea acordării acestei medalii, pentru actul tău de eroism?

G.R. In dimineața în care am primit vestea, a trebuit să îl sun pe unul din investigatori, credeam că le trebuie mai multe informații despre incident. M-a întrebat dacă am primit o scrisoare, am zis că nu am primit nimic încă, m-a rugat să aștept câteva secunde și mi-o va citi la telefon. Începe să-mi citească scrisoarea, spunând că este foarte bucuros să mă anunțe că sunt beneficiarul premiului lor. În acel moment nu mi-a venit să cred cele auzite, eram foarte bucuros mi-au dat lacrimile de fericire.

C.D. Cu cine ai împărtășit această bucurie?

G.R. Vestea am împărtășit-o cu mătușa și unchiul meu, cu care locuiesc. Am ieșit din camera mea țipând de bucuros ce eram, le-am spus că am primit medalia, după care am sunat-o pe mama mea în țară. Mama a fost foarte bucuroasă și foarte mândră de mine. Mai tarziu, în acea zi, a trebuit să merg la serviciu, unde am împărtășit această veste cu toți colegii mei. Toată lumea a fost foarte bucuroasă, felicitându-mă pentru această medalie.

C.D. Îți mulțumesc pentru interviu, iar în numele redacției îți doresc un viitor pe măsura actului tău eroic.


DACA NU EȘTI PREZENT LA MASA NEGOCIATORILOR, PROBABIL EȘTI PE MENIU

ianuarie 9th, 2011

Marile puteri ale lumii au fost si raman suspicioase unele fata de altele. Ele  jongleaza pentru putere, dominatie si acces la resurse naturale. Vizandu-se ca potentiali dusmani, marile puteri existente au relatii bazate pe neincredere, vigilenta si insecuritate. Inevitabil, noi centre de putere se creaza, aliante se destrama si se reasambleaza. Frecvent, puterile emergente sunt revizioniste: nu accepta „ordinea” precedenta la organizarea careia care nu au participat, se considera „nerespectate” de puterile existente si aspira sa schimbe ordinea mondiala intr-o forma care sa reflecte noul lor statut.

In primul Razboi Mondial au murit 10 milioane de oameni. In al doilea Razboi Mondial, numarul celor care si-au pierdut viata a fost de 53 de milioane. Incercand sa previna alte razboaie devastante, puterile postbelice invingatoare s-au simtit obligate sa „organizeze ordinea mondiala”. Majoritatea acestor „aranjamente” intre marile puteri s-a facut in intruniri discrete, netransparente si fara participarea altor state. Dupa fiecare razboi, organizatorii noii ordini mondiale au luat masuri punitive contra „invinsilor”, au modificat frontierele statelor si au luat decizii care au afectat soarta multor generatii de cetateni din state neparticipante la „negocierile” puterilor victorioase.

Tratative si tatonari discrete intre puterile existente au loc permanent, nu numai dupa conflicte armate majore. In orice perioada, soarta statelor mici si mijlocii poate fi decisa fara ca ele sa fie consultate si fara ca ele sa participe la formularea deciziilor luate in baza intereselor marilor puteri. La finele celui de al doilea Razboi Mondial, Statele Unite si Uniunea Sovietica ramasesera singurele mari puteri globale, capabile sa intervina in strainatate si sa-si impuna exigentele in alte state. Sleite de razboi, Franta si Marea Britanie nu mai puteau fi considerate mari puteri. La conferinta de la Ialta in 1945, destinul multor tari europene a fost pecetluit in mod arbitrar de Roosevelt si Stalin care si-au permis fara jena sa „imparta” contintnetul in zone proprii de influenta.

In urma destramarii Uniunii Sovietice in 1991, Rusia si-a pierdut statutul de mare putere. Dar liderii de la Moscova nu au renuntat la reconstituirea imperiului, au pretins cu inversunare ca Fedreatia Rusa trebuie sa fie respectata in contiunare ca mare putere si sa fie „invitata” ca participant important la orice intrunire unde se discuta probleme de importanta strategica. Ca sa evite un nou Razboi Rece cu o tara cu teritoriu vast si dotata cu arme nucleare, liderii occidentali au aratat bunavointa, au oferit modalitati de colaborare cu NATO si UE si au stabilit relatii personale cu cei de la Kremlin. Presedintele rus Vladimir Putin a intretinut realtii deosebit de cordiale cu fostii cancelari germani Helmut Kohl si Gerhardt Schroeder, cu fostul presedinte francez Jacques Chirac si, initial, cu presedintele american George Bush.

Invazia Georgiei de catre armata rusa in august 2008, ca si nerespectarea angajamentelor facute de Moscova la incetarea ostilitatilor, au provocat consternare, reticente si adversitate in capitalele tarilor occientale. Parteneriatele „strategice” stabilite de statele mari din NATO cu Moscova au fost degradate. Initiativele de colaborare politica economica si militara au fost sistate. Retorica oficiala a redevenit critica fata de autoritarismul regimului, de coruptia oficiala si de incalcarea drepturilor umane in Rusia.  La Washington s-a luat in consideratie optiunea de a bombarda tunelul dintre Rusia si Osetia de Sud prin care trupele si tancurile rusesti avansau spre teritoriul Georgiei. Colaborarile militare ruso-americane au sistat prompt, activitatea Consiliului NATO-Rusia a fost suspendata si, in politica externa, s-a creat o lipsa de incredere evidenta.

Infuriat de reactia occidentala la agresiunea armatei ruse in Georgia, premierul rus Putin a tunat si a fulgerat impotriva Statelor Unite, acuzandu-le de aroganta, de intentii de a fi „singura supraputere globala”, „autoritatea suprema in lume” si „unicul model de organizare a societatii”. El a blamat SUA pentru extinderea ostila a NATO „pana la granitele Rusiei” si pentru instigarea „revolutiilor colorate” prin care s-au inlaturat de la putere regimuri pro-ruse in Ucraina, Georgia, Kargastan si Serbia.

Un an mai tarziu, in iulie 2009, Statele Unite au hotarat sa-si „reseteze” relatiile cu Rusia. Noii presedinti Barak Obama si Dimitri Medvedev au decis ca, prin adversitate, ambii au o capabilitate limitata de a influeenta comportamantul celuilalt si ca perspectivele unui nou Razboi Rece sunt detrimentale atat pentru occidentali cat si pentru Rusia. Desi au fost receptivi la „resetare”, Putin si Medvedev nu au renuntat la dreptul de a interveni in statele din vecinatate. De fapt, ei au beneficiat considerabil de decizia SUA de a trece cu vederea agresiunea Rusiei in Georgia si anexarea Abkhaziei si Osetiei de Sud. Dar Rusia are mare nevoie de cooperare cu SUA si UE. Medvedev stie ca fara investitii straine masive si transfer de tehnologie avansata din vest, modernizarea Rusiei va fi imposibila.

Contribuind esential al progresul economic al Rusiei din ultimii ani, Uniunea Europeana a acordat Moscovei imprumuturi cu dobanda minima in valoare de sute de milioane de euro. Desi UE este cel mai important partener comercial al Rusiei, liderii de la Moscova nu cred ca Bruxelles-ul este un partener valoros in probleme de securitate. Ei considera ca UE este si va ramane un actor slab, incapabil de a influenta semnificativ activitatea politica internationala sau securitatea globala. In probleme de securitate in Europa, Rusia prefera sa minimalizeze implicarea SUA, sa participe la organizarea unui sistem de securitate „european” separat de NATO, si, in loc sa discute cu Bruxelles-ul, sa mentina un dialog separat cu statele din UE.

In octombrie 2010, evitand forurile oficiale existene, liderii Frantei, Germaniei si Rusiei s-au intrunit la Deauville in Normandy in mod discret si informal. Incercand sa diminueze importanta intrunirii, oficialii francezi au declarat ca Nicolas Sarcozy s-a intalnit cu Angela Merkel si Dimitri Medvedev numai ca „sa-si exprime pareri, sa-si clarifice perspectivele, aspiratiile si interesele si sa-si coordoneze anumite aspecte politice”. In trecut, aranjamentele discrete dintre tarile mari din Europa bazate pe interesele lor au avut efecte adverse asupra statelor dintre Germania si Rusia. Angela Merkel stie bine ca ofertele de coordonare politica si colaborare strategica cu Moscova, insistent promovate de guvernul de la Berlin, provoaca neliniste, alarma si lipsa de incredere in Europa Est-Centrala. Ignorand trecutul istoric, Rusia insista vehement ca tarile foste comuniste din Europa Est-Centrala, desi sunt membre in UE, sunt „patologic” anti-ruse, si deci, ca parerile lor nu trebuie luate in seama. Revista saptamanala poloneza Gazeta Polska, referindu-se la Deauville, a tras un semnal de alarma publicand un articol relevant intitulat „Troika imparte Europa”

In intrunirile cu lideri occidentali, Medvedev, de acord cu Putin, pretinde ca Rusia este dispusa sa colaboreze cu NATO numai ca doua entitati „egale”. Ceeace i-ar acorda Rusiei drept de veto asupra operatiilor organizatiei si asupra stationarii trupelor occidentale in toate statele din Europa Est-Centrala, in Balcani si in Tarile Baltice. Medvedev insista ca NATO sa nu amplaseze nici o unitate militara cu mai mult de 3000 de soldati in statele care au facut parte din Blocul Sovietic, sa-si limiteze strict numarul avioanelor militare plasate in Europa Rasariteana si sa inteleaga ca Rusia nu va accepta niciodata prezenta NATO in tarile din CSI si din Europa Rasariteana considerate „sfera de interese privilegiate”.

Nu este clar care din pretentiile Moscovei au fost consideate sau acceptate de „negociatorii” occidentali. Nici ce avantaje ar fi primit in schimb. Statele neparticiante a caror soarta este afectata de deciziile luate in cursul „tratativelor discrete” nu au fost informate despre consecintele respective. Asemenea aranjamente nu sunt date publicitatii. Evolutiile ulterioare pot fi relevante. Georgia si Ucraina, care obtinusera promisiunea de a deveni membre in NATO la summitul de la Bucuresti, au constatat ca sansele lor de a adera la Alianta Atlantica au devenit neglijabile. Contrar promisiunilor anterioare, cele doua state candidate nu au primit o oferta de program de pregatire pentru aderare. In declaratiile oficiale ale liderilor occidentali au disparut criticile la adresa brutalitatii regimului autoritarist, a abuzurilor flagrante a drepturilor umane si a coruptiei rampante din Rusia. SUA a renuntat la amplasarea interceptoarelor anti-racheta si a instalatiilor de radar in Polonia si Cehia, fara sa consulte tarile respective. A devenit clar ca Statele Unite si-au diminuat apreciabil interesul in Europa Est-Centrala. Germania si Franta, facand intelegeri separate cu Rusia, si-au exprimat iritare fata de membrii UE din est ca ar fi „incurabil obstructionisti si anti-rusi”, ca „vremea Razboiului Rece s-a incheiat definitiv” si ca apropierea dintre Rusia si UE este imperativa pentru securitatea europeana, pentru rezolvarea conflictelor „inghetate” si pentru detensionarea zonelor de instabilitate din Balcanii de Vest, Caucaz, Europa de Est si Asia Centrala.

Dupa „resetarea” relatiilor ruso-anerucane, Moscova a votat pentru sanctiuni sringente impotriva Iranului la ONU, a sistat livrarea rachetelor sol-aer promise Teheranului, a oferit teritoriul Rusiei pentru transporturile militare NATO spre Afganistan, a acceptat sa vanda elicoptere guvernului de la Kabul si trupelor NATO si s-a implicat in combaterea exportului ilegal de narcotice din Afganistan. NATO a oferit Rusiei sa participe direct in razboiul anti-taliban, sa trimeata instructori pentru armata nationala afgana si sa fie prezenta dupa retragerea trupelor NATO in activitatea de exploatatare a minereurilor valoroase din Afganistan.

Este clar ca Rusia si tarile mari din NATO, dupa negocieri netransparente, au ajuns la intelegeri nedivulgate care le ofera avantaje reciproce. Din nefericire, asemenea acorduri „separate” genereaza neliniste si suspiciuni in alte tari care, in trecut, au fost „repartizate” in vasalitate si care pot fi iarasi afectate de negocieri la care nu au putut participa. Cand SUA, Germania si Franta se inteleg „in culise” cu Rusia si cand secretarul general NATO afirma ca ar fi dispus sa accepte „unele” pretentii ale Rusiei ca sa aplaneze disensiunile dintre Germania pro-rusa si suspicioasele tari din Europa Est-Centrala, statele vulnerabile din flacul de est al NATO si UE se intreaba daca suveranitatea, securitatea si independenta lor mai sunt garantate de apartenenta la UE si la Alianta Atlantica.

Revista ACUM: face exact ce scrie pe ambalaj

ianuarie 9th, 2011

M-am obișnuit de mult cu acuzațiile de “vânzare” la adresa redactorilor Revistei ACUM: “cine vă plătește” e refrenul cunoscut al acelora care nu se pot împăca cu gândul că noi scriem aici DOAR ce ne dictează conștiința.

Deoarece edităm publicația pe baze strict voluntare, acest lucru ne permite o independență maximă. Consecința este că nu avem nicio agendă ascunsă, iar articolele noastre spun exact ceea ce rezultă din citirea lor.

Îmi aduc aminte că pe vremea regimului comunist toată lumea căuta în textele publicate în România, fie în presă, fie în cărți, înțelesuri “ascunse”. Cititul printre rânduri devenise un fel de sport național. Și a reuși să strecori un mesaj subtil devenise pe acea vreme o artă, apreciată în mod unanim de cititori.

Din păcate, după căderea regimului comunist obiceiul sau mai degrabă deformarea pare să se fi păstrat, măcar în parte. Exprimarea eliptică e o moștenire a acelei epoci în care era greu să spui direct ce credeai. Dar deformarea e mai puțin prezentă la cel care scrie și mai mult la cel care citește.

“Ce vrea de fapt să spună în acest text? Și ce urmărește? Și de ce tocmai acum?”  sunt întrebări pe care le ridică toți aceia care nu vor să accepte că la revista ACUM “ce-i în gușă, și-n căpușă”.

Noi nu disimulăm, începând de la identitate și terminând cu gândurile noastre și asta cerem și cititorilor noștri.

Îmi aduce minte de o reclamă la televiziunea britanică la mijlocul anilor ’90 la o vopsea de exterior Cuprinol: “It does exactly what it says on the tin” – “Face exact ce scrie pe ambalaj”.

Așa și cu revista ACUM, adică Adevăr, Competență, Urbanitate, Muncă. Nu-i nimic complicat.

Și totuși, nu este la fel ”peste tot”!

ianuarie 9th, 2011

Pe la mijlocul anilor 90, mă aflam la București, unde preluasem, prin rotație, conducerea biroulul BBC din România. În aceeași perioadă se afla în oraș și vechiul meu coleg și prieten din Londra, Christian Thau, director de presă al Federației Internațională de Rugby.

Într-o seară, m-a invitat la un restaurant unde am cunoscut câțiva foști colegi de-ai lui de la Televiziunea Română, unde Christian lucrase cu aproximativ 20 de ani înainte. La un moment dat, unul dintre aceștia ne-a întrebat, cum putem explica noi (ca oameni care trăiesc în  occident) rămânerea României în urma fostelor țări comuniste din Europa, cum ar fi Ungaria, Polonia, Cehia, pe calea spre democrație. ”Unul din motive este corupția de aici”, a răspuns Christian. ”Am auzit că mulți judecători pot fi cumpărați, traficul de influență este în continuare în floare, nici un politician sau om de afaceri nu este tras la răspundere sau dat în judecată dacă este prins cu o infracțiune, etc”. ”Aiurea”, a răspuns unul dintre comeseni. ”Ești naiv, în Anglia este la fel, de fapt peste tot este la fel”. A urmat apoi o discuție aprinsă, Christian încercând, fără succes, să-l convingă că în Anglia domnia legii nu este totuși o vorbă goală.

Fără succes, pentru că, cel puțin atunci, la doar cinci ani de la răsturnarea comunismului, mintea multor români era încă impermeabilă în fața ideilor de democrație, responsabilitate, separarea puterilor în stat, etc. Mi-am dat seama că tipul de la Televiziunea Română era practic incapabil să accepte că se poate și altfel. Poate că după atâția ani de ”se prefac că ne plătesc, ne prefacem că muncim” și prefaceri în toate celelalte aspecte ale vieții sub comunism,  el credea sincer că și Occidentul se preface că practică democrația.

Și nu era prima oară când întâlneam o asemenea atitudine. În zilele vizitei de stat a lui Ceaușescu în Marea Britanie în 1978, când presa britanică a publicat articole deloc măgulitoare la adresa oaspetelui, un domn din  anturajul imediat al președintelui român m-a întrebat (eram unul din translatorii oficiali ai guvernului britanic) de ce nu li s-a cerut redactorilor de ziare să nu publice acele articole tocmai în timpul vizitei. Am zâmbit, crezând că glumește, făcând o aluzie îndrăzneață la situația presei din România. Nu glumea deloc. I-am explicat că în Marea Britanie nici măcar primul ministru nu poate da ”indicații prețioase” redactorului unui ziar. ”Lasă domnule, că știm noi cum stau lucrurile și la Dvs”, a fost replica sa, însoțită de un gest de lehamite.

De ce mi-am amintit tocmai acum de aceste două episoade? Pentru că vinerea trecută, un fost deputat laburist, David Chaytor, a fost condamnat la un an și șase luni închisoare pentru fraudă. Mai precis, el prezentase de-a lungul anilor  chitanțe false pentru cheltuielile suportate în exercitarea funcției de deputat, încasând în mod fraudulos peste 20.000 lire sterline.  Alți câțiva deputați în Camera Comunelor și doi membri ai Camerei Lorzilor sunt în așteptarea proceselor lor sub acuzații similare.

Și nu este un caz izolat. În 2001, lordul Archer a fost condamnat la patru ani închisoare pentru sperjur, în 1999 deputatul conservator Jonathan Aitken la un an și jumătate pentru sperjur și obstrucționarea justiției, în 1991 deputatul laburist Terry Field la două luni pentru neplata impozitelor la primărie, etc, etc. Și justiția acționează zilnic la toate nivelele. Prințesa Ann, fiica reginei, a fost amendată pentru exces de viteză pe autostradă, comisarul șef al unei forțe de poliție regională a fost oprit de doi polițiști din subordinea sa și amendat pentru aceeași infracține. Și lista este nesfârșită.

Un vechi prieten britanic, care timp de 30 de ani a fost Director Executiv la mai multe primării din Londra, mi-a spus odată că englezii nu sunt mai puțin corupți decât alte popoare dar că în Anglia corupția este mult mai mică din cauza numeroaselor controale introduse la fiecare nivel și a independenței totale a Justiției. De asemenea, miza este foarte mare. Politicienii și judecătorii (pentru că despre ei vorbim în articolul de față) au atât de mult de pierdut dacă sunt prinși că au luat mită sau comit vreo infracțiune gravă, încât se gândesc de două ori înainte de a-și asuma riscul de a-și pierde salariile foarte bune, pensiile excelente și diversele alte privilegii, primind în schimb ani de pușcărie și oprobriul public. Pentru că atunci când sunt prinși, judecați și găsiți vinovați, restul vieții și carierei lor este iremediabil ruinat, cum este acum cazul fostului deputat laburist David Chaytor. În celula în care se află de vinerea trecută , el se gândește poate acum dacă a meritat ca pentru 20.000 de lire să-și piardă mandatul de deputat, să fie exclus din partid să fie oblgat să plătească acum  zeci de mii de lire sterline avocaților care l-au apărat și pentru cheltuielile de judecată și să aibă și cazier judiciar.

Și nu numai în Marea Britanie justiția își face datoria. În Franța au fost puși sub acuzare foști miniștri și politicieni de marcă, în Israel fostul președinte Moshe Katsav a fost judecat și găsit vinovat de viol, în Statele Unite finanțiști de frunte sunt amendați cu milioane de dolari sau trimiși la închisoare pentru fraude fiscale, etc. În aceste țări nimeni nu este mai presus de lege. În niciuna din ele nu este posibil ca un cetățean, fie el chiar  politician cunoscut și Europarlamentar, să rămână nepedepsit după ce a insultat și a aruncat un pahar cu apă în obrazul unui reprezentant official venit să execute un ordin judecătoresc, ca să nu mai vorbim de infracțiuni mult mai grave de care sunt acuzate diverse notabilități din toată țara.

Poate că fostul coleg al lui Christian Thau de la Televiziunea Română și-a dat seama în cei 15 ani care au trecut de la discuția din restaurant că nu ”este la fel peste tot”. De fapt, în democrațiile occidental este cam la fel peste tot. Dar nu în sensul la care se referise el, nu ”la fel ca în România”. Când însă, invers,  în România va fi „la fel ca peste tot” în lumea occidentală, la ale cărei valori aspiră societatea românească (dacă nu se preface și de data asta), atunci țara nu va mai rămâne în urma altora, va fi intrat definitiv în normalitate. Dar pentru asta, trebuie să dispară, în primul rând, șmecheria balcanică atotștiutoare.

Clujul – “un oraş românesc de provincie”?

ianuarie 9th, 2011

Preambul: Deunăzi cineva mă soma să renunţ „la standardele oraşului românesc de provincie în care trăiesc”. Mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani, la câteva zile după Paşti, am filmat la Hârlău, un orăşel molcom moldovenesc cu oameni prietenoşi care stăteau în faţa porţilor, ne salutau cu „Hristos a înviat!” şi ne îmbiau la un pahar de „vin zmeurică”, aşa cum se cuvenea să primeşti nişte oaspeţi, chiar necunoscuţi. În zorii veacului XXI, oraşul care pe vremea lui Ştefan cel Mare fusese capitala Moldovei, se suprapunea perfect peste imaginea (în grădinile tihnite înflorise liliacul şi în curtea bisericii domneşti, o şopârlă de smarald se odihnea pe o piatră) pe care mi-o făcusem despre un oraş de provincie. Oare a ajuns şi Clujul un oraş de provincie?

Vă propun un periplu clujean, cu câteva popasuri şi incursiuni în timp, prin care voi încerca să demonstrez răspunsul: Clujul nu este „un oraş românesc de provincie”, deşi n-a fost şi nu este capitala României. A fost şi continuă să fie Capitala Transilvaniei.

Primul popas –centrul oraşului

Statuia lui Matia Corvinul, renovata de curând

Statuia ecvestră a lui Matia Corvin pe fundalul Bisericii Sfântul Mihail este imaginea emblematică a Clujului. Fiul lui Iancu Huniade şi viitorul rege al Ungariei s-a născut la Cluj în 1443, dată la care localitatea populată de saşi şi maghiari obţinuse deja statutul de oraş liber regal (conferit în 1405 de împăratul roman german Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei). Regele avea să-şi recompenseze oraşul natal cu numeroase privilegii, stimulând dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, ceea ce va face ca în mai puţin de un veac Clujul să-şi dezvolte legăturile cu Europa, fapt reflectat şi de arhitectura gotică cu influenţe baroce a bisericii Sfântul Mihail. În răstimpul de la ridicarea ei (secolul al XIV-lea) şi până în veacul al XVIII-lea, a fost pe rând lăcaş de cult al religiilor europene: romano-catolic, calvinist şi unitarian, fiind redată romano-catolicilor abia după Contrareformă. Statuia lui Matia Corvin (inaugurată în 1902) este opera sculptorului János Fadrusz şi a obţinut Marele Premiu al Expoziţiei Mondiale de la Paris din 1900. În decembrie 2010 s-au încheiat lucrările de renovare a grupului statuar (care au durat aproape doi ani şi au fost finanţate de guvernele român şi ungar), laurii de pe fruntea regelui clujean şi-au recăpătat poleiala de aur, iar pe soclu se poate citi din nou inscripţia Mathias Rex, semnătura suveranului  iubitor al culturii renascentiste, generos susţinător al artelor şi posesor al vestitei Bibliotheca Corviniana. Biserica, statuia şi piaţa reamenajată din faţa ei  sunt încadrate pe cele patru laturi de Palatul Bánffy (care adăposteşte Muzeul de Artă cu o foarte valoroasă colecţie de lucrări autohtone şi europene) şi mai multe clădiri impozante în stil baroc şi eclectic care – potrivit unui critic de artă străin – alcătuiesc una dintre cele mai armonioase pieţe centrale din Europa.

Al doilea popas: Universitatea

Clădirea principală a universităţii se află pe actuala stradă Mihail  Kogălniceanu. Cu veacuri în urmă – strada flancată de tei şi având la un  capăt impozanta clădire a bisericii reformate (cândva mănăstire franciscană ctitorită de Matei Corvin) şi statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul  (copie a lucrării fraţilor Martin şi Gheorghe din Cluj, realizată în 1473 şi amplasată în curtea Hradului de la Praga), purta numele de Luporum, devenind apoi Farkas utca (strada Lupului în limba maghiară).

Strada Kogălniceanu, iarna. În stânga clădirea Universităţii. In clădirea portocalie de vizavi este a fiinţat fostul colegiu piarist. În fundal Biserica reformată.

Pe această stradă, s-a aflat şi prima instituţie cu rang universitar, înfiinţată în anul 1581 de Ştefan Báthori principele Transilvaniei şi rege al Poloniei. Învăţământul universitar clujean avea să continue cu instituţiile conduse de iezuiţi şi apoi de piarişti, având limba de predare latină şi fiind orientate pe studierea teologiei, dreptului, matematicii, ştiinţelor naturii şi medicinii,  facultăţi cu care îşi va începe activitatea, în 1872, şi Universitatea Ferenc József, cu limba de predare maghiară. Actuala clădire principală, ridicată în 1895 a găzduit şi Universitatea Ferdinand I, înfiinţată după unirea Transilvaniei cu România, şi tot aici s-a reînfiinţat, în 1940, Universitatea Ferenc József, după Diktatul de la Viena (când Universitatea Ferdinand I s-a refugiat la Sibiu). După încheierea războiului, timp de 14 ani, la Cluj au funcţionat două universităţi una românească „Victor Babeş” şi alta maghiară, purtând numele lui Bolyai János. În 1959 a avut loc unirea celor două instituţii (un act impus politic, ca o consecinţă a Revoluţiei Maghiare din 1956). Universitatea ” Babeş-Bolyai” şi-a continuat funcţionarea în ambele limbi, dar cu o restrângere consecventă a secţiilor cu limbă de predare maghiară, care în anii 1980 erau aproape inexistente. În ultimele două decenii universitatea şi-a extins aria de cuprindere având astăzi 21 de facultăţi, 53.000 de studenţi, 248 de programe de studii în limba română (licenţă şi masterat), 94 în limba maghiară, 19 în germană, 36 în engleză, un institut de studii iudaice, dar şi centre în care se studiază limbile nordice, latine sau chiar japoneza şi chineza. La asta se adaugă studiile doctorale şi postdoctorale.  Cele aproape două mii de cadre didactice şi cercetători sunt angrenate în programe şi proiecte internaţionale.

Învăţământul clujean nu se rezumă  la Universitatea Babeş-Bolyai, existând şi o universitate de medicină, o universitate tehnică, una de ştiinţe agricole şi veterinare, o academie de muzică şi una de arte vizuale. Clujul este un oraş cu peste 90.000 de studenţi frumoşi, năbădăioşi şi nonconformişti, însetaţi de cultură, conectaţi cu colegii lor europeni printr-o multitudine de programe.

Al treilea popas: Teatrul Maghiar de Stat

Clădirea Teatrului Maghiar din Cluj se află în vecinătatea  Parcului Central cu aleile umbrite de castani seculari. Cu mai puţin de o lună în urmă – timp de două săptămâni –  în sala mare şi sala de studio, ticsite de spectatori, s-a desfăşurat Festivalului Interferenţe 2010, la care au participat companii prestigioase din Franţa, Spania, Croaţia, Ungaria şi Israel.

Clădirea Teatrului Maghiar din Cluj, în seara unui spectacol

Teatrul maghiar clujean are în spate o istorie de peste două veacuri. În decembrie 1792 la Palatul Rhédey din centrul oraşului avea loc primul spectacol de teatru în limba maghiară. În 1821 Clujul avea deja „un teatru de piatră” pentru a cărui administrare Dieta Transilvaniei înfiinţa în 1843 Comisia Teatrală Naţională. Începând din 1919 oraşul avea două teatre şi două opere, alături de cele maghiare înfiinţându-se şi Teatrul Naţional Român şi Opera Naţională Română. Între anii 1905 – 1930, directorul teatrului maghiar, Janovics Jenő a fondat şi primul studio cinematografic printre ai cărui cineaşti s-au numărat Sir Alexander Korda şi Michael Curtiz.

Ultimii 19 ani au adus Teatrului Maghiar de Stat Cluj faima naţională şi recunoaşterea internaţională, prin premiile obţinute în Anglia. Franţa şi Ungaria şi cele şase premii naţionale UNITER. De câţiva ani spectacolele teatrului maghiar sunt subtitrate în limba română, atrăgând clujenii care nu vorbesc maghiara, dar sunt iubitori ai teatrului de calitate. Colaborarea continuă cu Teatrul Naţional, o instituţie respectabilă cu regizori de marcă şi o gardă de actori tineri, este benefică vieţii culturale din oraşul în care cultura română coexistă cu cea maghiară, spre folosul maxim al celor capabili să le recepteze pe amândouă.  Începând din 2008, Teatrul Maghiar de Stat este membru al Uniunii Teatrelor Europene.

Al patrulea popas: TIFF

15 februarie 2011 este termenul limită pentru trimiterea DVD-urilor pentru preselecţia filmelor de concurs care urmează să intre în competiţia celei de a zecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. TIFF este un eveniment de dinamic şi prestigios, care reuneşte cineaşti de pe toate meridianele şi numeroşi spectatori care umplu sălile de cinema, cafenelele şi spaţiile în aer liber, pentru a savura filme: filme noi, filme diverse, filme bune. Pentru a cunoaşte oamenii de film din faţa sau spatele camerei de filmat şi a discuta despre film. TIFF este un eveniment din istoria nouă a Clujului, conferindu-i prestigiu şi deschidere internaţională, aducându-i un aer proaspăt şi ducându-i faima în alte ţări. De remarcat că filmele româneşti distinse cu marele premiu la TIFF au făcut carieră internaţională, inclusiv la Cannes.

Clujul văzut de pe Cetăţuie

Celor care vin la Cluj dinspre Bucureşti, li se sugerează să se oprească înainte de a coborî Dealul Feleacului, pentru a cuprinde cu privirea oraşul din vale, în toată anvergura sa.

Clujul - vedere de pe Dealul Cetăţuii

Dealul din partea de nord a oraşului, care şi-a primit numele după fortificaţia militară austriacă ridicată de habsburgi după cucerirea Transilvaniei, dezvăluie privitorului o panoramă a oraşului mai apropiată şi mai sugestivă. Pe fundalul cerului se conturează turnurile bisericilor (catolică, ortodoxă, greco-catolică, luterană, reformată şi unitariană) şi se disting vechile clădiri impozante ale universităţii, operei, tribunalului, primăriei şi muzeului de etnografie (vechea Redutăi unde se aduna Dieta Transilvaniei). Cei care cunosc Viena sau Budapesta vor recunoaşte, la dimensiuni reduse, imaginea unor edificii publice şi reşedinţe din cele două capitale. Vreme de două secole Clujul a fost un oraş de provincie al Imperiului. Acesta  şi-a pus amprenta asupra devenirii oraşului, fără  a-i ştirbi, însă, statutul de capitală spirituală a Transilvaniei.

Eu mă opresc aici, invitându-vă să continuaţi periplul şi popasurile clujene, pentru a răspunde afirmativ sau negativ întrebării din titlu.

Discreta lovitură de stat de la Casa de Sănătate

ianuarie 9th, 2011

Casa Naţională de Sănătate este, după cum se ştie, organizaţia care administrează banii (nu puţini) pe care sunt obligaţi să-i plătească toţi salariaţii şi cea mai mare parte a pensionarilor pentru a avea parte de asistenţă medicală „gratuită”. Ghilimelele sunt necesare pentru a fi evident că, pentru cei 2.500 lei pe care îi plăteşte anual un angajat cu salariu mediu (10,7% din venitul brut), ceea ce primeşte în schimb este, de regulă, extrem de scump. Aceasta este cea care decide câţi bani i se alocă fiecărei unităţi sanitare, ce medicamente sunt gratuite şi care nu, încheie contractele de achiziţii publice – într-un cuvânt, este o instituţie extrem de sensibilă pentru sănătatea noastră. Tocmai de aceea a fost înfiinţată ca instituţie publică autonomă.

Pentru a i se asigura autonomia, prin Legea nr. 95/2006 s-a stabilit să fie condusă de un consiliu de administraţie compus din 17 membri, dintre care şase numiţi de primul-ministru, unul de către preşedintele României, cinci de către federaţiile patronale şi cinci de către confederaţiile sindicale. Preşedintele Casei era numit de către primul-ministru, iar cei doi vicepreşedinţi – de către patronate şi sindicate. Se asigura astfel, cel puţin formal, un echilibru destul de echitabil între „acţionarii” acestei instituţii, căci contribuţia pentru asigurarea de sănătate este plătită jumătate de către angajat şi jumătate de către patron, iar statul contribuie, şi el, la bugetul Casei.

Ei bine, în ultima săptămână a anului trecut (pe 28 decembrie), atunci când lumea avea tot felul de alte preocupări, a fost adoptată fără mare tam-tam Ordonanţa de Urgenţă nr. 133. Nu o căutaţi în ordinea de zi a şedinţei de Guvern, publicată pe site-ul Guvernului, nu o veţi găsi. Prin acest act normativ, consiliul de administraţie este redus la şapte persoane, dintre care patru sunt numite de către primul-ministru, una de către preşedinte, şi câte una de către confederaţiile patronale şi cele sindicale. Preşedintele consiliului este numit tot de către primul-ministru, iar singurul vicepreşedinte este ales, prin vot secret, de către membrii consiliului (adică, dată fiind majoritatea de 4 din 7, de acelaşi prim-ministru).

Cu alte cuvinte, pe şest, instituţia, definită prin legea de organizare (222/2005) drept autonomă, devine practic subordonată Guvernului. Nu mă mai mir că actualul Guvern adoptă ordonanţe de urgenţă cu nemiluita, şi anume în materii care nu sunt deloc urgente. Expunerea de motive prin care se justifică aşa-zisa situaţie de urgenţă e de-a dreptul hilară: „…Întrucât neadoptarea de măsuri imediate, prin ordonanţă de urgenţă, ar conduce la reale dificultăţi în ceea ce priveşte o funcţionare optimă a întregii activităţi a spitalelor, precum şi în asigurarea efectivă a accesului egal al cetăţenilor la îngrijirile sanitare de bază şi creşterea calităţii vieţii, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată…”. Frază de lemn putred, care nu reuşeşte să ascundă încă un pas în procesul acaparării de către Guvern a cât mai multor prerogative publice, contrar principiilor afirmate de descentralizare. Despre principiul transparenţei procesului decizional, obligativitatea consultării prealabile a publicului nici nu mai are rost să vorbim. Nu a avut rost nici când s-a decis numirea de către Guvern a conducătorilor „deconcentratelor”, nici când a fost vorba despre avizul ministrului necesar numirii rectorilor din învăţământul superior.

Ceea ce mă surprinde este lipsa completă de reacţie atât din partea partidelor de opoziţie, cât şi a societăţii civile, îndeosebi a patronatelor şi a sindicatelor, care se văd astfel eliminate din procesul decizional (căci cei doi membri ai consiliului nu vor putea juca decât un rol decorativ). E drept, ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial pe 30 decembrie (deloc întâmplător), dar am pretenţia din partea opoziţiei să lucreze şi în timpul sărbătorilor legale, că tot e „situaţie de urgenţă”. Fără a avea cunoştinţe aprofundate de drept, mi se pare evident că prevederile ordonanţei contravin noţiunii de instituţie autonomă, care, conform practicilor europene, ar trebui să stea la baza organizării Casei de Sănătate.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/discreta-lovitura-de-stat-de-la-casa-de-sanatate-212116.html

„A început de ieri să cadă câte un fulg…”

ianuarie 9th, 2011

Sâmbătă dimineața, la fereastră, în Toronto…

Pe străzile cartierului nostru


Cum poți să îți scoți mașina din garaj pe o astfel de vreme? Prin exerciții de înviorare!




Veverița este adaptată la astfel de iarnă!

Dacă tot a nins, haideți la ski, la câțiva km de Toronto!


Ungaria – în focul criticilor europene din cauza noii legi media

ianuarie 9th, 2011

Ungaria, care în urmă cu  câteva zile a preluat preşedinţia Uniunii Europene, se află în centrul unui tir încrucişat de critici din partea statelor UE, a organizaţiilor internaţionale şi de apărare a drepturilor omului, a organizaţiilor profesionale de ziarişti din propria ţară şi din străinătate. Cauza – noua lege media, adoptată cu o mare majoritate de voturi de parlamentul de la Budapesta. Propusă de deputaţi ai coaliţiei guvernamentale Fidesz-creştin- democraţi, legea a fost votată în condiţiile în care, la alegerile din primăvara trecută, ea dispune de două treimi din locurile de deputaţi. Astfel, coaliţia poate trece prin parlament orice fel de lege şi de această situaţie a profitat din plin premierul Viktor Orban.

De când a revenit la putere, Orban a propus şi parlamentul a votat legi care, potrivit opiniei analiştilor, fie au  un iz naţionalist, fie contravin principiilor democraţiei. Astfel, printre primele măsuri au figurat acordarea dublei cetăţenii maghiarilor de dincolo de graniţe şi declararea zilei semnării Tratatului de pace de la Trianon  ca zi de doliu naţional (atunci Ungaria a pierdut , în favoarea vecinelor ei, două treimi din teritoriile în care majoritatea populaţiei o reprezentau diferitele etnii – români, sârbi, cehi şi slovaci), legea impunerii retroactiv cu un impozit de criză a marilor companii multinaţionale, naţionalizarea caselor de pensii particulare sau reducerea atribuţiilor Curţii Constituţionale. Dar cele mai mari proteste s-au înregistrat în urma elaborării noii legi media.

Reglementările restricitve ale noii legi se referă atât la media publică cât şi la cea privată, inclusiv la materialele publicate în spaţiul virtual. Este vorba aici în primul rând de concentrarea sub conducerea unui singur organism, Consiliul Media, a presei din sectorul public, respectiv a postului public de radio, cel de televiziune inclusiv postul DunaTV şi a agenţiei ungare de presă MTI. Datorită componenţei sale- formată numai de  membri aparţinând Fidesz, partidul premierului Orban, Consiliul este acuzat de părtinire şi de orientare politică proguvernamentală. În plus, membrii Consiliului au fost aleşi pentru nouă ani, deci structura nu poate fi modificată nici măcar dacă peste trei ani, Fidesz ar pierde alegerile. Consiliul Media are drept de intervenţie asupra conţinutului şi structurii programelor, poate intra în redacţii, să ceară, înainte de publicare, anumite materiale şi, în anumite cazuri,  chiar dezvăluirea surselor articolelor. .Această ultimă prevedere se referă şi la articole publicate în sectorul privat În sectorul public nu sunt admise decât ştiri elaborate de agenţia de presă MTI . De asemenea, vor exista articole, redactate de un grup de ziarişti, de asemenea obligatorii pentru acest sector. Numeroase prevederi, la prima vedere pozitive, se referă la interdicţia de a publica articole care lezează egalitaea de drepturi, jignesc demntatea omului, etniile, cultele religioase etc.. Încălcările sunt sancţionate cu sume imense , pornindu-se de la  două sute de milioane de forinţi când este vorba de posturi de televiziune, ajungându-se la două milioane în presa scrisă. Chiar dacă, la prima vedere, prevederile par conforme cu cele europene (Orban a argumentat că tot ceea ce se găseşte în legea media se regăseşte şi în legi similare din alte state europene), problema se pune în ceea ce priveşte aprecierea ştirilor sau materialelor. Consiliul Media fiind condus numai din reprezentanţi ai puterii, opinia ei poate fi subiectivă în cazul presei de opoziţie. De aceea, atât analişti din Ungaria cât şi din străinătate au considerat că aceste prevederi se includ în categoria cenzurii iar ziariştii vor fi obligaţi la autocenzură. Prevederile se referă şi la lumea virtuală, respectiv la internet şi bloguri, ( ele vor fi obligate să se înregistreze), precum şi la televiziunile sau posturile de radio comerciale. Consiliul deţine şi dreptul de acordare sau prelungire a frecvenţelor  radio pe care îl poate folosi, susţin observatorii, pentru a şantaja anumite posturi. Consiliul poate decide şi suspendarea temporară sau defintivă a unor publicaţii, posturi de radio sau televiziune, indiferent dacă sunt din sectorul public sau privat.Încă înaintea adoptării acestor legi, analişti din Ungaria au apreciat că astfel de prevederi au figurat ultima dată într-o lege a presei din…1914.

Aşa cum am mai amintit, această lege a afectat grav imaginea Ungariei tocmai în momentul în care a preluat preşedinţia rotativă a UE. Presa din din statele membre l-a asemănat pe Orban cu Putin, Lukaşenko, chiar cu… Hitler, iar ministrul de externe din Luxemburg a considerat că Ungaria nu este demnă în a-şi asuma preşedinţia europeană. Vineri seara, la Budapesta, după ceremonia transferului, la întâlnirea dintre  membrii guvernului Ungariei şi delegaţia UE, problema principală dezbătută a fost cea a legii media. Dacă într-o primă etapă, Viktor Orban a exclus modificarea ei, susţinând compatibilitatea cu cele ale altor ţări europene, acum el a apreciat că, în cazul unor obsevaţii argumentate, ar fi dispus să modifice anumite prevederi.

Şamanism peronist: Alianța “Noii Drepte-Stângi” din România

ianuarie 9th, 2011

N-am facut-o pana acum, dar simt nevoia sa o spun. In 2002 am primit Premiul “Bratianu” al Partidului National Liberal. Decizia de acordare a acestei prestigioase distinctii era semnata de figuri importante ale PNL. Intre altii, Alexandru Paleologu.  Nu ma indoiesc ca, daca ar fi fost intre noi, domnia sa ar fi protestat in aceste zile.  Dupa stiinta mea, cu exceptia senatorului Raymond Luca, nici o personalitate liberala nu si-a exprimat dezacordul (nu mai zic dezgustul) cu capitularea lui Antonescu in fata lui Voiculescu. Cred ca bietul Horia Rusu se rasuceste in mormant. In ceea ce ma priveste, nu vad nicio legatura intre PNL-ul care mi-a acordat acel premiu si formatiunea aservita de Dan Voiculescu.

“Am doua maini, declara generalul-aventurier, demagogul iluzionist Juan Domingo Peron: una dreapta si una stanga, pe care le folosesc dupa necesitati”.  Aceste cuvinte ar putea fi motto-ul carierei actulului lider al PNL.  Alianta, care, ne asigura Crin Antonescu, este si comasare, si unificare, ba poate, pe linia acestui bombardament al sinonimelor, si fuziune, cartel ori contopire, spre a nu mai vorbi de osmoza, simbioza ori metamorfoza, deci alianta PNL-PC (si urmeaza PSD, adica “Şepilov care li-sa alaturat…”, spre a ma referi la amintrile lui Ion Iliescu) tine de samanism politic.  Din decembrie 2009 incoace, deci de cand cei trei crai s-au dus la Timisoara sa consfinteasca nesfanta lor comasare in statu nascendi, tot asa o tin acesti bataiosi politicieni. Anunta motiuni de neincredere (care capoteaza inainte de a fi luate in serios de cineva), mobilizeaza o tot mai precara “baza de masa”, se declara dimineata de stanga, la pranz de centru, iar seara, pentru a domi linistiti, de dreapta.  Macar pesedistii nu au anuntat (inca) convertirea la dreapta politica (vine si asta, nicio grija).  Mastile si etichetele sunt schimbate precum batistele ori sosetele.

Avem de-a face cu o recrudescenta a peronismului, fenomen pe care il prevedeam in cartea mea “Fantasmele salvarii” (editia originala, Princeton University Press, 1988, paperback 2009, trad. rom., de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). Ceea ce filosoful polonez Leszek Kolakowski numea “ruinele miscatoare ale bolsevismului” zamisleste aceste constructii baroce in care valori altminteri incompatibile se regasesc sub umbrela unui oportunism devastator. “Nu ne intereseaza trecutul (dovedit-VT) lui Dan Voiculescu”, proclama ritos Crin Antonescu. Dar, in acelasi timp, nu uita sa insinueze ce si cum despre un (nedovedit) trecut al lui Traian Basescu.  Dascalul de istorie se transforma intr-un extrem de selectiv “arheolog de biografii”.

Oamenii acestia pot efectua orice salturi mortale, pot trece de la dreapta la stanga si viceversa fara framantari, fara agonii morale, fara introspectii, fara o minima nevoie de marturisire publica a propriilor motivatii. Mancurtizati ei insisi, ne cred pe toti lipsiti de memorie. Axiofobi ei insisi, ne cred pe toti afoni la capitolul valori. Crin Antonescu este unul dintre putinii politicieni romani de mare vizibilitate care a semnat Declaratia de la Praga. Ce simte acum in comasata alianta cu un trust de presa si un ziar (numite adeseori partid) care au ca scop negarea trecutului totalitar si reabilitarea securistilor?  O intrebare care-si contine raspunsul. Este ceea ce eu numesc, asadar, omul-magician, iluzionistul de serviciu care scoate porumbei, pisicute, soricei si iepurasi din palarie. “Omul elastic” despre ca Dan Tapalaga a scris un memorabil, definitiv articol.   Iata concluzia:

Dar poate omul elastic ne va spune peste cateva zile ca vi s-a parut, ca n-a incheiat vreodata alianta cu omul-pisica, care a cazut mereu in picioare si s-a furisat in Parlament, parazitand alte partide sau chiar in Guvern, adus de Basescu pe post de “solutie imorala”. Acum doua luni se jura ca nu are “nici o intelegere cu PC sau cu Dan Voiculescu”, desi toata lumea il vedea rasfatat seara de seara in studioul Antenelor. Prin urmare, daca va rupe hartiile cand va constata ca motanul turnator catarat in spatele sau il trage in jos inseamna ca vi s-a nazarit. Omul elastic s-a comasat, unit, aliat cu omul pisica doar in vis.

Ce flexibilitate de nevertebrata, ce traiectorie politica ametitoare. Cum sa amesteci albul si negrul cu atata lejeritate? Ce sinteza gresita s-a produs in acest personaj de sex politic incert? Si totusi, multi aplauda, sedusi de flicflacurile exectuate de omul elastic pe platoul Antenelor, sub bagheta dresorilor – bufoni Gadea si Ciutacu. Desigur, stiti deja cine despre cine-i vorba. Numele lui este azi Crin Antonescu, desi nici asta nu-i foarte sigur. In cazul oamenilor supraelastici, totul se poate schimba de pe o zi pe alta.

http://www.hotnews.ro/stiri-8186501-omul-elastic.htm

Recomand aici si excelentele postari ale lui Cristian Patrasconiu, analize pertinente ale implicatiilor acestei stupefiante imbratisari (Pactul Antonescu-Voiculescu).  Ca si Cristi, ma intreb ce are de spus acum liderul PN despre proaspatul sau aliat, dupa ce in 2006 tuna si fulgera contra Monei Musca?  Ce au de spus seniorii liberali, ce spune Varujan Vosganian despre iminenta infratire cu PSD?  Ce are de spus Bogdan Olteanu?  Ce gandeste Calin Popescu-Tariceanu? Ma rog, cand Molotov sosea la Berlin in 1940, la gara se intona “Internationala”. Aliantele obliga.  Imediat dupa 23 august 1939, dupa semnarea Pactului Molotv-Ribbentrop, Arthur Koestler a rupt definitiv cu Stalin, cu Cominternul, cu bolsevismul. Astept sa vedem cine va rupe cu actuala conducere PNL dupa semnarea Pactului Antonescu-Voiculescu?  Dupa stiinta mea, cu exceptia senatorului Raymond Luca, nicio personalitate liberala nu si-a exprimat dezacordul (nu mai zic dezgustul) cu capitularea lui Antonescu in fata lui Voiculescu.  Cred ca bietul Horia Rusu se rasuceste in mormant.

http://patrasconiu.ro/

Recomand exceptionalul editorial al lui Mircea Cartarescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-partid-de-tombatere-917541.html

Iata un fragment:

A fugi de Băsescu ca să te arunci în braţele lui Voiculescu este una dintre cele mai absurde opţiuni luate în absurditatea vieţii noastre politice postdecembriste.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/06/samanism-peronist-alianta-noii-drepte-stangi-din-romania/

“Ajuns pe acoperiş, să am grijă şi de mine!”

ianuarie 9th, 2011

“E în vacanță prin Statele Unite sau Canada”

ianuarie 9th, 2011

Într-o recentă apariție televizată, președintele Partidului Național Liberal (PNL), Crin Antonescu, răspunzând sumar criticilor lansate de colegul său, senatorul Raymond Luca, împotriva preconizatei alianțe cu Partidul Conservator (PC), critici conținute într-o scrisoare deschisă publicată în exclusivitate în revista ACUM, http://www.acum.tv/articol/23760, spunea despre Raymond că “E plecat în vacanță prin Statele Unite sau Canada”.

Ce nu spune liderul PNL e că Raymond Luca, unul dintre cei mai harnici membri ai Parlamentului României, este senator într-un colegiu electoral al Diasporei, care cuprinde între alte țări și Statele Unite și Canada. Iar întâlnirile cu alegătorii sunt o îndatorire pe care Raymond Luca o ia extrem de în serios.

Și chiar dacă Raymond Luca ar fi în vacanță în Statele Unite, ce ar fi rău în asta? La urma urmei, el s-a întors în România în 2008 după 12 ani de lucru în SUA, unde locuia cu familia, ca să-și ia în primire postul de senator în opoziție. Câți ar fi făcut acest scarificiu, cel puțin de natură financiară?

Sunt destui români bogați, unii dintre ei politicieni, care-și petrec vacanțele în străinătate, dar Raymond Luca, senator care îi reprezintă și pe românii americani în Senatul României, s-a aflat la datorie sau în cel mai rău caz în țara sa de adopțiune, Statele Unite.

Nu mă aștept însă ca zeflemitorul președinte al PNL, Crin Antonescu, care polemizând cu președintele României, Traian Băsescu, îl asemuia pe acesta cu o “servitoare proastă și mahalagioaică obișnuită să vorbească prin oraș”, să se comporte astfel față de un coleg de partid care, spre deosebire de el, are experiența traiului în Occident și a unui comportament politic civilizat.

Îl propunem pe Raymond Luca lider al Partidului Naţional Liberal

ianuarie 9th, 2011

Acest editorial apare exact în ziua în care Delegaţia Permenentă a Partidului Naţional Liberal (PNL) – forul de conducere a partidului  – se întruneşte să voteze asupra propunerii conducerii executive – Biroul Permanent Central – de formare a unei alianţe cu Partidul Conservator (PC), al cărui lider de facto este Dan Voiculescu, intitulată Alianţa de Centru-Dreapta.

Îl asigurăm pe liderul PNL, Crin Antonescu, că nu e vorba de nicio conspiraţie împotriva domniei sale. Senatorul Raymond Luca i-a scris o scrisoare în ziua de 5 ianuarie, imediat după anunţarea intenţiei de formare a noii alianţe, în care-şi argumenta opoziţia faţă de o astfel de mişcare politică.

Scrisoarea deschisă a fost publicată în premieră în revista ACUM  http://www.acum.tv/articol/23760, şi preluată şi de alte segmente ale mass-mediei de limbă română.

Nu ascundem faptul că îl cunoaştem personal pe Raymond Luca şi că îl considerăm pe Crin Antonescu un lider politic mediocru, incapabil să conducă cu succes PNL. Intenţia sa de a se alia cu PC, partid strâns legat de PSD-ul condus pe rând de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană și Victor Ponta, a fost picătura care a umplut paharul. De mult am spus că singura motivaţie politică a lui Crin Antonescu este ura împotriva lui Traian Băsescu şi aproape toate acţiunile sale converg către izolarea politică a preşedintelui României.

O astfel de strategie poate fi justificată, dar nu înseamnă că pentru acest scop orice mijloace, inclusiv alianţa cu un partid anti-liberal precum cel condus de Dan Voiculescu, sunt legitime.

De aceea, considerăm că menţinerea lui Crin Antonescu în funcţia de preşedinte al PNL nu mai este acceptabilă. În locul său îl propunem pe Raymond Luca.

Aceste precizări fiind făcute, depinde bineînţeles de voinţa Partidului Naţional Liberal de a se reorganiza alături de un lider curajos, apărător al principiilor liberale în orice calitate: aceea de simplu membru sau aceea de preşedinte de partid. Nu stă în puterea unor jurnalişti non-partizani din punct de vedere politic să dea lecţii unei întregi organizaţii cu vechi tradiţii în România.

Totuşi, reprezentând o voce a societăţii civile şi câştigându-ne dreptul de a vorbi atunci când considerăm necesar, iată câteva întrebări la care dacă răspundem onest, numele lui Raymond Luca iese în relief ca o alternativă nu doar viabilă ci de departe foarte recomandabilă pentru conducerea PNL.

Este aceasta chiar ideea noastră?

Răspunsul scurt: Da! Totuşi a fost o chestiune de bun simţ să-i cerem permisiunea lui Raymond pentru a face publică propunerea. Răspunsul lui a fost: „Nu m-am gândit niciodată și nu mi-am dorit vreodată să fiu liderul PNL. Dacă totuși Delegația Permanentă va lua această decizie, trebuie făcut ceva pentru ca greşeala uriaşă a unei coaliţii cu PC să fie semnalată cât mai vocal. Mi-am asumat de fapt riscul prin Scrisoarea Deschisă din 5 ianuarie. Tot ce decurge în continuare este o consecinţă a acelei scrisori, al cărei text îl menţin 100%. Sper ca acest gest să fie corect înţeles. Nu avem voie să compromitem un partid pentru nişte ambiţii personale”.

Are Raymond Luca experienţa necesară?

Raymond Luca este de formaţie economist, absolvind ASE in 1978. Dupa 1996, în Statele Unite, a absolvit MBA la Johns Hopkins University şi cursuri de perfecţionare la Keller School of Business (DeVry University). Înainte de a fi ales în Senatul Romaniei a fost senior economist la ePlus Inc., cea mai mare companie de leasing din Statele Unite.

Ce a făcut Raymond Luca pentru PNL de-a lungul întregii sale cariere?

Raymond Luca este membru PNL din ianuarie 1990, activând în cadrul secretariatului executiv al partidului. Între 1992 – 1996 a fost deputat, secretar al Comisiei de industrie şi servicii, secretar al Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, vicepreşedintele comisiei de anchetă parlamentară asupra flotei comerciale maritime (1993). A fost organizatorul birourilor electorale în SUA şi Canada din partea PNL pentru alegerile din 2000 şi 2004. Din 2008 este senator ales în Colegiul 2, Circumscriptia 43 Strainatate, reprezentând diaspora română din America de Nord, America de Sud, Africa, Oceania şi Orientul Mijlociu. Este preşedintele comisiei comune pentru revoluţionarii din decembrie 1989 şi membru in comisia de politică externă a Senatului. Din 2010 este membru al Adunării Europei de Vest pentru Securitate şi Aparare, în cadrul comisiei de apărare.

Are Raymond Luca un profil etic şi moral potrivit?

Raymond Luca a fost revolutionar (deşi este preşedintele Comisiei pentru revoluţionarii din decembrie 1989 nu şi-a „asigurat” nici un fel de drepturi decurgând din calitatea de revoluţionar, nici măcar Certificat!) si este membru de onoare al Asociatiei 21 Decembrie. Este membru fondator al Alianţei Civice.

A suferit Raymond Luca de-a lungul carierei sale, transformări care l-ar putea descalifica dintr-o astfel de poziţie?

Învităm, în mod deschis, pe toţi cei care au informaţii în acest sens, să le facă publice. Noi nu cunoaştem – şi nu credem că există – astfel de date deoarece Raymond Luca pur şi simplu nu a fost în situatia de a le genera.

Este Raymond Luca o persoana mânată de ambiţii politicianiste, disponibilitate de a face compromisuri, trădări, şantaje, corupţie?

Aveţi cuvântul. Noi nu avem decât un răspuns simplu la această întrebare: NU.

Are lucruri importante pe agenda sa Raymond Luca?

1.      Reconsiderarea statutului revoluţionarilor, cultul eroilor – chestiune care trenează de cca. 20 de ani! Vezi cele două discursuri din sesiunile solemne din 2009 si 2010 (se pot găsi la www.raymondluca.com)

2.      Reprezentarea diasporei: votul electronic şi/sau prin corespondenţă, consulat general la Vancouver (votat în comisii, respins în plen la dezbaterea bugetului!).

3.      Problematica drepturilor omului: aplicarea legii privind negaţionismul, dar şi alte declaraţii şi luări de poziţie (o iniţiativă de eliminare a aliniatului din OU privitor la legionari – se află pe situl senatorului, dar şi votul de susţinere a iniţiativei Calimente de condamnare a manifestărilor comuniste şi declaraţia din Senat – acestea se află pe site-ul Senatului României).

4.      Problematica de politică externă: acord de securitate socială cu Canada şi iniţiativă identică cu SUA.

În ce măsură poate aduce Raymond Luca PNL în anul 2011 şi, de aici , mai departe?

La această întrebare nu există un răspuns scurt. Vom cita însă un răspuns pe care senatorul Raymond Luca l-a dat unui interlocutor on-line care îl întreba recent: „Dvs. cu ce aţi contribuit la mişcarea post decembristă? Nu cumva prin tăcerea Dvs. complice aţi tranformat mişcarea liberală într-o mişcare neo/cripto comunistă invelită în blana liberală?”

Iar răspunsul a fost:

Domnule …,
PNL are o şansă uriaşă în aceste timpuri de criză majoră: aceea de a deveni principalul partid politic din România. Pentru că este un partid cu soluţii, cu doctrină clară, cu valori şi principii la fel de clare. Ca să fructifice aceasta nu are voie şi nici nevoie să facă compromisuri. Tocmai un compromis ruşinos precum alianţa cu PC ar putea să deraieze un astfel de traseu. PNL poate şi trebuie să fie partidul elitei româneşti din toate domeniile. Pentru asta nu trebuie să se închidă într-o alianţă, ci trebuie să se deschidă elitelor. Or o alianţă cu un partid de studiou TV, alcatuit din persoane dubioase cel puţin, nu ajută, ci strică acestei strategii. Aceasta este esenţa demersului meu.
Cât priveşte bolşevicii, mai vechi sau mai noi, nu în partidul liberal trebuie să-i cautaţi, credeţi-mă.

Credem că orice adăugire este de prisos. Rămâne să realizeze acest lucru şi cei în drept să-şi aleagă liderul: membrii Partidului Naţional Liberal.

PS Vă invităm să votați în sondajul nostru Ce părere aveți despre propunerea „Raymond Luca lider al PNL”?

Marcel Iancu – evreu și sionist (1)

ianuarie 9th, 2011


Intre 12 si 14 decembrie 2010 a avut loc la Ierusalim o conferinta internationala pe tema  „Avangarda romana intre Bucuresti, Paris si Tel-Aviv”. Organizata de Universitatea Ebraica din Ierusalim (Centrul de studii al evreilor din Romania), in colaborare cu Institutul Cultural Roman din Tel Aviv, conferinta s-a bucurat de participarea unor istorici de arta si literatura din Romania, Israel, USA, Elvetia, Suedia, Franta,  si de prezenta unor cercetatori care, de-a lungul anilor, si-au manifestat interesul pentru avangarda, desi veneau din  sfere de activitate diferite. In cadrul acestui simpozion, la care am avut onoarea sa fiu invitat, am prezentat o comunicare cu titlul „Marcel Janco- Jewish Identity and Zionism”. Probabil ca, in viitorul apropiat, expunerile vor fi adunate intr-un caiet de studii, care va fi editat de Universitatea din Ierusalim.

Redau, in traducere romana, comunicarea mea, impartita in citeva fragmente, insotita de reproduceri de documente si imagini ( parte din ele inedite).


Marcel Janco – Jewish Identity and Zionism

Marcel Iancu – evreu si sionist

Marcel Iancu, pictor si arhitect, s-a nascut in 1895, la Bucuresti. Ajuns la Zurich in 1915, pentru a studia arhitectura, revolutioneaza tiparele artistice ale vremii, alaturi de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp si altii, punind bazele miscarii de avangarda Dada, in Cabaret Voltaire. Intors in Romania in 1922, dupa doi ani petrecuti in Franta, modernizeaza, alaturi de fratele sau Iuliu, arhitectura Bucurestiului. Impreuna cu Ion Vinea, editeaza Contimporanul (1923), apoi intre anii 1924-1939, organizeaza si participa la numeroase expozitii de arta, din care nu lipseau, alaturi de tablourile sale, picturi si sculpturi ale artistilor de seama din Romania si din alte tari europene. Fara indoiala, Marcel Iancu a imprimat artei, arhitecturii si literaturii din Romania, noi directii si valente universale. Contributia sa se manifesta si in domeniul eseistic, in filozofia artei si arhitecturii, tinzind catre o expresie artistica totala, in care cuvintul scris, poezia, se imbina cu pictura, sculptura si muzica. Artistul este unul dintre cei mai de seama avangardisti din Europa, iar aportul sau la civilizatia mondiala este mentionat in numeroase tratate, carti de istorie a artei, in intreaga lume.

Marcel Iancu era evreu, precum multi artisti si scriitori modernisti din Romania, in perioada interbelica. In rindurile care urmeaza ne vom referi la dilema identitatii sale, cu care s-a masurat, de-a lungul intregii sale vieti. Vom zabovi asupra unor documente inedite, pe care mi le-a pus la dispozitie fiica artistului, D-na Dadi Janco, din Tel Aviv, precum si asupra unor marturii ale pictorului, in presa din Romania si Israel.

Desi nascut in Romania, precum parintii sai, Marcel Iancu nu a capatat cetatenia, decit in anul 1923, ca urmare a Constitutiei din acelasi an (art 133), trebuind, la fel ca alti evrei ‘neemancipati’, sa o solicite printr-o petitie.  In fata Dvs aveti un extras din registrul actelor de nastere pe anul 1895, in care sint mentionate si alte detalii (casatoriile si divortul de prima sotie). A fost eliberat in 18.7.1939, data nu este intimplatoare, fiind legata de decizia de mai tirziu a artistului de a emigra, cu intreaga sa familie. Nu am reusit sa dau de urma actului original de nastere al lui Marcel Iancu, dar va prezint certificatul din 10 mai 1923, de incetatenire,  ca urmare a decretului regal din 29 martie 1923.

Este vorba de incetatenirea sa, a primei sotii, Micheline, nascuta la Paris, si a primului sau copil, Claude-Simone ( decedata ulterior). Asadar, din 1895 pina in 1923, Marcel Iancu nu a posedat cetatenia romana, la fel ca alte zeci de mii de evrei din Romania.

Un alt document concludent este certificatul din 26.11.1935, necesar inscrierii la scoala a fiicei sale din prima casatorie, Josine Cecilia. Si aici gasim precizarea ca Marcel Iancu a capatat nationalitatea romana abia prin incetatenirea din 1923.

Un alt act semnificativ este certificatul de casatorie cu Clara Goldschlager, in 29.12.1930, in care ambii sint mentionati de origine mozaica. Extrasul din registrul starii civile este datat 25.11.1940, cu putin inaintea emigrarii, demonstrind preocuparea lui Marcel Iancu sa stringa documentatia necesara in vederea parasirii Romaniei.

Dar oare cum se simtea Marcel Iancu: evreu, roman, cetatean al universului?

In toti anii de activitate in Romania, Marcel Iancu a pastrat legatura cu comunitatea evreiasca si cu traditia iudaica. Cercetind in arhiva Centrului de cercetare a iudaismului din Romania, cu sediul la Universitatea Ebraica din Ierusalim, am descoperit  o lume fascinanta, a afinitatii artistilor si scriitorilor evrei din Romania, printre care si Marcel Iancu, pentru idealul sionist.

Ecoul de la Bucuresti

Primul congres sionist a avut loc la Basel, in 1897,  iar in 1913, in cadrul congresului al 11-lea, la Viena, s-a hotarit infiintarea unei universitati a poporului evreu, a Universitatii  Ebraice, la Ierusalim. In 1918 a avut loc punerea  pietrei fundamentale, dupa achizitionarea terenului de pe Muntele Scopus (Har Hatzofim), iar la 1 aprilie 1925 visul s-a materializat. La ceremonia oficiala de deschidere au participat conducatori ai miscarilor evreiesti, in frunte cu fondatorul universitatii, Dr. Chaim Weizmann, savanti de renume, lideri sionisti, demnitari britanici (Lord Balfour, Sir Herbert Samuel, Viscount Allenby), Sef-Rabinul Kook, poetul Haim Nahman Bialik si multe alte personalitati din lumea spirituala si politica.

In comitetul de conducere au fost alesi, alaturi de Dr. Weizmann, profesori, filozofi, scriitori, oameni de cultura, precum Albert Einstein, Martin Buber, Sigmund Freud, Aser Ginsberg (Ahad Ha’am), Haim Nahman Bialik, Dr. Judah Leib Magnes, James Rothschild, Sir Alfred Mond, Nahum Sokolov, Harry Sacher, Felix M. Warburg… In afara alcatuirii unei platforme academice, acestia aveau si rolul de a reprezenta universitatea si de a mobiliza colegi din intreaga lume, in scopul obtinerii de fonduri materiale necesare bunei functionalitati a acestui institut de invatamint superior.

Asadar ne aflam la inceputul lunii aprilie a anului 1925, in urma cu 85 de ani, la Ierusalim. De pe Muntele Scopus porneste un mesaj catre oamenii de arta si litere din intreaga lume. Il aflam citind pe prima pagina a revistei ” Puntea de Fildes”, publicata in onoarea istoricului eveniment:

” Scriitorii si artistii evrei, adunati intr-o colonie infloritoare, in preajma Ierusalimului, au adresat un apel catre scriitorii evrei din toate tarile, rugindu-i sa organizeze pretutindeni, in aceeasi zi, un festival, al carui produs sa serveasca realizarilor practice din Palestina, in clipa in care se deschide acolo, o noua Universitate.

Scriitorii evrei-romani au raspuns si ei acestei chemari si au organizat o sezatoare in seara de 11 Aprilie. Cu acest prilej apare numarul festiv al revistei „Puntea de fildes”, la care colaboreaza scriitori evrei-romani cu conceptii politico-sociale diverse, aducand astfel un omagiu colegial confratilor de pe tarmurile indepartate ale Mediteranei.”

Intr-adevar, creatori de prestigiu participa la aceasta publicatie de 26 de pagini, cu versuri, proza, eseuri, desene. Voi aminti doar citeva nume, Al. Dominic, B. Fundoianu, F. Aderca, Horia Carp, Emil Dorian, Eugen Relgis, Camil Baltazar, A.L.Zissu, I. Ludo, Ion Pribeagu, F. Brunea, I. Peltz, Dr. Iosif Westfried, Marcel Iancu, Adrian Verea si altii. Coperta ii apartine lui Marcel Iancu, iar portretele sint creionate de Maxy, Maur, Ross, Marcel Iancu si Kapralik. Exemplarul care mi-a parvenit de la Ierusalim contine autografele majoritatii celor ce au contribuit la realizarea revistei.

O tara noua, ideala si moderna

Nu ma voi opri asupra textelor sau ilustratiilor, fiecare dintre ele avind propria valoare artistica, realizind impreuna un mozaic care emana entuziasm, dragoste de oameni, idealuri si sperante. Dar voi insista asupra unui remarcabil eseu, postat la pagina 22, din care voi reda citate:

Recladirea Palestinei

de Marcel Iancu

Daca recladirea Palestinei sufera de ceva, este, desigur, inainte de toate, de arhitectura. Am inceput sa cladim fara plan si, orice scuze am vroi sa gasim, nu putem ascunde „orientalismul”. E un viciu de neiertat.

Nu pricepem dece tocmai pe domeniul arhitecturei se pacatueste, cand, pe toate celelalte, Palestina va dobandi cele mai moderne, practice si higienice orandueli.

[…]

Palestina nu se poate recladi cu metode „orientale”, cand vrem o tara noua, ideala si moderna.

Inca mai e vreme de a interveni in graba, de a salva pentru secole aspectul tarii fagaduintei. Spiritul practic rau inteles sa nu ucida arhitectura-urbanista-sociala care singura garanteaza fericirea generatiilor viitoare.”

E relevanta folosirea, de catre Iancu, a persoanei intiia plural – „noi”, care exprima identificarea cu etnia  evreiasca si cu viziunea sionista, preocuparea sa pentru modernizarea Palestinei, in stilul unei arhitecturi functionale, planificate.

Fara indoiala, Marcel Iancu a fost impresionat de teoriile urbaniste ale lui Le Corbusier, pe care l-a admirat, urmarind etapele evolutiei arhitectului elvetian intre anii 1922 ( cind a prezentat schema pentru Ville Contemporaine) si 1935, cind, dupa primirea cetateniei franceze (1930), a publicat ” La Ville radieuse”. Dar textul din Puntea de fildes, din 1925, este atit de timpuriu, incit ne indica deja conceptia modernista, in aceeasi perioada cu schimbarile arhitecturale si urbanistice din Franta sau Germania ( stilul Bauhaus), fiind totodata influentat de cubism si de futurismul italianului Marinetti, enuntat in manifestul din 1909.

Intre oriental si modern

Si totusi, odata ajuns in Palestina, in 1941, in scurta perioada in care a lucrat ca arhitect, intii la sectia de urbanism al primariei Tel-Aviv, apoi la Ministerul Muncii, unde a fost insarcinat cu restaurarea centrelor istorice din Jaffa (Yaffo), Ramlah si Lod, dar si ca proiectant de parcuri naturale (in cadrul Diviziei de Planificare sub controlul direct al cabinetului primului-ministru al Israelului), filozofia sa in arhitectura si arta a evoluat catre o armonie intre elementele orientale si moderniste.

In arhitectura israeliana, dupa infiintarea statului, Marcel Iancu a contribuit la conservarea si reabilitarea satelor arabe parasite, impotrivindu-se tendintei de demolare a cladirilor degradate, restaurind asezarile Jaffa, Ramlah, Lod si protejind relicvele antice din Acre ( Akko), Safed (Tzfat), Beith She’an, Tiberias ( Tveria).

Exemplul cel mai concludent insa, il reprezinta infiintarea coloniei artistilor de la Ein-Hod ( unde a locuit si a avut atelierul), pe ruinele satului arab abandonat, pastrindu-i farmecul oriental, culoarea locala.

„De te voi uita, Ierusalime…”

Revenind la „Puntea de fildes”, editata la Bucuresti, in 1925, cu ocazia infiintarii Universitatii Ebraice din Ierusalim, consider ca arhitectul si artistul Marcel Iancu si-a adus aportul cel mai consistent, pornind de la coperta, la portrete, la conceptia grafica, la eseul despre „Recladirea Palestinei”. Se simte, in cuvintele sale, o identificare cu aspiratiile poporului evreu, de a avea o tara a lui, pe acelasi teritoriu in care, cu mii de ani in urma, a existat Israelul de odinioara. Numele revistei semnifica puternica legatura a evreilor din Romania, printr-o punte spirituala, dar tenace, de duritatea fildesului, pastrata de-a lungul secolelor, transmisa de generatii, cu istoria si traditia Israelului, asa cum se exprima si in urarea ” La anul, la Ierusalim!”.

„Puntea de Fildes”  trebuia sa fie un numar unic, dedicat  primei universitati a poporului evreu. Dar, dupa un an, la Bucuresti, vede lumina zilei un al doilea numar, de 34 de pagini, cu o coperta desenata de Marcel Iancu, reprezentind o imagine simbolica a Palestinei. Pe coperta interioara, precum in numarul precedent, gasim ecoul chemarii din Ierusalim :

„Scriitorii si artistii evrei din Palestina au adresat un apel catre scriitorii evrei din toate tarile, rugandu-i sa organizeze pretutindeni, odata pe an, in aceasi zi (Lag b’omer), un festival, al carui produs sa serveasca la rascumpararea pamanturilor din Eretz-Israel.

Scriitorii si artistii evrei-romani au raspuns si ei acestei chemari, organizand si in acest an O SEZATOARE in seara de 2 Mai.

Cu acest prilej apare al doilea numar festiv, anual, al revistei „Puntea de Fildes”, la care colaboreaza scriitori si artisti evrei-romani – fara deosebire de conceptiile lor politico-sociale –, aducind astfel un omagiu colegial confratilor de pe tarmurile indepartate ale Mediteranei.”

(urmare in numarul viitor)

Vlad Solomon (C) – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

Lupu “spală” Rusia de păcate

ianuarie 9th, 2011

La  doar câteva zile de la intrarea în funcţia de spicher al Parlamentului şi respectiv de la preluarea interimatului pentru şefia ţării, liderul democraţilor, Marian Lupu, a transmis semnale clare despre viitoarea orientare externă a coaliţiei de guvernare de centru-dreaptă. Se pare că aceasta va fi mai echilibrată, iar alianţa cu PL şi PLDM  va însemna orice tip  de continuitate, dar cu excepţia formulării dialogului şi retoricii faţă de Moscova. Anume acest aspect va suferi transformări majore, iar primele ecouri au răsunat atunci când spicherul Lupu a demarat campania de purificare a imaginii factorului rusesc, acordând aprecieri exagerat de înalte atitudinii imparţiale a Rusiei faţă de R. Moldova.

Intenţiile “nobile” ale PDM-ului decurg în primul rând din acordul de colaborare pe care această formaţiune l-a obţinut cu greu de la partea rusă – partidul puterii “Rusia Unită” (semnat în septembrie 2010, dar promis mult mai devreme), asigurându-şi astfel supremaţia politică în relaţionarea cu Moscova. Surprinde manieră hiperbolică cu care liderul democraţilor argumentează inocenţa prezenţei factorului rusesc în politica autohtonă. Or, Lupu nu neagă nici pe departe probabilitatea ingerinţelor ruseşti, ci le etichetează drept “comportament excelent al Federaţiei Ruse” [1].

Amintindu-ne însă de motivaţia reprezentantului lui Medvedev, Serghei Narîşkin, care vizitase Moldova în perioada post-electorală, ne vine greu să acceptăm calificativul dat de Lupu, deoarece partea rusă în mod vădit a dorit să influenţeze compoziţia viitoarei guvernări moldoveneşti, mizând foarte mult pe o coaliţie de stângă.

Prin discursul său, Lupu efectuează subtil un “rebranding” al imaginii şifonate pe care Rusia l-a căpătat pe timpul interimatului lui M. Ghimpu. Această scuzare vine să înlocuiască convingerile existente până acum în percepţia publicului local asupra relaţiei cu Rusia. Totodată, nu trebuie exclusă varianta potrivit căreia, democraţii indirect reanimează factorul rusesc, redus la tăcere în ultimul timp, dar atât de necesar lor pentru a-şi lărgi bazinul electoral strâmtorat de comunişti şi liberal-democraţi deopotrivă.

Confuzie produce declaraţia lui Lupu care anulează bănuielile asupra unor presiuni sau “recomandări” pe care Moscova le-ar fi impus autorităţilor de la Chişinău. [2] Intervenţia dată nu face altceva decât să accentueze importanţa pe care democraţii o conferă parteneriatului cu Rusia, atât pe linie de partid, cât şi la nivel interstatal.

Într-un fel sau altul, are loc pregătirea pistei pentru refacerea comunicării cu Moscova, iar PDM îşi asumă atribuţiile de porta-voce politică din partea Chişinăului, ieşind în faţa comuniştilor şi a liberal-democraţilor momentan rămaşi fără de funcţie înaltă în stat. Monopolizarea dialogului cu Rusia este văzută în PDM ca un instrument politic de micşorare a ponderii comuniştilor, dar şi ca o investiţie electorală serioasă pe termen lung.

Riscul pe care nu-l observă la moment democraţii constă în faptul că devenind “avocatul Rusiei” aceştia trebuie să-şi asume costurile acestei opţiuni, inclusiv consecinţele de ordin politic şi electoral. Preţurile pentru gazele naturale sau problematica transnistreană conţin doze de controverse, pe care Filat le-a depăşit pur şi simplu ignorându-le, Ghimpu le-a exploatat în scopuri electorale, iar comuniştii le-au utilizat pentru a denigra AIE şi a se menţine/relansa în politica mare.

Privită pe termen scurt, asocierea cu factorul rusesc aduce anumite beneficii de imagine democraţilor, convinşi de necesitatea echilibrării în practică a politicii externe. Astfel, aceştia îşi deschid “ferestre de oportunităţi” vitale pentru a penetra electoratul pro-rus controlat de comunişti, dar totodată îşi rezervă teren pentru contrabalansarea PLDM şi PL, ale căror număr de susţinători este în creştere graduală spre deosebire de electoratul de stânga (de regulă, echivalat cu cel pro-rus), sortit diminuării ca rezultat al evoluţiilor demografice şi al atenţiei acordate mult timp vectorului european (la diferite etape, începând cu 1998, când a intrat în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre RM şi UE, inclusiv în perioadă guvernării comuniste).

În fine, avântul democraţilor este determinat de cel puţin două urgenţe: anticiparea iniţiativelor anti-PDM, pregătite de PCRM pentru perioada apropiată şi amenajarea unui context electoral potrivit înainte de alegerile locale, planificate pentru prima jumătate a anului 2011, pe de altă parte.

Referinţe:

1. “Și în trecut, dar și în 2010, eu am apreciat comportamentul excelent al reprezentanților Federației Ruse. Niciodată cei de la Moscova nu au presat și nu au venit cu recomandări cu ce trebuie de făcut”, http://unimedia.md/?mod=news&id=28179

2. “Niciodată cei de la Moscova nu au presat și nu au venit cu recomandări cu ce trebuie de făcut”, http://unimedia.md/?mod=news&id=28179

TEMA SĂPTĂMÂNII: Fantezii culinare

ianuarie 9th, 2011

Sărutul iguanelor dominicane la cumpăna dintre ani

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

România, din nou discriminată şi cu onoarea nereperată

ianuarie 9th, 2011

Gara de Nord… 10 decembrie 2010. Un bătrân, veteran de război, îşi aşteaptă trenul. Haine ponosite, o barbă respectabilă şi câteva decoraţii prinse în piept. Se apropie de el un individ care vinde telefoane mobile. Un grobian cu un vocabular de vreo cincizeci de cuvinte. Bătrânul nu are bani de telefoane. Îl refuză politicos. Grobianul se simte jignit. Printre diverse înjurături îl acuză pe veteran cum că ar fi omorât oameni în războaie, cum că înşeală CFR-ul şi din cauza lui ţara asta e aşa cum e. La zece metri un poliţist cât uşa liftului unui hotel respectabil vorbeşte la telefon. Un alt cetăţean cu un soi de uniformă neagră despre care bănuiesc că e vreun agent de pază cere ţigări cerşetorilor, îi bate pe umeri şi, desigur, la unii dintre ei ţipă autoritar. La Otopeni întrebasem un oficial unde pot depune plângere în cazul în care bagajul meu nu mai ajunge (erau indicii serioase în acest sens). Începuse să gesticuleze lătrându-mi într-o română aproximativ că nu el se ocupă de aşa ceva. Apoi, aparatul şoferului de taxi înregistra sume astronomice de la aeroport şi până la gară. Era un taxi „acreditat”; o voce suavă răsunase în difuzoare recomandând călătorilor aceste taximetre. Am ajuns în Ardeal a doua zi dimineaţa şi aveam să aflu de la televizor că statul român se reformează. De sus în jos, cică. Se fac reglaje fine ale sistemelor, previziuni macroeconomice, lumea e supărată rău că nu prea avem şanse să intrăm în Schengen. Din nou, conspiratorii marginalizează România, această patrie întru totul perfectă, ideală. Punând cap la cap aceste imagini, multiplicându-le şi înmulţindu-le cu celelalte 364/363 de zile ale anului, nu reuşesc să înţeleg de ce ar trebui să fim în interiorul spaţiului Schengen sau de ce e necesar să nu mai fim monitorizaţi de la Bruxelles. Orice tip de presiune pe care Europa o poate exercita asupra României trebuie exercitată din plin. Altă soluţie nu există. Incapabili să ne punem ordine în ogradă, sclavii discursurilor pompoase, ne umflăm inutil în pene în vreme ce în jurul nostru realitatea se descompune; ce se poate face când în interiorul unui stat nu mai există nici voinţa şi nici putinţa de a impune normalitatea?! În cel mai fericit dintre cazuri, când are cine să preseze din afară, ar trebui să fim recunoscători că nu suntem, odată în plus, lăsaţi de capul nostru, să eşuăm aşa cum adesea am dovedit că putem eşua în ultimii douăzeci de ani.

Mă gândesc pentru prima dată ce s-ar întâmpla dacă statul român ar oferi burse studenţilor mei indieni. I-aş trimite într-o ţară autistă, în care lumea urlă, gesticulează larg, monologhează inutil. I-aş trimite într-o ţară pentru care aş fi nevoit să caut scuze permanent. Suntem destul de tineri prin istorie, avem un retard tradiţional, am avut de înfruntat decenii de comunism… le-am spus despre toate astea când a trebuit să le explic articolele scrise prin presa străină despre România. Adevărul este, însă, că toate astea nu explică nici măcar în parte doza enormă de vulgar, în toate formele sale, pe care România le oferă la tot pasul. Nu lipsa reformelor mari, sistemice, e cauza acestei labilităţi, a acestei sociopatii generalizate.

Există o Românie acceptabilă, aproape sofisticată, elitistă, subtilă, dar undeva din underground răsare şi o Românie, mult mai vizibilă, agresivă, plină de ură. Ura celui prost îmbrăcat faţă de cel bine îmbrăcat, ura proletarului faţă de intelectual, ura privatului faţă de bugetar – o ură generalizată care, mai ales în momente de criză, răbufneşte violent. Sentimentele celor care în primii ani după 1989 îi snopeau în bătaie pe cei cu barbă şi ochelari sub pretextul că ar fi intelectuali (crimă impardonabilă!) sunt încă acolo, aşteptând momentul potrivit pentru a se reactiva. Ipocrit, statul român prin vocile sale autorizate ne vorbeşte în continuare despre solidaritate şi conştiinţă naţională. Care solidaritate? Faţă de cine şi faţă de ce? Care conştiinţă naţională? Cumva aceea care pretindem că ar fi apărut la noi prin secolul XVI, deşi ea avea să fie inventată plenar în secolul XIX? Adevărul nud, greu de acceptat pentru că ne duce cumva către alte posibile adevăruri, e că România are în interiorul ei o mulţime de alte Românii care nu interacţionează între ele. România Gării de Nord şi România academică îşi văd fiecare de treaba ei. România e azi profund regionalizată. E o regionalizare nu neapărat teritorială, ci axiologică. Că refuzăm să o admitem, asta e cu totul altceva. Dincolo de inflamarea viscerală pe care o resimţim la auzul cuvântului „regionalizare”, cred că ar trebui să se răspundă la întrebarea: de ce destui români simt astăzi că aparţin nu neapărat unui stat unitar, ci se revendică drept secui, moldoveni, ardeleni, olteni etc.? De ce ne retragem în interiorul identităţilor „mici”? Nu cumva pentru că nu ne simţim bine în interiorul identităţii „mari”?! Nu putem spune asta în public pentru că nu dă bine. Când se opresc camerele de luat vederi, însă, în spatele cortinei apartenenţa la românitate lasă locul altor apartenenţe. De ce? Asta e întrebarea fundamentală. Pentru a-i linişti pe patrioţi, trebuie să spun că nu militez pentru autonomii teritoriale radicale. Ele sunt la fel de aberante ca şi clamarea aceasta agresivă şi constantă a unei unităţi care nu există decât la nivel mitologic.

Ne agităm vulcanic atunci când mergem în secuime şi nu ni se răspunde în română. Nu avem, însă, aceeaşi atitudine faţă de sudistul care îl repede pe ardelean pentru că vorbeşte ceva mai molcom sau faţă de ardeleanul care îl priveşte cu superioritate pe sudist doar pentru că acesta din urmă are un alt stil de adresare. Nu ne tresare inima la auzul enormului angrenaj de idei preconcepute la adresa românilor de dincolo şi de dincoace de munţi. Acestea ni se par fireşti. Ne ascundem sub preş elementele care ne individualizează, de teama ca nu cumva să avem de înfruntat corul lamentabil al patrioţilor de serviciu. Ei bine, nimic nu e mai firesc decât un individ care îşi alege limba în care ţi se adresează. Prefer să înţeleg cu greutate un ardelean care îmi vorbeşte în maghiară decât să îl înţeleg cu acurateţe pe grobianul din Gara de Nord, acela despre care vorbeam în debutul acestui articol. Nu limba în care comunicăm în viaţa de zi cu zi face diferenţa, ci ideile pe care le vehiculăm şi atitudinile pe care le avem unii faţă de alţii. Extremiştii maghiari sau români nu sunt periculoşi prin faptul că unii vorbesc pe stradă în maghiară şi ceilalţi în română. Ei sunt periculoşi prin spectaculoasa lor îngustime de minte, prin sărăcia gândirii şi cantitatea de ură pe care o difuzează generos în jurul lor. De unde pretenţia aceasta absurdă de a supralicita limba română în timp ce zi de zi o vorbim din ce în ce mai prost? Dacă am vrea să facem asta, mă tem că mai mult de jumătate din clasa noastră politică ar pica testul. Pe cine deranjează ideea că în interiorul aceluiaşi stat avem oameni cu tradiţii diferite şi diverse feluri de a se raporta la valori? În cazul în care sloganurile mai spun ceva (şi ar trebui să spună într-o ţară condusă de sloganuri), ar trebui să ne aducem aminte de unitatea în diversitate. Suntem în Uniunea Europeană, nu?! Ultima dată când am verificat pe hartă cam aşa stăteau lucrurile.

CE E DE FĂCUT CU „ROMÂNOIZII”?

ianuarie 9th, 2011

Cercetător specializat în istoria slavilor, în unul dintre studiile sale către istoricul, politologul și publicistul moldo-rus Serghei Ehrlich avansează – fără a se gândi la repercusiuni – termenul „românoid”, perceput de mulţi ca un analog al cuvântului jignitor „ovreu” adoptat în limba română.

Istoricul clarifică sensul conceptului propus, susținând că sufixul „-id” adăugat lexemei „român” indică asupra faptului că cele două fenomene au în comun asemănări externe, dar în realitate diferă. Cu alte cuvinte, „românoiziisunt acei locuitori ai Moldovei care pretind că sunt români, fără a fi ei înşişi considerați români plauzibili de cătreromânii originari”. Astfel, „vorbirea deficientă a limbii române și ortografierea plină de erori teribile” sunt , după Ehrlich, „un motiv suficient pentru „românoizi” de a fi catalogați inferiori”. Ironia sorții face ca autorul să se afle în imposibilitate (materialul său e publicat pe site-ul procomunist ava.md!) de a face trimitere la numeroasele „perle” lingvistice ale ex-președintelui moldovean Vladimir Voronin, care au scandalizat opinia publică pe parcursul ultimilor opt ani, inclusiv antologica replică „Te zguduie această întrebare? Cînd am să ies din sală, îţi răspund”, i-ar fi replicat liderul comuniștilor unui participant la întâlnirea preelectorală recentă de la Ungheni, Republica Moldova.

Referitor la prezența rușilor în spațiul basarabean, istoricul de origine evreiască invocă citate abundente din cărturarii moldoveni predecesori.

Astfel, Dimitrie Cantemir e creditat cu următoarea afrirmație: ”Credem că este puţin probabil că mai există alt stat, închis în limite atât de înguste precum Moldova, în care să trăiască atâtea naţionalităţi diferite. Înafară de moldovenii care majoritatea au venit din Maramureș, statul moldovensesc e locuit de greci, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cazaci, ruși, maghiari, germani, armeni, evrei si țigani prolifici”. Acesta atrage atenţia asupra faptului că fraza invocată de „marele fiu al pământului moldovenesc” e datată cu „trei secole în urmă, adică cu o sută de ani înainte de ocupaţia rusească a Basarabiei”. În acest context, „este clar că polietnicitatea în Moldova a a fost stabilită cu mult înainte de data la care savantul încoronat își redacta remarcabila sa lucrare” („Descriea Moldovei”). Or, „multietnicismul este într-adevăr o moştenire a culturii moldovenesti veche de secole”, susține istoricul multicultural.

În eventualitatea în care dovezile invocate de către Cantemir par insuficiente, Serghei Ehrlich face un apel să se citească analele lui Simion Dascălul la letopísețul  lui Grigore Ureche (datate cu prima jumătate a secolului XVII), precizând faptul că originalul a fost redactat în alfabetul chirilic: „Scrie la létopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucévei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost RUS şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au intrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este RUS din Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au intrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşénilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus RUŞI mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucévei în sus şi pre Sirétiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi RUŞII în sus”.

„De dragul adevărului”, Serghei Ehrlich precizează că însuși Grigore Ureche invocă o altă versiune a apariţiei rușilor în Moldova, datând evenimentul undeva prin 1498, și nu în anul 1359: „Într-acelaşi an, Ştefan vodă vrându să-şi întoarcă dispre léşi strâmbătatea sa, strânsă ţara şi au intratu la Podoliia şi la RUŞI, trecutau şi de Liov la Canţug oraşului, la apa Visloca, toate satile arzându şi prădându. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul şi multă bunătate dintr-însa au luatu şi mulţi joimiri au scos, ci pre toţi i-au tăiatu şi alţii mai mulţi au arsu în cetate. Şi cetatea Buceaciul multă nevoie au păţitu şi Podhaeţul au arsu. Şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000, mulţi de aceia au aşezatu Ştefan vodă în ţara sa, deşi pănă astăzi trăieşte limba RUSASCĂ în Moldova, ales pre unde i-au discălicatu, că mai a treia parte grăiescu RUSÉŞTE”.

Dovezile invocate de Cantemir, Simion Dascălul și Ureche „se referă la secolele XVII-XVIII” sunt suficient de clare pentru soluționarea problemei, crede Ehrlich (nu știu exact cum ș-ar ortografia numele, dat fiind faptul că semnează în rusă care, în mod tradițional, apelează la transcierea ortoepică fonică, adică „se scrie cum se aude”).

Dar cum rămâne cu „cronicile moldovenești anterioare, din secolele XV-XVI, și care au fost scrise direct în limba slavonă”, se întreabă retoric istoricul, doar „ele nu fac referință la perioada de stabilire a slavilor în Moldova?”. Pentru ca tot el să ofere răspunsul previzibil: „Aparent, pentru autorii cronicilor era evidentr că slavii, a căror limbă o vorbesc fluent şi o scriu exmplar (nu doar cărturarii, dar şi elita politică moldovenească, inclusiv Ştefan cel Mare), au locuit aici MEREU”.

În final, pariul pus de Serghei Ehrlich pe viitorul republicii de peste Prut este următorul „Moldova va fi multietnică sau nu va deloc!”.

Materiale consultate:

http://ava.md/analytics-commentary/09762-libo-moldaviya-budet-polietnichnoi-libo-ee-ne-budet-otvet-moim-kritikam.html

http://www.unimedia.info/?mod=news&id=25200

Puțină demografie. Și câți locuitori va avea România în anul 2050

ianuarie 9th, 2011

Cateva prognoze de mare interes despre evolutia demografica a Romaniei si previziunea  pentru 2050. Ele sunt oferite de prof.dr. Vasile Ghetau Directorul Centrului de Cercetari Demografice a Academiei Romane (preluat dupa www.gandul.info).

1. In Romania o femeie naste in medie 1,3 copii. In Europa media este de 1,5 copii.

2. O româncă de etnie romă dă naştere, în medie, la 3 copii, în timp ce o româncă sau o conaţională de etnie maghiară au, în medie, 1,2-1,3 copii.

3. Pentru ca o populaţie să nu îmbătrânească, este nevoie ca o femeie să dea naştere, în medie, la 2,1 copii.

4. Populatia Romaniei va ajunge in 2050 la 15-16 milioane de locuitori din cauza natalitatii scazute si a emigratiei.

5. Nu există până acum niciun indiciu potrivit căruia populaţia României ar putea creşte, în viitor, prin imigratie. Imigratia este in stransa legatura cu disponibilitatea locurilor de munca.

6. In Romania natalitatea este de 10 nou nascuti la mia de locuitori si mortalitatea de 12 la mia de locuitori. In timp, natalitatea va scadea si mortalitatea va creste (7 la 14 in 2025).

7. Natalitatea pe regiuni istorice:

– Moldova-ridicata (1,6)

– Zona centru-scazuta

– Banat si judete din apropierea Bucurestiului -si mai scazuta

Aceste date statistice  ne arata, cu minimele erori,  catre ce ne indreptam. Asta daca nu se va intampla ceva deosebit in viata acestei tari.

Vom reveni. Pana atunci astept comentariile dvs.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/05/putina-demografie-si-cati-locuitori-va-avea-romania-in-anul-2050/

O decizie inevitabila: Voi returna Premiul “Ion I. C. Bratianu” al PNL

ianuarie 9th, 2011

Exista momente cand a nu reactiona inseamna sa te injosesti.  Din ratiuni pe care le-am explicat in articolul despre “Samanismul peronist”, privesc alianta dintre actualul PNL si PC drept o capitulare a lui Crin Antonescu si a colegilor sai in raport cu un partid-televiziune cu certe radacini si afinitati in zone pe care le consider responsabile pentru dezastrul tarii in veacul douazeci si in acest veac.  Mai mult, formarea iminenta a unei “Aliante de Stanga-Dreapta” care sa includa si PSD-ul condus de Victor Ponta (dar controlat si “indrumat” din umbra de Ion Iliescu) , anuleaza, din punctul meu de vedere, credibilitatea actualei conduceri PNL din perspectiva autenticelor valori liberale.

Un premiu il defineste si pe cel care il confera, dar si pe acela care il accepta. Am fost extrem de onorat in 2001 cand mi s-a acordat aceasta distinctie. Nu cred ca mai exista vreo ratiune ca eu sa figurez printre cei premiati cata vreme conducerea actuala a PNL, fara vreo sfidare, fara vreo contestare profunda, intr-o buimacitoare unanimitate, a decis sa fraternizeze cu formatiuni care au boicotat decomunizarea tarii si s-au opus vehement condamnarii dictaturii comuniste din Romania.  Marturisesc ca acest gest de renuntare la un premiu atat de prestigios (in clipa cand l-am primit) ma costa sentimental si intelectual.  A nu-l face ar insemna sa ma fac vinovat de complicitate cu travestiul si impostura.

La data de 14 mai 2001 primeam din partea PNL, cu semnatura presedintelui din epoca, Valeriu Stoica, un mesaj in care mi se scria::

“Partidul National Liberal confera anual Premiul ‘Ion I. C. Bratianu’ personalitatilor care, fara a fi membre PNL, au contribuit constant si eficient la afirmarea valorilor liberale in societatea romaneasca.  Am onoarea si bucuria sa va anunt ca jurul alcatuit din Dl. acad. Constantin Balaceanu Stolnici, presedinte; Dl acad. Stefan Augustin Doinas, Dl Neagu Djuvara, Dl Alexandru Paleologu si dl Valeriu Stoica, membri, a hotarat cu unanimitate de voturi ca Domnia Voastra sa fiti laureatul din acest an al Premiului ‘Ion I. C. Bratianu’. Prin activitatea Dvs editoriala si pedagogica ati contribuit decisiv la punerea bazelor politologiei romanesti si la configurarea si aprofundarea in societatea romaneasca post-comunista a unui sistem axiologic in centrul caruia se situeaza drepturile cetateanului, libera concurenta, economia de piata, denuntarea oricarei forme de discriminare.  Fara studiile politice comparate purtand marca Vladimir Tismaneanu, sensurile tranzitiei romanesti ar fi fost mult mai greu de descifrat, iar drumul ideilor liberale, mai dificil”.

Am recitit de cateva ori acest mesaj, am reflectat indelung la ce se scrie in el si am ajuns la aceasta decizie irevocabila.  Constat cu tristete ca intre acel PNL si actuala formatiune nu mai exista alta legatura decat numele.  Voi returna cat de curand conducerii actualului PNL Premiul “Ion I. C. Bratianu” pe anul 2001.

Carol Iancu – „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)”

ianuarie 9th, 2011

ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)
ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)
Editura Hasefer 2010
ISBN 978-973-630-217-6
607 pagini
Coperta: Bogdan-Alexandru Ungureanu

În anul 2010, Editura Hasefer a publicat un volum în limba română „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”şi respectiv traducerea sa în limba franceză “ALEXANDRE SAFRAN et le Shoah inachevé en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)”sub semnătura renumitului istoric francez de origine română Carol Iancu, cu o prefaţă de dr. Aurel Vainer.

Profesorul universitar Carol Iancu de la Universitatea «Paul Valéry» din Montpellier, este doctor honoris causa al Universităţii «Babeş – Bolyai» din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Iaşi precum şi director al «Centrului de studii şi cercetări evreieşti» din Montpellier, copreşedinte al Asociaţiei pentru înţelegere iudeo – creştină din Franţa. De curând, în 2009, domnul Carol Iancu a fost ales preşedinte al „Society for Jewish and Biblical Studies in Central Europe”.


Prof. Carol Iancu © Marina Nicolaev

„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este rezultatul unor cercetări îndelungate în arhivele româneşti şi străine şi conţine 190 de documente de arhivă, majoritatea inedite, 97 de extrase din articole din presa vremii în română, engleză, ebraică, franceză şi germană, 35 de mărturii ale unor personalităţi cunoscute sau mai puţin cunoscute (dintre care ingineri, scriitori, avocaţi, doctori, profesori, istorici militanţi sionişti, un ofiţer al regelui Mihai I, inclusiv un interviu oferit de regele Mihai I al României) precum şi 43 de documente în facsimil (note, articole şi corespondenţe originale). Ilustraţiile din acest volum provin din arhiva personală a prof. Carol Iancu cât şi a dr. Avinoam Şafran, fiul lui Alexandru Şafran.

În baza noilor documente şi mărturii din perioada 1940-1944 prezentate în acest volum, se conturează un fragment tulburător şi inedit din istoria evreilor din România, clarificând anumite aspecte, necunoscute până acum şi completând strălucit imaginea personalităţii de referinţă, Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al României (1940-1947) şi Mare Rabin al Genevei (1948-1998).

În prefaţa acestui volum excepţional, profesorul Carol Iancu a subliniat anumite aspecte privind „utilizarea termenului “Shoah” care apare în titlul prezentului volum. Acest cuvânt ebraic care se regăseşte în Biblie cu sensul original de «catastrofă» sau «distrugere», defineşte masacrul sistematic la care au fost supuşi Evreii europeni, de către regimul nazist şi colaboratorii săi în diferite ţări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel unde Parlamentul a instaurat «Ziua Shoah-ului şi a curajului» (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvoura), precum şi în Franţa unde s-a răspândit graţie a filmului «Shoah» de Claude Lanzmann. Ca termen îl prefer celui de «Holocaust» care s-a impus în media americană în anii 60 ai secolului XX şi care s-a înrădăcinat de asemenea şi în România pentru a defini acelaşi fenomen. În concluzie, definiţiile date de dicţionare expresiei «Holocaust» nu convin: «sacrificiu sau arderea integrală a unei victime», «sacrificiu sângeros executat în scop religios». Personal, pledez pentru utilizarea acestui cuvânt Shoah, întrucât nu trebuie să se creeze nicio confuzie, este singurul care desemnează unicitatea fenomenului de aneantizare totală prin care era cât pe ce să facă să dispară poporul evreiesc. În România, a existat une shoah neterminat care a fost în acelaşi timp un shoah fără camere de gazare. Iată pentru ce am menţinut termenul de shoah în traducerea românească a cărţii mele consacrate Evreilor români în timpul celui de-al doilea Război mondial de-a lungul a documentelor inedite din arhivele de la Quai d’Orsay, şi apărut în franceză la Montpellier, în 1998 (ediţia I) şi în 2000 (ediţia a II-a): La Shoah en Roumanie…, apoi la Iaşi în 2001: Shoah în România…”

„Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” este compus din 7 părţi: Studiu introductiv, Tabele cronologice şi analitice, Documente de arhivă: de la nr. 1 la nr. 190, Articole din presa internaţională: de la nr. 1 la nr. 47, Tabel cronologic şi analitic al articolelor din presa de limbă română, Articole din presa românească: de la nr. 1 la 50, Mărturii: nr. 1 la nr. 35 şi Documente în facsimil: nr.1 la nr. 27.

Studiul introductiv este alcătuit din: I. Introducere, II. Itinerariul lui Alexandru Şafran: de la Bacău la Bucureşti, trecând prin Viena, III. Shoah-ul neterminat din România şi calendarul acestuia, IV. Activităţile lui Alexandru Şafran prin documentele de arhivă, presă şi mărturii (1. alegerea lui Alexandru Şafran şef rabinul României; 2. Intervenţiile din Senat; 3. Problema tăierii rituale; 4. Măsurile antievreieşti ale guvernului Gheorghe Tătărescu (11 mai-3 iulie 1940); 5. Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord de către U.R.S.S. şi progromurile din vara lui 1940; 6. «Statutul evreilor» şi legislaţia antisemită a guvernului Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940); 7. Întrevederea Alexandru Şafran – Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor; 8. Statul «naţional-legionar» (14 septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941) : legi antisemite, violenţe şi atrocităţi a. legi descriminatorii, b. violenţele şi atrocităţile legionarilor; 9. Pogromul din Bucureşti şi comemorarea sa; 10. Opoziţia împotriva legilor şi măsurilor antisemite ale guvernului Ion Antonescu: jafuri, românizare, muncă forţată, steaua galbenă, ajutorul reintegrării) a. jafuri şi românizare, b. «munca de interes public»: munca forţată, c. steaua galbenă şi abolirea ei, d. ajutorul «reintegrării» din 1941; 11. De la progromul de la Iaşi la deportările din Transnistria: demersurile pe lângă Antonescu, Regina-Mamă, patriarhul Nicodim şi mitropolitul Tit Simedrea; 12. Ajutorul deportaţilor evrei din Transnistria: predici şi discursuri, demersuri şi activităţi clandestine; 13. Alexandru Şafran şi Andrea Cassulo: lupta pentru oprirea deportărilor în lagărele de exterminare naziste din Polonia şi lupta pentru reîntoarcerea deportaţilor din Transnistria; 14. În serviciul comunităţii: activităţi religioase, pedagogice, socio-culturale şi sioniste. eforturile pentru la Alyah: a. Activităţi religioase, b. Activităţi pedagogice, c. Activităţi sociale şi culturale, d. Activităţi sioniste, e. Eforturile pentru la Alyah; 15. Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii; V. Concluzii.

De o deosebită importanţă pentru istoria contemporană, această carte prezintă de o manieră excepţional de obiectivă activitatea celui mai tânăr Şef Rabin din istoria României într-un moment crucial de mare cumpănă al umanităţii, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Alexandru Şafran a fost un „OM de credinţă profundă care a jucat un rol determinant în lupta pentru supravieţuirea coreligionarilor săi” ne precizează profesorul Carol Iancu, ceea ce rezultă de-altfel din întregul volum.

Ajutorul oferit poporului evreu de către Regina-Mamă Elena care s-a opus deportării acestuia în lagărele de exterminare, a fost răsplătit prin oferirea, după război, a înaltului titlu de „Drept între popoare”, la recomandarea lui Alexandru Şafran.

În 1993, Alexandru Şafran a declarat: Yad Vashem din Ierusalim mi-a comunicat decizia de a conferi titlul de „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României.
Primind acest mesaj, am simțit din nou disperarea care mă îndemna să mă adresez Majestății Sale Reginei-mame Elena pentru a o implora să ia sub ocrotirea ei populația evreiască a țării; am revăzut chipul ei nobil și luminos; am auzit din nou vocea ei tandră și consolatoare. De fiecare dată și fără întârziere, Regina-mamă a răspuns chemării mele: cu pietate și înțelepciune, cu delicatețe și fermitate. Ea a făcut eforturi să salveze evreii persecutați și i-a salvat.
Îi datorez recunoștință.
În scrierile mele, am numit-o: o adevărată mamă.
Da, așa a fost Regina-mamă Elena pentru evreii României, în anii în care ei erau vânați fără milă.
Sufletul ei, atât de bun, stă pentru totdeauna în înălțimile sublime, printre cei Drepți” ( “Discursul Eminenței Sale Marelui Rabin al Genevei, dr. Alexandru Șafran, cu ocazia remiterii medaliei „Drept între popoare“ Majestății Sale Reginei-mame Elena a României, la Berna, joi 4 noiembrie 1993).

În toamna lui 2010 a avut la Bucureşti „o reuniune în care a fost evocată figura luminoasă a doctorului Alexandru Șafran, Rabin-șef al României în întunecata perioadă a anilor 1940-1947. Cel care avea să devină, după război, Marele Rabin al Genevei a jucat un rol important în apărarea drepturilor omului în România acelor ani și s-a distins ca unul dintre cei mai vizionari, mai curajoși și mai generoși lideri spirituali ai României secolului XX.


„Premiul Alexandru Şafran 2010″, Bucureşti ©Marina Nicolaev

Familia Şafran, reprezentată de fiul şi fiica lui Alexandru Șafran, împreună cu Federația Comunităţilor Evreieşti din România, a decernat ieri Medalia dr. Alexandru Şafran Majestății Sale Regelui, în memoria acţiunii remarcabile a mamei sale, Regina Elena, la salvarea vieților evreilor români. Regina Elena este unul dintre Drepții Între Popoare, la Yad Vașem.
Au primit aceeași medalie ambasadorii Sfântului Scaun, Statelor Unite ale Americii, Franţei, Elveţiei și reprezentantul Crucii Roșii Internaţionale, în memoria predecesorilor lor, aflați la post în România în perioada celui de-al doilea război mondial. Au fost distinşi cei trei preşedinţi ai României postdecembriste, precum şi primarul general al Capitalei”.


Premierea prof. Carol Iancu ©Marina Nicolaev

Cu acest prilej, prof.univ. Carol Iancu a primit „Premiul Dr. Alexandru Șafran 2010” pentru volumul „ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)”.

„ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)” constituie o lucrare reprezentativă pentru istoria modernă şi contemporană, având calitatea de a continua să îmbogăţească “remarcabila monografie Alexandru Şafran” (Andrei Marga).

Interviul acordat de Carol Iancu privind „Alexandru Şafran şi Şoah-ul neterminat din România. Culegere de documente (1940- 1944)” la France Culture:
http://www.franceculture.com/emission-maison-d-etudes-maison-d-etude-iancu-2010-09-19.html

Surse: Arhiva foto Marina Nicolaev
http://www.princeradublog.ro/jurnal/premiul-dr-alexandru-%C8%99afran-2010/

Şi-a fost un fulger…

ianuarie 9th, 2011

Poem de Valentina Becart

.

Eu am venit pe lume

cu un ţipăt

şi nimeni n-a văzut

drapelele de luptă

fluturând

pe câmpiile pline de cruci…

Ei mă strângeau

la piept

şi-mi vorbeau cu vocea

stinsă

a străbunilor

şi nu vedeau nimic…

numai eu le-am întâlnit

privirile

în amurguri

cuprinse de flăcări…

… şi-mi cântau duios

ca o legănare de ape

şi nimeni n-a văzut

fulgerul

ce-a despicat cerul

şi-a ucis în inima-mi

tânără

speranţa nemuririi…

Ei mă strigau pe nume

şi credeau

că mâinile-mi fragile

căutau mângâierea…

dar pumnii strânşi în tăcere

cereau răzbunare…

răzbunare…

Alb şi dureros

ianuarie 9th, 2011

Ochiurile de sârmă de la gard

Pline sunt acum de promoroacă

Parc-au trecut nişte zâne şi-n joacă

Au mânjit ulucile cu fard

Dau încet perdeaua la o parte

Totul este alb şi dureros

Puritarea ca de zahăr tos

A umplut o pagină de carte

Şi-n această carte ca de vis

Eu şi tu şi ceilalţi după noi

Toate câte voi şi nu le voi,

Sunt acoperite cu dichis;

Este-aici o lege la doi paşi

Când ajungi la ea ţi se ascunde

În puncte multiforme şi rotunde

Şi mulţimi din fluturii gingaşi

Grindină

ianuarie 9th, 2011

Cerul naşte grindina

Din atmosfera îmbâcsită cu larma vocilor noastre.

Ne loveşte la întâmplare, nu după fapte.

Dacă mi-aş cunoaşte îngerul,

Dacă l-aş putea localiza după căldura ochilor,

I-aş duce grindina în palme să-mi ierte păcatele.

Câte unul pentru fiecare bob.

Mă aştepţi în ploaie la capătul străzii,

Ghemuită ca o pisică.

Numeri gloanţele albe.

Mă apropiu cu pumnii plini cu gheaţă.

Râzi încântată.

Dinţii, mai albi decât pietrele revărsate din cer.

Grindina mi se topeşte în palme, la căldura ochilor buni.

Curge printre degete.

O ploaie banală.

Am uitat de păcate.

Doamna aceea mergând

ianuarie 9th, 2011

Poem de Radu Ulmeanu Ulmeni, judeţul Maramureş, (25 ianuarie 1946).

Poet, eseist, prozator, jurnalist, editor, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

.

Pe banca mea de lemn din grădina plină de pomi

se scorojeşte lacul de anul trecut de multă nefolosire

şi masa de ping-pong se curbează câte puţin după fiecare

ploaie care o spală

Frunzele pomilor şi ale viţei-de-vie se pătează în alb şi galben

de tot felul de boli ce infestează vegetaţia oraşului

câinele mi-a murit şi el de un cancer al sângelui,

doar noi, omenii, mai rezistăm

Cât ni se pare că rezistăm, mai bine zis, pentru că luna

mi se strecoară pe sub unghii ca o aşchie ascuţită

încercând să-mi îndurereze existenţa de dincolo de moarte

încât deja aud bubuindu-mi în urechi

călăreţii ce sparg în copitele cailor

pojghiţa aurorelor boreale

Ave, ave, pax vobiscum, îmi vine să strig

dar mă opreşte un minimum de decenţă când văd

rochia tivită cu fir de aur a morţii

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 8th, 2011

It’s a little bit country in Urca, Romania


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Minţit şi furat în acelaşi timp

ianuarie 8th, 2011

La revenirea din croazieră, Coco era vădit schimbat

ianuarie 7th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 7th, 2011

Iarna în Israel


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Băsescu are un caracter dezgustător și PNL n-are nevoie de PC

ianuarie 7th, 2011

Comunicat

Nu aveam intenţia de a mai comenta pe marginea preconizatei alianţe PNL – PC până după decizia Delegaţiei Permanente a PNL de luni, 10 ianuarie, dar intervenţia de ieri a preşedintelui Băsescu de la postul public de televiziune, tot pe această temă, mă detremină să declar urrmatoarele:

În primul rând, intervenţia preşedintelui Băsescu a fost încă o dovadă, dacă mai era nevoie, cât de departe este acesta de funcţia şi demnitatea de preşedinte. Modul insiduos, diversionist, securistic prin care işi argumentează tezele folosind bârfe imunde preluate de la zvoneri internauţi îl arată încă o dată în adevarata sa întunecime: un caracter dezgustător.

În al doilea rând, intervenţia mea este a unui senator PNL, a unui membru fondator al PNL, care lucrează pentru binele partidului său şi nu în detrimentul acestuia. Este opinia mea fermă că această preconizată alianţă nu va ajuta PNL,  ci dimpotrivă. Am arătat în scrisoarea deschisă adresată preşedintelui PNL o serie de argumente pe care le pot detalia, sau la care mai pot adăuga şi altele.

Cred cu tărie că PNL are o şansă uriaşă să câştige SINGUR alegerile din 2012, fie ele locale, sau parlamentare. Iniţiativa şi creativitatea tradiţionale ale poporului român reprezintă resursele primordiale care merită şi trebuie puse inteligent în valoare în perioada de până la alegeri. Niciun alt partid din România nu are acest capital de valoare autentică (PSD nu se bazează pe solidaritate socială, aspect complet ignorat de facto în anii săi de guvernare, ci pe vechea structură administrativ-birocratică a fostului regim, iar PD, nu prin valori creştin-democrate guvernează, ci prin clientizare şi politizarea şi mai accentuată a noilor structuri administrativ-birocratice, la care a adăugat si elemente ale lumii interlope).

PNL poate şi trebuie să devină partidul elitelor profesionale din România. Pentru acesta trebuie să se deschidă, nu să se ascundă în spatele unei alianţe cu un partid de studiou TV. Nu cunosc protocolul preconizatei alianţe şi nici nu vreau să colportez zvonuri de pe Internet precum preşedintele Băsescu, dar cum poate cineva din PNL să-si imagineze că intregi organizaţii liberale judeţene, de sector, etc. vor lucra pentru ca niste parveniţi din PC să ajungă parlamentari, miniştri (am citit o declaraţie chiar azi a unui fruntaş conservator, că-şi doresc deja ministerul agriculturii !), sau vicepresedinte de Senat!

Intreb din nou : ce are de câştigat PNL din aceasta alianţă ? Pentru ca dacă este s-o facem, trebuie să avem un profit ca partid, altfel de ce s-o facem ? Pe termen scurt, aritmetica parlamentară de azi este cât se poate de clară: cu sau fără cei 3-4 parlamentari PC în cadrul grupurilor parlamentare PNL, tot atâţia suntem. Devine alianţa mai atragatoare… pentru cine? Pentru cei care au plecat la UNPR? Îi vrea cineva înapoi pe aceşti mercenari? De ce să-i adunam noi pe toti compromişii şi compromiţătorii din politica româneasca ? Există oare studii de impact care să arate că alianţa are argumente… pentru? Mi-e teamă ca nu !

PNL a colaborat foarte bine cu UDMR în trecutul apropiat. Singura modalitate de schimbare a guvernului azi este doar cu aportul UDMR. Va fi UDMR mai atrasă de o colaborare cu o alianţă diluată din punctul de vedere al valorilor şi principiilor liberale ? Mă tem ca nu !

Pe termen lung riscăm să ne confruntăm cu o campanie anti-PNL în care să fim obligaţi să explicăm permanent aceasta mutare toxică, în loc să ne prezentăm programele politice ! Drept consecinţă vom pierde mai mult decât vom câstiga. De aceea trebuie să mergem singuri in alegeri. A venit timpul ca românii să voteze pentru valori, consecvenţă ideologică, fermitate a principiilor. Ei au experimentat pe piele proprie până acum toate minciunile – şi ştiu deja asta.

Nu în ultimul rând, ca senator ales de diaspora română aflată în principal în America de Nord dar şi în alte ţări, mi-am asumat un mandat clar : acela de a nu face compromisuri cu cei care, sub o forma sau alta, reprezintă trecutul comunist.

În concluzie, îmi menţin punctul de vedere şi cer şi altor membri ai Delegaţiei Permanente să fie împotriva alianţei PNL-PC. Nu pentru a continua o luptă absurdă şi inutilă cu un caracter dezgustător – l-am numit pe preşedintele Băsescu – ci pentru că aşa este drept, aşa este liberal, aşa este curat.

Raymond Luca,
senator

Cine poate zice că am mâinile murdare?

ianuarie 6th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 6th, 2011

Soare, nisip, valuri, palmieri, cer curat – iarna în Los Angeles


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Momentul inventării tradiţiei cadourilor substanţiale

ianuarie 5th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 5th, 2011

Iarna pe Planeta Trandafirului

Foto: Adrian Ghiţă

Trandafirul nins pare o planetă a fragilităţii decisă să învingă asaltul iernii, cuibărindu-se într-un cocon mătăsos. Oare o să reziste până primăvară?

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Senatorul PNL Raymond Luca contestă alianța cu Partidul Conservator

ianuarie 5th, 2011

Senatorul PNL Raymond Luca a adresat un protest președintelui Partidului Național Liberal, Crin Antonescu, care anunțase în cursul zilei de 5 ianuarie formarea unei alianțe cu Partidul Conservator, intitulată Alianța de Centru Dreapta.

Domnule presedinte,

Am citit cu mare atentie transcrierea conferintei de presa din 5 ianuarie in care ati anuntat intentia dvs de a crea o alianta politica si electorala cu PC. Am inteles ca principalul argument pentru realizarea acestei aliante il constituie compatibilitatea doctrinara dintre PNL si PC, ambele partide fiind in opinia dvs de centru-dreapta. Va marturisesc ca am facut mari eforturi ca sa-mi aduc aminte de vreo initiativa PC care sa sustina o astfel de compatibilitate. Cu toate eforturile mele, n-am reusit sa-mi amintesc decit de initiativa dlui senator Voiculescu de la inceputul anului 2009, legata de casele nationalizate, si care era profund impotriva pricipiilor liberale. Altceva? Doar declaratii populiste, stingiste ale aceluiasi senator, sau ale unor alti reprezentanti de marca din PC, precum distinsa d-na Minca.

Ati declarat ca va preocupa prezentul si mai putin trecutul. De acord cu dvs daca este sa vorbim despre somnul Bratienilor. Totusi, trecutul nu foarte indepartat, mai ales cind este vorba despre persoane care au avut un anume rol in fostul regim comunist ar trebui sa va preocupe. Macar si pentru ca o asociere cu persoane compromise nu vad cum ar ajuta electoral PNL. Ce mai urmeaza in continuare? Sa ne facem frati de cruce cu dl. Ion Iliescu? Cu alte cuvinte, sa uitam.

Apoi, nu inteleg de unde graba de a ne alia cu PC, sau cu oricine altcineva. Ce rezolva acest lucru? O atitudine mai binevoitoare a moderatorilor de la Antena 3 fata de dvs / PNL la schimb cu locuri eligibile pentru conservatori la viitoarele alegeri? Oricum o atitudine binevoitoare o aveati / aveam si oricum nu (prea) conteaza, asa cum s-a vazut in ultimele exercitii electorale.

Este adevarat ca milioane de romani doresc schimbarea neintirziata a guvernului Boc si a lui Basescu, o arata sondajele, dar nu inteleg de ce ar fi necesar ca aceasta schimbare sa fie conditionata de existenta unei aliante inscrisa la tribunal intre partidele din opozitie. Pentru ca asa doreste dl. Voiculescu? Credeti ca UDMR ar fi mai convinsa sa marseze la acest demers, asa cum sperati, de existenta unei aliante intre PNL si PC? Atitudinea fatis si gretos-nationalista a PC si uneori a PSD constituie handicapuri si in niciun caz nu ajuta. Un PNL ascuns in spatele unei aliante cu neprieteni ai UDMR nu cred ca devine un partener interesant pentru UDMR.

In concluzie, domnule presedinte, va spun sincer ca nu eu nu vad de ce PNL trebuie sa intre intr-o astfel de alianta si va declar ca eu nu voi fi un sustinator al acestei actiuni. Cum nu voi putea sa particip la Delegatia Permanenta de luni, 10 ianuarie, va transmit in mod simbolic votul meu impotriva.

Cu deosebita consideratie,

Raymond Luca

Senator

www.raymondluca.com

Parlamentul Romaniei

Calea 13 Septembrie nr. 1-3

Bucuresti, Romania

Tel. 004-021-3102874

Cel. 004-0734339100

Fax. 004-021-3110748

Iată și textul anunțului făcut de Crin Antonescu:

Transcriere conferinţă de presă susţinută de preşedintele PNL, Crin Antonescu, la finalul şedinţei BPC

5 ianuarie 2011

Partidul Naţional Liberal începe acest an politic cu convingerea că este de datoria noastră, aşa cum spuneam şi la sfârşitul anului trecut, să facem cât mai mult şi cât mai repede pentru ca situaţia politică, economică, socială a României să se schimbe. Promisiunile actualei puteri nu mai pot păcăli pe nimeni, nu mai pot genera nici speranţe şi nici încredere şi, astăzi, aşteptările celor mai mulţi dintre români se îndreaptă, nu către putere, cum ar fi normal, ci către opoziţie în speranţa unei schimbări, unei schimbări majore, unei schimbări substanţiale, unei schimbări care să redea României şi românilor măcar speranţa că se poate reveni la normalitate, la democraţie deplină, la prosperitate.

Cum spuneam şi la sfârşitul anului trecut, Partidul Naţional Liberal este decis să acţioneze, pe cât îi stă în putinţă, pentru ca actuala opoziţie să-şi asume responsabilitatea de a se tranforma în putere. România are nevoie de o adevărată revoluţie, pe cale democratică, pe cale parlamentară, şi are nevoie să schimbe cât mai repede preşedintele, guvernul şi majoritatea parlamentară.

Începem anul printr-un act politic important, printr-un pas către construirea unei alternative de putere, în sensul celor pe care le-am evocat mai înainte, şi, astăzi, Biroul Politic Central al Partdului Naţional Liberal a votat în unanimitate, un vot consultativ pentru că nu are putere de decizie deocamdată, constituirea Alianţei de Centru-Dreapta, aşa se va numi ea, o alianţă între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator.

De asemenea,  a decis convocarea Delegaţiei Permanente a Partidului Naţional Liberal pentru ziua de luni, 10 ianuarie, la orele 11.00, Delegaţie Permanentă care, conform statutului nostru, are îndrituirea de a consacra astfel de alianţe. Propunerea cu care noi vom merge în Delegaţia Permanentă este de a valida, de a constitui şi această alianţă politică şi electorală şi trebuie, în legătură cu asta, să spun două lucruri:

Este o alianţă care se constituie, înainte de toate, pe baze programatice şi doctrinare. Sigur că prima întrebare care, probabil, vine oricărui analist sau observator al scenei politice în minte este de ce Partidul Conservator, care făcea parte dintr-o alianţă cu PSD-ul de ani buni, vine astăzi într-o alianţă cu Partidul Naţional Liberal. Răspunsul este unul de natură doctrinară, unul de compatibilitate doctrinară, de compatibilitate ideologică şi de aceea această alianţă PNL – PC va purta numele Alianţa de Centru-Dreapta.

Al doilea lucru pe care vreau să-l precizez foarte, foarte limpede este că e un pas către o construcţie mai largă, atât în viziunea noastră, cât şi în cea a Partidului Conservator. Nu este nicidecum un gest de ostilitate faţă de Partidul Social Democrat, dimpotrivă, Partidul Social Democrat este vizat de această alianţă care se va constitui, de noi, de Partidul Conservator ca potenţial principal partener în construirea unei alianţe mai largi, unei alianţe majore, unei construcţii politice majore, care să încerce, aşa cum spuneam, schimbarea radicală a raportului de forţe şi a puterii din România.

Am spus-o şi la sfârşitul anului trecut, la capătul unui an în care preşedintele Traian Băsescu, Guvernul Emil Boc, majoritatea în frunte cu Partidul Democrat Liberal şi-au bătut joc de această ţară, i-au compromis economia, i-au compromis instituţiile, i-au compromis speranţa, este obligaţia noastră,  a noastră, a celor din PSD, a celor din Partidul Conservator să facem ceva. Şi, în sensul acesta, încă o dată o spun, relaţiile dintre mine şi Victor Ponta, preşedintele Partidului Social Democrat, dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat sunt relaţii normale, sunt relaţii care nu au niciun element  care să împiedice o construcţie majoră şi decisivă pentru soarta politicii româneşti. Nu ne putem permite faţă de alegătorii noştri, nu ne putem permite faţă de milioane de români să aşteptăm în calcule electorale anul 2012. Este nevoie să facem tot ce putem împreună pentru că numai aşa putem, în cursul acestui an şi cât mai devreme.

În sensul acesta, sigur că alianţa o dată constituită, probabil la începutul săptămânii viitoare, după cum v-am descris calendarul,  va începe imediat discuţii cu Partidul Social Democrat pentru a putea examina posibilităţile concrete de constituire de construcţii politice majore, care să fie după modelul unei mari coaliţii, stânga-dreapta, unei coaliţii care să aibă în vedere un proiect politic major pentru România pe o durată de câţiva ani şi, sigur, despre aceste lucruri vom discuta la momentul potrivit.

Aş vrea, în fine, să fac o precizare la fel de categorică şi anume că informaţii apărute într-un cotidian central, cred Evenimentul Zilei, nu are importanţă, privitoare la negocieri care s-ar fi dus între secretarul general al Partidului Naţional Liberal, domnul Radu Stroe, şi secretarul general al PSD, omologul său, domnul Liviu Dragnea, informaţiile respective nu au nici cel mai mic temei. Deci, nu s-a purtat niciun fel de discuţie privitoare la candidaturi comune, la împărţiri de zone de influenţe, la unde-i Ardealul şi unde-i Moldova şi Ţara Romnească, absolut deloc şi trebuie să dezmint acest lucru. Sigur, încă o dată o spun, sper să ajungem la discuţii de felul acesta, nu în sensul împărţirii ţării, ci în sensul unei construcţii politice foarte concrete, dar informaţia potrivit căreia s-ar fi discutat deja aceste lucruri nu are, din păcate, pentru cei care au lansat-o sau pentru sursele lor niciun fel de temei.

Dacă sunt întrebări, vă stau la dispoziţie.

Întrebări mass-media

Jurnalist: Când vedeţi dumneavoastră această alipire a PSD şi d ce depinde ea în acest moment?

Crin Antonescu: Nu e vorba de vreo alipire. Dacă vorbim de o mare coaliţie, ea nu se face prin alipirea cuiva la altcineva, ea se face prin reunirea forţelor majore politice actuale din opoziţie, de stânga şi de dreapta, şi eu cred că e cu atât mai bine cu cât e mai repede. Sigur că aşa ceva durează. Sigur că aşa ceva înseamnă paşi temeinici, aşezaţi. Nu e o construcţie uşoară, dar eu cred că trebuie să ne grăbim. N-am în sensul acesta dubii în legătură cu faptul că şi cei din PSD sunt conştienţi de necesitatea unei asemenea construcţii şi de urgenţa ei şi rămâne, văzând şi făcând, să vedem cât durează. Eu cred că până la data, să zicem, tradiţională de despărţire a anotimpurilor, până la 1 martie aşa ceva se poate constitui. Nu pot să spun că asta va fi data, dar cred, repet, şi intenţionez, împreună cu colegii mei, să pornim la aceste discuţii cât mai repede. Ele durează, dar dacă suntem foarte aplicaţi şi vrem să facem aceste lucruri, putem, cred, în acest interval să finalizăm ceva.

Jurnalist: De ce nu s-a parafat această înţelegere simultan cu PSD şi cu PC? Care au fost impedimentele?

Crin Antonescu: Nu s-a pus această problemă. O alianţă cu Partidul Conservator, pornind, repet, de la o compatibilitate doctrinară şi de la un tip de experienţă şi de colaborare în decursul vremii, chiar dacă n-am fost într-o alianţă, este mult mai uşor de făcut. În sensul acesta, e vorba, o să vedeţi luni, dacă acest lucru va fi hotărât, o să vedeţi şi conţinutul protocolului, e un protocol destul de amănunţit, e un protocol construit pe pe bază de respect şi încredere reciproce şi care s-a putut face mult mai repede decât se poate face ceva similar cu Partidul Social Democrat, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem paşii care sunt posibili cât mai repede.

Jurnalist: Spuneţi-ne cum va funcţiona alianţa mare în perspectiva tuturor alegerilor care vor urma?

Crin Antonescu: Nu v-am vorbit deocamdată de o alianţă mare. Eu v-am vorbit despre un deziderat şi despre o disponibilitate. Ea poate funcţiona foarte bine ca alianţă electorală şi este, probabil, mijlocul de presiune cel mai eficient.

Jurnalist: Astăzi, şeful statului spunea că îi asumă întreaga răspundere politică pentru întârzierea aderării României la spaţiul Schengen. Cum comentaţi această declaraţie?

Crin Antonescu: Să demisioneze dacă îşi asumă cu adevărat ceva. Cred că este o declaraţie corectă, în sensul că răspunderea, în principal, îi aparţine domniei sale, care este conducătorul oficial şi constituţional al politicii externe româneşti.

Jurnalist: În trecut, Partidul Naţional Liberal comenta trecutul lui Dan Voiculescu. Cum de aţi ajuns să faceţi o alianţă în condiţiile în care nu eraţi de acord cu trecutul domnului Voiculescu?

Crin Antonescu: Eu nu sunt de acord cu prezentul  României şi răspunderea mea ca lider politic şi a Partidului Naţional Liberal este faţă de prezentul României. Nu de trecutul fiecăruia dintre noi, care, în atâtea şi atâtea cazuri, aproape fără excepţie, poate fi discutat. A rămâne în capcana pe care ne-o tot întind partizanii propagantistici ai domnului Băsescu, conform căreia vai de mine se întorc Brătienii în mormânt dacă noi depunem o moţiune împreună cu PSD. E întoarce şi Duca, au pomenit ei numele, în mormânt dacă noi facem o alianţă cu Dan Voiculescu. Dar nu se întorc Brătienii în mormânt  în momentul în care Traian Băsescu face ce face în ţara asta. Nu se întorc Brătienii în mormânt în momentul în care România a ajuns batjocorită la nivelul Uniunii Europene mai rău decât atunci când era ţară aspirantă. Nu se mai întorc Brătienii în mormânt după părerea acestor domni. Obligaţia mea este să fac ceea ce trebuie şi pot face în raport cu prezentul României. Ori prezentul României înseamnă sărăcirea acestei ţări, lipsa ei de speranţă, înjosirea şi marginalizarea ei pe plan internaţional, iar astea le face actuala putere, nu Dan Voiculescu şi nici măcar PSD-ul.

Jurnalist: În perspectiva alegerilor, aţi convenit cumva ce număr de parlamentari ar reveni PC-ului?

Crin Antonescu: Noi ne-am angajat privind conţinutul acestui protocol ca un deziderat mai vechi al Partidului Conservator şi anume acela de a avea un număr suficient de parlamentari pentru a putea constitui grupuri parlamentare proprii în Cameră şi în Senat să fie îndeplinit şi vom respecta această înţelegere fără niciun fel de discuţii. Ea este formulată în conţinutul protocolului. Mi se pare o dorinţă legitimă şi perfect realizabilă.

Jurnalist: Această alianţă între PNL şi PC vizează alegerile din 2012 sau eventualele alegeri anticipate?

Crin Antonescu: Nu mai ţin exact, şi vom vedea a Delegaţia Permanentă, de altfel, pentru că astea sunt detalii, de principiu, noi am vrea să facem o alianţă care are termenul până la sfârşitul lui 2016.Deci, este o alianţă de durată, nu este o alianţă pentru alegeri anticipate sau numai până la alegerile din 2012. Este o alianţăpe fundamente solide şi de durată.

Jurnalist: Înainte de sărbători vorbeaţi şi de cooptarea UDMR-ului de partea dumneavoastră, nu în vreo alianţă. În acest moment, vreţi să îi mai atrageţi pe cei de la UDMR spre dumneavoastră?

Crin Antonescu: Da. Sigur că da. Am mai spus-o, rolul UDMR-ului poate să fie decisiv. UDMR-ul cred că este conştient, conştienţi oamenii săi care sunt oameni politici cu mare experienţă şi destulă competenţă de faptul că, în bună măsură, în mâna lor stă soarta României. Şi dacă în 2010 a existat, să spunem, prezumţia de bună-credinţă din partea domniilor lor pentru guvernul Boc, aşteptarea, încrederea în promisiunile pe care domnul Boc le-a făcut şi, sigur, cei din UDMR, ca parte a guvernului şi a majorităţii, ar trebui să le asume şi ei. La începutul lui 2011 nu mai există pentru nişte oamenii atât de maturi politic această iluzie şi UDMR-ul se află în faţa unei decizii majore, are ţine de responsabilitatea faţă de România, ţara în care fac politică şi care guvernează, faţă de electoratul românesc, faţă de electoratul maghiar din România pe care-l reprezintă şi faţă de viitorul lor ca formaţiune politică. Având în vedere toate acestea, sigur că mă uit cu interes şi aştept cu interes evoluţia UDMR. Este foarte importantă. Poate fi o formaţiune cheie în toată construcţia politică

Jurnalist: Legea Educaţie intră în vigoare. Cum comentaţi?

Crin Antonescu: N-am comentarii de adăugat la ceea ce am mai spus. Suntem în faţa unui abuz şi procedural, chiar dacă legitimat post factum de Curtea Constituţională a nu ştiu câta ediţie a aceleiaşi decizii, al guvernului acest abuz, pentru că odată ce-ţi spune şi Curtea Constituţională că angajarea de răspundere nu e neconstituţională, în această situaţie, dacă eşti un democrat, nu continui ideea. Este un abuz faţă de parlament pentru una din Cameree parlamentului, cameră decizională în acest caz – Senatul   era practic în faza finală a dezbaterii şi adoptării legii. Pe conţinut, cunoaşteţi obiecţiile noastre majore. Le-am făcut de attea ori. Le-au făcut cu mai multă legitimitate, cu mai multă competenţă şi cu mai multă precizie vicepreşedintele Partidului Naţional Liberal profesorul Andrei Marga şi alţi colegi, deputatul Cristian Adomniţei, fost ministru, şi atâţia alţi colegi, punctele noastre de vedere sunt cunoscute, iar pretenţia domnilor Băsescu şi Funeriu că această lege înseamnă într-adevăr paşi către reforma sistemuluii de educaţie nu poate să mascheze adevăratele lor intenţii care sunt de politizare, şi în sensul  de aducere sub autoritatea, sub influenţa PD-ului şi actualei puteri a unor zone care le scăpau, şi anume zonele de autonomie universitară din câteva universităţi importante din România. Faptul că preşedintele României se referă aşa cum s-a referit ieri la doi intelectuali de prestigiu şi la două vârfuri autentice ale vieţii universitare româneşti – Andrei Marga şi Ecaterina Andronescu, doar pentru faptul că îi sunt adversari politici arată că suntem într-o ţară în care preşedintele înţelege să-şi îndeplinească aşa mandatul, atacând şi declarându-i şef de clan pe doi dintre intelectualii de vârf, de prestigiu ai României. Când ştim că preşedintele este şeful celui mai periculos şi mai agresiv clan din România, anume clanul portocaliu, clanul politico-financiar-infracţional care stăpâneşte această ţară, atunci comentariile sunt de prisos.

Jurnalist: În perspectiva acestei alainţe mari, unde vă vedeţi dumneavoastră? Ca posibil candidat la prezidenţiale, posibil premier …

Crin Antonescu: Nu am niciun fel de element în această privinţă. Eu nu mi-am coordonat niciodată acţiunile, intenţiile politice în funcţie de ocupatrea unui anume post. Vă aduc aminte că faptul că între cele două tururi de scrutin din 2009, n-am pus nicio secundă problema condiţionării susţinerii candidatului Mircea Geoană de o poziţie pentru mine – preşedinte al Senatului, prim-ministru sau altceva. N-am nici acum intenţia de a condiţiona în vreun fel sau, din punctul meu de vedere, de a stipula în vreun fel într-un eventual acord de alianţă o poziţie anume pentru mine. N-are niciun fel de rost. Sunt preşedintele Partidului Naţional Liberal. E o poziţie de maximă importanţă, care mă onorează, ca să spun aşa, suficient şi nu caut decât să-mi fac datoria în sensul a ceea ce aşteaptă atâta lume de la mine ca preşedinte al partidului, de la partidul meu şi de la actuala opoziţie.

Jurnalist: După constituirea alianţei PNL – PC, ce se va întâmpla cu parlamentarii PC, vor participa la grupurile PNL? E important având în vedere că domnul Dan Voiculescu este vicepreşedinte al Senatului.

Crin Antonescu: Va fi o situaţie cum a fost şi până acum, în sensul că până acum am avut o alianţă PSD-PC şi în consecinţă grupuri parlamentare comune PSD-PC. Vom avea grupuri parlamentare comune PNL-PC, dacă nu cumva, există şi posibilitatea asta, Partidul Conservator va reuni numărul de parlamentari pentru a constitui grupuri proprii şi va dori să facă asta. În Senat, e destul de posibil aşa ceva. Vom vedea. Dacă se constituie un grup PNL-PC, nu avem niciun fel de problemă în a propune domnului senator Voiculescu poziţia pe care a avut-o şi în formula PSD – PC, anume aceea de vicepreşedinte al Senatului.

Editorialul ce va fi publicat de revista ACUM luni 10 ianuarie se va intitula: „Îl propunem pe Raymond Luca lider al Partidului Național Liberal”.

„Delirul lui Traian Băsescu” – declaraţia lui Andrei Marga, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj

ianuarie 5th, 2011

Traian Băsescu mă obligă să-i răspund din nou. O fac fără să reiau ceea ce am spus recent în replica Eşecul imposturii. Este clar, după deliranta sa declaraţie din 4 ianuarie 2011, că, fiindu-i frică de căderea în sondaje şi de alegeri, el promulgă la repezeală o lege a educaţiei prin care vrea să transforme din timp directori de şcoli şi licee şi rectori în agenţii săi electorali. El ştie că altfel îl aşteaptă procesele (flotă navală, uzurparea constituţională şi altele). Poate de aceea, în declaraţia sa nici nu mai apar termeni, pentru el blamaţi, precum „profesori” sau „autonomie universitară”.

Fac şapte observaţii factuale, cât se poate de succint.

Prima este că reforma 1996-2000 a permis încheierea pozitivă, deja în mai 2000, a negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană pe capitolul „Educaţie şi formare profesională” (primul capitol încheiat de ţara noastră), spre cinstea slujitorilor şcolii româneşti. A fost singura reformă din România, care a fost evaluată pozitiv de agenţii internaţionale. Faptul este atestat de documente.

A doua observaţie este că tocmai Traian Băsescu şi persoanele numite de el au stricat învăţământul. Cele mai greşite măsuri au fost luate în 2005-2006 – iar faptul se poate atesta, de asemenea, pe acte.

A treia este că toate, absolut toate soluţiile din legea 2011, cu care se laudă Traian Băsescu (curriculum la dispoziţia şcolii, descentralizare şi integrare în comunitate, răspunderea publică a universităţilor, finanţarea per capita, ierarhizarea universităţilor, abolirea vechimii în accesul pe postul de profesor, concursul pentru decanat şi rectorat, măsurile anticorupţie etc.) şi multe altele sunt preluate din „reforma Marga”, pentru a-l cita pe preopinent. (Se poate observa, de pildă, volumul Andrei Marga, Anii reformei (1997-2000), EFES, Cluj, 2007, 570 p.). Traian Băsescu a integrat  soluţiile plagiate într-o politizare primitivă, care nu se mai practică în Europa, a învăţământului.

A patra este că opoziţia la legea educaţiei nu înseamnă adversitate faţă de reformă (Traian Băsescu, de altfel, n-a putut face nici măcar reforma transporturilor, succesorul său din 2005 trebuind să încheie negocierile de  la Bruxelles). Chiar parlamentari ai PDL i-au spus, la Cotroceni, că „legea e proastă” şi „centralizează excesiv învăţământul”. Reprezentanţi ai Uniunii Europene au exprimat, la Bucureşti, o opinie similară. Nici o forţă din învăţământ – sindicate, părinţi, studenţi, profesori – nu a agreat eronata lege a lui Traian Băsescu.

A cincea este că Traian Băsescu vorbeşte, ca în 2004, de „baroni” (acum îi găseşte în universităţi), de plagiat, nepotism, privilegii ale profesorilor. În toate se înşeală sau minte. Plagiatorii, dacă îl interesează, îi găseşte înainte de toate printre cei care îl consiliază. Ce nepotism e mai exemplar decât promovarea unei odrasle agramate în instituţii respectabile al noii Europe? Nici un profesor nu are privilegii. Iar clanurile, dacă au existat, au fost tocmai în universităţile protejate de Traian Băsescu (una a şi creat, de altfel, un partid de buzunar al acestuia).

A şasea este că, după ce a mobilizat angajaţi contra pensionari, nebugetari contra bugetari, tinerii contra celor mai puţini tineri etc., Traian Băsescu incită acum asistenţii şi lectorii contra profesorilor universitari. Astfel de, „minirevoluţii culturale” nu au dat rezultate nici în 1952, nici altă dată. În fapt, Traian Băsescu este cel care este la originea opririi, în 2009, a concursurilor pentru posturi didactice, el este sursa tăierii salariilor şi veniturilor, care au lovit în aceste grade didactice. Profesorii universitari, previzibil izgoniţi de un preşedinte iresponsabil, vor fi buni în universităţi din alte ţări. Câştigă astfel România? Din păcate, nu! Tocmai într-o epocă în care fiecare ţară îşi gospodăreşte cu parcimonie specialiştii (Italia, Germania şi alte ţări au luat deja măsuri în acest sens)!

A şaptea este că în orice poziţie pe care am deţinut-o – ca ministru sau ca rector – veniturile personalului, de la profesor la rector, au fost una din grijile mele şi au crescut în mod legal. Nu se pot obţine performanţe fără a-i sprijini pe oameni.

Nu mai insist asupra aberaţiilor din declaraţia lui Traian Băsescu: „directorii sunt mai mari decât rectorii”, „concurenţă între unităţile şcolare”, „suntem de finalul unei dezbaterii care a durat patru ani” etc., care se demit de la sine pentru orice om normal. Reamintesc doar că SUA aplică în momentul de faţă programul Obama-Biden de reformă a educaţiei. Una dintre opţiunile majore ale reformei este asigurarea „valorii şi demnităţii profesorului”. Traian Băsescu a ajuns să decidă lucruri la care nu se pricepe. El este prost consiliat şi vrea acum o reformă împotriva profesorilor. O astfel de reformă nu a reuşit nicăieri, iar un om câtuşi de puţin cultivat sau măcar cu scaun la cap nici nu o mai încearcă. Ne consolăm deocamdată cu observaţia unui cititor: escrocheria este însuşirea unor semeni, dar Traian Băsescu abuzează de ea.

… şi ai vreo dovadă?

ianuarie 4th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 4th, 2011

Iarna pe uliță

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un potop biblic lovește nord-estul Australiei

ianuarie 4th, 2011

Australia, cel mai uscat continent a cunoscut in ultimele zile efectele unor inundatii nemaicunoscute de cateva decenii.

Australienii sunt obisnuiti cu capriciile vremii, de la focuri devastatoare, la uscaciune, la inundatii. O imagine tipica in arta australiana e un grup de cetateni band bere pe acoperisul unui bar de tara complet inundat.

Anul acesta insa nivelul apelor a crescut mult mai mult in Queensland decat de obicei, asa ca orase intregi au trebuit a fie evacuate. Drumuri, aeroporturi si linii de tren sunt impracticabile iar apa a inceput sa care deseuri menajere si umane prin casele devastate. Mirosul e de nedescris. Exista o temere reala de epidemii. Hectare intregi sunt distruse. Culturi de pepeni, dovleci, banane, ananas, mango sunt complet compromise iar cei mai multi din producatori nu au asigurare impotriva inundatiilor.

In ciuda devastarilor, premierul Ana Bligh a profitat de vizita primului ministru, Julia Gillard la Brisbane ca sa petreaca revelionul la Sydney, zburand cu avionul guvernamental.

Locuitorii din Queensland care nu sunt impresionati de performanta ambelor femei sunt infuriati de escapada premierului.

Intre timp, apa continua sa creasca pe alocuri si noi furtuni sunt preconoizate in urmatoarele zile.

It's raining in Queensland - acrylic pe panza - 1m x 1m - Stefan Maguran

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 3rd, 2011

Magia patinoarului din parcul Cişmigiu


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

După pensionare, amiralul îşi descoperise o nouă pasiune

ianuarie 3rd, 2011

 

Cota majorată de TVA îi va afecta pe toți britanicii

ianuarie 3rd, 2011

Începând cu data de 4 ianuarie 2011 pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a intrat în vigoare cota majorată de 20% pentru taxa pe valoarea adăugată (TVA), vechea cotă fiind de 17,5%.

Primele prognoze indică deja că vânzările cu amănuntul vor scădea, iar opoziția Laburistă a început să exploateze din punct de vedere politic această majorare.

Austeritatea anunțată de guvernul de coaliție Conservator – Liberal Democrat a început să fie resimțită direct de populație. Se așteaptă ca scumpirea produselor și serviciilor să determine o scăderea a vânzărilor cu amănuntul de 2,2 miliarde de lire în primele trei luni ale lui 2011, potrivit unui studiu de piață publicat luni.

Majorarea cotei de TVA, decisă în bugetul de urgență de vara trecută, va afecta majoritatea bunurilor și serviciilor, cu excepția alimentelor, hainelor și încălțămintei de copii, transportului în comun, a cărților, ziarelor și revistelor, care sunt scutite de TVA și a curentului electric și gazelor, care sunt taxate cu 5%.

Măsura a fost introdusă pentru a reduce imensul deficit bugetar – peste 11% din Produsul Intern Brut (PIB) – moștenit de actualul guvern de la Laburiști, după alegerile parlamentare din luna mai a anului trecut.

Conservatorii nu au fost primii care au introdus TVA (Laburiștii sunt cei care au introdus taxa în anii ’70), dar ei sunt cei care au majorat cota la 15% în 1979, apoi la 17,5% în 1991, pentru ca acum să o majoreze din nou la 20%.

Partidul Laburist, care redusese temporar TVA la 15% pe parcursul anului 2009, consideră că majorarea va afecta în special persoanele cu venituri mici, în medie bugetul unei familii fiind afectat cu aproape 400 de lire pe an.

TVA este numită și taxă “regresivă”, deoarece afectează cel mai mult persoanele cele mai sărace, care plătesc pe un produs sau serviciu aceeași rată cu cele bogate.

Liderul Laburist, Ed Milliband, a anunțat că majorarea TVA va fi tema principală de campanie în primul scrutin parțial al actualului parlament, ce va avea loc pe 13 ianuarie într-o circumscripție din nordul Angliei. Acolo, Liberal Democrații sperau să câștige mandatul, alegerea deputatului Laburist Phil Woolas fiind anulată de justiție pe motivul unor neregularități în timpul campaniei electorale din primăvară.

Milliband a spus că va specula promisiunile încălcate ale Liberal Democraților din campanie de a nu majora cota de TVA. Dar partidele actualei coaliții guvernamentale replică prin ceea ce califică drept situația catastrofală a finanțelor publice lăsate de Laburiști după 13 ani de guvernare neîntreruptă, care au obligat actuala putere să ia măsuri de austeritate fără precedent în ultimii 65 de ani.

Dan David – „Cerşetorul de timp”

ianuarie 2nd, 2011



Dan David
„Cerşetorul de timp” 2010
ISBN 978-0-557-30570-4
Lulu Publishing Inc.
150 pagini

Editura Lulu Publishing Inc. a publicat în anul 2010 volumul de versuri „Cerşetorul de timp” semnat Dan David.

Un debut târziu în poezie (2001) într-o revistă de limbă română din Statele Unite, unde a decis să se stabilească, marchează o frontieră nouă, a luminilor interioare, latente. Veşmântul Pandorei sau doar o cămaşă a „melosimetriilor” desprinsă de cer în desertul înfometat de îngeri, undeva, unde cresc pietrele vii ale Timpului.

Prezenţă statornică pe site-urile literare, Dan David a publicat volumele: „Bună Dimineaţa, America”, la Editura Criterion Publishing House, Georgia, USA, 2003; „Leuştean pentru America de Nord”, la Editura Paralela 45- România, 2004; „Master and Servant” Editura „iUNIVERSE, Inc.” 2004 în USA, (în engleză); „Dealul galben” la casa de Editură LULU.com, USA 2007; „Gardul Pustiul dintre noi” la Casa de Editură LULU.com, USA 2007 (proză); „Cerşetorul de Timp” la Casa de Editură LULU.com, USA 2010.

Având o prezentare grafică impecabilă, volumul „Cerşetorul de timp” este alcătuit din 131 de poeme. „În volumul de faţă incerc din toate câte puţin şi în plus, cerşesc timp. Bineînţeles, de la Cine îl are şi îl poate dărui.” mărturiseşte de-altfel autorul.

Poezia lui Dan David deschide ferestrele Timpului, cavităţile din interioarele sale expuse efemerităţii în căutarea unui perpetuum mobile al existenţei umane. „Nu mă mai ştiu întoarce acasă./Mă voi pierde prin pustietăţile acestea/În care mă sufoc, abia mai respir./Mi-e drumul închis./Labirint inchis./Noaptea e timpul când mă deşir.” (Labirint interzis).

Timpul se contractă, devine însuşi ghemul Ariadnei risipit în carnea Labirintului, ca o tumoare malignă. Se măsoară în respiraţia livezilor din departele său, din semnele urcate la cer. Dincolo de ferestrele memoriei stagnează într-un alt real, o altă lume din care timpul subţiază încă o dată sintagmele umbrelor „şterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună./Aerul serii îmi e străin./Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor.” (Singur 2) pentru că aşa este scris să se întâmple „Amintirile despre tine mă dor”, până când „Ninge peste ochii tăi./Fiecare fulg este un înger albastru” (Arlechin în camera albastră).

Echinoxul celuilalt se ridică peste masa tăcerii dincolo de punctele cardinale căzute aleatoriu pe marginea perlată a Universului în doi, doar pentru că „Lângă tine, sensul căderii îmi era indiferent/Cu ochii la aura din jurul frunţii tale,/Cu auzul vrăjit de melodiile pe care le pluteam,/Nu te-am intrebat încotro e susul, ori josul, ori abisul./Pentru mine erau rosturi de neînţeles./Până când m-am zdrobit de asfalt./Tata, unde e mama?/Muritorule, unde iţi sunt lumina şi visul?/Au plecat.”(Sensul căderii).

Amintirile inventariate meticulos le poartă cu el, dincolo de arhipeleagul „fulgilor de lumină” pentru că ştie, conştientizează sensul Timpului febril, irevocabil, tonant prin fluviul existenţial „Mi-am adunat amintirile prăfuite/De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii.”(Amintiri prăfuite).

Trecutul, prezentul sunt secvenţe impromptu care se succed aleatoriu, întru semnele incandescente lăsate de cei dragi, trasee luminoase dintr-o lume despre care a fost deja prevenit „’Priveşte fiule, împrejur!/Frumuseţea desăvârşită doarme peste tot în cale./Aşteaptă să fie văzută’/Dacă privesc adânc în ochii lor./Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi”(Ochii părinţilor). Somnul timpului se deschide larg despletindu-şi umorile „Ce e cu nebunia asta împrejur?/Am început să mă rostogolesc. (…) Ultimul lucru pe care mi-l amintesc/Înainte de a mă pierde în somn,/Este o mângâiere pe frunte/Şi sângele care îi picura în palmă;” (Rostogoliri).

Victima propriului său timp încarcerat ireversibil în el, Dan David caută propriul său sistem de coordonate într-un spaţiu-timp plutitor, din care marginile se rup, se suprapun, se autodevorează, copilăria tresare previzibil, un alt timp paralel invadează releele prezentului vremelnic.
Timpul devine haina spaţiului şi invers în permanenta curgere a universului interior, unde vitraliile deschid albume vechi, neuitate, spre lumile bunicului pierdut la Oituz căruia „nu i-au găsit trupul să-i clădească şi lui oasele/În piramida sub care s-a închegat neamul,/ Să-i picteze ochii albaştri pe tun.” (Apele, oasele).

Timpul cere ofrande rogatorii în instanţele primăverilor de altădată, şi Dan David ştie, are nevoie de toate aceste revendicări dureroase, deşi recunoaşte „Mă tem pentru mâine ca de întuneric, de frig,/Ca de moarte./Nu pot alunga frica din visele crunte/Ale nopţilor lungi./Disperarea îşi înscrie numele/În riduri pe frunte.” (Disperări 4).

„Cerşetorul de timp confirmă existenţa organică a unui Timp ce-şi devorează formele lichide, un concept tranzient aproape aplatizat, proiecţia nomadă a Eului rătăcitor în căutarea absolutului.

Dan David îşi ridică din lumina îngerilor săi cetate până la cer. O cetate precum inimile arhanghelilor cusute prin crepusculul deşertului, unde pe colţurile pietrelor arse cresc cuvinte împletite pentru menestrelii de-a pururea pribegi în căutarea fericirii.

Dan David atinge armura luminiscentă a Timpului şi modelează la căpătâiul lumii semnele unui nou regat: Poezia. Timpul Poeziei este propriul său Timp.

România are nevoie urgentă de un model de țară

ianuarie 2nd, 2011

Dupa 21 de ani, Romania nu are un model de tara. Nu stim incotro ne indreptam. Chestiunea aceasta este cea mai putin procupanta pentru cei ce fac politica, dar si pentru ceilalti.

Am fost imediat dupa 89 anticomunisti si capitalisti  in percepte si ele ne-au dus spre nicaieri. Ne-am propus din condei texte frumoase care nici pana azi nu sunt aplicabile in totalitate.

Enumeram:

1. Nu s-a facut o lustratie imediata si pe termen scurt. Era un prilej de ispasire dupa care  se putea incerca mersul pe mai departe. Facuta imediat, fara patima si corect  era un semnal….Asta nu insemna  inchisoarea sau alte pedepse,  ci  simplu retragerea cel putin pentru o vreme….

2. Am facut caz de proprietatea privata si nici pana azi nu am dus-o pana la capat. Restituirile imobiliare in natura au dat prilejul unor imense speculatii pentru unii si au fost prilej de alte nedreptati pentru altii. Pana la urma s-au impotmolit sau au ajuns intr-o faza in care  au ramas sa arda la foc mic.

3. Restituirea pamanturilor sau a padurilor a creat un haos total. Masura a fost eminamente populista si a fost facuta pentru voturi de catre noua putere instalata atunci. Se stia clar ca  romanul nu are  cu ce sa lucreze pamantul. Puterea de atunci a “dat” pamantul inapoi fara sa asigure si conditii pentru  lucrarea lui macar de catre o parte din proprietari    (acces la credite ieftine, sprijinirea productiei agricole romanesti, etc). Restituirea a tinut mai mult de sentiment si de nostalgie pe de o parte si de calcul din partea noii puteri si nu a avut nimic elaborat sau pragmatic. Rezultatul s-a vazut si se vede. Piata libera nu putea sa functioneze corect  in acei ani  astfel incat sa se realizeze adevarate  acumulari de suprafete care sa permita exploatarea   eficienta.

4. Aruncarea la lada de gunoi a unui dat greu implantat: cultul muncii!

5. Promovarea desantata a  principiului ca fiecare trebuie sa fie patron, ca patronul nu munceste si castiga… din cer. Amintiti-va de  bucuria ciudata a unora care numarau  chioscurile ca semn al capitalismului izbavitor. Plus perceptia insinuata ca este o rusine sa mai fi angajat.

Am navigat in bataia vanturilor cativa ani cu scopul precis ca  un anume esalon sa  acapareze averi si sa detina puterea  prin economic. Politicul s-a subordonat in acest caz economicului.

Ne-am agatat cand nu mai era nimic de facut sau cand “programul” era deja infaptuit de Uniunea Europeana.

Din lac in put. Ne-am facut luntre si punte acceptand la gramada si fara nici o obiectie toate cele ce s-au impus.

Pregatirea intrarii  in UE a fost  lovitura finala cand s-a desavarsit ceea ce era  de terminat.

Am alunecat usor si pe nesimtite sub entuziasmul cantat in gura mare a sosirii marilor investitori spre un model de lume a treia. Tara de consum.

Dupa douazeci de ani, dupa ce UE s-a dovedit  a nu fi  asteptatul tarm (nici nu avea cum), sub presiunea unei noi generatii care nu-si cunoaste trecutul sau il stie deformat si eminamente de pe pozitia anticomunismului anarhic promovat abil  dar care nu vede nimic pentru viitor, am inceput unii si altii  sa ne intrebam ce trebuie sa facem.

Este tarziu dar nu pot sa spun ca prea tarziu. Exista cale de intoarcere  dar va fi presarata cu multe si mari sacrificii.

Romania are nevoie imediata de  a stabili si apoi  urma  un model de tara. Ar fi cantecul de lebada al actualei clase politice care oricum va dispare. Dar va dispare intr-un mod care sa-i mai atenueze marile erori si vicii. Trebuie sa fie un model  bazat pe conditile si necesitatile tarii, nu neaparat original, dar cu o puternica componenta nationala. Intr-o epoca a globalizarii reusim numai prin a fi si nationali. Altfel vom fi cu totul inghititi  de valul urias ce bantuie prin preajma.

Care ar fi setul de componente  ale acestui model de tara?

1. Agricultura.Tranformarea  statutului celor ce se ocupa cu agricultura din taran in fermier. Avem prea putini fermieri si  foarte multi tarani care au o bucata de pamant si nu stiu ce sa faca cu ea. Sa o lucreze nu pot, sa o vanda nu prea au cui!

2. Industrie,  de la  IT la celelalte ramuri. Renasterea industriei este absolut necesara. Marota turismului spre care ne tot imping unii  nu poate sa sustina o tara.

3. Investitii in infrastructura. Masurate si nu de-a valma. Refacerea CFR dupa dezastrul  programului  implementat cu ajutorul Bancii Mondiale.

4. O justitie prin lege si  pentru lege.

5. Promovarea  pe baza calitativa si concurentiala a produselor romanesti.

6. Recastigarea increderii romanilor in Romania.

Par la prima vedere  enumerari teoretice. Le putem dezvolta dar nu acesta este scopul. Ultima componenta sus scrisa  este si cea mai grea dar de aici trebuie plecat!

Altfel nu se poate!

Toate acestea cer masuri si bani. Masurile se iau (daca ai sange), banii se pot obtine. Nu neaparat numai  de la FMI+BM+UE.

Scopul nostru este de a provoca alaturi de altii o dezbatere rapida care sa se finalizeze cu un proiect de model de tara.

Acest proiect  odata aprobat, trebuie  si  realizat.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

România-Franța: motivele răcirii

ianuarie 2nd, 2011

In ultimul an, relatia dintre Franta si Romania s-a degradat semnificativ. In ianuarie presedintele roman Traian Basescu vorbea despre parteneriatul strategic cu Franta ca despre un model de dezvoltare a relatiilor bilaterale. Seful statului facea din intrarea in Schengen, prioritatea zero a politicii externe. 12 luni mai tarziu Franta, partenerul strategic, este principalul opozant al extinderii spatiului Schengen catre Romania si Bulgaria. Mai mult, oficialii francezi fac azi declaratii in care vorbesc despre coruptia persistenta din Romania (desi pina acum Franta nu insistase pe dosarele de coruptie si pe Mecanismul de Cooperare si Verificare pe Justitie), iar vara acestui an a fost marcata de un episod tensionat intre Bucuresti si Paris, atunci cind Franta a decis sa mediatizeze repatrierea romilor romani.

Cum s-a ajuns aici ? Iata citeva explicatii dupa discutii pe care le-am avut cu o serie de cunoscatori ai relatiilor franco-romane.

Chestiunea romilor

De mai bine de un an, din iulie 2009, Franta transmite mesaje Romaniei in legatura cu romii romani din marile orase. Fostul ministru al afacerilor europene, Pierre Lellouche, si-a facut o cauza personala din acest dosar si a venit de mai multe ori la Bucuresti. Desi a promis-o din februarie, Romania nu numeste decit la sfarsitul lui iulie un secretar de stat insarcinat cu problema romilor. Potrivit lui Cristian Pirvulescu, decanul facultatii de stiinte politice din cadrul SNSPA, autoritatile romane au crezut ca “simplul discurs e suficient pentru a adormi vigilenta autoritatilor franceze”. Nu a fost asa. Pe 29 iulie 2010, Nicolas Sarkozy tine un discurs in care cere evacuarea taberelor de romi. Incepea o operatiune extrem de mediatizata de expulzari catre Romania si Bulgaria. (De fapt, noua este doar mediatizarea, pentru ca repatrierile si expulzarile aveau loc de citiva ani, intr-un mod mai discret)

In urma acestei actiuni, guvernul francez primeste o salva de critici din partea comunitatii internationale – incepind cu Consiliul Europei, continuind cu ONU, Parlamentul european si Comisia Europeana. Franta, tara drepturilor omului, este acuzata de comisarul european pentru libertati, Viviane Reding, ca ar practica deportari. Ceea ce ar fi trebuit, in viziune autoritatilor franceze, sa ramana la nivel bilateral capata o dimensiune europeana. Potrivit lui Jean Michel de Waele, profesor la Universitatea Libera din Bruxelles, “Nicolas Sarkozy a incercat sa instrumenteze politic chestiunea romilor”. Neobisnuita cu astfel de critici, e posibil ca Franta, ranita in orgoliu, sa fi pastrat resentimente la adresa Romaniei.

Politica interna franceza

Franta se afla intr-o perioada pre-electorala pentru alegerile prezidentiale din primavara lui 2012. Remanierea guvernamentala din toamna a plasat guvernul lui Francois Fillon si mai la dreapta decit era. Una dintre temele ce se vor afla in dezbatere va fi lupta impotriva imigratiei ilegale (si aici alegatorii francezi nu fac diferenta intre cei care se misca in interiorul Uniunii si cei care vin din afara ei ). Nicolas Sarkozy va folosi cu atit mai mult acest discurs cu cit este atacat din partea dreapta a esicherului politic de extrem de carismatica Marine Le Pen, fata lui Jean Marie Le Pen, cea care probabil va prelua presedintia Frontului National.

Nu trebuie uitat ca lupta imigratiei ilegale este unul dintre caii de bataie favoriti ai lui Sarkozy inca de cind era ministru de interne. Mai mult, intr-un discurs tinut in 2008 in Parlamentul Romaniei (chiar dupa ce se semna parteneriatul strategic…), Sarkozy vorbea deja despre necesitatea unui “pact comun european pentru lupta impotriva imigratiei ilegale.” Tema nu e deci noua si nici semnalele.

Problema Schengen

Chiar daca in Romania exista sentimentul ca aminarea aderarii la Schengen are numai motive politice interne franceze, exista si temeri reale ca Romania si Bulgaria nu vor reusi sa pazeasca bine cele doua frontiere. Motivele sint coruptia (in Romania) si criminalitatea organizata (in Bulgaria).

Schengen are deja probleme in flancul sudic, mai ales in Grecia si Italia. Grecia a cerut recent asistenta din partea UE pentru ca nu mai poate face fata valului de imigranti ilegali din state terte : in fiecare zi, sute de persoane din Irak, Afganistan, Iran sau Somalia incearca sa intre in Grecia. Pe insula italiana Lampedusa ajung peste 20 de mii de imigranti ilegal in fiecare an. Intrebarea pe care si-o pun francezii si alti europeni este : de ce sa primim acum doua tari care se pot dovedi noi vulnerabilitati ? (in replica, autoritatile romane pot cita din raportul unui grup de lucru din Consiliul UE care arata ca autoritatile franceze nu considera ca lupta impotriva migratiei ilegale la frontiera maritima a Frantei ar fi o prioritate…, dar nu Franta este cea care vrea sa intre in Schengen acum). Problema este, dupa cum spune Jean Michel de Waele ca « societatea franceza nu a acceptat cu totul extinderea UE catre Romania si Bulgaria, considerind ca aceste doua tari au intrat de fapt nepregatite ». Neadmiterea in Schengen poate fi privita ca o decizie politica, sustine si jurnalistul franco roman Nicolas Don, « dar la fel de politica a fost si decizia de a primi Romania si Bulgaria in UE in 2007, cind era evident ca Bucurestiul si Sofia nu indeplinesc toate criteriile. »

Greselile Romaniei

Bazandu-se pe existenta parteneriatului strategic, Romania nu a luat in seama la timp semnalele venite de la Paris. Dupa cum spune Cristian Preda, europarlamentar si bun cunoscator al Frantei, “Bucurestiul a stat timp de opt luni fara ambasador in Franta, intr-un moment de relatie dificila cu Parisul. De asemenea “reactia fata de Schengen a fost tarzie. Semnalele nu au venit la timp dinspre Bucuresti si s-a mizat prea mult pe sprijinul Comisiei Europene, desi se stia ca decizia finala o ia Consiliul Uniunii Europene. Din motive care imi scapa, reactia noastra a fost extrem de tardiva”.

Tot la capitolul greseli sau inabilitati pot fi trecute si declaratiile repetate ale sefului statului in legatura cu cetatenia romana acordata cetatenilor republicii Moldova. Desi numarul cetateniilor acordate nu este foarte mare, aceste declaratii au dat posibilitatea unor speculatii pe tema “valului de cetateni moldoveni care devin romani” si a frontierei Europei care nu s-ar afla la “Prut, ci la Nistru”.

In fine, citeva cuvinte si despre participantii dialog. De parte romaneasca, ministrii cei mai vizibili au fost Teodor Baconschi si Catalin Predoiu, titularul de la Justitie. Traian Basescu se intilneste si el la summit-urile europene cu Nicolas Sarkozy (desi presa romaneasca si internationala a speculat pe marginea dialogului gestual dintre cei doi care indica o racire a relatiilor ). Lipsesc insa din peisaj titularii de la alte ministere implicate in parteneriatul strategic si, mai ales, se remarca absenta completa a premierului Emil Boc. Toti prim ministrii care l-au precedat, fie ca e vorba de Radu Vasile, Adrian Nastase sau Calin Popescu-Tariceanu au fost extrem de activi in relatia cu Franta, chiar daca aceasta nu era ridicata atunci la nivel de « parteneriat strategic »

Chestiunile economice.

Desi parteneriatul strategic semnat acum trei ani prevede o colaborare stransa in multe domenii : agricultura, transporturi, energie, militar etc, rezultatele practice sint putin vizibile. Mai mult, o serie de proiecte economice aflate pe agenda au disparut sau au fost amanate. Astfel, la inceputul anului se vorbea despre apropiata semnare a unei intelegeri privind constructia unei centrale nucleare cu “tehnologie europeana, deci franceza” (dupa cum se exprima ministrul de externe, Teodor Baconschi). Pe fond de criza economica, proiectul e in adormire. Franta era interesata si de reactoarele 3 si 4 de la Cernavoda ( vezi articolul lui Dan Tapalaga de pe HotNews.ro ), dar nu a avut castig de cauza. Compania Vinci s-a retras in conditii nu foarte clare din proiectul de constructie al autostrazii Comarnic Brasov. Dupa cum remarca la RFI consultantul finanicar Ionel Blanculescu este pentru a doua oara in citiva ani cind Vinci are de pierdut intr-un contract cu Bucurestiul. Pentru o companie a carei cifra de afaceri e egala cu bugetul Romaniei, o astfel de infrangere nu ramane fara urmari. Gaz de France, prezent in Romania, are relatii tensionate cu Agentia Nationala de Reglementare in Domeniul Energiei din cauza pretului gazului. Pana si un proiect aparent minor cum ar fi terenul pe care urmeaza sa fie construit noul liceu francez din Bucuresti e grevat de nenumarate probleme de peste 10 ani ! “Exista ratiuni de ordin comercial si economic care fac ca Parisul sa astepte niste gesturi din partea Bucurestiului” spune jurnalistul franco-roman Nicolas Don. Gesturi care intarzie.

Represalii

In unele cercuri apropiate de puterea de Bucuresti am auzit vorbindu-se despre posibilitatea unor actiuni de raspuns la opozitia Frantei fata de aderarea Romaniei la Schengen, in asa fel incit actiunile europene ale Parisului sa fie afectate. Cum s-ar putea intampla asta ? Anne Marie Blejan, jurnalista la HotNews.ro spune ca “tehnic ar fi posibil. Romania ar putea vota impotriva intereselor Frantei intr-un vot in Consiliu. Cred insa ca ar fi o greseala pentru statutul celor doua tari e diferit. Franta poate afecta mult mai mult interesele Romaniei decit poate afecta Romania interesele Frantei”. Alti observatori vorbesc despre dificultati suplimentare pe care le-ar putea intampina firmele franceze aflate in Romania. O strategie periculoasa insa, afectarea intereselor unor firme franceze ar putea atinge si interese economice romanesti. Mai mult, daca societatile franceze se vor simti hartuite isi pot face bagajele si pleca din Romania.

Jean Michel de Waele crede totusi ca in perioada urmatoare am putea asista la o “inasprirea a discursului anti-francez si anti-Sarkozy in Romania”, dar si ca “Sarkozy ar putea sa faca din Romania un tap ispasitor in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2011”. In fine, europarlamentarul Cristian Preda invita la prudenta : “Daca vom vedea in episoadele recente motive pentru a privi Franta ca pe un adversar, vom intra pe un teritoriu mlastinos si periculos, deoarece nu trebuie uitat sprijinul masiv al Frantei pentru aderarea Romaniei la NATO si la UE. In relatia cu Parisul, Romania trebuie sa gaseasca un ton cordial si demn”.

2011?

Dupa episoadele tensionate din 2010, cum va evolua relatia anul viitor ? Ea depinde in primul rand de chestiunea Schengen. E foarte probabil ca aderarea nu se va produce in martie, ceea ce va starni frustrare la Bucuresti. Noul ministru francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, spune ca ar trebui creat un “grup de lucru la nivel european care sa ajute Romania si Bulgaria sa se pregateasca pentru aderarea la Schengen”. Sa fie vorba despre o noua monitorizare ? Romania a anuntat ca nu accepta asa ceva. Dar care ii este marja de manevra din moment ce cuplul franco-german e pe aceeasi lungime de unda referitor la Schengen, iar alte tari au aceeasi viziune ?

Cum in ambele tari politica externa este “domeniul rezervat” al presedintilor e nevoie cit mai repede de un dialog intre Nicolas Sarkozy si Traian Basescu. O vizita a lui Traian Basescu la Paris fusese schitata in urma unui dialog telefonic din luna septembrie. De asemenea, ministrul de externe, Teodor Baconschi spunea ca va merge la Paris pentru a pregati vizita sefului statului. La citeva zile dupa aceasta declaratie, Traian Basescu anunta insa ca initiativa ministrului de externe este “nefericita” (un anunt care a starnit o oarecare perplexitate in ministerul francez de externe). Presedintele roman spune ca se intilneste la Consiliile Europene cu Nicolas Sarkozy, o data la trei luni, si, prin urmare nu ar fi nevoie de o intalnire speciala.

Si totusi. Cind cel care ti-a fost principalul avocat pentru aderarea la NATO si UE trimite mesaje atit de critice situatia este preocupanta iar o vizita bilaterala – cu o agenda clara – nu ar fi in nici un caz superflua. Cu cit dialogul se petrece mai repede, cu atit sansele ca tensiunea sa scada sint mai mari. In caz contrar, s-ar putea sa fim nevoiti sa asteptam rezultatul alegerilor prezidentiale franceze din 2012 pentru a relansa relatia dintre Paris si Bucuresti.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro

Președintele Parlamentului – șef al statului prin puterea legii

ianuarie 2nd, 2011

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Marian Lupu este noul președinte interimar al Republicii Moldova (foto: www.pdm.md)

Presedintele Parlamentului, Marian Lupu, exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 91 din Constitutia Republicii Moldova, dacă funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.

Din economia articolului 91 din Constitutie, Presedintele Parlamentului exercita interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova ope legis (prin puterea legii), fara a mai fi necesara consumarea unei proceduri parlamentare speciale. Aceasta interpretare vine in consonanta cu principiul asigurarii continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului. Prin urmare, Presedintele Parlamentului devine automat Presedinte interimar.

Potrivit art. 135 alin.(1) lit. f) din Constitutie, Curtea Constitutionala urmeaza sa constate circumstantele care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova. Astfel, din interpretarea gramaticala a textului constitutional, deducem ca atributia Curtii este de a constata o circumstanta sau o situatie si nu de a hotara asupra acesteia. Prin urmare, avizul emis de Curtea Constitutionala are un efect declarativ si nu constitutiv, deoarece Curtea este chemata sa constate existenta unei situatii nascute anterior sesizarii. Avizul Curtii nu “da nastere” interimatului, ci doar confirma existenta acestuia. Daca s-ar merge pe ideea ca interimatul ia nastere la data emiterii avizului Curtii Constitutionale, atunci s-ar incalca principiul continuitatii exercitarii atributiilor de sef al statului, statuat in termeni imperativi in art. 91, ajungandu-se la situatia in care, intre data intervenirii vacantei functiei, demisiei sau imposibilitatii temporare de exercitare a atributiilor si data constatarii existentei acestor circumstante prin avizul Curtii Constitutionale,sa existe un vid de putere la nivelul sefului statului, lucru nepermis intr-un stat de drept.

In consecinta, normele din Codul jurisdictiei constitutionale, recte art.38 alin.(2) lit. c) coroborat cu art. 63 lit. d), prin care se statueaza ca pentru constatarea  circumstantelor ce justifica interimatul functiei  de Presedinte  al Republicii Moldova, Parlamentul trebuie sa adopte o hotarare, semnata de Presedintele Parlamentului, sunt contrare spiritului Constitutiei. Urmand logica acestor texte, se poate ajunge la situatia absurda in care o majoritate conjuncturala constituita in Parlament ar respinge o astfel de hotarare, ceea ce inseamna crearea pe cale artificiala a unei situatii de vid de putere, intrucat, nefiind adoptata hotararea respectiva, nu poate fi sesizata Curtea Constitutionala pe taramul art. 135 alin.(1) lit. f). Pe cale de consecinta, Curtea nu ar putea emite avizul care ar urma sa constate existenta circumstantelor care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, fapt ce ar duce la un blocaj institutional.

De lege ferenda, se impune modificarea Codului juridictiei constitutionale in sensul atribuirii Presedintelui Parlamentului dreptul de sesizare a Curtii Constitutionale pe taramul art. 135 alin.(1) lit.f), fapt ce ar duce la punerea in acord a acestor dispozitii cu spiritul Constitutiei si ar evita situatiile de blocaj institutional.

In concluzie, Presedintele Parlamentului asigura automat interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova, in conditiile normei imperative de la art. 91 din Constitutie.

Tăiem porcul la Chicago! O știre face ocolul presei din România…

ianuarie 2nd, 2011

O stire face ocolul presei din tara. Niste romani au taiat porcul de Craciun. S-a intamplat la Chicago -SUA.
Alarmati de zgomotele firesti unui astfel de ritual, dar necunoscute lor, vecinii au alarmat fortele de politie. Dupa ce trupele au luat cu “asalt” curtea imobilului unde se petrecea marele delict, romanii au fost dusi la politie,de unde au scapat usor pe motivul respectarii dreptului la libertate in privinta traditiilor.

Nu vad nimic deosebit in stire, un fapt absolut divers si mi se pare chiar idiot interesul care i se da. Chiar daca ar fi adevarata!

Asa alimentam, din ratiunea unui rating aberant, prin pierderea increderii in ce inseamna roman si Romania, enumerari si caracterizari de genul: “gluma numita Romania”, ”gloata salbatica ce nu stie decat sa fure”, ”vagauna medievala” cu care m-a procopsit recent un “comentator” de pe net!

Ca mi-a spus-o mie nu ar fi o problema, dar individul se referea la romani si Romania.

Am reactionat in acel caz cum fac si acum!

Mult zgomot pentru nimic in cazul Chicago dar si zgomotul intra la aditionale….

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com

Istoria ieri şi azi: faptele „aşa cum au fost” şi tentaţia falsului

ianuarie 2nd, 2011

Autorii primelor scrieri oamenilor şi faptelor din trecut şi-au legitimat consemnările prin clamarea adevărului celor consemnate, demonstrat prin invocarea unor mărturii care să pară credibile potenţialilor cititori, a inspiraţiei divine sau a unor experienţe personale care i-au pus în contact nemijlocit cu realităţile descrise. Aceleiaşi etape a genezei sale, îi datorează istoria şi caracterul ei angajat în serviciul cetăţii, al cauzei comunităţii căreia i se adresa sau a facţiunii căreia îi aparţinea autorul şi protectorii săi, iar astfel de afinităţi şi limitele cunoaşterii au favorizat disponibilitatea istoricului spre emoţional şi retorică, făcând loc pledoariilor patriotice şi expunerilor literare. Antichitatea clasică ne-a transmis istoricilor contemporani atât idealurile ştiinţifice ale istoriei ca învăţătoare a vieţii, ale descrierii faptelor fără mânie şi părtinire, dar şi interferenţele riscante cu naraţiunea literară şi cu preluarea necritică a unor tradiţii şi mituri. Încă în momentul în care conflictul pentru dominaţia lumii clasice mediteraneene nu se tranşase, grecul Polibyos, poate singurul istoric în accepţiunea ştiinţifică a termenului pe care l-a cunoscut antichitatea, sublinia responsabilităţile ce revin autorului de istorie şi caracterul nociv al mistificărilor voluntare şi ale exagerărilor stilistice. Meritele sale ca promotor al spiritului critic sunt cu atât mai mari cu cât avem de-a face cu exponentul unei comunităţi care pierduse competiţia politică şi economică şi care căuta mijloace de a-şi prezerva specificul cultural în relaţie cu noua putere în ascensiune, Roma lui Cato Senior şi a Scipionilor. Conştiinţa înfrângerii şi prizonieratul politic nu îi inspiră autorului  ostilitate faţă de subiectul său, ci mai mult, îi prilejuieşte o analiză pertinentă a instituţiilor romane, elenistice şi cartagineze, iar succesele Romei sunt explicate tocmai prin caracterul echilibrat şi funcţional al sistemului său politic şi administrativ.

Nu am insistat asupra acestui exemplu pentru a face o demonstraţie de falsă erudiţie, ci din convingerea că sensurile enunţurilor şi metodei sale au rămas la fel de actuale şi azi, chiar şi după două secole în care fiecare ideologie şi revoluţia pe care a generat-o a propus o lectură proprie a istoriei, pornind de la repudierea precedentelor şi structurată în logica normelor etice şi ştiinţifice considerate canonice. Apelul la critică, responsabilitate şi renunţarea la locuri comune în favoarea contextualizării continuă să fie singurele mijloace care asigură o reconstituire veridică a realităţilor care ne-au precedat, care au supravieţuit oricum sub forma unor relatări parţiale, marcate de selecţia subiectivă a memoriei individuale şi colective.

Scrisul istoric şi discursul naţional

Apariţia istoriografiei moderne şi structurarea coerentă a ideologiilor naţionale sunt fenomene aproape contemporane, iar interferenţele dintre ele nu se rezumă doar la date conjuncturale sau de cronologie. Adepţii tezelor herderiene au căutat în studiul specificului şi tradiţiilor naţionale resorturile volksgeistului, forţa colectivă ce guvernează destinul istoric al comunităţilor umane, încercând să se distanţeze de scientismul nivelator al iluminiştilor şi de credinţa lor nestrămutată în virtuţile omului şi ale civilizaţiei. Aşa cum apartenenţa la religia creştină nu a pus capăt rivalităţilor dintre suveranii şi comunităţile etnice medievale, iar începând din secolul al XIII-lea a devenit unul din catalizatorii conştiinţei identitare, naţionalismul, religia lumii moderne a accentuat concurenţa pentru acumularea de resurse şi pentru pondere politică. Xenofobia latentă pe care pragmatismul oamenilor politici a menţinut-o în limite controlabile pe durata secolului al XIX-lea, dar care a declanşat în ultimă instanţă cele două războaie mondiale, s-a manifestat şi în planul scrisului istoric, cu reverberaţii detectabile şi azi în mentalul şi conduita colectivă. Istoricii s-au simţit datori să-şi servească naţiunea de origine punând în serviciul obiectivelor acesteia resursele entuziasmului patriotic în aceeaşi măsură în care faptele adversarilor tradiţionali au fost filtrate prin grila rigorii critice. Teoreticieni ai ştiinţei istorice precum Leopold von Ranke sau Theodor Momsen au acreditat tema misiunii civilizatoare a naţiunii germane în relaţie cu slavii şi maghiarii, iar discipoli ai acestora au glosat asupra pretinsei incapacităţi a naţiunilor din est de a se edifica structuri statale sau urbane. Istoricii francezi au subliniat superioritatea culturală şi instituţională a francezilor, edificatorii celui mai eficient stat medieval, guvernat de instituţii naţionale, iar istoricii ruşi, adepţi sau ostili teoriei descendenţei din varegi, au căutat în Evul Mediu sensurile misiunii naţiunii ruse şi au propus paradigmele ortodoxiei ca soluţie morală pentru regenerarea morală a Occidentului, ca o contrapondere la liberalism şi ssubversiunea revoluţionară. Istoriografia românească antebelică a evoluat într-un sens similar, autorii formaţi în ambianţa universitară franceză sau germană au încadrat interesul pentru cunoaşterea istoriei românilor în efortul de edificare a statului naţional. Discursul istoric s-a concentrat asupra unor subiecte aflate pe agenda politică a momentului, precum controversele cu istoriografia maghiară legate de continuitatea locuirii la nordul Dunării şi mai ales în spaţiul intracarpatic după retragerea romană din Dacia, rolul românilor în apărarea creştinătăţii şi valoarea de simboluri şi forţa de sugestie a unor leaderi politici şi militari, aureolaţi de victorii militare sau, într-o dimensiune mai puţin vizibilă, a unor intelectuali care au contribuit la articularea discursului identitar al românilor. Este dificil de stabilit cu precizie dacă anumite concluzii ale acestei etape a scrisului istoric românesc, nuanţate sau anulate de cercetări ulterioare, au fost generate de comandamente sociale sau politice, sau de limitele cunoaşterii surselor documentare şi a arhivelor. Ar fi cu totul nedrept să invalidăm în integralitatea ei opera unor specialişti de talia lui A.D.Xenopol, Nicolae Iorga sau Gheorghe I. Btrătianu, aşa cum tind să facă unele abordări contemporane, numai în virtutea unor exagerări obiective sau a suportului documentar de care au dispus aceştia din urmă. Pe de altă parte, naţionalismul românesc modern pare aproape rezonabil în comparaţie cu scrierile unor prelaţi maghiari care, în contextul revoluţiei din 1848 îl invocau pe Iisus ca pe un strămoş al maghiarilor sau cu autorii ruşi care conectau originile Romanovilor cu dinastia Iulia-Claudia. Chiar dacă şi în spaţiul românesc, istoria nu s-a putut sustrage exigenţelor propagandei, iar faptul este relevat cu uşurinţă de manualele din epocă, mediul academic a manifestat disponibilităţi pentru dezbateri în care caracterul polemic nu a exclus în general civilitatea, iar actele de frondă ale generaţiilor mai tinere au inspirat noi direcţii interpretative, cu rezultate ce pot fi valorificate în actualitate, odată ce restituirea trecutului se poate emancipa de presiunile prezentului.Laboratorul istoricului avea să fie confiscat asemenea bibliotecilor publice şi private şi transformat în poligon de experienţe ideologice şi identitare ca urmare a instaurării regimului comunist. Dacă preluarea mediocră a docmelor staliniste datorată lui Mihail Roller a rămas un fenomen meteoric, discursul istoric naţional-comunist continuă să genereze provocări pentru istoricii profesionişti şi să capaciteze atenţia unor categorii ale publicului, afectate de ritmul schimbării grilei de valori sociale şi educaţionale..

Rechizitorii, baricade, conspiraţii

Tentativele regimurilor comuniste de a se legitima prin apelul la trecutul naţiunilor guvernate a fost un fenomen intens studiat în ultimele două decenii şi chiar dacă problematica generează un larg spectru de opinii şi controverse, majoritatea studiilor tind să îndreptăţească aprecierea lui Adam Michnik, conform căreia naţionalismul a reprezentat ultimul refugiu al comunismului. Cazul românesc este unul din puţinele care oferă exemple de instrumentalizare sau reinventare a istoriei naţionale înintegralitatea ei, din antichitate până, să ne oprim aici, la revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să ne reamintim de exagerările referitoare la rolul tracilor în antichitate sau la superioritatea iliteratei civilizaţii dacice în raport cu invadatorii romani, chiar dacă pe descendenţa romană a românilor se fondase identitatea naţională românească modernă.. Varianta extremă a acestui aşa-numit dacism şi-a asigurat o oarecare popularitate după 1990, graţie unor publicaţii cu preocupări exotice, mult mai bine susţinute economic decât cele aparţinând universităţilor sau muzeelor, cu documentatele dar sterilele lor cercetări arheologice. Teze conform cărora în Carpaţi s-ar afla un centru dinspre care au iradiat toate marile civilizaţii ale antichităţii, sau dezbaterea în jurul tăbliţelor de la Tărtăria, considerate de unii drept dovezi ale primei scrieri din istoria omenirii, sunt extrem de tentante într-un context socio-cultural marcat de regres economic şi de recalibrări axiologice. Acelaşi gen de practici au vizat şi Evul Mediu şi epoca modernă, voievozii munteni şi moldoveni fiind confiscaţi de propaganda oficială pentru potenţialul lor de precursori ai regimului dictatorial. Moldova şi Ţara Românească devin astfel protagonistele unei istorii autarhice, în care poporul înarmat, strâns unit în jurul conducătorului, au ca unică raţiune de a fi apărarea ţării în faţa vecinilor ostili, demers jalonat de victorii militare de excepţie, separate prin lungi perioade de tăcere. Trecutul este invocat în forma sublimată a unor personalităţi alese să satisfacă interesele oficiale, iar retorica marxistă şi-a păstrat parţial sfera de influenţă în relaţie cu epoca modernă, în care monarhia şi partidele active în vechiul regat şi în Transilvania sunt aproape ignorate, în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza sau a câtorva leaderi paşoptişti radicali. Istoria Transilvaniei, a beneficiat de acelaşi tratament, numai că în această privinţă, rescrierea militantă a trecutului a luat forme mai palpabile tocmai la Cluj, unde administraţia naţionalistă a generat cunoscuta confruntare legată de statuia regelui Matya Corvinul şi de vestigiile fundaţiei romane a oraşului. Poate părea straniu faptul că tocmai unul din cei mai iluştri regi ai Ungariei, căruia adversarii politici i-au reproşat originea românească, a devenit obiectul ostilităţii celor ce se străduiau să afirme programatic caracterul românesc al Transilvaniei. Explicaţia nu trebuie căutată doar în caracterul de simbol pe care monumentul l-a dobândit pentru comunitatea maghiară din Cluj, ci mai ales în necesitatea funciară a unei istorii conflictuale între români şi unguri, singura care poate legitima autoritatea unor leaderi exclusivişti, în lipsa unor performanţe în gestiunea treburilor publice. Aceleiaşi viziuni etniciste i se încadrează şi românizarea şi cultul lui Paul Kinisz, mai cunoscut ca Pavel Chinezul, şi mai ales insistenţa ostentativă asupra unor momente tragice din istoria modernă a Transilvaniei, precum conflictul din 1848-1849. Subiectele care asigură speculaţiei şi falsificării un spaţiu nedrept de generos sunt datele istoriei contemporane, insuficient cunoscută chiar istoricilor profesionişti. Autori de diverse formaţii şi încadraţi unor tendinţe politice difuze îşi propun să exonereze mişcarea legionară de acuzaţiile de antisemitism şi asviolenţă, sau încearcă o reabilitare măcar parţială a lui Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Este evident că fenomenul legionar merită o analiză mult mai nuanţată decât cea rezultată din dosarele Siguranţei sau ale Securităţii comuniste, că această mişcare antisistem a avut particularităţi care o diferenţiază de nazismul german sau de fascismul italian, dar evenimentele anilor 40 nu pot fi explicate doar prin caracterul tendenţios al opiniilor adversarilor sau prin existenţa, mai mult sau mai puţin dovedită, a unor provocatori. În aceeaşi ordine de idei, nu putem ignora faptul că şi societatea românească a cunoscut forme ale antisemitismului, de la circumspecţia lumii rurale în raport cu unele practici economice şi forme de viaţă, la excesele unor categorii sociale urbane sau expresii livreşti.

Mecanismul după care sunt elaborate aceste aprecieri care încearcă să-şi asigure o dublă cetăţenie, în zona istorică şi în cea politică, este unul uşor de decriptat: promotorii lor sunt în majoritate istorici autodidacţi, tentaţi de popularitatea facilă adusă de invective, preiau selectiv şi necritic fapte istorice reale dar refuză contextualizarea, iar locul documentului este luat de vehicularea unor teorii ale conspiraţiei universale. Responsabilitatea pentru gradul de credibilitate al acestor interpretări revine şi istoricilor specializaţi, care dintr-un complex de superioritate sau din raţiuni de oportunitate preferă să evite confruntările cu autorii lor, dar şi oficialităţii, care în lipsa unor beneficii imediate, plasează investigaţia istorică la periferia cercetării ştiinţifice. Experienţa tragediilor din proximitatea frontierelor noastre ar trebui să fie suficientă pentru a înţelege la ce poate duce falsificarea trecutului îndepărtat sau recent, sau permanenta agitare a cămăşii însângerate. Inhibarea riscurilor nu poate fi avută în vedere decât prin soluţii pe termen lung, care să-şi găsească locul în reforma educaţiei, în care istoria să nu se mai reducă la memorarea prea puţin utilă a unui şir de date şi bătălii, dar nici să neglijeze analiza unor astfel de evenimente în favoarea unor eseuri canonice despre integrare europeană şi multiculturalism, care să înlocuiască realismul socialist cu corectitudinea politică.

Crăciun la Botoșani

ianuarie 2nd, 2011

La parada si spectacolul formatiilor de obiceiuri populare, datini ( sarbatorile de iarna ) din Botosani participa in fiecare an formatii locale si din alte judete cum ar fi Bacau, Iasi , Maramures, Bistrita si chiar Republica Moldova.

Spectacolul incepe cu o parada pe strazile orasului iar apoi fiecare formatie/judet se prezinta cu un program pe scena din piata orasului. Ca in fiecare an si anul acesta a fost un spectacol superb, ti se pune un nod in gat cand vezi incarcatura spirituala a acestor obiceiuri. In multe sate sunt primari sau profesori inimosi care incurajeaza pastrarea acestor comori, ei merita toata stima, lauda si incurajarea noastra a romanilor.

Langa Botosani, in localitatea Tudora, are loc in ziua de 31 decembrie a fiecarui an un spectacol, destul de mare, cu obiceiuri numai din aceasta comuna. Vin zeci de masini cu vizitatori din multe judete indepartate sa urmareasca minunea spectacolului folcloric.

Aceste obiceiuri de Craciun se organizeaza in mai toate judetele Romaniei iar pentru varietatea spectacolelor fiecare judet importa si exporta formatii din judetele vecine.

O mai noua traditie este Targul „Produs in Botosani ” unde expun mesteri populari, mestesugari, firme de produse de carne , brutarie, bauturi naturale, miere de albine, toate produse locale. Este o adevarata binecuvantate sa fii acolo de sarbatori, sa participi cu tot sufletul la astfel de superbe manifestari folclorice.

Nu ar fi rau sa promovam mai mult aceste comori ale poporului nostru care ne-ar putea aduce mii de turisti curiosi din toate partile lumii. Un francez a afirmat nu de mult ca la noi in Romania la fiecare 20 km intalnesti alte si alte traditii si obiceiuri,  varietatea este imensa iar el nu a vazut asa ceva nicaeri altundeva in lume.

Dan David Prize 2011

ianuarie 2nd, 2011

Dan David Prize 2011 este oferit de Fundatia The Dan David al carui sediu se afla la Universitatea din Tel Aviv.

Informaţii generale pentru Burse 2011

Termenul limită pentru primirea cererilor de burse este 15 martie 2011.

Dan David Prize 2011 ofera anual douăzeci burse de studiu in valoare de 15.000 dolari pentru studenti doctoranzi cu merite deosebite şi pentru studenti postdoctoranzi cu merite exceptionale în domeniul ales.

Dan David Prize 2011 consta in acordarea a zece burse postdoctorale şi doctorale pentru studenţii de la universităţi din întreaga lume şi zece burse pentru studentii de la Universitatea din Tel Aviv.

Dan David Prize 2011 este acordat în funcţie de merit, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică.

Pentru aplicatie puteti accesa: http://www.dandavidprize.org/index.php/scholarship-applications/application-form.html

sursa: http://www.dandavidprize.org/

Recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști

ianuarie 2nd, 2011

Trebuie să precizez că nu toți acești cârcotași naționaliști sau nostalgici comuniști sunt persoane care au trăit ca adulți înainte de decembrie 1989. Unii sunt tineri care au aflat de la rude, din cărți sau de pe internet că pe vremea lui Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău și în orice caz mai bine decât pe vremea lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu.

Deși i-am împărțit în două categorii, naționaliști și comuniști, distincția nu e ușor de făcut. În prima categorie intră de regulă aceia care se declară anti-comuniști, dar până la urmă ambele categorii cad de acord în aversiunea lor față de prezentul democratic, ajungând practic la aceleași cauze ale relelor actuale și la aceleași soluții, de cele mai multe ori simpliste, pentru remedierea lor.

În rândurile ce urmează am să fac niște recomandări pentru cârcotașii naționaliști și nostalgicii comuniști, care le-ar putea fi utile în depășirea stării permanente de frustrare care le otrăvește mintea și viața. Iată-le:

– Nu mai înjurați democrația, atribuindu-i responsabilitatea pentru toate relele prezentului. Învățați din trecut că este alternativa cea mai puțin proastă dintre toate câte au fost încercate până acum, din timp în timp, vorba lui Churchill (pe care mulți dintre voi îl urăsc, pentru “vânzarea României lui Stalin”, deși fără această “vânzare” n-ați mai fi cunoscut pe pielea voastră sistemul comunist pe care acum îl regretați).

– Încercați să înțelegeți că libertatea de exprimare pe care o clamați (și care e reprimată în sistemele a căror apologie o faceți) impune și responsabilitate. Nu mai incitați la ură (de rasă, interetnică, religioasă, de clasă). Pe lângă faptul că e moralmente abject, de cele mai multe ori constituie un delict penal.

– Nu mai dați soluții simpliste, de tipul “ar trebui băgați imediat la închisoare (eventual împușcați) toți cei care…”. Ceaușescu (pe care mulți dintre voi îl regretă) avea la îndemână aceste metode și n-a rezolvat nimic, dimpotrivă. Învățați că într-o democrație, unde interesele cetățenilor sunt adesea conflictuale, soluția nu poate fi decât un compromis adeseori nesatisfăcător. Acceptați faptul că în societate un pesimism realist e mult mai util decât un optimism nemărginit și nebazat pe realitate.

– Limitați-vă încrederea în capacitățile statului de a rezolva orice problemă a cetățenilor. Dacă doriți să ajutați la bunul mers al societății, alăturați-vă unui partid politic sau unei organizații a societății civile.

– Nu mai tunați și fulgerați împotriva celor care nu vă împărtășesc convingerile religioase (de regulă creștin ortodoxe). Nu mai confundați ateismul de stat de sorginte comunistă cu ateismul individual dintr-o democrație. Nu mai militați împotriva predării teoriei evoluției și în general a științei în școli sau dacă doriți să fiți consecvenți renunțați să mai folosiți internetul și duceți-vă la preot, nu la medic atunci când sunteți bolnavi. Și mai presus de orice nu uitați că în România, ca în orice țară democratică, religia e separată de stat.

– Nu mai incitați la ură împotriva romilor. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României și mai, presus de orice, ființe omenești. Nu se va rezolva problema lor socială (reală) cu metode de forță sau cu continuarea tacită a discriminării actuale.

– Nu-i mai înjurați pe ungurii din România. Sunt, ca și voi, cetățeni ai României, pe aceste meleaguri de 1000 de ani, iar în Transilvania, cu origini probabil mai vechi decât majoritatea românilor de acolo. Au dreptul să se simtă și ei acasă în țara lor, inclusiv să-și folosească limba maternă în public. Dacă nu puteți să vă puneți în pielea lor, atunci gândiți-vă la românii din Ucraina și imaginați-vă ce înseamnă să fii minoritar.

– Nu mai dați vina pe evrei pentru tot ce se întâmplă rău în România. După ce i-ați acuzat că au adus comunismul (pe care acum mulți dintre voi îl regretați), acum îi acuzați că au adus capitalismul. Abandonați încrederea oarbă în teoria consiprației universale evreiești. Și chiar presupunând, prin absurd, că evreii conspiră împotriva României, dacă sunt așa de puternici cum îi considerați voi, ce rost are rezistența, sau “if you can’t beat them, join them”. Nu mai negați Holocaustul, pe lângă faptul că e stupid în anul 2010 – când există atâtea dovezi istorice – și abject din punct de vedere moral, mai constituie și un delict penal în România.

– Nu vă mai revoltați împotriva Uniunii Europene și a NATO, după ce ani de zile ați dorit, în marea voastră majoritate, ca România să facă parte din cele două organizații occidentale. Din nou, ca și cu democrația, e cel mai mic dintre două rele.

– Nu mai idealizați personaje ca Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. Chiar dacă au avut vreun merit în trecut, moștenirea lor nu poate fi decât una nocivă în contextul de azi.

– Nu vă mai imaginați că se poate trăi ca în capitalism și munci ca în comunism. Asumați-vă răspunderea pentru propria bunăstare și nu mai așteptați ca cineva să vă “dea” ceva.

Nu săriți de doi metri, dând cu capul de tavan, când citiți aceste rânduri. Reflectați și poate adoptând câteva dintre aceste recomandări viața voastră va deveni, dacă nu mai bună, atunci ceva mai puțin inconfortabilă.

Canonul libertății: “Religiile politice” de Eric Voegelin

ianuarie 2nd, 2011

A sosit din plin momentul ca discutiile in jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea sa iasa din amatorism, sa intre cu adevarat in zona expertizei.  Este nevoie de racordarea faptelor (pe care, fireste, trebuie sa le cunoastem, sa le examinam, sa le explicam, in primul rand prin accesul neingradit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militantii noilor credinte.  Mai mult, este nevoie de o deconstructie a substratului doctrinar si emotional, a matricii paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.  Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbari esentiale in regimul subiectivitatii, au tradus institutional si in planul actiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice traditionale prin noi doctrine menite sa inflameze, sa galvanizeze, sa genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare in numele carora milioane de oameni au fost prigoniti, deportati, inchisi, asasinati.  Totalitarismul nu poate fi inteles fara explorarea religiilor politice pe care s-a intemeiat (a se vedea in acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorata profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologica si soteriologica a ideologiei comuniste in versiunea sa romaneasca).  Atunci cand unii il numesc pe Adrian Paunescu un simplu “mascarici de curte”, mi-e teama ca se subestimeaza rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul ca sistemul nu putea functiona in absenta acestor procesiuni cultice care combinau misticismul institutionalizat cu fanatismul si cu partolatria exclusivista.

Colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Editura Humanitas are tocmai acest scop, de a oferi perspective istorice, analitice si hermeneutice deopotriva asupra conceptelor moderne privind libertatea cat si privitoare la asaltul impotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Ma bucur sa pot anunta aparitia uneia dintre cartile mari ale secolului trecut. Este, daca nu ma insel, prima lucrare de Eric Voegelin (1901-1985) care apare in traducere romaneasca. Salut aici efortul exceptional al istoricului Bogdan Ivascu, autorul traducerii si al studiului introductiv.

Am inceput sa-l citesc pe Voegelin in anii 80, la indemnul profesorului Virgil Nemoianu (care il considera drept unul dintre marii ganditori politici ai modernitatii). In 2009 am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Craiutu si Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutata in adancime, alaturi de contributiile unor Raymond Aron si, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit in acesti ani corespondenta dintre Voegelin si Leo Strauss. Sunt convins ca, alaturi de lucrarile unor Raymond Aron, Elie Halevy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kolakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghita Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a ma limita doar la aceste nume, contributiile lui Voegelin traseaza liniile de forta ale rezistentei in raport cu profetismul revolutionar comunist si fascist, cu orice forma de colectivism utopic, de inginerie sociala cu pretentii universal-transformatoare.

Reiau public aici doua citate de sustinere a cartii aparute pe pagina editurii Humanitas:

„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com

Contribuabilul român, faţă cu statul

ianuarie 2nd, 2011


Relaţia cetăţeanului cu statul, cea de contribuabil, este în principiu una similară cu cea dintre un plătitor şi un furnizor de servicii. Eu plătesc cât îmi cere, în schimb el furnizându-mi ordine publică, condiţii favorabile desfăşurării activităţii economice, asistenţă medicală, acces la justiţie etc. Când furnizorul de servicii este privat, el face, de regulă dar şi în fapt, tot ce-i stă în putinţă ca eu să pot plăti cât mai uşor. Asiguratorii sunt în stare să vină şi acasă, furnizorii de telefonie mobilă au contracte cu toate băncile mari, astfel încât să nu trebuiască să mă deplasez mai mult de 5 minute (asta dacă nu am chef să plătesc prin internet), şi exemplele pot continua. Că odată ce ţi-au luat bănuţii, unii dintre ei se poartă ca-n codru, e altă istorie.

Cine şi-a plătit măcar odată impozitele a constatat, desigur, că statul parcă nu ar vrea să-ţi ia banii. Te duci într-un birou, capeţi o hârtie pe care scrie suma pe care o ai de plată; cu asta de duci la alt ghişeu, unde altă funcţionară îţi ia hârtia, copiază într-un calculator ceea ce omul de la calculatorul anterior tocmai imprimase, apoi, în sfârşit ajungi la casierie unde îţi dai obolul – neapărat în bani peşin, căci plata cu card nu a ajuns aici (nu găseşti nici măcar un ATM în incinta instituţiei). Evident, fiecare dintre aceste mişcări înseamnă zeci de minute de aşteptare.

Vă mai amintiţi harababura creată în august, atunci când o lege şi nişte norme de aplicare contradictorii obligau contribuabilii cinstiţi să stea la câte trei cozi interminabile în fiecare lună, pentru a depune nişte declaraţii care spuneau acelaşi lucru? Ministrul de atunci al Comunicaţiilor, d-l Gabriel Sandu, ne promitea că va face în aşa fel încât să putem depune declaraţiile şi face plăţile online: „În eRomânia vor exista toate formularele existente la aceasta data, atât în ANAF cât şi la Ministerul Muncii. Va fi un link, dai click şi în momentul ăla îţi apare formularul. (…) Se completeaza datele şi automat se trimite.” A şi promis că, dacă nu realizează treaba asta până la 25 septembrie, demisionează. N-a mai apucat, căci a fost remaniat. Noul ministru a lăsat-o mai moale, promiţând că minunatul portal va deveni funcţional de la 1 ianuarie 2011. Între timp, am înţeles că de fapt la începutul anului viitor vor fi nişte testări.

De unde diferenţa dintre atitudinea celor doi furnizori de servicii? Evident, din situaţia de monopol pe care o deţine statul. Dacă nu-ţi convine cum se poartă cu tine, nu poţi merge la alt furnizor (sau mă rog, poţi, preşedintele ţării chiar ne-a îndemnat s-o facem, câteva milioane dintre noi au făcut-o deja), şi nici nu poţi renunţa la serviciul respectiv – de exemplu, să-ţi contractezi o asigurare privată de sănătate şi să-i laşi în plata Domnului pe nesuferiţii de la Casa de Sănătate. Ba, mai mult, dacă îndrăzneşti să superi statul, de exemplu încercând să plăteşti prin internet, te trezeşti cu o notificare (datată acum două săptămâni) în care te ameninţă că dacă în cinci zile nu te duci să plăteşti ceea ce deja ai plătit, urmează să fii executat silit (nu-i clar dacă prin spânzurătoare sau simplă împuşcare).
Dacă tot există această situaţie de monopol (să-i zicem natural deşi, ca anarhist, am unele rezerve), atunci aş propune celui care îmi furnizează – evident, contra cost – serviciul de reglementare a acestor situaţii, anume Consiliul Concurenţei, să adopte în regim de urgenţă (că se poartă) două reglementări, şi anume:

1. Nici o instituţie de stat nu are voie să-ţi ceară un act emis de o altă instituţie de stat. N-au decât să se descurce între ei – de exemplu, cei de la spital cărora le e tare greu să-şi întrebe şefii de la Casa de Sănătate dacă eu sunt la zi cu dările.

2. Dacă într-o instituţie de stat, pentru a-mi achita o datorie către stat, sunt nevoit să stau mai mult de o jumătate de oră, statul este obligat să-mi plătească timpul respectiv, la tariful orar mediu rezultat din veniturile mele din ultimul an. În felul ăsta, s-ar putea să înceapă să-mi convină să-mi plătesc contribuţia lunară la fondul de şomaj, în valoare de vreo 10 lei. Şi, sunt convins, în felul ăsta s-ar putea face o adevărată restructurare a aparatului birocratic, pentru că cineva s-ar lămuri că e ineficient să mă plimbe pe la trei funcţionari pentru o simplă operaţie de plată.

În rest, vă doresc, stimaţi cititori, un an în care să citiţi exclusiv ştiri pozitive.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://www.romanialibera.ro

Attic Arts 2011

ianuarie 2nd, 2011

Artisti in rezidenta @ ICR Londra

Attic Arts este un program de rezidenta la Institutul Cultural Roman din Londra, care ofera profesionistilor de cetatenie romana din diferite discipline umaniste 2 luni de rezidenta in garsoniera mansardata a Institutului (attic – care da si numele programului).

Programul permite rezidentilor sa lucreze intr-o capitala multiculturala, unica prin diversitatea etnica si complexitatea optiunilor culturale. Aceastia au ocazia sa experimenteze mediul cultural londonez, sa exploreze idei noi, sa fructifice contactele pe care le au cu profesionisti britanici din domeniile respective si sa stabileasca unele noi.

Rezidentii vor realiza proiectul propus in candidatura pentru Attic Arts, care va fi ulterior prezentat la ICR Londra sau in alte spatii din Marea Britanie. Proiectele vor purta mentiunea „Realizat in colaborare cu Institutul Cultural Roman de la Londra, prin programul de rezidenta Attic Arts” in orice comunicare publica.

Regulament general

Obiectivele programului

* facilitarea accesului artistilor romani la scena de arta britanica si crearea de oportunitati de dezvoltare a unui proiect de colaborare pe o tema identificata in prealabil;
* crearea unei arhive de lucrari si proiecte artistice, promovabile ulterior prin reteaua globala a Institutului Cultural Roman, cu scopul de a face cunoscute publicului international valorile culturale romanesti;
* incurajarea dialogului si colaborarii intre producatorii culturali romani si cei din Marea Britanie;
* stabilirea unui profil distinct al Institutului Cultural Roman din Londra ca partener valoros pentru initierea, sustinerea si derularea de programe culturale in colaborare.

Cine poate candida

Orice cetatean roman care are proiecte in urmatoarele domenii: arte vizuale, curatoriat si critica de arta, muzeologie/muzeografie; muzica si muzicologie; jurnalism; traduceri; cercetare si documentare; arhitectura, urbanism si design; literatura si critica literara; dans, artele spectacolului, film si critica de specialitate; patrimoniu cultural; management cultural; stiinte sociale (economie, psihologie, relatii internationale, drept, stiinte politice, sociologie, filozofie, istorie si istoria ideilor etc).

Ce oferim

* bursa de rezidenta in valoare de 1 700 Euro / rezidenta / luna;
* cazare timp de 2 luni in garsoniera mansardata a Institutului, in 1 Belgrave Square, Londra, foarte aproape de Buckingham Palace, Royal Albert Hall si Serpentine Gallery;
* oportunitatea de a initia si dezvolta un proiect cultural nou;
* oportunitatea de a experimenta noi posibilitati si directii in practica artistica prin contactul cu profesionisti si institutii britanice, din aceeasi arie de interes.

Numar de rezidente
4 rezidente pe an.

Documente necesare pentru inscriere:

* formular de inscriere (il puteti descarca aici)
* portofoliu de lucrari, maximum 4 exemple: fotografii (JPG, max. 1MB fiecare) / fisiere audio/video (max. 4MB in total) / texte (max 3 pag format A4). Nu vor fi acceptate documente mai mari.

Data limita de depunere a dosarelor de candidatura:
1 februarie 2011, 19:00 (GMT + 2).

O a doua sesiune de candidaturi se va organiza numai daca cele 4 rezidente anuale nu vor fi acordate integral in luna februarie.

Candidatii si proiectul propus trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:

* calitate artistica si relevanta in raport cu abordarile curente din domeniul respectiv in Marea Britanie;
* capacitatea de a identifica parteneriate cu artisti individuali sau organizatii din Marea Britanie pentru a dezvolta proiectul;
* potentialul de realizare si prezentare a proiectului in cel mult un an de la incheierea rezidentei, la Institutul Cultural Roman din Londra sau in alte institutii din Marea Britanie;
* experienta profesionala;
* abilitatea de a comunica fluent in limba engleza.

Calitatea artistica, capacitatea de a identifica parteneriate si potentialul de realizare a proiectului sunt factori decisivi.

Candidaturile se vor trimite pe adresa atticarts @ icr-london.co.uk.

sursa: ICR LONDRA

De gustibus (non) est disputandum

ianuarie 2nd, 2011

Ca intr-o campanie militara ori temerara de cucerire a unui teritoriu , a unei lumi noi orice actiune ori  escaladare de promovare a unui obiectiv comercial presupune o strategie,  o documentare prealabila a locului de desfasurare, dar si a impactului asupra clientilor.

In orase de provincie si in metropole aventurarea in domeniul gastronomiei pare neavenitilor un fleac.

Un prim pas in punerea pe piata a unui item e nevoie de cunoasterea produsului in intregime si apoi posibilele impresii ale clientilor in legatura cu acesta.

Marketingul ca forma initiala de penetrare a pietei nu inseamna doar reclame, promotii si tone de hartie dispersate in stanga si dreapta.

O metoda relativ noua in Europa, insa deja cu traditie in SUA vine sa contracareze ideea ca gusturile nu se discuta, dimpotriva, e nevoie de opiniile, de sugestiile clientilor.

Realizez ca zeci de restaurante isi inchid portile la scurt timp dupa inaugurare.

Incerc sa va descriu activitatea unei corporatii din regiunea Boston-ului.

Biroul este specializat in lansarea a zeci de produse alimentare pe coasta estica din SUA.

Angajatii sunt alesi in functie de aptitudinile lor profesionale in domeniul alimentatiei publice si in cel al sectorului – vanzari.

Rutina de lucru este relativ simpla, si nu are nimic spectaculos in a deveni un specialist confruntat cu produsul nou si cu reactiile clientilor.

Odata acceptat in randurile companiei de marketing, angajatul va fi investit cu rolul de specialist demonstrator si primeste instructiunile de operare si materialul publicitar.

Ziua de lucru cuprinde trei faze distincte:

1.Pregatirea, familiarizarea cu produsul

2.Prezentarea produsului si distribuirea mostrelor

3.Inscrierea interactiunii demonstrator, produs si client in formulare informatizate menite sa informeze cu acuratete firmele producatoare in cel putin 24 ore de la finalizarea  sedintei.

De la cafea pana la cereale, intreaga gama menita degustarii in sute de mostre reprezinta pasul decisiv in contactul cu clientii.

Claire Bishop, fondatorul companiei de marketing C.A. Courtesy in urma cu 25 de ani, subliniaza ca toti angajatii trebuie sa actioneze asemenea unor straluciti amabsadori ai noilor produse si ca nu numai pregatirea profesionala primeaza, ci si felul in care vorbesc cu clientii, sunt imbracati respectand codul uniformei impus de catre biroul central.

Invazia de noi produse alimentare cu rigorile pietei si ale clientilor, din ce in ce mai atenti cu continutul de sodiu, de zahar, de conservanti sunt obiective majore ale industriei alimentare contemporane.

Membrii echipei de marketing sunt prezenti si in alte genuri de actiuni in cadrul comunitatilor precum:

–        Deschiderea unor puncte comerciale

–        Seri festive cu copiii in restaurante si supermarketuri

–        Targuri comerciale –expozitii

–        Actiuni caritabile

Poate o actiune de formare, de informare a personalului din diferite puncte de vanzare – tejgheaua cu branza si vitrinele cu prezentare ar capata o alta imagine in receptarea consumatorului.

Avand in vedere ca generatorul de venituri ramane insusi clientul trebuie sa tinem seama de comentariile sale, de gusturile si optiunile sale si sa nu-i impunem noi in mod autoritar ce sa puna pe masa.

REŢETĂ GARANTATĂ PENTRU UN AN MAI BUN

ianuarie 2nd, 2011

Se iau 12 luni  şi se curăţă foarte bine de:
– amărăciune
– mândrie
– ură
– invidie
– frică
– irascibilitate
– stres.

Se împarte fiecare lună în 28-31 (după caz), astfel ca proviziile să ajungă exact pe 1 an.

Fiecare zi se prepară separat astfel:
– o parte muncă
– o parte linişte şi odihnă
– o parte umor.

Se mai adaugă:
–  3 linguri de optimism
–  1 linguriţă de toleranţă
–  un praf de bun simţ  şi
–  o picătură de speranţă.

Peste toată compoziţia se toarnă apoi:
–   dragoste din belşug

Preparatul gata făcut se aşează pe un platou şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine.

Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de o ceaşcă de cafea în fiecare dimineaţă !!!!

Prezenta reţetă nu se compensează, este gratuită şi se transmite de la om la om, însoţită de urarea:

LA MULȚI ANI  !!!!!

Rețeta a fost preluată de pe internet.

Coardă cu mac sau nucă

ianuarie 2nd, 2011

În fiecare an, în ajunul Crăciunului, Mama pregătea specialitatea casei, coarda cu mac și cu nucă.

Rețeta, scrisă de mâna Mamei, se află la loc de cinste în „caietul meu de prăjituri”. M-am încumetat la încercarea rețetei, pentru prima dată, în urmă cu 15 ani, după emigrarea mea în Canada. Doream să petrecem un Crăciun lipsit de griji, chiar dacă departe de cei dragi, în atmosfera tradițiilor din casa părintească.

De atunci, coarda cu mac și cu nucă a devenit specialitatea Cristinei. Prietenii care ni se alătură la Crăciun, an de an, consideră aceste bunătăți „piesa de rezistență” a mesei festive din casa noastră.

Doresc să împărtășesc cu voi, cititorii noștri, rețeta atât de ușor de urmat. Aveți nevoie doar de un singur ingredient mai special, dragostea. Sunt sigură însă, că o veți găsi în inimile voastre.

Ingrediente:

– 30 linguri cu lapte
– 20 linguri cu ulei
– 2 gălbenușuri
– 2 linguri cu zahăr
– puțină sare
– 60 g drojdie
– făină cât cuprinde

Metoda de preparare

Se amestecă într-un vas laptele, uleiul, gălbenușurile, zahărul, sarea. Separat se freacă drojdia cu 2 lingurițe de zahăr și puțin lapte, până se face ca o cremă. Se toarnă plămădeala peste restul ingredientelor din vas, adaugându-se făina și amestecând întâi cu lingura, apoi cu mâna. Se frământă aluatul mai departe, până se obține un aluat potrivit de moale și se desprinde de pe mână. Se lasă la cald să crească, timp de o oră.

Umplutura de nucă
– 500 g nuci măcinate
– 350 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă nucile măcinate cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

Umplutura de mac
– 300 g mac măcinat
– 200 g zahăr
– doi pumni de stafide
– esență de rom
Se amestecă macul măcinat cu zahărul și cu stafidele înmuiate în prealabil în rom.

După o oră, aluatul se împarte în patru părți egale, care se întind pe masa de aluat presărată cu făină, în foi dreptunghiulare, cam de o jumătate de deget grosime. Se întinde nuca sau macul pe fiecare foaie și se face sul, rulându-l de la bază spre vârf. Cele patru coarde obținute prin rulare se așează în tăvi, unde se lasă o oră să crească. Apoi, se ung cu gălbenuș de ou amestecat cu zahăr, se înțeapă cu furculița, se coc la foc potrivit.

După ce s-au răcit, se scot din tăvi, se taie în felii doar înainte de a fi servite. Se pot păstra o săptămână, învelite în folie de aluminiu.

Poftă bună!

Parcajul subteran din Piaţa Universităţii între necesitate şi nelegalitate

ianuarie 2nd, 2011

Într-o zi de toamnă târzie priveam cu neputinţă cum erau scoase statuile din Piaţa Universităţii pentru a fi amplasate în parcul Izvor. Departe de istorie, într-un oraş din ce în ce mai desfigurat.

Acum câtva timp Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional lansa „Cartea neagră: distrugerea patrimoniului arhitectural şi urbanistic din România: [Bucureşti, 1990 – 2009]” (autori: Hanna Derer, Peter Derer, Dan Lungu, Dana Mihai, Andrei Pippidi).

Oare nu suntem martorii pasivi ale distrugerilor patrimoniului arhitectural şi urbanistic, a unor proiecte inutile si constisitoare, a unei administrari deficitare a orasului, în condiţiile în care nu sunt bani pentru consolidarile constructiilor afectate de cutremure si cand mai exista cartiere în Bucureşti fără canalizare şi fără străzi asfaltate?


foto:MN

Vă propunem spre dezbatere câteva aspecte importante parcajul din Piaţa Universităţii Bucureşti:

1) Este necesară construirea parcajului subteran din Piaţa Universităţii Bucureşti în contextul crizei actuale? Se ştie că la Intercontinental mai există un alt pasaj subteran de ani de zile, ce se întâmplă cu acesta? De ce nu este modernizat, renovat etc.?

2) Cine a aprobat această investiţie? Sunt răspunzători în faţa legii cei care au aprobat?

3) Care este suma reală la care se ridică această investiţie şi cine este investitorul? Cu alte cuvinte, cine plăteşte în plină criză?

4) Au fost descoperite mai multe schelete umane şi morminte datând din perioada secolului al XVI-lea pe acest amplasament. Ce măsuri legale s-au luat?

„Conform legislaţiei din România, beneficiarul care doreşte să cosntruiască o parcare cu o adâncime de 20 de metri a fost nevoit să apeleze la cercetarea arheologică pentru a se cunoaşte care sunt realităţile din teren. Din săpăturile anterioare ştiam că există aici două biserici: cimitrul şi vestigiile de la Sf. Sava. Atunci, conform contractului dintre muzeu şi Institutul de Arheologie pe baza unor autorizaţii. De pe 5 noiembrie arheologii efectează cercetări în această zonă. În funcţie de rezultatele care vor fi date Ministerului Culturii se va aproba sau nu proiectul pentru această parcare. Această parcare trebuie să ţină cont de acest studiu arheologic”, a declarat Gheorghe Mănucu, şeful secţiei Arheologie-Muzeul Bucureşti.

5) Se respectă legislaţia în România?
Art. 24 alin (1) din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cu completarile si modificarile ulterioare – actualizata 2009 consideră infracţiuni „a) executarea, fără autorizatie de construire sau de desfiinţare, ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, a lucrărilor prevăzute la art. 3 lit. b”) respectiv „continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii 50 /1991 republicată din „lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum si orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează să fie efectuate la constructii reprezentând monumente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în acelasi imobil – teren si/sau constructii, la constructii amplasate în zone de protecţie a monumentelor si în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la construcţii cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin documentatii de urbanism aprobate”.

Care este poziţia oficială a Ministerului Culturii?

Dar a Inspectoratului de Stat în Construcţii?

Care este opinia oficială a Patriarhiei Române?

Vă redăm un comunicat de presă lansat de curând de OAR semnat de prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc.

Dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii

Stimati colegi,

Filiala Bucureşti a OAR s-a autosesizat în urmă cu două săptămâni in privinţa nerespectării de către Prointec Romania, proiectantul parcării subterane din Piaţa Universităţii, a prevederilor PUZ-ului aprobat pentru această zonă.

In consecinţă au avut două întâlniri prealabile cu proiectantul la sediul nostru, cu care ocazie s-au solicitat explicaţii referitoare cu precădere la limitele parcajului precum şi la legăturile sale cu solul, respectiv prezenţa căilor şi rampelor de acces, scări şi lifturi, asigurarea plantaţiei de aliniament, guri de aerisire, elemente ale proiectului care crează servituţi în spaţiul public al pieţii.

Au participat la acest dialog împreună cu preşedintele filialei, arh. Mihai Ene, vicepreşdinte al resortului profesional, arh. Dan Marin consultant al PUZ pe această zonă, arh. Stefan Bortnowski, vicepreşedinte al OAR, arh. Justin Baroncea, membru al Consiliului Teritorial.
Din partea Prointec Romania au participat arh. Ester Gonzalez-Diez, director general, arh. Adrian Andrei, autor proiect si arh. Margareta Fotache.
La una din întâlniri a participat şi arh. Gh. Pătraşcu în calitatea sa de Arhitect Sef al Capitalei.

Explicaţiile oferite de către proiectant au invocat strict aspectele economice şi tehnice, calitatea soluţiei arhitectural urbanistice fiind lăsată în plan secund, ca o consecinţă a soluţiilor propuse în proiect, deşi în cursul dialogului s-a constatat ca există si alte rezolvări, alternative, care să nu vicieze amenajarea ariei civice pietonale de la sol.

Neexistând un angajament ferm din partea proiectantului privind disponibilitatea de a respecta PUZ-ul, am considerat oportună o dezbatere publică la nivelul structurilor şi organizaţiilor implicate în această acţiune de amploare, importantă pentru imaginea centrului capitalei.

La solicitarea conducerii filialei, miercuri 8 nov. a.c. s-a desfăşurat la sediul GDS o dezbatere privind proiectul parcajului subteran din Piaţa Universităţii.
Au fost invitaţi reprezentanţi ai Primăriei Municipiului Bucureşti, Ministerului Culturii, Registrul Urbaniştilor, Organizaţiei Propatrimonia, ONG-urilor, etc. şi al proiectantului, compania Prointec Romania.
Motivaţia principală a acestei întâlniri o constituia nerespectarea prevederilor PUZ-ului de către proiectantul parcajului subteran.
Din partea Primăriei Capitalei a participat dl. Victor Teodor Iovici, viceprimar şi Arhitect Sef Gh. Pătraşcu.
După prezentarea de către Filială a celor două documentaţii, ale PUZ-ului şi proiectului parcării subterane, accentuând obligaţia proiectantului de a nu se abate de la prevederile PUZ-ului aprobat, am solicitat desprinderea proiectului amenajării Pieţei de cel al parcării, şi organizarea de urgenţă a unui concurs, deschis tuturor arhitecţilor.

Intervenţiile şi luările de poziţie ale participanţilor au fost unanime în sprijinul respectării prevederilor PUZ-ului şi de obligare a proiectantulului să-şi modifice în consecinţă soluţiile care îl încalcă.

Atât Viceprimarul cât şi arhitectul şef s-au angajat în a lua măsurile de impunere a respectării legislaţiei în domeniu, de protejare a acestui spaţiu public reprezentativ şi de organizare a concursului de arhitectură pentru Piaţa Universităţii, în colaborare cu OAR.

In încheiere am informat autorităţile privind hotărârea filialei de a monitoriza respectarea şi aplicarea acestor angajamente.



Nimic despre cimitirul descoperit, nimic despre necesitatea modificării unei investiţii inutile.
Un Plan Urbanistic Zonal nerespectat, dar care „bate” Planul Urbanistic General al oraşului…

(Într-un caz similar la Atena, Grecia,când au fost descoperite oseminte pe amplasament în staţia de metrou Sintagma s-a dispus realizarea unui muzeu în incinta acesteia.)
Şi iată, se organizează un concurs, chiar două?!… Deci nu au fost respectate prevederile autorizatiei? Si nu este nimeni amendat? Nici constructorul si nici proiectantul? O simpla dezbatere eludeaza aplicarea legii?

Surprize, surprize… Concursuri, concursuri…
Timp în care piaţa Universităţii va sta în plină iarnă cu gropile mari lăsate la discreţia Nepăsării…sau Nelegalităţii?

Israel: Triumful democrației, sau prostia președintelui Katzav?

ianuarie 2nd, 2011

Dupa cinci ani de actiuni judiciare, schimbari de directie dramatice, zvonuri si presupuneri, s-a pronuntat verdictul in procesul fostului presedinte al Israelului, Moshe Katzav. Completul de judecata, condus de George Kara, l-a gasit pe Katzav vinovat de doua violuri (savirsite asupra aceleiasi subalterne, in perioada in care era ministru al turismului), de acte indecente, cu utilizarea fortei fizice (o reclamanta din ministerul turismului si alta din timpul mandatului prezidential), hartuire sexuala (doua victime, in perioada prezidentiala), obstructionarea justitiei, cu presiuni asupra martorilor, in timpul anchetei politiei. Conform acestui verdict Moshe Katzav risca pina la 16 ani de inchisoare desi, dupa aprecierile juristilor, tribunalul nu va cere aplicarea pedepsei maxime prevazuta de lege.

E primul caz, in istoria Israelului, in care un presedinte se confrunta cu astfel de delicte grave. Aparat de o baterie de avocati de prima mina, precum Avigdor Feldmann si Tzion Amir ( David Libai a demisionat in prima faza), Moshe Katzav a sustinut, pe toata durata cercetarilor si de-a lungul procesului, ca este nevinovat, insinuind ca reclamantele, presa si anumiti politicieni i-au inscenat aceste acuzari, din interese politice sau din cauza refuzurilor sale de a ceda unor pretentii si presiuni absurde, la limita santajului.

‘Afacerea Katzav’ a inceput de la o alta reclamanta, care i-a fost subalterna la resedinta prezidentiala, dar procuratura a considerat ca declaratiile acesteia sint problematice, iar avocatii apararii pot sa-i demonteze afirmatiile, subminindu-i credibilitatea. De altfel, politia s-a confruntat permanent cu dificultatea de a dovedi veridicitatea acuzatiilor, fiind vorba de versiuni diferite, greu de demonstrat, nesustinute suficient de alti martori, ci doar de circumstante, confruntari si incoerente, iar decizia judecatorilor s-a bazat pe credibilitatea depozitiilor si pe inconsecventa liniei adoptate de avocatii presedintelui.

Prima greseala

Primul pas a fost facut chiar de Katzav, care l-a convocat pe Meni Mazuz, pe atunci consilier juridic al guvernului, pretinzind ca este santajat de o fosta functionara de la Casa Prezidentiala, care cere sa fie reangajata, amenintind ca va dezvalui detalii personale, legate de relatia sexuala pe care ar fi intretinut-o cu presedintele. Desi unii jurnalisti afirma ca, deja de pe atunci, se raspindisera zvonuri care nu puteau fi ignorate, cred ca aceasta initiativa a lui Katzav a fost prima sa mare greseala. Mazuz nu era avocatul sau personal, nu putea musamaliza lucrurile, iar functia sa oficiala il obliga sa-l trimita pe presedinte la politie, sa denunte aceasta tentativa de santaj. De aici evenimentele s-au precipitat in cascada, presa a inceput o campanie suculenta, scotind la iveala amanunte intime care erau departe de a-l prezenta pe Katzav ca pe o victima, dimpotriva.

Dupa multe tergiversari procuratura nu a reusit sa inchege un act de acuzare bine fondat care sa demostreze, deasupra oricarui dubiu, prin argumente solide, vina presedintelui, iar avocatii au izbutit, prin contestarea unor formalitati si prin discreditarea femeilor care il acuzau pe Katzav, sa ajunga la o intelegere cu procuratura; astfel toata furtuna se reducea la citeva acuzatii minore, care nu-l obligau pe inculpat sa-si recunoasca gravele abateri, nici relatiile sexuale cu subalternele sale.

Consilierul juridic al guvernului, prevazind dificultatea de a dovedi acuzatia de viol, s-a vazut nevoit sa accepte acest acord, in urma caruia Katzav s-ar fi ales cu doar 6 luni de inchisoare conditionata, dupa ce ar fi consimtit ca anumite cuvinte, gesturi si mingiieri puteau fi interpretate ca aluzii sexuale, recunoscind cu jumatate de gura ca a depasit, oarecum, limitele impuse de un cod moral potrivit rolului si atributiilor sale. In declaratia de presa Mazuz si-a argumentat decizia de a prefera acordul, recunoscind lacunele unei asemenea hotariri, lasind, insa, impresia ca, in hatisul situatiei, a preferat linia minimei rezistente, considerind ca insasi recunoasterea unor fapte minore e un succes pentru justitia israeliana.

Explicatiile lui Mazuz au fost urmate de un masiv protest in presa si de domonstratii de strada. Aparatul justitiar era acuzat de incapacitate intrucat potrivit unei zicale israeliene ” muntele nascuse un soricel”. Partial, opinia publica ar fi fost satisfacuta: presedintele demisiona, afacerea nu era musamalizata si, chiar daca aparentele indicau alte abateri, justitia isi facea datoria, transmitind mesajul ca nici un cetatean nu este deasupra legii.

A doua greseala

Dar dupa citeva luni, Katzav comite o a doua greseala, se razgindeste si respinge acest acord, pentru ca, din spusele sale, nu ar fi putut sa traiasca in umbra banuielilor continue, cu asumarea unor delicte, fie ele chiar minore, drept care revine la versiunea lui initiala a nevinovatiei si solicita judecarea procesului, pornind de la premisa ca procuratura nu va putea aduce probe concludente in defavoarea sa.

Aceasta schimbare, in dezacord cu sfaturile avocatilor, mizind pe incapacitatea partii adverse si provocind procuratura la o noua confruntare, demonstreaza trufia presedintelui Katzav, desconsiderarea justitiei, incercarea de a mistifica adevarul pentru a salva o imagine deja deteriorata, atit in presa cit si in constiinta populatiei, care realiza ca presedintele nu era, nici pe departe, omul imaculat si manierat, cetateanul numarul 1 al tarii, sinteza unor calitati morale de nezdruncinat. Nici macar victima unor imprejurari nefavorabile. La numai 24 de ani devenise primar, deputat din 1977, apoi ministru al turismului. Ales presedinte in virtutea unor interese de partid, desi fusese un politician lipsit de stralucire, era considerat un om cinstit de majoritatea israelienilor, pina la recentele dezvaluiri.

In Israel, presedentia statului este o functie mai mult protocolara, fara importante atributii de ordin legislativ sau executiv, dar cu valoare de simbol al unitatii nationale.

Desi in ultimii ani Israelul s-a obisnuit cu politicieni corupti, cu ministri care fura din avutul statului si parlamentari care isi vind crezul pentru avantaje materiale, cu toate ca fostul presedinte, Ezer Weizmann, a fost implicat in nereguli financiare care l-au obligat sa demisioneze in 2000, alegerea lui Katzav in functia de presedinte al tarii, in urma unor jocuri politice, in ciuda unui contra-candidat mult superior lui (Shimon Peres), satisfacea macar din punct de vedere moral. Nu fusese implicat in fraude, nu i se puteau reprosa manipulatii de culise si nici compromisuri grave, imbogatire prin escrocherii sau o viata conjugala presarata cu conflicte.

Originar din Iran, emigrat la virsta de 5 ani, tata a cinci copii si bunic, casatorit de peste 40 de ani cu Ghila, locuind in Kiryat Mal’akhi (orasel in dezvoltare, populat de locuitori simpli), Katzav a absolvit Universitatea Ebraica si a avut o cariera politica bogata (fiind ministru al muncii si al turismului), reprezentind o alegere acceptabila, atit pentru patura saraca din Israel (care vedea in el un reprezentant de succes al comunitatii de evrei orientali, desi Katzav nu si-a fluturat originea), cit si pentru restul populatiei. Pe scurt o familie normativa, unita, pastrind traditia, dar fara excese religioase. Desigur, Katzav nu era o personalitate de nivelul altor presedinti din trecut sau cu faima mondiala a lui Shimon Peres, dar era considerat un om placut, politicos, nu stirnea scandaluri, nu lua initiative politice, isi juca rolul in mod corect, fara note stridente, dar si fara impact international.

Schimbarea de macaz, dupa ce acordul dintre procuratura si avocati a fost acceptat de consilierul guvernamental Mazuz, s-a dovedit a fi lipsita de inspiratie. Conform recentelor declaratii ale avocatului Avigdor Feldmann, acest pas nu a lasat procuraturii alta solutie decit sa inainteze capetele de acuzare cele mai grave, incluzind violul, desi in intelegerea prealabila fusese exclus din ecuatie. Aceasta a ingreunat sarcina procurorilor, dar si a avocatilor, nevoiti sa gaseasca dovezi care sa sprijine decizia lui Katzav (care a demisionat in 2007, dupa citeva aminari) si sustinindu-i, din nou, nevinovatia, ca si cum acordul prestabilit nu ar constitui un compromis acceptabil. Rezultatul a fost ca avocatii au transmis, de-a lungul procesului, un mesaj bilbiit; pe de o parte sustineau ca fostul presedinte nu a intretinut relatii sexuale cu reclamantele, pe de alta parte sugerau ca totul s-a desfasurat in deplin consimtamint.

Verdict univoc

Dupa ani de dezbateri care semanau, in mare masura, cu un joc de poker, judecatorii Tribunalului Regional au decis, in unanimitate, ca fostul presedinte e vinovat de savirsirea a doua violuri, de acte imorale, uzind de forta fizica, de hartuire sexuala, de obstructionarea justitiei. Judecatorul Kara a fost foarte clar in pronuntarea verdictului, neatribuind acuzatului nici un fel de circumstante atenuante, nelasind macar un palid dubiu asupra caracterului fostului presedinte, pe care l-a calificat infractor, violator, manipulator, mincinos, departe de imaginea pe care a incercat sa o perpetueze de-a lungul anilor. Nici Katzav, nici mare parte dintre ziaristi nu se asteptau la un asemenea verdict aspru care nu lasa sa se intrevada cea mai mica ezitare.

Decizia Tribunalului Regional, indiferent de sentinta care va urma peste citeva luni, implica si pierderea, de catre Katzav, a tuturor privilegiilor de care se bucura presedintii care isi incheie mandatul. Conform hotaririi din urma cu doi ani a Comisiei Financiare Parlamentare, orice functionar public, care se face vinovat de infractiuni grave, este privat de toate drepturile, cu exceptia pensiei.

Asadar fostul presedinte nu va mai beneficia de chirie la apartament, secretara, automobil, sofer, cabinet, telefon mobil, cheltuieli de reprezentare. Nici de inmormintare cu fast, alaturi de alti presedinti de stat, nici de invitatii oficiale la ceremonii statale si internationale. Devine, dupa ispasirea pedepsei, un cetatean de rind, fara drepturi speciale.

Avocatii lui Katzav au anuntat ca vor depune recurs la Tribunalul Suprem. Teoretic procesul abia incheiat nu ar fi ultima etapa. Dar  Tribunalul Suprem s-a exprimat deja, in citeva rinduri, relativ la intelegerea pe care insusi Katzav a anulat-o si e greu de crezut ca apararea va reusi sa aduca elemente noi, care sa sustina nevinovatia clientului, dupa zig-zagul fostului presedinte, care a refuzat sa isi asume responsabilitatea faptelor, demonstrate fara umbra de indoiala in proces.

Orgoliu si prostie

Laudind activitatea subalternilor sai si decizia Tribunalului Regional, procurorul sef, Moshe Lador, a declarat ca verdictul reprezinta o victorie a democratiei, o onoare pentru societatea israeliana si pentru sistemul ei juridic. Modul in care s-a desfasurat procedura judiciara ar fi demonstrat ca, in fata legii, fiecare cetatean este egal, nimeni nefiind considerat deasupra ei nici macar presedintele statului. In afara faptului ca nu cred ca Lador trebuia sa-si flateze colaboratorii, in conferinta de presa, pentru simplul fapt ca si-au facut datoria, asa cum trebuie sa si-o execute orice functionar public (declaratia nu era intimplatoare, ci venea pe fondul grevei procurorilor, deci cu atit mai putin potrivita), aprecierile lui Lador mi se par exagerate.

Comparatia cu alte tari, pe care au facut-o citiva jurnalisti, care considera ca, pe multe meleaguri, afacerea ar fi fost musamalizata, nu mi se pare acceptabila. Israelul este un stat democrat, care se pretinde de nivel occidental, nu o dictatura, iar intr-o democratie structura legislativa trebuie sa functioneze in mod corect, conform legii, sa aplice prevederile ei, tinzind spre dezvaluirea adevarului si pedepsirea infractorilor. Ceea ce trebuie sa fie de la sine inteles, nu poate fi considerat un merit deosebit, mai ales pe fondul unei coruptii politice tot mai accentuate si a strinsei legaturi intre avere si putere, din ultimii ani. Democratia si legislatia sint si vor fi mereu supuse la examenul realitatii sociale si economice, iar tribunalul este ultima statie, in care isi pune sperantele populatia.

Sa nu uitam ca Israelul nu are, inca, o Constitutie.  Si ca sistemul politic, cel electoral si mecanismul desemnarilor in functii publice de raspundere incurajeaza coruptia, combinatiile, favorurile reciproce, alterind transparenta deciziilor organelor de conducere si ale structurilor administrative. Dar asta nu e o noutate, o stie toata lumea: in Israel, unii politicieni sint prinsi, altii nu, sau scapa cu pedepse nesemnificative, pentru ca multi cetateni se tem sa reclame neregulile, resemnati din cauza unor rezultate nesatisfacatoare. Prin prisma esecurilor ar trebui, poate, sa consideram verdictul procesului Katzav ca pe un triumf al adevarului, intr-o societate impinzita de norme neclare, de minciuna si prefacatorie, intr-un Israel in care idealurile s-au perimat, in mare masura.

Ca sa nu suferim de amnezie, amintesc ca afacerea Katzav risca sa se incheie cu o intelegere intre procuratura si avocatii apararii, cu 6 luni de inchisoare conditionata, cu victime nedreptatite si cu recunoasterea de forma a unor gesturi tandre, a unei imbratisari parintesti sau a unor complimente gresit interpretate.  Iar ceea ce a impiedicat acest deznodamint absurd, nu a fost profesionalitatea procurorilor. Nici triumful democratiei si al sistemului legislativ, nici macar perseverenta juristilor in dezvaluirea adevarului. Fara indoiala, Katzav este un personaj tragic, care s-a acoperit singur de ridicol. Dar deznodamintul tragi-comediei „Procesul Katzav” se datoreaza  unui „deus ex machina”, pe care, spre deosebire de tragediile grecesti, insusi fostul presedinte l-a adus in scena. Acesta a fost propriul sau orgoliu, sau, in alte cuvinte, trufia si prostia de a anula grotescul acord prealabil procesului.

Koko nu ştia doar să vorbească!

ianuarie 2nd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 2nd, 2011

Iarna in Suedia


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

De ce am nevoie de timpul tău

ianuarie 2nd, 2011

Drag cititor al revistei electronice ACUM, am nevoie de timpul tău. Şi dau acest anunţ, în speranţa că mă vei contacta pe adresa editor@acum.tv şi vom putea încheia un contract de colaborare. Timpul tău contra orice doreşti. Evident, nu voi putea da curs decât ofertelor şi condiţionărilor celor mai rezonabile. Dar de răspuns voi răspunde tuturor ofertelor făcute cu bună credinţă. Evident, evaluarea bunei credinţe este pur subiectivă şi, cel puţin pentru început, se află strict la latitudinea mea.

Am nevoie de timpul tău pentru a creşte puterea vocii revistei ACUM şi a o face auzită de către cei aflaţi în poziţia de a lua măsuri corective sau preventive pentru ca tot ce te dezgustă azi în legătură cu România sau cu românii, ori poate în legătură cu alte ţări, grupuri etnice sau alte tipuri de grupuri umane, să se diminueze. Am nevoie de timpul tău pentru a mări şansa noastră de a face o diferenţă, acţionând şi îndreptând lucruri în direcţia în care am vrea să meargă.

De scris despre valorile pe care le propunem prin ACUM am făcut-o deja de multe ori şi nu mă voi mai repeta. Te îndemn, cititorule, dacă vei fi tentat de această invitaţie, să încerci mai întâi să ne cunoşti un pic măcar, pentru a-ţi doza cât mai bine aşteptările. Apoi scrie-mi: cât timp îmi dai? Când? Cât de realist este să pot efectiv conta pe tine? Ce-mi ceri în schimb?

Iată un caz: un profesor de istorie de la un liceu din Braşov, semnând în nume propriu (nu reiau datele concrete dar ele pot fi uşor aflate din paginile noastre) propune ca soluţie pentru rezolvarea problemelor rromilor nici mai mult nici mai puţin decât lagăre de concentrare şi de exterminare. Somat să retracteze, respectivul se face că plouă. În acel moment, simultan şi fără a comunica în acest sens, un membru al redacţiei ACUM şi un cititor din Germania scriu directoarei liceului respectiv din Braşov cu detalii despre profesor şi modul în care acesta se exprimă. La acea dată nimeni nu avea măcar certitudinea că numele respectivului este real şi cu atât mai puţin că îndeplineşte nobila misiune de a preda istoria într-unul dintre cele mai prestigioase licee din România.

Şi totuşi, cu promptitudine şi cu o fermitate demnă de toată stima, directoarea liceului răspunde, confirmă realitatea existenţei profesorului şi promite că va lua măsuri. La foarte scurt timp după aceea, profesorul revine în paginile ACUM şi retractează cele afirmate, în termeni fără echivoc.

Considerăm acest caz a fi un mare succes al nostru în calitate de cetăţeni dar şi al politicii editoriale a revistei. Iată că posibila apetenţă (sau inconştienţă) de a educa tinerii în spiritul urii, a unui cadru didactic din România, aflat în linia întâi a formării de conştiinţe, a primit un „ciomag virtual” din partea noastră, transformat într-o mustrare cu efecte corective de care justiţia din România, deşi dispune de instrumente legale, nu s-ar fi atins nici măcar cu o pană.

Am putea avea mai multe intervenţii de acest gen? Bineinţeles. Dacă am avea un pic din timpul tău, stimate cititor. Am putea – şi am face o diferenţă mult mai vizibilă.

Era în 2004 când am început ACUM. Am promis că această încercare va dura zece ani. Au mai rămas trei. Voi face tot posibilul ca în acest timp să încerc să atrag cât mai mulţi colaboratori, cât mai mulţi donatori (da, dacă nu-mi poţi oferi timp, cititorule, donează alte tipuri de resurse şi ele vor fi puse la lucru) pentru a face o diferenţă în sensul promovării valorilor ACUM.

Urăsc să bârfesc despre România. Urăsc să împărtăşesc ganduri despre „cât de rău este”, despre „cât de egoişti şi incompetenţi” sunt majoritatea politicienilor din România, despre cantitatea incredibilă de corupţie, incultură, rea voinţă, lipsă de elementar bun simţ şi prevalenţa prostului gust. Despre toate acestea însă, am ales să fac ceva prin ACUM – la fel şi colegii mei, unii dintre noi petrecând peste 20 de ore săptămânal în faţa computerelor, strict pentru a face ca ACUM să fie ceea ce este (de altfel, cerându-ţi timp, cititorule, voi începe să asigur înclusiv transparenţa resurselor care se transformă în ACUM: timp, bani, know-how, etc., şi a numelor care cheltuie aceste resurse).

Noi vrem să îţi asigurăm, dacă îţi convin valorile pe care le propunem, un spaţiu de canalizare a bunei tale credinţe care, luată individual, nu poate realiza nimic. În cadrul unui flux care reuneşte zeci, sute, mii, zeci de mii de conştiinţe, lucrurile vor sta cu totul altfel. Nu ştiu ce alte dovezi să mai ofer sau cum să te rog mai frumos. Sper că este cât se poate de clar că suntem o organizaţie civică în sens larg şi neformalizat şi nu un partid – dacă există vreo suspiciune în acest sens – şi nu avem nici un fel de afiliere.

Hai să oprim „mica bârfă” despre români şi România şi să facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ea.

Cine sunt câștigătorii și perdanții noii guvernări de la Chișinău

ianuarie 2nd, 2011

Teatrul politic s-a terminat dupa definitivarea orientarii viitoarei coalitii de guvernare. Sperantele de instituire a unei coalitii de centru-stanga au pierdut in totalitate terenul, comunistii devenind principalii perdanti ai jocului speculativ si iluzoriu purtat de catre democrati. Fostii parteneri de guvernare isi muta parghiile de influnta in clona AIE (Alianța pentru Integrare Europeană – compusă din Partidul Liberal Democrat – PLDM, condus de premierul interimar Vlad Filat -, Partidul Democrat (PDM) – condus de președintele interimar, Marian Lupu – și Partidul Liberal – PL, condus de Mihai Ghimpu),  denumita pentru moment “AIE 2″, care spre deosebire de prima “constructie” se prognozeaza ca va fi mai transparenta, coeziva, coerenta, obligatorie pentru elementele constituente, legata de consimtaminte, din care considerente avand la baza si elemente de coercitie deocamdata indefinite.

A câștigat PDM?!

Castigatorii principali din competitia pentru coalitii de guvernare au iesit democratii. Acestia si-au elucidat pentru prima data abilitatea de a trage pe sfoara unul din cele mai puternice partide din tara (Partidul Comuniștilor, PCRM), recurgand la tinerea “in sah” psihologic a colegilor din fosta AIE, mentinand totodata in presiune opinia publica locala, dar si numerosii actori externi  fixati cu privirile pe fluiditatile politice din R. Moldova. PDM-ul si-a dorit mult rolul-cheie in dirijarea procesului politic si o va face in continuare, indiferent de nivelul de perfectiune si eficacitate a mecanismelor de guvernare, carpite de cele trei partide intr-o coalitie de centru-dreapta.

Asupra unei mici victorii a PDM-ului indica si reactiile furibunde ale comunistilor, impinsi ca si un an in urma in opozitie. Liderul PDM a reusit sa se impuna folosind slabiciunea PL-ului tras in jos de catre electorat la alegeri, precum si presiunile intense exercitate asupra PLDM-ului, controlat si ghidat de catre europeni, dornici sa vada orice scenariu politic care seamana cu “o continuitate politica” a perioadei 2009-2010. Daca raportul de putere ar fi altul, atunci PLDM trecea peste PDM si forta liber partidele ne-comuniste sa se coaguleze in jurul sau. Dar circumstantele descrise au schimbat regulile jocului, unde prin intermediul lui Plahotniuc s-au aranjat lucrurile nu tocmai pe placul PLDM. Iar simpatiile ascunse, deloc intamplatoare, ale “liberalului” Ghimpu, fata de businessmanul reprofilat in politician, Vladimir Plahotniuc, au favorizat suplimentar democratii.

Pentru a crea anturajul unei victorii desavarsite, PDM-ul a orchestrat in graba Consiliul National Politic al formatiunii, dorind sa se achite pentru un set de abateri, antrenandu-si organul reprezentativ pentru a confirma decizia privitor la coalitia de guvernare luata din timp de varful partidului. Votul celor 201 de reprezentanti PDM (din numarul total de 228) in favoarea unei coalitii de centru-dreapta le-a permis mimarea importantei structurilor sale teritoriale in verbalizarea pozitiei politice a partidului. Dupa subrezirea randurilor sale in teritoriu din cauza manifestelor publice ale sustinatorilor politizati ai AIE, Lupu a folosit “plebescitul” intern, in preajma alegerilor locale, cu scopul ridicarii moralului in partid, reanimandu-si legitimitatea si totodata revendicandu-si statutul “democratului autentic”.

Pe fundalul euforiei democratilor din provincie fata de posibilitatea si ponderea lor, in realitate artificiala, in re-editarea AIE, liderii partidului au reusit sa-l propulseze pe controversatul si anonimul Plahotniuc pana la functia de vicepresedinte al PDM, integrandu-l fara probleme si in Executivul politic al partidului. Astfel, este oficializata prezenta omului de afaceri, fiind scuzata si legitimizata indirect actiunea conducerii in frunte cu Lupu care l-a plasat pe locul doi in lista candidatilor democrati. Ocupand aceasta pozitie, Plahotniuc se apropie considerabil de varful institutional al partidului, aranjamentele fiind insotite de viitoare alegeri locale si de tenditele evidente ale omului de afaceri de a se instala in centrul vietii politice moldovenesti. Evaluarea avantului si a dinamicii cu care actioneaza acest personaj politic, deja si pe fata, intareste convingerea ca Plahotniuc planifica repetarea carierei lui Filat, subordonandu-si PDM-ul, pentru a economisi timpul si eforturile legate de constituirea unui partid de la fundament.

Filat – parțial câștigător?!

Oboseala exprimata de liderul PLDM dupa incheierea procedurile de constituire a AIE2 denota volumul de energie directionat de catre acesta pentru a mentine PDM-ul in raza de centru-dreapta. Premierul a trebuit sa faca cedari, limitandu-si din greu orgoliile alimentate de rezultatele bune obtinute la alegeri, avand deopotriva europeni exigenti, iar din alta parte fiind presati de catre democratii care au dezlegat o farsa politica cu PCRM-ul revansist si eurosceptic. Cedarile constau in functii, de care depinde insa si PLDM si PDM, deoarece ascund in interiorul lor persoane intangibile, dar atractive pentru  actul justitiei. Mai mult, anume prin intermediul MAI, CCCEC sau a Procuraturii Generale, pot fi reglate conturile, inclusiv cu anumite fete politice, cercuri de afaceri, dar prioritara ramane asigurarea inviolabilitatii propriilor randuri. Liberal-democratii au mers la un pas riscant, accepand varianta alegerii lui Lupu in functia de spicher al legislativului, de care tot Filat l-a lipsit in 2009 pentru a-l retine de la preluarea interimatului presedintiei tarii.

Fara a avea garantii sigure ca presedintele tarii va fi totusi ales, se pare ca acesta este dispus sa-l lase pe liderul democrat sa dirijeze cu legislativul, contand pe gestionarea circumstantelor politice de o maniera convenabila pentru finalizarea procesului de formare a structurilor de stat, cu conditia prezervarii influentei exercitate pana acum de catre PLDM. Spre deosebire de Ghimpu, Lupu este un concurent politic mai serios pentru Filat, care va incerca sa mearga pas in pas cu acesta, incercand sa obtina din nou fotoliul de premier, de unde vor veni si resurse administrative si autoritatea corespunzatoare pentru a se impune la alegerile din 2011. Dupa eliminarea AMN din circuitul puterii centrale, atat PLDM cat si PDM tintesc modalitati de completare a golurilor lasate de formatiunea in descompunere a ex-vicepresedintelui de Parlament, Serafim Urecheanu. Impartirea “osemintelor AMN”, precum si cosolidarea pozitiilor in structurile centrale, depind foarte mult de viteza cu care va fi desemnat premierul si distanta acestei numiri de la alegerea spicherului, vizata fatis de catre liderul democrat.

Ghimpu parțial perdant?!

Dupa comunisti, cu o doza disproportionat mai mica, pe postura de perdanti se afla liberalii in frunte cu Mihai Ghimpu. Sacrificandu-si cerintele nejustificate pentru setarea AIE2, PL a acceptat rolul secundar in viitoarea guvernare, deoarece nu a capatat niciun “minister de forta” pentru care manifesta interes. Mentinerea acestui demers ar fi avut consecinte grave pentru liberali, atat in perspectiva alegerilor locale, sincronizate cu cele din capitala, unde electoratul i-ar fi taxat dur pentru eventualele impedimente puse in fata AIE2. De asemenea, nimerind in opozitie alaturi de PLDM, liberalii riscau absorbtie, valuri de emigratie sau devalorizare politica pe fundalul liberal-democratilor mai bine institutionalizati si organizati.

Pierderea cea mai mare pentru acest partid poate fi legata de prezenta limitata in puterea centrala, fapt aparent acceptat de catre Ghimpu – fost președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, constient de faptul ca daca conducerea Parlamentului revine PDM-ului, atunci executivul trece automat in mainile lui Filat, iar Presedintia nicidecum nu va fi propusa lui. Pastrandu-si ministerele anterioare si lipsiti de altele influente si “generatoare de suport electoral” (MAEIE, MAI, CCCEC sau Procuratura), liberalii pot deveni insesizabili pentru public, iar in lipsa de resurse administrative si reprezentativitate potrivita, vor deveni tinta expansivului PLDM.

In loc de concluzie

Conditiile dificile in care s-au pus bazele AIE2 lasa loc pentru interpretari si pune la indoiala rezistenta noului “construct politic”. De la fortarea si presiunile interne si externe pentru formarea acesteia, dar si conflictele de interes devoalate de nemeroasele runde de negocieri, lasa o amprenta grea si descurajatoare in privinta bunei functionari si a calitatii guvernarii de catre trilaterala PLDM-PDM-PL, unde persista laolalta complexe de inferioritate si superioritate, deficit acut de incredere si tendinta maniacala spre concentrarea puterii in mana unei singure forte/persoane.

Barbarie, poezie, adevăr

ianuarie 2nd, 2011

Rostirea adevarului este singura cale de salvare cand este vorba de crime impotriva umanitatii.  Am primit astazi cateva mesaje legate de recenta decizie a Comisiei Europene de a respinge propunerea ministrilor de externe dintr-o serie de state est si central europene legata de condamnarea negationismului privind crimele genocidare comuniste, ca si in cazul fascismului.  A-l glorifica pe Stalin este la fel de obscen ca si a-l ridica in slavi pe Hitler.  A perora despre “grandoarea istorica a bolsevismului” este la fel de scandalos ca si a scrie despre “grandoarea istorica a national-socialismului”.  Falsul umanism leninist se intemeia pe diabolizarea unor intregi categorii sociale osandite la exterminare.  A nu recunoaste acest lucru acum, cand probele istorice s-au adunat dincolo de orice indoiala rationala, tine de o auto-indusa orbire.

Iata ce-mi scrie un prieten:

Nu cunosc, în detaliu, aspectele legate de această bizară hotărâre a Comisiei Europene. În sensul că nu am parcurs silogismele/sofismele care fac substanţa poziţiei Comisiei. Dar îmi pot închipui că anumiţi domni cu „flirturi” de stânga au invocat, subit, autoritatea Nuanţei: „Să nu încurcăm borcanele!” Această cochetă désir de nuance nu e departe de aberaţie şi delir. Ştim bine discursul expiator: „Fascismele au fost ale lui Cain. Comunismul e al lui Spartacus. Primele sunt demonice prin excelenţă,
abominabile implementări de management homicid. Comunismul, în schimb, nu e altceva decât un creştinism fără transcendenţă, deci fără superstiţii, idealul frăţiei universale, cordialitate planetară… Din păcate, a fost instrumentalizat de cinici, diletanţi sau megalomani. Etc.”

Într-un asemenea context argumentativ, heremenutica dvs. comparatistă, sublinierea erudită a izomorfiilor, exerciţiile de semiotica şi fenomenologia religiilor politice, fixarea academică a ambelor totalitarisme la rubrici de tipul „Ură Instituţionalizată”, „Genocid” sau, cu un termen mai generic, „Heteroclastie”, toate aceste demersuri de pedagogie, profilaxie şi istorie politică sunt cruciale pentru înţelegerea corectă a infrastructurii (psihologice şi sociale a) Răului politic.

„Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch.” Adorno nu avea dreptate. Ba am putea spune că Poezia ar trebui să refacă Nobleţea asediat şi ruinată în laboratoarele morţii. Cu condiţia să nu uite, cosmetic, sinistrul obraz roşu când îşi aminteşte chipul Diavolului.

Afirmatia lui Adorno a fost citata de nenumarate ori in chip apodictic. Ceea ce mi se pare indoielnic este atribuirea unei implicatii barbare tocmai actului redemptiv care este creatia poetica.  Cum imi scria un distins intelectual cu cateva ceasuri inainte de intrarea in Noul An:

Adorno voia sa spuna ca dupa Auschwitz este frivol sa te ocupi de poezie. Dar cum sa fie poezia frivola? Caci tocmai prin poezie, cum a facut Celan, se invinge si moartea mamei, si disperarea de a scrie in limba calailor, si absenta fraternitatii semenilor tai. In cele din urma, si Holocaustul se invinge prin poezie, asa cum si Anna Ahmatova a stat impotriva Gulagului care i-a ucis sotul si rapit fiul prin poemul ei “Requiem”. Poezia Bibliei ebraice nu este forma prin care poporul lui Israel a invins deportarea si exilul?

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/31/barbarie-poezie-adevar/

„Am învăţat că omul nu s-a schimbat de-a lungul istoriei” – interviu cu scriitorul Gheorghe Schwartz

ianuarie 2nd, 2011

Preambul: Gheorghe Schwartz, profesor de filozofie şi psihologie la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad şi autor al mai multor cărţi de specialitate, este unul dintre cei mai prolifici şi mai originali  scriitori contemporani din România. 

Scriitorul Gheorghe Schwartz

 A publicat peste douăzeci de volume de literatură de toate genurile: proză scurtă, teatru, roman psihologic, istoric şi fantastic. De-a lungul anilor Gheroghe Schwartz a fost recompensat cu mai multe premii prestigioase, anul acesta obţinând Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru Culoarul Templier. Romanul face parte din Ciclul Cei o sută, despre care mi-a vorbit în interviul care urmează. 

Un personaj pentru fiecare procent din istoria certă a omenirii. 

Andrea Ghiţă: Cine sunt Cei o sută şi care e sorgintea lor ? 

Gheorghe Schwartz: Noaptea dintre 15 şi 16 august 1985 a fost extraordinar de caldă şi noi eram deja extraordinar de sătui de tot ceea ce se întâmpla. Chinuit de insomnie am încercat să aflu ce rost are să continuăm să peticim mereu un sac care se rupe tot timpul. Făcând un calcul simplu mi-am dat seama că noi reprezentăm cam un procent din istoria certă a omenirii. În urmă cu trei – patru mii de ani totul se petrecea doar în mit, în legendă. Perioadă atestată documentar a început abia acum două mii cinci sute de ani. Împărţind două mii cinci sute de ani la douăzeci şi cinci de ani – durata convenţională pentru o generaţie – mi-am dat seama  că s-au scurs cam o sută de generaţii de când istoria omenirii este certă. Atunci m-am gândit că reprezentând un procent din istoria omenirii e important să ne trăim clipa. Pe de altă parte, tot ceea ce s-a întâmplat mai demult decât vremea bunicilor se transformă tot în legendă. Nu ne aducem aminte decât de câtva personaje, restul fiind completat din ceea ce ni s-a povestit. Există tot felul de straturi ascunse ale istoriei, printre care se află şi propria noastră istorie povestită de scrib. Scribul este cel care face istoria şi nu evenimentele, scribul este cel care poate să înlocuiască adevărul, să-l înfrumuseţeze sau să-l strice şi tot scribul poartă răspunderea anonimă a acestor evenimente. În noaptea aceea m-am transformat în scrib, pentru a scrie biografia a o sută de personaje din tată în fiu, începând de la căderea Babilonului, una dintre primele întâmplări cunoscute din tratatele scrise tot de… scribi. În douăzeci şi cinci de ani am ajuns la cel de al optzeci şi şaselea. Ciclul se întitulează Cei o sută. Înainte de a începe acest ciclu am mai publicat alte zece cărţi şi împlinisem patruzeci de ani de viaţă. Sunt convins că mai devreme n-aş fi putut să scriu o asemenea saga, întrucât a trebuit să citesc enorm. Eu trebuie să ştiu ce putea să mănânce un personaj în Atena şi cum îşi lega şireturile un roman, ce era permis să spui în teritoriul merovingian şi cum se înjura nu ştiu unde. 

 Nouă volume din unsprezece 

 A.G.: Câte romane au apărut până în prezent şi ce perioadă cuprind ele ? 

Gheorghe Schwartz: Primul volum se întitulează Anabasis, începe în perioada căderii Babilonului şi ajunge până în epoca precreştină.  Este populat cu foarte multe personaje atestate de istorie, ca de pildă Socrate, Alexandru Macedon, dar şi personaje care au dus cultura în lume. Cele mai multe sunt personaje atestate, pe care le-am găsit în înscrisuri mai puţin cunoscute pe care am avut şansa să le consult . Apar şi personaje plăsmuite de mine, care se alătură celor atestate, ajutându-le în lucrarea lor. Cel de al doilea volum,  Ecce Homo,  se petrece în perioada romană, cu multe personaje apropiate de putere. Personajele mele nu sunt personaje istorice.  Pe vremea când am început acest ciclu îmi scriam romanele la maşina de scris şi făceam câteva însemnări pe marginea foii, pentru a marca personajele atestate istoric. Acum, pe calculator, nu mai fac treaba asta şi, sincer să fiu, nu mai ştiu care personaje provin din documente şi care s-au înfiripat în mintea mea. Al treilea volum, Oul de Aur, se derulează la începutul erei creştine. O perioadă care mi-a convenit, fiind puţin cunoscută în istorie. Credeam că voi putea scrie mai multe episoade lirice. Când colo este o epocă  ticsită de personaje care nu mi-au permis să ies din epic. Volumul al patrulea, Mâna albă, se petrece în cea mai mare parte la Roma. Mâna Albă era o societate secretă destul de periculoasă care trăia în suburbiile şi în cimitirul din Romei. Volumul al cincilea este Vara rece, a cărei acţiune se desfăşoară în perioada cea mai puţin cunoscută din istorie:  migraţia popoarelor. Cel de al şaselea, Axa lumii, se petrece în zorii Renaşterii, în timp ce volumul al şaptelea, Culoarul templier, prezintă influenţa cavalerilor templieri. Este o istorie apocrifă întrucât templierii mei nu se află în cercul principal. Volumul al optulea, Secretul Florenţa, este istoria unei familii apărută din neant. Neantul reprezentându-l spaţiul istoric al României actuale, un spaţiu plin de legende şi  poate cel mai puţin atestat de documente. Venind din acest spaţiu unul dintre Cei o sută  întemeiază o dinastie puternică la Florenţa, clădeşte un palat – Palatul Bosci – pe care l-am căutat mult în ghidurile turistice, până când mi-am amintit că pornit din mintea mea…  Familia Bosci trăieşte şapte generaţii de mari succese, fiind în legătură cu Familia Medici şi marii maeştri ai Renaşterii. Fireşte că apar şi corifeii Michelangelo, Leonardo da Vinci şi alţii, dar în treacăt, personajele importante fiind undeva în decorul întâmplărilor.  Cel de al nouălea volum este şi el terminat, se numeşte Diavolul argintiu şi prezintă  continuarea poveştii familiei Bosci, care după arderea palatului se mută în spaţiul german, la Hanovra, unde trăieşte Contrareforma cu tot ceea ce a însemnat ea. Mai urmează două volume pentru a încheia acest ciclu care este bucuria şi justificarea existenţei mele. 

 Un personaj enigmatic – Ţipor. 

A.G. Spuneaţi că romanele ciclului sunt populate atât de personaje istorice reale, cât şi de altele, imaginare. Dacă v-aş ruga să vă opriţi asupra unuia dintre acestea din urmă, pe care l-aţi alege ? 

Gheorghe Schwartz: Acest ciclu lung are o sută de personaje, dintre care optzeci şi şase au prins deja viaţă. Romanele sunt populate cu oameni care au plecat din Babilon, au trecut prin toate centrele de istorie culturală ale omenirii, mai puţin orientul îndepărtat.  Unul dintre personaje pentru mine reprezintă o enigmă. Poartă numele de Ţipor şi este evreu. Nu consider că în istorie „poporul ales” ar fi avut un rol mai deosebit decât ca al altor popoare. Are însă marele merit de a nu fi fost distrus într-o perioadă atât de lungă de timp. Asta m-a determinat să-l introduc pe acest evreu cu rol de liant. Despre spartani nu mai ştim mare lucru, Grecia  nouă nu mai este Grecia Antică, italienii nu mai sunt romanii de altă dată, pe când acest evreu prăpădit,  foarte bogat sau foarte trădat este acelaşi de câteva mii de ani. În ebraică Ţipor înseamnă pasăre, însă eu habar nu aveam de acest cuvânt. De altfel, şi în alte cărţi scrise de mine apar personaje care poartă nume ebraice, deşi eu nu cunosc deloc această limbă. Nu ştiu de unde s-au ivit aceste nume. Probabil că purtăm în genele noastre nişte straturi de cunoştinţe pe care le-am uitat de mult. Cred că numele respectiv este cel mai potrivit pentru acest personaj care transcende timpurile şi, asemenea păsării Phoenix, reînvie după fiecare cataclism pe care-l suferă. Ţipor este omorât de zeci de ori în aceste cărţi, dar revine mereu, constituind un liant între diferitele volume ale ciclului. El este întotdeauna în preajma personajelor principale şi de cele mai multe ori plăteşte pentru această apropiere. 

 A scrie înseamnă speranţă 

A.G: Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest ciclu vast, la care lucraţi de un sfert de secol? 

Gheorghe Schwartz: Cei o sută este o construcţie care mi-a umplut viaţa şi  m-a făcut să trăiesc după orarul său. Eu nu mai ştiu ce s-a întâmplat în 1995, dar ştiu că atunci am scris „Al douăzeci şi treilea” şi întreaga mea viaţă decurge după calendarul acestui ciclu. Am învăţat eu însumi foarte multe lucruri din această muncă. Am învăţat că lucrurile nu se schimbă de-a lungul istoriei, că omul nu se schimbă. Nimeni nu poate declara astăzi, în secolul al XXI-lea, că ar fi mai moral decât Socrate, care a trăit acum două milenii şi jumătate. Tot ceea ce s-a schimbat este tehnica şi micile tabieturi pe care ni le-am construit, pe de o parte, iar  pe de altă parte suntem capabili să omorâm mult mai mulţi oameni într-o singură zi, decât romanii sau grecii sau asirienii. Scrierea ciclului Cei o sută este o încercare de a demonstra că omul rămâne om cu păcatele şi cu calităţile sale tot timpul, că există întotdeauna o speranţă şi ea constă în urmaşii noştri care vor reînnoda acest şir. Pe de altă parte, această speranţă înseamnă pomul pe care-l sădim, casa pe care o clădim şi opera pe care o lăsăm după noi. Aşa era şi acum 2500 de ani şi aşa este şi acum. Asta este şi speranţa mea.

Gânduri, vise

ianuarie 2nd, 2011

Seara nu reuşesc să-mi pun gândurile în ordine;

Să le curăţ, să le spăl dinţii cariaţi, măselele cavernoase,

Şi după o rugăciune scurtă,

Să le pun pijamalele, să le iau la culcare.

Rămân aşa cu nişte cioturi ca nişte spini.

Îmi perforează baloanele viselor

În care încerc să trec dincolo de ceaţa fiecărei zile.

Nu se mai găsesc balanţe nemăsluite în lume.

Prin talciocurile gălăgioase totul se cântăreşte la ochi.

Plăteşti cât nu face!

Pupeze lâncezind în cuiburi dereticate în grabă,

Dau lecţii de higienă, de moralitate.

Isteţul pe care l-am prins cu mâna în buzunar,

Mă înjură, mă face gloabă:

„Umbli prin târg ca un nesimţit, cu portofelul gol!”

Dimineaţa le găsesc tot aşa, înţepate.

O iau de la capăt.

Gânduri rămase de ieri,

Vise din care au mai rămas doar baloanele sparte.

Oratie de nunta

ianuarie 2nd, 2011

Sa te trezesti in aceeasi camera neincapatoare visurilor tale  – iti spui cu infrigurare ca demonul ascuns in hainele timpului

iti atine calea – si iti acoperi ochii cu palmele, alungi intunericul si te indrepti catre intaia suflare a primaverii,

mireasa in matase si – povara a frumusetii in vesnica promisiune cum doar freziile

pe timp iernatic reconstruiesc lumina.

Un madrigal cu arini, un burg nins si cu miile de sanii coborand pe Dealul Ursulinelor

ar fi ceea ce corul sufletelor incercate de tristete deschide lumii,

si domina asezarea nuptiala.

Sa te trezesti in aceeasi broderie cu alai, cu mii de petale si cantece impletite in viata de acum,

de viata viitoare si mai ales de privirile imbratisate

pana dincolo de Valea Plangerii,

invingandu-ti spaima ca intr-o partida de sah cu insingurarea.

În pierdere de teren

ianuarie 2nd, 2011

La bursa vieţii mor cocorii

De-o molimă necunoscută

Din care lumea împrumută

O teamă când se-arată zorii

Şi semne mari de întrebare

Coboară lent din depărtări

Când trenurile cer în gări

Permise de la semafoare

Iar cel ascuns în noi, acuză

Un dor de ducă în priviri

În burguri, cârciume, fachiri

Desculţi, pe cioburi se amuză.

Gândul

ianuarie 2nd, 2011

Poem de Leo Butnaru născut la Negureni, judeţul Orhei (5 ianuarie 1949)

Poet, prozator, traducător, eseist, jurnalist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al U.S.R.

Membru-fondator P.E.N. Club.

Membru „World Academy of Arts and Culture” şi „Academia Avangardei Ruse”.

.

iată

sau – uite o parte din cosmos

aerul – o parte

din atmosfera pământului

nişte raze de soare

nişte fuioare de întuneric

sau de nori

taina lumii în complicitate şi complacere cu

cea a luminii

misterul universului

gândul la Dumnezeu… – şi încă cea – cam

din categoria aceasta anume – a

indefinitului

ezotericului

extra-intra-umanului

dar totuşi oarecum altfel?… – aşadar

toate astea ar putea fi considerate

bogăţie naţională?… –

universul

văzduhul

ceva din soare

din noapte norul

misterul universului

gândul la Dumnezeu…

nu nu – şcolăreşte vorbind

astea nu pot fi considerate

bogăţie naţională

(NB)…

poate că doar

gândul la Dumnezeu… –

da acesta poate fi considerat

bogăţie naţională…

„Zidul de zgură”

ianuarie 2nd, 2011

Semnal editorial

Anunț aparitia noului meu volum de poeme în română, „Zidul de zgură”,

la Casa de Editură Lulu Publishing Inc. USA.

Zidul de zgura nu este doar un

simbol, o creatie mentala, poetica.

El exista aievea.
De la fereastra prin care privesc
lumea, zidul din caramizi roscate este
ecranul pe care imi proiectez
imaginile amintirilor, bune sau rele,
ale nostalgiilor, ale nazuintelor, ale
durerilor, ale dezamagirilor; ultimele
nu sunt putine.
Le privesc mirat, adesea critic, uneori
admirativ sau nostalgic, si le descriu
in cuvinte putine.
Fiecare cititor va putea completa
descrierile mele cu propriile amintiri sau nostalgii, cu propriile nazuinte, cu propriile dureri sau dezamagiri.
Sper ca acestea din urma sa nu fie la fel de multe ca ale mele.
Va obtine propriile umbre, proiectate pe propriul zid.
Acela nu trebuie sa fie neaparat un zid din zgura!

Bucuros de oaspeți.

Cei interesati pot vizita linkul:

http://www.lulu.com/product/paperback/zidul-de-zgur%C4%83/14417209

Unul dintre prototipurile neaprobate pentru Omul Nou

ianuarie 1st, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

ianuarie 1st, 2011

Iarna în Israel este deosebită

Pasarile calatoare gasesc aici un punct de trecere de la…., pina la…, in ambele directii. Insa, porumbeii ramin cu noi.
Am fost la Ierusalim in urma cu citeva zile, deci in plina iarna israeliana. Ploua afara, nu am gasit zapada pe care o asteptam. Insa, ajungind la Zidul Sperantei (asa numesc eu zidul cunoscut de toata lumea sub numele de Zidul Plingerii), m-au intimpinat razele soarelui aparut de dupa  nori.

Sa-mi inveseleasca inima grea, datorita „misiunii” pentru care am facut drumul Haifa – Ierusalim ?

Pe pietrele Zidului, la mare inaltime, se aflau porumbei cu pene inchise la culoare. Doar unul singur era alb si parca dorea sa-mi spuna  “pune biletelele, voi avea  grija ca furtunile iernii sa nu le imprastie, sa ramina intre pietre Zidului, acolo unde ai dorit sa le pui.”

Vegetatia care creste pe pietre, deobicei uscata, de data asta, datorita ploilor, era verde. Semn de innoire, de schimbare, de speranta.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 31st, 2010

Ninge, este frig, ce-i de facut? Sa intram la „le Baroc’s cafe”. O formatie rock studenteasca, caldura, muzica buna, atmosfera conviviala. OK! Seara asta m-am amuzat bine, maine seara? Mai vedem noi. Sarbatori Fericite!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cu sorcova

decembrie 31st, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 30th, 2010

Coral Costa Caribe – La Romana, Republica Dominicană

Întâmpinarea Anului Nou pe plajă

LA MULȚI ANI!


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Evadare din închisoarea ecologică

decembrie 30th, 2010

După operaţia, un pic mai ieftină, de la clinica veterinară…

decembrie 29th, 2010

 

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 29th, 2010


…5 lei-bugetul pentru viitor , dragoste şi destin pentru anul 2011-Lipscani- O invitaţie la Carul cu Bere, eventual cu un ocol prin centrul vechi al Bucureştiului într-o zi de iarnă săracă , fără zăpadă…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Aflând despre Wikileaks, Eufrosina…

decembrie 28th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 28th, 2010

O ninsoare de pomina la Washington, DC, in februarie 2010

Derdelusul a fost improvizat pe niste trepte aflate la mare adancime sub zapada.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vladimir Filat este noul președinte interimar al Republicii Moldova

decembrie 28th, 2010
Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Pentru cel puțin două zile, Vladimir Filat va cumula funcțiile de președinte și premier interimar

Premierul interimar Vlad Filat a devenit și președinte interimar al Republicii Moldova, ca urmare a eșecului noului Parlament ales la 28 noiembrie de a alege în ședința inaugurală un președinte al adunării legislative care îndeplinește funcția de șef interimar al statului.

Întruniți sub președinția decanului de vârstă, Vladimir Voronin, deputații nu au reușit să de pună de acord asupra unei candidaturi, ședința fiind suspendată urmând a fi reluată joi 30 decembrie. Până acum, interimatul în fruntea statului a fost deținut de Mihai Ghimpu, președintele vechiului Parlament.

În această situație, interimatul funcției prezidențiale a fost preluat de premierul Filat (vezi explicația mecanismului constituțional dată de juristul Alexandru Iavorschi în revista ACUM, http://www.acum.tv/articol/21352).

Cei 101 deputați au următoarea afiliere politica: 42 aparțin Partidului Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, 32 din partea Partidului Liberal Democrat (PLDM), condus de Vladimir Filat, 15 sunt din partea Partidului Democrat (PDM), condus de Marian Lupu si 12 sunt membri ai Partidului Liberal (PL), condus de Mihai Ghimpu.

Prima sarcină după constituirea noului Parlament va fi alegerea președintelui adunării, care va deveni și noul șef interimar al statului, pana la alegerea noului președinte de către Parlament.

Președintele Republicii Moldova este ales cu votul a minimum 61 de deputați, iar PLDM, PDM si PL, care au format precedenta coaliție de guvernare au împreună 59 de mandate, fiindu-le necesare minimum două voturi din partea deputaților PCRM.

Precedentele tentative de alegere a șefului statului au eșuat, determinând convocarea de alegeri parlamentare repetate pe 29 iulie 2009 si 28 noiembrie 2010.

Filat, Lupu si Ghimpu au negociat formarea noului guvern în care, potrivit cotidianului Timpul, PLDM va avea șapte portofolii, iar PDM si PL câte cinci. Dar liderul PDM a declarat marți că la lucrările tripartite nu s-a înregistrat niciun progres, dând de înțeles că partidul său ar putea forma o coaliție și cu PCRM. PDM, cu 15 mandate, deține balanța puterii între PLDM/PL și PCRM.

…Şi aşa am pierdut lucrarea de doctorat despre Transportul în Comun!

decembrie 27th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 27th, 2010

Charleston Christmas Parade, USA

No snow, but still festive!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Despre inutilitatea disperării generice

decembrie 27th, 2010

Sa sari de la balconul parlamentului aflat in plina sesiune e, in acelasi timp, un act de temeritate si un  act de prostie. Spun temeritate pentru ca nu e putin lucru sa iti iei inima in dinti, stiind ca gestul tau poate fi fatal desi a fost gandit, poate, ca un strigat disperat de ajutor, o cautare a unei maini ferme care sa intervina macar in ultimul moment.

E si un act de prostie pentru ca ranile care te astepta la capatul unei secunde de cadere nu te ajuta nici pe tine, nici pe cei care probabil depind de tine fie si doar cu sufletul daca nu si cu viata.  E inca o data prostie pentru ca nu iti trebuie prea multa minte sa stii ca nu rezolvi mai nimic, in afara de provocare unor emotii de moment si a unui val cinisme  mai tarziu.  E si mai mult prostie daca, fie si pentru o secunda, ti-a trecut prin cap ca vor fi unii care vor incerca sa te imite si ai ignorat gandul asta.

Asta despre gestul propriu-zis. Despre  momentul, locul ales, asistenta si reactii se pot spune multe insa ceea ce ramane este semnul unei incontestabile tensiuni care domneste in societate.  O tensiune care nu are legatura cu instigarile de la tv sau cu cine stie ce discurs idiotic-populist al vreunuia din politicienii zilei. E vorba de abandonarea sperantei pe care cei cativa ani de crestere economica o inventasera si o crescusera cu o rapiditate pe care nimeni nu a prevazut-o. Asa cum nimeni nu a prevazut  prabusirea brusca si dureroasa din ultimii doi ani.

Veti spune ca e greu de probat asa ceva.  Ca  aparatul de masurat nervii societatii nu este inca reglat corect.  Ca un incident izolat nu dovedeste nimic.  Probabil asa e.  Dar uitati-va la curajul banditilor care jefuiesc banci. Uitati-va  la numarul lor.  Ascultati un pic ce va spun cunoscutii si o sa vedeti cum, ca o fantoma insistenta, discutia despre “plecare” revine. Maxilarele sunt iar inclestate.  Viitorul e gri. Entuziasmul piere, increderea dispare.

Vad in comentariile de pe net amintite obsesiv nume ca Iliescu, Basescu, Boc.  Fiecare cu pacatele lui, impartite aproape democratic. Unul si-a vandut trecutul si ne-a amanetat viitorul, altii ne distrug prezentul si mai ucid o data viitorul si tot  asa, intr-un soi de sarabanda a acuzatiilor generice si vagi al caror unic rost este de a marca, in spatiul public, mica bucatica de disperare a fiecaruia.

Despre disperare vorbim, dar mai vorbim si de inadecvare, de furie neputincioasa si inutila.  Ne aplecam prea rar, mult prea rar,  asupra aspectului tehnic al problemelor Romaniei.  De ce e coruptie? Cine da banii, cui si de ce? Ce nu merge in justitie? De ce judecatorii voteaza fosti securisti in fruntea CSM? De ce unii castiga tot si altii nimic? De ce politistii patriei se fac ca nu vad atatea lucruri: de la micul trafic de tigari pana la bataile de strada sau vanzatorii de heroina?   Cum se cheltuiesc banii publici?  De ce un sistem sanitar din ce in ce mai umflat cu fonduri pare tot mai sarac, tot mai debusolat, tot mai vecin cu crima? Si multe, multe alte intrebari de acelasi fel…

Atunci cand vorbim de astfel de subiecte, cautam vinovatii de principii (pe care le dezbatem la nesfarsit) si nu de fapte concrete, evaluabile, bune de pus in vitrina sau de trimis in sala de judecata.  Cand se intampla sa ne ajunga cutitul la os, comitem gesturi dramatice in fata parlamentarilor, pupam mana candidatilor, ne multumim cu drama si castigul mic.

O sa ne mai emotionam vreo doua zile si de gestul angajatului TVR. Apoi il asteptam pe urmatorul, fara sa tragem vreo concluzie.

Problema este undeva si in modul de raportare la autoritate. In “Delirul” lui Marin Preda, un personaj din vremea razboiului se gandea  cate lucruri s-ar schimba daca seful statului, “conducatorul”, ar sti ceea ce se intampla “in teren”.  Situatia pare sa se fi schimbat acum: nu numai ca presupunem ca “ei” stiu totul dar asteptam ca tot “ei” sa rezolve fiecare situatie particulara. Le reprosam “lor” toate mizeriile si nefericirile “noastre”. Depindem de “ei” intr-un mod bolnav si nefiresc. Incapabili de pragmatism sau de autonomie,  asteptam mana divina pe care o uram si o iubim in acelasi timp. Ne refuzam luxul de a avea curaj, pastrandu-l pentru cate un moment dintr-asta in care sfintii de la televizor sunt aproape. Va trebui sa ne obisnuim o data si cu ideea ca traim independent iar pentru fiecare cauza exista un efect, masurabil, previzibil si independent de  ”ei”.

Ce omagiu mai sinistru puteau sa primeasca parlamentarii Romaniei decat  ranile unui disperat?  As putea sa jur ca macar unii dintre ei au simtit fiorul propriei importante.   Si atunci, la ce bun?

http://www.contributors.ro/editorial/despre-inutilitatea-disperarii-generice/

Terminologie și istorie – pentru edificarea unui antisemit

decembrie 27th, 2010

Recent, pe adresa redacţiei revistei ACUM a sosit un mesaj al unui domn pe nume Ştefan Mousa. El s-a adresat redactorului şef al revistei, colegul Petru Clej. Deoarece mesajul se referea la aspecte de terminologie în domeniul istoriei evreieşti, domnul Petru Clej mi s-a adresat, rugându-mă să scriu un articol pe această temă, pentru a explica anumite lucruri autorului mesajului. Ceea ce fac mai jos. Cu aceeaşi ocazie menţionez că mesajul respectiv conţinea expresii de o vulgaritate ieşită din comun. Nu vreau să le citez, deoarece vreau ca revista ACUM să-şi păstreze un nivel
intelectual şi lingvistic ridicat, ca până acum. Vreau să sper că domnul Ştefan Mousa îşi va revizui şi modera limbajul după ce va primi explicaţiile necesare. Dacă cineva doreşte să polemizeze, este invitat să o facă, dar păstrând limitele limbajului civilizat şi pe cele ale regulilor bunului simţ.

SEFARD

Domnul Ştefan Mousa afirmă că „Sefard este un termen care nu exista pe vremea Iudeei romane şi nu desemnează o etnie„. Răspunsul meu la această afirmaţie este că…depinde la ce se referă. Termenul „Sefarad” apare în Biblia Ebraică (Vechiul Testament), respectiv în cartea profetului Ovadiyah (sau „Obadia”, sau „Avdie” în traduceri româneşti diferite ale  Bibliei), versetul 20. Sensul este însă diferit de cel folosit în ebraica modernă: este vorba despre oraşul Sardes, capitala regatului Lidiei din Anatolia, existent în secolul al VI-lea înaintea erei creştine. Regatul lidian a fost cucerit de regele persan Cyrus al II-lea în anii 547-546 înaintea erei creştine, iar ultimul său rege, Cresus, luat în captivitate. Apropo, regele Cresus era cunoscut ca fiind foarte bogat, iar în vestitul roman popular „Alexandria”  se vorbeşte despre „comorile lui Cris împărat”, intrate în legendă. Oraşul Sardes a continuat să existe; în prezent, el se numeşte Sart şi este în Turcia. Fraza din cartea profetului Ovadiyah în care este menţionat termenul „Sefarad” este: „Wegaluth hachel hazeh
livney Ysrael asher knaanym ad Tzarfath wegaluth Yerushalayim asher biSfarad yirshu eth arey haNeghev”. Profeţia lui Ovadiyah se referă la fiii lui Israel căzuţi în robie, prinşi în război, care se aflau la Sardes şi care în viitor vor stăpâni cetăţile din sud, din Neghev.

Aici trebuie să menţionez că au mai existat şi alte interpretări ale textului biblic, după care termenul „Sefarad” din cartea profetului Ovadiyah s-ar referi la Iviria, respectiv la Gruzia (Georgia) contemporană, sau eventual la malul strâmtorii Bosfor. Penultima interpretare a fost o încercare de a stabili legătura cu termenul „Sefarad” referitor la Peninsula Iberică. Astăzi această interpretare este discutabilă, majoriatea comentatorilor Bibliei şi a cercetătorilor geografiei biblice şi medievale afirmând ca termenul este referitor la oraşul Sardes, iar legătura lui cu termenul care
desemnează Peninsula Iberică este discutabil. Oricum, Peninsula Iberică este denumită „Sefarad” în literatura ebraică târzie şi în literatura ebraică medievală. Probabil că este o reunire a celor doi termeni şi o atribuire a termenului biblic Peninsulei Iberice.

Oricum, chiar dacă termenul nu desemna Spania în perioada romană, el exista din punct de vedere geografic şi lingvistic. Este adevărat că acest termen nu a desemnat o etnie, dar a desemnat o comunitate evreiască, dezvoltată în mod separat. După unele informaţii, ar fi vorba despre evrei imigraţi în Spania încă din perioada romană, cărora li s-au
adăugat evrei din Egipt şi nord-vestul Africii în mod treptat, în special în timpul cuceririi arabe. După unele afirmaţii, ar fi fost şi un număr de convertiţi la iudaism, de origine berberă nord-africană; dar sursele istorice nu oferă informaţii suficiente în acest sens, baza fiind cea a ipotezelor.

Se poate vorbi despre evreii sefarzi ca despre o cultură? Răspunsul la această întrebare este pozitiv. În privinţa religiei, ei reprezintă o parte dintre evrei; religia iudaică este comună tuturor. Totuşi, iudaismul sefard are unele aspecte, specifice, diferite de iudaismul așkenaz, ca şi de alte ramuri ale iudaismului medieval. În cadrul iudaismului sefard există multe elemente de filosofie raţionalistă, precum şi o literatură bogată, în limbile ebraică, arabă şi iudeo-spaniolă (sau „ladino”, deşi acest termen se referea iniţial la traducerea iudeo-spaniolă scrisă a Bibliei ebraice şi nu la limba
vorbită; ulterior, el s-a extins).

Domnul Ştefan Mousa afirmă ca „sefardul este un talmudic de limba ladino„. Regret, dar termenul este impropriu. Spre deosebire de iudaismul aşkenaz, în care baza era studiul Talmudului, în iudaismul sefard (respectiv în rândul evreilor din Peninsula Iberică, regiunile Provence şi Occitanie din Franţa şi din unele regiuni din nordul Italiei), baza intelectuală era comentarea Bibliei Ebraice şi explicarea filozofică a credinţei. Acest fenomen apare şi în o parte a
iudaismului oriental, respectiv din Babilon (Irakul de astăzi) după secolul al X-lea, respectiv după învăţatul Saadya Gaon, care a combătut tezele caraismului şi a condus spre o renaştere intelectuală a iudaismului. (Apropo, o ediţie rezumativă a cărţii acestui învăţat, „Emunoth vedeoth”, a apărut şi în limba română, traducător şi comentator fiind rabinul doctor David Şafran din Bucureşti, în anul 1942). S-ar putea afirma că sefardul este un evreu vorbitor de limba
iudeo-spaniolă, dar şi această afirmaţie este problematică: există evrei orientali a caror cultură este asemănătoare cu cea a evreilor din Spania sau originari din Spania, deci care aparţin aceluiaşi cerc cultural, iar ritul lor religios este acelaşi cu cel al evreilor sefarzi, dar care nu sunt (sau, respectiv nu au fost) vorbitori de iudeo-spaniola, ci de arabă. Vă propun să revizuiţi folosirea termenilor, pentru a evita unele confuzii.

JIDAN  ŞI  JIDDEN

Domnul Ştefan Mousa vorbeşte şi despre „altă etnie iudaică”, „jidden„. Probabil că se referă la evreii aşkenazi. Aici trebuie să menţionez că termenul „altă etnie iudaică” respectiv împărţind evreii în câteva etnii în funcţe de unele elemente culturale, fără a lua în considerare toate elementele culturale şi religioase, în plenitudinea lor, este incorect. Iudaismul include ideea unităţii în cadrul diferentei. În privinţa originii termenului „jidan”, nu neg legătura cu termenul
„jidden”. Dar sensul peiorativ a apărut mai târziu. În limba română, acest sens peiorativ a apărut în secolul al 19-lea. Anterior, evreii erau denumiţi „jidovi” în Moldova (termen de origine poloneză” şi „ovrei” în Ţara Românească (termen de origine grecească; din acest termen a apărut şi termenul „evreu” în limba română contemporană).

Termenul „jidan”, paralel cu termenul „târtan” indica iniţial pe imigranţii evrei din Galiţia austriacă veniţi în Moldova (termenul „târtan” indica pe renumitul „Untertan”, subofiţerul în armata austriacă, iar evreul supus austriac era introdus în acest termen în mod impropriu, adăugându-i-se şi denumirea -devenită peiorativă – „jidan”, sau „un târtan” (termen dezvoltat prin etimologie populară din „Untertan”).

TALMUDUL

Talmudul sau „Tora Orală” este considerat de tradiţia iudaică un paralel al Torei Scrise (respectiv al Pentateucului din Biblia Ebraică). Conform tradiţiei, „Tora Orală” a fost dată poporului evreu impreună cu „Tora Scrisă”, pe Muntele Sinai, în cadrul Revelaţiei Sinaitice, ca o completare şi o explicaţie a acesteia. Tamudul include două elemente : Mishnah (paralela Torei) şi Ghemara (explicaţia ei şi a Torei Scrise). El include legi, tradiţii şi legende iudaice.

Originea unora dintre ele este veche şi ele au paralelisme în cadrul unor legende din Noul Testament şi din literatura creştină timpurie, atât codificată cât şi apocrifă. Este adevărat însă că include şi elemente noi, precum şi faptul că el a fost încheiat şi înregistrat în scris în secolul al 6-lea, dar baza lui este mult mai veche, lucru care poate fi înţeles din unele explicaţii, comentarii biblice, legende, datorită cadrului lor istoric. Dacă Biblia Ebraică este  (sau a devenit ) universală, Talmudul a rămas specific evreiesc. Interpretarea Bibliei Ebraice de către evrei este făcută cu ajutorul
Talmudului, spre deosebire de interpretarea creştină, făcută cu ajutorul Patristicii. Bineînţeles, mă refer la comentariile tradiţionale şi nu la comentariile ştiinţifice contemporane, în care exegeza teologică este reunită cu informaţii istorice, filologice, arheologice, geografice şi altele.

Aici ajung la ultimul aspect la care se referă domnul Ştefan Mousa: caraiţii. Caraiţii reprezintă o sectă iudaică apărută în secolele 8-9 ale erei noastre, care acceptă numai Biblia Ebraică (respectiv Tora Scrisă) şi resping Talmudul (respectiv Tora Orală). Relaţiile între cele două grupuri (caraiţi, sau secta caraiţilor) şi rabaniţi (respectiv restul evreilor, care acceptă Talmudul şi ideea învăţătorilor – „rabini” – din Talmud) nu au fost totdeauna bune.

Totuşi, în timpul Holocaustului au fost victime şi din rândul evreilor caraiţi. După Holocaust, unii evrei caraiţi supravieţuitori au ales calea stabilirii în Israel, alături de „sionişti”, de evreii rabaniţi. Deci, au devenit sionişti şi ei, sau cel puţin au fost influenţaţi de sionism. O comunitate de evrei caraiţi se află în prezent în oraşul israelian Ramleh. Nu cred că termenul „ciufuţi”, respectiv oameni zgârciţi, avari ar fi potrivit evreilor caraiţi, după cum nu cred că
este potrivit evreilor în totalitatea lor. Există oameni avari în rândul tuturor popoarelor, după cum există şi oameni darnici. Apropo, recomand domnului Ştefan Mousa numele bancherului Elias din Bucureştiul de altă dată, care a lăsat moştenire o mare avere, ca donaţie, Academiei Române, unui spital, şi altor instituţii româneşti şi de asemenea evreieşti. Nu văd nici o legătură între termenii „ciufut”, „carait”, „sionist”, primul – un peiorativ – având un
caracter individual, fără nici o bază etnico-religioasă…

Marea Britanie – 2010, un an nefast

decembrie 26th, 2010

Intemperii, dezastre naturale, catastrofe ecologice, austeritare bugetară severă și primul guvern de coaliție din ultimii 65 de ani au dominat anul 2010 în Regatul Unit.

An care se termină așa cum a început, cu frig, ninsori, îngheț, cu care majoritatea britanicilor nu sunt obișnuiți. Dacă până la sfârșitul anului valul de frig care a lovit insulele britanice continuă, atunci luna decembrie a acestui an va fi cea mai friguroasă din ultimul secol.

În luna aprilie erupția unui vulcan din Islanda a perturbat sever traficul aerian în Europa timp de mai multe săptămâni, provocând mari pierderi companiei British Airways, deja afectată de o serie de greve ale personalului navigant.

Tot în aprilie o altă companie cu capital britanic majoritar, BP, a fost la originea celei mai mari catastrofe ecologice din istoria Statelor Unite, atunci când o sondă de foraj marin din Golful Mexic din proprietatea companiei a explodat, provocând cea mai mare deversare de țiței brut din istoria omenirii și ucigând 13 persoane.

Au trecut aproape trei luni până la astuparea scurgerii submarine care a provocat daune incalculabile florei, faunei și economiei statului Texas. În total, costul catastrofei este estimat la 40 de miliarde de dolari, iar în luna decembrie guvernul Statelor Unite a dat în judecată BP cerând daune.

Alternanță la putere

În Marea Britanie, evenimentul politic principal al anului l-au constituit alegerile parlamentare, desfășurate pe data de 6 mai.

Așa cum era de așteptat, Partidul Laburist, condus de premierul Gordon Brown, a pierdut puterea pentru prima oară după 13 ani, dar Partidul Conservator, condus de David Cameron, nu a reușit să obțină singur majoritatea absolută în Camera Comunelor.

În premieră au avut loc trei dezbateri televizate în direct la care au participat pe lângă cei doi lideri și Nick Clegg, liderul celui de-al treilea partid ca mărime, Liberal Democrat, care a fost revelația acestor dezbateri, reușind la un moment dat să se situeze în sondajele de opinie la egalitate cu Conservatorii și Laburiștii.

În final însă, Liberal Democrații au câștigat chiar mai puține mandate decât în urmă cu cinci ani, dar au reușit să dețină balanța puterii în noul parlament.

După cinci zile de suspens, timp în care Gordon Brown a rămas în funcția de prim ministru, Cameron și Clegg au reușit să ajungă la un acord și au format primul guvern de coaliție din Marea Britanie din ultimii 65 de ani.

Dar noul guvern de coaliție n-a avut o lună de miere, dată fiind moștenirea fiscală dezastruoasă a guvernului Laburist – deficit bugetar de 155 de miliarde de lire pe anul fiscal 2009 – 2010, echivalent cu 11% din Produsul Intern Brut.

Așa încât, în luna iunie, în bugetul rectificativ de urgență au fost majorate taxe și impozite, cea mai importantă măsură fiind mărirea cotei TVA de la 17,5% la 20% cu începere de la 1 ianuarie 2011.

A urmat în octombrie faza cea mai dureroasă – cea a reducerii cheltuielilor bugetare. Numeroase departamente, inclusiv interne, externe, justiție și educație își vor vedea bugetele reduse cu între 10 și 25% la sută pe următorii cinci ani, rezultând în reducerea efectivelor de angajați în sectorul public cu aproape 500000 până în 2015.

În paralel, coaliția a luat taurul de coarne și a decis majorarea taxelor universitare de la 3300 la un maximum de 9000 de lire pe an. Măsura a trecut de Camera Comunelor, deși peste jumătate dintre deputații Partidului Liberal Democrat au votat fie împotrivă, fie s-au abținut de la vot.

Majorarea taxelor universitare a provocat proteste de stradă, uneori vehemente, la care au participat zeci de mii de tineri, elevi și studenți. În ziua votului din Camera Comunelor – 8 decembrie – în centrul Londrei au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție, soldate cu răniți de ambele părți și cu arestări în rândul manifestanților.

Logodnă princiară

Cu acest prilej, a fost atacată mașina în care se afla Prințul moștenitor al coroanei, Charles și soția sa, Ducesa de Cornwell, care a fost chiar atinsă de un demonstrant.

Și pentru că tot am pomenit de familia regală, să amintim că fiul lui Charles, Prințul William, al doilea în ordinea succesiunii la tron, s-a logodit în luna noiembrie cu prietena sa de lungă durată, Kate Middleton.

Și tot în registru personal, premierul David Cameron a devenit tată pentru a patra oară în august, când i s-a născut o fetiță numită Florence. Dar pe lângă această bucurie, David Cameron a suferit și șocul morții tatălui său, care a avut o importantă influență formativă asupra sa, la numai un an după moartea fiului său cel mai mare, Ivan, care era sever handicapat.

Revenind la capitolul politică, Partidul Laburist și-a ales în septembrie un nou lider, Ed Milliband, care l-a învins la mustață pe fratele său, David, urmându-i în post lui Gordon Brown care a demisionat din funcție la câteva zile după înfrângerea din alegerile parlamentare.

Și încheiem cu sport, Anglia a pierdut în decembrie șansa de a organiza Cupa Mondială la fotbal din 2018 în dauna Rusiei. După mai multe dezvăluiri în presa britanică de corupție în sânul comitetului executiv al FIFA, care decidea atribuirea organizării, candidatura Angliei a obținut doar două voturi din 23 și a fost eliminată din primul tur.

O dezamăgire care se înscrie în imaginea în general sumbră a unui an plin de catastrofe, vreme proastă, austeritate și pesimism.

Moș Crăciun sau Moș Gerilă?

decembrie 26th, 2010

Acasă, în sânul familiei, îl cunoscusem pe Moș Crăciun.

Din fragedă copilărie, Mama îmi cânta colinde. Nu vroiam să dorm după-masa, așa că, pentru a mă convinge, recurgea la un adevărat ritual … Îmi plăcea să o ascult depănând amintiri, povești (care în mod obligatoriu trebuiau să fie adevărate). Vocea ei plăcută și dulce mă învăluia. Îmi cânta tot ceea ce își amintea, de la cântece pentru copii, melodii populare, până la romanțe. Cel mai mult însă, mă atrăgeau colindele, care mă aduceau într-o stare de visare : “Afară ninge liniștit”, “O, ce veste minunată”. Nu avea nicio importanță dacă era vară sau iarnă, eu vroiam să aud aceste cântece tradiționale. Disperată, dezarmată de argumente, Mama mi-a spus la un moment dat “celor care cântă colinde vara, le ies bube pe limbă”. Nemulțumită de răspunsul primit, insistam să îmi arate limba, să mă conving. Cu greu acceptam compromisul.

În scurt timp, am ajuns să cunosc toate colindele pe care le știa Mama. Majoritatea erau vechi, religioase. O singură dată pe an, în dumineca dinaintea Crăciunului, corul Catedralei ortodoxe din Arad, orașul copilăriei mele, prezenta un concert de colinde. Anticipam cu nerăbdare acea zi. În frigul iernii, plecam spre biserică pe jos, cu Mama și sora ei. Eram fericită, aerul rece îmi îngheța respirația, fulgii de zăpadă se topeau însă pe obrajii înfierbântați de emoții. Intrarea în Catedrală mă impresiona; bolți înalte, picturi, icoane, fum și miros de lumânări. Vocea coriștilor, aflați în balconul bisericii, se așternea ca o binecuvântare peste capetele noastre. Închideam ochii, simțeam căldura pătrunzându-mi în suflet, cântam și eu la unison. Ora colindelor trecea întotdeauna prea repede, aș fi vrut să țină o veșnicie. Ne întorceam acasă împăcate, pregătirile pentru sărbătoarea care ne bătea la poartă continuau a doua zi.

În ajunul Crăciunului, dis-de-dimineață, Mama se apuca de frământat cozonacii, pregătea sarmalele și multe alte bunătăți. Îmi amintesc aroma cozonacilor copți, bananele verzi învelite în ziar, așezate pe calorifer, în speranța coacerii timpurii, mirosul portocalelor, bomboanele de pom (“saloanele”), care în anii perioadei Ceaușescu, erau tot mai greu de procurat.

După-masa, eram întotdeauna invitată la sora mamei, unde, spre supriza mea, Moș Crăciun poposise deja, lăsând în urmă cadouri ascunse sub bradul încărcat. Acolo, uitam de tot și de toate, înconjurată fiind de dragostea celor mari, care se bucurau de bucuria mea, trăiau prin mine. După o vreme, reveneam acasă, unde descopeream o altă surpriză…. Moș Crăciun mă aștepta răbdător, așezat pe un scaun, lângă bradul gătit de sărbătoare. Cum reușise Moșul să instaleze bradul, să îl decoreze în doar câteva ore, cât lipsisem eu de acasă? Îmi puneam aceste întrebări dar, nu insistam în aflarea răspunsului. Moș Crăciun cerea o singură favoare de la mine: o poezie, un cântecel. Aveam emoții, dar știam că trebuie să le stăpânesc. Cei mari și dragi mie se arătau întotdeauna mulțumiți de performanța mea, iar în final, știam că voi fi răsplătită cu ceva din sacul Moșului. În casa noastră, Moș Crăciun purta întotdeauna o mantie lungă și roșie, cu manșete albe, barba îi era lungă și albă, ca zăpada. Ochii abia i se zăreau de sub sprâncenele stufoase, gura era străjuită de mustața și barbă, mâinile purtau mănuși albe. Da, știam, simțeam, acesta era Moș Crăciun!

Moș Gerilă

Aveam patru ani când am început să merg la grădiniță, în anii 70. Mare mi-a fost uimirea când auzisem acolo, pentru prima dată, de Moș Gerilă.

Am venit acasă și mi-am potopit părinții cu întrebări. Cine era acest Moș? Din câte înțelesesem eu, părea un frate al lui Moș Crăciun. Dar, de ce Gerilă? Știam că “ger” însemna un frig foarte mare. Mi se citise Povestea lui Harap-Alb, prin care am făcut cunoștință cu Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă. Să fie vorba despre același Gerilă? Dacă da, de ce Moș Gerilă? Cine era, totuși? Și mai uimită am fost când ni s-a spus că Moș Gerilă este cel care aduce bradul, dar nu în ajunul Crăciunului, ci înainte de sosirea Anului Nou. Eram derutată, nu înțelegeam ce nevoie era de acest personaj, când noi îl aveam dintotdeauna pe bunul și blândul Moș Crăciun.

Am participat la serbarea de iarnă, la grădiniță, așteptând întîlnirea cu Moș Gerilă, care a sosit îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu cea a lui Moș Crăciun, doar că nu era roșie, ci vișinie. Barba nu era albă, ci sură, iar bradul nu avea ornamente sub formă de îngerași. Când a venit momentul să recit poezia în fața lui Moș Gerilă, i-am privit chipul de aproape: trăsăturile îi erau aspre, nu schița nici un zâmbet, iar barba părea făcută din sfoară… Am venit acasă dezamăgită, iar concluzia pe care am tras-o atunci, în mintea mea de copil a fost “Moș Gerilă nu este adevărat. Nu există! L-am văzut, are barba din sfoară!”

Anii au trecut, Moș Gerilă m-a urmărit cu prezența lui falsă de-a lungul copilăriei, dar eu am fost întodeauna indiferentă la tot ceea ce îl privea.

Eram fericită acasă, în sânul familiei, unde aveam colindele pe care le învățasem de la Mama iar Moș Crăciun mă iubea și an de an, în ciuda greutăților care au urmat, nu lipsea niciodată de la masa noastră, în seara de Ajun.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Iarna în jurul lumii

decembrie 26th, 2010

Bună dimineața, Toronto!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Moș Crăciun și Crăciunița

decembrie 26th, 2010

Iarna pe uliţă

decembrie 26th, 2010

Am găsit câţiva dintre copiii din Valea Screzii jucându-se pe derdeluş…

Săniuţele zboară ca săgeata spre uliţa satului, ocolind “la mustaţă” majoritarele pungi de plastic …Copiii aşezaţi pe acestea din urmă alunecă la vale seamănând cu nişte pinguini planând peste gheţuri. Claudiu mă întreabă “ Cine a fost mai rapid ?”….înfăşcându-şi repede punga şi neaşteptând răspunsul meu se avântă spre o nouă cursă.

Iată şi un schior ! Clăparii rămân fixaţi în legăturile lor, în timp ce alt copil îşi pune schiurile. Un băieţel subţire ca o trestie străbate cu un echilibru incredibil întreaga pantă doar alunecând pe tălpile cizmuliţelor de cauciuc.  Apoi îl zăresc în cârca unui băiat care şi-a adjudecat pentru câteva clipe supremaţia asupra schiurilor.

Joaca năvalnică pare o luptă contra-cronometru, de parcă nu va mai exista o a doua zi pe derdeluş….

Grijile lumeşti s-au concentrat la poalele dealului înzăpezit.

Construcţia caselor este cea mai mare dintre ele, soluţionarea ei aducând o relaxare în ceea ce priveşte spaţiul şi organizarea vieţii acestei comunităţi.

Proiecte în curs de finalizare…

Proiecte amânate în aşteptarea unui viitor mai generos al căror deznodământ se află în puterea celor generoşi, adesea anonimii binefăcători.

O estimare a necesarului finalizării unuia dintre aceste proiecte este de aproximativ 59279 RON (http://www.fundatiaarsenieboca.ro/), adică cam 13785 Euro.

Orfani, micuţi sau şcolari, copilaşi având alături pe mamele lor, sau lasaţi aici în grijă …

Fiecare duce în suflet o poveste, o tristeţe, un dor…Genele le palpită printre zâmbete reţinute.

Ceea ce m-a impresionat este liantul invizibil dintre copiii care trăiesc aici, în tabără şi cei din sat.

Solidaritatea inocenţei nu pune stavile locului de joacă şi nici băncilor din şcoala satului. Venind aici, am intrat într-o mare de copii şi am încetat să mă întreb care sunt cei ai preotului Tănase şi care sunt ai satului. Pentru toţi se găseşte o hăinuţă, o mandarină sau un leac pentru febră. Pentru toţi se cântă colinde şi oricine este binevenit la masă.

Chipul palid al lunii s-a ivit deasupra dealului. Liniştea înserării ne împresoară cu  aroma lemnului ars în sobe. Cu regret ne pregătim să ne întoarcem acasă. Ziua de astăzi a fost un balsam pentru suflet.

Două fetiţe îşi iau rămas bun, strângându-mă cu putere în braţe….Îmi urează ” Crăciun fericit! „.

A avut dreptate părintele Tănase când a zis că  cei ce vin aici vor reveni cu siguranţă !  ….

Condamnarea crimelor totalitare și Comisia Europeană

decembrie 26th, 2010

Tocmai s-a incheiat o discutie la BBC World Service unde am participat impreuna cu istoricul Anthony Beevor, autorul, intre alte lucrari, al cartii “Stalingrad” si cu Dr Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal. Subiectul a fost respingerea de catre Comisia Europeana a cererii unui numar de ministri de externe din Europa de Est si Centrala, intre care si ministrul de externe al Romaniei, de a se interzice negarea crimelor comuniste, tot astfel cum este interzia in multe tari negarea crimelor naziste.

Anthony Beevor a insistat asupra faptului ce genocidul politic, comis de Stalin si emulii acestuia este la fel de repugnant moral precum genocidul etnic practicat de Hitler. In plus, asasinarea in masa (prin infometare organizata statal) a taranimii ucrainiene in anii colectictivizarii fortate (1930-1933) a fost evident un caz de genocid cu motivatii si efecte de ordin etnic.  Anthony Beevor (ale carui carti au aparut in romaneste la Editura Rao) a mentionat planurile pogromiste ale lui Stalin la inceputul anilor 50.  S-a referit la formularea lui Vasili Grossman, autorul romanului “Viata si destin” dar si al “Cartii Negre privind crimele naziste impotriva populatiei evreiesti din URSS” (volum interzis de Stalin), care spunea ca a fost vorba de genocid prin gazare si de genocid prin gloante.  In fapt, la ora actuala, stim ca milioane de evrei au fost ucisi de nazisti (mai ales in Ucraina, Belarus si Transnistria) cu gloante.  Negationismul, fie ca este vorba de atrocitatile naziste ori de cele comuniste, este obscen.

Am accentuat, in interventia mea, faptul ca ambele regimuri de tip totalitar s-au intemeiat pe precepte ideologice, pe eforturile maniacale de dezumanizare a celui declarat inamic (de rasa ori de clasa), pe reducerea acestor grupuri umane la conditia de vermina exterminabila.  Am vorbit despre similitudinile (nu identitatea) dintre cele doua sisteme. Dr Efraim Zuroff a intervenit si a criticat Declaratia de la Praga. Si-a exprimat compasiunea pentru victimele crimelor comuniste, insa s-a opus eforturilor de a transforma analogiile comparative in ceea ce dansul considera incercari de exonerare a criminalilor de razboi din statele aliate cu Germania nazista(mai ales in Tarile Baltice, Ungaria, Croatia etc). I-am raspuns ca Declaratia de la Praga a fost intiata de Vaclav Havel si alte figuri marcante ale disidentei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, ca textul condamna in termeni categorici nu doar crimele staliniste, ci si pe cele naziste. Am amintit ca am semnat eu insumi, alaturi de numerosi prieteni de valori din Romania, Declaratia si ca, la subiectul crimelor fasciste, sunt extrem de sensibil (au murit arsi de vii la Odessa fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii sub zece ani).

Am reamintit un lucru pe care poate Comisia Europeana a preferat sa-l ignore: anume ca absenta genocidului politic din Conventia Internationala privind genocidul se datoreaza opozitiei delegatului sovietic. Am reamintit cartea lui Timothy Snyder, “Bloodlands” in care se examineaza cu cutremuratoare detalii statistice disparitia fizica, prin actiunile imperiilor sovietic si nazist, a peste 14 milioane de oameni.  Sunt de acord cu dl Zuroff ca aceste chestiuni trebuie analizate cu empatie si respect neclintit pentru adevarul istoric. M-am opus intodeauna tendintelor de a lupta pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “locul intai in imaginatia morala a umanitatii”.  Cred sincer ca decizia Comisiei Europene va fi intr-o zi regandita prin renuntarea la dublele standarde, la dubla masura, in spiritul unei memorii comune europene care sa nu excluda niciun grup uman care a fost supus experimentelor genocidare comunist si fascist.

Mineriada lui Lukașenko: Bonapartism cu chip colhoznic

decembrie 26th, 2010

Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”.  Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva:  Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare)  pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica?  De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei?  De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?  Evident, Lukasenko nu l-a citit pe Alexis de Tocqueville. Dar el stie instinctiv ca un despotism este extrem de vulnerabil atunci cand incepe sa se auto-reformeze.  Pentru acest gen de tirani, timpul este paralizat. Pot domni decenii, ori cred ei ca pot domni, precum generalii din Birmania, precum fratii Castro in Cuba.  Indignarea lumii democratice? Aparent, ultimul lucru care i-ar impresiona. Si totusi, chiar si dictatorii au nevoie de un spatiu de miscare intr-o lume in care democratia este tot mai mult traita ca un ideal global.  De aici si proliferarea regimurilor numite democratii de fatada.

Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist.  A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”.  Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain.  Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale.  Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.

Relatives of people detained in Sunday's Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Relatives of people detained in Sunday’s Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)?  Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare.  Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.

Vă urăm, de sărbători

decembrie 26th, 2010

 
54.90.71.108