Loading

TEMA SĂPTĂMÂNII: Profesiuni

februarie 8th, 2011

O clipă de poveste într-un decor din care a dispărut teama… Sub privirea blândă a Zânei Măseluţă, copiii s-au luat la întrecere pentru a-i demonstra acesteia măiestria periajului dentar.

În cabinetul dentar copiii sunt obligaţi să păşească deseori de la vârste fragede, căutând o atmosferă pozitivă în care sinceritatea ocupă primul loc, fiind urmată de blândeţe şi de răbdare. Acestea sunt ingredientele care îl fac pe dentistul de copii…. să-şi “mascheze” meseria…cu profesionalism.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cadoul

februarie 8th, 2011

Un senator de frunte cere SUA să ajute Moldova în conflictul nistrean

februarie 8th, 2011

Cel mai important membru Republican al Comisiei de Politică Externă a Senatului a cerut administrației de la Washington să sprijine Republica Moldova în vederea soluționării conflictului cu Transnistria.

Într-un raport de șapte pagini înaintat membrilor comisiei din care face parte, Richard Lugar, fost președinte al acestei comisii în perioada 1985 – 1987 și 2003 – 2007, a detailat motivele pentru care acesta este ultimul conflict înghețat din Europa de est.

Studiul prezintă în detalii neobișnuit de precise istoria conflictului început acum 19 ani printr-un război civil de patru luni și aruncă responsabilitatea fără ambiguitate asupra Rusiei.

Raportul Lugar reamintește că pe teritoriul Republicii Moldova, în regiunea nistreană, se mai află militarii ruși în așa numite contingente de menținere a păcii și de pază a depozitului de muniții de la Colbasna, în pofida angajamentului Moscovei, luat în 1999, de a-și încheia retragerea militară încă din 2002.

Senatorul american îi face responsabili și pe liderii separatiști de la Tiraspol de lipsa de progres în negocierile cu Chișinăul, în formatul 5 + 2, la care participă și Rusia, Ucraina, Statele Unite, Uniunea Europeană și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). El spune că liderul autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene, Igor Smirnov, avertizează constant că retragerea militară rusească riscă să declanșeze vărsări de sânge, în pofida absenței practic a oricărei animozități între locuitorii de pe cele două maluri ale Nistrului și a lipsei aproape totale de arme ofensive în dotarea Chișinăului. Raportul remarcă faptul că, spre deosebire de conflictele din Caucaz, acesta nu are caracter interetnic, dată fiind componența etnică asemănătoare a populației de vest și est de Nistru.

Pe cât de critic la adresa Rusiei și Transnistriei este raportul Lugar, pe atât de elogios este la adresa autorităților de la Chișinău, a coaliției de guvernare pro-europene, Alianța pentru Integrare Europeană (AIE). În text sunt reamintite eforturile de reformă economică, politică și administrativă, întreprinse după înfrângerea Partidului Comuniștilor (PCRM) în 29 iulie 2009 și continuarea după victoria partidelor componente ale AIE în alegerile din 28 noiembrie 2010.

Transnistria – un pericol

Senatorul Lugar consideră că o rezolvare a conflictului nistrean ar fi prielnică eforturilor Republicii Moldova de integrare europeană, permițând un mai bun control al pericolelor ce vin dinspre est, cum ar traficul de tot felul, ceea ce ar fi și în interesul Statelor Unite. În acest sens este amintită capturarea în 2010 de către autoritățile de la Chișinău a două kilograme de uraniu 238 care (poate fi convertit la plutoniu 239, material folosit în arme nucleare sau vânazarea relatată de aruncătoare de grenade antitanc fără serie, toate acestea suspectate a proveni din Transnistria.

Este menționată în raport și periculozitatea depozitului de la Colbasna unde mai rămân circa 20000 de tone de muniții, aparent într-o stare de degradare avansată.

Raportul care este adresat Comisiei de Politică Externă a Senatului și guvernului Statelor Unite face mai multe recomandări, între care:

  • Implicare diplomatică americană la nivel înalt pentru reluarea negocierilor 5 +2 și presiuni asupra administrației de la Tiraspol în vederea curmării abuzurilor împotriva drepturilor omului;
  • Intervenții pe lângă Rusia pentru tranziția de la o forță militară la una civilă internațională de menținere a păcii;
  • Oferirea finanțării pentru eliminarea din zonă a armelor mici și ușoare, a munițiilor și proiectilelor ne-explodate;
  • Anularea restricțiilor Jackson-Vannik și acordarea de către SUA Republicii Moldova a clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale, propunere legislativă introdusă deja în legislatura trecută de senatorul Lugar și reintrodusă în noua legislatură la începutul lui 2011;
  • Explorarea dezvoltării unei carte a parteneriatului SUA – Republica Moldova;
  • Oferirea de asistență tehnică guvernului de la Chișinău în domeniul reformei instituționale și a creșterii economice.

Senatorul Lugar reamintește că în 2010 liderii Germaniei și Franței au ridicat deja problema conflictului nistrean în întâlniri la nivel înalt cu Kremlinul. De asemenea el vorbește în raport de “aspirațiile euro-atlantice ale Republicii Moldova”, referință la NATO, deși Constituția Moldovei prevede statutul de neutralitate.

Raportul este deosebit de favorabil Republicii Moldova, folosind în mod neobișnuit termenul românesc “Transnistria” și nu cel folosit în mod uzual în limba engleză “Transdnestr”. Dar Richard Lugar, deși este un veteran al Senatului, în funcție de 34 de ani – actualmente cel mai longeviv membru Republican din Senat, cu o imensă experiență de politică externă, nu este decât un senator de opoziție, într-o cameră superioară controlată de Partidul Democrat al președintelui Barack Obama. Și până la urmă, politica externă este prerogativa aproape exclusivă a puterii executive, iar în ultimii doi ani administrația Obama nu a reușit să deblocheze impasul din acest ultim conflict înghețat din estul Europei.

Textul în engleză al raportului poate fi consultat aici: http://lugar.senate.gov/issues/foreign/Moldova/index.html

Idei noi

februarie 7th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Profesiuni

februarie 7th, 2011

Hair stylist

Downtown Toronto – ABA SHOW (hair show) – presenting „Mon platin hair” . Showing and teaching on stage.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Sfârşitul lumii? (Poem de Ion Zubașcu)

februarie 6th, 2011

Ion ZUBAŞCU, Născut la Dragomireşti, judeţul Maramureş, 18 iunie 1948.

Poet, cântăreţ, ziarist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

.

în timp ce teoreticienii au proclamat criza omului şi moartea literaturii

umanitatea şi arta s-au dat de trei ori peste cap

Făt Frumos s-a făcut muscă şopârlă şi liliac la curţile zmeului

şi apoi a căzut în picioare s-a scuturat de moarte şi s-a făcut

iarăşi om ca oamenii şi arta a început iarăşi să fie artă ca lumea

umanitatea însăşi a prins puteri şi era mai vitală decât a fost vreodată

întradevăr au murit teoriile despre criza omului

şi arta teoreticienilor dar lumea mea nu şi arta mea nu

moartea n-a intrat niciodată până acum în socotelile mele

pe când teoreticienii şi practicienii textualişti

şi-au pierdut încrederea în artă veneau clinicienii

de pe toate arterele medicinei şi suferinţei umane

şi îmi redau deplina încredere în puterea cuvântului

a gândului luminos liniştit şi puternic ca şi cocoana Anuţa

la doi ani în faţa noianului de cuvinte al limbii române

alături de sticluţa cu lapte şi biberonul pregătite

pentru somnul de după amiază aşa sânt şi eu înaintea

viitorului poeziei cu toată vitalitatea lumii de mâine

cercetându-mă alăptându-mă hrănindu-mi inima şi imaginaţia

în creştere nestăvilită eu ştiu ceea ce preţuiau mai mult

pământenii de pe Valea Izei din Maramureş

dar prea puţini dintre contemporanii mei îşi mai aduc aminte:

aici şi acum e mereu începutul lumii

totul e doar o mică parte dintr-un fragment nesfârşit

infinit mai încăpător decât Totul cum licărirea

tuturor stelelor Căii Lactee dintr-o noapte senină de august

nu-i decât iarba legănată de respiraţia morţii

pe un singur mormânt în cosmosul răcoros de afară

şi în nemărginitele universuri potenţiale dinăuntrul meu

veşnicia nu arată decât o singură oră:

aici şi acum e mereu începutul lumii

Ion Zubașcu

Izvoarele mele

februarie 6th, 2011

Izvoarele mă leagă de Pământ.

Rădăcini din apă,

Îmi domolesc poverile insolubile.

Îmi udă tălpile înfierbântate de atâta umblat.

Din izvoarele sale,

Coloane lichide suportându-mi setea,

Sufletul Pământului îmi dăruie câte ceva:

Ochii mi se vindecă văzându-le, doar.

Mă mângâie cu palmele botezului.

Păcatele mi se scurg, şerpi de pe piele.

Urăsc seceta, arșița.

Strangulează izvoarele Pământului;

Izvoarele mele.

Iisus te iubește

februarie 6th, 2011

Deunazi am vazut, si nu pentru prima oara pe o masina, un autocolant purtand in engleza enuntul: Jesus loves you!

Comercializarea imaginii lui Iisus nu mai mira pe nimeni. Bisericile se complac in fast , in competitia intrecerii depasind limitele simplitatii mesajului divin.

Iisus isi pierde pana si imaginea de idol prin bagatelizarea si usurinta cu care este prezentat pe tricouri, brelocuri si alte kitch-uri ieftine.

Nu ma opun reprezentarii religioase in arta si nici in manifestarile rituale ca fiind legitime, reglementate prin libertatea constitutionala, prin libertatea de exprimare.

Romanele lui Dostoiveski anticipeaza societatea est-europeana ca o definire a raului ce prospera.

Iisus nu mai e modelul celui ce imparte averi saracilor si sprijina flamanzii.

In viziunea romancierului rus Iisus corespunde fiului lui Dumnezeu cazut printre muritori si se incearca o anulare a suprematiei divinitatii paternale.

Demonii si Karamazovii construiesc o lume in care se pune la indoiala eficienta fortei crestine, a bisericii asupra poporului.

In Romania mii de crestini se imbulzesc in biserici de sarbatori, duminicile si cu ce raman din cuvantul evanghelic?

Un amic intors din Romania imi povesteste de prieteni, de neamuri, de lumea in care a trait. Desigur ca revenirea acasa inseamna pentru un imigrant de rand multe cheltuieli. Nu toti muncesc din greu, isi strang ban langa ban doar  pentru a epata, pentru a se fali ca vin din afara tarii. A plecat incarcat cu cateva valize-cadouri, atentii pentru cei dragi. Interlocutorul meu se intoarce doar cu o geanta de mana, iluminat ca si-a revazut targul natal, parintii.

Iata-l la rutina muncii, la acelasi cont cu cifra zero in banca !

Imi relateaza ca a contractat o gripa virulenta pe care a dus-o pe picioare chiar in prima  zi de la sosirea din tara. A trebuit sa mearga la serviciu neindraznind sa piarda nicio zi de lucru, nici sa apara intr-o lumina negativa in fata colegilor de munca, a superiorilor sai ca dupa vacanta isi mai ia si concediu medical.

Insingurat in odaia sa cu vederi si poze reprezentand targul natal, cateva ulcele si o icoana de lemn isi bea ceaiul cu lamaie, privind in gol…

Si imigrantii sunt inconjurati de dusmani, de nesiguranta zilei de maine si mai ales de departarea de o lume care deodata –in realitatea ei sumbra ii face sa nu se mai simta acasa ca acasa, ii instraineaza si mai mult.

Cei carora le-a platit o bere si i-a cinstit de fiecare data revenind printre ei, l-au uitat deja. Putini se opresc sa-i scrie un email sau sa-i telefoneze, sa-l intrebe cum a ajuns in America.

Desluseste cu greu lumea controlata doar de instincte primitive si ca de fapt “fiecare moare singur”. Nu in sufletul fiecaruia se ascunde un printul Mishkin animat de generozitatea si dorinta daruirii celor din jur –daca nu bani- macar un cuvant bun.

Cat ne costa binetea ?

Persoanele apropiate, rubedeniile, colegii isi vor aduce  din nou aminte de el la viitoarea vizita in Romania.

Marele păcat al modernităţii noastre

februarie 6th, 2011

Sursa foto: http://www.billemory.com/labels/babies.html

Evident că ştiu de la bun început că ar trebui să lămuresc onorabilul cititor asupra unei probleme fundamentale: cum de poate exista o modernitate a noastră?! Nu cumva există Modernitate şi atât?! Cu tot respectul, cred că nu. Şi asta în primul rând pentru că modernitatea e definită mereu în funcţie de orgoliile diferitelor generaţii de fiinţe umane trăitoare pe această planetă. Apoi, modernitatea se supune şi ea conceptului pe care Tacit îl denumea saeculum. Imaginaţi-vă cum trebuie să îşi fi definit modernitatea prima generaţie de după apariţia tiparului, prima generaţie de după generalizarea internetului şi aşa mai departe. Fiecare veac îşi are, aşadar, propria lui modernitate tot aşa precum aproape fiecare generaţie îşi are propriile ei experienţe (generaţia Primului Război Mondial, generaţia celui de-Al Doilea război Mondial etc.) care îi configurează atitudinile şi reacţiile.

Modernitatea noastră e marcată de un fenomen pe cât de complex pe atât de plin de superficialitate. Trăim de multe ori hrănindu-ne cu informaţii la mâna a doua. Ştiu că pare absurd să afirmi asta într-o plină epocă a exploziei informaţionale, însă realitatea e că din ce în ce mai mulţi dintre noi îşi formează opiniile nu pe baza evenimentelor însele, ci în urma relatărilor despre evenimente. Deunăzi, o moderatoare a Antenei 3 vorbea despre evenimentele din Egipt şi cita mândră nevoie mare reţeaua de socializare twitter, acolo unde un revoluţionar posta de zor informaţii despre ceea ce se întâmpla în stradă. Televiziunea avea vreo câţiva corespondenţi la faţa locului, dar twitter-ul a continuat să fie citat cu o frecvenţă alarmantă. Pe nimeni nu pare a frapa ideea că reţelele de socializare sunt deschise oricui şi că, neavând o identitate verificabilă, oricine poate spune orice. Fenomenul, însă, e mult mai profund decât ceea ce s-ar putea înţelege din acest banal exemplu. Gândiţi-vă bunăoară la elevii sau studenţii care îţi răspund că nu au citit „Romeo şi Julieta”, dar au văzut filmul. Mai apoi, nu trebuie ignoraţi aceia, destui la număr, care au auzit pe cineva citând pe altcineva aşa că preiau ideile şi chiar citatul fără a se obosi să meargă direct la sursă.

Modernităţii noastre îi lipseşte, aşadar, rigoarea, cuvânt care pare el însuşi desuet. Nimeni nu mai reacţionează astăzi când vede reportaje în care, după intervievarea câtorva nefericiţi într-o piaţă de legume, crainica decretează marţial: „românii cred că preţurile sunt prea scumpe”. Or fi, asta e uneori o evidenţă, dar de ce-o fi trebuind să ridicăm doi-trei cetăţeni nevinovaţi (şi nu de puţine ori habarnişti) pe care i-a surprins într-o zi o cameră de filmat pe stradă la rangul de vox populi? Cu ceva timp în urmă, pe când predam încă în România, câţiva colegi de catedră mi se adresau indignaţi, spunându-mi că limba română e mutilată. Auzi, domnule, cum să se scrie „într-o” şi „într-un” într-un singur cuvânt? Tocmai apăruse noul DOOM (Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române). Le-am spus că nu e adevărat, „într-un” şi „într-o” se scriu ca şi până acum. Nu cred că m-au crezut, deşi aveam pe masă, lângă mine, proba, dicţionarul cu pricina editat de Academia Română. Sursa primară era, deci, total ignorată, credibilitate având cine ştie ce individ care lansase zvonul mutilării limbii române, auzit şi el cine ştie în ce context. E acelaşi procedeu al generalizării. Strungarul intervievat de televiziuni reprezintă vocea poporului la fel cum ortografierea lui „niciun” şi „nicio” într-un singur cuvânt ca adjective pronominale negative e musai să se generalizeze, ca un soi de virus, şi la alte cuvinte precum „într-un” şi „într-o”. Şi, în fine, un alt exemplu, acum câţiva ani am auzit feţe bisericeşti protestând vehement la adresa piesei de teatru „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi. După ce am citit textul, i-am întrebat ce anume îi revoltase. N-au ştiut să îmi spună decât că acolo e vorba de o blasfemie, neputându-mi da alte detalii dintr-un motiv simplu… nu lecturaseră piesa. La apariţia Memoriilor lui Bartolomeu Anania, am avut, de asemenea, nenumăraţi cunoscuţi care reacţionaseră visceral. M-au uimit, pentru că volumul apărut la Polirom e destul de consistent şi nu ştiam când anume avuseseră timp să-l parcurgă (mie mi-a luat vreo luna!!!). Răspunsul a fost debusolant: nu-l parcurseseră integral… doar câteva fragmente „sugestive”!

Într-un anume sens, „gura târgului”, reţeaua informală de bârfitori ai satului, Poiana lui Iocan, toate s-au extins la nivel naţional în România. Dacă cel care are microfonul rosteşte sentinţa, ea se propagă cu repeziciune şi nu mai poate fi infirmată nici de bun-simţ şi nici de probe solide. Sursa primă de informare a fost înlocuită în modernitatea noastră, de comoditatea adăpării de la ultima sursă. Evident, cu cât alegi să te informezi din surse mai îndepărtate de cea primară, cu atât nenumăratele filtre ale celorlalte surse îţi transmit o realitate vădit deformată. La început, totul pare tolerabil şi de înţeles. De ce să citim Homer când ne putem uita la ceva filme şi putem citi un rezumat pe Wikipedia? Apoi, de ce să cumpărăm carne de pui când am aflat ieri de la televizor că prin ţară umblă gripa aviară? Tot astfel, de ce-am încerca să înţelegem ce se întâmplă în Egipt daca un om de-al locului, mare revoluţionar anonim, ne informează prompt pe Twitter? Vom ajunge în felul acesta ca 90% dintre lucrurile asupra cărora avem certitudini irefutabile să nu fie altceva decât frânturi de ştiri, poveşti ajunse la urechea noastră dinspre cine ştie câte alte urechi.

Se poate reproşa că ceea ce descriu eu aici nu e un păcat al modernităţii noastre, ci un mecanism de dezinformare care a funcţionat în mai toate epocile, după posibilităţile tehnice ale veacului respectiv. Nu cred să fie aşa. În vreme ce dezinformarea are un scop precis şi presupune în spatele ei un mecanism, un angrenaj uman şi tehnic, fenomenul despre care vă vorbesc eu nu e controlat de cineva anume şi se dezvoltă de unul singur, având la bază doar simpla ignoranţă a celor care participă la perpetuarea lui. Nu avem timp, dar nici nu vrem să renunţăm la pretenţia noastră de a părea mereu bine informaţi şi la curent cu problemele actuale. De aceea, nu avem altceva de făcut decât să prindem din zbor frânturi de informaţii, să le repetăm papagaliceşte şi eventual să mai adăugăm ceva conform propriei noastre puteri de înţelegere. Cam asta e reţeta…

“Să tremure clasele asupritoare”: Profetul Marx și ucenicii săi

februarie 6th, 2011

Karl Marx a fost un filosof care a vrut schimbarea lumii.  Interpretarea ei i se parea insuficienta,  o expresie a unei blamabile si, la limita, culpabile nevolnicii.  Nimeni nu a surprins mai bine paradoxul situatiei epistemice si morale in care s-a plasat Marx decat el insusi atunci cand a scris: ”Filosoful, o parte alienata a acestei lumi, se pune pe sine ca masura a lumii”. Clocotitoare, vertiginoasa si amenintatoare, retorica lui Marx era apocaliptica si tocmai de aceea electrizanta. Un celebru capitol din primul volum al “Capitalulului” se incheie vituperant si neiertator: “Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriati”.  Este ceea ce-i atrage si azi pe multi dintre cei care prefera sa ignore costurile experimentelor utopice (“exproprierea expropriatorilor”, adica lichidarea proprietatii private, a pietii libere si a pluralismului democratic) cata vreme se regasesc in noile fraternitati sectare.  Spectrele lui Marx, despre scria Derrida, continua sa se strecoare prin interstitiile unui univers al derutelor, angoaselor, iluziilor si nevrozelor colective.  Mitul “Varstei de Aur” se reincarneaza in exclamatiile “socialismului bolivarian” si in febra fobiilor anti-occidentale si anti-capitaliste (recomand, mai ales in aceste zile, cand “Fratiile Musulmane” devin parte a jocului politic oficial din Egipt, lectura cartii lui Paul Berman, “Liberalism si teroare” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la Curtea Veche).

Marti tin prelegerile inaugurale la doua cursuri legate intre ele tematic, diferite insa ca substanta si bibliografii: “Marxism and Post-Marxism” si “Rise and Fall of Communism in the 20th Century”. Pentru primul, vom citi textele clasice precum si excelenta carte a a marelui istoric al ideilor Andrzej Walicki, prietenul lui Leszek Kolakowski, “The Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia” (Stanford University Press, 1995). Vom citi, fireste, capitole intregi din trilogia “Main Currents of Marxism” (aparuta acum complet in romaneste, gratie entuziasmului editurii Curtea Veche).  La cel de-al doilea, cartea de baza este “The Soviet Tragedy: The History of Socialism in Russia, 1917-1991″ (The Free Press, 1994) de Martin Malia. Vom citi si istoria concisa a comunismului de Richard Pipes, romaul lui Koestler “Darkness at Noon”, volumul colectiv “The God that Failed” (care sper sa apara anul acesta la Humanitas), cu contributiile lui Koestler, Richard Wright, Ignazio Silone, Gide etc

Pregatindu-mi prelegerile, am recitit introducerea si primul capitol din Malia (am recenzat cartea in 1995 in “Journal of Democracy”). Regretatul istoric se situa cu tarie impotriva directiilor revizioniste in analiza fenomenului total care a fost sovietismul, insista asupra faptului ca, fara a fi in vreun fel fetisizat, totalitarismul este unicul concept care poate da masura a ceea ce s-a intamplat, ca mult-laudata “history from below” nu poate inlocui “history from above”, ca sovietismul nu a fost inainte de toate o societate, ci un regimideocratic.  Iar ideologia sa, consecventa, coerenta si constrangatoare, a fost rezultatul adoptarii si adaptarii de catre bolsevici a utopiei cu pretentii stiintifice pe care reprezentat-o si o mai reprezinta inca socialismul marxist.  Intr-adevar, cum scria Malia, “it was the all-encompassing pretensions of the Soviet utopia that furnished what can only be called the ‘genetic code’ of the tragedy.”

Marx a fost un filosof oracular, a anuntat mileniul, a proclamat iminenta venire a unei revolutii menita sa incheie “pre-istoria” umanitatii.  In termenii lui Voegelin, a incercat imanentizarea eshatonului.  Predictiile sale s-au dovedit false.  Proletariatul ca subiect revolutionar absolut a fost mai degraba o entitate fantasmata decat acea Messiaklasse der Geschichte despre care scria inflacaratul tanar hegelian in “Mizeria filosofiei”.  Il putem citi pe Marx cu mare atentie, chiar trebuie citit pentru a sti care au fost premisele unei incercari disperate de a “lua cu asalt cerul”.  Pan-metodologismul lukacsian, celebrat astazi de Slavoj Zizek si admiratorii sai, nu poate fi despartit de dimensiunea gnostica a utopiei.  O utopie in care promisiunile universaliste se ingemanau, rau-prevestitor, cu exaltarea si mobilizarea resentimentului social (reluata azi, aceasta fervoare, de apostolii anti-globalismului).  Un important ganditor, din pacate prea putin cunoscut astazi, Franz Borkenau, observa dualitatea intrinseca a doctrinei marxiste, coexistenta pretentiei scentiste la suprafata si a ambitiei milenariste in stratul subiacent, ezoteric.  Este ceea ce Malia a formulat cu mare acuitate: “The genius of the system is to express a pseudosalvation religion as a would-be  positive science, and to combine the consolations hitherto reserved to the next world with the certitude of scientific knowledge that is man’s supreme intellectual achievement in this one.   As Alain Besançon put it: ‘Moses and Saint John … knew that they believed… (Marx and Lenin) believed that they knew’. ”

Intr-adevar, soteriologia marxista nu poate fi inteleasa fara a lua in consideratie ”coaja”  pozitivista, algoritmul aparent indubitabil, dupa cum determinismul predictiv, meteorologia istorica, devine inteligibil doar ca exteriorizare a unei asteptari mesianice, a unui ”miez” romantic, infra-rational, intens emotional, nemarturisit si nemarturisibil. Cum a demonstrat Robert C. Tucker, mitul si filosofia sunt indisociabile in gandirea lui Karl Marx, se intrepatrund si ajung in cele din urma sa se confunde.  Un alt Karl (Popper) a avut dreptate: Marx nu a fost un prieten al societatii deschise, chiar dimpotriva.  A sti sa decantezi ce e viu si ce e mort in gandirea sa, a desparti graul filosofic veritabil de neghina ideologica, iata o provocare care merita luata in seama mai ales atunci cand diversii epigoni ai ultimei ore incearca sa resusciteze tot ceea ce s-a dovedit pierzator, amagitor si nefast in mostenirea autorului “Capitalului”.

Pe blogul meu am publicat un patrunzator text de Valentin Stanga despre marxismiada fara de sfarsit.  Il recomand aici cu caldura.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro/politica-doctrine/%E2%80%9Csa-tremure-clasele-asupritoare%E2%80%9D-profetul-marx-si-ucenicii-sai/

Revoluție și contrarevoluție în Egipt

februarie 6th, 2011

Tine ceea ce se petrece in Egipt de un nou val democratic declansat ori catalizat de eventimentele din Tunisia ori este vorba de manipularea strazii de catre varii factiuni care se lupta pentru mantaua suprema?  Putem compara aceasta explozie de nemultumire anti-autoritara cu cele similare din Filipine ori din Indonezia? Avem de-a face cu o repetare a dezastruosului scenariu din Iranul revolutionar al anului 1979 cand un regim corupt si represiv a fost inlocuit cu o teocratie nu mai putin corupta si represiva, de un feroce anti-occidentalism si visceral refractara idealurilor unei modernitati deschise si pluraliste?  Pe blogul “Politeia” si pe www.contributors.ro Theophyle a publicat analize de o remacrabila si nelinistitoare luciditate. Astazi, inWashington Post, Charles Krauthammer exploreaza realist consecintele posibile ale unui haos ce pare pana la un punct similar cu anarhia organizata din Romania sfarsitului lunii decembrie 1989.  Nu stim daca mana dreapta a lui Mubarak , presupusul succesor, va fi un Iulian Vlad, un Magureanu, ori un Iliescu.  Nu stim cine este acum, la Cairo, echivalentului generalului felon Victor Atanasie Stanculescu, al cameleonicului Stefan Gusa ori al straniului depresiv Vasile Milea.  Este bine sa nu uitam ca, dincolo de similitudini adeseori inselatoare, istoria nu se repeta.

Ni se spune ca “Fratia Musulmana” din Egipt, matricea celorlalte, ar fi renuntat la violenta si ar fi fost cumva domesticita. Asa sa fie oare? Cititi textele unui Tariq Ramadan (ganditorul celebrat de mediile stangiste drept cel mai dispus sa dialogheze cu intelectualii vestici)  si va veti intreba daca acest tip de “iluminism islamist” este mai mult decat o cosmetizare a unor persistente, neabandonate obsesii. Ramadan este intelectualul oficial, “de-stalinizatorul” de serviciu al dogmelor impietrite, bunicul sau a fost chiar fondatorul “Fratiei Musulmane”, are asadar un pedigree redutabil. Nu m-as mira sa-l vedem revenit din ospitaliera Elvetie la Cairo, pe most de ministru al instructiunii intru Islam si pseudo-modernitate.

Ce se va intampla totusi la Cairo? Este evident ca represiunea nu poate dura la infinit, ca presiunile externe (in primul rand cea americana) vor accelera prabusirea lui Mubarak (nu neaparat si a sistemului Mubarak). Fortele armate egiptenme nu vor concede cu usurinta dictatului unor tribuni fanatici, nu vor cautiona dezagregarea insitutionala in numele unor sloganuri nebuloase. Probabil ca ele vor sustine o tranzitie controlata, catre alegeri libere si oneste. Daca partidele din Egipt vor deveni mai mult decat platformele unir vanitati personale, daca se va intelege ca nimic din record-ul lui El Baradei nu-l califica pentru pozitia de “salvator national”, daca societatea civila seculara va actiona de o maniera coerenta si concertata, s-ar putea ca Egiptul sa devina un fascinant  experiment democratic in lumea araba. Dar este la fel de posibila indiguirea revolutiei intr-o directie neo-dictatoriala care sa anuleze achizitiile democratice din ultimele zile, intre care depasirea pragului fricii. Contrarevolutia din Egipt poate lua chipul unui regim militar de tip Birmania ori al fundamentalismului islamist militant.  O atare a doua solutie ar exploda intreg edificiul strategic post-Camp David.

In aceste zile ruleazai aici, la Washington filmul lui Peter Weir, The Way Back, despre o evadare extraordinara (dar reala, ma grabesc sa o spun) a unor prizonieri din Gulag (Anne Applebaum, consultanta pentru scenariu, autoarea exceptionalei istorii a Gulagului care va apare anul acesta la Humanitas in traducere romaneasca, nota ca este primul film despre Gulag produs vreodata de Hollywood). Cineva imi reamintea ca acelasi mare artist a regizat The Year of Living Dangerously, un tulburator film despre Indonezia anului 1965 care ar merita (re)vazut in aceste zile.  Tot astfel, un bun prieten imi spunea ca a recitit in aceste zile poemul Egipetul de Eminescu. Voi face si eu acest lucru, urmarind infrigurat si ingrijoarat, vestile despre ceea ce poate fi inceputul unei revolutii liberale ori al unei contrarevolutii antiliberale.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/02/04/revolutie-si-contrarevolutie-in-egipt/

Lingem acolo unde am scuipat – cronologie politică românească

februarie 6th, 2011

Formarea sâmbătă a Uniunii Social Liberale (USL) – între Partidul Social Democrat (PSD), condus de Victor Ponta, cu Alianța de Centru Dreapta (ACD), formată din Partidul Național Liberal (PNL), condus de Crin Antonescu, și Partidul Conservator (PC), al cărui președinte este Daniel Constantin, dar al cărui lider de facto este considerat de observatorii politici din România Dan Voiculescu, președintele său fondator – reprezintă o evoluție semnificativă pe scena politică românească.

USL are ca scop declarat înlăturarea de la putere prin mijloace democratice a “regimului Traian Băsescu”, reprezentat de președintele României și partidul care-l sprijină – Partidul Democrat Liberal (PDL), condus de premierul Emil Boc, și Uniunea Democrată Maghiară (UDMR) din România, condusă (încă) de Bela Marko.

Apariția USL este semnificativă, dar nu constituie nici pe departe o premieră în viața politică a României din ultimii 21 de ani, caracterizată perfect de caragialismul “pupat Piața Independenței” sau de mai neaoșul “lingem acolo unde am scuipat”.

Toate cele cinci partide menționate mai sus au fost, la un moment dat, aliate, la scurt timp după ce au fost adversare pe scena politică. Nu este de aceea inutil să reamintesc câteva momente semnificative ale ultimilor ani, pentru acei tentați să vadă în formarea USL o schimbare de fond în politica românească. Așadar:

  • Februarie 1990 – este înregistrat ca partid politic Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de președintele interimar, Ion Iliescu, partid-stat, în mare măsură moștenitor al fostului Partid Comunist Român (PCR), dispărut, ca organizație, fără urme, după căderea lui Nicolae Ceaușescu pe 22 decembrie 1989.
  • 20 mai 1990 – Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale cu 85% la sută din voturi, iar FSN câștigă 2/3 din votul pentru noul parlament, în urma unei campanii electorale uneori violente, cel puțin verbal la adresa opoziției formate din partidele istorice, PNL, condus de Radu Câmpeanu, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), condus de Corneliu Coposu și Partidul Social Democrat (PSD), condus de Sergiu Cunescu.
  • 13 – 15 iunie 1990 – mineriada condusă de Miron Cozma, tentativă aproape reușită a FSN de lichidare a opoziției politice din România.
  • Vara 1991 – își face apariția pe scena politică Partidul România Mare (PRM), condus de Corneliu Vadim Tudor, aflat și azi în fruntea acestui partid – încurajat în mod tacit de FSN, condus de premierul Petre Roman.
  • 25 – 27 septembrie 1991, o nouă mineriadă duce la demiterea guvernului Roman și instalarea unui guvern condus de Theodor Stolojan, din care fac parte și miniștri PNL.
  • 8 decembrie 1991 – este aprobată prin referendum noua Constituție a României. Opoziția cheamă la vot împotrivă, dar noua lege fundamentală e votată de peste 3/4 dintre cei prezenți la vot.
  • Februarie 1992 – primele alegeri locale. FSN și Convenția Democratică (CDR) își împart succesele: CDR în orașele mari, FSN în orașele mici și la țară.
  • Aprilie 1992: FSN se scindează – într-o aripă “reformistă” condusă de Petre Roman, care păstrează numele de FSN, și Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), fidel lui Ion Iliescu.
  • Septembrie/octombrie 1992 – Ion Iliescu este reales președinte al României, învingându-l în turul II de scrutin pe candidatul CDR, Emil Constantinescu. FDSN (devenit ulterior PDSR – Partidul Democrației Sociale din România) se clasează pe primul loc, dar cu 28% este departe de majoritatea absolută în parlament.
  • Noiembrie 1992 – este învestit guvernul monocolor PDSR, condus de Nicolae  Văcăroiu (la acea dată “tehnocrat independent”, cu sprijin din partea Partidului Unității Naționale Române (PUNR), condus de primarul Clujului, Gheorghe Funar, clasat pe locul 3 la prezidențiale, PRM, Partidul Socialist al Muncii (PSM), condus de fostul premier ceaușist, Ilie Verdeț, și Partidul Democrat Agrar (PDAR), condus de Victor Surdu. PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR va fi numită “pentagonala roșie” din cauza politicilor de stânga impuse de regimul Iliescu, cum ar fi legea 112/1995, prin care erau vândute la prețuri derizorii chiriașilor imobilele confiscate de stat în perioada de după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945.
  • Mai 1993 – FSN își schimbă numele în Partidul Democrat (PD – FSN), iar Petre Roman, unul dintre instigatorii mineriadelor din 1990 (“s-au demascat” – celebra frază la adresa liderilor PNȚCD, evacuați cu un tab din sediul partidului, la 29 ianuarie 1990, asediat de huligani incitați de FSN) a devenit între timp un oponent al lui Ion Iliescu, și se află în relații cordiale cu fostul său adversar, liderul PNȚCD, Corneliu Coposu.
  • Iulie 1994 – opoziția inițiază în parlament procedura de suspendare din funcție a președintelui Ion Iliescu, acuzat de încălcarea gravă a Constituției, prin declarațai de la Satu Mare în luna aprilie a aceluiași ani, când cerea ne-executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile de restituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor naționalizate. “Pentagonala roșie” a respins moțiunea de suspendare, dar în 1999 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat dreptate proprietarilor private de dreptul de proprietate ca urmare a admiterii recursurilor în anulare, introduse în serie de Parchetul General după declarația de la Satu Mare.
  • Iunie 1996 – opoziția – CDR, Uniunea Social Democrată (USD, formată din PD și PSD) și UDMR câștigă alegerile locale.
  • Noiembrie 1996 – Emil Constantinescu îl învinge pe Ion Iliescu în alegerile prezidențiale și îl numește pe Victor Ciorbea în fruntea unui guvern de coaliție – CDR – USD – UDMR.
  • Toamna 1997 – din PDSR se desprinde un grup condus de fostul ministru de externe, Teodor Meleșcanu, care formează Alianța Pentru România (APR)
  • Decembrie 1997 – ministrul transporturilor, Traian Băsescu (PD), își dă demisia din guvern, urmat la scurt timp de colegii săi de partid. PD se retrage din coaliție.
  • Aprilie 1998 – amenințat de o moțiune de cenzură sprijinită de PD, Victor Ciorbea își dă demisia din funția de premier, fiind înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD), un favorit al PD, care revine în guvern. Reformele economice radicale preconizate de Victor Ciorbea sunt abandonate.
  • Decembrie 1999 – Emil Constantinescu îl demite pe Radu Vasile, înlocuindu-l în funcția de premier cu guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Prea puțin, prea târziu, guvernul Isărescu începe în sfârșit reformele cerute în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
  • Iunie 2000 – coaliția de guvernare obține rezultate foarte slabe în alegerile locale, unde PDSR revine pe primul loc.
  • Vara 2000 – PSDR –urmaș al partidului istoric – fuzionează cu PDSR, care devine Partidul Social Democrat (PSD).
  • Noiembrie – decembrie 2000 – Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale, învingându-l în turul II de scrutin pe Corneliu Vadim Tudor. PSD (aliat cu Partidul Umanist – PUR – devenit PC în 2007) se clasează pe primul loc în alegerile parlamentare, urmat de PRM – care obține 21%. PSD formează un guvern monocolor minoritar, condus de Adrian Năstase, sprijinit de UDMR.
  • Iarna 2001 – devenit lider al PNL, Valeriu Stoica, îl aduce pe Theodor Stolojan în fruntea partidului și inițiază un proces de apropiere de PD, condus acum de Traian Băsescu, devenit din vara lui 2000 primar al Capitalei.
  • 2003 – Se formează Alianța “Dreptate și Adevăr” – PNL-PD.
  • Iunie 2004 – Alianța DA învinge PSD în alegerile locale
  • Octombrie 2004 – cu ceva mai mult de o lună înaintea alegerilor prezidențiale, candidatul Alianței DA, Theodor Stolojan, se retrage în mod neașteptat și este înlocuit de Traian Băsescu.
  • Noiembrie – decembrie 2004 – Traian Băsescu îl învinge pe Adrian Năstase în cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor. Noul președinte impune un guvern condus de noul lider al PNL, Călin Popescu Tăriceanu, din care fac parte pe lângă PNL și PD, PUR (intrat în parlament pe listele PSD) și UDMR (care sprijinise candidatura la președinție a lui Adrian Năstase).
  • Februarie 2005 – Fostul ministru de externe Mircea Geoană îl înlocuiește pe Adrian Năstase din fruntea PSD.
  • Primăvara 2006 – Traian Băsescu, care imediat după instalarea în funcție a început să preseze pentru organizarea unor alegeri parlamentare anticipate, atacă participarea la guvernare a PUR (pentru care tot el insistase în decembrie 2004) drept “soluția imorală”.
  • Ianuarie 2007 – imediat după intarea României în Uniunea Europeană, președintele Băsescu intră în conflict public cu premierul Tăriceanu.
  • Februarie 2007 – PSD inițiază procedura de suspendare din funcție a președintelui Băsescu. Acestei initiative i se alătură ulterior PNL, PUR și UDMR.
  • 16 aprilie 2007 – Traian Băsescu este suspendat din funcție cu 322 de voturi la 108 de către parlament. Președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, devine președinte interimar.
  • 16 mai 2007 – electoratul respinge în proporție de 3 – 1 propunerea de demitere din funcție a lui Traian Băsescu, în condițiile unei participări la vot de 44%.
  • Toamna 2007 – din PNL se desprinde un grup disident pro-Băsescu, condus de Theodor Stolojan și Valeriu Stoica. Se formează Partidul Liberal-Democrat, care va fuziona ulterior cu PD (care între timp și-a abandonat identitatea social democrată, îmbrățișând doctrina populară și alăturându-se Partidului Popular European – PPE), din fuziune rezultând Partidul Democrat Liberal (PDL).
  • Iunie 2008 – în alegerile locale PDL se situează pe primul loc, urmat la mică distanță de PSD, PNL situându-se pe locul 3.
  • Noiembrie 2008 – PDL și PSD se situează practic la egalitate – fiecare cu câte 33% – în alegerile parlamentare, PNL fiind din nou pe locul al treilea cu 18%, UDMR fiind al patrulea partid care intră în parlament.
  • Decembrie 2008 – Traian Băsescu îl însărcinează pe Theodor Stolojan cu formarea guvernului. După cinci zile, acesta renunță, fiind înlocuit de Emil Boc, președintele PDL. Acesta formează un guvern de coaliție PDL – PSD, practic refacerea fostului FSN. Într-un discurs memorabil la învestitura guvernului Boc, liderul senatorilor PNL, Puiu Hașotti, citează doar câteva dintre injuriile reciproce dintre politicienii PDL și PSD, care acum se pupă în Piața Independenței. Memorabil este cazul unui juranalist, sprijinitor fervent al președintelui Băsescu și devenit europarlamentar în iunie 2009, care spunea că se aruncă de pe bloc dacă PDL face coaliție cu PSD. După formarea coaliției, același jurnalist (care, a propos, îl înjura de mama focului pe Traian Băsescu în 1997 când doborâse cabinetul Ciorbea) a recurs la cele mai năstrușnice acrobații verbale ca să justifice această (mez)alianță.
  • Primăvara 2009 – Crin Antonescu îl înlocuiește pe Călin Popescu Tăriceanu în fruntea PNL și se lansează primul în campania prezidențială.
  • Toamna 2009 – în plină campanie electorală, după demiterea unui ministru PSD, partidul se retrage din coaliția de guvernare și introduce moțiune de cenzură, prima de acest fel adoptată după 1990.
  • Noiembrie 2009 – Traian Băsescu îl devansează cu puțin pe candidatul PSD la președinție, Mircea Geoană, în timp ce Crin Antonescu se clasează pe locul 3 cu 20% din voturi.
  • Decembrie 2009 – Deși sprijinit și de PNL și de UDMR, Mircea Geoană este învins în turul II de Traian Băsescu la o diferență de jumătate de procent.
  • Ianuarie 2010 – așa cum și-a creat obiceiul după fiecare scrutin, UDMR sare din nou în barca lui Băsescu, intrând în noul guvern Boc, sprijinit în parlament și de un grup de demisionari din PSD și PNL.
  • Toamna 2010 – Crin Antonescu se lansează într-o campanie furibundă împotriva lui Traian Băsescu, inițiind coagularea opoziției, deși continuă atacurile împotriva PSD, cobndus acum de Victor Ponta, după debarcarea din funcție a lui Mircea Geoană și ulterior excluderea din partid a aceluia care fusese prezentat drept “salvatorul națiunii” în confruntarea cu Traian Băsescu din decembrie 2009.
  • Ianuarie 2011 – PNL formează împreună cu PC “Alianța de Centru Dreapta”. Doar patru membri ai conducerii PNL votează împotrivă.
  • 5 februarie 2011 – Se formează USL, care înglobează PSD, PNL, PC, cartel electoral cu intenția declarată de debarcare a regimului Băsescu. Din conducerea PNL, doar un singur membru, Ludovic Orban, a votat împotriva formării USL.

Sper că nu v-am plictisit cu această înșiruire de evenimente politice petrecute în ultimii 21 de ani, cu întoarceri de 180 de grade și combinații aberante, dar după opinia mea ea dovedește sub-mediocritatea vieții politice din România, unde criteriul ideologic este pur secundar, obținerea puterii CU ORICE PREȚ fiind singurul criteriu valabil în formarea unor alianțe. Nu este de mirare atunci că toate realizările de pe scena politică românească sunt puține și efemere, situația generând repulsie și lipsă de interes în rândurile unui electorat al cărui nivel mediu de alfabetizare politică nu e, la rândul său, strălucit, ca să folosesc un eufemism.

Instantanee din Roma

februarie 6th, 2011

Păşind pe vechiul pavaj din dreptul Arcului lui Constantin inaugurat în anul 315 BC te contopeşti în splendoarea sa, reîntoarcându-te în timp şi respirând alături de siluetele încorsetate în piatră ale celor opt prizonieri daci mutaţi din Forumul lui Traian…

Colosseum-ul rămâne cel mai frumos şi maiestuos amfiteatru al Romei antice, o capodoperă arhitecturală dintre ale cărui ruine răzbat ecourile masacrelor săvârşite pentru gloria împăratului şi plăcerea plebei…  „Panem et circenses”- „Pâine şi circ”-  se lamenta poetul latin Decimus Juvenalis referindu-se la decăderea poporului roman… Cu toate că nu este susţinută de izvoarele istorice, evocarea sacrificării aici a primilor martiri în numele lui Christos i-au asigurat Colosseum-ului o oarecare protecţie în faţa  vandalizării şi a furtului blocurilor de piatră.

De curând magnatul Diego Della Valle a stabilit o înţelegere cu oficiali locali pentru a sponsoriza cu 25 milioane de euro restaurarea Colosseum-ului,  proiect amplu care va începe la sfârşitul acestui an urmând a se finaliza în 2 ani şi jumătate.

În ultimii ani a devenit simbolul campaniei internaţionale de abolire a pedepsei capitale. Autorităţile locale schimbă culoarea iluminării nocturne a Colosseum-ului în auriu de fiecare dată când în lume, unei persoane condamnate la moarte îi este comutată pedeapsa sau este eliberată. În aprilie 2009 Roma a salutat astfel decizia statului american New Mexico de a aboli pedeapsa cu moartea….

Sediu al autorităţilor municipale, Dealul Capitoliului a fost centrul religios şi guvernamental al vechii Rome. Piaţa a fost concepută de Michelangelo în 1536, iar după moartea acestuia lucrările au fost continuate de Giacomo Della Porta şi Girolamo Rainaldi. Este marginită de trei cladiri: Palazzo Senatorio, Palazzo Nuovo şi Palazzo dei Conservatori (acestea adăpostind Muzeele Capitoline). Statuia ecvestră din bronz a lui Marcus Aurelius accentuează geometria desăvârşită a acestui spaţiu, fiind copia originalului plasat în muzeul din vecinătate.

În data de 16 aprilie 2009, cu prilejul celebrării a celei de-a 60-a aniversări a statului Israel, primarul Gianni Alemanno a anunţat că Gilad Shalit este cetăţean de onoare al Romei, ” gest cu o mare încărcătură simbolică, prin care Roma a ales să salute valorile vieţii, solidarităţii şi respectului drepturilor omului”…

Insula Tiberină este un ostrov având conturul unei bărci cu lungimea de 270 m şi lăţimea de 67 m, fiind dedicată de vechii romani lui Esculap, zeul grec al medicinei. Din vechime conexiunile insulei cu restul oraşului s-au realizat prin Ponte Fabricio şi Ponte Cestio care încadrau la nord şi sud insula, doar primul rămânând unicul pod original al Romei.

Ponte Fabricius Inscripţia originală comemorează autorul” L . FABRICIVS . C . F . CVR . VIAR | FACIVNDVM . COERAVIT | IDEMQVE | PROBAVIT (Lucius Fabricius, Fiul lui Gaius, Supraveghetor al drumului, a avut grijă şi a aprobat ceea ce s-a construit)”

Una dintre legende povesteşte că după ce romanii au azvârlit în Tibru leşul tiranului Tarquinius Superbus (510 BC) insula ar fi luat naştere din gunoaiele şi nămolul acumulate în jurul acestuia. Această istorioară scoate la suprafaţă aversiunea populaţiei romane pre-creştine faţă de „excrescenţa” Tibrului, devenită loc de exil al bolnavilor contagioşi şi de condamnare a criminalilor.

În anul 293BC, ca urmare a unei epidemii de ciumă  Senatul Roman hotărăşte construirea unui templu în onoarea lui Esculap, trimiţând o delegaţie în Epidauros pentru a aduce o statuie a zeului. La întoarcerea la Roma, la bordul corăbiei se aflau atât statuia cât şi un şarpe luat din templul grecesc, conform ritualului şi care, interesant pentru simbolistica medicinii, s-ar fi încolăcit pe catargul navei. Pe Tibru şarpele s-a desprins de pe catarg cufundându-se în apele tulburi şi dispărând sub insulă. Acesta a fost semnalul prin care Esculap ar fii  încuviinţat construirea templului său pe insula Tiberină.

În anul 998 AC împăratul Otto al III-lea a dispus construirea deasupra ruinelor templului lui Esculap a bisericii San Bartolomeo all’Isola.

În zilele noastre insula Tiberină şi-a păstrat aura de loc sfânt şi de însănătoşire datorită spitalului fondat aici în 1584 ( Ospedale Fatebenefratelli ) şi care este încă activ.

În perioada iunie-septembrie a fiecărui an aici este găzduit festivalul de film Isola del Cinema.

Proiectată de Vincenzo Costa şi Osvaldo Armanni, Marea Sinagogă din Roma a fost ridicată între anii 1901-1904 pe malurile Tibrului, dominând cu silueta sa elegantă fostul ghetou. Vizitarea sinagogii de către Papa Ioan Paul al II-lea în aprilie 1986 va rămâne întipărită drept un gest simbolic fără precedent în istoria Bisericii Romano-Catolice , fiind comentat drept o încercare de îmbunătăţire a relaţiilor dintre cele două confesiuni religioase. Aici se află centrul cultural şi organizatoric al Comunităţii Evreieşti din Roma.

Campo de’ Fiori- Câmpul cu flori- se află pe un spaţiu  plasat, în Roma antică, între Teatrul lui Pompei şi Tibru, fiind frecvent inundat şi mult timp nelocuit.

Aspectul de astăzi începe să se contureze din secolul al XV-lea când zona a devenit intens populată. Şi-a câştigat reputaţia unui centru comercial puternic, aflându-se la confluenţa străzilor ale căror denumiri evocă meşteşugurile care se practicau aici : Via dei Balestrari (manufacturierii de arcuri ), Via dei Baullari (manufacturierii de dulapuri de valori ), Via dei Cappellari (manufacturierii de pălării), Via dei Chiavari (manufacturierii de chei) and Via dei Giubbonari ( croitorii).

Cu timpul, piaţa a devenit un coridor care făcea legătura între biserica papală San Giovanni in Laterano şi Vaticanul favorizând apariţia hanurilor, hotelurilor şi a magazinelor. Celebritatea pieţei se datorează nu doar comerţului înfloritor, dar şi execuţiilor publice care aveau loc aici.

În 17 februarie 1600 în centrul pieţei a fost ars pe rug Giordano Bruno, filozof, astronom, matematician şi ocultist ale cărui teorii au anticipat ştiinţa modernă. După șase ani de detenție, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, este adus în fața tribunalului inchizitorial, refuzând să-și abjure convingerile. Acest moment va deveni unul dintre cele mai întunecate pagini de istorie a Contrareformei catolice. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Giordano_Bruno)

Pe locul martiriului lui Giordano Bruno, în 1887 Ettore Ferrari i-a dedicat acestuia un monument în care filozoful surprins într-o linişte meditativă ţine în faţa sa o carte privind către Vatican şi devenind un simbol al libertăţii de exprimare.

„ În acelaşi an, Ettore Ferrari a realizat una dintre cele mai frumoase monumente publice din România: statuia lui Ovidiu

din Constanţa. ”   ( http://www.gazetadecluj.ro/citeste/1995-decebal-i-traian-lasati-n-ignoranta-)

( va urma)

“Stele” mari și mici în PDL. Reforma internă sau lada de gunoi a istoriei

februarie 6th, 2011

Presedintele Basescu s-a facut cu prilejul ultimei intalniri cu “activul” PDL purtatorul de cuvant al al unei parti a populatiei. Este semnul ca acolo sus nu este chiar un turn de fildes unde nu ajung  “pasurile” celor de jos sau ca serviciile de informatii “informeaza”, adica  fac sinteze corecte si coerente.

Basescu le-a reprosat  celor din PDL  faptul ca in razboiul mediatic  dus de opozitie care are impact la  a anumita parte a populatiei  sunt trimisi tot felul de “purtatori de cuvant” fara greutate  care abia daca reusesc sa se strecoare prin tirul de artilerie grea a opozitiei aflata la aceiasi masa in studiourile televiziunilor.

Insi care nu sunt in stare sa  explice clar,argumentat,economic ceea ce trebuie explicat .

Insi care se pricep la toate sau nimic. O imagine jalnica. Singurul merit al acestor purtatori de cuvant este relativa lor imagine curata. Presa nu a apucat sa-i ia la mestecat si sa le gaseasca  bube (afaceri necurate).Dar nu poti sti de unde sare iepurele. Cazul Pasat, un parlamentar  necunoscut,   este exemplu.

Dupa alt caz   de poveste -Monica Ridzi- Basescu a cerut acestui parlamentar sa se puna la dispozitia justitiei. Pana la aceasta ora nu a facut-o. Sunt altii care dau sfaturi de “bine” in PDL, nu Traian Basescu.

In acelasi timp  a cerut Basescu   o mai mare implicare a liderilor de facto ai partidului (Blaga,Videanu,Berceanu)  in a explica  politica acestui partid si odata cu  aceasta si a guvernului. Deocamdata Balga a  scos un “Nu” categoric cum ca nu i se comanda cand sa vorbeasca.

Videanu a  iesit pe TVR  cu o alocutiune palida iar Berceanu sta la panda.

Cei noi, Macovei,Preda,Voinescu vorbesc mai ales in numele lor si   pozitia lor apare din afara ca o critica asupra partidului. Cand in mod normal  ar trebui sa se petreaca inauntru   acestuia. Nu sunt niste  oarecare,ideile lor sunt unele de bun simt, dar se pare ca nu au legatura  si priza in interior. Sacalii  stiu  jocul mai bine decat niste”neofiti” ca Macovei si Voinescu sau Preda. Jocul acesta se face in subteran, nu la vedere  si  are la baza tot felul de legaturi  ciudate intre adversarii de fatada de la televiziuni.

Si reciproca ( adica dinspre  opozitie….) este valabila.

Emil Boc sta atarnat intre guvernare si  masiva ” notorietate” negativa   ce o are in randurile populatiei datorita reformelor chinuite.

Se pare ca nu este loc de reforma interna in PDL. Sau daca aceasta va fi  o sa  fie  o chestiune de suprafata, de luat ochii.

Din pacate sau din fericire o astfel de reforma interna de suprafata de rotire a cadrelor  nu mai pacaleste pe nimeni. Asteptarile sunt inca mari  de la PDL. Pana la Congersul din mai PDL poate  deveni un loc de “joaca” periculos  unde  partile sa se impunga la propriu in deficitul imaginii acestui partid, dupa care atunci sa avem parte de o   dezagregare a partidului in doua mai mici si fara folos.

Nu cred ca solutia acum este   debarcarea totala a  fostelor “stele”. Daca acestea nu inteleg ca si-au facut   numarul, ca au ajuns la un prag  peste care daca trec cad in derizoriu,este grav!

Cei noi  vin greu si nu au experienta politica a celorlalti. Nu au sustinerea  “maselor”. In PDL nu a aparut nici o figura carismatica care sa  atraga o schimbare masiva   de jos in sus, care sa atraga  simpatizantii in randurile partidului, care sa aduca un suflu nou. Si  recapituland, nici nu vad de unde ar aparea o asemenea figura.

Si atunci singura miscare inteligenta a PDL este sa se curete de “uscaturi”   aproape fara mila, sa coabiteze la conducere intre aripa noua si cativa din cei vechi(fara tripleta cunoscuta!) sub conducerea aceluiasi haituit Emil Boc.

Fara aceasta minima reforma PDL va dispare  la lada de gunoi a istoriei. PNTCD este prea aproape de  noi ca sa  nu  vedem aceeasi traiectorie. Si acolo orgoliile marunte si “vechimea in partid” au mancat partidul  suficient incat  sa nu se mai salveze  inca un deceniu sau  poate niciodata.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/02/03/stele-mari-si-mici-in-pdl-reforma-interna-sau-lada-de-gunoi-a-istoriei/

La statuia lui Adrian Năstase

februarie 6th, 2011

Chiar daca el a comis faptele de care este acuzat, nu trebuia arestat. Sa tinem seama de cat bine a facut pentru judetul Arges.

Avocata lui Constantin Nicolescu, presedinte al CJ Arges

Fraza aceasta ar putea sta la loc de cinste intr-un dictionar al oligarhiei romanesti a ultimilor 20 de ani. In aceste cateva cuvinte, rostite de o doamna avocat in fata unui tribunal din Arges, gasim sintetic si simplu  definitia unui intreg sistem de valori,  o explicatie a felului in care functioneaza Romania de la varf, cea de la nivelul elitelor ei politice.

O posibila traducere a spuselor doamnei avocat ar putea suna asa: “in loc sa investigati posibilul furt, bucurati-va ca v-a lasat ceva si voua.” Si Viorel Hrebenciuc, mai nuantat, spunea ceva asemanator la mitingul de solidaritate cu Constantin Nicolescu.

E logica sistemului creat pentru succesiunea lui Ceausescu, cel care a fost doborat acum 20 de ani de la putere cu ajutorul unora care au inteles la timp ca nu poti controla totul tot timpul. Ion Iliescu a avut succes pentru ca, spre deosebire de predecesorul lui, a dat si altora. A “dat” pamantul inapoi in parcele mici, a “dat” liber la importul de portocale, a permis marirea programului de televiziune etc. Adevarat, si-a pastrat, prin retele informale si vechi tovarasi de drum, controlul asupra societatii chiar si cand nu a mai fost sef de stat, dar nu a tinut totul pentru el.

Cred in onestitatea doamnei care a folosit acel argument in apararea clientului ei, asa cum cred ca stupefactia furioasa de pe fetele domnilor Hrebenciuc, Nastase, Vanghelie si Ponta este reala. Cred ca acesti oameni sunt sincer ultragiati de intamplarea de la Arges. Nu ii banuiesc de ipocrizie cand isi tuguie buzele a indignare la auzul vestii ca “unul de-al lor” a patit o nepatita. Nu ii banuiesc nici macar de prostie si inadecvare politica (lucruri scuzabile pana la urma). Acestor oameni pur si simplu nu le vine sa creada ca, respectand reguli nescrise, dar vechi de 20 de ani, cineva poate totusi “sa cada”.

Contractul e simplu: “Avutul public nu e public. E al acelor care decid asupra lui. Fiti recunoscatori daca primiti ceva. O sosea asfaltata, un spital dotat sau salariile la timp… ceva, orice. Putem oricand sa nu vi le dam” Aceasta e normalitatea clasei care domina politic Romania. Pentru ca este o clasa (casta?) reunita de trasaturi comune: complicitatea, lipsa oricarei urme de orgoliu inteligent sau viziune creatoare. Amintiti-va numai zidul facut parlamentarii PD-L in jurul Monicai Iacob Ridzi. Nu sunt cu nimic diferiti de ridicolii care purtau mandri afise pe care scria (sfanta ironie): “Si eu sunt pericol public”

Mai marii PSD sunt speriati. Nu de Basescu, asa cum spun intr-una la televizor ci de “monstrul’ eliberat de Basescu “Monstrul” este reprezentat de constiinte treze ale catorva magistrati care si-au adus aminte de ce au ales meseria pe care o fac si ce se asteapta de la ei. (De ce se comporta Traian Basescu astfel e o discutie separata) Pe pesedisti, si nu numai pe ei, ii sperie obraznicia unui procuror care a indraznit sa depaseasca spatiul comod care ii fusese rezervat, ii scoate din minti indrazneala unei judecatoare care indraznit sa il bage la arest pe unul de-al lor. Unul care isi tinuse partea lui de intelegere silasase si altora.

Este trimis în spital şi la închisoare pentru că a muncit ani de-a rândul pentru argeşeni

Adrian Nastase, fost premier al Romaniei

Dorinta lui Nastase (om care are, la randu-i, motive sa se teama de judecatori) a fost indeplinita. Curtea de Apel Arges l-a eliberat Constantin Nicolescu. Omul care a lasat si altora e liber acum sa isi trateze afectiunile si dosarele. Daca si celelalte dorinte ale fostului premier se vor indeplini iar daca  justitia isi va fi invatat lungul nasului, poate ar trebui sa abandonati sperantele in normalitatea aceea pe care o vedeti si o invidiati la altii.

Poate ar trebui sa va pregatiti copiii pentru scenariul in care se vor plimba candva pe langa statuia lui Adrian Nastase pe soclul careia va scrie probabil “barbat politic, om bun – a permis si altora sa traiasca pe langa el.

Statuia va fi usor de gasit: la intersectia dintre Bulevardul Ion Iliescu si aleea Monica Iacob Ridzi.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-statuia-lui-adrian-nastase/

„Relaţia mea de familie cu Israelul” – interviu cu Lady Alison Kremer (n. Balfour)

februarie 6th, 2011

Preambul : Pe Lady Alison Kremer (născută Balfour) am întâlnit-o în vara anului 2010 la Shefaym, în Israel, cu ocazia celei de a 70-a aniversări a Liceului Evreiesc din Cluj.

Lady Alison Kremer (n. Balfour)

Soţul ei, Thomas Kremer, autorul a mai multor cărţi de psihologie şi ştiinţe politice şi întemeietorul unei prospere firme care produce jocuri, a fost elev la Liceul Evreiesc din Cluj până în vara anului 1944, când evreii au fost deportaţi în lagărele naziste. După război Tom Kremer, care a avut norocul să supravieţuiască la Bergen Belsena,  a plecat în Palestina unde a luptat în războiul de independenţă, fiind printre primii soldaţi care au intrat  în Beer Sheva. Curând după înfiinţarea statului evreu, Tom Kremer, mânat de dornţa de a învăţa într-o universitate prestigioasă, a plecat la studii în Anglia, unde avea să-şi întâlnească viitoarea soţie.

AJB era un unchi fermecător

Andrea Ghiţă: Ne-a fost dat să ne întâlnim aici, în Israel, o ţară cu care, după cum spuneaţi, aveţi „relaţii de familie.”

Lady Alison Kremer: Sunt nepoata Lordului Arthur James Balfour, al cărui nume îl poartă faimoasa Declaraţie Balfour, semnată în 1917. El era prieten cu Ezer Weizmann. Weizmann mergea adesea la reşedinţa de la Whittingehame, unde trăia bunicul meu  Gerald William Balfour.  AJB era fratele cel mai mare al bunicului şi

Lord Arthur James Balfour

stătea la reşedinţa din Whittingehame mai ales vara, pentru că în restul timpului locuia la Londra, fiind membru al Camerei Comunelor şi apoi prim ministru. Şi bunicul meu a fost membru al Camerei Comunelor, dar nu a devenit prim-ministru. El ţinea foarte mult la bunica mea, Betty. Bunicul avea cinci fraţi şi trei surori. Cu toţii s-au căsătorit şi au avut copii, cu excepţia lui AJB. El era un om foarte prietenos, foarte comunicativ, un unchi fermecător adorat de nepoţi. La prânz şi la cină prefera să se aşeze la masa copiilor, cărora le povestea o mulţime de lucruri amuzante.

AJB era foarte ataşat de Ţara Sfântă, de Ierusalim, asemenea multor oameni pentru care Biblia, Vechiul şi Noul Testament, constituie cărţi de căpătâi. Noi, scoţienii, acordăm foarte mare importanţă Vechiului Testament şi de aceea purtăm în suflet Ţara Sfântă, pe care o considerăm un simbol al năzuinţei pentru o lume mai bună.

Arthur James Balfour era foarte preocupat de găsirea unei patrii pentru evrei. Varianta Ugandei, care se vehicula în aceea perioadă, i se părea cu totul ridicolă, considerând că singurul loc potrivit era Palestina. AJB a şi fost în Palestina. Cred că a participat  la inaugurarea universităţii de la Muntele Scopus, din Ierusalim…În orice caz există acolo o fotografie a lui, alături de alte persoane importante. Toată familia mea: tata, mama , unchii şi mătuşile erau în favoarea creării statului Israel. AJB a murit în 1930 şi n-a apucat să vadă înfiinţarea Israelului, dar ţin minte bucuria mamei şi a tatălui meu când Naţiunile Unite au adoptat rezoluţia de creare a acestui stat, cu o majoritate de câteva voturi. Toţi exultau de bucurie. Au toastat şiau băut în cinstea acestui eveniment.

Whittingehame Farm School

Reşedinţa de la Whittingehame

Treptat reşedinţa de la Whittingehame a devenit prea mare. Eu am fost primul membru al familiei  care nu s-a mai născut acolo, ci într-o casă mult mai mică. O vreme clădirea cea mare a fost pustie . În 1938, când  situaţia evreilor din Europa devenea din ce în ce mai dificilă, nu mai puteau să-şi câştige existenţa, să meargă la şcoală  şi erau obligaţi să-şi părăsească locuinţele, reşedinţa de la Whittingehame a fost redeschisă pentru a găzdui copii evrei din Germania, aduşi cu transporturi speciale . Fiecare familie trimitea câte un copil. Părinţii nu bănuiau tragedia care avea să se întâmple şi îşi trimiteau doar unul dintre copii…Uneori chiar singurul copil. Aşa au ajuns la  Whittingehame  vreo şaptezeci de copii cu vârstele cuprinse între şapte şi treisprezece ani, care au învăţat acolo să cultive pământul,  la aşa numita Whittingehame Farm School. Din câte ţin minte au mai venit câţiva în 1939 şi chiar în 1940. După aceea niciunul. Au stat acolo pe toată durata războiului, au învăţat şi au lucrat la fermă. Erau vremuri grele, de război.  Îmi amintesc că de ziua de naştere a fiecăruia le duceam prăjituri. Mi-ar fi plăcut tare mult să mă joc cu ei, dar eram o fetiţă mică.  Până în 1948 toţi au plecat în Israel. Şi, din nefericire, au fost singurii supravieţuitori ai familiilor lor. Mai târziu mama şi fratele meu s-au ocupat de strângerea de fonduri pentru Israel. Dacă stau să mă gândesc, întâlnirea cu Tom a fost în firea lucrurilor, a istoriei familiei mele…

Din prima clipă mi-am dat seama că Tom este bărbatul vieţii mele

A.G.: Cum l-aţi cunoscut pe soţul Dumneavoastră?

Lady Alison Kremer: Eram colegi la universitatea din Edinburgh. Din momentul în care l-am întâlnit prima oară pe Tom, am fost singură că el este bărbatul vieţii mele. Deşi apropiat de vârsta noastră, trecuse prin atâtea în viaţă încât era cu mult mai matur decât noi. Proveneam din locuri atât de deosebite, crescusem în medii diferite şi eram de religii diferite, dar toate acestea au îmbogăţit viaţa noastră, sporind interesul unuia pentru celălalt. Ca orice tânără îndrăgostită doream să ştiu cât mai mult despre el şi pe măsură ce aflam mai multe, mă apropiam tot mai mult de el. Pasul următor a fost cât se poate de firesc: ne-am căsătorit.

Efectul tămăduitor al Israelului

A.G.: Ce impresii aveţi de la  întâlnirile Liceului Evreiesc din Cluj, pe care le sprijiniţi şi din punct de vedere material?

Lady Alison Kremer: Liceul Evreiesc este foarte important în viaţa lui Tom. Şi nu numai pentru el, ci pentru toţi colegii lui care au trăit mai multe vieţi. S-au născut într-un anumit loc unde au trăit până la vârsta adolescenţei, au vorbit o anumită limbă şi au urmat o şcoală. Asta a fost prima viaţă. A urmat o viaţă cumplită în care au fost deportaţi la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Treblinka… Nişte locuri înfiorătoare, imposibil de imaginat de cei care nu au trecut pe acolo… Şi s-au salvat printr-un miracol (pentru că în fiecare caz în parte e vorba de un miracol). Trebuia să fi murit, dar au rămas în viaţă… Apoi au început o nouă viaţă, într-o altă ţară, vorbind o altă limbă, lăsând în urma lor tot trecutul.

Prima întâlnire la care l-am însoţit pe Tom a avut loc acum douăzeci de ani,  tot aici, în Israel, şia  fost extrem de interesantă. M-au impresionat şi m-au tulburat toate poveştile de viaţă pe care le-am auzit. Fiecare participant avea o poveste de viaţă cu totul ieşită din comun. Cred că le-a făcut foarte bine să vină, să se întâlnească şi să povestească. În special celor din Ungaria şi România, care după deportarea în lagărele de concentrare au avut de îndurat regimul comunist, în care totul era cenuşiu, sumbru şi lipsit de perspectivă… Orice ai fi făcut nu reuşeai să te smulgi dintr-o lume în care toţi erau obligaţi să fie la fel. Nici nu-mi pot imagina cum poate să fie toată lumea la fel! E atât de absurd! Aceştia sunt mult mai marcaţi decât cei care au trăit în Israel, măcar pentru un răstimp.

A.G.: De ce credeţi asta?

Lady Alison Kremer: Am observat la aceste întâlniri că toţi cei care, după ce au supravieţuit unor experienţe teribile, au venit în Israel măcar pentru o perioadă, au găsit forţa de a se echilibra şi de a începe o viaţă nouă aici sau în alte ţări. Nu cred că Tom, unul dintre oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut, şi-a dat seama că venind aici şi lucrând pământul, trecea printr-un proces de tămăduire, care s-a desăvârşit atunci când a luat arma în mână şi a luptat pentru independenţa Israelului. Cred că acest lucru este valabil pentru mulţi dintre colegii lui, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de asta.

Lady Alison Kremer alături de soţul ei, Tom, la banchetul de la Shefaym

Aceste întâlniri sunt binefăcătoare pentru că e foarte important ca, din când în când, să priveşti în urmă, fără  a afecta prea mult timp acestei îndeletniciri. Trebuie s-o facem pentru că toţi avem un trecut pe care trebuie să-l acceptăm, să nu ne blamăm şi să nu ne ruşinăm de el.

A.G: Mulţumesc. Sper să ne revedem la următoarea întâlnire.

Lady Alison Kremer: Eu nu cred că mai are rost să vin la vreo întâlnire viitoare… Dacă Tom vrea, e foarte bine, dar eu nu am să mai particip, cred că e de ajuns. Ştii, când ajungi la 80 de ani parcă nu-ţi mai doreşti neapărat să alergi la întâlniri ! Poate că ele vor fi continuate de generaţia a doua. Şi noi cu Tom avem copii. Deocamdată nu sunt interesaţi de aceste reuniuni, dar cu timpul s-ar putea să-i intereseze.

 

„My family relationship with Israel” – interview with Lady Alison Kremer (born Balfour)

Preamble: I met Lady Alison Kremer (née Balfour) in the summer of 2010 at Shefaym in Israel, on the occasion of the 70th anniversary of the Jewish High School of Cluj. Her husband, Thomas Kremer, author of several books of political science and psychology, and the founder of a prosperous company that produces games, learned at the Jewish High School in Cluj, until 1944, when Jews of Hungary were deported to concentration camps. After the war, Tom Kremer, who was lucky to survive at Bergen Belsen, went to Palestine where fought in the War of Independence, being among the first soldiers who entered Beer Sheva. Soon after the establishment of  the Jewish State, Tom Kremer, wishing to learn in a prestigious university, went to study in England, where would meet his future wife.

AJB was a very charming person

Andrea Ghiţă: We were meant to meet here in Israel, a country, as you said, you have a „family relationship” with.

Lady Alison Kremer: I am the grandniece of Arthur James Balfour, who is very famous in Israel for the Balfour Declaration, signed in 1917. He knew Weizmann well, they got to be very good friends, and Weizmann used to come quite frequently to our home. AJB was my great-uncle, in fact more like a grandfather.  He never married, but he was the eldest sun. He lived at Whittingehame, especially in the summer, because most of the time he were in London, being a member of the House of Common, and later prime minister. His brother, my grandfather Gerald William Balfour, was also in the House of Commons, also a politician, but never became prime minister, and he was very found of my grandmother, Betty. Grandfather had five brothers and three sisters. All got married and had children, except AJB. He was much more a grandfather than a great uncle, because he was very friendly, very easy to talk to, very charismatic, very charming person.  Arthur James Balfour had a great interest, a great feeling for the Holly Land and for Jerusalem, as most of the people have, because of what is written in the Old Testament and the New, of course. But for the Scotts the Old Testament is almost more important then the New. I think there is nobody in that generation who doesn’t have a very positive feeling towards the Holy Land, as an idea, as a spiritual reality, as something that you take in your soul, it is part of your prayers and a part of your longing for a better life.

He was certainly in favor of finding a home for the Jews, in a way that they never had before, and certainly he considered the idea, that it should be Uganda, quite unbelievable. He found that absolutely ridiculous. If it was going to be anywhere, it had to be here, in Palestine. The whole family, my mother and my father, my brother, and my uncles and my aunts, they were all very pro the creation of Israel. AJB died in 1930 and he never saw the creation of the state of Israel, but I remember my mother and my father’s joy, when the United Nations declared it should exist. They were absolutely overjoyed, and we all had to drink and dance.

Whittingehame Farm School 

Then, of course, the big house got too big, and they successively leaved it.  I am the first member of the family who was not born in   Whittingehame, but in another house much smaller. The big house was empty for a while, and then, in 1938 when everybody could see what is going to happen in Europe and the Jews were finding increasingly difficult to make any kind of living, or live in their houses or going to the school, we opened the big house and it was occupied mostly by German Jews. The parents sent their children over, just one child for each family. They did not know exactly what was going to happen, but it was enough to know that it was a big danger, and they send their beloved child one of three or four, or even their only child, away to Scotland, to the East cost. We took them at the age of ten, I think it was ten to fifteen. About seventy children lived in the Whittingehame House and they learned to farm. They came in 1938 and 1939. I think we got one or two late in 1939 or early in 1940. Then no more. They lived there for the whole war, and they learned to farm and to forestry, and after the war they began to go to Israel. Every single one went to Israel. They were almost gone by 1948. Unfortunately they were the only survivors of their family. So this was a bad time. I remember as a child we used to know their birthday and we used to come and to give my cake to all the ones who had their birthday in that week. I would like to play with them, but I was a tiny girl at that time.

So, in a way it wasn’t so strange that I should meet Tom, find him.

 I knew when I first met Tom that this was going to be the only man in my life

 AG: How did you meet your husband?

Lady Alison Kremer: I knew when I first met Tom that this was going to be the only man in my life. I didn’t know very much about him when I made that decision. The fact we came from completely different cultures, completely different backgrounds, that we have different religions has done nothing but add to our life together. It provided a source of learning and information for both of us, that has enriched our lives. When you fall in love with somebody you want to know all about him. Than gradually, I began to know the story of his life, and bit by bit we came closer and closer together, and the next step was easy…we got married.

Israel‘s healing effect

AG: What impressions do you have about the reunions of the Jewish High School of Cluj?

Lady Alison Kremer:  These reunions are very important in Tom’s life. I think when you lived a life as he and his colleagues have lived, having three or four lives in one… You were born in one place and you lived there till you were fourteen or thirteen and you spoke one language, you lived in one place and you went to school there. That is one life. Then you had another life, a terrible life, when you were taken away to Auschwitz, or Bergen Belsen, or Treblinka or any other unbelievable  places, which anybody who wasn’t there cannot possibly imagine…By some miracle, you are saved, and it was a miracle in every case. You should be dead, but you are not…That surely is another life. Then you have to start yet again: another language, another country, another beginning and put all what you had gone through behind you, once more start again.

The first reunion was enormously important and I was absolutely delighted to come along as his wife, to listen and to learn, to hear. I realized the most incredible stories. Everybody had an extraordinary story to tell. I think it did a lot of good, particularly for people from Hungary and Romania who hadn’t left the country, who had gone back after the camp to a communist regime where everything is grey and boring, where whatever you try to do, you wouldn’t  succeed, because everybody has got to be the same. Well, the idea to make everybody the same is so mad! I can’t understand it! They are more damaged, I found, than people who have lived in Israel, or hade a time in Israel and then moved away for some reason.

AG: Why do you think that?

Lady Alison Kremer: I have noticed that everybody who has been through those experiences, who came to Israel and put their hands in the earth, after such an experience, is a whole and ready to go forward and to embrace another kind of life. In Toms case, and he is one of the healthiest people I have ever met, he didn’t know he was curing himself when he began to harvest the land, to put his hands in the earth. I don’t think he knew the next stage of curing himself was to pick up a gun …But in fact both those experiences were profoundly important for his psychological total health. I think it is true for many people, even if they are not aware of this.

I think it is very important for people to look back sometime, not to spend too much time looking back, but a little bit of looking back is very helpful. We all have a history and we got to accept our history… And not blame ourselves or have any shame on this matter. Yes…

 A.G.: Thank you. I hope to meet again at the next reunion.

Lady Alison Kremer: I don’t think I personally could get anything more out of yet another meeting. I think I will not come again. If Tom wants to come, fine. I will not come, this is enough… In the last twenty years we have lost a lot of incredibly valuable people, we are so old, that I wonder if it will be another one, and if we will make it. You know, there comes a point when you are in your eighties and you don’t want to struggle to reunions in a boiling heat.  Yes, it could continue with the next generation. Of course we have a next generation, I mean Tom and I have a next generation, but I cannot see them to come to this, anyway not now…

 

Lăudăroşenie

februarie 6th, 2011

Dodo Niţă şi Kiss Ferenc – „Livia Rusz o monografie”

februarie 6th, 2011


Dodo Niţă şi Kiss Ferenc – „Livia Rusz o monografie”
Colecţia Argonaut
Editura MJM Craiova, 2009
50 pagini

În anul 2009, Editura MJM Craiova a publicat „Livia Rusz o monografie” sub semnătura scriitorilor Dodo Niţă şi Kiss Ferenc. La această monografie au mai colaborat: Kiss Kerecsen Ferenc, Curd Ridel, Mihaela Balaci, Anca Sauciuc, Marius Dodu, Ana-Maria Nica (layout).

Preşedintele Asociaţiei Bedefililor din România, scriitorul Dodo Niţă s-a născut în 1964, la Bucureşti. Este o prezenţă activă încă din anii ’86 prin cenaclurile literare sf, cunoscut atât pentru pasiunea sa bedofilă cât şi pentru articolele sale publicate de-a lungul timpului despre BD. Aşa cum am mai menţionat, putem enumera o serie de volume apărute sub semnătura sa: „Istoria Benzii Desenate Româneşti” (editura SFVA, Craiova, 1992),”Dicţionarul Benzii Desenate din România” (editura Aius, Craiova, 1996 şi respectiv MJM, Craiova 2005), „Europa Benzilor Desenate” (editura Polmedia, Bucureşti, 2001), „Tintin en Roumanie” (editura MJM Craiova, 2003 şi 2007), „Vârsta de aur a benzii desenate româneşti” (editura MJM Craiova, 2004), „Livia Rusz – o monografie” (editura MJM Craiova, 2009), „Puiu Manu – o monografie” (editura MJM Craiova, 2010). A colaborat la „BD Guide 2005 – Encyclopedie de la Bande Desinnée internationale” (editura Omnibus, Paris, 2004) capitolul dedicat BD-ului din România.
De-asemenea, trebuie menţionat că „pentru contribuţia sa majoră la promovarea francofoniei în România prin intermediul benzilor desenate”, Dodo Niţă a fost decorat de către statul francez cu titlul de Cavaler al Ordinului „Les Palmes Académiques” în 2001 şi cu titlul de Cavaler al Ordinului „Leopold al II-lea” (Belgia) în 2006.

Născut în 1958, la Budapesta, Kiss Ferenc este un cunoscut bedofil din Ungaria cu o colecţie impresionantă de benzi desenate aşa cum se menţionează în monografie. Creator de scenarii (originale şi adaptate) a scris începând din 1990, pentru graficieni cunoscuţi ca: Livia Rusz, Zorad Erno, Attila Fazekas etc. Kiss Ferenc s-a numărat printre invitaţii de onoare de la Salonul internaţional BD organizat în 2006 la Bucureşti.

Aşa cum ne mărturiseşte scriitorul clujean Mircea Opriţă în prefaţa acestei monografii „Livia Rusz, cu marele său talent de a uimi ochii copiilor de oricând şi de pretutindeni, este un discret, dar veritabil ambasador al spaţiului cultural româno-ungar, spaţiu peste care îşi trimite mesajele creaţiei sale delicate. Iar de aici, mai departe, în lume.”

Mulţi dintre noi îşi amintesc de aventurile extraordinarului pitic Cipi (Cipike în limba maghiară) creat de Livia Rusz ca despre nişte desene fascinante ale copilăriei. Puţini însă cunosc că graficiana Livia Magdalena Rusz, membră a Uniunii Artiştilor Plastici, s-a născut în data de 28 septembrie 1930 în inima României, la Cluj, dintr-un tată român şi o mamă maghiară. Din 1987, Livia Rusz s-a stabilit în Ungaria alături de familia unicului său fiu Péter.

Livia Rusz a absolvit Institutul de Arte plastice „Ion Andreescu” din Cluj secţia pictură în 1955, maestrul ei fiind pictorul Kovács Zoltán. Prima sa carte ilustrată a fost publicată în 1953 este „Szelidke és Szépsallvitéz” scrisă de Márton Lili pentru cunoscuta editură ESPLA.
Deosebit de talentată, Livia Rusz începe să publice ilustraţii de carte în revistele Napsugár şi Pionir („Rază de soare” şi „Pionir” din Cluj, în limba maghiară), Jobarat, Cravata Roşie, Arici Pogonici, Luminiţa, Cutezătorii, Şoimii Patriei, Argonaut etc. din România cât şi mai târziu, în revistele din Ungaria „Kis Füles”, „Dörmögö Dömötör” ş.a.m.d., textele fiind scrise de Lucia Olteanu, Ovidiu Zotta, Dumitru Almaş etc.

În România a publicat 13 albume de benzi desenate în limbile română, maghiară, rusă, germană, engleză, spaniolă, la Editura „Ion Creangă” şi Editura Didactică şi Pedagogică” pe scenariile Luciei Olteanu (redactor-şef la „Luminiţa”), 79 cărţi bogat ilustrate la editurile Tineretului, ESPLA, Dacia, Kriterion, Ion Creangă şi Gramond Junior (din Cluj), 3 cărţi în Marea Britanie, 2 în Germania şi 15 cărţi în Ungaria.
În 2006, Livia Rusz a fost invitată de onoare la prima expoziţie româno-maghiară de BD organizată la ICR Budapesta de directorul de atunci, clujeanul Mircea Opriţă.
În acelaşi an, la sala Dalles din Bucureşti a fost vernisată expoziţia personală a Liviei Rusz în cadrul Salonului Internaţional BD Ediţia a XVI-a.
În 2007, Livia Rusz şi Fodor Sandor au fost invitaţii de onoare la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea revistei pentru copii Napsugár din Cluj.

Albumul „Livia Rusz o monografie” reproduce o serie din desenele sale arhicunoscute, un interviu oferit autorilor, o bibliografie inedită, precum şi trei scurte prezentări bio-bibliografice în limbile maghiară, engleză şi franceză.
„Livia Rusz o monografie” este un album-dedicaţie aproape epuizat, pe care vă invit totuşi să îl căutaţi prin librării şi să îl răsfoiţi.

Dincolo de timp, dintr-o fotografie sepia, îmi zâmbeşte nostalgic Livia Rusz alături de colegii săi de redacţie, regretatul Burschi Gruder şi decana graficienilor, Lise Marin, stabilită în Franţa din 1961, artişti plastici români universali.

Pentru multe generaţii de copii, părinţi şi bunici care i-au răsfoit albumele, Livia Rusz este „marea doamnă a benzii desenate româneşti” pe care o celebrăm alături de Dodo Niţă şi Kiss Ferenc cu deosebită admiraţie şi nesfârşită gratitudine.

David Cameron critică “multiculturalismul de stat”

februarie 6th, 2011

Premierul David Cameron a stârnit reacții de protest din partea opoziției și a unor organizații musulmane din Marea Britanie, când a criticat “multiculturalismul de stat”.

Într-un discurs rostit la Munchen cu prilejul unei conferințe asupra terorismului (http://www.number10.gov.uk/news/speeches-and-transcripts/2011/02/pms-speech-at-munich-security-conference-60293), premierul britanic a cerut făurirea unor identități naționale mai puternice, printr-un “liberalism mai mușchiulos”.

“Sub doctrina multiculturalismului de stat am încurajat diferite culturi să ducă vieți separate, departe una de cealaltă și de ansamblul societății”, a spus premierul Cameron.

Deși nu s-a referit exclusiv la islam, premierul britanic a menționat în mai multe rânduri fundamentalismul musulman și a spus că trebuie opriți predicatorii religioși care îndeamnă la ură și interzise organizațiile care incită la terrorism.

El a pus sub semnul întrebării finanțarea din bani publici a unor organizații care sub o formă sau alta încurajează, chiar și tacit, extremismul.

David Cameron a fost extrem de franc, dar el nu vorbește pentru prima oară în mod critic la adresa “multiculturalismului de stat”. A mai făcut-o și acum trei ani, numai că atunci nu era prim ministru.

Criticile opoziției nu s-au lăsat așteptate. Deputatul Laburist Sadiq Khan a spus, nici mai mult nici mai puțin, că premierul scrie propagandă pentru organizația ultra-naționalistă English Defence League (Liga Apărării Engleze), care organiza o acțiune de protest anti-islam la Luton în aceeași zi.

Președinta Partidului Conservator, Sayeeda Warsi, membră a Camerei Lorzilor și prima femeie musulmană carev face parte din cabinetul britanic, a respins aceste critici ale parlamentarului musulman Laburist ca “denigratoare”.

Dar criticile au avut și un alt unghi. Fostul ministru Laburist de interne, David Blunkett, a spus că e binevenită promovarea identității naționale, dar că intenția actualului guvern de coaliție Conservator – Liberal Democrat de a renunța la lecții de cetățenie în școli pune sub semnul întrebării o astfel de promovare.

Mai multe organizații musulmane britanice i-au reproșat premierului britanic că și-a ales o țintă greșită, că între multiculturalism și extremism nu sunt există o legătură directă.

Scepticismul sau măcar reducerea entuziasmului la nivel guvernamental cu privire la multiculturalism în Marea Britanie nu este de dată recentă. Deja premierul Tony Blair schimbase tonul după atentatele teroriste de la Londra din 7 iulie 2005, iar succesorul său, Gordon Brown, a vorbit despre întărirea identității “britanice”.

Problema este că Marea Britanie, spre deosebire de Franța, de pildă, are o politică extrem de liberală față de minoritățile etno-religioase. Nu numai că există școli musulmane finanțate din banii statului, dar aici folosirea vălului islamic de către femei în instituțiile publice e un lucru comun.

Intervenția lui David Cameron vine la circa trei luni după o luare de poziție similară a cancelarului Germaniei, Angela Merkel, care spusese că imigranții trebuie să învețe limba germană, iar multiculturalismul a eșuat.

Este un semn că politicienii din Europa Occidentală au început să răspunde unor semne care vin din rândul electoratului, tentat în destule țări de votul de extremă dreaptă. Cameron și Merkel, ambii politicieni de centru-drepta, dau glas unor îngrijorări împărtășite de un număr tot mai mare de cetățeni europeni.

Nu-mi mai călca pe vise

februarie 6th, 2011

Nu-mi mai călca pe vise că astea nu sunt preşuri

Şi scoate-ţi ochelarii să vezi tu câte vrejuri

Ne urcă rătăcirea în capete şi brusc

Cu visele deşarte ca-ntr-un simun etrusc

Stinge te rog ţigara, nu mai privi la lustră

Că noi nu suntem vip-uri, nici peşteră lacustră;

S-or da în vânt turiştii pe tot ce e exotic

Dar nu ştim limba spargă, nici alfabetul gotic

Nu-mi mai vorbi de bani, de masă, de chirie

Şi hai să facem rost măcar de-o farfurie

Din cele zburătoare ce fac experimente,

Conduse de haiduci sau poate de Terente!

Propun o escapadă când luna e-n eclipsă

Să cerem de la NASA pe vară o elipsă

Un optimism robust pe toate le îndură

Şi-o să-i privim de sus, pe cei ce azi ne-njură;

Priveşte cum se pierde un timp ireversibil

Dac-am putea măcar c-un mini-submersibil

Să prindem o plimbare prin porturi cu sidef

Când varsă luna lacrimi peste gravuri şi bref,

Să evadăm din lumea aceasta cu mult vaier

Flotile fanteziste pe ape şi prin aer,

au să ne taie calea. Şi dacă nu vrei, hai

Aprind eu aragazul şi pune tu de-un ceai!

Cine reprezintă în România interesele clasei de mijloc?

februarie 6th, 2011

București, început de februarie 2011. După gerul de dimineață, încălzirea bruscă a vremii duce la o topeală generală și ghețușul pe care riscai să aluneci și să-ți rupi vreo mână sau un picior este înlocuit de mocirlă.

Partea folosibilă a trotuarelor este îngustată de mormanii de zăpadă înghesuiți la bordură, deveniți negri și plini de gunoaie. Strada Stavropoleos, din centrul Capitalei, este complet desfundată, suferind lucrări de “reabilitare”.

În tot acest peisaj deprimant apare un local care-ți reface moralul – nu, nu e “Carul cu bere”, ci “Chocolat”, un fel de cafenea/cofetărie/restaurant unde găsești lucruri foarte bune la prețuri destul de rezonabile.

Nu fac reclamă localului, ci vreau să remarc atmosfera foarte plăcută și în primul rând genul de client care vine aici. Nu arareori auzi în jur discuții interesante, câteodată purtate în limbi străine (între români și ne-români) și poți să realizezi că Chocolat e frecventat de persoane aparținând clasei de mijloc.

Îi recunoști după tonul și conținutul conversației, după atitudinea lor generală și comportament, specific acestei clase care ar trebui să fie coloana vertebrală a societății.

Spun ar trebui, pentru că în România, această clasă de abia se consolidează, la 21 de ani după căderea regimului comunist, cel care și-a pus în gând și a și reușit în mare măsură să o distrugă în cei 45 de ani de după 1945.

Dar cine face parte din clasa de mijloc? Aici definițiile variază, dar eu m-aș opri la stilul de viață și aspirații. Persoanele din clasa de mijloc își câștigă experiența în linii mari prin muncă non-manuală și au un nivel de trai mai degrabă confortabil. Observați că nu folosesc ceea ce în jargonul marxist se numea “intelectual”. Nu orice medic, avocat, profesor, architect, expert evaluator sau preot este intelectual. Și nu trebuie să ai studii superioare ca să faci parte din clasa de mijloc, așa cum au dovedit-o atâția auto-didacți care au reușit în afaceri.

Ei bine, se pune întrebarea: cine reprezintă interesele acestei clase de mijloc, care a (re)apărut în România după căderea comunismului? La începutul anilor ’90 partidele istorice – PNȚCD și PNL-  și-au asumat acest rol. După anul 2000 și căderea în irelevanță politică a țărăniștilor, PD (devenit ulterior PDL) a preluat acest rol de reprezentare, mai ales în Transilvania, unde și UDMR reprezintă, prin natura sa de partid etnic atotcuprinzător, interesele clasei de mijloc ungurești din România.

Ar fi trebuit deci ca o coaliție PDL – PNL – UDMR să fie reprezentanta naturală, firească a intereselor clasei de mijloc din România. Cele trei partide s-au regăsit aliate la guvernare pentru scurt timp în 2005 – 2006 și au introdus măsuri de sprijin, cum ar fi cota unică de impozitare a veniturilor de 16% și o modificare a legii restituirii proprietăților (confiscarea proprietății a fost una dintr principalele metode de distrugere a clasei de mijloc în timpul regimului comunist, dar care a continuat și după 1989, având ca actor principal FSN – FDSN – PDSR – PSD).

Dar polarizarea vieții politice din România în jurul persoanei președintelui Traian Băsescu a împiedicat supraviețuirea unei asemenea formule de guvernare care ar fi servit intereselor clasei de mijloc, cea mai dinamică din societate.

Formarea efemerului guvern PDL – PSD în decembrie 2008, iar acum a alianței de opoziție Uniunea Social Liberală (PSD – PNL – PC) a ruinat orice speranță de orientare a vieții politice românești pe criterii ideologice, atât de necesare consolidării clasei de mijloc.

PSD este un partid populist, care se pretinde social-democrat și susține că protejează interesele clasei muncitoare și în general a grupurilor sociale defavorizate, dar în fapt este un partid clientelar, care în ultimii 20 de ani a făcut tot ce a putut ca să submineze consolidarea unei veritabile clase de mijloc, mai ales prin refuzul său constant de sprijinire a restuirii proprietăților confiscate de stat după 1945.

Toată stima pentru clasa muncitoare, dar politicile fiscale redistributive și menținerea dependenței sale de stat nu sunt, pe termen lung, favorabile acestei clase. Așa cum a dovedit-o experiența celor plecați la muncă în străinătate, cu precădere în țările Uniunii Europene, aspirațiile celor din clasa muncitoare de a aduna capital, de a-și deschide o afacere pe cont propriu și de a face saltul în clasa de mijloc sunt cele care îi pot ghida către un viitor mai prosper. Așa s-a întâmplat după 1979 în Marea Britanie, când guvernul condus de Margaret Thatcher a inițiat politici controversate la acea vreme, precum restructurarea industriilor nerentabile și vânzarea către chiriași a locuințelor sociale, și care au dus la reducerea numerică a clasei muncitoare și la întărirea clasei de mijloc.

Bine ar fi ca cineva să vorbească și în România în acești termeni. Asta nu e o luptă de clasă în sens invers celei propăvăduite de comuniști, ci o delimitare mai clară a două grupuri sociale cu stiluri de viață și aspirații destul de diferite, în pofida unor suprapuneri. În principiu, cei din clasa muncitoare privilegiază intervenția statului în economie pentru corectarea inegalităților sociale, pe când cei din clasa de mijloc sunt mai puțin dependenți de stat și ca atare favorizează un stat cu atribuții mai puține, dar pe care și le duce la îndeplinire cu eficiență.

Din păcate, nu am auzit ca vreun partid politic din România să-și orienteze clar politica după aceste criterii, iar clasa de mijloc rămâne, în continuare, cu o reprezentare politică ne-adecvată.

Apel către cei care s-au săturat de lichele

februarie 6th, 2011

N-am să-nţeleg niciodată de ce Gabriel Liiceanu şi-a intitulat apelul la conştiinţa celor care ar fi trebuit să lase loc unei noi lumi să se nască în România după 1989, „Apel către lichele”. În egală măsură, în aceiaşi ani ziarul „România liberă” avea o rubrică faimoasă: „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?” prin care îşi propunea sa scoată la lumină adevărata faţă a politicienilor cu obrazul dat la-ntors după căderea dictaturii ceauşiste.

Într-o veselie debordantă pe care numai nişte capete naive înfierbântate o puteau genera, proaspăt liberii jurnalişti s-au grăbit să îi arate cu degetul pe cei despre care ştiau că, ocupând poziţii-cheie în aparatul represiv al conştiinţelor, în economie, în educaţie, în toate aspectele vieţii sociale, de la marile adunări populare şi până în patul conjugal, jucaseră pe cadavre cu doar foarte puţin timp în urmă, exclusiv cartea propriilor interese. Şi-au imaginat jurnaliştii români (unii dintre ei, poate, judecând dumnezeieşte, după chipul şi asemănarea lor) că rechinii, lipitorile şi diversele specii de paraziţi care se aciuiaseră în structurile mafiote ale PCR şi ramificaţiilor lui vor fi loviţi dintr-o dată de o criză de conştiinţă şi vor spune: poftiţi ştampila şi fotoliul aferente poziţiei mele, domnule/doamnă cu obraz, aveţi tot meritul, aţi suferit destul!

Dimpotrivă.
Clica de profitori şi corupţi au fost ajutaţi să dobândească două lucruri la care nici nu visau înainte: conştiinţa apartenenţei la un grup ameninţat, care trebuie să se apere cu orice preţ şi, dacă mai era nevoie, dovada puterii şi a temerii pe care continuau neclintit să le inspire.

Aşadar, „să ridice două degete acela dintre dv. care este un profitor şi un nesimţit”, le-au spus jurnaliştii, în aplauzele unui public mare amator de circ ieftin, celor care într-o lume lucidă ar fi trebuit să li se aplice Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara. Iar respectivii şi-au văzut de treabă, practic nederanjaţi de nimic (de parcă din 25 decembrie 1989 ar fi funcţionat în România primul amendament la Constituţia SUA care prevede dreptul la libera exprimare, asociere). Câinii au lătrat şi caravana a trecut. N-a răspuns nimeni care să se fi considerat lichea. Vai, ce neobişnuit, nu-i aşa?

Un ecou la materialul pe care l-am propus spre reflecţie săptămâna trecută m-a pus serios pe gânduri. El a venit de la o jurnalistă pe care o cunosc personal şi care a avut multe probleme din cauza standardelor profesionale la care aderă. Nu o dată, materialele ei bine documentate au fost refuzate sau distorsionate de patroni, pentru a nu se lăsa să treacă adevăruri care nu erau simple presupuneri ori mici giumbuşlucuri pamfletare (presa continuă în România să abunde până la greaţă la acest capitol) ci indicative incontestabile de corupţie, cu toate avatarurile ei. Informaţiile produse de ea au fost, ca în miriade de alte cazuri cu abilitate mascate în spaţiul românesc de proprietarii mijloacelor de informare în masă. (Desigur, mascate dar nu şi în raport cu cei care puteau fi şantajaţi pe baza lor, dar asta este altă poveste).

Am realizat datorită acelui ecou, venit ca o revelaţie în urma unui lung şir de alte constatări, că libertatea presei în România nu este decât un mit ca oricare altul. Ea se aplică în mod paradoxal doar de la un anumit nivel în sus şi niciodată jurnalistului care merge pe teren, se documentează, îşi riscă integritatea corporală, slujba, venitul familiei, liniştea. Pe cât sunt de liberi patronii de presă în România, pe atâta sunt de restricţionaţi cei care efectiv culeg informaţii, cercetează, văd cu ochii proprii construcţia unei nedreptăţi sociale monumentale care continuă nestingherită de peste 20 de ani. O construcţie în care foştii torţionari şi capii din umbră ai regimului ceauşist s-au reinventat şi şi-au reîmpărţit România, la propriu şi la figurat după bunul lor plac.

De unde şi apelul meu de azi, nu către lichele: lichelele n-au răspuns şi n-o să răspundă niciodată (nici eu dacă aş fi lichea n-aş răspunde, elementar, nu?) ci către cei care s-au săturat de lichele. În primul rând către jurnaliştii obligaţi să tacă ani şi ani, pentru a nu-şi pierde locul de muncă sau mai rău. Ce-ar fi dacă lor şi altora care s-au săturat de lichele şi pot furniza informaţii relevante despre lichelism, le-am deschide paginile ACUM pentru a spune ce au de zis? Va trebui să ştim cine sunteţi, dar nu vă vom cere să semnaţi cu numele real, pentru a vă proteja. Deţineţi acele informaţii relevante care ar putea reduce numărul lichelelor? (Care s-au înmulţit între timp, de asemenea şi la propriu şi la figurat). Dacă da, scrieti-ne. Poate nu ştiţi nimic, şi acesta este un caz în care, dacă sunteţi jurnalist(ă), mai bine vă lăsaţi de meserie. Poate ştiţi ceva dar preferaţi să nu spuneţi: mai bine părăsiţi România, pentru a nu ceda tentaţiei de a povesti într-o bună zi copiilor ceea ce aţi ştiut şi n-aţi spus, atrăgându-le astfel dispreţul. Plecând, cel puțin le asiguraţi o soartă mai bună.

Dar poate că ştiţi ceva şi v-aţi săturat de lichele pentru că pur şi simplu nu aparţineţi acestei specii dezgustătoare. În acest caz paginile şi cititorii ACUM, dintre care, vrem să credem, unii vor şi acţiona, vă aşteaptă cu solidaritate. Evident, aplicând standarde jurnalistice înalte, revista ACUM nu va deschide un ring pentru răfuieli şi calomnii.

Sperăm să răspundă invitaţiei noastre şi alte mijloace de informare în limba română, în cadrul informal al unei posibile „Coaliţii împotriva lichelismului”.

Cine sunt favoriții Rusiei pe scena politică de la Chișinău?

februarie 6th, 2011

Trei din patru partide reprezentate în Parlament au fost selectate de partea rusă pentru a evalua îndeaproape starea în care se află politicul moldovenesc. La întâlnirea cu ambasadorul rus, Kuzimin Valeri au fost admise PLDM, PDM și PCRM, considerate adevărate centre de putere în actuala configurație politică. Ghimpu și formațiunea lui – PL – a fost exclusă din compania respectivă [1]. Ponderea liberalilor nu le-a permis să spere la o anumită atenție din partea Moscovei, cu atât mai mult, că predispoziția rușilor în legătură cu această grupare politică este puternic marcată de ziua “ocupației sovietice”, animată și menținută în stare incandescentă de către Ghimpu, în pofida verdictului negativ al Curții Constituționale. Prin urmare, eliminarea PL-ului din manevrele de tatonare a terenului politic moldovenesc, inițiate de Moscova, denotă și o dorință a acesteia de a-l descalifica, izolându-l indirect de celelalte două partide din Alianța pentru Integrare Europeană.

Întrebările care rezultă din această situație sunt următoarele: vrea Rusia să separe componentele AIE2 una de cealaltă, ce scop urmărește aceasta marginalizându-i pe liberali și care este rostul comuniștilor în aceste ecuații?

De la bun început trebuie să spunem că PCRM-ul nu este favoritul Moscovei, nici măcar PDM-ul cu care partidul lui Putin a semnat un acord de colaborare. Interesele rusești se îndreaptă spre niște guvernări loiale și nicidecum nu spre partide anume. Ipostaza umilitoare cu PCRM-ul anului 2003 și ulterior a demonstrat cât de nesustenabilă este alianța politică cu un partid dominant, care deține monopolul asupra luării deciziilor. Astfel, atragerea comuniștilor în dialoguri cu PLDM și AMN nu dovedește simpatii speciale față de comuniști, în schimb arată imuabilitatea acestora chiar și în calculele Rusiei în ce privește depășirea impasului politic din RM.

În al doilea rând, trebuie să precizăm că PL este văzut de Moscova drept susținător al intereselor României în regiune, cu care aceasta concurează activ, nu dar ca o formațiune ce critică influența istorică și prezentă a Rusiei în R.Moldova. Liberalii displac nu doar rușilor, dar și comuniștilor, iar invitarea lor ar fi condus la blocarea discuțiilor comune până la demararea lor propriu-zisă.

Un al treilea aspect important care derivă din consultările trilaterale sub egida Moscovei se referă la rolul pe care aceasta și-l păstrează în politica autothtonă, fiind un semnal direcționat Bruxellului, dar și o contrabalansare a poziției europene deocamdată rezervată vizavi de multiplele variabile necunoscute caracteristice politicii moldovenești. În realitate, doar Rusia a reușit să adune împreună liderii celor mai semnificative forțe politice, lucru imposibil până acum din cauza opoziției categorice din partea comuniștilor.

În altă ordine de idei, Moscova se pare că totuși dorește soluționarea problemei în favoarea actualului algoritm al puterii decât invers, dar cu asigurarea unei opoziții comuniste puternice, reactive și indivizibile. Este logic raționamentul. Or, AIE 2 se va discredita din cauza numeroaselor probleme socio-economice, pe care le va înfrunta, comuniștii vor rămâne pe poziții asigurând spate intereselor rusești, iar alte partide vor avansa în contextul unei crize a încrederii față de partidele pro-europene.

Depășirea crizei cu numirea lui Lupu în funcția de șef de țară va însemna îndepărtarea țării de alegerile anticipate, care pot să-i aducă înapoi pe comuniști, conferindu-i un nou monopol de putere, sau să favorizeze partidele “liberale” (o variantă improbabilă, dar care nu poate fi scoasă definitiv din prognoze, atât timp cât PLDM și PDM vor avea acces la resursele administrative, iar majoritatea surselor mass-media dau prioritate forțelor pro-europene). Însă serviciile de mediere ale Moscovei au la mijloc și anumite calcule pragmatice. Or, promovarea democraților va crea o rivalitate între PDM și PLDM, ajutând la discreditarea AIE2  Totodată, votarea lui Lupu poate opri marile transformări constituționale plănuite de către liberali, dar în primul rând Ghimpu și nedorite de partea rusă (neutralitatea).

În afara strategiilor puse la cale de Moscova, adunarea celor două partide AIE2 cu PCRM lovește în integritatea coaliției pro-europene și în dialogul sensibil cu PL, care nu reacționează, probabil, deoarece se pregătește în tăcere pentru alegerile locale, lăsând pe planul doi votarea președintelui țării.

Referințe:

1. Ambasadorul rus, în discuţii cu liderii partidelor politice de la Chişinău, http://www.azi.md/ro/story/16143

TEMA SĂPTĂMÂNII: Profesiuni

februarie 6th, 2011

Medic ginecolog

Martor al miracolului vieții


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Capriciu culinar

februarie 6th, 2011

Am indraznit sa reintepretez o reteta de musaca intr-o formula proprie folosind mai multe legume ai o tehnica de gatit proprie bucatariei mediteranene.

Ingrediente

2 vinete mijlocii

500 gr cartofi fierti in coaja si transati nu subtire

3 dovlecei tip zucchini taiati in felii

doua rosii taiate in cuburi

5 catei de usturoi

1 kg de carne amestec ca pentru chiftele (sare, piper, usturoi, patrunjel, oua, pesmet )

500 ml de sos marinara (de tomate)

250 ml de sos alb (béchamel) amestecat cu branza parmesan, cascaval

100 ml ulei de masline

200 gr de cascaval afumat

foi de dafin, cimbru

Metoda de preparare

1.   Vinetele se taie in felii mai groase si sareaza, se lasa pe un gratar.

2.   Separat se calesc in ulei, pe rand, dovleceii, cartofii, rosiile, carnea si vinetele in felii.

3.   Se caleste si carnea vreo 5 minute-10 pana isi schimba culoarea si se scurge de sange.

4.  Intr-o tava rectangulara  se dispun vinete, randul de rosii in cuburi amestecate cu usturoiul maruntit, apoi un rand de cartofi  (cu foile de adfin si cimbru), un rand de dovlecei si sosul de tomate, apoi carnea si un alt rand de vinete  peste care se presara sosul alb.

5. In final se razuieste cascavalul afumat si se presara in mod egal pe suprafata amestecului din tava.

6. Introduceti tava in cuptorul incins si lasati cam 45 50 minute.

Dupa ce scoateti musacaua timp de 10 15 minute la temperatura camerei inainte de servire.

As sugera un vin rose Cotes du Rhone. Gustul dulceag de capsuna, de fruct si redus in alcool se asociaza de minune cu reteta de mai sus.

Alerg pentru viață!

februarie 6th, 2011

Sunt Andrei –Ilie Rambela, un elev de 19 ani din Sibiu. Sunt bolnav de Limfom Hodgkin, stadiul IV, cu determinari pulmonare. Am mai trimis emailuri la adresa Dumneavoastra.  Foarte multi oameni care nu ma cunosc m-au sprijinit, atat cat s-a putut. Printre ei poate ca va numarati si Dumneavoastra. Daca este asa, va multumesc mult pe aceasta cale si va rog sa ignorati acest email.

Pe de alta parte, ma gandesc ca sunt si persoane care nu agreaza acest mod de abordare. Fata de acestia toti, imi cer iertare anticipat.

Daca insa aveti posibilitati si mai doriti acest lucru, atunci va rog, ajutati-ma!

Exista un telefon pentru cauza mea, ( valabil doar in reteaua Romtelecom), iar numerele sunt urmatoare:

0900900820–2 Euro/apel,

0900900822—5 Euro/apel si

0900900824—10 Euro/apel.

Numerele de cont sunt urmatoarele:

RO34RNCB0227057672330001/Ron la BCR Sibiu (titular: Asociatia “Animos Hermannstadt”),

RO43BRDE330SV50503443300/Ron la BRD Sibiu  (titular Stoica Elena ) si  RO39BRDE330SV50503523300/Eur la BRD Sibiu (titular tot Stoica Elena, mama mea).

Pentru ultimele detalii cu privire la campanie, puteti da click aici :

http://www.ziare-pe-net.ro/stiri/ajutati-l-pe-andrei-ilie-rambela-173325.html

http://www.antena1sibiu.ro/stiri/expozitie-caritabila_28247.html http://www.ronduldesibiu.ro/educatie-cultura/Corul-inocentilor-canta-Piata-Mare-Sibiu-pentru

Nu pot face foarte multe lucruri, dar mai pot inca sa „alerg”, sperand pentru fiecare farama de viata.

Va multumesc din inima pentru tot ce ati facut si faceti pentru mine, pentru toata intelegerea, implicarea si Dragostea Dumneavoastra!

Romania in context european. Avantaje si dezavantaje privind integrarea in Uniunea Europeana.

februarie 6th, 2011

Amiralul Manhan afirma: “puterea, pentru a fi efectiva, trebuie insotita de capacitatea de a-ti proiecta puterea si de a gasi instrumentele adecvate pentru aceasta proiectare a puterii.” [1] Odata cu sfarsitul Razboiului Rece lumea intra intr-o noua organizare mondiala, trecand de la un sistem bipolar, catre unul unipolar, iar mai apoi catre unul multipolar – o organizare in care Romania isi cauta locul. Astfel, inca de la inceputul anilor ’90 integrarea in Alianta Nord Atlantica (NATO) si Uniunea Europeana (UE) devin obiective nationale ale Romaniei, fiind privite ca instrumentele fundamentale de proiectare a puterii tarii noastre; iar cand folosim termenul putere nu ne referim la incercarea de a deveni un hegemon, ci la consolidarea politica, economica, sociala si militara, la dreptul de a avea acces la propria istorie.

Iata ca, la inceputul anului 2011, cele doua obiective au fost atinse. Intrebarea pe care acest eseu o ridica este unde se situeaza Romania in urma integrarii europene?, ce au avut de castigat si/sau pierdut atat Romania cat si Uniunea Europeana in urma acestui proces ? Este UE calea spre consolidarea Romaniei ?
Raspunsul incepe inca din anul 1951, cand Franta, Belgia, Olanda, Germania, Italia si Luxemburg semneaza la Paris Tratatul CECO [2] (Comunitatea Carbunelui si a Otelului)- ce avea ca scop “infiintarea unei piete comune pentru carbune si otel, prin abolirea barierelor tarifare si adoptarea unui tarif vamal comun pentru terti” [3] Insa nu acesta a fost singurul motiv al infiintarii CECO, Europa dorind sa devina unita si din alte trei motive: in primul rand ca o solutie in fata amenintarii comuniste, apoi ca o consolidare economico-politica pe plan international, si nu in ultimul rand, se dorea o Europa strans legata economic, ale caror state sa se poata aseza la masa tratativelor, gasind o solutie comuna prin evitarea conflictelor militare. [4] Astfel de viziuni, ale unei Europe unite atat din deziderente economice cat si politice nu erau noi in gandirea europeana, Liga Natiunilor inchipuita de Kant sau Mitteleuropa lui Friederich Naumann, fiind doar cateva exemple.

Un rol important in evolutiile europene l-a avut semnarea in 1957 la Roma a Tratatului CEE, ce prevedea printre altele constituirea unei piete comune (PC), asigurarea corecta a concurentei economice si implementarea unor politici comune, precum cea agricola, de transport sau comerciala. [5] Modificarile nu vor inceta sa apara, CECO transformandu-se in 1967 in Comunitatea Europeana (CE) iar mai apoi, in urma ratificarii Tratatului de la Maastricht, in Uniunea Europeana.

UE este astfel o entitate in continua miscare, greu de definit din punct de vedere al organizarii, prezentand atat elemente federaliste cat si confederaliste. Unde se va opri extinderea este greu de spus, in ciuada faptului ca Tratatul UE prevede marirea comunitatii doar cu state din Europa Continentala. Astfel, daca in 1951 puteam vorbi doar de sase membri, mentionati mai sus, in Uniune sa gasesc in prezent 27 de state. Astfel in 1973 se adauga Danemarca, Irlanda si Marea Britanie (slabita de pierderea coloniilor si izbucnirea Crizei Canalului Suez), in 1981 Grecia, in 1986 Portugalia si Spania (acestea fiind caracterizate de o situatie economica precara, mult mai slaba decat a Romaniei in momentul integrarii), iar in 1995 adera Austria, Suedia si Finlanda urmand ca pentru aproape un deceniu sa nu se alature nici un alt stat. Trebuie precizat insa, ca in 1990 RDG si RFG se unesc, cea din urma fiind inclusa automat in CE, odata cu caderea Zidului Berlinului. Apoi urmeaza perioada celor 10+2. Astfel, in 2004 Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Cehia, Polonia, Malta, Ungaria, Slovacia si Slovenia impreuna cu Romania si Bulgaria in 2007 vor inchide deocamdata lista membrilor.

Pentru a putea intelege ceea ce inseamna UE la nivel global, trebuie sa constientizam faptul ca reprezinta cea mai mare piata comerciala din lume, are cel mai mare PIB din punct de vedere al puterii de cumparare – 30 % din PIB-ul mondial brut; detine cea mai mare rezerva monetara din lume, fiinde prinicpalul investitor in SUA [6] si America de Sud, principalul partener economic al Chinei si al doilea al Americii de Sud.

In momentul de fata Turcia si Macedonia sunt posibile candidate pentru aderarea in cadrul Uniunii Europene, carora li se adauga alte state ce si-au manifestat interesul precum: Bosnia, Albania, Muntenegru, Islanda, Serbia, Norvegia [7], Elvetia, San Marino, Lichenstein, Vatican, sau Ucraina si Republica Moldova.

In ceea ce priveste Romania, este singurul stat din blocul comunist care desfasoara contacte diplomatice si economice cu CE, culminand cu introducerea tarii noastre in 1974 in Sistemul General de preferinte al CEE, si cu creearea Comisiei Mixte Romania-CEE in 1980. Dupa caderea comunismului, tara noastra depune in 1993 Acordul de Asociere, urmand a intra in vigoare in 1995, an in care Romania depune Cererea pentre Aderare, urmand ca negocierile sa inceapa in 2000, atunci cand va fi reprezentata un an de catre Departamentul Guvernamental de Integrare Europeana, atributiile urmand a fi preluate de catre Ministerul Integrarii Europene si Delegatia Nationala de Negociere a Aderarii Romaniei. Acordul de Asociere urmarea printre aletele: “dezvoltarea si consolidarea economiei romane de piata; liberalizarea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor si crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperarii economice, sociale, financiare si culturale” [8] Pentru dezvoltarea acestor proiecte, Romania urma sa beneficieze de ajutoare si fonduri ISPA, SAPARD, RICOP si PHARE.

Procesul de extindere 10+2 s-a datorat in mare parte necesitatii Uniunii Europene de marire a pietei, si de introducere a noi parteneri europeni cu puteri de cumparare. Astfel pe langa cele 22 milioane de consumatori, si o forta de munca ieftina de peste 3 milioane de oameni ce au plecat in tarile vestice, Romania a contribuit la consolidarea UE ca “actor economic si politic international prin: forta umana; dinamism economic – cresterea cu 7,7 % in 2006, fata de 2,9 % in UE-25; grad redus de indatorare – datoria publica a Romaniei era de 3,2 ori mai mica decat media UE-25; finante publice sanatoase – un deficit bugetar de 4,7 ori mai mic decat media UE-25 in 2005; independenta energetica crescuta fata de media UE-25, cu peste 80 %” [9]

Mai mult decat atat, Romania poate reprezenta un avantaj prin suprafata sa agricola – 62% din suprafata totala a tarii, cu o zona forestriala de 27 %, si cu o larga iesire alaturi de Bulgaria [10] la Marea Neagra, zona cu un imens potential geoeconomic, aflata la confluenta dintre Europa, Asia Centrala si Orientul Mijlociu, fiind singura regiune prin care se pot transporta resurse energetice alternative, reprezentand totodata un important coridor energetic pentru transportarea resurselor din zona Marii Caspice catre Occident. Astfel, prin pozitia sa geopolitica, Romania poate deveni si un important partener al UE in discutiile cu Republica Moldova, Serbia si mai ales cu Ucraina si Rusia.

Principalele avantaje ale Romaniei in urma aderarii la Uniunea Europeana sunt de ordin social, politic si economic. Din punct de vedere social UE se constituie prin valori precum democratia si respectarea drepturilor omului, ceea ce asigura si implementarea acestora in tara noastra. Din punct de vedere politico-economic, Romania beneficiaza de libera circulatie a marfurilor si a fortei de munca, cetatenii romani beneficiaza printre altele de dreptul la munca, la asigurare si protectie sociala sau protectie consulara, intr-un stat in care Romania nu are relatii diplomatice. Totodata, Romania poate beneficia de fonduri post aderare (in special pentru dezvoltarea agriculturii, infrastructurii si industriei), si investitii straine, ceea ce ar implica crsterea locurilor de munca, si realizarea unor produse de calitate ridicata. La capatul opus, devenind membra a Uniunii, Romania a trebuit sa adopte standerdele de concurenta loiala, ceea ce a dus la cresterea preturilor in anumite domenii, precum cel al energiei. O alta problema a fost cea a micilor intreprinderi care, multe dintre ele, neputandu-se alinea standardelor tehnologice au fost nevoite sad ea faliment. Alte probleme ce apareau in urma Aderarii constau in faptul ca Romania trebuia sa aloce bani pentru bugetul UE si sa contribuie la finantarea proiectelor, insa acesta nu reprezinta un impediment real, intrucat pe perioada 2007-2013 tara noastra ar trebui sa absoarba o suma aproape dubla decat cea alocata. Cu toate acestea, cea mai mare problema pe care Romania o avea, in opinia mea, inaintea Integrarii Europene, era data de proasta gestionare a tranzitiei, dupa 1989, de la o economie centralizata catre o economie de piata, fapt dovedit prin dezintregrarea industriei si a agriculturii. [11]

Tragand o scurta concluzie din cele prezentate mai sus, putem spune ca extinderea Uniunii si aderarea Romaniei este o relatie de tip win-win, insa se pare, ca Romania are serioase probleme in gestionarea acestei situatii, principala problema fiind data de incapacitatea de absortie a fondurilor europene post-aderare, -fonduri ce sunt alocate pentru eliminarea diferentelor de dezvoltare dintre regiunile europene. Insa Romania nu este deoloc un caz special, in perioada 2004-2006, Polonia cheltuise 2,7 mld. euro din cele 11 mld. alocate, Ceheia cheltuise 522 mil. din cele 2,2 mld. alocate, Ungaria cheltuise 959 mil. euro din cele aproximativ 5 mld. alocate, in timp ce Slovacia obtinuse doar 452 milioane din cele 1,6 mld. euro alocate [12] In cazul Romaniei, tara noastra trebuie sa contribuie in perioada 2007-2013 cu aproximativ 10,2 mld euro, putand insa accesa fonduri de 19, 67 mld. euro. Pana in prezent, Romania a atras doar 7 % din aceasta suma, in ciuda faptului ca este unul dintre cele mai slabe state dezvoltate. Cu peste 3 mil. de hectare nelucrate si cu o imbatranire a populatiei de la sat, Romania se pare a se distanta de posibilitatea fructificarii unui atu considerabil.
In ceea ce priveste Comertul exterior, “volumul total s-a ridicat in 2008 la 134 mld. $ din care 50 mld. $ exporturile si 84 importurile, dificitul balantei comerciale atingand recordul de 34 mld. $, fata de 12,7 in 2005 sau 2,7 in 2010” [13]. Tot in 2008, din valoarea totala a exporturilor 70,5 % au mers in cadrul UE, de unde 69,6 % reprezinta procentul venit din UE din totalul importurilor, existand un deficit de comerical de 23, 5 mld. Euro [14].

O alta problema cu care Romania risca sa se confrunte pe termen lung, este data chiar de exodul fortei de munca [15], ce duce automat la “pierderea de valoare adaugata care s-ar fi putut realize in tara” [16]. Peste 85 % din din forta de munca migrationista este cuprinsa intre varsta de 18 si 35 ani, reprezentand o “adevarata gura de aer” pentru Vestul aflat intr-un proces mult mai avansat de imbatranire a populatiei. Mai mult, ”migratia internationala a populatiei Romaniei reprezinta cel mai adesea reactia capitalului uman la politicile dezarticulate, uneori neadecvate, promovate in Romania in primii ani ai tranzitiei: procesele de restructurale si de privatizare au fost insuficient sustinute cu masuri de raspuns pe piata muncii si in mediul de afaceri, care sa permita absortia populatiei disponibilizate” [17].

Intorcandu-ne catre inceputul eseului, si facand uz de formula P= ( C+E+M) x (S+W) x A [18], adica Puterea = ( Masa Critica (populatie+teritoriu) +Capacitate Economica + Capacitate Militara) x (Scopul Strategic + Vointa de a conduce) x Gradul de acoperire prin aliante, vom observa ca Romania este departe de a se constitui ca o putere de sine stataoare, independenta, de a avea acces la propria istorie, in ciuda unor avantaje geopolitice, sau demografice- a saptea tara ca marime din UE. Din punctul de vedere al rolului clasei de mijloc, putem spune ca Romania este caracterizata printr-o “societate adormita”, intrucat clasa de mijloc, considerata motorul dezvoltarii economice, nu este una consolidata, caracterizata printr-o anumita cultura ideologica. Uniunea Europeana reprezinta astfel o parghie pentru crearea unei astfel de culturi ideologice si stabilitate democratica, prin valorile promovate si contactul direct cu societatile vestice, o parghie care inca nu este fructificata.

Note:
[1] Vladimir Simileanu, Centre de putere si actori islamici regionali, Bucuresti, Top From, 2009, p.23

[2] Tratatul va intra in vigoare in 1952
[3] Bianca Tescasiu, Institutii Europene, Schimbari si adaptari din perspective extindetii UE, Bucuresti, C.H. Beck, 2009, p. 14

[4] Aici trebuie sa mentionam ca s-a urmarit cel mai mult ca Germania sa faca parte dintr-o astfel de organizatie, intrucat teama unei posibile reactii chiar militare in urma pierderii celui de Al Doilea Razboi Mondial era foarte mare in sanul statelor europene.

[5] Liliana Popescu, Constructia Uniunii Europene, Bucuresti, C.H. Bank, 2009, p. 39
[6] Idem, p.93
[7] Norvegia a fost de doua ori aproape de a se alatura stateleor din UE, insa populatia a respins prin referendum acest act.

[8] Bianca Tescasiu, Institutii Europene, Schimbari si adaptari din perspective extindetii UE, Bucuresti, C.H. Beck, 2009, p. 97

[9] Radu Serban apud. Liliana Popescu, Constructia Uniunii Europene, Bucuresti, C.H. Bank, 2009, pp. 80-81

[10] Romania si Bulgaria au fondat in anul 2008 Eurogiunea Marii Negre, printre obiective numarandu-se dezvoltarea durabila si explotarea resurselor prin protectia mediului inconjurator.
[11] Ion Nita, Politicile si Economia Uniunii Europene. Intregrarea Romaniei, Pitesti, Independenta Economica, 2010, pp. 171-172
[12] Emilian Dobrescu, Fondurile Structurale- Oportunitati post-aderare, Euroconsultanta, nr 1(24) 2007
[13] Ion Nita, Politicile si Economia Uniunii Europene. Intregrarea Romaniei, Pitesti, Independenta Economica, 2010, p 173
[14] Idem, p. 174
[15] Chiar daca, cele peste 3 milioane de romani plecati din tara, contribuiesc enorm in alcatuirea PIB-ului prin valuta trimisa in Romania
[16] Ramona Gruescu, Gheorghe Pirvu, Roxana Nanu, Implicatia pentru Romania a migratiei fortei de munca, Revista Finante Publice si Contabilitate, nr 6, iunie 2007, p50
[17] Idem, pp. 52-53
[18] Vladimir Simileanu, Centre de putere si actori islamici regionali, Bucuresti, Top From, 2009, p24

Surse bibliografice:
Bianca Tescasiu, Institutii Europene, Schimbari si adaptari din perspective extindetii UE, Bucuresti, C.H. Beck, 2009

Dobrescu, Emilian. Fondurile structurale-oportunitati postaderare.In:
Euroconsultanta, v. 3, nr. 1, 2007, p. 3-7

Dobrescu, Emilian. Marea Neagra – o noua zona de interes a Uniunii Europene. In:
Euroconsultanta, v. 3, nr. 2, 2007, p. 56-61

Dracea, Raluca ; Cristea, Mirela. Impactul bugetar al aderarii noilor state membre
la Uniunea Europeana. Cazul Romaniei. In : Revista de finante publice si
contabilitate, v. 18, nr. 2, 2007, p. 7-12

Gh.Cretoiu. Viorel Cornescu,Ion Bucur, Economie, Editia a-II-a , Ed.C. H. Beck, Bucuresti, 2008

Gruescu, Ramona; Pirvu, Gheorghe; Nanu, Roxana. Implicatii pentru Romania
ale fenomenului migratiei fortei de munca din Europa. In :Revista Finante Publice
si Contabilitate, v. 18, nr. 6, 2007, p. 50-53

Ioanas, Corina ; Nichita, Mirela. Oportunitati si dezavantaje ale integrarii pietelor
financiare. In : Finante. Banci. Asigurari, v. 9, nr. 8, 2007, p. 18-21

Ion Nita, Politicile si Economia Uniunii Europene. Intregrarea Romaniei, Pitesti, Independenta Economica, 2010

Liliana Popescu, Constructia Uniunii Europene, Bucuresti, C.H. Bank, 2009

Onica, Daniela. Implementarea fondurilor structurale si de coeziune in Romania.
In : Revista Finante Publice si Contabilitate, v. 18, nr. 6, 2007, p. 20-30

Vladimir Simileanu, Centre de putere si actori islamici regionali, Bucuresti, Top From, 2009

* Romania dupa aderarea la Uniunea Europeana. In : Tribuna economica, v. 18, nr.
12, 2007, p. 53-55

Bartolomeu Valeriu Anania sau a trăi periculos

februarie 6th, 2011

La 1 februarie 2011, în cadrul jurnalului de la orele 7.00, crainicul postului naţional de radio anunţa cu pietate – dar ignorant în chestiuni spirituale şi teologice – trecerea în nefiinţă a mitropolitului Bartolomeu Anania. I se nega, inconştient, trecerea în eternitate tocmai aceluia care, dintre prelaţii ortodocşi, s-a îngrijit poate cel mai mult să rămână într-o veşnicie demnă de respect. Travaliul extenuant de traducere a Bibliei şi publicarea memoriilor sunt doar două aspecte care îmi vin acum în minte.

Despre morţi numai de bine! şi Despre morţi numai adevărul! – sunt cele două perspective fundamentale aflate în opoziţie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori, în ultimii ani cel puţin, a decedat un personaj suficient de însemnat şi de controversat în acelaşi timp. Numai că – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune întregul „adevăr“. Nici perspectiva celor care îl preamăresc, nici cea a detractorilor nu poate fi împărtăşită. Nici documentele cele mai relevante păstrate la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nici cele de la Departamentul Cultelor sau SIE nu ni s-au păstrat ori nu ni s-au arătat. Până acum nici istoricii Mişcării Legionare nu au reuşit – şi din motive ce ţin de accesul precar la documente – să integreze biografia prelatului (foarte tânărul aderent la Frăţiile de Cruce) în trecutul Gărzii de Fier; sursele de arhivă din timpul lui Carol al II-lea şi al lui Antonescu, inclusiv cele de fond penal, au trecut ulterior – în anumite cazuri – şi prin fişetele Securităţii şi nu au ajuns întotdeauna în arhivele CNSAS sau în alte arhive publice. Şi nu se poate afirma că Înalt Prea Sfinţia Sa a militat întotdeauna cu ardoare pentru transparentizarea accesului la documentele interne ale Bisericii şi/sau ale altor instituţii (mai puţin civile). Iar în momentele în care putea lămuri anumite chestiuni a preferat să nu coopereze cu Colegiul CNSAS.

Există însă un fel de anticonformism care îl scoate în evidenţă pe mitropolitul decedat, iar acest aspect se vădeşte şi în jurnalul său tipărit la sfârşitul anului 2008 la editura Polirom. Probabil este sursa cea mai utilă disponibilă la acest moment. Cum am spus-o şi cu alte ocazii (în revista 22, acum doi ani), memoriile publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Dar cartea nu iese în evidenţă prin aceste ultime mărturisiri literare. Jurnalul este de fapt şi o încercare de autobiografie; iar viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive. Valeriu Anania oscilează între respectul pentru personalităţi precum Virgil Ierunca (fostul om de stânga, ulterior vocea echilibrată a exilului) şi preţuirea nesfârşită pentru Radu Gyr.

Dar, înainte de toate, trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminarul Central. Dar fişa de legionar întocmită de Siguranţa antonesciană în urma unei razii cu prilejul înmormântării fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, în vara lui 1941, avea să îl urmărească toată viaţa pe Valeriu Anania. Spiritul aventurier şi anturajul nefericit îl împing de mai multe ori în detenţie şi domiciliu obligatoriu. Tuns în monahism la mănăstirea Antim, fără a avea vreo urmă a vocaţiei mistice, ajuns apoi la Polovragi, de-acum călugărul Vartolomeu urmează în paralel cursurile Facultăţii de Medicină (mai întâi la Sibiu, apoi în Clujul abia revenit la România). Documentele publicate după 1989 şi interpretările oferite de istorici aduc mai multe nuanţe şi corecturi versiunii oferite de ierarhul-diarist cu privire la greva studenţilor români de la Cluj din primăvara lui 1946, când oraşul era zguduit de tensiuni politice şi interetnice (Valeriu Anania a fost unul dintre conducătorii mişcării, fiind urmărit ulterior de poliţie). Merită remarcată buna colaborare a călugărului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât şi cu profesorii şi tinerii săi colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Haţieganu îi pune la dispoziţie o bisericuţă, unde să se oficieze alternativ slujbe ortodoxe şi greco-catolice, precum şi un spaţiu de locuit; pe toată perioada grevei şi ulterior, cel care îl secondează cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de Teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Valeriu Anania îi pierde urma lui Suciu după numai doi ani pomenind laconic şi despre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice: „am aflat, mult mai târziu, de la Mama Olga (Olga Gologan, stareţa mănăstirii Bistriţa), că devenise preot şi că, după noiembrie 1948, când uniţii rămaşi uniţi erau hăituiţi de poliţie, el apăruse la Bistriţa şi ceruse adăpost“. Este un contrast puternic între înţelegerea interconfesională de atunci şi tensiunile existente în Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, după 1993. Tristă ironie: mitropolitul Clujului şi-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la mănăstirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv în 1948, în urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, şi lăsat de autorităţile comuniste în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. Cât despre restituire sau slujbe alternative în biserica mănăstirii, nici nu s-a pus problema. Uniţii chiar s-au temut că lăcaşul va fi demolat sau lăsat deliberat să se distrugă.

Călugărul din 1948 este profund anticomunist şi, la fel ca majoritatea credincioşilor şi clerului, este iniţial ostil noului patriarh, conjudeţeanul său Justinian Marina, impus de comunişti şi perceput ca unealtă a guvernanţilor atei. Printr-o întâmplare, cei doi vâlceni se întâlnesc, iar Valeriu Anania este adus în preajma patriarhului, la Bucureşti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector şi bibliotecar. Justinian, binefăcătorul său (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre puţinii prelaţi care beneficiază de un portret luminos. În 1958, cu influenţa sa politică în declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este reţinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi încadrat într-un „lot“ în vederea simulacrului de proces. Cititorul descoperă pagini tulburătoare, iar – odată cu lectura lor – documentele de la CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai uşor de descifrat şi interpretat. Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse. Memorialistul se dovedeşte nedrept cu Sandu Tudor (părintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), închis şi el la Aiud şi decedat în detenţie, pe care îl judecă aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici măcar simpatizant; în anii 1930 s-a situat mai degrabă la stânga criticând extrema dreaptă. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar încă din libertate, deci prezumţia de consecvenţă poate ar trebui să funcţioneze; probabil credea şi în 1935 şi în 1962 că legionarii trebuie „să-şi mai scuture conştiinţa de crimele comise în numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare că nutreşte resentimente şi faţă de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhală şi frecventator al „Rugului Aprins“.

Anumite afirmaţii care privesc perioada de după 1965, referitoare la cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, par să intre în zona neverosimilului, şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Mai multe voci au sugerat după tipărirea jurnalului că, înainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistică, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o ficţiune de bună calitate ce doar confirmă talentul literar extraordinar al IPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despărţit niciodată de marele scriitor Valeriu Anania. Totuşi, alte informaţii se pot corobora cu surse deja disponibile. Prin schiţarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare că a încălcat un soi de lege a tăcerii specifică lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat după apariţia cărţii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „bătrânul oştean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinşi admiratori alături de care pozase (la propriu) în trecut, atrăgându-i-se atenţia că şi-a ales neglijent editorii, că involuntar dă girul unor „reţele“ culturale antinaţionale, într-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 şi de rechizitoriul poliţienesc de tip comunist. Care este tâlcul acestui discurs de incriminare? Memoriile IPS Bartolomeu Valeriu Anania descriu ierarhia ortodoxă uneori poate chiar mai apăsat decât Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Aproape toţi ierarhii ortodocşi de după 1948, în afară de Justinian Marina, beneficiază de portrete în culori sumbre (de la Iustin Moisescu, mitropolit şi apoi patriarh, la Antonie Plămădeală, vicar patriarhal şi apoi mitropolit al Ardealului). „Nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala – scrie Bartolomeu Anania – că Teoctist ar face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“ (Bartolomeu Valeriu Anania, Jurnal, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 665). În general, nu este o diferenţă fundamentală între ce spune mitropolitul şi ce sugerează Raportul final dezavuat de un nefericit comunicat al Patriarhiei Române din 20 decembrie 2006. De fapt, memorialistul participă cu propiile amintiri la spulberarea mitului Securităţii „patriotice“ de după 1964–1965.

Dincolo de foloasele documentare, literare şi spirituale ale lecturii, îl regăsim în memorii (şi) pe ierarhul de după 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie. Este acel prelat ortodox care scindează din pură vanitate şi din calcul politic-bisericesc o eparhie de tradiţie precum Mitropolia Ardealului. (Poate una dintre cauzele acestei decizii păcătoase să fi fost şi lipsa de vocaţie mistică a memorialistului, deficit asumat). Nu s-ar cuveni acum ca atât Sinodul, cât şi lumea ortodoxă în genere să se aplece asupra acelei decizii care a avut prea puţin de-a face cu considerente pastorale şi spirituale? Probabil, după 1993, timp de un deceniu, literatura română a pierdut un mare memorialist şi istoric al trecutului recent bisericesc şi a avut parte de un prelat stăpânit inclusiv de demonul naţionalismului – care l-a torturat întreaga viaţă – într-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional şi de o restituire a istoriei furate după 1948. Arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului a încurajat canonizări inoportune, pripite şi discutabile, care au avut un potenţial uniatofob însemnat într-un moment când ar fi fost poate de dorit o evocare a suferinţei comune din închisorile comuniste, îndurată atât de ortodocşi, cât şi de greco-catolici.

Bartolomeu Valeriu Anania nu trebuie confundat însă cu ceilalţi ierarhi din Sinod, mulţi dintre ei semănând cu nişte simpli funcţionari ai credinţei, fără o personalitate spirituală care să impună. Rămânem cu profilul distinct al mitropolitului Clujului; singurul fost deţinut politic din Sfântul Sinod, un om care a trecut printr-un univers concentraţionar pe care confraţii săi sinodali nici nu şi-l pot reprezenta. Iar atunci când au patronat o operă de reconstituire istorică privitoare la mucenicii din vremea comunismului, au reuşit trista contraperformanţă istoriografică de a-i omite pe martirii greco-catolici de la Sighet şi de aiurea (v. Martiri pentru Hristos, în perioada regimului comunist, apărută în 2007). Oarecum în contrast, fostul mitropolit a produs nişte memorii vii, care vădesc şi regrete, poate chiar căinţă. IPS Bartolomeu a încercat să se explice şi să se înţeleagă, cum puţini colegi de-ai săi din Sinod au făcut-o. Şi pentru aceasta merită respectat. Dumnezeu să îl odihnească!

Cristian Vasile este istoric, cercetător ştiinţific în cadrul Programului România şi Europa în secolul XX al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“. În anul 2005 a publicat volumul Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (Editura Curtea Veche). Ultima publicaţie: Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas, 2010).

Articolul a aparut si pe http://www.contributors.ro/sinteze/bartolomeu-valeriu-anania-sau-a-trai-periculos/

24 IANUARIE 1859 ŞI ÎNCEPUTUL EUROPENIZĂRII ROMÂNIEI

februarie 6th, 2011

Recent a fost aniversarea Unirii Principatelor, 24 ianuarie. Această dată a trecut aproape sub tăcere, oricum fără să atragă atenţia în mod deosebit.  Totuşi, trebuie să menţionăm că este vorba despre o dată istorică importantă, care trebuie menţionată în mod special. Nu numai pentru că este data Unirii Principatelor şi, ca urmare a acesteia data
apariţiei României moderne ca stat, ci şi pentru că reprezintă o primă recunoaştere europeană a ei, o primă acceptare – deşi, deocamdată formală – în Europa.

ÎNCEPUTUL  EUROPENIZĂRII  PRINCIPATELOR  DUNĂRENE


Când a început europenizarea Principatelor Dunărene Moldova şi Valahia (Ţara Românească)? Răspunsul la această întrebare este complicat. Europenizarea Principatelor Dunărene nu a avut loc dintr-o dată: este vorba despre un fenomen treptat, care a avut loc în special în prima jumătate a secolului al 19-lea. Este vorba despre contacte treptate,
pe căi diferite, cu lumea vest-europeană şi cultura ei. Trebuie să menţionăm că asemenea contacte puteau avea loc fie  în mod direct, fie în mod indirect. Principatele Dunărene nu erau independente, ci stăpânite de Imperiul Otoman într-o formă originală, existentă şi în Georgia (Gruzia), precum şi – într-o formă relativ asemănătoare, dar numai o perioadă de timp relativ scurtă – în Hanatul Tătar din Crimeea. Elemente de influenţă europeană apar încă în perioada prefanariotă şi în cea fanariotă, fie datorită unor tineri din familii boiereşti care au studiat în Occident sau cel puţin în ţări de religie şi cultură catolică, fie datorită domnitorilor fanarioţi, unii dintre ei  de cultură occidentală, vorbitori şi cititori de limbi străine, printre care franceza. Nu putem trece cu vederea nici influenţa rusă, în secolul al 18-lea: datorită întinderii ei şi evoluţiei ei începând cu perioada ţarului Petru cel Mare, Rusia trece în sfera influenţei
culturale occidentale, iar prezenţa armatei ruse, ca şi a armatei austriece în Principate în ultimele decenii ale secolului al 18-lea şi primele decenii ale secolului al 19-lea, recte a ofiţerilor din aceste două armate – aflate în război cu Imperiul Otoman – şi a contactelor lor cu boierimea locală a dus la o penetraţie culturală occidentalizantă relativă. Desigur, este vorba de influenţe pe care le putem considera încă reduse şi indirecte, dar este începutul penetraţiei culturale şi a ideilor sociale şi politice iluministe şi – mai târziu – romantice. O asemenea penetraţie culturală care să aibă influenţe educative mai largi nu reprezintă un fenomen rapid, ci treptat, necesitând câteva generaţii. Oricum, baza cestei influenţe culturale a apărut. Aşa-numitul „ev mediu întârziat” (pentru a folosi expresia propusă de George Călinescu în vestita lui „Istorie a literaturii române”) se apropia de sfârşit, după cum se apropia de sfârşit aşa-numitul „Bizanţ după Bizanţ”, pentru a folosi renumita expresie a lui Nicolae Iorga în lucrarea lui cu acelaşi titlu.

Fenomenul plecării unor tineri din familiile boiereşti la studii în Occident (în special în Franţa postrevoluţionară, liberală şi în statele germane) se extinde în perioada Regulamentului Organic. Acest Regulament Organic includea el însuşi aspecte de gândire socială şi politică de influenţă occidentală, chiar dacă în formă conservatoare. Să ne amintim de analiza făcută acestor elemente – ca şi a altor aspecte din gândirea socială şi politică din Principate în aceeaşi perioadă – de către regretatul istoric Vlad Georgescu. De asemenea, să ne amintim de începutul prezenţei unor străini occidentali în Principate, printre care întemeietori de şcoli. Influenţa acestora a fost mai puternică decât a altor forme de contact, chiar dacă tendinţele unora nu erau totdeauna liberale. Dar oricum, baza socio-culturală necesară europenizării fusese pusă deja. Dar ce putea urma mai departe?

PRINCIPATELE  DUNĂRENE  ŞI OCCIDENTUL


În aceeaşi perioadă apar consulatele străine la Bucureşti şi Iaşi. Comerţul încetează de a fi monopol turcesc (sau prioritate obligatorie) asupra produselor necesare a fi livrate Porţii Otomane pentru aprovizionarea capitalei acesteia, Istanbul. De asemenea, apar tendinţe de scriere a numelor în forme franţuzită sau italienizată, ca şi tendinţe de schimbare a portului fiind adoptate „hainele nemţeşti” respectiv europene-austriece. Succesul croitorilor evrei imigraşi din Galiţia, care coseau „haine nemţeşti” în special în Moldova se datoreşte acestei tendinţe.  Totuşi, Principatele Dunărene sau Române încă nu erau cunoscute în Occident în chip suficient. Un englez îi spusese odată lui Vasile Alecsandri, în Italia (citez din memorie) că ar fi auzit de România atunci când se discuta despre importul de grâu,
neştiind însă altceva. Aceasta cu toate că unii străini stabiliţi parţial în Principate au scris cărţi asupra acestora, precum”La Romanie” de J. Vaillant. Desigur, se pune întrebarea cine erau cititorii posibili, precum şi cititorii reali ai acestor cărţi. Totuşi, o replică ironică -dar plină de miez – din piesa „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este „ce eram noi înainte de Crimeea?” (respectiv, înainte de Războiul Crimeei; citez din memorie).
Aici trebuie să ne referim la un aspect sociologic important, cel al raportului între trei termeni care nu pot fi confundaţi: occidentalizare, modernizare, europenizare. Aceşti trei termeni indică noţiuni diferite, dar care totuşi sunt în strânsă legătură între ele. Occidentalizarea este un prim fenomen, respectiv începutul influenţei civilizaţiei occidentale, pe căi diferite, directe şi indirecte, precum şi evoluţia acestei influenţe. Ea nu înseamnă neapărat modernizare, nici intrare în angrenajul european. Influenţe ale civilizaţiei occidentale au pătruns nu numai în Principate, ci în întreaga zonă sud-est europeană şi – mai târziu – în multe regiuni extraeuropene, ajungându-se la apariţia unor state de cultură occidentală în afara Europei. Modernizarea indică adoptarea unor forme de viaţă socială noi, ca şi a unor tipare de gândire noi, a unor elemente psiho-mentale şi de comportament diferite de cele vechi, fără
a fi vorba de o influenţă culturală occidentală reală şi intensă.
Termenul „modern” variază de la o societate la alta, de la o perioadă istorică la alta. Termenul „europenizare” indică atât adoptarea unor forme culturale occidentale pe plan local, precum şi a unor elemente legate de „modernă” pentru perioada respectivă (tot pe plan local), cât şi a unor elemente suplimentare: conştiinţa apartenenţei europene (pe plan local), precum şi ideea acceptării europene de către alţii, respectiv de către cei care conduc destinele Europei. Deci, este un termen care include nu numai aspecte culturale şi psiho-mentale locale, ci şi aspecte politice legate nu numai de interior, ci şi de exterior.

RĂZBOIUL  CRIMEEI  ŞI  INFLUENŢA  LUI


Războiul Crimeei a influenţat cu adevărat viaţa Principatelor Dunărene? Răspunsul la această întrebare este pozitiv, chiar dacă putem adăuga că influenţa lui a fost treptată. Dacă procesele de occidentalizare şi modernizare culturală şi psiho-mentală au creat baza necesară procesului de europenizare, acesta nu a putut avea loc din punct de vedere politic decât în urma Războiului Crimeei şi a tratatului de pace de la Paris, care i-a pus capăt. Interesant este faptul că, în acest război, Franţa şi Anglia, deci principalele puteri europene, au participat la luptă de partea Turciei împotriva Rusiei, deci de partea imperiului musuman, „omul bolnav al Europei” împotriva Rusiei, un imperiu creştin european sau cel puţin europenizat cultural parţial. Deci, procesul de europenizare a avut loc într-o formă specifică. Scoase de sub protectoratul rusesc, trecute sub protectoratul celor şapte puteri ale Europei, dar rămase vasale Turciei, Principatele Dunărene au intrat într-o fază istorică nouă. Ele au fost adoptate de puterile europene şi recunoscute de liderii şi reprezentanţii acestora ca fiind o parte integrantă din Europa. Unirea Principatelor nu s-a făcut numai din interior, la ideea şi sub influenţa unui lider local luptător,  sau a unui politician local, precum Giuseppe Garibaldi pe de o parte şi Camilio Cavour pe de alta în Italia. Nu a fost o unire impusă cu forţa armelor din interior, în jurul unuia dintre cele două principate. Unirea Principatelor Dunărene şi crearea României ca stat poate fi comparată cu crearea Elevţiei ca stat, la decizia puterilor europene. Desigur, aspectul interior nu poate fi trecut cu vederea, dar aspectul european diplomatic, incluzând şi acceptarea viitorului stat – chiar şi autonom, fără o independenţă recunoscută – în cadrul Europei este un element de o importanţă deosebită. Putem afirma că acesta este elementul primordial. Puterile Europei au vrut să vadă care este voinţa reprezentanţilor Principatelor, dar hotărârea definitivă a fost luată de Convenţia de la Paris, deci de către reprezentanţii diplomatico-politici ai Puterilor Europene. Desigur, „pe teren” au avut loc modificări ale deciziilor Convenţiei de la Paris (1858), precum alegerea unui domnitor liberal local (care a şi introdus un
regim bonapartist) şi nu a unui prinţ străin dintr-o dinastie europeană (ceea ce s-a întâmplat abia după şapte ani, după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza), acest domnitor local fiind ales în ambele principate, realizând astfel o uniune personală. Dar baza pe care a fost ales a fost decizia Convenţiei de la Paris şi acceptarea Principatelor Dunărene în Europa, de către puterile europene, iar modul de organizare iniţială a fost cel decis de Convenţia de la Paris.

EVOLUŢIA  FENOMENULUI


Data de 24 ianuarie 1859 a fost acceptată ca zi a Unirii Principatelor, fiind data alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti după ce fusese ales în prealabil ca domnitor al Moldovei cu câteva săptămâni mai înainte, la 5 ianuarie.  Dar este o dată acceptată politic şi ulterior istoric, în mod convenţional. A fost data unirii politice parţiale – şi nu a unirii administrative, care a avut loc în anul 1862. Până la unirea administrativă este vorba despre „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sau Principatele Dunărene Unite: denumirea oficială „România” apare numai în urma unirii administrative. De fapt, Unirea Principatelor şi acceptarea noului stat în angrenajul european este un fenomen treptat, care a culminat cu recunoaşterea necesităţii unirii celor două principate de către Puterile Europei atât pentru rezolvarea unor probleme interne ale principatelor, cât şi pentru realizarea intereselor generale-europene. Un stat tampon între Rusia, Austria şi Turcia, precum şi un stat de orientare şi de tendinţă europeană la gurile Dunării şi la Porţile Europei era un deziderat general-european. De aceea, Puterile Europei au hotărât în acest sens. Însemna oare acceptarea viitorului stat (sau cel puţin principat unit) în cadrul şi concertul general-european, bineînţeles în funcţie de condiţiile politice şi de modul de gândire  din deceniul al şaselea al secolului al 19-lea? Credem că răspunsul la această întrebare este pozitiv. Poate că din acest motiv, data de 24 ianuarie trebuie văzută nu numai ca cea a întemeierii statului naţional român modern, ci şi ca data intrării României în Europa. Chiar dacă Europa de atunci era diferită de Europa de astăzi din punct de vedere politic şi psiho-mental; chiar dacă România de atunci era complet diferită de România contemporană din aceleaşi puncte de vedere (ca şi din cele social şi cultural), introducerea şi acceptarea ei în Europa – în urma unei sinteze propusă din exterior, însoţită de despărţirea de protectoratul rusesc şi
parţial de influenţa posibilă a lumii islamice – reprezintă un aspect istoric important. Aspect care a dus ulterior spre evolutia europeană a României.

The 25th Jerusalem International Book Fair

februarie 6th, 2011

February 20-25, 2011

at the Jerusalem International Convention Center

Fair Program

Entrance to the Fair and its events is open to the public, free of charge, unless stated otherwise. Based on space available, seating limited. The Fair program is a subject to changes.

Literary Café – encounters of Israeli and foreign writers. The Literary Café is designed as an actual coffee shop; it works everyday at the Fair. We bring together guest writers from the different countries and Israeli literary figures for a discussion or an interview.

Monday, 21.02.2011

11:00-12:00

„Poetics & Semiotics”. Meeting with Prof. Solomon Marcus (Romania) English. Literary Café

15:00 – 15:30

Contemporary Romanian Theatre: “Stop the Tempo!” by Gianina Cărbunariu. A dramatic reading by students of the Romanian language course at the Romanian Cultural Institute in Tel Aviv and other volunteers (Israel). Moderator: Gabriela Ştefan (Romania). Hebrew. Teddy Hall D

15:30 – 16:30

Reading from the volume Reverse Counting, Vremea P.H., Bucharest, 2010. Madelaine Davidsohn (Romania/Israel) Moderator: Ioan Ştiubea-journalist (Israel), Ana Andreescu (Romania). Romanian, Hebrew. Romanian stand

16:30 – 17:30

Presentation of the volume „Hebrew Fairy Tales Anthology”, edited by CNI Coresi, Bucharest 2010 Moderator: Laura Maria Albani (Romania). Romanian, English Romanian stand

Tuesday, 22.02.2011

11:00-12:00

„A Dark Chapter – An Enlightened Literature”. The writers Filip Florian (Romania),Tomas Zmeskal (Czech Republic) and Petra Hulova (Czech Republic). Moderator: Noa Manheim (Israel). English. Literary Café

Wednesday, 23.02.2011

16:00 – 17:00

„On the Hidden and the Revealed”. Prof. Moshe Idel (Israel) meets Prof. Andrei Oişteanu (Romania). English. Literary Café

18:00 – 18:45

Reading from the volume “Motley”, Paralela 45, Pitesti, Romania, 2010 Riri Manor-writer, author of the book (Romania/Israel). Moderator: Zoltan Terner (Israel), Ana Andreescu (Romania). Romanian, English and Hebrew. Romanian stand

18:45 – 19:30

Reading from the volume “A Man from the East”, Tractus Arte p.h., Bucharest, 2010. Ioan Grosan-writer, author of the book (Romania) Moderator: Zoltan Terner (Israel), Ana Andreescu (Romania). Romanian, English and Hebrew. Romanian stand

Thursday, 24.02.2011

13:00 – 14:30

Debate on the book “Narcotics in Romanian Culture. History, Religion and Literature”. Andrei Oisteanu-author of the book (Romania). Moderator: Gina Pana (Romania). Romanian. Romanian stand

19:00 – 19:45

Contemporary Romanian Theatre: “Aliens with Extraordinary Skills” by Saviana Stănescu.

A dramatic reading by students of the Romanian language course at the Romanian Cultural Institute in Tel Aviv (Israel) and other volunteers (Israel). Moderator: Gabriela Ştefan (Romania). Hebrew. Teddy Hall D

Plasticieni evrei, în volumul ”Artişti plastici la Oradea 1850-1950”

februarie 6th, 2011

Recent am obţinut volumul Artişti plastici la Oradea 1850-1950 semnat de dr. Maria Zintz[1] şi publicat la editura Muzeului Ţării Crişurilor. Cartea aduce în plin plan viaţa, opera şi destinul artiştilor plastici  dintr-un centru care, la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, a fost dominat de o viaţă economică dinamică deschisă spre modernism, de o viaţă culturală animată. Să amintim doar, că în timpul aşa-numitei  ,, Belle Époque” într-o perioadă relativ scurtă, s-au ridicat 15 clădiri în stil Sécéssion şi au funcţionat peste zece tipografii. În acest climat deschis spre orizonturi vaste, alături de artişti români şi maghiari s-au afirmat şi numeroase personalităţi creatoare evreieşti, originare din Oradea, din zona Bihorului sau care au lucrat şi expus în Oradea şi, prin contactul lor cu marile centre culturale ale Europei, au adus o contribuţie importantă în viaţa cultural-educativă a oraşului.

Tibot Ernö Peisaj din Oradea

Bihari Sándor şi-a desfăşurat activitatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Născut în judeţul Bihor, la Băiţa, într-o familie nevoiaşă, a lucrat ca retuşier într-un atelier de fotografie ca să-şi poată susţine material studiile la Academia de Arte Frumoase din Viena şi, mai târziu, la  Paris. Adept al academismului  a devenit un reprezentant tipic al picturii de gen. A excelat în tablouri cu tematică istorică precum: Intâlnirea dintre Sigismund de Luxemburg şi Vladislav Jagello realizat pentru catedrala romano-catolică din Oradea şi expus astăzi la Muzeul Ţării Crişurilor.

Kronn Kara Mihály a fost pictor, grafician şi sculptor. A lucrat la Oradea începând din anul 1919, când a devenit sculptor de casă al familiei regale de Hohenzollern. Statuia ecvestră a regelui Ferdinand şi bustul reginei Maria lucrate într-o viziune clasicistă înfrumuseţau pieţele din centrul oraşului. După o stagiune scurtă în Iugoslavia, unde a lucrat cu Mestrovici, Kara s-a stabilit în Palestina, decedând în 1961 la Haifa.

Tibor Ernö: Peisaj de iarnă din Oradea

Tibor Ernő (Fischer) a fost recunoscut, încă din tinereţe, ca un  artist care merita  să fie sprijinit. Oraşul i-a oferit o bursă de studii  la Paris, unde s-a eliberat de rigorile academinsmului, fiind acceptat să participe  cu mai multe tablouri la Salonul oficial din Paris. Întors acasă după mai multe călătorii de studii în Italia, Germania, Belgia se impune ca un pictor modern. Sub influenţa impresionismului şi post-impresionismului paleta lui se luminează, lucrările sale câştigând in picturalitate. A expus în marile oraşe din Europa: Stokholm, Oslo.Göteborg, Leipzig,Bucureşti, Budapesta. Succesul nu l-a ameţit, ci a continuat să lucreze intens. A înfiinţat  o Şcoală de belle-arte la Oradea, unde studiau peste 12 elevi. A participat şi la activitatea Şcolii de pictură de la Baia Mare, fiind fascinat de peisajul dobrogean, de viaţa şi portul oriental turco-tătar. Era un maestru al culorilor, utilizând culori intense, cu tuşe largi, aşternute cu spontaneitate, într-o viziune proprie, originală.  In anii maturităţii s-a aplecat atent asupra  de pitorescului târgurilor orădene, peisajelor rurale şi a reprezentării  muncilor agricole .

Tibor Ernő: Malul Mării Negre

S-au păstrat numeroase creaţii ale sale reprezentând portretele unor oameni de seamă , a unor evrei bătrâni , figuri aşternute cu contururi puternice,expresive.

Tibor Ernő se afla în plină ascendenţă artistică în momentul instaurării legilor şi prigoanei antievreieşti. Marginalizat ca artist, a fost internat în ghetou, apoi deportat la Auschwitz. şi alte lagăre . A murit cu doar 12 zile înainte de eliberare.

Barat Móric este un alt martir al Holocaustului. Născut în judeţul Bihor, şi-a făcut studiile la  Budapesta şi la Academia de Artă din München.  Era adeptul naturalismului academic, dar era receptiv la curente inovatoare, post-impresioniste. Revenit la Oradea a participat la toate manifestările artistice şi expoziţii colective. Paralel a fost profesor şi proprietarul unei librării. Neavând supravieţuitori în familie, prea puţine dintre lucrări sale  au fost găsite, după război. A pictat deopotrivă uleiuri, acuarele, pasteluri,  peisaje citadine, interioare, naturi moarte, dar s-a inspirat şi din sărbătorile evreieşti.  A lucrat într-o cromatică caldă cu o pensulaţie densă. păstoasă, precum şi tablouri inspirate de sărbători evreieşti. În deceniul al patrulea al secolului trecut, în perioada intensificării terorii, Barat Móric a pictat arlechini ,saltimbanci plini de tensiune, cu întrebări mute, cuprinşi de adâncă tristeţe.

Barat Móricz: Separeul

Biró József provenea dintr-o familie veche de intelectuali. Tatăl lui, Biró Márk era directorul gimnaziului evreiesc din Oradea.

S-a remarcat din tinereţe ca o personalitate deosebită., s-a dedicat picturii şi ştiinţelor teoretice. Paralel cu Academia de Arte din Budapesta, unde a i-a avut profesori pe Réti István şi Thorma János, a frecventat şi Facultatatea de Litere.

Din puţinele lucrări care i s-au păstrat, se remarcă pictura lui  influenţată de curentul plein-air. După susţinerea tezei de doctorat a devenit bibliotecarul Societăţii de Arheologie şi Istorie din Oradea şi, mai târziu, directorul Bibliotecii Teleki din Târgu Mureş. S-a evidenţiat în studiul arhitecturii baroce şi clasiciste din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea din Transilvania

A pierit de tânăr împreună cu tatăl său, fiind de împuşcaţi pe malul Dunării, de fascişti.

Leon Alex (Lővinger Sándor) s-a născut la Petroşani, dar activitatea creatoare a desfăşurat-o în Oradea. Originar dintr-o familie modestă a fost nevoit să înfrunte de tânăr greutăţile vieţii.

Leon Alex: Indrăgostiţii

A lucrat ca ucenic croitor, mai apoi ca litograf la tipografia Sonnenfeld ldin Oradea, având posibilitatea să-şi însuşească tehnicile lino-xilografiei şi să fie în contact permanent cu realizările artistice.

După mai multe participări la  tabăra de creaţie de la Baia Mare, la Bucureşti, şi în alte oraşe mari oraşe din România, se face cunoscut printr-o expoziţie personală la Praga, unde se bucură de succes. Prin realizarea şi vânzarea unei mape cu litografii, cât şi cu sprijinul unui binefăcător, ajunge la Paris, centrul cultural al Europei, oraşul viselor sale.  Timp de trei ani duce o viaţă plină , Vizitează muzee şi ateliere, întră în contact direct cu arta de avangardă. Face cunoştinţă cu Marc Chagal , cu care se pare că se împrieteneşte. Lucrează în atelierul sculptorului Aristide Maillot devenind asistent corector. Desenul lui devine mai ferm, paleta mai deschisă , mai colorată.

Ernest Grünbaum Bunicul şi nepotul

Revenit acasă stăpân pe meşteşug, lucrează cu mare expresivitate în creion, cărbune, tuş,ulei, lino-şi xilogravură. Face compoziţii, pastele, peisaje, portrete, autoportrete. Tema lui principală este omul năpăstuit, stăpânit de teama zilei de mâine. Tragedia omului fără speranţe

In anii ‘30, după instaurarea regimului nazist în Germania, Leon ALex a presimţit războiul, Holocaustul. In imagini cutremurătoare, foarte expresive înfăţişează omul lipsit de iluzii, copleşit de sentimentul de singurătate, de dezolare,  de obsesia morţii., avertizând pericolul nazist.

Portretele şi autoportretele  redând omul apăsat de gânduri sunt puternic interiorizate. Tablourile în ulei realizate  cu o sensibilitate emoţionantă, în tonuri calde redă tema iubirii , tandreţea în familie.

La vârsta de 35 de ani este concentrat la muncă forţată, dus pe front, de unde nu se mai întoarce.

Alături de pictorii, sculptorii, graficieni, istorici de artă prezentaţi mai sus au trăit la Oradea, pentru răstimpuri mai lungi sau mai scurte, şi alţi artişti evrei de seamă, ca Szenes Fülöp, Mund Hugó, Fleischer Miklos, Grünbaum Ernő care după cum subliniază Mariana Zintz autorea volumului, prin muncă educativă, publicistică, expoziţională au contribuit la animaţia vieţii artistice a oraşului .

[1] Absolventă a Facultăţii de Istorie- Filozofie a Universităţii „Babes Bolyai” din Cluj-Napoca (1967) cu specializarea în istoria artei, a avut o carieră prodigioasă de muzeograf la Muzeul Ioan Hunyadi din Timişoara, Muzeul Brukenthal şi Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Ca muzeograf a organizat peste 160 de expoziţii, a redactat peste 40 de cataloage de expoziţii şi a publicat peste 300 de cronici plastice şi articole de specialitate în presă.

Doctor în istoria artelor, Mariana Zintz s-a afirmat atât ca istoric de artă şi de critic de artă, cât şi ca profesor universitar.  Din 2002 este şef de catedră, la Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea, din din 2008, prodecan al acestei facultăţi. Cercetările ei privind pictorii evrei din Oradea s-au concretizat în volumul bilingv (român-englez) “Artişti Plastici din Nordul Transilvaniei Victime ale  Holocaustului” şi mai multe expoziţii cu lucrări ale acestora.

Revoluție în țările arabe – cu voie de la poliție?

februarie 6th, 2011

Intotdeauna am avut o problema cu inceputul, mai ales cand a fost vorba de scris. Cred ca aceeasi problema s-a pus si in Tunisia, Egipt, si probabil alte tari in care va incepe asa numita revolutie; cum incepem?

De fire, sunt o persoana caruia ii place sa fie informat, mai de tot ce se intampla pe lumea asta. Daca un subiect imi trezeste interesul, evident ca ma documentez si mai mult.

La prima vedere, uitandu-ma la stiri saptamanile trecute, am remarcat, sa-i spunem, aceasta rascoala a lumii arabe impotriva puterii. Initial, sincer, si fara nici o insulta, ce s-a intamplat in Tunisia, nu mi-a trezit interesul, si sincer nu m-am gandit ca s-ar putea transforma in ceva mai mare si in alte tari. Este perfect normal ca oamenii sa se ridice impotriva sistemului, sa isi exprime dorinta asupra schimbarii, si mai ales sa nu fie de acord cu ceea ce face conducerea.

Dupa cum spuneam ce s-a intamplat in Tunisia, nu prea m-a interesat. Dar la cateva zile dupa ce Ben Ali fugise din tara, am aflat cu stupoare ca Interpolul a emis un mandat de arestare pe numele acestuia. Mirarea mea a fost mare, intrucat inainte de tot ce se intamplase in Tunisia, parca Interpolul traia pe alta planeta. Cum de acest mandat de arestare a fost emis doar dupa ce acesta a fugit din tara? Probabil nu ma pricep eu la procedurile Interpolului, dar mi s-a parut putin absurd. De ce acest mandat nu a fost emis inainte de toata situatia din Tunisia? Sau pana atunci probabil Interpolul nu cunostea exact situatia din Tunisia.

Trecand la situatia din Egipt, sunt de parere ca Mubarak este un om prea incapatanat sa isi dea demisia, si mai ales sa fuga din tara. In toiul “revolutiei” din Egipt, mi-au sarit ochii pe un status pe Facebook, care spunea: “Mubarak a amenintat ca isi va da foc in fata parlamentului, in cazul in care nu se va schimba poporul”. Deci pentru Mubarak este mai simplu sa schimbi 80 de milioane de oameni, decat sa renunti la postul care il ocupi, deja mai bine de 30 de ani. Pe cat de simpla pare situatia la prima vedere, aceasta este mai complicata in realitate. Egiptul este cel mai important aliat al SUA in Orientul Mijlociu, dupa Israel. Este una dintre primele tari care a semnat pacea cu Israelul, iar oricat de mult si-ar dori poporul Egiptean sa se intample o schimbare, este greu de crezut ca se va intampla asa usor. Sunt 99% sigur, ca oricine va veni la putere in Egipt, va rupe orice relatie cu Israelul, ceea ce automat va crea o instabilitate in zona (nu ca nu ar exista deja). Daca ne gandim si la posibilitatea venirii extremistilor la putere in Egipt, vorbim de un al treilea front pentru Israel (primul fiind situatia Palestiniana, iar al doilea in Sudul Libanului/Hezbollah). Asadar, este in interesul SUA si al Israelului, ca aliatul dansilor de nadejde (Mubarak), sa ramana la putere, cel putin pe moment. Asta pana cand vor gasi pe altcineva sa-l inlocuiasca.

Situatia din Egipt, pentru multi, si mai ales egiptenilor de pe strada, a devenit intr-o oarecare masura plictisitoare, ba chiar ridicola. Am vazut zeci de fotografii din Cairo, in care oamenii tineau lozinci si pancarte cu texte ironice. „Mubarak pleaca deja, ca ma doare mana”. Chiar unul dintre afise era de-a dreptul amuzant: „Mubarak, sunt casatorit de 28 de zile, si ma asteapta sotia acasa de 20 de zile.”.

La un moment dat, era vorba ca se vor organiza proteste si in Iordania, dar regele Abdallah a luat initiativa de a demite guvernul in totalitate. Ceea ce se pare ca a „amanat” putin aceste proteste. In orice caz, cel putin pe moment, nu cred ca in Iordania va fi pericol ca oamenii sa ii ceara regelui sa paraseasca tara, si in nici un caz nu cred ca Iordania va deveni republica.

Mergand putin mai la Sud Vest, in Gaza s-au anuntat deja demonstratii pe 11 Februarie, care se intituleaza “Revolutia Demnitatii”. Nu am reusit sa aflu cine o/le organizeaza, sau de la ce partid provin, cert este ca la momentul scrierii articolului erau deja aproximativ 4,500 de fani pe Facebook, numarul crescand constant. Situatia demonstratiilor din Gaza este intr-o oarecare masura conectata la documentele scoase de AlJazeera acum cateva saptamani. Iar in momentul de fata Palestina, sau Cisiordania si Gaza incep sa semene din ce in ce mai mult cu 2 state complet diferite. Inca in Cisiordania nu am auzit sa se organizeze vreo demonstratie, dar probabil o sa fie si acolo in curand. Iar aici, cu tot respectul meu catre tarile arabe, am impresia ca intervine si spiritul de turma; “daca aia au facut, noi de ce sa nu facem?”. Problema este ca o mare parte din acesti oameni care ies la demonstratii, si vor sa inceapa o revolutie, nu se gandesc si la repercusiuni. Ma intreb totusi, in cazul in care “revolutia” din Egipt esueaza, si Mubarak ramane la putere, ce se va intampla cu oamenii care au inceput aceasta revolutie? Serviciile de securitate sunt la alerta maxima, si sunt sigur ca si informatorii se vor bucura de niste bonusuri frumoase in cazul in care aduc informatii. Dar totusi ce se va intampla daca revolutia esueaza? Pana in momentul de fata din, sa le spunem, 2 revolutii, una a fost cu succes (regimul a fost inlaturat), iar la a doua inca nu putem sa ne pronuntam, incat inca nu s-a terminat. Dar ma gandesc eu, oare aceste demonstratii din celelalte tari arabe, ce scop au? Tot revolutie? Sau doar o simpla manifestatie, care va fi inteleasa de conducere drept o amenintare?

In concluzie, voi fi putin precaut in a spune ca au inceput revolutiile in Orientul Mijlociu. Totodata, aceste revolutii sunt perfect normale, si asa cum se intampla “la ei”, s-a intamplat si la noi si mai mult ca sigur se vor intampla si la altii; ieri Egipt, azi Serbia, maine cine stie. Problema nu este ca se intampla sau ca s-a intamplat, problema cea mai importanta este ce se va intampla dupa aceste revolutii. Daca va fi “aceeasi Marie, dar cu alta palarie” nu se va rezolva nimic, si va fi pacat de oamenii care si-au pierdut vietile in aceste revolutii. Ceea ce este si mai dureros este ca in decurs de putin mai mult de 20 zile, reflectoarele au fost asupra Tunisiei, Egiptului, acum Yemen, Serbia si am impresia ca s-a trecut mult prea repede cu vederea asupra situatiei reala din tara respectiva.

Ca o nota finala, vreau ca cititorii sa inteleaga ca nu sustin un anumit sistem, sau o anumita inclinare politica. Am fost, sunt si voi fi de partea oricarui popor care doreste schimbare, tehnologizare, si mai ales pace, oricat de greu ar fi aceasta de obtinut.

Alexandru Barbu este pseudonimul unui tânăr româno-palestinian care a studiat în România, iar acum trăiește în Occident.

A fi sau a nu fi eu-însumi?

februarie 5th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

februarie 5th, 2011

Sa-mi petrec vacanta la Paris a fost pentru mine un moment deosebit
de care imi voi aminti intotdeauna cu mult drag.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Loţiunea de păr ajuta într-adevăr părul!

februarie 4th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

februarie 4th, 2011

Dragoste necondiționată


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Îngrijorarea funcţionarului public

februarie 3rd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

februarie 3rd, 2011

O zi minunata in viata, fiica mea la un an, dupa o supravietuire miraculoasa.

Acea zi a fost cu adevarat minunata si toate celelalte  alaturi de ea.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Dialog la nivel înalt

februarie 2nd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

februarie 2nd, 2011

Viaţa la ţară este liniştită şi de atâta timp îşi urmează în fiecare  zi aceleaşi ritualuri. Acolo timpul trece lent şi nu ai senzaţia agitaţiei de la oraş. Soarele îşi trimite razele să te mângâie, simţi adierea vântului, mireasma florilor, cântecul păsărelelor îţi ajung la urechi. Puţin mai departe se aude susurul apei. Toate acestea te fac să te simţi fericit.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Noi vrem să vi se spună ţigani!

februarie 2nd, 2011

Miercuri, 2 februarie, Comisiile pentru drepturile omului si egalitate de şanse din Senat au avizat favorabil propunerea legislativă iniţiată de deputatul PDL Silviu Prigoană de a înlocui denumirea oficială de „rom” cu cea de „ţigan”.

Carta europeană a limbilor regionale

A te prezenta este lucrul cel mai firesc de pe lume. A-ţi spune numele şi a asculta numele celuilalt, străduindu-te să-l reţii. A da mâna şi a spune , eventual, “Mă bucur de cunoştinţă!”. Mă îndoiesc că auzind numele rostit de cel care ţi se prezintă îi vei spune “Pe tine nu te cheamă aşa, pentru că eu vreau să ţi se spună altfel!”, deşi  numele tău, rostit  în limba ta, reflectând dorinţa ta de autodefinire, este consfinţit şi de documente. Să extindem acum acest fapt, cât se poate de firesc, la dimensiunile unei minorităţi. Totul pare în regulă: maghiarii se prezintă maghiari şi sunt denumiţi ca atare (şi nu unguri); germanii – germani (şi nu nemţi) şi evreii – evrei (şi nu jidovi). Dar nu şi romii. Ei se prezintă romi, dar trebuie să li se spună ţigani! Cu o obstinaţie demnă de o cauză mult mai nobilă, în ciuda avizului negativ al Consiliului Legislativ şi al Comisiei pentru Administraţie Publică, Organizarea Teritoriului şi Protecţia Mediului,  tocmai comisiile pentru Drepturile Omului şi Egalitate de Şanse din Senat, avizează impunerea oficială a denumirii de “ţigan” în locul celei de “rom”- cu scorul de 10 voturi la 3. Şi asta  în condiţiile în care Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor stipulează dreptul unei minorităţi de a-şi alege numele cu care se identifică, Consiliul Europei recomandă utilizarea denumirii de „rom”, iar Charta europeană a limbilor regionale şi minoritare, ratificată de România, consemnează limba romani şi nu cea ţigănească.  Dar cele două comisii sus-amintite nu au făcut decât să urmeze exemplul  guvernului care-şi dăduse avizul  favorabil pentru acelaşi proiect de lege,  după consultarea Academiei Române (Secţia de Filologie şi Literatură – care a adus argumente specifice orientării sale pentru a-şi fundamenta poziţia) şi nu a Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN), aflat în subordinea sa (a Guvernului).

La 18 ianuarie ISPMN a organizat un atelier-dezbatere exact pe această temă, cu scopul de a pune la dispoziţia parlamentarilor materialele documentate de specialişti şi a înlesni o decizie în cunoştinţă de cauză. Pe site-ul institutului a  fost postată sinteza lucrărilor http://ispmn.gov.ro/node/sinteza-discuiilor-din-18012011–atelier-tiinific-i-mas-rotund-cu-privire-la-utilizarea-termenilor-rom-versus-igan-,, dar mă tem că nu a fost consultată.

Unul dintre argumentele deputatului Prigoană, pentru propunerea sa legislativă,  vizează confuzia pe care ar crea-o denumirea de rom cu cea a ţării noastre – România –  adoptată în mod oficial în veacul trecut, nu numai pentru că rezonanţa sa trimitea către anticii strămoşi glorioşi, ci şi pentru că, potrivit unor istorici din veacurile XVI – XVII, locuitorii de aici cunoscuţi drept valahi de străini, îşi spuneau rumâni sau români. E vorba de acelaşi drept de autodefinire a identităţii, care le este refuzat astăzi romilor.

„Groundhog day” în Canada și USA

februarie 2nd, 2011

Marmota monax

Astăzi, 2 februarie, în Canada și USA, se urmărește cu interes reacția marmotei (marmota monax) așteptată să iasă din vizuină. Ziua are un nume specific, „groundhog day”. Se crede că, dacă e soare, marmota, văzându-și propria umbră, se va speria și se va ascunde din nou în vizuină, iarna continuând pentru încă cel puțin șase săptămâni. Dacă soarele nu se arată în momentul acela, marmota va fi fericită, va rămâne afară și iarna se va încheia în curând, primăvara dând târcoale după colț. Nu se cunosc originile acestei vechi tradiții, dar probabil e legată de situarea acestei zile la mijlocul distanței dintre iarnă și primăvară.

Canada are trei marmote faimoase, meteorologiste de profesie: Wiarton Willie în Ontario, Shubenacadie Sam în Nova Scotia și Billy Balzac în Alberta. În Pennsylvania, USA, reprezentanta de seama a acestei bresle este Punxsutawney Phil.

Anul acesta, munca lor va fi destul de ușoară, buletinele meteorologice din ultimele zile avertizând și pregătind locuitorii provinciei Ontario, care înarmați cu lopeți, cauciucuri de iarnă la automobile, așteaptă cu înfrigurare furtuna de zăpadă care va aduce până la 30 de centimetri de zăpadă în sudul provinciei.

În Toronto, la ora 6 dimineața, ningea deja tovărășește, mulți și-au aranjat să lucreze de acasă (cei norocoși), alții vor da telefon la servici anunțând că vor face astăzi uz de acea zi specială, doar în Canada, „a snow day”. Cei bolnavi cu inima sunt sfătuiți să stea în casă, să nu se aventureze la dezăpezitul din fața casei, automobilele, pe cât posibil sunt de preferat a fi lasate în garaje, evitând astfel aglomerația pe autostrăzi și nenumăratele accidente rutiere care se prevăd în asemenea condiții meteorologice. S-a anunțat deja că școlile sunt astăzi închise în Toronto.

Se așteaptă căderi masive de zăpadă și în provincia Nova Scotia.

Anul trecut, cele mai multe marmote meteorologiste au prezis încă șase săptămâni de iarnă.

Așteptăm verdictul lor astăzi!

Un mistic al revoluției comuniste: Nicolae Ceaușescu între internaționalism și șovinism

februarie 2nd, 2011

Intrebat in 1988, in ultimul sau important interviu acordat unei  reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul sau, secretarul general al PCR raspundea laconic, fara umor si fara echivoc: “Construirea socialismului in Romania”. Miturile politice au insa o durata de viata, as spune chiar o incapatanare si o persistenta  uluitoare.  Sunt inca destui cei care se amagesc cu credinta ca Nicolae Ceausescu, patronul unui sistem intemeiat pe dispretul absolut pentru lege si pentru demnitatea umana, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistentei impotriva imperialismului rus.

Ceausescu a fost un militant din categoria dura, un spirit inflexibil, rigid, inversunat si intunecat. In fapt, partidul pe care Ceausescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere in anii postbelici fara sprijinul militar si politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atata cata a fost, s-a facut printr-o continua re-stalinizare.  Comunismul romanesc a interiorizat cu frenezie fixatiile cominternist-cominformiste, chiar si atunci cand pretindea a se debarasa de ele.  Ideea unei lupte intestine intre o factiune pro-moscovita (pasamite dominata de “minoritari”) si una “patriotica” a fost si este inca sustinuta de cei care refuza sa vada structurile adnaci ale sistemului.  In fapt, Ceausescu nu a fost mai “patriot” decat un Enver Hoxha.

Sacralizarea Partidului, cultul Liderului

Dictatorul roman a fost, pe parcursul intregii sale vieti politice, deci de la 15 si pana la 71 de ani, un stalinist convins. A crezut in justificarea istorica a socialismului de tip bolsevic, in mitologia partidului de avangarda, o falanga de asceti revolutionari devotati cu trup si suflet unei cauze definita quasi-religios, a detestat proprietatea privata, valorile liberale, multipartidismul, fractionismul, pe intelectualii critici si orice forma de disidenta. Pentru Ceausescu, partidul era o entitate transcendenta, institutie inzestrata cu o hipnotizanta, misterioasa charisma care avea dreptul sa dicteze sensul vietii oamenilor. Impodobit cu vestmintele unui umanism apocrif, acest corp politic se pretindea posesorul unor formule precise (“legitati”) de explicare a istoriei, a naturii, a universului insusi.Ceausescu se identificase cu ideologia pe care o predica, era posedat de ea, ajunsese sa se creada garantul puritatii doctrinare si al reusitei finale a unui proiect utopic menit sa transforme nu doar societatea, nu doar economia, ci chiar sufletul uman.  Scopul acestei actiunii permanente de propaganda proprie sectelor de tip bolsevic ori fascist este distrugerea omului interior (spre a relua formularea poetului polonez Aleksander Wat).  Comunismul nu a fost traditionala ideologie politica, o doctrina ca oricare alta, ci o eshatologie revolutionara.

In momentul in care “patria socialismului”, adica URSS, a pornit, in anii hrusciovismului, pe calea de-stalinizarii, a unor reforme relativ timide, dar intolerabile in universul mental al dogmatismului, Gheorghiu-Dej a adoptat strategia stalinismului national. A pariat pe reflexele unei marginalitati ofensate, deci pe complexele si nevrozele nomenklaturii. Ca si in cazul Coreei de Nord, secta comunista din Romania (devenita doar formal “partid de masa”) a trait mereu sub semnul unui teribil, al unui mistuitor, devorant complex de inferioritate. Este ceea ce politologul Ken Jowitt identifica drept comunismul de tip paria, o forma de autarhie politica a carei principala “legitimizare” este un fundamentalism sovin, intemeiat pe himere, rituri, mituri si anxietati colective.

Ruptură cu Moscova?

Umiliti atat in Comintern, cat si in Cominform (Biroul Informatic al partidelor comuniste si muncitoresti), comunistii romani si-au luat revansa simbolica mai ales dupa 1956.  Au fost total de partea sovieticilor in suprimarea violenta a Revolutiei Maghiare, au fost recompensati prin retragerea trupelor sovietice in 1958. Simultan, partidul se “etniciza”, se debarasa de cadrele sale de baza din anii clandestinitatii, invocand, pentru orientarea tot mai sovina, criteriul “justei proportii in politica de cadre” (adica un fel de numerus clausus in versiune comunista). Ca secretar al CC insarcinat cu problemele de cadre, Ceausescu a organizat adevarate vanatori de vrajitoare in perioada 1958-1960 impotriva celor suspectati a fi “inamicii obiectivi” ai liderului suprem (evident nu era vorba doar de cadrele provenite din minoritati, dar si de fostii ceferisti care contestasera mitologia oficiala legata de rolul crucial al lui Gheorghiu-Dej in ilegalitate).

“Declaratia” din aprilie 1964 (conceputa de Maurer, Barladeanu, dar si de Ceausescu, redactata de Rautu, Niculescu-Mizil, Stefan Voicu etc) a codificat pozitia PMR in relatiile dintre gigantii comunisti. Era vorba de o neutralitate activa, de obtinerea unor avantaje prin navigarea abila intre Scyla sustinerii neconditionate a Moscovei si Caribda solidaritatii cu stalinismul combatant si intransigent al lui Mao. Asemeni kimirsenismului in Coreea de Nord, nationalismul a fost instrumentalizat de Ceausescu si acolitii sai pentru a inventa o noua baza de legitimitate a regimului.

Nicolae Ceausescu a fost unul dintre cei mai virulenti critici ai imperialismului sovietic, dar s-a mentinut un fidel partizan al formelor de dominatie totalitara de tip stalinist.  Burebista, Decebal, Traian, Mihai Viteazul etc erau anexati acestui discurs encomiastic menit sa-l aureoleze le Lider drept salvator al neamului in conditii de presupus complot extern. Mia mult, dupa 1965, PCR este glorificat drept garantul destinului insusi al natiunii vazuta ca un castel (tot Ken Jowitt a examinat convingator acest model).  Ceausescu este demiurgul, arhitectul, strategul vizionar, geniul intre genii, epoca sa este comparata cu aceea a lui Pericle..

Odata ajuns la putere, in martie 1965, el a continuat, ba chiar a radicalizat linia internationala inaugurata de mult mai prudentul Dej. A mentinut un regim ortodox-stalinist in interior, aceptand insa, intre 1965 si 1971, anumite concesii pe linia unui vag dezghet politic, cultural si economic. Noua radicalizare a regimului s-a petrecut mai ales dupa completa eliminare a lui Ion Gh. Maurer si triumful echipei “acceleriste” condusa de Manea Manescu.

Liberalizarea de la Bucuresti s-a incheiat asadar in chip abrupt dupa vizita in China si Coreea de Nord din 1971. Ceea ce pe un Maurer il nelinistea (baile isterice multimi, cultul dezlantuit al personalitatii, grotescul unei dictaturi hiper-represive), pe Nicolae si pe Elena Ceausescu ii stimula.  Politica externa cu accente autonome (cu anumite momente deranjante pentru Moscova ce nu pot fi negate) i-a asigurat lui Ceausescu simpatia unor influente cercuri din Vest, precum si a unor partide comuniste care incercau sa promoveze ceea ce s-a numit eurocomunismul (in special PC Italian, PC din Spania, PC Japonez, PC din Grecia-Interior).

Pe plan intern, au fost urmate aceleasi obsesii staliniste: cresterea rolului conducator al partidului (adica al lui Ceausescu si al camarilei sale); intarirea puterii Securitatii; accelerarea industrializarii, indeosebi pe linia industriei grele; intoleranta fata de orice initiativa privata in economie, o fobie in raport cu orice urma a vreunui mecanism de piata. Mult-trambiata “democratie socialista” era doar un camuflaj pentru monopolul puterii exercitat neingradit de o clica insetata de privilegii.

Tot mai narcisist, tot mai convins ca detine o misiune divina, Ceausescu a ajuns sa se creada apostolul unui nationalism renascut, a cultivat mitul unei natiuni socialiste omogene.  Minoritatile etnice ori intelectuale erau privite ca agenti ai unei primejdioase disolutii.  Ideologia protocronista a sintetizat aceste fixatii xenofobe intr-un numar de aproximatii hiperbolice cu ambitii de adevaruri universale. Nu mai conta catusi de putin riscul ridicolului, Ceausescu avea un sceptru prezidential iar Elena era “savant de renume mondial”.

Dinasticizarea comunismului romanesc devenise o sumbra perspectiva reala. Asa-zisii reprezentanti ai minoritatilor in variile comitete si consilii erau niste jalnici figuranti in marele spectacol ce se juca spre marita glorie a Conducatorului.  Dar tot jalnice marionete reau si activistii recrutati din majoritatea etnica romaneasca. “Natiunea socialista” era o plastilina ideologica pentru Ceausescu, o amorfa masa de manevra, nu o comunitate de indivizi autonomi.

A renuntat vreodata Ceausescu la internationalismul de sorginte cominternista? Intr-un fel da, intrucat a interiorizat si a decis sa apeleze la o tematica sovina proprie extremismului de dreapta (inca un reflex stalinist). Pe de alta parte, a mizat pe miscarile revolutionare din Lumea Treia, a crezut pana la capat ca socialismul de tip leninist va invinge pe plan mondial, l-a denuntat pe Gorbaciov drept un renegat, un “oportunist de dreapta”. A murit cantand, in fata plutonului de executie, “Internationala”, nu “Desteapta-re, romane!”.  Nicolae Ceausescu a fost un fanatic, nu un cabotin.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

februarie 1st, 2011

Reflexii la soare răsare

Una dintre tezele pe care se bazeaza mecanica cuantica stipuleaza ca studierea fenomenelor microscopice este perturbata de prezenta observatorului, (a instrumentului de masura). Indraznesc sa afirm ca acelasi lucru se petrece si cu momentele cu adevarat speciale din viata. Imaginea lor este alterata de camera de luat vederi! O intrusa! Am incercat sa fur imaginea rasaritului de soare, intorcandu-i spatele si privindu-l prin geam….Dar am surprins si hoata!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

În câteva minute decolăm spre…

februarie 1st, 2011

La Şimleul Silvaniei: comemorare şi înfrăţire de Ziua Holocaustului

februarie 1st, 2011

Sedinta festiva a Consiliului Local Simleul Silvaniei, vorbeste Alex Hecht

În 27 ianuarie, Ziua Internaţională de comemorare a Holocaustului, în sala de consiliu a Primăriei din Şimleul Silvaniei s-au aprins şase lumânări în memoria celor şase milioane de evrei martiri şi s-au ascultat melodii în idiş. Înainte de război, în oraşul cu o populaţie de 15.000 de suflete – din  români, maghiari, slovaci şi romi – exista o comunitate prosperă de câteva mii de evrei. Cea mai mare parte  a evreilor şimleuani a fost spulberată de Holocaust. Astăzi, la Şimleul Silvaniei nu mai locuieşte niciun evreu.

La ceremonie au participat preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, ambasadorul Israelului la Bucureşti, precum  şi o delegaţie din oraşul Petach Tikwa Israel, venită să viziteze oraşul în care funcţionează Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord şi să demareze procesul de înfrăţire dintre cele două localităţi. Primarul din Petach Tikwa, care n-a făcut parte din delegaţie  din motive de sănătate, a fost reprezentat de Şalom Kotler, directorul administrativ al primăriei. Înfrăţirea dintre cele două oraşe a fost iniţiată de rabinul Zvika Kfir care a venit în Sălaj cu afaceri şi s-a implicat în susţinerea Muzeului Holocaustului, după ce i-a  cunoscut pe Daniel Stejeran, directorul muzeului, şi pe Alexander Hecht, unul dintre fondatorii instituţiei.

Shalom Kotler, descendent al unor supravieţuitori ai Holocaustului, originari din Belarus, a fost foarte impresionat de funcţionarea unei astfel de instituţii într-un oraş fără evrei, dar care păstrează memoria celor peste trei mii de concetăţeni evrei, a căror majoritatea covârşitoare a pierit în Holocaust. El a arătat că deşi oraşul Petach Tikva este mult mai mare decât Şimleul Silvaniei şi este deja înfrăţit cu Bacăul, este încântat de împrietenirea şi perspectiva unei legături cu oraşul sălăjan.

Primarul Septimiu Ţurcaş, prezent şi la înfiinţarea muzeului, în vara anului 2005,  este de părere că relaţia de înfrăţire cu un oraş din Israel deschide perspectivele unei colaborări fructuoase între oraşul sălăjean care are ce oferi pe plan cultural, sportiv şi chiar economic. Edilul şimleuan a mai spus că: „După experienţa tragică a unei perioade istorice sumbre, când minţi bolnave au trimis la moarte milioane de oameni nevinovaţi, avem datoria de a ne cunoaşte reciproc, a ne respecta tradiţiile şi obiceiurile şi de a-i învăţa pe copiii noştri că viitorul nostru trebuie să fie unul comun şi curat” .

Kadiş rostit în fosta sinagogă, astăzi muzeu al Holocaustului

Momentul comemorativ, desfăşurat în fosta sinagogă din Şimleul Silvaniei, care găzduieşte Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord, a fost cu atât mai impresionant, cu cât din delegaţia israeliană făceau parte şi câţiva supravieţuitori originari din România şi Ungaria.  Rugăciunile înălţate de rabinii Zvika Kfir, din Israel, şi Abraham Ehrenfeld, din România, au reverberat sub bolţile vechii sinagogi, ai cărei pereţi sunt tapetaţi cu fotografii reflectând prezenţa vieţii evreieşti tihnite dinainte de război, precum şi scene cumplite din ghetouri, lagăre de concentrare, lagăre de muncă şi marşuri al morţii.

Aharon Schechter, din Petach Tikwa, a rostit un Kadiş, pentru rudele sale pierite în Transnistria. Era copil de şcoală primară când familia din Suceava a fost deportată dincolo de Nistru unde, într-un răstimp de câteva luni, părinţii, bunicii,  fraţii şi surorile lui au murit de tifos şi dizenterie. El a supravieţuit într-un orfelinat din Transnistria şi din 1945 trăieşte în Israel.

Itzhak Klein a fost deportat din Debreţin şi a supravieţuit trecând prin mai multe lagăre cumplite din Europa. În prezent activează în cadrul memorialului Holocaustului din oraşul său, Petach Tikva. Amintirile sale au fost depănate cu prilejul aduării comemorative din Muzeul Holocaustului.

A fost prezent şi Alexandru Cherecheş, Drept al Popoarelor, care împreună cu mama sa, Ana, a salvat vieţile a trei evrei şimleuani, în vara anului 1944.

Alexander Hecht, din New York, este originar din Nuşfalău, iar părinţii săi sunt supravieţuitori ai Holocaustului. Printre exponatele muzeului se găseşte şi poza bunicii sale, pierită la Auschwitz. Fotografia datată în iunie 1944 a ajuns în posesia unei prietene creştine. Alexander Hecht, medic stomatolog, este preşedintele fundaţiei Jewish Architectural Heritage Foundation din America care, împreună cu Asociaţia Hebraica din Nuşfalău, şi-a asumat salvarea sinagogii din Şimleul Silvaniei, care risca să fie transformată în discotecă. Doctorul Hecht este foarte mulţumit de cei cinci ani de activitate în care Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord a găzduit concursuri şi cursuri pe teme de Holocaust, a publicat cărţi şi a derulat proiecte internaţionale.

rugaciune de pomenire Ghetoul din Cehei

În mai 1944, cele câteva mii de evrei deportaţi de pe meleagurile sălăjene au fost adunate la ghetoul din Cehei, unul dintre cele mai cumplite din Transilvania. Deposedaţi de toate bunurile şi maltrataţi de autorităţile fasciste, au fost ţinuţi timp de câteva săptămâni sub cerul liber şi apoi îmbarcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz. Participanţii la evenimentul comemorativ s-au deplasat la Cehei, astăzi un teren viran marcat cu un indicator memorial. Kadişul rostit în ger şi sub o ninsoare insistentă, a umezit ochii celor prezenţi.

Din delegaţia israeliană a făcut parte şi Botyana Halabi, o tânără profesoară de origine druză din Daliat el Carmel,  care predă istoria Holocaustului prin intermediului desenului şi picturii.

Holocaustul vazut de Botayna Halabi

Pe un panou postat în holul primăriei a fost expus un grupaj din lucrările ei.

Activităţile comemorative de la Şimleul Silvaniei, organizate de Primăria Muncipiului Şimleul Silvaniei şi Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord, s-au încheiat cu o masă rotundă la care cercetători în domeniul istoriei au dezbătut aspecte ale istoriei Holocaustului şi predarea ei în şcoli.  În alocuţiunile rostite, Dan ben Eliezer, ambasadorul Israelului la Bucureşti, şi dr. Aurel Vainer, deputat şi preşedinte al FCER, au subliniat importanţa păstrării memoriei Holocaustului şi dezvoltarea învăţământului din acest domeniu.

Daniel Stejeran, directorul Muzeului Holocaustului din Transilvania de Nord, a anunţat că în luna mai instituţia va organiza un curs de predare a Holocaustului pentru profesorii din învăţământul preuniversitar.

Un preşedinte pentru liniştea noastră

ianuarie 31st, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 31st, 2011

In fata unui amfiteatru plin de elevi, parinti si profesori se anunta castigatorul locului intai la Academic Challenge. Au fost doi elevi la egalitate, fetita a fost anuntata prima; fetita castigatoare intre cei 500 de elevi participanti era fetita mea. Bucurie, emotii, mainile tremurau, scuzati calitatea imaginii, dar si aparatul era grabit sa prinda toate momentele.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mitul pacifismului monoteist

ianuarie 30th, 2011

La peste 3000 de ani de cand Dumnezeu i-a predat lui Moise Biblia (daca acceptam aceasta versiune), la cca 2000 de ani de cand Isus (nu se cunoaste data exacta a nasterii lui) a inceput propovaduirea a ceea ce va deveni Crestinismul si circa 1400 de ani de la aparitia ultimului profet Mahomed – trimis de Dumnezeu (daca acceptam cele scrise in Coran), aproximativ o jumatate din populatia globului este inca “necredincioasa”.

Observam diferente mari intre Africa unde predomina islamismul si crestinismul si Asia unde predomina hinduismul, budismul, sintoismul in tari ca India, China, Japonia, Corea,Tailanda etc. Din 6,9 miliarde de locuitori ai planetei, cca 2 miliarde sunt crestini,1,5 miliarde sunt musulmani si 14-15 milioane sunt de religie mozaica.

Pe continentul european au existat civilizatii stralucite (greaca si romana) inca din antichitatea politeista; sunt cunoscute numele si realizarile unora ca Pitagora, Arhimede, Socrate, Platon, Pericle, etc. In aceeasi perioada, un popor monoteist, evreii, nu au realizat nimic deosebit si nu a lasat mostenire decat numele a 2 personalitati: Philo din Alexandria -filozof- si Iosefus Flavius, scriitor si istoric.

Egiptul faraonic este o alta tara cu o civilizatie stralucita desi politeista, ceea ce demonstreaza ca politeismul nu impiedica civilizatia si cultura si ca monoteismul nu este neaparat un factor de progres; mai mult decat atat, primul cod de legi cunoscut in lume este cel al lui Hammurabi, rege asiro-babilonian, politeist care a trait cu cca. 500 de ani inaintea lui Moise si de la care acesta din urma chiar s-ar fi inspirat (fapt mentionat in enciclopediile iudaice).

Este justificat sa se puna 2 intrebari:

– daca monoteismul a fost si este un factor de progres si pacifism

– daca se poate vorbi de monoteism din moment ce exista totusi 3 religii destul de deosebite, aparute la intervale de timp mari, si intre care exista o rivalitate sangeroasa.

Poate ar fi mai potivita notiunea de monolatrie,care ar recunoaste mai multi dumnezei cu suprematia unuia din ei. Profetii si apostolii care au primit religiile revelate se cred indreptatiti sa afirme intaietatea poporului lor. Astfel in Deut.14/3 Moise le aduce la cunostinta evreilor ca Dumnezeu i-a ales pe ei dintre toate popoarele ca poporul sau; in Evanghelia lui Matei 5/13-14 Isus le spune credinciosilor lui ca ei sunt sarea pamantului si lumina lumii; iar in Coran, surata 3 versetul 106 este scris ca ei -arabii- sunt poporul cel mai bun care s-a creat  si el hotareste ce este bun si apara de rau.

Cu toate aceste deosebiri si rivalitati exista cativa factori comuni religiilor monoteiste: violenta, intoleranta, coercisiunea, discriminarea etnica si de sex.

Iudaismul incepe cu uciderea noului nascut al animalelor (sic) al celui mai umil sclav si al faraonului pentru iesirea din Egipt -Ex.11/5- ceea ce astazi se numeste pedeapsa colectiva: continua cu omorarea a 3000 de evrei pentru pacatul de a se fi inchinat vitelului de aur -Ex.32/27-28- a altor 24000 de evrei pentru desfranare cu fetele Moabului (alta etnie desi si cele 2 sotii ale lui Moise au fost de alta etnie). Numerii 25/4-9 si pentru luarea in primire a “tarii promise” genocidul celor 7 popoare din Canaan-Deut. 7/16 “sa prapadesti toate neamurile pe care ti le dau in mana fara sa-ti fie mila de ele ”iar in acest razboi va omori femei si copii pastrand ptr.el fecioarele – Numerii 31/1; deasemeni Dzeu porunceste uciderea celor ce nu respecta sambata, a homosexualilor, a apostatilor,a adulterinilor: Deut.22/22, Deut.35/2 Deut.20/10, Lev.20/13 Deut.13/6,Deut.17/2-7.

Crestinismul, care si el se considera o religie a iubirii, a pacii si dreptatii, prin recunoasterea si acceptarea Vechiului Testament justifica violentele amintite. Dealtfel in Ev. Matei 5/17-19 este scris clar: „n-am venit sa anulez legea ci s-o implinesc”, iar in Ev.Matei 10/32-39 este scris „n-am venit sa aduc pacea ci sabia”. In Ev. Matei 10/37 Isus spune: „cine iubeste pe tatal sau mama sa mai mult decat pe mine, sau cel ce-si iubeste fiica sau fiul mai mult decat pe mine nu este vrednic de mine”, ceace aminteste de porunca lui Dzeu adresata lui Avraam de a-I sacrifice pe fiul sau Itzhac. In Ev. Sf.Ion 10/14-28 este scris ca Isus are turma lui de oi, dar mai exista si alte oi care vor fi ale lui, ca va fi un singur pastor si o singura turma careia ii va da viata vesnica,deci Isus doreste un singur Dzeu caruia sa i se supuna toata omenirea, in schimbul nemuririi.

Nu este de mirare daca in Ev.Luca 19/27 i se atribue lui Isus urmatoarele vorbe: „cei care nu m-au vrut aduceti-i in fata mea si omorati-i”. Violenta in crestinism se manifesta si in conflictele dintre diferitele curente: catolici, hughenoti, ortodocsi, protestanti, caraiti. De amintit inchizitia care initial a fost creata pentru a-i judeca pe eretici. Ulterior a fost indreptata impotiva evreilor si chiar a musulmanilor; la circa 100 de ani dupa expulzarea evreilor din Spania (1492) a avut loc si expulzarea arabilor. Sunt de amintit noaptea Sf.Bartolomeu, arderile pe rug: Giordano Bruno, Calvin, Ian Hus, procesul Galileo.

Violenta in Coran si deci in islam provine din dorinta lui Alah de a impune islamul intregii omeniri ca singura religie veridica, desi in Coran surata 2 versetul 257 este scris ca in adoptarea religiei nu trebue sa existe constrangere. Nu este singura contradictie din cartile fondatoare ale monoteismului (sau monoteismelor).

In surata47 versetul 37 sta scris:”nu faceti pace daca sunteti superiori, nu fiti milosi”.

In surata 8 versetul 68 :”nu faceti prizonieri inainte de a masacra”.

In s 9 v 29: „faceti razboi celor care nu cred in dzeu si in ziua de apoi precum si popoarelor cartii (evrei si crestini)”

V8 s12: „taiati capul necredinciosilor…”

V 8 s17 „Dzeu omoara nu voi”.

V9 s33  „adevarata religie este islamul”.

V 6 s 115 „Coranul nu poate fi modificat”.

V9 s 38-39: „mergeti sa luptati pentru Alah; daca nu veti merge, Dzeu va va pedepsi si va va inlocui cu alt popor”.

„Idolatrii sau se convertesc sau sunt omorati; popoarele cartii (evreii si crestini) sa fie combatuti pana cand sunt invinsi si umiliti si sa plateasca cu mana lor taxa de pr”tectie”.

Islamul care se proclama  si el ca si celelalte 2 religii monoteiste o religie a pacii,a iubirii si dreptatii a avertizat prin Comisia permanenta pentru cercetari academice si consultatii religioase a Arabiei Saudite ca nu poate exista unitate religioasa, Islamul fiind singura religie adevarata si care le exclude pe celelalte si ca de aceea apelurile la construirea intr-un singur loc a unei moschei, biserica si sinagoga sau publicarea intr-un singur volum a Bibliei, Evangheliilor si Coranului sunt inacceptabile.

Este clar pentru orice om cu bun simt care citeste sau macar rasfoieste cartile fondatoare ale celor 3 religii monoteiste ca ele nu propovaduesc dragostea si pacea.

Dar ce este de neinteles este falsitatea si ipocrizia celor care cunoscand bine textele „cartilor sfinte” continua sa sustina ca din ele se degaja o chemare la dragoste pentru Dzeu si a lui Dzeu pentru oameni si dragostea intre oameni…

Necredinciosii si ateii au macar meritul de nu fi ipocriti si mincinosi in raport cu religia lor.

Dr. Ramon Neumann

Omul intre oameni: Politicul ca spatiu al libertatii

ianuarie 30th, 2011

Scria Hannah Arendt ca acolo unde gandirea si actiunea sunt separate, spatiul liberatii se afla in primejdie.  Evident, intr-o tiranie, nici reflectia, nici actiunea nu se pot manifesta neingradite, sunt supuse necontenitelor incercari de control, supraveghere, manipulare, inregimentare.  Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantica si de o caricatura a dreptului la exprimare: ai dreptul doar sa te aliniezi si sa aderi.  De aici si chemarea de a institui, in regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spatiu alternativ in care contestatia se configureaza in chip spontan, fara vreun stat major si fara proiecte ideologice cu pretentii vizionare (a se vedea cartea lui George Konrad Antipolitics, precum si The Power of the Powerless, volumul coordonat de Vaclav Havel in anii “normalizarii” husakiene, documente fundamentale al gandirii disidente est europene pe care le-am analizat pe larg in cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel).  Arhetipul unui regim totalitar il capta Orwell in imaginea bocancului pus peste o gura umana, forever.  Sau Hannah Arendt cand spunea ca in dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.

Intr-o democratie insa, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, insa cu implicatii uneori primejdioase (mai mult sau mai putin anticipabile). “Daca nu acum, cand?”  “Daca nu noi, cine?”  Sunt acestea intrebari care spun totul despre necesitatea unei prezente a intelectualului in marea, vitala conversatie democratica.  Oricine l-a citit pe Kolakowski stie ca filosoful polonez nu a evitat sub nici o forma angajamentul public.  Cand i-a aparat pe studentii revoltati ai Universitatii din Varsovia, in martie 1968, el stia ca-si va pierde dreptul de a preda, ca va urma exilul.  Heberto Padilla era un scriitor rasfatat de dictatura castro-guevarista pana cand a indraznit sa devina un critic al abuzurilor.  A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov in URSS.

A nu consimti la injustitie si minciuna este un gest politic, intr-o dictatura si, cu mult mai putine riscuri, intr-o democratie.  Riscurile insa exista. “Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat  mizerabile, infame campanii de calomniere a unui stralucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte in presa fesenisto-peremista.  Ce sa mai spun despre dejectiile revarsate in anii din urma impotriva celor demonizati drept “intelectualii lui Basescu”?  De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihaies la Catalin Avramescu, niciunul dintre acesti intelectuali remarcabili nu a scapat de furia “demascatoare” a celor care altminteri predica sforaitor valori civice.  Cand, in urma cu vreo trei luni, s-a petrecut grotesca farsa a “canonizarii” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizati (chiar de catre unii intelectuali) ca n-am asteptat suficient, ca sunt lucruri ce “nu se cuvin spuse”, ca trebuie gasit un “ton echilibrat”, ca au existat mai multe fatete ale problemei si cate alte rationalizari rasucite. Impreuna cu prietenii mei de idei si valori, eu cred ca in raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelstam, a tacea este o crima impotriva umanitatii. La fel, cand sunt puse in discutie teme esentiale pentru destinul unei comunitati politice, tacerea intelectualior sugereaza ca ei prefera sa ramana, vorba Monicai Lovinescu, “orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o forma rusinata de politica, este politica dezertarii. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului stiintific, pentru un partizanat patetic, pentru indistinctia dintre domenii, ci pentru responsabilitate civica.  La aceste lucruri m-am gandit citind excelentul editorial, de o ardenta onestitate, semnat deLiviu G. Stan in “Obiectiv Cultural”. (VT)

În mare parte, mediul cultural românesc excelează la capitolul unei prejudecăţi populare şi populiste căreia îi atribuie, nu de puţine ori, coroniţa de aur a virtuţii. Care? Aceea că apolitismul reprezintă singura garanţie care dă măsura unui intelectual veritabil, “la locul lui”, cunoscut şi sub titulatura de “nepătat”. Astfel, s-a ajuns la următoarea departajare idiosincratică, deci incitantă: pe insula “răilor”, a servitorilor lui Moloh stau, evident, intelectualii cu poziţie politică, în timp ce pe insula “bunilor”, a vestitorilor epistemologiei divine se află, bineînţeles, intelectualii apolitici. Alfel spus, în limbaj social, orientarea politică trădează existenţa şmenului, iar apolitismul este parafa cinstei. Desigur, dacă ne-am afla în “actul I” al descoperirii focului, această “paradigmă” ar avea farmecul ei, însă cum trăim în plină defulare a societăţilor umane, deci înotând într-un ocean al diferenţelor, de la apolitism până la afundarea în mâlul fraudei morale nu mai e decât un pas, din punctul meu de vedere. De ce? Deoarece, fiind insensibil la orice vibraţie etică, neavând nicio direcţie, băltind în comoditatea neutralităţii şi făcând abuz de speculaţie pentru a-şi atinge scopurile, apolitismul implică, în mod esenţial, absenţa credinţei în ceva, adică frauda morală – nu ca act premeditat, ci mai degrabă ca o stare de fapt a prezenţei voinţei şi raţiunii în lume. Căci a trăi fără a crede în ceva înseamnă, din punctul meu de vedere, a-ţi avorta libertatea, a-ţi reduce darul vieţii la un simplu ambuteiaj de nevoi şi de emoţii cu valabilitatea frazeologică. Personal, văd în apolitism cea mai exactă dialectică a lenei de a fi.

În “Făgăduinţa politicii”, Hannah Arendt face o diferenţiere de o subtilitate exemplară între om şi omul între oameni. Ea spune: “Omul (în substanţa lui, n.m.) este apolitic (…) Politica apare în ceea ce există între oameni şi se instituie ca relaţie”. Aşadar, dacă investim cultura, în tot imperiul ei ramificat, cu graţia de-a face posibilă coabitarea indivizilor ca expresie intelectuală, apolitismul duhneşte din nou tot a fraudă morală, căci el respinge “ceea ce există între oameni”, adică mişcările lăuntricului, emoţiile, angoasele, bucuriile (care alcătuiesc “sistemul celular” al culturii) – adică se are pe sine ca singur scop, deci devine dialectica lenei de a fi. Sau, cum ar fi formulat Montaigne chestiunea, devine un suflet care “rătăceşte în sinea lui”. O cultură adevărată nu se poate articula pe umerii apolitismului, deoarece ea cere angajament şi responsabilitate, mai exact o poziţionare politică faţă de lume. Pe aceşti umeri nu se poate articula decât simulacrul sau, mai elegant spus, pastişa. Este abominabil ca un individ să aibă pretenţia de-a se numi “om de cultură” şi, în acelaşi timp, să-şi vâre capul în sacul cu vată al apolitismului. Este ipocrit să faci lobby democraţiei, să te baţi cu pumnul în piept că eşti liber şi, totuşi, să fluturi steguleţul de mucava al apolitismului. Sau, pur şi simplu, este pervers.
Apolitismul este întotdeauna vinovat.

Apropo, aţi observat că, orice s-ar întâmpla, apoliticii pică mereu în picioare?

http://cultural.obiectivbr.ro/editorial/51867-apolitismul-o-frauda-morala.html#

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/

VICTOR REBENGIUC în Toronto

ianuarie 30th, 2011

VICTOR REBENGIUC

LEGENDA MARELUI INCHIZITOR de F. M. Dostoievski

si premiera filmului MEDALIA DE ONOARE

Toronto – Sambata, 26 Februarie 2011, ora 18:00

Centrul Cultural Japonez, sala Kobayashi
(6 Garamond Court, Toronto, ON, M3C 1Z5)
www.jccc.on.ca


Biletele pot fi cumparate on-line cu carte de credit, plata prin sistemul Paypal

www.CumparaBilet.com sau www.acasamedia.com

Biletele se pot procura si de la magazinele romanesti
„ABC Euro Delicatessen”, „EUROPA DELI”, „Medallion”, „Carpati”, cu plata CASH
sau in ziua spectacolului, direct la sala Centrului Cultural Japonez, „Kobayashi Hall”,
cu o ora inainte de inceperea spectacolului, in masura locurilor disponibile.
La sala, plata se face doar CASH.

ABC Euro Delicatessen
3115 Sheppard Ave. East
(Sheppard & Pharmacy), Toronto
Tel. 416 495 0368

Europa Deli & Bakery
10520 Yonge Street,
Richmond Heights Shopping Center,
Tel 905-508-1475

Medallion Grocery
17 Wilson Dr., unit #2, Milton
Tel 905-636-8673

Carpati
4665 Central Parkway East
Mississauga
Tel. 905-568-0656

PSD îmi provoacă greață

ianuarie 30th, 2011

Vream sa scriu  despre altceva.In Romania  lipseste  macar enumerarea  aspectelor pozitive.Cate sunt. Toti si toate sunt numai rau, coruptie, furtisaguri, lene, miros urat , bagatele,etc,etc.

Vream sa scriu altceva. Am citit insa o foarte buna sinteza a declaratiilor si  faptelor unui partid si a liderului  sau,Victor Ponta! (www.hotnews.ro). Toate pe parcursul unei zile.

Si am avut din nou  senzatia ca Romania mea este departe,prea departe de acei “latraii” inveninati din toate taberele care ne intoxica zilnic. Ma delimitez de partide. Desi numai prin ele se poate face politica organizata. Ma delimitez  de PDL pentru modul cum a pus “batista pe tambal” in cazul Ridzi! Sau cum a trecut usor si fara  prea multa valva peste  cazurile de politicieni din randurile  acestui partid  retinuti,in anchete sau in procese(cazurile A.Solomon,Gutau,Banias,Pasat).

Miscarea  mediatica pusa la cale de PSD dupa retinerea  pe 29 de zile a  unui fruntas al partidului,Constantin Nicolescu de la Arges, nevroza accentuata in care au cazut liderii lui,indemnurile la ” haiducie si lupta” demne de o republica bananiera,  m-au cuprins de greata.

Omul lor  a fost retinut. Justitia   va  stabili in urma unui proces si pe baza de probe (daca ele sunt) vinovatia sau nevinovatia. A fost retinut la propunerea unor procurori care  foarte probabil se bazeaza pe niste probe si pe fapte.

In orice tara democratica sau care se pretinde democratica o atare situatie este tratata cu  suspiciunile de rigoare( se mai face  cate o legatura cu politicul, usor nuantata!) dar peste tot se asteapta rezultatul   justitiei. Altfel nu poate functiona o democratie.

Ce fac liderii PSD in frunte cu  seful lor, culmea fost  procuror?

Acuza din start ca este o comanda politica arestarea lui Nicolescu facand legaturi fortate  cu  alte  evenimente desfasurate  in aceiasi perioada. Au ei probe  ca  retinerea  lui Nicolescu s-a facut la comanda politica? Evident ca nu. Altfel erau cu ele pe masa!

Si atunci arunca in dreapta si stanga   calomnii din care pana la urma tot se  prinde ceva. Campanie electorala nu este. Singura  explicatie este ca PSD nu este un partid modern, ca a ramas in starea anilor ’90  cand se credea si era un partid stat  fata de care toti se supuneau.

PSD a ramas la stadiul de partid- aspirator al nemultumirilor  unei categorii a populatiei speriata si paralizata de  noua evolutie a societatii si care exploateaza in numele unei doctrine  de fatada(social democratia)  aceste nemultumiri.

Cu asemenea comportament de guerila, cu asemenea lideri, PSD nu este un partid european!

Ce altceva decat greata  poate sa provoace lectura unor astfel de declaratii(prilejuite de   retinerea lui Nicolescu-Arges):

(1)Victor Ponta:“Asta e Boc, imaginea de azi a lui Emil Boc e identica cu imaginea acelei femei de serviciu din Parlament care a sters sangele de pe jos dupa ce Sobaru s-a aruncat din balcon. Acum Basescu si Morar au sangele celor care li se opun iar Boc vine sa stearga sangele pentru ca dumneavoastra (presa, n.r.) sa nu mai filmati”

(2) Adrian Nastase:”daca nici acum nu face ceva PSD este un partid de mamaliga”

(3) Viorel Hrebenciuc:”Am venit pentru ca am simtit ca trebuie sa fiu alaturi de organizatia de Arges cea mai buna organizatie PSD din toata tara si sa va asigur de tot sprijinul. Ce vreau sa va spun despre Costica Nicolescu? Organizatia de Bacau este alaturi de el. Adica acuma il acuza de fondurile PHARE. Ce daca a mai incalcat un articol de lege? Nu a dus acasa ci a facut pentru oamenii din judet”.

(4)Victor Ponta:Trebuie sa le aratam ca nu ne este frica si ca ce ni se intampla noua li se poate intampla tuturor romanilor. L-am vazut aseara pe Costica Nicolescu si vreau sa va transmit multumirile lui si ale mele pentru curajul de care ati dat dovada aseara. Trebuie sa transformam asta in razboiul romanilor cu Basescu si PDL. Nu conteaza ca iarasi au luat un primar din sala sau daca va cheama la DNA. Eu zic ca putem merge toti la DNA. Protestul nostru trebuie sa fie impotriva PDL. Vrem o justitie adevarata nu una care sa ii apere pe Mircea Andrei, pe Udrea, pe Ridzi si pe ceilalti. Nu lasati sa se creada ca aparam pe cineva ca e pesedist. Aparam un om cinstit si o sa aparam orice om cinstit impotriva lu’ Basescu. Pana la urma cand ii vom invinge trebuie sa ii pedepsim pe cei care ne-au adus in aceasta situatie.(citate preluate dupa www.hotnews.ro)

(5)Adrian Nastase:“Sa nu facem  o confuzie. Nimeni nu se opune unei anchete, nimeni nu vrea sa blocheze justitia. Pornind insa de la masura abuziva si total nejustificata a arestarii (intr-un caz in care este clar ca nu exista pericol social), vrem sa protestam impotriva statului politienesc, a clientelei mafiote a PDL si a tentativei acestora de a acapara, total, justitia din Romania”(www.nastase.wordpress.com)

PDL  a tacut suspect  in cazul   preluarii de catre justitie a unor membrii ai lor.

PSD se comporta  ca la o manifestatie” spontana” din anii’90-91!

http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/29/greata/

Anunţ la magazin

ianuarie 30th, 2011

Profesionist al Himerei (Poem de Arcadie Suceveanu)

ianuarie 30th, 2011

Poem de Arcadie Suceveanu poet, eseist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al

U.S.R. Membru-fondator P.E.N. Club.

Născut la 16 noiembrie 1952 în Şirokaia Poleana (fostul, până în 1940,

şi actualul, din 1993, Suceveni), raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi.

%

Singur, cu nisipul deşertului în palme

cu fotografiile marilor piramide

arse în scrumieră

expediam pe sub uşă

scrisori incendiare către himeră

mă visam primarul Parisului, râvneam

la scaunul Patriarhului Ecumenic din Bizanţ

Ştiu, ştiu, iubito: ţi-era ruşine, ţi-era jenă,

ţi-era deşanţ

că nu eu inventasem şurubul

că n-am fost eu acela care-a adus

cartoful în Europa

că n-aveam bani nici noroc nici habar

Veteran al dezastrului – semănam ridiche şi gulii

dar recoltam grecie antică: câte-o tonă şi ceva

la hectar

Într-un cuvânt, mi-o făcusem cu mâna mea –

nu eram decât o canalie, o lichea,

omul din umbră, eminenţa cenuşie, cavalerul

cu tava

aducându-şi singur pumnalul şi-otrava

Îmi săpasem singur groapa – una în tavan

şi alta-n podea

Împrejur – feţe de nichel, inimi de cârpă,

sentimente de tinichea –

aceeaşi lume pragmatică holbându-se

la inima mea încă întreagă

din care în curând se va rostogoli bila neagră

la inima mea de regn necunoscut

la inima mea sărită de pe fix

la inima mea aproape nebună –

mereu dorind ah! ceva

ce nu ştie să spună

Eșecul dreptei instituționale

ianuarie 30th, 2011

Romania, ca spatiu de exprimare moral-politica, este profund alterata. O alterare tributara prezentei obosite, anchilozate si sufocante a unei pseudo-elite politice parca… nemuritoare. O alterare afectata dramatic de lipsa de valori si principii, de lipsa de modele.

Aceiasi oameni, in proportie de peste 80%, se perinda la putere si in opozitie de peste 20 ani. Oameni care fac aceeasi politica de peste 20 de ani si au acelasi discurs, oameni care au construit prietenii si antipatii transpartinice, care au legat relatii de afaceri fara culoare politica…

Ma amuz copios cand se vorbeste despre schimbare, despre venirea  Dreptei la guvernare sau de revenirea Stangii la guvernare, pe un ton al verbului care parca ar vrea sa ne incante cu promovarea unei reale noi (?) viziuni politice, in conditiile in care Dreapta si Stanga institutionala sunt reprezentate de aceiasi oameni care, in proportie de masa, sunt fie compromisi, fie corupti fie, in cel mai fericit caz, complet dezinteresati de interesul public.

Romania ultimilor 20 de ani a fost marcata de colosale derapaje moral-politice, care au la baza, pe langa profilul moral-istoric al romanilor – de care a scris cu atata durere Emil Cioran, esecul devastator al aplicarii in viata cetatii a punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara. De douazeci de ani, Romania este prizoniera une constructii moral-politice si, pe cale de consecinta, institutionale, congruente cu chipul si asemanarea echipei de neocomunisti aduse la putere de Ion Iliescu in Decembrie 1989!

Departe de mine pretentia vreunui adevar nediscutabil. Dar, este aproape indubitabil esecul iesirii Romaniei de sub zodia Stangii, o zodie care marcheaza din 1989 incoace marasmul in care se zbate aceasta tara. Imi este greu daca nu, imposibil ca din aceasta perspectiva sa mai cred in Stanga si Dreapta – aceste, iata, doua curente de gandire si exprimare politica ce mai au neobrazarea de a-si disputa intaietatea pe esichierul autohton.

Rotația cadrelor

Ar putea PSD, PNL, PD – (L), PC, UDMR sa propuna, in mod credibil si autentic aplicabil, o noua (?) logica a demersului politic? Ca sa cred asa ceva, ar trebui mai intai de toate sa accept fie ca Iliescu, Patriciu, Basescu, Bela, Hrebenciuc si, mai noii scosi la rampa, Ponta si Antonescu isi vor asuma responsabilitatea totala si/sau partiala pentru marasmul moral, politic si economic al Romaniei si sa plece din politica, fie pur si simplu sa cred ca ar putea sa dispara cultura politica si organizationala pe care acestia o pastoresc!

Romania a fost condusa, prin rotatie, de peste 20 de ani, de aceiasi oameni, cu acelasi discurs, cu aceleasi marote, cu aceleasi prietenii si antipatii, cu aproximativ aceleasi sloganuri, cu aceleasi miciuni si acelasi suveran dispret pentru interesul public! Este demoralizator sa constati ca cei care fac dintotdeauna rusinoase pacte politice contrare mandatului politic oferit de catre electorat, cei ce consfintesc concubinaje parlamentare murdare, cei care pastoresc casatorii revoltatoare pre si post-electorale si se balacesc in compromisuri constitutionale imunde, aceiasi oameni care irosesc resursele Statului si direct sau indirect contribuie la alimentarea conturilor bancare ale oligarhiei post-decembriste – conturi, de cele mai multe ori, scutite fraudulos de taxe si impozite – aceiasi oameni, asadar, cauta cu acelasi tupeu si aceeasi lipsa de bun simt…noi formule de aliante politice! Dupa 20 de ani de sfidare, aceiasi oameni incearca sa mai aplice Romaniei un drog. Unul nou! De fapt, acelasi drog. Doar numele difera: FSN, FDSN, PDSR, PSD, CDR, PSD+PC, Alianta D.A., PD – (L), PNL – PC, ca sa le enumeram doar pe cele mai influente dintre halucinogenele carpato-danubiano-pontice.

Sunt convins aici ca, din postura de om de dreapta, imi voi atrage “oprobiul public” macar pentru blasfemia de a fi introdus in enumeratia rusinii Alianta D.A., PNL, PD – (L), CDR. Din nefericire pentru oamenii de Dreapta din Romania, omnipotenta si omniscienta logica a “compromisului necesar” in politica a facut ca Dreapta  institutionala sa se compromita cel putin in aceeasi masura ca si Stanga institutionala, tradandu-si de prea multe ori in ultimii 20 de ani valorile, principiile, promisiunile si, cel mai grav, mandatul primit din parte electoratului. Diferenta a fost ca Stanga a reusit sa guverneze mult mai mult timp decat Dreapta. Motivele acestei realitati le voi aborda cu o proxima ocazie.

Faliment moral

Nu ma voi referi, asadar, prea mult la Stanga. Deoarece, ceea ce ma doare este escul Dreptei, diluarea si caderea ei in derizoriu! Ultima “celebra” Alianta PSD-PC-PNL este relevant de trista. Asa cum la fel de trista a fost cardasia imunda a PDL cu PSD. Remarc amar ca Stanga guverneaza politic si/sau la nivel de constiinta publica, de peste 20 de ani, in Romania!

Esecul Dreptei este demonstrabil si din alte puncte de vedere…: punctul 8 de la Timisoara a fost ingropat de mineri, CDR a ratat lamentabil sansa unei formule de guvernare cu veleitati de Dreapta, Alianta D.A. s-a destramat sub sarabanda incalcarii principiilor Dreptei, Legea lustratiei a fost efectiv desfiintata de Curtea Constitutionala, despagubirile pentru fostii detinuti politici au fost declarate neconstitutionale (Legea 221), dosarele mineriadelor si revolutiei nici acum nu sunt complet desecretizate, CNSAS a devenit, mai mult sau mai putin fara voia ei, o institutie de “acoperire” a fostilor securisti si informatori.

Daca stam sa observam ce se intampla in Romania, vom ajunge lesne sa constatam ca infrastructura politica, economia si finantele, mediul de afaceri, sportul, administratia centrala si locala si justitia sunt, inca, tributare in proportii diferite establishment-ului neocomunist instaurat in primii ani de dupa 1989! Iar minunata Dreapta institutionala din Romania NU face nimic! Ba, pardon! Face simpozioane si se aliaza la guvernare cu PSD si in Opozitie cu PC… Tragi-comic, la cotele grotescului!

De dragul jocului desantat din politica post-decembrista, atat Dreapta cat si Stanga institutionala pot propune, pana la urma, orice. Orice alianta, orice “coagulare”, orice pact. Absolut orice! Intrebarea este: cati se vor mai duce sa voteze aceeasi gasca de politicieni obositori si obositi, corupti si coruptibili, prafuiti, previzibili si sfidatori, diferiti in discurs dar atat de omogeni in actiune, care ocupa intregul esichier de la stanga la dreapta si care nu guverneaza, sub nici o forma (!), in folosul cetatenilor ?

Aud!?…

Iluzia revoluției făcute de pe laptop

ianuarie 30th, 2011

Lumea arabă e în fierbere: în Egipt zeci, sute de mii de demonstranți cer demisia președintelui Hosni Mubarak, aflat în funcție de aproape 30 de ani, în Tunisia autocratul președinte Ben Ali a fugit din țară după 23 de ani la conducere ca urmare a masivelor proteste de stradă, în Yemen președintele Ali Saleh, și el la putere de peste 25 de ani, e confruntat cu demonstrații de protest fără precedent.

În Occident protestele din lumea arabă și mai ales cel din Egipt sunt privite cu simpatie de numeroși cetățeni simpli, mai prin intermediul internetului, dar cu  îngrijorare de lideri precum Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel sau Nicolas Sarkozy, care știu că răsturnarea unui dictator în Orientul Apropiat și Mijlociu nu reprezintă neapărat  și o evoluție înspre democrația de tip occidentală – vezi cazul Irakului.

O temă des menționată în Occident în ultimele săptămâni  a fost influența rețelelor sociale pe internet, în speță Facebook, în propagarea “revoluției” din Tunisia și a protestelor din Egipt. Ideea e că mobilizarea protestatarilor s-a făcut ca fulgerul datorită internetului, ceea ce în urmă cu numai 20 de ani ar fi fost de neimaginat.

Poate tocmai de aceea o carte precum “The Net Delusion – how not to liberate the world” (Amăgirea Internet – cum să NU eliberezi lumea) de Evghenii Morozov, publicată recent  de editura londoneză Allen Lane, pică la țanc.

Cartea reprezintă o găleată de apă rece turnată pe ciber-optimism – complexul de idei potrivit căruia democrația se poate exporta și propaga prin intermediul internetului.

Autorul (27 de ani, de origine din Belarus, actualmente la studii post-universitare la Universitatea Stanford, California) își începe demersul cu exemplul așa-numitei “revoluții Twitter”, din Iran, din 2009. Protestele, urmare a alegerilor prezidențiale, considerate a fi măsluite în favoarea lui Mahmoud Ahmadinejad, au fost făcute cunoscute în toată lumea prin intermediul Twitter, iar unii merg mai departe și spun că ele au fost declanșate prin intermediul acestei rețele sociale.

Nimic mai departe de adevăr, susține Morozov, care relevă faptul că un procent insignifiant al conturilor Twitter în vara lui 2009 erau rezidente în Iran. Rezultatul revoluției Twitter din Iran (a doua cronologic după cea din aprilie 2009 de la Chișinău împotriva regimului Voronin, reamintește autorul) e cunoscut – eșec total și consolidarea teocrației șiite de la Teheran.

Morozov critică optimismul naiv din Occident, încrederea în capacitatea internetului de a răsturna dictaturi. El reamintește celebrul email al funcționarului de la Departamentul de Stat al SUA, Jared Cohen, către Twitter, rugând compania să amâne întreținerea sitului, programată chiar în timpul evenimentelor din Iran, pentru a permite schimbul de informații. Email-ul, divulgat presei, a fost folosit ulterior de autoritățile de la Teheran pentru propaganda anti-americană, exemplificând amestecul Washingtonului în afacerile interne ale Iranului.

Chavez – mare amator de Twitter

Mai mult, autoritățile iraniene au folosit internetul pentru a identifica opozanții regimului, pe care i-a “luat ca din oală”. Morozov critică și iluzia occidentală că internetul subminează în mod invariabil autocrațiile. Nu numai în Iran, dar și în Rusia, China, Venezuela, Belarus, Birmania sau chiar în Coreea de Nord acest lucru s-a dovedit fals. Autocrațiile au experte în folosirea internetului, nu doar prin cenzură, care uneori se dovedește contraproductivă, dar și ca mijloc de propagandă. Președintele Hugo Chavez e un mare adept al Twitter, iar autoritățile chineze folosesc internauți plătiți pentru influențarea dezbaterilor de pe forumuri. Uneori, autoritățile din state precum China, Rusia sau Iran apar chiar mai moderate decât utilizatori individuali, pentru care ultra-naționalismul, șovinismul, rasismul și în general incitarea la ură sunt moneda curentă.

Un alt pericol sesizat de Morozov este cel al dublei măsuri, folosite cu perspicacitate de autocrații. Cum poate Occidentul să militeze pentru libertatea internetului, când agenții de securitate din vest folosesc mijloace de cenuzră și supraveghere în numele luptei împotriva teroriștilor, a pedofiliei sau a fraudei?

De altfel, autorul arată că libertatea pe internet este benefică nu doar persoanelor și organizațiilor care au intenții legitime dar și unor rețele teroriste și mafiote.

Morozov combate analogia între războiul rece și actuala luptă ce se dă în spațiul virtual: comparațiile între Zidul Berlinului și “Marele zid de foc al Chinei” pe internet sunt în opinia sa complet false. O revoluție poate avea success numai în măsura în care sunt întrunite condițiile politice, economice și sociale. Ea poate fi facilitată de comunicarea virtuală, spune autorul, dar nu determinată de aceasta.

Și atunci, ce-i de făcut? Autorul nu dă prea multe soluții, decât în măsura în care recomandă politicienilor occidentali să nu mai viseze la soluții ieftine de diseminare a democrației prin internet. Asta nu înseamnă renunțarea la internet ca instrument al diplomației publice, dar, spune Morozov, trebuie renunțat la adaptarea startegiei politice în funcție de soluțiile tehnologice – așa numitul internet-centrism sau ciber-utopism.

În definitiv, Morozov face un apel la realism, reamintindu-ne că anumite conflicte sunt foarte greu, dacă nu imposibil de rezolvat , iar folosirea internetului ca unealtă poate avea efecte contrare celor scontate. Dacă adaug și sitlul alert și numeroasele butade folosite de autor, nu pot decât să vă recomand cu căldură lectura acestei cărți.

Nu există securişti

ianuarie 30th, 2011

“Tu nu ştii că totul în ţara asta e controlat de securişti?” ţi se spune şoptit pe la colţuri, sau sub anonimat pe forumuri. Adică: „De ce mai speri şi te străduieşti să construieşti o lume respirabilă, legea şi morala sunt doar pentru naivi!” Dar oamenii utili din sistemele informaţionale au rămas acolo după ’89 şi nu îşi clamează statutul, pentru că nu intră în fişa postului. Despre cine este atunci vorba, cine sunt cei care vor să acrediteze ideea că există şi că sunt securişti?

Sunt scursurile politizate, inutilii, sau prea utilii fostului regim, care au primit beneficii economice ca să stea pe bară cu ciocul mic şi speranţa că sunt cârtiţe. De fapt ei nu mai sunt şi nu vor mai fi niciodată ce au fost, şi cu atât mai puţin mai mult decât atât, şi o ştiu şi ei foarte bine. Lumea lor se schimbă în jur şi va dispărea o dată cu ei.

Puterea le scade pe zi ce trece datorită propriei incompetenţe în meseriile civile pe care le au. Şi atunci nu le rămâne decât să cultive frica, să îşi afirme slăbiciunea tot mai mare prin asta. Distrus la vârf în ’89, distrus la niveluri intermediere încet-încet de atunci, sistemul comunist al terorii mai supravieţuieşte doar la bază prin aceşti oameni îmbătrâniţi. Sunt demni de compasiune, victime ale propriilor lăcomii, orgolii sau naivităţi în comunism, incapabili să facă acum saltul în afara eului anacronic, şi târând generaţii de tineri pe un drum înfundat. Stăpâni închipuiţi ai unor mici feude instituţionale, ultimul refugiu al acestor rataţi, toată puterea lor mai vine (dacă neglijăm capitalul social) din întreţinerea fricii prin tehnici de intimidare.

Destructurarea acestei frici le va arăta în mod terapeutic cine sunt de fapt, victime şi vinovaţi, le va pune onglinda propriei neputinţe în faţă, le va deschide poate poarta căinţei, iar victimelor lor pe cea a iertării. Destructurarea fricii va întrerupe lanţul suferinţei printr-o suferinţă acută de moment. Distrugându-le bruma de putere prin eliminarea fricii proprii îi ajutăm şi pe ei, nu doar ne depăşim starea de slugi înfricoşate.

Deci: nu există securişti.

Pushkar – India. Impresii de călătorie

ianuarie 30th, 2011

Pushkar este unul dintre oraşele  sfinte ale hinduşilor indieni. Odată ajuns în Jaipur, călătoria către Pushkar devine oarecum obligatorie. Localitatea se află la nu mai mult de trei ore de mers cu maşina dinspre Jaipur. Poţi călători şi cu autobuzul până la Ajmer iar de acolo până la Pushkar. Este, totuşi, destul de incomodă călătoria cu acest mijloc de transport, în primul rând din cauza aglomeraţiei  şi mai apoi, nu trebuie uitat că în India autobuzele opresc  de fiecare dată când vreun călător doreşte să coboare, ceea ce înseamnă că durata călătoriei se prelungeşte câteodată dincolo de limita suportabilului. Mai trebuie adăugate la toate astea şi opririle regulate pentru tradiţionala ceaşcă de chai (ceai cu lapte şi diferite alte arome) apoi timpul necesar călătorilor pentru a-şi recupera la coborâre bagajele voluminoase care, din lipsă de spaţiu, au fost depozitate direct pe acoperişul autobuzului.

In drum spre Pushkar

În Delhi ca, bănuiesc, de altfel în fiecare capitală,  amalgamul indistinct de oameni veniţi din toate colţurile ţării şi chiar ale lumii face ca viaţa să fie câteodată mai dură. Câţi indieni nu vin anual în capitală în speranţa că vor câştiga mai bine şi mai uşor! În Pushkar, oamenii sunt amabili, deloc invazivi şi înţelegători faţă de firea sucită a turistului, o specie cu care nu e deloc uşor să tratezi. Desigur, şi aici trebuie  exersată arta negocierii. Numai că negociezi de dragul de a negocia de vreme ce oricum chiar şi preţul iniţial cerut nu e unul extrem de mare. Negocierea e o formă de socializare, până la urmă. Ne aşezăm pentru un chai în faţa unei aşa zise terase. Locul are ceva patriarhal. Focul arde într-un soi de ceaune de metal iar în jurul acestor surse de căldură sunt aşezate scaune joase, dar destul de confortabile. Într-un colţ, doi indieni joacă şah. Fiecare are un fel de galerie în miniatură, iar grupul de 7-8 persoane trăieşte meciul de parcă ar fi unul de crichet. Tabla de şah poartă urmele pasiunii lor. De fiecare dată când se mută piesele, se apasă atât de tare încât poţi auzi scrâşnetul lemnului pe lemn.

Ne plimbăm în jurul lacului, mai zăbovim o jumătate de ceas la o cafea pe terasa unui restaurant unde se pare că suntem singurii clienţi… E ciudata această senzaţie de a fi ultimul rămas într-un local ca acesta. Chelnerii indieni, nemaiavând ce face, se adună cu toţii în jurul tău, te întreabă din ce ţară vii (eu trebuie să adaug, ca de fiecare dată: „Romania-Europe”), îţi povestesc vrute şi nevrute încât până la urmă şi cafeaua devine pretext de socializare. În Pushkar, nu mă deranjează atât de tare această lipsă de înţelegere a spaţiului intim. Poate că sunt deja obişnuit cu ea sau poate că – ceea ce e mai plauzibil – sunt mult prea obosit pentru a-mi mai păsa. Oricum, tendinţa e ca în locurile pe care le vizităm pentru prima dată să dăm dovadă de mai multă toleranţă faţă de… să-i zicem, specificul local.

Nu dorm prea bine… Camera e friguroasă. Nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta. Apartamentele indiene nu au sistem de încălzire. A doua zi de dimineaţă, în drumul către piaţă, pe marginea lacului sacru, mi se oferă o floare pe care sunt sfătuit să o arunc în râu. Ştiu despre ce e vorba… Aşa-zişii sau realii (ce mai contează, practica e aceeaşi!) brahmini acostează turiştii pentru a le sugera să facă puja, un ritual tradiţional hindus care, în cazul de faţă, nu are alt rol decât acela de a mai stoarce ceva bani de la străinii curioşi şi doritori de spiritualitate profundă. Până acum am evitat cu încăpăţânare ritualul. De data aceasta, mă hotărăsc să mă las în voia aşa-zisului preot. Mă ia de mână, mergem pe malul lacului şi sunt nevoit să repet un soi de invocaţii pe care el le rosteşte, binecuvântând întreaga mea familie. Devine plictisitor. După fiecare binecuvântare, preotul rupe o petală din floarea pe care o ţine în mână şi mi-o aşează în palme. De la o vreme mă exasperează faptul că mai sunt încă atâtea petale.

Lacul sfant Pushkar

E clar că aşteaptă de la mine o sumă importantă. Întreg ritualul e patetic, deşi omul din faţa mea se străduieşte să îi imprime ceva  sacru. Finalul deja îl cunosc: mi se cer 500 de rupii (8 euro). Scot portofelul, îi întind preotului o bancnotă de 50 de rupii şi plec. Uşor dezamăgit, omul lui Dumnezeu, încearcă să negocieze. Măcar 100 de rupii. Eu unul nu negociez atunci când vine vorba de lucruri sfinte, aşa că rămânem la 50 de rupii. Ceva mai târziu, aveam să îl întâlnesc pe brahmin la umbra unui copac, bându-şi cafeaua şi fumându-şi ţigara. Cred că nu a avut o zi extrem de profitabilă.

Pushkar, deşi se află nu departe de deşertul Rajasthanului, are aerul unui mic sătuc de munte. Relativ liniştit, cu străzile lui înguste, restaurantele şi terasele pe care le găseşti la tot pasul, spaţiul acesta poate fi unul de care nu ai parte în foarte multe locuri în India. Turiştii vin aici din două motive: unii,

atraşi de relativul calm şi pitoresc al zonei, alţii pentru că în Rajasthan (şi, în special, în Pushkar) se poate găsi una dintre cele mai bune charas din India (un derivat al haşişului – iertaţi-mi imprecizia, dar cam asta e tot ce ştiu momentan despre charas).

După-amiaza plecăm către Delhi. Avem bilete de tren Jaipur-Delhi, cum, însă, planul iniţial nu cuprinsese şi această călătorie către Pushkar, acum avem ideea de a merge către capitală din Ajmer, oraş aflat la vreo jumătate de oră de Pushkar. E vorba de acelaşi tren, doar că trebuie plătită distanţa Ajmer-Jaipur. Cine ştie cam cum funcţionează căile ferate indiene, înţelege că nu e un lucru uşor de făcut. Gara din Ajmer e îngrozitoare.

Rivalizează cu cea din Agra. Copii cerşind, oameni cu diverse diformităţi, dormind pe jos sau scuipând zgomotos în stânga şi în dreapta… În cele din urmă, urcăm în tren şi, după cuvenita şi binemeritata mită oferită controlorului compensaţie pentru lipsa biletelor Ajmer-Jaipur, plecăm către Delhi, acolo unde aveam să ajungem seara târziu.

Începuse să plângă

ianuarie 30th, 2011

Doar un scâncet mai străbate printre buzele uscate.

Mi-e milă să te zgâlţâi,

Să-ţi strig trezeşte-te, întoarce-te,

Sunt mirele tău, te aştept.

Speranţele mi se topesc.

Rochia albă zace tristă în drum.

A căzut şi trandafirul alb de la piept.

Te privesc, îţi mângâi fruntea,

Îţi promit în şoaptă că te vei face bine.

Mi le fac și mie, să mă pot ierta.

Nu sunt sigur că le voi putea ţine.

Timpul trece încet.

Poliţistul nu mai apare.

Aerul nopţii îţi vântură pletele cârlionţate.

Le-am privit prea mult, oare?

Nu mai ţin minte.

Nici echipajul de la Salvare.

Ţin cu unghiile şi cu dinţii de sufletul tău, să nu se stingă.

Un nor mohorât acopere luna;

Tocmai la timp.

Palidă, începuse să plângă.

Tunisia 2011 – România 1989, istoria se repetă (oarecum)

ianuarie 30th, 2011

Tunisia today has similarities with Romania in 1989 that ought to guide U.S. foreign policy

Tunisia, January 2011. Romania, December 1989.

The similarities are eerie.

Each country was governed for 21/2 decades by an autocrat. In both countries, the people, not the elite, launch the revolution. Soldiers allied with competing factions are shooting at each other. Common people are outraged to see the palaces of the dictator’s family. French is the second language of the elite. Democrats around the world are cheering the revolution while security professionals in Western governments fret about stability. And we don’t know where the drama ends.

The similarities are important. But so are the differences.

Tunisia was a western European colony until 1956. Romania was dominated by Russia until 1989. Tunisia’s people are predominately Sunni Muslim. Romania’s are Orthodox Christian. Romania was one of the most closed societies under communism; Tunisia earns 13 percent of its gross domestic product from tourism. Romania and Tunisia are different countries with their own histories and cultures.

What are America — and Europe — to do?

First, understand reality. Tunisia’s political system has been disrupted. One powerful man is gone. The opposition, inside and outside the government, has been emboldened. But the outcome (a new democracy or a renewed dictatorship) is not pre-ordained. 1989 was the year of the democratic revolutions across Central and Eastern Europe — and also the year of Tiananmen Square. As in Romania, the culture and the people of Tunisia did not change overnight. The police chiefs, the waitresses, the business owners, the professors — and the secret police — are the same as they were last month.

In Tunisia, as in Romania, the U.S. and Europeans need to strongly promote democracy while recognizing the elites — and the voters — are the only ones Tunisia has.

Second, help the good guys. We can’t want democracy for Tunisia more than Tunisians, but we can help those who do — with moral support and resources. For too long, especially in the Arab world and in Africa, Western governments have prized short-term stability with autocrats over long-term stability with democracy. How much safer would America be today if, in 1953, the Eisenhower administration had helped protect democracy in Iran instead of helping to destroy it?

In Tunisia, the irony — and the opportunity — is that two of the most important outside powers are champions of the universal values of freedom and democracy: the United States and France. Our revolutions remain inspirations around the world. Yet, in Africa and the Arab world, American and French concerns about short-term security too often have trumped the long-term security of democracy.

This time, let’s take the long view, as we did with Romania. Our goal must be sustainable democracy, integrated into cooperation with other democracies. That means NATO and the European Union — not necessarily membership, but close integration. Tunisia was the first North African country to join Europe’s free trade zone. And, since 2004, the EU has had a „Neighborhood Policy” to build strong ties with northern Africa, as well as Eastern European countries on the EU’s borders. The courage of ordinary Tunisians this month could be the catalyst for a new architecture of peace, freedom and prosperity in the Mediterranean.

Third, articulate an end game soon, not after the bad guys have consolidated power. That was a major U.S. mistake with Russia in the 1990s. Because we were so unsure of the prospects for real change, we hedged our bets — for example, remaining silent when the Russian government crushed the parliament. In Romania, the invitation to join the EU was the single biggest stroke for progress. What is the equivalent for Tunisia?

Fourth, respect Tunisians’ culture and history. They are not Californians or Norwegians and don’t want to be. Like all people everywhere, they want a good life for their families and practical ways to be heard. But they want to keep their food, their religion, their language and their history. They want the economic and political benefits of globalization for their children without crushing the culture of their parents. That’s the genius of the European Union: prosperity, freedom and cooperation, all in 23 languages.

Fifth, embrace the spirit of the Tunisian revolutionaries — don’t fear it. Twenty years ago, the Bush administration wobbled as ordinary people in Eastern Europe stood up. In his famous Aug. 1, 1991, „chicken Kiev” speech, President George H.W. Bush warned Ukrainians against seeking independence from the Soviet Union, calling it „suicidal nationalism.” Understandable bureaucratic comfort with stability overwhelmed America’s strategic interest in freedom. The same shortsighted temptation has kept the U.S. allied with autocrats across the Middle East. As Arabs across the region watch their televisions, the Jasmine revolution can be the game-changer. It should be.

January 2011 could be remembered as the turning point in bringing Tunisia — and the wider Arab world — into the modern democratic age, as 1989 was for the 100 million people of Central and Eastern Europe. It’s in America’s and Europe’s interests to help make it happen. Let’s not waste the opportunity.

State Sen. Jim Rosapepe (senator.rosapepe@inbox.com), former U.S. ambassador to Romania (1998-2001), and Sheilah Kast (newskast@gmail.com), a journalist who covered the collapse of Soviet communism and is now host of „Maryland Morning” on WYPR, are co-authors of „Dracula Is Dead: How Romanians Survived Communism, Ended It, and Emerged Since 1989 as the New Italy.”

Articolul oferit spre publicare de catre autori.

Crina COCO Popescu este prima alpinistă din lume care încheie circuitul Seven Volcanoes

ianuarie 30th, 2011

Bucuresti – 27 ianuarie 2011

Crina COCO Popescu este prima alpinista din lume care termină circuitul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele șapte continente!

Alpinista româncă în vârstă de 16 ani, reprezentantă a Federației Române de Alpinism și Escaladă a încheiat luni, 24 ianuarie, circuitul Seven Volcanoes prin ascensiunea pe Mount Sidley – 4285 m – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Coco este totodată și prima alpinista din lume care a urcat pe Mount Sidley.

Coco Popescu a făcut parte din prima echipă de alpiniști care a urcat vreodată pe acest vulcan antarctic, alături de Alex Abramov, Mario Trimeri și Scott Woolams.

Coco Popescu - Antarctica Mt.Sidley

“Eram conștienți că suntem prima echipă ce urca pe acest munte și acest lucru l-am simțit când am căutat prin încercări repetate ruta către vârf. Am parcurs toată creasta, urmărind altimetrul, să vedem care e cel mai înalt punct al ei. Am găsit două vârfuri apropiate ca înălțime – cele mai înalte. Pe creastă eram legați în coardă și, în mod firesc, am fi ajuns într-o anumita ordine pe varf. Așa că ne-am așteptat unii pe alții și am pus piciorul pe vârf toți în același timp, împărțind bucuria premierei”, a declarat Coco la întoarcerea de pe vârf.

Coco Popescu a participat în perioada 24 Decembrie 2010 – 26 Ianuarie 2011 la expediția internațională organizată de Seven Summits Club și condusă de alpinistul rus Alex Abramov, expediție care a avut punctul de pornire în Punta Arenas – Patagonia chiliană.

Obiectivele alpinistei românce în cadru expediției au fost escaladarea celui mai înalt munte al continentului – Mount Vinson și a celui mai înalt vulcan – Mount Sidley.

Pe 4 ianuarie Crina COCO Popescu, alături de rușii Alex Abramov și Max Bogatyrev de la “7 Summits Club” și de italianul Mario Trimeri, atingea vârful lui Mt. Vinson, în Antarctica. Pentru COCO aceasta a reprezentat atingerea celui de-al șaselea vârf din circuitul 7 Summits (cele mai înalte vârfuri de pe cele șapte continente).

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Vinson

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Vinson

“La ascensiunea pe Vinson eram fascinată de frumusețea Antarticii și totul a decurs foarte repede. Vedeam ruta și locurile pe care mi le-a descrises David Neacșu și încercam să îmi imaginez etapele și ritmul în care puteam ajunge pe vârf. Alex și Max de la “7 Summits Club”, după primele ture de aclimatizare și prima etapă de mers, au zis că putem face vârful în stil rusesc, profitând de vremea bună, astfel încât în cinci zile am fost înapoi în tabăra de bază de la Union Glacier, cu vârful atins și cunoscându-ne mai bine, pentru premiera din Sidley.”

Prin ascensiunea pe Mt. Vinson, COCO și-a înscris în palmares titlurile de cea mai tânără alpinistă care a urcat pe Mt. Vinson și prima româncă ce a urcat pe Mt. Vinson.

Alpinista din România care în urmă cu 2 ani devenea cea mai tânără sportivă care urca pe Aconcagua pe ruta Ghetarului Polonez, aduce țării sale la finalul expediției din Antarctica noi recorduri mondiale:

– Prima alpinistă din lume care a încheiat circuitul Seven Volcanoes;

– Cea mai tânăra alpinista din lume care a urcat Mt. Vinson;

– Prima alpinista din lume care a urcat Mt. Sidley.

Performanțele alpinistei românce au fost susținute de Federația Română de Alpinism și Escaladă, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Rotary Club Craiova, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar și de reprezentații unor mărci célèbre de echipamente sportive: Salomon – îmbrăcăminte și încălțăminte, Beal – corzi, Explorer Sport – skiuri și Zeal – ochelari de ski.

Coco Popescu - Antarctica - Mt.Sidley

Despre sportiva Crina COCO Popescu:

– Crina Coco Popescu s-a născut în Râșnov, România și escaladeaza munți de la 6 ani;

– Coco este membră a ”Clubului Sportiv Montan Altitudine” afiliat “Federației Române de Alpinism și Escaladă”

-La 11 ani a urcat în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat și Mont Blanc;

– La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

– La 13 ani urca varful Kazbek în Caucaz, Damavand și Alam Kuh in Iran;

– La sfârșitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

-În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania și Elbrus în Caucaz;

– În ianuarie 2010 a fost în expediție în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe și Carstensz Pyramid, iar în vara lui 2010 a escaladat Pico de Orizaba și McKinley în America de Nord;

– La 16 ani Coco Popescu are șase recorduri de vârstă în alpinism, cărora li se alătură cele doborâte în Antarctica, și un titlu de Maestru al Sportului;

-În 2010 Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism și Escaladă.

Despre Seven Volcanoes

Seven Volcanoes reprezintă circuitul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent:

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

– Damavand – Asia

– Giluwe – Oceania

– Ojos del Salado – America de Sud

– Pico de Orizaba – America de Nord

– Sidley – Antarctica

Primii alpinisti care incheie circuitul Seven Volcanoes sunt romanca Crina COCO Popescu si italianul Mario Trimeri.

Inadvertențe și confuzii culinare

ianuarie 30th, 2011

Parcurg saptamanal zeci de pagini dedicate gastronomiei si remarc deseori confuzii, multe inexactitati legate de retetele publicate.

Nu de mult o rubrica numita Mancare mexicana, aparuta in Culinar.ro  adauga supa Gazpacho.

In primul rand supa in sine isi are o istorie milenara inca din perioada ocupatiilor romane din bazinul mediteranean. Legionarii romani carau cu ei ca alimente paine uscata, ulei de masline, sare cu care isi preparau un amestec de supa rece cu rosii coapte, usturoi.

Consacrarea clasica a supei Gazpacho apartine spatiului andaluz, in Spania.

Gazpacho se compune dintr-un amestec de rosii, usturoi, ardei iute, ulei, castraveti proaspeti si ceapa care se amesteca reducandu-se in piure. Se adauga si putina gheata maruntita amintind ca supa in discutie  se consuma in zilele toride de vara.

Cristofor Columb pe perioada expeditiilor sale asigura o mare parte din hrana navigatorilor cu amestecul de baza al supei Gazpacho: ulei de masline, otet (sau suc de lamaie), usturoi tinut in butoaie.

Gazpacho se intalneste in diferite variante regionale in Spania, ca atare apartenenta acesteia la bucataria iberica este de netagaduit.

Nu contest circulatia si impamantenirea multor retete pe alte meleaguri de colonizare hispanica, dar atribuirea originii trebuie respectata.

Traiesc de doua decenii printre vorbitori de spaniola din America Latina si lucrez cu multi bucatari din Mexic, Peru, Salvador sa mi-am format deja o imagine asupra retetelor specifice. Nu mai vorbesc de voiajele in zona si de restaurantele din Florida, Texas, Arizona, California ce sunt adevarate porti de cunoastere a gastronomiei mexicane.

Sunt convins ca asa zisii specialisti gastronomi de la curtea damboviteana de pe diferite site-uri folosesc copy-paste-ul si compilarea ca sport national, fara ca documentarea in domeniu sa fie prima conditie a materialului publicat.

Asa cum am mai sesizat in cateva articole anterioare snobismul si exhibitionismul uunor Chirite de provincie  ce vor sa epateze prin nume pretioase, prin preluari abuzive ale unor termeni emit meniuri ce nu au nimic de a face cu mancarurile servite.

In acelasi grupaj de retete mexicane autorul prezinta o reteta nationala mexicana intr-o varianta inadvertenta. Guacamole, o salata (asemnea vinetelor) se compune din cateva ingrediente specifice Mexicului, frunze de coriandru, avocado si lamaie. Autorul probabil prin copierea retetei confunda coriandrul cu patrunjelul care se aseamana la culoare, nu insa la gust. Daca e sa prezentam esantioane culinare unui public necunoscator al mesei mexicane, atunci sa avem decenta sa difuzam retetele asa cum sunt ele in tara de origine, si nu in interpretari arbitrare.

PS Pentru documentare amintesc articolul  Regele Gazpacho din revista Andalucía costa del sol.

Doamna brună

ianuarie 30th, 2011

În tren doamna brună stătea la fereastră

Şi privea mirajul ţărmului discret

Peste care toamna roşu-violet,

Parfuma cu brumă Dunărea albastră

Am rămas pe gânduri măcinând tăceri

Când mijeau în jururi flori de chihlimbar

Şi treceau prin aer oamenii de var

În poieni abstracte îngropând averi,

Timp în care două lacrimi de mărgean

Curg pe-obrazul doamnei brune de la geam.

Nu vă convine în UE? E prea târziu și nu meritați înțelegere

ianuarie 30th, 2011

Zilele trecute am primit prin e-mail un video postat pe Youtube în care fostul disident sovietic Vladimir Bukovski asemuia Uniune  Europeană cu fosta URSS. Tot respectul pentru Bukovski, care a suferit un tratament cumplit  timp de 12 ani în instituții psihiatrice, dar comparația este absurdă, iar echivalarea “corectitudinii politice” cu Gulagul este extrem de forțată. Nu este locul aici să mă apuc să combat ideile simpliste expuse de Bukovski în acest filmuleț de cinci minute.

Dar conținutul acestui video, tradus de o manieră rudimentară, pare să fie în consonanță cu opiniile unei părți, probabil nu nesemnificative, a românilor. Pe măsură ce precaritatea situației economice a României se prelungește, vânătoarea de responsabili și, de ce nu,  de țapi ispășitori se intensifică.

Și în fruntea acestei liste, care cuprinde, pe lângă politicienii locali, FMI-ul, Banca Mondială, evreii, franc-masoneria, papistașii, se află aproape întotdeauna Uniunea Europeană.

A crescut preţul benzinei? E de vină UE. Nu se mai găsesc produse românești pe piață? E de vină UE. Nu mai e voie să tai porcul în curte? E de vină UE. S-au introdus documente biometrice, cu “cipul Diavolului – 666”? E de vină UE. Și așa mai departe.

Uniunea Europeană, a cărei membră România a devenit de la 1 ianuarie 2007, este percepută ca o entitate separată de statele membre, de parcă nu ar fi formată din ele, un fel de cabală invizibilă care nu are nimic mai bun de făcut decât să conspire împotriva României și a poporului român.

Desigur că aderarea României a adus numeroase dezavantaje. Piața unică europeană, care presupune libertatea de mișcare a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului, a expus țara la o concurență cu care nu a fost obișnuită niciodată în istoria ei.

Mulți români își simt identitatea națională amenințată, nu prin dictat de la Moscova, ca în anii 1945 – 1958 (circa), ci prin directive de la Bruxelles.

Prin aderare, România a purces la cea mai mare cedare benevolă de suveranitate din istoria ei. Cetățeanul simplu ar putea spune: n-am știut ce mă așteaptă, atunci când eram în favoarea aderării, după cum mă întrebau sondajele de opinie.

La care eu am să răspund că nu am nicio simpatie pentru cetățeanul euro-entuziast de dinainte de 2007, devenit eurosceptic sau chiar eurofob după acea dată. De ce? Pentru că așa cum acest cetățean (generic) ar vrea să muncească precum în socialism și să traiască precum în capitalism, tot așa el s-a așteptat ca aderarea la UE să însemne doar avantaje, în esență “să ne dea”, să ne protejeze de ursul de la răsărit, iar noi să ne prefacem că zicem ca ei și facem ca noi, ca în România unde e valabilă regula de aur “las’că merge și așa”.

Vrem doar avantaje, nu și dezavantaje

Și inițial a fost avantajos. Puteai să mergi oriunde în celalalte 26 de țări membre doar cu cartea de identitate, chiar să muncești legal în unele dintre ele (și la negru în celelalte) și să trimiți bani acasă.

Ulterior însă cetățeanul și-a dat seama că a face parte din Uniunea Europeană implică și obligații și banii mult așteptați de la Bruxelles n-au venit, deoarece nici statul și nici cetățenii nu au avansat, din neștiință sau din rea credință (corupție) proiectele necesare pentru ca UE “să ne dea”.

A devenit o modă să spui că UE este condusă de o birocrație coruptă și ruptă de realitate. Te întrebi însă dacă aici nu e vorba de râde ciob de oală spartă, din moment ce în România nivelul corupției este printre cele mai ridicate din UE. Uneori te întrebi dacă românii n-ar duce-o mai bine dacă ar fi conduși direct de la Bruxelles (întrebare care s-ar putea pune și pentru greci, irlandezi și alte câteva popoare care trec prin dezastre financiare).

Președintele Traian Băsescu se declară ofensat (și ca el mulți alți români) de faptul că Franța, Germania și alte țări din UE nu acceptă includerea României în spațiul Schengen de mișcare liberă datorită lipsei de securizare a frontierei cu Republica Moldova și Ucraina. Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a dat de înțeles chiar că legea prin care s-a facilitat dobândirea cetățeniei române de către cei din Republica Moldova ar fi o cauză a neadmiterii României în Schengen.

Înainte de 2007 românii au ales doar politicieni care erau pro-europeni, inclusiv PRM-ul lui Vadim Tudor, care nu s-a opus niciodată aderării României la UE. Euroscepticismul, ca să nu mai spun de eurofobie, era la acea dată la nivelul cel mai redus din Europa.

Românii, în frunte cu politicienii lor, trebuie să înțeleagă că atunci când intri într-un club (chiar fără să îndeplinești condițiile, așa cum s-a întâmplat cu România în 2007) trebuie să-i respecți regulile și să admiți că nu ai numai drepturi ci și obligații.

Toate acestea erau cunoscute dinainte de 2007, așa încât acum lamentațiile și înjurăturile la adresa UE sunt tardive.

Comuniștii “au jurat” credință lui Voronin sau PCRM-ului?

ianuarie 30th, 2011

Condiționați să-și apere integritatea rândurilor sale, comuniștii au recurs la metode apropiate de cele masonice, îmbinate cu trăsături de supușenie față de cultul personalității, cultivat în cadrul PCRM față de V. Voronin. Jurământul de fidelitate impus deputaților PCRM în legătură cu alegerea președintelui țării denotă intenția strategilor interni de a induce un legământul direct față de persoana lui Voronin. Accentul pe moralitatea legăturii dintre membrul de partid și PCRM vine să precizeze de fapt atașamentul lor față de Voronin, deoarece acesta în pofida “vechimii” sale reprezintă reper puternic pentru o parte din electorat şi nucleul de partid.

Totodată, invenția cu “jurământul” [1] vine să secreteze mecanic valoare Partidului Comuniștilor, supus criticilor publice pentru faptul că se conduce după scopuri înguste și apropie țara de o nouă criză politică. Introducerea “jurământului” în jocul politic reprezintă și o necesitate de a se reabilita public, raliându-se astfel la retorica Alianței, construită pe o serie de principii sensibilizante pentru alegători, pe care partidele din AIE2 le revendică în ambundență.

În altă ordine de idei, acest jurământ în interiorul partidului vine să mobilizeze propriul electorat, încurajându-l să se opună guvernării și tentativelor de a-i atrage de partea sa. Mesajul comunist, cu tentă concomitent biblică și masonică, transmite semnale clare interceptate de către alegători și din perspectiva alegerilor locale din acest an.

Există voci încrezute că “jurământul” comuniștilor este dedicat să oprească ofensiva partidelor AIE2, antrenate în prezent să seducă comuniștii mai cooperanți.

Adevărul este că niciun angajament nu poate crea impedimente pentru a corupe un deputat din cadrul PCRM după cum s-a întâmplat anul trecut cu o pleiadă de comuniști, care au dispărut de pe scena politică, fie stagnează sau se află sub nivelul acceptabil. Dar spre deosebire de înțelegeri politice anterioare, jurământul semnat acum are menirea de a responsabiliza și victimiza la maxim deputații comuniști. Este un fel de comandă de a se monitoriza reciproc și de a preîntâmpina orice formă de “trădare” în folosul intereselor AIE2.

În linii generale, prin “jurământul” impus comuniștilor de către conducerea PCRM se poate înțelege o formă de contra-atac la adresa demersurilor Alianței, învățată din anii precedenți că poate să disperseze monolitul comunist. Acest gest de coeziune și “fraternitate” între comuniști permite PCRM-ului să intre cu o poziție mai consolidată în negocierile cu AIE2.

Referințe:

1. „Mă oblig să nu uit că votul fracţiunii Partidului Comuniştilor şi votul meu personal întotdeauna trebuie să reprezinte o poziţie unică. Mă oblig să nu uit că încălcarea angajamentului în cauză reprezintă cea mai gravă crimă morală împotriva intereselor Partidului Comuniştilor, împotriva a mii de susţinători, care mi-au încredinţat dreptul de a acţiona în numele lor”, http://www.azi.md/ro/story/16073

Dragoste aromată în luna lui Gerar

ianuarie 30th, 2011

M-am născut în toiul iernii, într-o zi de ianuarie, lună cunoscută în calendarul popular românesc drept “luna lui Gerar”. De-a lungul anilor, aniversarea zilei mele de naștere a fost pusă întotdeauna sub semnul gerului, al zăpezii, țurțurilor de gheață, simboluri ale iernii românești. De aproape 16 ani locuiesc în Toronto, unde iarna este și mai necruțătoare, luna ianuarie fiind caracterizată de cele mai scăzute temperaturi meteorologice. Ce aș putea să îmi doresc în această zi? Poate o scurtă evadare într-o insulă din Marea Caraibelor unde, sărutată de razele soarelui, mângâiată de valuri, în reflexiile nisipului argintiu, să îmi încarc trupul cu energie, căldură și optimism.

Anul acesta am rămas acasă, “îngropați” în zăpada care se cerne necontenit de câteva săptămâni încoace. Deși pârtiile de schi sunt deschise și îmbietoare, temperaturile extrem de scăzute ne-au descurajat să ne avântăm într-o excursie de o zi pe versanții dealurilor din Ontario. Ne-am mulțumit să ne “cuibărim” în casă, la gura focului din șemineu, cu un pahar de vin bun, depănând amintiri, țesând planuri. Am fost felicitată încă de dimineața de familie și prieteni, ziua se creiona în linii moi, odihnitoare, pe placul inimii mele. Nu puteam să îmi doresc mai mult.

La un moment dat, fiica mea a dispărut din camera unde ne aflam, pentru ca după o vreme, să o aud în bucătărie, deschizând și închizând ușile frigiderului, dulapurilor, pregătind o “operațiune” culinară. Au fost puse în mișcare castroane, teluri, linguri de lemn, au fost sparte ouă, albușurile bătute spumă. Curiozitatea m-a îndemnat să pășesc timid în bucătărie unde, pe masa încăpătoare, se înfățișau în frumusețea lor, castroane cu diverse ingrediente, aflate în diverse faze de preparare.

Fetița de unsprezece ani, cu părul lung prins la spate, șorțul legat gospodărește pe mijloc, mânecile bluzei suflecate, trecea, parcă în pași de vals, de la un castron la altul, măsurând, amestecând, aruncând din când în când o privire în cartea de bucate deschisă la pagina prăjiturilor îmbietoare.

“Ce faci iubito?” am întrebat.

“Știi mama, nu ți-am cumpărat niciun cadou de ziua ta, așa că m-am gândit să îți pregătesc o surpriză dulce, niște ‘cupcakes’ ”, mi-a răspuns fericită, cu un zâmbet luminos pe față.

Era pentru prima dată că se apucase de o asemenea operațiune singură, neasistată de mine. De mică îi plăcea să mă privească gătind, pregătind prăjituri sau torturi, insista să mă ajute, să fie acolo, lângă mine, cu mine, pentru mine.

Emoționată, am părăsit bucătăria, înțelegând că o asemenea surpriză trebuie gustată în deplinătatea ei. Am așteptat cuminte în cameră, lăsându-mă pradă amintirilor nostalgice legate de anii copilăriei fiicei mele, văzând-o cu ochii minții, rostind primele cuvinte, făcând primii pași. Eram fericită și mândră totodată, dându-mi seama că “așchia nu sare departe de trunchi”.

Dedicația Mamei pe cărticica de bucate

Mi-am amintit de mine, fetița cu părul cârlionțat, care, aflată la aceeași vârstă cu fiica mea, a dorit să pregătească părinților, plecați de acasă pentru câteva ore, o surpriză. Mama îmi dăruise o cărticică de bucate și răsfoind-o, ochii mi-au căzut pe o rețetă de chec cu glazură de ciocolată. Părea ușor de pregătit, așa că, urmărind instrucțiunile pas cu pas, adăugând ingredientul principal, care nu lipsea niciodată din casa noastră, dragostea, în scurt timp, am turnat compoziția în forma de chec, am așezat-o în cuptorul abia aprins și am așteptat o jumătate de oră, așa după cum era recomandat în rețetă. Îmi amintesc și astăzi dezamăgirea trăită atunci, realizând că încercarea mea dăduse greș. Checul nu era copt. L-am scos din cuptor și l-am privit minute în șir. Unde greșisem? Părinții se întorseseră acasă, găsindu-mă privind dezamăgită la compoziția coaptă doar pe jumătate. Am învățat atunci o lecție utilă, explicată cu răbdarea-i caracteristică de dulcea mea mamă: cuptorul trebuie încălzit la temperatura dorită, cu câteva minute înainte de a da la copt checul așezat în forme. Din păcate, la cei 11 ani ai mei, mă bazasem exclusiv pe instrucțiunile scrise în cărticica de bucate, care, spre surprinderea mea, nu menționau un amănunt atât de important! Mama însă m-a încurajat, am pus checul înapoi în cuptor, iar în final, tata a savurat surpriza dulce a fiicei, fără niciun fel de comentariu. Important era gândul bun, gestul de iubire al fetiței cârlionțate.

Acestea erau amintirile care mă copleșiseră când, fiica mea m-a strigat cu bucurie în glas “Mamă! Vino să vezi ce bine au ieșit!”

Echipată cu mănuși groase, mult prea mari pentru palmele ei, ținea mândră în mâini, tava cu micuțele “cupcakes”, un miros îmbietor de aluat copt și aromat învăluind-o. Era toată un zâmbet, soarele pătrundea prin fereastra bucătăriei, luminând ca un reflector actul final, plin de succes al actriței în devenire. Merita, într-adevăr, aplauze la scenă deschisă. Mi-am simțit ochii umeziți, vocea îmi tremura, am îmbrățișat-o îndelung, șoptindu-i cu toată dragostea “fetița mamii, harnicuța mea”.

M-a adus cu repeziciune la realitate, rugându-mă să o las să continue cu ornatul prăjiturilor. A găsit până și minusculele bomboane colorate pe care le folosesc de obicei, la decoratul torturilor aniversare.

“La mulți ani, dragă mamă!” mi-a urat din inima ei de copil, întinzându-mi un platou încărcat cu prăjiturele aromate, stropite în culori vesele ca și spiritul ei.

Marcel Iancu – evreu și sionist (4)

ianuarie 30th, 2011

(continuare din numarul precedent)

Desi scris in 1980, la virsta de 85 de ani, fapt care explica micile inexactitati in plasarea evenimentelor in timp, manuscrisul ” Arta mea si sionismul” dezvaluie citeva etape din viata artistului, care l-au influentat in perceptia apartenentei si a identitatii sale, momentele de suferinta traversate, precum si totala sa adeziune la ideologia sionista.

Citeva citate sint necesare, pentru a intelege ceea ce a simtit Marcel Iancu, dupa incidentul cu fostul sau prieten, Ion Barbu.

[…]

„Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.

A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.

Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare;

[…]

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

Trebuia neapărat şi cît mai curînd să plec.

N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atîţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.

Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

[…]

am pornit în pribegie, fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam, şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel-Aviv.

În acel moment eram un om liber.

[…]

Aveam oroare de „civilizaţia” care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu, îi mai susţinea.

[…]

Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.”

Puternic marcat de masacrarea evreilor din capitala Romaniei si de marturiile refugiatilor, Marcel Iancu picteaza peste 100 de opere,  care au ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Genocide -1945 - Marcel Iancu

In anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publica albumul „Kav Haketz” ( On the edge, Pe muchie), in care sint reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, in alb-negru si in culori, impreuna cu versuri si marturii ale marilor poeti de limba ebraica, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel si altii, ca omagiu adus de literatura israeliana creatiei lui Marcel Iancu. In prefata acestui album, pictorul mentioneaza incercarile sale de a arata aceste desene unor artisti israelieni, sperind sa le expuna, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul ca ” niciun evreu nu ar vrea sa le vada”.

Abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, se organizeaza expozitia ” On the edge”, in memoria lui Mishu Goldschlager-Costin,  la Muzeul „Janco-Dada” din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum si in Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzind 80 de lucrari pe tema Holocaustului, (inclusiv cele legate de Pogromul de la Bucuresti),  desene  figurative, cu elemente grotesti,  expresioniste, in care vibreaza ecoul ororilor care i-au schimbat viata si directia artistica. Fondator al curentului Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu  intemeiaza, in 1953, colonia artistilor, in satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene si liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).

In „Arta mea si sionismul”, Marcel Janco isi manifesta patriotismul si solidaritatea cu poporul evreu, numeroase opere fiind consacrate Razboiului de Independenta din 1948, an in care s-a creat Statul Israel.

[…]

„În ceasul cînd, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.”

[…]

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.”

Wounded Soldier - 1949 - Marcel Iancu

In lucrarile lui Marcel Iancu putem remarca diferenta de abordare a subiectului soldati si razboaie. Daca in „Le Poilu”, creata in Romania (1929), ca si in operele sale din perioada Zurich (1915-1920), se simte protestul sau contra razboiului, in „Genocide”-1945 se percepe durerea sa, amprenta pe care a lasat-o Holocaustul in sufletul artistului.

In „Death Of A Soldier” -1949, in ciclul ” The Wounded Soldier”-1949 – citeva picturi pe aceeasi tema, precum si in „The Parade that Never Marched”-1949, ca si in „Wandering Jew”,  „Immigrant Ship”, „Ma’abara”, „Air-Raid Alarm” „Maccabies”, „Defence of Jerusalem”, in toate lucrarile legate de Razboiul de Independenta, precum si in intreaga sa activitate artistica si pedagogica, in Israel, la Tel Aviv, Ein-Hod, Sefad (Tzfat),  Marcel Janco se dezvaluie ca un artist angajat, identificindu-se cu istoria poporului evreu, cu traditia iudaica,  precum si cu aspiratiile statului Israel. Desi nu si-a insusit niciodata limba la perfectie, desi scria in ebraica folosind caractere latine, chiar daca, in citeva interviuri, aminteste meleagurile natale, dilema sa identitara este rezolvata, gasindu-si ecou  si in operele sale.

Death Of A Soldier -1949 - Marcel Iancu

In „In the struggle: Marcel Janco, paintings of the forties” editata de Muzeul Janco-Dada din Ein-Hod, precum si in catalogul expozitiei „1948, The War of Independence in Israeli Art” – Eretz Israel Museum, 1988, Tel Aviv, istoricul de arta Gideon Ofrat sublineaza identificarea artistului cu noua sa patrie, analizind in detaliu operele relevante.

Contributia lui Marcel Jancu la arta israeliana si universala este imensa si insuficient analizata. Se simte necesitatea unor noi cercetari, a unui catalogue raisonne, a dezvaluirii unor aspecte biografice mai putin cunoscute. Sper ca D-na Dadi Janco si restul familiei ne vor ajuta, in acest sens. Eu am incercat, in rindurile de mai sus, sa punctez citeva aspecte, legate de identitate si de crezul sau, care l-au influentat pe marele artist in tematica si abordarea artistica, atit in picturile sale figurative, cit si in creatiile abstracte.

Marcel Iancu a fost, in primul rind, un evreu a carui familie a suferit, un democrat care, persecutat in tara natala, in urma legilor rasiale si a masacrelor legionare, si-a regasit apartenenta la poporul evreu, alaturi de care suferea, si-a descoperit salvarea in sionism, in identitatea sa israeliana, la care a aderat cu toate fibrele sufletului sau.

Referinte bibliografice:

– Documente si fotografii din arhiva familiei Janco – Tel Aviv

– Puntea de Fildes nr 1 -11.4.1925

– Puntea de Fildes nr 2 -2.5.1926

– Shevet Romania, nr 8-9 (septembrie 1980), Tel Aviv

– Kav Haketz -1981 (ed. Am Oved) -Tel Aviv

– On The Edge – catalogul expozitiei -1990, Ein Hod

– Centenar Marcel Iancu (1985-1995)- catalog, 1996, Bucuresti

– Marcel Janco – interdisciplinary artist -catalog, Bauhaus Center, 2005, Tel Aviv

– Marcel Iancu – Biroul de studii moderne – 2008, Bucuresti

– Marcel Janco – album, introducere A.B. Yoffe, 1982, Tel Aviv

– In the struggle: Marcel Janco, paintings of the forties- Spring 88, Janco-Dada Museum, Ein-Hod

– 1948 – The War of Independence in Israeli Art, Eretz Israel Museum, Tel Aviv, Spring-Summer 1988, exhibition and    catalogue, Dr Gideon Ofrat

– Marcel Janco – manuscrise inedite


©Vlad Solomon  – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisă  fără aprobarea autorului.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Frumoasele momente ale vieții

ianuarie 30th, 2011

Haleakala de pe insula Maui

“Casa A Soarelui” in limbajul si intelepciunea Havaienilor”, cel mai mare vulcan adormit renumit pentru frumusetea lui virgina, magestic crater muntos de peste 3055 m, nascut din fundul oceanului Pacific, frumusete divina de o magnitudine colosala, creator si distrugator in acelasi timp iar pentru noi, fereastra deschisa prin care cu mare usurinta trece reflectia mintii noastre spre un amestec simultan de trecut, prezent si viitor. Creator al unei panorame unice pe planeta noasta, cu conuri vulcanice multiple, cu nisip rosu si negru, cu mari deschideri calderice care ametesc si incanta in acelasi timp.

La rasarit de soare imagini neprevazute apar, norii se aduna in diferite forme feerice, culori gentile formate din finetea razelor de soare ilumineaza stancile severe ca nu dupa mult timp, de deasupra norilor, un glob de foc sa se iveasca incet, incet vestind inceputul unei zile noi.

O aventura Polynesiana cu sculare la doua dimineata, cu mult mers pe jos si indelungi asteptari infrigurate acolo sus pe varful casei soarelui, cu respiratii taiate atat de presiunea atmosferica scazuta cat si de spectacolul dramatic oferit prin aparitia astrului celest.

Scena sublima la care am avut sansa sa asist, experienta de o frumusete fenomenala ce nu poate fi descrisa prin cuvinte va ramane pe vecie in sufletul si in memoria mea ca o imagine de un inalt grad de desavarsire, dupa mine o imagine dumnezeiasca.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Sfârșitul ideologiei. In Memoriam Daniel Bell (1919-2011)

ianuarie 30th, 2011

Traim, o spunem adesea, intr-o era post-utopica, post-ideologica, post-istorica, post-industriala, post-moderna.  Nu ne amintim insa ca aceste concepte nu s-au nascut spontan, ca au existat un numar de mari ganditori care le-au cladit pe baza unor profunde studii si a unor remarcabile intuitii.  Daniel Bell, care s-a stins din viata la 91 de ani, a fost unul dintre gigantii stiintelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocatia liberalismului anticomunist in veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gandirea sa a stat sub semnul unei confruntari necontenite cu marxismul si cu avatarele acestuia in lumea de azi.   Cartile sale raman repere inconturnabile pentru intelegerea trecutului, analiza prezentului si anticiparea viitorului. Sa amintesc aici clasicul volum, in fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice,The End of Ideology, o carte menita sa surprinda extinctia eshatologiilor,a  teleologiilor si a teologiilor politice in anii 60. Sintagma a facut o spectaculoasa cariera, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University sa se planga in repetate randuri de faptul ca ar fi fost gresit inteles, ca nu a sustinut sub nici o forma disparitia ideologiei in genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absoluta a realitatii. Era vorba, in viziunea sa, de marile mutatii sociale ignorate de marxisti, de transformarea proletariatului industrial investit candva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, intre care, scria Bell, aparitia cartilor de credit a reprezentat ea insasi o revolutie, a schimbat decisiv mentalitati si comportamente. Imi amintesc ca am citit prima oara The End of Ideology cand mai eram in Romania, prin 1975, cartea circula clandestin fiind mentionata de ideologii de serviciu de la Era Socialista doar spre a fi anatemizata.  Din momentul in care am inceput sa predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, in primavara anului 1985, am recomandat constant cartile lui Daniel Bell. Am scris in acei ani eseuri despre el care s-au transmis la “Europa Libera”.

Cand Partisan Review a publicat in 1998 un articol al meu despre relatiile dintre ideologiile revolutionare si miturile politice ale modernitatii, m-am referit si la cartea lui Bell, spunand ca marele ganditor s-ar fi inselat plasand declinul ideologiilor in anii 60 (cartea a aparut chiar in 1960). Argumentul meu era ca tocmai atunci, deci in 1968, s-a produs o resurectie a ideologiilor revolutionare (Mai 68 cu exaltarea celor trei M–Marx, Mao, Marcuse, revolta anti-totalitara a studentilor de la Universitatea din Varsovia, dar si idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stanga din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenteasca din Mexic).  In fapt, sustineam (si ma mentin pe aceasta pozitie), ca epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu miscarile revolutionare din 1989 din Europa de Est si Centrala: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice.  In paginile lui Partisan Review, am fost onorat sa pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergura. La cursurile mele despre radicalism, utopii si mituri politice am utilizat editia a II-a din The End of Ideology ca lectura obligatorie.  Consider ca si celelalte lucrari ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gandirii sociale:  The Coming of the Post-Industrial Society (1973) si The Cultural Contradictions of Capitalism(1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre ganditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul si critica totalitarismelor (fascist si comunist). In noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. sa-l viziteze pe Daniel Bell si a facut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog.  Sper sa-l publice cat mai curand.

Nascut intr-o familie de emigranti evrei din Europa de Est, cel care pana la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectuailor din New York numit adeseorti The Family (Mary McCarthy a scris un roman a clef despre aceasta fascinanta si extrem de influenta comunitate spirituala). Cei mai apropiati prieteni ai sai, studenti si ei in anii 30 la City College din New York, au fosr Irving Kristol, Irving Howe si Nathan Glazer. Acesti patru ganditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau sa reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asuptra marilor dileme ale Americii din a doua jumatate a veacului al XX-lea. Articolele lor au aparut in reviste intrate in legenda, intre care Partisan ReviewThe New LeaderCommentary, Encounter, The New Republic siDissent. Irving Howe, a ramas pana la sfaristul vietii un socialist democratic, s-a opus razboiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington si Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reforma sociala diferite de revolutionarismul de tip marxist, leninist, trotkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stangi si ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor in America secolului al XX-lea, realizat in 1998 de Joseph Dorman, se intituleaza “Arguing the World” si ii are ca protagonisti pe Bell, Howe, Glazer si Kristol.

Arguing the World Poster [35.9 Kb]

In 1965 Daniel Bell si Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revista care avea sa influenteze decisiv optiunile de politici publice din anii ce-au urmat. Prin definitie un sceptic in raport cu orice ideologie “tare”, prin formatie un socialist democrat, prin vocatie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber si Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologica in miscarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea sa se lase prins in nici o formula ideologica limitativa, fie ea marxismul ori structuralismul functionalist.  In lumea stiintelor sociale  a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan si de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedra, la Harvard, dupa 1969). A fost un adversar al oricarui apriorism inghetat,  al speculatiilor oraculare atat de indragite de diversii radicali.   I-a repugnat orice forma de sectarism: politic, ideologic, religios.  A sustinut valorile democratice in lupta anti-totalitara (in consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin ori, mai aproape de noi, in aceeasi directie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Farcasanu, N. Carandino si Petre Pandrea). Cand Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell si-a dat demisia de la The Public Interest.  Nu suporta etichetele, nu se lasa tintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (desi, chiar in Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea sa fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit “un neonservator pragmatic”).  Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slabiciune pentru traditia anti-despotica a mensevismului (sa nu uitam ca din acea directie s-au nascut primele cercetari sovietologice).  Ca si Leszek Kolakowski (un ganditor pe care l-a pretuit si de a carui calda apreciere s-a bucurat el insusi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat “socialist in economie, liberal in politica si conservator in cultura”.  Cand am scris in urma cu cativa ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-am gandit exact la acesti admirabili intelectuali ale caror biografii stau marturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au facut parte, alaturi de cei amintiti mai sus, personalitati precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, François Fejto, Sidney Hook, Jacek Kuron,Ferenc Feher ori Tony Judt).  Doua din cartile sale au fost incluse printe cele 100 de lucrari de maxima influenta din secolul XX de catre Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotriva un scholar si un intellectual.  A intruchipat stralucit ambele ipostaze, dar cred ca secretul viabilitatii operei sale provine mai cu seama din curajul de a nu renunta la chemarea sa de intelectual: “The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities”.

De ce-i consider incompetenți pe politicienii români

ianuarie 30th, 2011

Nu pe toţi – ci pe covârşitoarea majoritate. Poate mai mult de nouă din zece. Despre ei vreau să vă propun un moment de reflecţie, nu despre excepţiile care nu reuşesc să schimbe tonul în politica românească de orice culoare. Dar să mă explic.

Primul motiv pe listă (nu şi cel mai important, pe care îl las la urmă) este pentru că politicienii români nu au ideologie. Ei nu-şi pun eforturile în slujba unor idei, a unor comandamente sociale pe care şi le asumă în numele unor categorii sociale reprezentate, ci se reprezintă doar pe ei înşisi şi interesele lor, în a căror neîntreruptă slujbă se află. Ei au reuşit să transforme partidele în ceea ce numeam cu o săptămâna în urmă triburi, respectiv grupări complet dezinteresate de binele naţiunii, luptând pentru supremaţie împotriva altor triburi.

În al doilea rând, considerând însăşi definiţia competenţei ca fiind acea capacitate a unei persoane sau grup de persoane de a îndeplini o sarcină sau misiune care figurează în descrierea fişei postului sau în regulamentul de funcţionare, prin prisma modului în care au câştigat puterea şi apoi au pierdut-o, politicienii şi partidele din care fac parte nu prea şi-au îndeplinit sarcinile din 1989 încoace. Mai precis, au venit de fiecare dată la putere pe valul unui vot negativ la adresa „celor de dinainte” şi au pierdut puterea fiind repudiaţi de electorat pentru neîndeplinirea promisiunilor, pentru corupţie şi nepotism. Cu alte cuvinte, ajungând la putere, ei nu au menţinut-o prin competenţă ci prin prerogativele legale pe baza cărora funcţionează democraţia: între acestea, imposibilitatea de a organiza trimestrial alegeri (trei luni fiind media după care, de fiecare dată, populaţia s-a lămurit că a dat puterea cui nu trebuia).

Politicienii români sunt incompetenţi şi prin cantitatea incredibilă de compromisuri pe care o fac nu atât din inconsistenţă ideologică sau viziune, cât din diverse alte tipuri de incultură sau tembelism comportamental. Între acestea, participarea nemijlocită la diverse evenimente prilejuite de superstiţii populare, dezastre, evenimente sportive sau religioase, mondene sau private, pentru a fi văzuţi, eventual „dându-şi poalele peste cap”, se află pe o poziţie privilegiată. Apetenţa pentru publicitate de altfel sesizată de mijloacele de informare în masă şi în special de televiziuni au făcut posibile de altfel derapaje ideologice dintre cele mai suprarealiste, având în vedere oportunitatea oferită liderilor de partide de a explica publicului larg ceea ce mulţi membri ai propriilor partide nu înţeleg (dar acceptă pe considerente tribale ca fiind noile cuvinte de ordine, de la o etapa de compromisuri la alta).

Am cunoscut sau am auzit de foarte puţini politicieni români care să aibă o meserie de pe urma căreia să poată trăi. Din acest punct de vedere, cu cât căutăm mai sus în ierarhia unui partid, cu atât găsim indivizi care au avut note mai proaste la şcoală, care au practicat mai puţin meseria pentru care au cât de cât o calificare oficial recunoscută, care au interacţionat mai puţin cu alte persoane în afara sferelor de influenţă şi a afacerilor tribale, undeva pe piaţa liberă a valorilor unde de fapt ei nu au decât o valoare extrem de redusă sau nulă. Prin urmare demersurile acestor persoane înrolate în activităţi politice nu vor fi în veci de veci dirijate spre încurajarea competiţiei şi a competenţei rezultate de aici într-o piaţă liberă.

Am lăsat la urmă motivul cel mai puternic pentru care consider că politicienii români sunt incompetenţi. Acesta este discrepanţa desăvârşită între modul lor de viaţă şi cel al persoanelor în ai căror conducători se erijează, pe fondul minciunii că ei doresc binele popular, al naţiunii. Politicienii români par să nu fi aflat că una dintre definiţiile politicianului este aceea că este acea persoană mai interesată de favoruri şi putere decât de principii şi ideologie. Ar fi mult mai simplu şi mai corect dacă ei ar recunoaşte acest lucru şi am şti de la bun început cu cine avem de-a face. Am avea o competiţie autentică între nişte indivizi despre care am şti că sunt posedaţi de diverse forme de egocentrism şi atavism – şi i-am putea promova pe cei care ar avea totuşi o cât de mică înclinaţie naturală şi spre social, spre binele public. Aşa, între atătea minciuni amplificate de Internet, televiziuni şi ziare, ne lăsăm periodic păcăliţi de câte un grup de care am vrea să scăpăm apoi la doar câteva luni după ce i-am adus în scaunele executive (dar de căptuşit ne-am căptuşit cu ei pentru mult mai mult timp).

Ori, staţi puţin… fiinţa asta cameleonică, pe care nu te poţi baza omeneşte nicicum, gata să-ţi jure prietenie pe viaţă în timp ce se pregăteşte să te împingă în prăpastie cu prima ocazie nu este cumva un exponent la superlativ al… politicii? Poate îmi spuneţi şi părerea voastră…

România în Europa sau Europa în România (8)

ianuarie 30th, 2011

In anii de dupa’89 in Romania construirea de biserici a luat proportii uriase. Acestea s-au ridicat pe banii enoriasilor.

Intr-o tara unde nevoia de scoli, de spitale ori de alte lacase de stricta necesitate oamenii spera ca prin biserica sa se bucure de o viata mai buna.

Recent in curtea Spitalului Cantacuzino un grup de 30 medici protesteaza impotriva distrugerii spatiului verde prin taierea copacilor in vederea construirii unei capele.

Aprobarea autorizatiei de constructie capelei care initial urma sa fie o biserica se situeaza in mister.

O studenta mi-a relatat la Sibiu urmatoarele:

“ Mami suferea de o depresie nervoasa provocata de grijile zilei de maine si de faptul ca pensia de boala avea sa-i fie anulata. Starea sanatatii ei s-a agravat si am dus-o la spitalul din orasul Dragasani. La putin timp s-a stins din viata in urma unui stop cardiac.

Totul s-a intamplat inainte de Craciun.

Am facut pregatirile de inmormantare care la noi intr-un sat oltenesc costa enorm- colaci, batiste, poameni in a da scaune, masa, haine etc

Am trecut orin toate aceste traditii, insa m-au revoltat cuvintele preotului pe nume Dovleac ce in timpul slujbei de inmormantare a tunat si a fulgerat ca Mami a murit fara sa se impartaseasca si sa se spovedeasca. Oare oamenii stiu cand mor, isi programeaza ceasul dupa aceasta obligatie crestina ? “

Acelasi preot la alta inmormantare in comuna de langa Dragasani a tipat la oameni accentuand pe pacatul grav al unei octogenare defuncte ce nu s-a spovedit inainte de a trece in nefiinta.

Aceasta critica face parte din “despre morti numai bine“?

Preotului din zona mentionata i se fac cosuri cu cadouri substantiale, i se plateste osteneala si munca sa.

Am remarcat ca nenumarati preoti poseda automobile de lux situandu-se pe aceeasi poteca alaturi de politicieni si de alti baroni locali.

Nevoiasilor le este rezervata smerenia pe lumea acesta, iar bogatia in lumea cealalta.

Român, 23 de ani, singur, doreşte cunoştinţă cu…

ianuarie 29th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 29th, 2011

Viața este compusă din vise.

Pilatus, Elveția – a fost unul din visele împlinite- August – 2004.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 28th, 2011

The first week as an official Peace Corps volunteer in Moldavia I took a moment to reflect on the quiet nearby in the backyard of my gazda’s parents’ house under the mountains.  This humble grandparents’ home spoke to me in the words you see here.  I tried to capture the moment of an August afternoon, graced by a warm sun and a light breeze.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Ce văzuse Angelina înainte de stele verzi

ianuarie 28th, 2011

Sexism pitecantropic sau corectitudine politică dusă la absurd?

ianuarie 27th, 2011

“Keys at the door” – “Chei la ușă” – suna joi 27 ianuarie un titlu-joc de cuvinte din The Sun – tabloidul cu cel mai mare tiraj din Marea Britanie. Vestitul comentator de fotbal al canalului Sky, Richard Keys, și-a dat demisia în urma unui scandal, când el și co-prezentatorul său, Andy Gray, au fost surprinși făcând remarci sexiste în momentul când microfonul era oprit.

Cei doi, care comentează de 18 ani meciurile din Premier league – prima ligă a campionatului Angliei – au făcut remarci insultătoare la adresa arbitrei Sian Massey, care a oficiat la margine în meciul Wolverhampton Wanderers – Liverpool, afirmând că “femeile nu înțeleg regula off-side-ului”. În plus, Gray a fost filmat făcând remarci obscene la adresa colegei sale, prezentatoarea Charlotte Jackson, iar Keys a fost obscen într-o conversație cu  un invitat, fostul jucător Jamie Redknapp, referindu-se la fosta lui prietenă.

Clipurile au fost postate pe Youtube și ca urmare Andy Gray a fost concediat sumar din postul său care era plătit cu peste un milion de lire pe an, concediere urmată la doar o zi de demisia lui Richard Keys.

Nu se cunoaște identitatea persoanei care a postat clipurile compromițătoare, dar este clar că era cineva cu acces privilegiat la redacția Sky Sports.

Au existat și voci care s-au ridicat în apărarea celor doi comentatori căzuți în dizgrație, printre aceștia Jeremy Clarkson, care alături de James May și Richard Hammond prezintă emisiunea auto Top Gear, cunoscută și telespectatorilor din România.

Clarkson a spus că dacă s-ar fi publicat pe Youtube ce comentează cei trei off the record, atunci ar fi trebuit dați afară de 100 de ori și a asemuit astfel de practici cu cele ale Inchiziției.

În general însă, astfel de voci sunt izolate, iar Richard Keys și Andy Gray au fost, până la urmă, linșați mediatic.

Cei doi și-au cerut scuze, dar era prea târziu. The Sun, care face parte ca și Sky News din grupul de presă News International condus de magnatul de origine australiană Rupert Murdoch, i-a făcut cu ou și cu oțet pe cei doi.

Tabloidul londonez era și încă mai este ținta acuzațiilor din partea unor organizații feministe pentru faptul că publică fotografii de femei cu bustul gol pe pagina a treia. Dar vremurile s-au schimbat și ce mai era încă acceptabil acum 10 ani, nu mai este în ziua de azi, iar the Sun s-a transformat pe moment într-un câine de atac al corectitudinii politice.

Femeile sunt azi tot mai prezente pe stadioane, dar și printre telespectatoarele plătitoare ale canalului Sky Sports, așa că nu mai e vorba doar de o chestiune de corectitudine politică, ci și de un interes de afaceri pentru trustul de presă al lui Murdoch.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 27th, 2011

Bunica la 94 de ani

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Încrederea în dolar datează de mult

ianuarie 27th, 2011

Oglindă oglinjoară, fii sinceră şi…

ianuarie 26th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 26th, 2011

Targul de duminica din Bak Ha (Vietnam): “Fiindca am fost o fetita cuminte mama m-a luat cu sora mea la minunatul targ unde am vazut multi oameni si multe minunatii. Am primit si un bol cu taitei! Nici nu-mi pasa de drumul lung din satul de pe munte.”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

BBC World Service anunță reduceri masive de personal

ianuarie 26th, 2011

Serviciul mondial al BBC a anunțat miercuri reduceri de peste un sfert dintre angajații săi prin închiderea a cinci redacții în limbi străine, sistarea difuzării de programe radio în alte șapte limbi și suspendarea difuzării programelor pe unde scurte în șase limbi.

Reducerile decise de conducerea BBC World Service sunt o urmare a diminuării cu 16% a bugetului alocat de ministerul de externe, cel care finanțează această insituție.

Sindicatele au condamnat reducerile, calificându-le drept “feroce”.

Directorul BBC Global News, care incorporează Serviciul mondial BBC, Peter Horrocks, a spus că ziua anunțării reducerilor este dureroasă. El a adăugat că săptămânal 180 de milioane de persoane de pe întreg globul ascultă emisiuni în 33 de limbi.

Cele cinci redacții care se închid sunt sârbă, albaneză, macedoneană, portugheză pentru Africa și engleză pentru Caraibe.

În plus, nu vor mai fi difuzate emisiuni de radio în rusă, ucrainiană, turcă, chineza mandarină, spaniolă pentru Cuba, vietnameză și azeră, aceste redacții continuând doar activitatea pe internet.

De asemenea va înceta difuzarea pe unde scurte a emisiunilor în limbile hindi, indoneziană, kîrgîză, nepaleză, swahili și engleză și franceză pentru serviciul Marilor Lacuri – Ruanda și Burundi.

Toate aceste reduceri vor diminua audiența săptămânală a BBC World Service cu circa 30 de milioane de ascultători.

În acest fel, vor dispărea practic emisiunile de radio în limbile europene, cu excepția unor programe în limba rusă difuzate pe internet.

Serviciul mondial a închis în perioada 2005 – 2008 celelalte redacții în limbi europene, inclusiv în limba română.

Schimbări tehnologice și geostrategice

În total, personalul din BBC World Service va fi redus cu circa 650 de posturi din total de 2400 în următorii trei ani. În primul an vor dispărea circa două treimi, adică 433 de posturi.

Vor fi afectate nu doar redacțiile în cauză, ci practic toate departamentele, inclusiv alte redacții în limbi străine, unde se restrânge producția și difuzarea de programe de radio în eter.

BBC World Service trebuie să facă reduceri datorită austerității bugetare, dar este vorba și de o reorientare strategică spre internet și televiziune. Canalele TV BBC în arabă și persană care emit 24 de ore sunt extrem de scumpe și sunt considerate prioritare în condițiile geostrategice actuale, emițând pentru o regiune unde radioul este extrem de puțin folosit, iar competiția cu alte canale TV extrem de dură.

Serviciul mondial a început în acest fel și tranziția și adaptarea către marea schimbare în modul de finanțare care va interveni din aprilie 2014, când BBC World Service nu va mai fi finanțat prin transfer de la bugetul ministerului de externe, ci din taxa audio-vizuală, ca restul BBC, cu excepția televiziunii BBC World, care este un canal comercial.

Reducerile anunțate nu vor intra în vigoare imediat, deoarece legea prevede o perioadă de consultări cu sindicatele de trei luni. Un jurnalist care lucrează la BBC World Service îmi spunea că atmosfera la Bush House – sediul serviciului mondial – este “lugubră”, mulți angajați sunt complet demoralizați și că s-ar putea declanșa o grevă la un moment dat.

Oricum ar fi, BBC World Service a devenit o instituție de nerecunoscut față de cea din primii cinci ai noului mileniu, ca să nu mai vorbim de perioada de dinaintea sfârșitului războiului rece în 1989.

Presiunile bugetare, schimbările tehnologice și geopolitice au bulversat complet această insituție, până nu demult un simbol al Marii Britanii, fără vreo dependență editorială de guvernul de la Londra.

Jaf la bancă

ianuarie 25th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 25th, 2011

Începutul anului 1999 în Veneţia marca sfârşitul unei vacanţe de suflet în Italia, alături de un grup de pelerini din România uniţi de dorinţa de a petrece Crăciunul la Roma. Străbătusem într-un ritm alert, ca atingerea fugară a zborului unui porumbel  Padova, Milano, Verona culegând emoţii şi vibrând de nerăbdarea primilor paşi în Cetatea Eternă, ca apoi să ajungem aici, într-un popas de câteva ore înainte de a ne îndrepta spre casă.
Veneţia acelor zile…. Aşa îmi va rămâne în suflet : umedă, ceţoasă, cu şalul ei de turcoaz împodobit cu şalupe şi vaporeto-uri, însoţindu-mi paşii alături de cei ai lui Vivaldi şi Titian printre străzile înguste sărutate de apa Adriaticii…

Mi-am împletit fiinţa cu cea a oraşului şi am simţit pentru prima oară că …respiram pentru doi.
Eram fericită ! Mi-am cheltuit ultimii bani hrănind porumbeii din Piaţa San Marco !

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Aşteptând un marinar demult plecat şi singur…

ianuarie 24th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 24th, 2011

Rugați-vă împreună

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Cartea cântarilor, vin, pâine și dragoste eternă în Toscana

ianuarie 23rd, 2011

Florenta. Statuia lui Bacchus

Imagine din Florenta

O regiune italica unica si concentrata in diversitate istorico-culturala mai rar intalnita in lume se distinge prin fascinatia influentei artistice in lume si isi poarta numele de Toscana cu eleganta unei acuarele in care predomina inrudirea cu lumina, cu efervescenta vegetala nicicand vestejita.

Il Canzoniere (cartea cantarilor) reprezinta o culegere de poeme de dragoste a poetului toscan Francesco Petrarca, o dedicatie exclusiva iubitei sale, Laura. Suflul fidel, incantarea preluata din versurile lui Ovidiu, exprimarea intr-o limba materna rupta de latina clasica anunta o era noua in intreaga poetica medievala, de tip trubaduresc .

Michelangelo, Savoranola, Pinocchio , Galileo Galilei, Americo Vespucci, Puccini se suprapun pe harta Toscanei.

In mod sincretic arta culinara se impune printr-o suita, mancaruri devenite celebre prin simplitate si pastrarea gustului natural al ingredientelor.

Daca limba etrusca s-a pierdut, in schimb o bucatarie antica readuce prin festin gastronomic savoarea crangului de maslin (uleiul de masline), campul de maci (ierburile aromate), turmele de oi (branza pecorino), colinele cu vita -de-vie (vinurile Chianti, Montepulciano).

Masa toscana profita din plin de uleiul de masline al carui renume i-a consacrat identitatea si caracterul sanatos al acesteia.

Iata cateva din mancarurile celebre, precizand ca aproape fiecare localitate toscana isi are propria-i bucatarie, propriile-i retete:

– Bistecca all fiorentina

– Bruschetta

– Panzanella

– Pappa al pomodoro

– Fagioli al fiasco

– Fagioli all’uccelletto

– Pappardelle all leper

Va propun o reteta clasica in stil florentin, cu mentiunea ca vom intalni zeci de variante, insa ingredientele de baza sunt spanacul, usturoiul, uleiul de masline,

Ingrediente:

4 bucati piept de pui dezosat

250 ml zeama de supa de pui

200 ml de vin alb

6 linguri de ulei de masline

100 gr jambon uscat taiat in cuburi f mici

8 catei de usturoi

50 gr de patrunjel verde maruntit

600 gr de spanac proaspat sau congelat

50 gr pesto (amestec usturoi busuioc ulei branza parmesan)

300 gr de crema dubla pt frisca (sau smantana)

100 gr ceapa maruntita f fin

100 gr parmesan razuit

sare, piper, rozmarin

Metoda de preparare:

1. Incalziti uleiul de masline in care caliti ceapa, usturoiul maruntit si jambonul pana incep sa se caramelizeze. Adaugati vinul si mai lasati cateva minute. Adaugati crema sau smantana si lasati alte 10 minute la foc domol amestecand sosul ca sa nu se lipeasca de tigaie.

2. Separat intr-o tigaie caliti timp de 10 minute spanacul impreuna cu sosul pesto.

3. Tot separat taiati cu grija bucatile de piept de pui in asa fel incat sa le umpleti cu spanacul impartit in patru parti.

4. Presarati sare, piper peste cele patru bucati de pui umplute cu spanac si in cuptorul incins lasati-le timp de 30-40 minute.

Peste bucatile de pui bine rumenite se presara sosul de mai sus descris si patrunjelul verde. Se serveste cu broccoli sau sparanghel nature.

In final va reproduc un poem din lirica lui Francesco Petrarca:

Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas


Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas –
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.
Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.
Cu trupul deodată, speranţa se va duce
– Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim –
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.
E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!
„Întru viaţa Madonei Laura”

Traducere de Lascăr Sebastian

Vlad Solomon și numerus clausus

ianuarie 23rd, 2011
Vlad Solomon în discuție animată cu Traian Băsescu la Tel Aviv

Vlad Solomon în discuție animată cu Traian Băsescu la Ierusalim. Foto: Mariana Gott Shmilovitch

În acest articol încalc o regulă de bază: așa cum arată titlul, scriu despre două subiecte în același text. Dar o fac pentru că ele sunt destul de legate unul de altul, chiar dacă la prima vedere acest lucru nu e evident.

Afirmația că Vlad Solomon este un autor controversat și de succes este un truism. Potrivit statisticilor Google Analytics, articolele lui Vlad din revista ACUM au cel mai mare număr de accesări. Primul episod al serialului autobiografic “Cum am devenit ‘jidan’ “ a fost citit de peste 2000 de persoane. Articolele sale sunt urmate de numeroase comentarii, unele chiar nepublicabile.

Articole ca  Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel http://www.acum.tv/articol/2290 sau Israel – numărătoarea inversă, http://www.acum.tv/articol/19870, au stârnit un interes enorm, care a generat controverse nu doar în revista ACUM ci și pe alte pagini de internet în limba română, frecventate preponderent de evrei de origine română.

Pentru cei care nu-l cunosc, Vlad este cetățean israelian de origine română, emigrat în Israel acum 40 de ani. De profesie medic stomatolog, el este cunoscut ca poet și scriitor, iar din anul 2008 el colaborează și la revista ACUM. Articolele sus-menționate au deranjat pe unii pentru tonul său “defetist”. Alții au mers mai departe și l-au făcut “trădător” sau chiar “deranjat la cap”, iar un individ din Israel l-a comparat chiar cu președintele Iranului, Ahmadinejad.

Vina lui Vlad? Că a îndrăznit să scrie în limba română, ceea ce apare în ebraică sau în engleză demult: că Israelul e amenințat cu dispariția. N-am să intru în detalii, deoarece nu asta e tema articolului, ci atitudinea față de Vlad. Reamintesc că în lunile aprilie – mai asupra sa s-a revărsat un torent de invective și calomnii, publicate de situri de limbă română, din România și Israel. Recent, Vlad a început publicarea unui serial intitulat “Marcel Iancu – evreu și sionist”. La un moment dat a sosit un comentariu pe marginea acestei serii:

Bășcălie ieftină

Felicitari ptr. articolul bogat documentat, excelent prezentat, proportional desfasurat, bine temperat. Vlad Solomon dovedeste o eruditie demna de toata invidia. Si mai dovedeste ca e in stare sa scrie si articole “cuminti”, lipsite de “rating”ul cu care ne-a obisnuit.

Presupun (sau sper): VS si-a dat seama ca articolele sale de presa galbena generatoare de rating indoielnic nu-i fac neaparat cinste. Cind se lanseaza in “mituri si iluzii sfarimate”, sau in “numaratori inverse”, sau in ineptii similare, VS atrage asupra lui contre din partea unor fistecine (sa le zicem Itzik din Holon sau Shtrul din Petah Tikva), cu polemici furibunde si interminabile. Redactia sare in aparare, pune cu botul pe labe pe oponenti, timp pretios se duce de ripa (timp care ar putea fi folosit de VS, de Redactie si de noi toti ca sa in-ce-ti-nim numaratoarea inversa), veselie mare – avem o DEZBATERE, avem RATING!

Cele de mai sus nu cadreaza cu pozitia unui intelectual de marca, invitat la Conferinte Internationale, la Simpozioane, redat in Caiete de Studii, etc.

De aceea, te incurajez V. Solomon sa continui pe drumul marcat de articolul cu Marcel Iancu. Inca o data, Felicitari!

Nu am publicat comentariul, nu doar datorită tonului de bășcălie insultătoare care frizează mahalagismul, ci și pentru că semnatarul a publicat anul trecut pe o pagină de internet în limba română care este editată de la Tel Aviv un articol calomnios, practic un atac la persoană împotriva lui Vlad de la un cap la altul. I-am solicitat autorului să-și ceară scuze în fața lui Vlad, dar a urmat un email la fel de insultător.

Observați tonul de bășcălie, din care rezultă că Vlad ar trebui să-și bage mințile în cap și să se lase de articole „ofensatoare” la adresa statului al cărui cetățean este și să scrie “articole cuminți”. Aproape că sună a amenințare.

„aMICI” de peste ocean

Dar nici așa nu e bine. La sfârșitul articolului său despre Marcel Iancu, Vlad a scris următoarea frază: Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

Ceea ce este normal, iar Vlad poate da detalii suplimentare. Imediat a venit un comentariu:

Asta e partea vesela a articolului, de altfel pertinent inchegat. Dupa caderile in disperare de genul Israelul – numaratoare inversa, ca si alte deprimari datorate varstelor si a situatilor delicate ce caracterizeaza barbatii ce le traverseaza, delirul juridic si punerea sub stapanire a livretului militar in copie a altcuiva, totul invocand legi serioase si scrise pentru cu totul alte situatii… Vlad, fa un dus rece si lasa-te de prostii.

Poate nu e surprinzător că acest text este anonim, fiind expediat, aparent, de la Los Angeles, de cineva care semnează “aMIC” și-și dă adresa de email (evident fictivă) altadata@degeaba.ro. Nu mai comentez grosolănia acestui comentariu, pe care nu l-am publicat la momentul primirii și-l folosesc doar ca exemplificare.

Nu pot în ruptul capului să înțeleg – de unde atâta ură? Ce rău v-a făcut acest om de vă comportați la fel ca naționaliștii de mucava români când cineva vorbește critic la adresa României? Aveți impresia că naționalismul de mucava evreiesc/israelian este mai breaz decât cel românesc?

Revista ACUM combate antisemitismul cu o vigoare fără egal în presa de limbă română. Aici e vorba de un principiu. Nu ne simțim obligați să apărăm sau să facem propagandă în favoarea Israelului sau a oricărei alte țări, deoarece în politica noastră editorială nu figurează așa ceva. Israelul are destui apărători, unii dintre ei plătiți să facă asta, așa că nu cred că dăunează acestui stat articolele scrise cu bună credință de patriotul israelian Vlad Solomon.

Și pentru că am ajuns aici, am să mă refer la remarca sub formă de întrebare făcută recent de două persoane, apropiate revistei ACUM: nu publicăm prea multe articole cu tematică evreiască? Nu e o întrebare nouă, au mai pus-o și alții, inclusiv Vlad Solomon. La care eu am răspuns și răspund tot printr-o întrebare: doriți cumva numerus clausus, politica de tip fascist care a premers Holocaustului?

În revista ACUM publicăm articole de calitate, întâmplător o proporție însemnată sunt cele cu tematică evreiască. În cursul acestei luni, 7% din audiența noastră provine din Israel, iar luna trecută acest procent s-a ridicat la aproape 10%, adică peste 1000 de persoane. Un sondaj recent (evident neștiințific, nereprezentativ, având în vedere că au răspuns doar cei care au dorit) arăta că 14% din totalul celor care au răspuns (149) s-au declarat a fi evrei.

Într-un fel, avem motive de satisfacție: dacă unii ne acuză că suntem o revistă “evreiască”, iar alții că suntem anti-Israel, înseamnă că suntem pe calea cea bună. De aceea, politica noastră va continua, iar Vlad Solomon va figura la loc de frunte, la fel ca și articolele “evreiești”.

De ce a renunţat Ghimpu benevol la funcţia înaltă în stat?!

ianuarie 23rd, 2011

Întrebarea care frământă electoratul pro-PL, dar şi întreaga  opinie publică autohtonă, este dacă ex-preşedintele interimar al ţării a renunţat singur la putere  sau a fost obligat să o facă pentru “binele AIE”, după cum a lăsat să se creadă îndată după definitivarea negocierilor pentru înfiinţarea AIE – 2.

Reieşind din ambiţiile, uneori chiar bolnăvicioase, ale amatorului de “poker politic” – Mihai Ghimpu, este greu să afirmi că dânsul s-a lăsat pradă jocurilor politice. Nervozitatea lui vizibilă faţă de orice critică, mobilizată uneori de invidia politică faţă de concurenţii politici din preajmă (în primul rând – PLDM), indică probabilitatea unei duplicităţi de poziţii a liderului liberal, motivată puternic de raţionamente politice evidente.

Manevrele lui politice sunt determinate de un context politic agitat şi puternic influenţat de viitoarele alegeri locale, inclusiv cele din capitală.

Ghimpu acţionează oarecum dintr-o defensivă, fiind presat pe plan exterior, unde este condiţionat de factorii europeni, care mai degrabă relaţionează cu PLDM, membru al Partidului Popular European, decât cu provincialul şi complicatul lider al PL. Acesta însă încearcă să folosească mediul neprietenos în favoarea propriei formaţiuni, care a fost surclasată de PLDM şi PDM la parlamentare. Ghimpu presimte totodată complicaţii şi la scrutinul local, unde Chirtoacă va trebui să înfrunte contracandidaţi puternici din partea opoziţiei parlamentare şi a partenerilor de coaliţie, avându-l în faţă şi pe ex-primarul de Chişinău – Serafim Urechean, îndepărtat recent de la “politica mare”, dar dornic să-şi recupereze pârghiile care l-au avansat anterior.

Repausul politic luat de Ghimpu rezultă din necesitatea urgentă de a-şi ajuta nepotul, prin folosirea mai eficientă a tribunei legislativului, în calitate de unul din şefii AIE-2, pentru propagarea mai extinsă a mesajelor populiste. Eliberat in/voluntar de responsabilităţi politice derivate din funcţiile, recunoscute drept complexe şi epuizante chiar de însăşi liderul PL, deţinute în perioada 2009-2010, Ghimpu se lansează subtil în lupta electorală pentru Chişinău.

În acest sens, se va contura activitatea lui şi a fracţiunii liberale în întregime, în calitate de opoziţie în cadrul coaliţiei de guvernare.Postura respectivă le permite să lovească atât în comunişti, cât şi în liberal-democraţi. Faţă de PDM şi Plahotniuc în particular, liderul liberal are o atitudine dacă nu loială, atunci cel puţin moderată, pentru că ar fi fost în relaţii clientelare încă din 2009. Reţinerea faţă de scandalul privind pretinsele infracţiuni comise de actualul vicepreşedinte al Parlamentului şi absenţa unor acţiuni concrete în acest sens,  au  fundamentat argumentele acelor voci care insinuează anumite legături de prietenie dintre Mihai Ghimpu  şi Vladimir Plahotniuc. Este posibil că anume această “asociere” i-au facut pe liberali să accepte conştient şi paşnic condiţiile politice, pe alocuri “umilitoare”, la care au fost supuşi în raport cu PLDM şi PDM.

Pe lângă faptul că preşedintele PL s-a despărţit temporar de funcţiile de vârf pentru a improviza un gen de opoziţie politică, suplimentară la cea parlamentară exercitată de comunişti, se pare că bunăvoinţa inocentă a acestui personaj se explică şi prin prisma bilanţului electoral din 2010 potrivit căruia PL a pierdut voturi în comparaţie cu alegerile repetate din 2009, dar şi vizavi de partenerii de coaliţie.  Dacă privim la opţiunile de vot în capitală, dezagregând datele ultimului scrutin parlamentar, atunci depistăm la fel o situaţie  nefavorabilă pentru liberali.

Incertitudinile legate de alegerea preşedintelui ţării creează premise pentru ca liberalii să se concentreze pe activitatea din regiuni, asigurându-şi tribuna parlamentară pentru propaganda pre-electorală,cu scopul dublu de a menţine popularitatea curentă a partidului şi a liderului său, dar şi pentru a-l asista pe Chirtoacă. Descătuşat pe de o parte de angajamente apăsătoare, Ghimpu va tinde să-l protejeze politic pe Chirtoacă, ţinând în şah ceilalţi actori din coaliţie, învinuindu-i de trădare dacă aceştia se vor decide în final să-l lipsească de funcţia de spicher al Parlamentului.

Liberalii învaţă şi din experienţa AMN, care odată scoasă din afara ecuaţia puterii realcade s-a dizolvat  în cadrul AIE-1.

Situaţia creată este convenabilă pentru PL, ale cărui mâini sunt dezlegate pentru a-şi promova imaginea, a şantaja partidele aliate şi a peria imaginea degradată a edilulului capitalei, asigurându-şi confortul politic necesar pentru consolidarea identităţii politice şi a rezistenţei partidului faţă de “expansiunea politică” la care PLDM nu vrea să renunţe.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://cenusadi.wordpress.com/2011/01/17/ghimpu-a-renuntat-benevol-la-functie-inalta-in-stat/#more-2077

Pădurea și copacii: Crimele totalitare și conștiința europeană

ianuarie 23rd, 2011

Negarea, persiflarea, bagatelizarea, minimalizarea crimelor totalitare, fie ele comuniste ori fasciste, sunt obscene. Acest lucru trebuie rostit apasat, fara urma de ambiguitate.  Una din propunerile Raportului Final al Comisiei pe care am coordonat-o a fost tocmai institutirea zilei memoriale pentru victimele comunismului, tot asa cum exista, absolut necesara, o zi in memoria victimelor Holocaustului. Iata ca doi fosti presedinti din Bulgaria au reusit sa convinga autoritatile din tara vecina sa faca acest lucru. Ma gandesc ca poate a sosit momentul ca fostul presedinte Emil Constantinescu sa iasa in agora si sa sustina propunerea presedintelui Traian Basescu in acest sens (e vorba de discursul din 18 decembrie 2006 cand seful statului a condamnat regimul comunist din Romania, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal). Dl Constantinescu ar dovedi ca, dincolo de animozitati personale, poate vedea si padurea, nu doar copacii…

Constiinta istorica europeana va ramane scindata daca cele doua orori vor fi tratate asimetric.  Pentru multa lume in Europa de Est si Centrala, tocmai pentru ca pare sa practice dublele standarde, Vestul va ramane in continuare culpabil de amnezie ori chiar de ipocrizie.  Nu este normal sa existe o competitie pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “imaginatia morala a umanitatii”.  Acesta este sensul profund moral al Declaratiei de la Praga pe care unii se grabesc ori se obstineaza sa o blameze ori chiar sa o conteste din ratiuni care ii privesc, dar pe care oamenii onesti nu au de ce sa le aprobe automat. Daca vreunul dintre semnatari s-a facut responsabil de actiuni revizioniste ori negationiste pe tema Shoah (Holocaust), el sau ea trebuie supus oprobriului public. Initiat in primul rand de Vaclav Havel, documentul ramane un text de o intensa si imensa semnificatie etica si politica.

“Glumele”, bascalia de doi bani, insultele si ironiile suburbane nu-si au locul cand vorbim despre crime impotriva umanitatii. La acest teribil capitol este nevoie de empatie, care nu trebuie sa fie selectiva. “Un om este egal cu un om”, iata o axioma care trebuie sa ne inspire cand exploram aceste triste adevaruri. Este etic si necesar sa-i citim atat pe Primo Levi cat si pe Varlam Şalamov.  Cifra de 100 de milioane de victime este propusa in “Cartea Neagra a comunismului”. Poti sa nu fii intru totul de acord cu introducerea istoricului Stéphane Courtois, dar nu poti sa nu citesti cutremurat capitolele cartii, tot atatea analize cat se poate de temeince ale actiunilor represiv-criminale ale regimurilor comuniste in URSS, China maoista, Europa de Est si Centrala, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia (genocid pe care nici macar adversarii folosirii conceptului pentru crimele comuniste nu-l neaga ca fiind perfect adecavat in acest caz)…

Pentru analiza crimelor in masa din URSS, de dinainte si de dupa trasarea nefastei “Linii Molotov-Ribbentrop” in august 1939,  nu este neaparat nevoie sa citesti cartea recenta a lui Timothy Snyder, “Bloodlands”  (desi nu cunosc o descriere mai rascolitoare a Marii Foamete din Ucraina din 1932-1933 si a practicilor de canibalism din acea perioada infioratoare). Ar fi suficienta lectura volumului “A Century of Violence in Soviet Russia” de Aleksandr Iakovlev, arhitectul perestroikai, numit mai intai de Gorbaciov, reconfirmat Elţin si Putin, in fruntea Comisiei Prezidentiale pentru reablitarea victimelor regimului comunist din URSS, aparuta acum cativa ani la Yale University Press. Ori sa (re)citesti “Marea Teroare” de Robert Conquest, tradusa la Humanitas in colectia “Procesul comunismului”. Regretatul Iakovlev a scris prefata editiei ruse a “Cartii Negre a comunismului”. A fost atacat de o maniera imunda deopotriva de ultranationalistii rusi (admiratori ai antisemitului ţarist Konstantin Pobedonosţev si ai “corifeului stiintei” Iosif Vissarionovici Djugashvili-Stalin) si de catre comunistii lui Ghenadi Ziuganov (admiratorii maresalului Jukov, ai lui Stahanov si ai imperialismului rus).

PS O versiune revazuta si adaugita a acestui articol poate fi citita inEvenimentul Zilei:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/padurea-si-copacii-crimele-totalitare-si-constiinta-europeana-918828.html

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/20/padurea-si-copacii-crimele-totalitare-si-constiinta-europeana/

Adrian Năstase – MY GENERATION

ianuarie 23rd, 2011

Adrian Nastase face parte din generatia celor ce se invart azi in jurul a 60 de ani.

O generatie care  avea 18-20 de ani la momentul maximei liberalizari  din perioada comunista. O generatie scolita  si sincrona cu valorile europene sau universale.

Membrii acestei generatii s-au nascut dupa cel de al doilea mare razboi, cand  lucrurile  erau realtiv mai linistite din punct  de vedere al  conflictului mondial care a macinat ani in sir lumea. Sunt  nascuti din iubire si credinta parintilor ca  vor avea parte de o noua lume. N-a fost sa fie asa pentru ca imediat a inceput, vorbim de Romania, alt” razboi”  prin care a fost impusa cu forta o noua lume, o noua ordine.

Nationalizari,”confiscarea” pamantului prin  acele gospodarii individuale, trimiterea  in surghiun a unei generatii care venea din interbelic si inlocuirea ei cu alta,  la care valorile erau  de alta natura….

Aceasta generatie a benficiat din fericire pe timpul  studiilor, de climatul dezghetului (atat  cat a fost) si de revenirea  chinuita  a adevaratelor valori  in arena. Acest dezghet, dar mai ales datul natural al membrilor ei,  a facut ca  generatia  aceasta sa fie una din cele mai promitatoare pentru tara. Putea  fi o alta  generatie ’27.

N-a fost sa fie asa,  pentru ca imediat ce  s-a ajuns la terminarea studiilor,  acestei generatii i s-a inchis poarta in nas. “Celebrele” Teze din iulie 1971 au fost semnalul intrarii in umbra, intr-o prelunga traversare  a desertului  si o traire in doua lumi, una de suprafata, alta in „underground”.Perioada care, pentru unii, s-a sfarsit in 1990. Pentru cei mai multi dintre membrii acestei generatii era tarziu. Desi atunci aveau numai 40 de ani. Deja se obsinuisera cu statul la cutie, le lipsea  obisnuinta arenei si a manifestarii in spatiu public, erau marcati psihic de perioada prin care au trecut, etc.

Adrian Nastase a fost unul din membrii generatiei noastre care a reusit sa iasa in arena in 1990. Unul din putinii. Mai adaugam aici pe Mugur Isarescu, pe Andrei Plesu, pe Stelian Tanase, Corneliu Vadim Tudor, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu si mai multi. Enumerarea nu are un criteriu valoric si nici  de reprezentativitate.

Multi, foarte multi au ramas nestiuti, nu au mai avut puterea sa  inceapa un nou drum aici, sau au facut-o pe alte meleaguri.

Adrian Nastase  nu s-a manifestat  public extrem de mult pana in 1989. N-a fost un personaj al epocii comuniste. A facut parte din ADIRI, locul unde se intalneau oameni inteligenti si promitatori si unde gaseau camp de manifestare. Si acest ADIRI poate fi  trecut usor in categoria „underground” pentru ca  manifestarile si activitatea de acolo erau marginalizate de regimul de atunci. Cred ca i se potriveste mai mult numele de grup ADIRI decat cel “de la Trocadero” cu care presa a numit grupul de tineri intelectuali  care au ocupat dupa ’90 functii de raspundere in stat.

Nastase este un om  cultivat, inteligent si cu o solida pregatire  intelectuala. Nimeni nu poate tagadui  asta. Nastase  este si un om energic, arogant, dur, orgolios. Cariera lui politica, alaturi cea  a lui Traian Basescu si  de cea mai putin insemnata a lui Mugur Isarescu, sunt varfurile in domeniu al generatiei noastre. Fostul prim ministru  pacatuieste printr-o  anume rigiditate, prin faptul ca nu trece dincolo de ecran si nu are  disponibilitate nativa de a  se  exprima la nivelul interlocutorului. Ca om politic, dar mai ales ca si conducator, trebuie sa stii sa  vorbesti si cu cel mai de jos (pe intelesuul lui) si in cele mai inalte sfere. Discursul lui Nastase este acelasi  si pentru  zona intelectuala si pentru talpa tarii si pentru inalte sfere diplomatice. Este un discurs de intelectual care a petrecut  mult timp in lumea cartilor , dincolo de lumea reala si care nu a facut la timp conexiunea dintre  ce a obtinut de la carti si lumea reala. Aici este una din  cauzele lipsei de popularitate  majora  si  a faptului ca nu a  putut sa se impuna in mentalul colectiv drept  numai Adrian Nastase fara celelate  prerogative: prim ministru,  prezidentiabil, etc.

Asta nu inseamna ca nu avem in persoana lui unul din cei mai rafinati intelectuali. Pur si simplu, Nastase  si-a atins pragul de sus atunci cand a fost ministru de externe. Demnitatea i se potrivea  ca o manusa si probabil ar fi ramas in  istorie  alaturi de alti  mari si buni ministrii de externe ce i-am avut.

Nastase a dorit mai mult si s-a implicat in politica. Nu are  veletitatile de activist ale lui Ion Iliescu si nici dezinvoltura  dezarmanta a lui Traian Basescu cum  nici instinctul de animal politic a  celor doi. Ambitiile politice mari, oarecare lectii de dictatura preluate, autoritarismul excesiv cand nu era nevoie, instinctul averii cu orice pret cand  nu era cazul, l-au adus in situatia de azi. Nu stiu daca procesele lui sunt rodul unei razbunari politice sau  justitia  isi urmeaza cursul firesc, am vazut ca Nastase este un avocat excelent al propriei cauze.

Nastase ramane  un bun profesor si intelectual, un mare  cunoscator de politici externe si probabil aici  se implinea  cel mai bine.

Ma mira de ce Nastase a acceptat si nu a negociat la sange  intrarea  noastra in UE. Avea  calitatea si cunostintele sa o faca, astfel incat Romania sa  nu fie in situatia  dezarmanta de azi: copil  nedorit al UE unde fiecare strain face ce doreste (ma refer la marile capitaluri straine).

Guvernul Nastase a venit dupa  ce criza majora si spectrul falimentului au iesit din Romania. Se ocupase cu asta ultimul guvern CDR. Pe fundamentul astfel creat, Nastase a condus  dur, autoritar, cu efecte meritorii dar si cu multe altele,  care nu au fost bune.  “Predarea” in mainile UE  cu bune dar mai ales rele si a carei consecinte au inceput sa se vada abia peste cativa ani,  a fost realizata sub  guvernarea lui. Dupa 2004  s-a oficializat ceea ce era deja facut. Presa sub guvernul Nastase  n-a avut cea mai usoara viata.

Mai remarcam doar ca este inexplicabil cum un om inteligent, diplomat  de valoare si pana la urma abil politician nu-si da seama  de  efectele neinsemnate, chiar contraproductive  ale  cantonarii  aproape obsedante, intr-o vesnica  disputa cu Traian Basescu.

Adrian Nastase poate iesi din conul de umbra in care a intrat (datorita lui dar si a altora)   numai daca isi pune experienta si expertiza  in favoarea rezolvarii unor probleme  acute si majore ale Romaniei de azi. Fara sa se loveasca in fiecare zi de un zid imaginar pe care scrie Traian Basescu.

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/21/adrian-nastase-my-generation/

Părinți și copii: Despre predestinare și libertate

ianuarie 23rd, 2011

Asumarea trecutului, inclusiv responsabilitatile politice ale unor oameni apropiati, este intodeauna o operatiune dificila din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru usor sa faci distinctia intre familia biologica si cea politica. Dar a nu recunoaste lucruri ce tin de ordinea evidentei, a idealiza niste oameni numai pentru ca s-a intamplat sa-ti fie rude ori cunostinte apropiate, situatii in care vor fi fost cat se poate de normali, ori chiar tandri si generosi, ignorand rolul lor in miscarile totalitare (mai important ori mai putin important, acest lucru il evalueaza istoricii) tine de un subiectivism incurabil. Svetlana Allilueva a scris „20 de scrisori catre un prieten” in care a povestit lucruri ingrozitoare despre tatal ei, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin.  Marturia ei ramane proba irefutabila a implicarii lui Stalin in asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels.  Baiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat in textele sale privind responsabiltatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, „The Jewish Century” exploreaza tocmai aceste relatii conflictuale, tensiunile pe care el le aseaza sub semnul unui paricid simbolic.  Sigur, Sergo Beria l-a romantizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alti copii ai magnatilor stalinisti au fost mai putin dispusi sa se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov.  Din cartea lui Orlando Figes, „Whisperers” aflam ce rol important joaca azi, in miscrarea „Memorial” fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul.

Fiul ministrului de externe al Poloniei stalinistului Boleslaw Bierut, istoricul Karol Modzelewski, a scris, in 1964, impreuna cu Jacek Kuron, unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinista, a fost arestat si condamnat de regimul Gomulka. Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa si senator pe lista Solidaritatii. Fiul lui Rudolf Slansky, un stalinist ucis de colegii sai stalinisti in marea inscenare antisemita numita „procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 si a fost numit de Vaclav Havel primul ambasador al Cehoslovaciei libere si democratice la Moscova (la scurt timp dupa revolutia de catifea). Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Bratescu, a scris lucrari excelente de analiza a terorii staliniste.  Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii primului „Imn de Stat al RPR”,  istoricul Vladimir Socor, a lucrat la sectia de cercetare a postului de radio „Radio Europa Libera”, a scris studii remarcabile despre comunismul romanesc, est european si sovietic, si este in prezent un respectat analist al spatiului postsovietic.  Tatal poetului disident lituanian Tomas Venclova a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul sau a sfidat birocratia profitocratica. Mama lui Adam Michnik a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi.

Am analizat pe larg propria mea relatie cu parintii mei, cu alte rude apropiate, in volumul de dialoguri „Ghilotina de scrum” aparut intr-o editie revazuta la Polirom acum cativa ani (tema e analizata in adancime in dialogul cu Adriana Babeti). Ma grabesc sa adaug doua lucruri: mai intai, faptul ca tatal meu nu a facut parte niciodata din CC, nu  a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat in si pentru Securitate.  A crezut in comunism, a propagat ideologia comunista, a fost un idealist, un „true believer”. Dar nu voi nega niciodata ca a facut parte din structurile care au impus indoctrinarea comunista. Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am detinut proprietati in Romania comunista, nu detin asemenea proprietati nici in cea post-comunista.  Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirata de ratiuni profesionale si morale.  Daca ar exista un fel de predestinare, ori o maledictiune care ar interzice diferentele de viziuni dintre generatii, omenirea ar fi ramas pe veci osandita sa repete gestul lui Cain fata de fratele sau Abel (Scria Victor Hugo: „un eternel Cain tue a jamais Abel”). Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris „Parinti si copii”.

Prea putini dintre copiii nomenklaturii din Romania au urmat aceasta cale si ma intreb de ce. Exista chiar un fel de reactie ultragiata cand vorbesti despre rolul lui Valter Roman (impingand devotiunea filiala in directia mistificarii istorice, Petre Roman continua sa-l priveasca drept un „anti-stalinist”, cand documentele arata ca Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor si al lui Dej in eforturile de a distruge vointa de rezistenta a lui Imre Nagy in timpul deportarii din Romania, la Snagov); fata lui Pantiusa si a Anei Toma da interviuri din Israel, aparute la Bucuresti in „Jurnalul national”, in care vorbeste despre „omenia” tortionarului suprem din epoca stalinismului dezlantuit in Romania; Serghei Niculescu-Mizil si Oana Mizil, fiul si nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt ofuscati cand se spune cine a fost tatal respectiv bunicul lor, un activist care a stat pana la capat langa Ceausescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul.

Pe langa acestia, mai sunt si locuitorii subteranei, gata sa azvarle cu noroi in cei care indraznesc sa lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care isi exprima informat, rational si coerent opiniile. Ma gandesc la acei indivizi imorali, autodesemnatii procurori colerici, poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate, perorand in numele unei stranii corectitiduni istorice, care (des)considera anticomunismul ca fiind, in oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberala, un alibi pentru extrema dreapta.  Ca si cum faptul ca Stalin a manipulat si a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opozitia democratica fata de ambele  totalitarisme. O simptomatologie si o taxonomie a acestor reactii ar fi extrem de instructive si de benefice.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Cele mai frumoase momente ale vieții

ianuarie 23rd, 2011

„Parasailing” în Mexic

Eram în ultima zi de vacanță în Cozumel, Mexic. Nu vroiam sa se termine niciodată. Căutam cu înfrigurare o ultimă experiență, o amintire pe care să o duc cu mine în Toronto. Ochii mi-au căzut pe un anunț aflat pe plaja argintie: “parasailing”. M-am hotărât pe loc, iar experiența pe care am trăit-o a intrat în „cartea” celor mai frumoase momente ale vieții mele.

Am fost ridicată de o parașută uriașă, trasă de o barcă cu motor cu viteză mare, transformată într-un “zmeu” uman, suspendată la sute de metri deasupra apelor de smarald ale golfului Mexic. A urmat plutirea lină, dedesubtul norilor pe care ai impresia că îi poți atinge cu fruntea, minute lungi de relaxare și încântare.

Ce am simțit? Descătușare, libertate deplină, liniște și pace. Mintea îmi era eliberată de orice fel de gânduri și probleme cotidiene. Îmi plimbam ochii încântați deasupra apelor nemărginite, plaja era atât de departe, oamenii abia se zăreau, ca niște puncte marcând o existență efemeră. Vroiam să absorb toată frumusețea, senzațiile și atmosfera într-o clipă eternă.

Imagini și trăiri de neuitat, pe care le voi prețui de-a lungul vieții mele.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Amenda de 400RON/hectar pământ nelucrat? O decizie cu mari consecințe…

ianuarie 23rd, 2011

Serpeste, prin gura unui secretar de stat de la Ministerul Agriculturii apoi si prin vocea ministrului Agriculturii,  s-a lansat  intentia guvernului de a amenda (zic ei) cu 400 RON fiecare hectar de pamant nelucrat din tara asta. Dupa unii, masura ar urma sa intre in vigoare din aprilie 2011, dupa altii abia din 2013.

Media, mai ales cea on-line, a prins imediat de veste si pe  forumuri se poarta in aceste zile  discutii  rationale sau nu despre aceasta masura. Ea este putin cunoscuta populatiei largi pentru ca nu a beneficiat de mediatizare prin marile canale. Ca de obicei media on-line a fost mai pe faza.

Unele date statistice arata ca in Romania sunt 1,3 milioane hectare de pamant nelucrat. Dupa patronate  ar fi 2,5-3 milioane de hectare nelucrate.

Amenda care se prefigureaza ar fi de fapt un impozit pentru cei ce au pamant si nu-l lucreaza. Indiferent de motive.

S-a pornit de aici o dezbatere deocamdata pe forumuri si parerile sunt  impartite.

In prezent, pentru fiecare hectar de pamant  lucrat sau nu (arabil sa fie) poti sa soliciti acordarea subventiei care este de 130 euro/hectar. Jumatate din suma este asigurata de UE, jumatate  de statul roman.

UE a solicitat Romaniei  sa permita cetatenilor europeni rezidenti sa poata sa cumpere pamant agricol inainte de 2014. Proprietarii de pamant,  batrani si saraci ,care nu pot sa mai lucreze pamantul, vor fi ademeniti de  samsari sa vanda ieftin  ca sa scape de el si sa nu platesca impozit.

Consecintele sunt mari si tin de modelul de tara de care tot am vorbit si  pe care nimeni nu vrea sa-l ia in serios. Vom reveni.

Pana atunci va invit la dezbatere. Pareri pro si contra.

Una din ele o gasiti aici: http://nelucraciun.wordpress.com/2011/01/16/ce-se-intampla-cu-pamanturile-nelucrate-picatura-care-umple-paharul-dezastrului-pdl/

O alta aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/3-argumente-pro-si-3-argumente-contra-impozitului-pe-terenul-nelucrat-57590.html

Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanavram.wordpress.com/2011/01/19/amenda-de-400ronhectar-pamant-nelucrat-o-decizie-cu-mari-consecinte/

Ce merge bine în economia României?

ianuarie 23rd, 2011

Ma puteti acuza oricand de pozitivism excesiv. O fac constienta ca asa putem razbi; ca asa pot echilibra lumea noastra incarcata atat de negativ. Voi privi acum partea plina a paharului care e departe de a fi plin pana la refuz.

I. Evoluţii economice interne pozitive
II. Mai bine chiar decat in UE?

I. Evoluţii economice interne pozitive

Conform Deloitte Business Sentiment Index, ajuns la a patra sa ediţie, România a înregistrat o accentuată îmbunătăţire a nivelului de încredere cu privire la perspectivele financiare ale companiilor. 63% dintre directorii executivi chestionaţi sunt optimişti (în creştere cu aproape 48% faţă de prima ediţie, cea din septembrie 2009, şi de peste trei ori mai mult faţă de ediţia anterioară, din aprilie 2010). Respondenţii români şi-au recăpătat cel mai mult încrederea în disponibilitatea creditării – 87% dintre cei chestionaţi consideră că acest tip de finanţare a devenit mai accesibil, faţă de numai 53% în urmă cu şase luni. E cel mai mare procent de răspunsuri pozitive înregistrat în cele şase ţări incluse în studiu (România, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Croaţia).

Reluarea creşterii economice a fost susţinută de exporturi: în primele 11 luni ale anului 2010, acestea au înregistrat un avans de 27,2% faţă de primele 11 luni ale anului 2009, concomitent cu o apreciere reală a monedei naţionale faţă de euro (6,78% pe parcursul anului 2010 comparativ cu anul 2009). Importurile au cunoscut o evoluţie pozitivă mai moderată, de 19,5% în primele 11 luni ale anului 2010.

Tot pentru primele 11 luni ale lui 2010 au înregistrat creşteri, comparativ cu perioada corespunzătoare din 2009,producţia industrială (5,1%) şi productivitatea muncii în acest sector (17,5% în primele 10 luni ale anului 2010 faţă de primele 10 luni din 2009), valoarea cifrei de afaceri şi valoarea comenzilor noi din industrie (11,3%, respectiv 25% în primele 11 luni ale anului 2010). Cifra de afaceri din comerţul cu autovehicule şi motociclete a crescut atât faţă de luna precedentă (10,9%), cât şi faţă de noiembrie 2009 (13,8%), ca de altfel şi cifra de afaceri în servicii de piaţă prestate populaţiei (13,4% în primele 11 luni din 2010 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2009).

Creditul neguvernamental a crescut în noiembrie 2010 cu 3,5% faţă de noiembrie 2009, în timp ce valoarea creditelor acordate populaţiei a cunoscut un avans de 1,2% (în noiembrie 2010 faţă de noiembrie 2009). Asistăm deci la o uşoară reluare a creditării din partea sectorului bancar, pe fondul creşterii nivelului de încredere în capacitatea de relansare a economiei româneşti şi a programelor guvernamentale care susţin relansarea creditării, sprijinind atât băncile, cât şi beneficiarii de credite (cum ar fi Prima Casă).

Comparativ cu anul trecut, am asistat îl luna noiembrie a anului 2010 la o creştere a înclinaţiei populaţiei spre economisire, fapt concretizat în creşterea depozitelor populaţiei cu 5,4%. Tendinţa nu trebuie privită neapărat prin prisma reducerii consumului, ci si ca sursă de alimentare a investiţiilor, într-o perioadă în care e vital ca acestea să reprezinte pilonul principal al relansării economice.

Efectele reformei sectorului public au început să se vadă în reducerea cu aproximativ 3 procente a consumului colectiv de la nivelul administraţiei publice în primele trei trimestre ale anului curent faţă de primele trei trimestre din 2009.

La rândul său, rata şomajului a scăzut în decembrie 2010 până la nivelul de 6,87%.

II. Mai bine chiar decat in UE?

Sfîrşiturile şi începuturile de an aduc inevitabil cu ele diverse clasamente, foarte prizate şi, de multe ori, foarte utile. Ma rezum aici la performanţele României comparativ cu media europeană. Iată câteva dintre cele cu temă economică.

Dinamica anuală a costurilor orare cu forţa de muncă plasează România pe locul 2 în UE-23 (pentru care există date disponibile), în trimestrul al III-lea al anului 2010, faţă de trimestrul III anul 2009, creşterea înregistrată fiind de 6.3%, faţă de media europeană de 1.2%.

Datoria publică, exprimată ca procent din PIB, poziţionează România pe locul 4 în UE-27, în anul 2010, fiind de 30.4% din PIB, faţă de media europeană de 79.1% din PIB (conform ultimelor date comparabile si disponibile la Eurostat).

Dinamica lunară a producţiei industriale poziţionează România pe locul 4 în UE-18 (pentru care există date disponibile) în luna noiembrie a anului 2010. Creşterea înregistrată a fost de 1.6%, mai mare decât media europeană de 1.4%. Dinamica anuală a producţiei industriale plasează România pe locul 9 în UE-18 (pentru care există date disponibile) în luna noiembrie a anului 2010, creşterea înregistrată fiind de 6.5%, faţă de media la nivel european, de 7.8%. Creşterea valorii adăugate brute din industrie plasează România pe locul 7 în UE-26 (pentru care există date disponibile), în trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de trimestrul anterior. Valoarea adăugată brută a crescut cu 2.4%, faţă de media europeană de 0.6%.

Dinamica exporturilor totale plasează România pe locul 5 în UE-27, în perioada ianuarie-septembrie 2010 faţă de perioada ianuarie-septembrie 2009, creşterea fiind de 26%. În trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de acelaşi trimestru din anul 2009, dinamica exporturilor poziţionează România pe locul 6 în UE-27, creşterea fiind de 16.5%. Media europeană s-a situat la 10.9%. Dinamica importurilor plasează România pe locul 7 în UE-27, ţara noastră fiind printre ţările cu dinamică ridicată a importurilor. Importurile au crescut cu 4.9% în trimestrul al III-lea al anului 2010 faţă de trimestrul anterior, peste media europeană de 1.7%.

Rata şomajului poziţionează România pe locul 8 în UE-27, în luna noiembrie 2010. Avem o rată a şomajului de 7.3% (pe trimestrul al III-lea al anului 2010) faţă de media europeană de 9.6%, numărându-ne printre ţările europene cu cele mai mici rate ale şomajului.

Toate aceste cifre arată că lucrurile încep să se mişte. Ce nu surprind ele decât în filigran este nevoia de a continua eforturile spre o bună gospodărire a muncii şi a investiţiilor, spre cultivarea încrederii.

Articolul a fost preluat cu acordul autoarei de pe http://www.andreeavass.ro/blog/2011/01/ce-merge-bine-in-economia-romaniei/

WHAT IS AN AMERICAN?

ianuarie 23rd, 2011

It seems so long ago, I was sitting in a classroom on the other side of the ocean, having recited the “Pledge of Allegiance” to our flag then opening up a battered hardcover book of World Geography on another Thursday morning at Veazie Street School in Providence, Rhode Island.  Back then, I thought about what other kids were doing all the way over in places like, Egypt, Panama, Fiji, or Nigeria.  Did they have to study every week for those stupid spelling bees, had they learned how to make ice forts, and did they get up really early on Saturday morning to go over to their friends’ and play hopscotch?  Did they hate the peas that their Mom always added to the meatloaf dinner plate?  Or did they even see peas at all over there?  The answers to those questions and more would elude me for years until these eventful days in service with the Peace Corps.

Here in Romania, there have been countless opportunities to ask these questions, observe people at work and at play, and get some of the answers which were the impetus and the reason for my own necessity to take the road of the Peace Corps. What I’ve learned has not been concrete or definitive.  Much like the borders and boundaries of every city, state, country or continent on earth, the lines on the map are fluid, they change and change again.  Maybe not so frequently or with obvious imagery, yet they do change and transform.  They have real or imaginary lines, because of war or governments, elections, weather, natural disasters, individuals and simply time.

The country of Romania is one of those places which continues to transform.  Its people are ready to embrace many of the freedoms and amenities which were absent during the decades of communism and in the first few decades post-communist rule, they hold onto traditions born centuries ago with simultaneous fervor.  I’ve been lucky to be sent here where the old meets the new and as a teacher, it’s especially gratifying to see how my students grow by leaps and bounds into the 21st century as part of the European Union.  They are eager to know all about my life in South Carolina as an American and I always ask them this “million, gazillion” dollar question:  “What IS an American?”

American Roulette - Did We Invent That?

Usually they’ll respond by saying, “You, Miss Natalie” or “Barack Obama” or “The American Idol” or “rich people” or “somebody who eats a lot of hamburgers”.  Yes, it’s that varied and that amusing.  But the truth is…it’s a hard question to answer and one that is as complex as our own biology.  In order to help them understand, the conversation in my class turns to the things that I can share–our similarities.  Yes, some of us love baseball and apple pie, but who invented those things and are you not a true American if you prefer to eat Sushi and play rugby?   It’s a tough call and one that I sincerely hope to explain a bit at a time to everyone who will come to know me along this journey.  I do know now that they see me as not the different teacher, but “a” teacher who has come from far away to instill some of what I know while learning about them and their world.

And teaching itself is more amusing each day.  Between the lessons about history and the lessons about grammar and the lessons about culture, there’s always some little interjection or comment that sends me into big grins and chuckles and some days outright laughing out loud.  For example, during an assignment on cinquain five-line poetry, one of the little girls asked me to come over as she had a question.  I thought she needed some help selecting an adjective or two for her National Geographic photograph which she was instructed to describe using the poetry model.  Heck no!  During the intense workout on paper for all the rest of the class, she asked me if I knew Justin Bieber.  I said, “Well not personally, but I bet he did his work in class to get on YouTube!”  Fifth grade, you know how they are…

Michael Jackson and Cristoforo Columbo Front and Center

We have plenty of time in class for the kids to get opinionated and so when we have discussions about anything, even though you can try to rein them in, at the end of the day, it always comes down to the kids expressing their own personal tastes for music, clothes, games, travel, food, movies, etc.  Gee, what do you know?  Kids are after all kids, right? Well, not a week goes by without hearing the words “Michael Jackson” or “pizza” or “Harry Potter”.

It also gets really funny when they go on tangents during activities in class.  Like during Jeopardy game in the eighth grade when one guy screamed “Mexico” for every question in the Cities of the Globe category.  And in the fourth grade, one of the boys quipped, “Money in the bank!”, when I said the word money during a lesson on plurals.  They just crack me up.

With all the fun and games, teaching is serious stuff.  It’s my duty each and every class to inform, guide, help, enlighten and otherwise prepare them, not only with knowledge of the English language but of other facets of our big and interesting planet. I really don’t miss any chance to share some aspect or other of the diversity of my own country and allow them to realize that that which seemed so strange is really not so at all.

othing Like an Oreo Cookie from the Good Old US of A Right Here in Bucharest at the Mega Image

Do they love to sleep late when they can?  Is it really fun to see the monkeys and lions at the zoo?  Would they want to have their birthday surprise party last an entire weekend? Is winning a game with your volleyball team exciting?  On holidays isn’t it great to be spending time with our family and friends?  Don’t you think that you have wonderful towns and charming country-sides and beautiful places and a unique history here? Usually, as you might expect, the answers are not so foreign.  It’s my cue then to open up the book of experiences in my own head and come up with entertaining and solid ways to make those comparisons and parallels stick.  That’s why I continue to pose the questions, allow for honest answers, take it all in with a bit of humor when necessary and feel great at the end of the day that these students of mine, whether or not they ever do visit the U. S. (Which I hope and pray that they will someday…I’ve given them all open invitations) will be able to see America and Americans as diverse, complex, interesting, different, similar in a host of ways, and people who they’d like to get to know.  I hope that they hereafter will not think that all Americans are cut from the same mold and that all of them are so different than they are, because we’re not. Yes, not all of our heritage, customs, traditions, and preferences are the same, but whose are?  I am pleased as punch that I’ve gotten the chance through the Peace Corps to meet them and I know for a fact that after I’ve left, they’ll be able to answer that “million/gazillion” dollar question a bit better.

Regarding those general impressions of Americans, a Romanian friend of mine told me this:

“When I  was a child,  we were craving the American movies, songs, but we had them just here and there, everything was censored. In American movies, the love scenes were cut, you did not see them in the theaters. Therefore, some movies did not make sense…We all looked up to the Americans, considering them as FREE people, COOL people, not necessarily rich, even though we all had the chance to see DALLAS, with its few hundreds episodes.”

She also said that her impressions changed once she met different people and traveled outside of Romania.  Then she told me this:

Now, I know only one thing: we are all human beings, we are all alike and the differences which might exist, due to the circumstances, places we grow up and live, make us just more interesting and beautiful.”

My point exactly.

I wonder how the question will be answered one day, or if it will ever be answered completely at all.  Being an American, even though we have a common geographical location, our U. S. Constitution, and our “stars and stripes” flag which represents all of our American pride and young but gloried history, I still think it seems kind of impossible what with 50 states, 57 different dialects of English, (not to mention all the other languages spoken in the U.S.), and scores of people of different ethnic origins to think about with their own traditions, customs, likes, dislikes, dreams, plans and routines which come to us from places all around this earth  I had immigrant grandparents and great-grandparents who came to America from Eastern and Western Europe.  They came there not to blend in or to lose what their own values or heritage was.  No, they came to be part of a country which accepted those things and more. I’d like to think that in the future, our humanness will trump the distance between the countries we were born in.  And in the end, when someone asks the question,“What is an American?”,  it will no longer just be about popular culture, old stereotypes or artificialities on television commercials.  And by the same token, when someone asks me what is a Romanian, well, they’ll hear a mouthful of things that I know which have amazed, comforted, held me in their grasp, and been the some of the most informative and incredible revelations and remembrances of my life because of the people here who shared them with me.

Now getting back to a few of those other questions I wanted answered back in grammar school…Eventually I found out that a lot of us hate peas, it’s harder to learn the difference between gheata, ceata, and inghetata in Romanian than it is to spell mellifluous,  hopscotch is played exactly the same, and they can make the coolest ice forts and snow castles around in Romania.  Now if I could just get to Fiji to see how they make theirs.  I think that Lady Gaga, David Beckham, the Energizer Bunny and even George Forman who sells those great hamburger grills would love to know.

Marcel Iancu – evreu și sionist (3)

ianuarie 23rd, 2011

(urmare din numarul precedent)

Dupa citeva luni (6, din afirmatiile fiicei sale), deci in 1939, artistul revine in Romania si isi continua pregatirile, in scopul emigrarii spre Palestina mandatara. Evenimentele se precipita, Marcel Iancu nu mai poate profesa ca arhitect, nu-si poate expune creatiile; cu ajutorul unor prieteni, intre care Militza Petrascu, isi procura o foaie de drum si vizele necesare, care ii confera dreptul de a pleca spre Palestina, impreuna cu sotia si cele doua fiice, pe cale maritima si terestra, prin Turcia, Siria si Irak. Va intra in Palestina prin Liban.

Documentul de familie alaturat contine juramintul lui Marcel Iancu, depus la consulatul britanic in 14.1.1941, viza pentru Palestina, precum si viza de tranzit prin Turcia.

Va prezint si inventarul obiectelor pe care familia Iancu le va lua la drum, acesta fusese aprobat in lunile noiembrie si decembrie 1940, asadar inaintea Rebeliunii Legionare si a Pogromului de la Bucuresti.

Pe ultima pagina sint specificate obiectele de uz personal, intre care 600 de desene si 150 de uleiuri pe pinza si carton, creatii ale artistului. Nu toate au ajuns cu el in Palestina, deoarece Marcel Iancu a trebuit sa mituiasca, pe drum, la punctele de frontiera.

Intr-un alt document, eliberat de consulatul britanic din Bucuresti (Certificate of origin and interest), se mentioneaza ca Marcel Iancu, din str Paleologu nr 5, Bucuresti, isi expediaza sie insusi, pe adresa str. Maze 54, Tel Aviv, 2220 kg de obiecte de uz personal. Acest act este datat 31 ianuarie 1941, 10 zile de la dezlantuirea Pogromului.

Misu Goldschlager (Costin) asasinat in Pogromul Legionar

In ianuarie 1941 (21-23) are loc Rebeliunea Legionara, Pogromul de la Bucuresti, in care sint ucisi, torturati si jefuiti numerosi evrei din capitala. Cumnatul lui Marcel Iancu, Misu Goldschlager (Costin), fratele scriitorului Jacques Costin, este asasinat de legionari, iar cadavrul sau pingarit. Scurt timp dupa Pogrom, familia Iancu paraseste in graba Romania, pe un drum intortocheat si anevoios, stabilindu-se la Tel-Aviv. Doua manuscrise ale artistului sint edificatoare: „Arta mea si sionismul”, conceput in 1980 si  publicat in „Shevet Romania” (Tribul Romania) – nr 8-9 (septembrie 1980, Tel-Aviv) si „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”.

Multumita fiicei sale, doamna Dadi Janco, am ajuns in posesia manuscrisului  „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, din care numai un fragment a fost tradus in ebraica si engleza si introdus in catalogul expozitiei On the Edge (Kav Kaketz, Pe muchie), organizata de muzeul Janco-Dada in 1990, sase ani dupa incetarea din viata a artistului, prezentind 80 de desene, avind ca subiect Pogromul de la Bucuresti si Holocaustul.

Din spusele doamnei Dadi Janco, tatal sau a simtit un impuls dureros de a-si asterne pe hirtie amintirile tragicelor evenimente. Nu stiu cind a scris Marcel Iancu aceste rinduri, imediat dupa Pogrom, in ianuarie 41, sau la mare distanta, in perspectiva timpului. Pogromul din Bucuresti nu era primul, fusese anticipat de Pogromul din Dorohoi, despre care, fara indoiala, Marcel Iancu stia (parte din familia sa, din partea mamei, era originara din Dorohoi). Va fi urmat de Pogromul din Iasi (27-29 iunie 1941), si de deportarea si asasinarea evreilor in Transnistria, din ordinul Maresalului Antonescu.

” Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse” este o marturie zguduitoare, voi insera doar citeva citate:

[…]

„Iar in ultimul timp parola de lupta contra”dusmanului” intern a fost judeo-masoneria care trebuia distrusa, leitmotivul care a adus in laba salbaticilor din legiune noi surse de venituri si sange.”

[…]

In timp ce legionarii inarmati pana in dinti se baricadasera cu tancuri, tunuri mici si mitraliere in palatul corpului gardienilor din sos.Bonaparte (600 de barbati), in prefectura politiei (400 oameni) la sediul din str Roma,  si alte cuiburi de unde trebuia sa porneasca lupta, s’au vazut ministrii ca Radu Gyr, care indemnau tineretul legionar la moarte pentru a ocupa telefoanele, si altii cari conducand baricade in oras, dupa ce oprisera intreaga circulatie a tramvaelor, taxiuri, varsand benzina, ordonand lupta pe strazi.

In tot acest timp se continua cu furie “ridicarea evreilor” de pe strazi, fara distinctie de varsta sau avut, fara alegerea locului unde sa fie anchetati sau schingiuiti ca ostateci, sau ca ultima prada a legiunei.

[…]

In tot timpul acestei lupte functiona pogromul, secerand sute si sute de nevinovati cari nu au cerut nici puterea si nu erau nici inarmati pentru aparare. A cazut floarea populatiei evreesti, decimata cu bestialitate si cruzimea celor mai intunecate timpuri ale istoriei.

[…]

In noaptea de Marti au fost scosi cu forta din case zeci de evrei in toalete sumare pentru a fi “anchetati”. Cei ce n’au lipsit de acasa, barbati si tineri care n’au reusit sa se furiseze la vre-un crestin ce nu i-a denuntat, caci au fost multi din acestia, au fost ridicati de aceeasi politie sociala, stransi in ganguri si sinagogi si carati cate 30-40 cu autocamioanele la Jilava, la Abator, la diferite sedii legionare si executati in cursul noptii prin schingiuiri si impuscare. Sunt case in cari lipsesc cate 10-15 barbati cari n’au mai fost gasiti. Bineinteles ca dupa ridicarea barbatilor veneau echipe speciale de talhari cari ridicau din aceste case tot mobilierul, toate efectele, iar ce nu interesa se arunca pe geam pentru a fi ars in strada. Nici unul din cei carati nu s’au mai intors. Macelul a inceput cu barbatii gasiti in sinagogi Marti seara. Au fost stransi familii intregi, parinti cu fiii lor cari se rugau la Dzeu. Familii intregi, zeci de oameni au fost ridicati cu forta, dusi in paduri si impuscati. Rabinul Guttman, denuntat de preotul parohiei a trebuit sa vada cu ochii sai cum cei doi fii ai sai au fost impuscati pentru ca s’au impotrivit la ridicarea tatalui lor. El singur a scapat impuscat fara rana mortala, stand toata noaptea culcat pe trupul rece al copiilor sai.

[…]

Cautand printre cadavre la institutul medico legal s’au gasit urmele celor mai fioroase fapte contra constiintei omenesti.

Fiarele ucid, dar nu batjocoresc cum au fost batjocorite cadavrele acestor nevinovati. Limbi taiate, ochi scosi, degete si maini taiate, piele jupuita de vie, corpuri taiate si atarnate cu inscriptia “Koser” in abatoare, trupuri injunghiate, capete taiate si organe taiate, iata bilantul eroismul legionar. Dar daca instinctele criminale si “razbunarea crestineasca “ nu a avut toata satisfactia, trebue sa inchei acest tablou de orori cu imaginea sutelor de trupuri ucise cari toate au fost despuiate pana la piele in padurea Jilavei si jefuite de dintii din gura, de unghii si cadavrele violate.

[…]

Cine a planuit acest nemaipomenit macel si jaf, a putut deslantui cu atata cruzime pogromul care va ramane in istoria antisemita ca un exemplu de bestialitate, de groaza si de josnicie omeneasca? Cine a avut interesul sa tarasca in noroi numele acestei tari? Unde a adus legiunea si capitanii sai crestini numele de roman?

Recitind si descifrind manuscrisul “Pogromul din Romania sau seria masacrelor in masse”, marturie a marelui artist, si comparind-o cu traducerea in ebraica si engleza a fragmentelor inserate in catalogul expozitiei On the edge (Kav Haketz, Pe muchie) din 1990, imi permit sa remarc citeva amanunte, care pot contribui la intelegerea si plasarea textului in timp.

Desi in catalog se mentioneaza ca acest text a fost scris de Marcel Iancu in ianuarie 1941, imediat dupa Pogrom, tind sa cred ca marturia a fost pusa pe hirtie mai tirziu. Sa nu uitam ca familia Iancu a parasit in graba Romania, la putine zile dupa Rebeliunea Legionara si, desi artistul a inceput sa deseneze grozaviile crimelor, fiind inca in Bucuresti, avansez presupunerea ca acest text a fost conceput pe drumul intortocheat catre Palestina, sau in Tel Aviv. Desigur, nu exclud posibilitatea ca, zguduit de ororile la care fusese martor, sau de asasinarea cumnatului sau Misu Goldschlager (Costin), Marcel Iancu a simtit nevoia sa-si exprime socul si durerea imediat dupa Pogrom.

Detaliile prezentate in manuscris indica preocuparea marelui artist, ca masacrul populatiei evreiesti din Bucuresti sa nu fie dat uitarii.

Precizez ca nu Pogromul de la Bucuresti si asasinarea cumnatului sau, Misu, l-au determinat pe Marcel Iancu sa paraseasca Romania, hotarirea fusese luata cu doi ani inainte, dupa decretarea legilor rasiale.

(urmarea in numarul viitor)

Vlad Solomon (C) – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

6 din 7 în Seven Summits – Coco a reușit Mt. Vinson din Antarctica

ianuarie 23rd, 2011

Coco Popescu in Punta Arenas, inainte de zborul spre Antarctica

Crina Coco Popescu a atins marti, 4 ianuarie, cel mai inalt varf al Antarcticii – Mt. Vinson  în cadrul expeditiei internationale ”Antarctica 2010 – 2011”.

Aceasta reusita reprezinta un nou record mondial de varsta pentru Romania, Coco devenind cea mai tanara alpinista din lume care ajunge pe acest varf. De asemenea este si prima alpinista din Romania care reuseste ascensiunea lui Mt. Vinson.

„A fost o ascensiune lunga, de aproape 12 ore, dar nu mi-a pus probleme deosebite, ma asteptam la o zi lunga de varf. M-am miscat bine si desi eram evident cea mai tanara, ritmul impus de Alex, Mario si Max mi-a convenit de minune. Dupa aproape 18 ore de la plecare, pe o vreme buna dar cu  -30 – 35 de grade, dupa o coborare cu mici peripetii, am ajuns din nou la caldura sacului meu de dormit” povesteste COCO. „Acum suntem din nou in tabara de baza din Patriot Hills si astept urmatoarea ascensiune, pe Sidley. Voi trimite si fotografiile pe care le-am facut dar asta doar cand vine primul avion aici, altfel nu avem cum.”

Obiectivele lui Coco in cadrul expeditiei din Antarctica sunt escaladare Mt.Vinson si Mt. Sidley – cel mai inalt varf, respectiv cel mai inalt vulcan de pe continent. Daca si ascensiunea pe Sidley reușește, Coco ar putea fi prima alpinistă din lume care incheie circutul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele 7 continente.

Programul expediției “Antarctica – 2010 – 2011”:

24 Decembrie – plecare din București pe ruta Paris – Atlanta – Santiago de Chile – Punta Arenas;

26 Decembrie – întâlnire în Punta Arenas cu reprezentanții organizatorilor, 7 Summits Club și Antarctic Logistics & Expeditions;

27 Decembrie – briefing-ul expediției cu reprezentanții 7 Summits Club și Antarctic Logistics & Expeditions( ALE);

28 Decembrie – verificarea echipamentelor;

29 Decembrie – decolare pe ruta Punta Arenas – Patriot Hills (tabăra de bază ALE din Antarctica);

1 Ianuarie – zbor cu avion ușor de tip Cesna din tabăra de bază de la Patriot Hills spre tabăra de bază de pe Mt. Vinson;

1 Ianuarie10 Ianuarie – ascensiune Mt. Vinson;

11 Ianuarie – întoarcere în tabăra de bază ALE din Patriot Hills.

13 Ianuarie – zbor de apropiere catre Mt. Sidley, plecare din tabăra Patriot Hills;

14 Ianuarie23 Ianuarie – marș de apropiere, ski și ascensiune pe Mt. Sidley;

24 Ianuarie – întoarcere în tabăra de bază Patriot Hills;

25 Ianuarie – întoarcere în Punta Arenas (Chile);

30 Ianuarie – plecare din Punta Arenas spre Santiago de Chile;

1 Februarie18 Februarie – Ascensiune Ojos del Salado (Atacama), program de aclimatizare pentru Everest (a cărui ascensiune este programată pentru primăvara 2011).

20 Februarie – plecare din Chile

22 Februarie – sosire la București.

Coco Popescu pe Cartensz Pyramid

Date despre expediție:

1. Seven Summits reprezinta circuitul celor mai inalte varfuri de pe fiecare continent:

– Aconcagua – America de Sud

– McKinley – America de Nord

– Carstensz Pyramid – Australia si Oceania

– Vinson – Antarctica

– Everest – Asia

2. Dintre aceştia, COCO are in palmares deja şase, Everestul fiind urmatorul obiectiv.

3. Prin ascensiunea reusita din 4 ianuarie pe Mt. Vinson, Coco devine:

– Cea mai tanara alpinista din lume pe acest munte;

– Prima alpinista din Romania pe mt. Vinson.

4. Seven Volcanoes  reprezintă  circuitul celor mai inalti vulcani de pe fiecare continent:

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

– Damavand – Asia

– Giluwe – Oceania

– Ojos del Salado – America de Sud

– Pico de Orizaba – America de Nord

– Sidley – Antarctica

5. Dintre aceştia, COCO a urcat deja şase (Elbrus, Kilimanjaro, Damavand, Giluwe, Ojos del Salado, Pico de Orizaba);

6. Ascensiunea pe Mt. Sidley în Antarctica în ianuarie 2011 i-ar putea aduce titlul de (”Cea mai tânără) prima alpinistă din lume care a terminat circuitul Seven Volcanoes”;

7. Expediția ”Antarctica 2010-2011” este organizată de 7 SUMMITS Club;

8. Este prima expediţie sportivă pe Mount Sidley, cel mai înalt vulcan din Antarctica;

9.Coco are ca obiective ascensiunile  pe Mount Vinson si Mount Sidley ;

10. Sponsorii care au facut posibil ca alpinista Crina Coco Popescu să participe la expeditia internationala din Antarctica:  Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar si reprezentatii unor marci celebre de echipamente sportive: Salomon – imbracaminte si incaltaminte, Explorer Sport – skiuri, Beal – corzi si  Zeal – ochelari de ski ;

11. În expediție, Coco va fi însoțită de antrenorul și tatăl ei, Ovidiu Popescu, care va merge cu ea până în Punta Arenas – Chile.

– Elbrus – Europa

– Kilimanjaro – Africa

12. Partenerii de ascensiune ai lui COCO in mt. Sidley – Antarctica sunt: alpinistul rus Alex Abramov, președintele 7 Summits Club și italianul Mario Trimeri, care intenționează să devină primul alpinist (bărbat) care încheie Seven Volcanoes (și care deţine în palmares circuitul Seven Summits ).

Coco Popescu pe Elbrus

Despre Crina Coco Popescu

– Crina Coco Popescu s-a născut în Râşnov şi escaladează munţi de la 6 ani;

– La 11 ani a urcat, în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat şi Mont Blanc;

– La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

– La 13 ani cucerea vârful Kazbek în Caucaz, Damavand şi Alam Kuh în Iran;

– La sfârşitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

– În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania şi Elbrus în Caucaz;

– În ianuarie 2010 a fost în expediţie în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe şi Carstensz Pyramid, iar în vara acestui an a escaladat Pico de Orizaba şi McKinley în America de Nord;

– La 16 ani Coco Popescu are şase recorduri în alpinism și un titlu de Maestru al Sportului;

– Anul acesta Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism si Escalada;

– Vrea să termine și circuitul Seven Summits până la împlinirea vârstei de 18 ani;

– În primăvara 2011 Coco are programată o expediție pe Everest.

Viitorul documentelor biometrice, azi!

ianuarie 23rd, 2011

România – o ţară sfâşiată de ambiţii tribale

ianuarie 23rd, 2011

Atunci cand exista atata incitare la ura, cand adevaruri elementare sunt calcate in picioare, cand amnezia este prezentata drept rememorare, cand eroii reali sunt uitati si impostorilor li se ridica statuie, trebuie sa sustinem valorile care ne leaga pe cei care ne opunem oricarui etnocentrism xenofob, oricarui colectivism gregar, oricarui tribalism josnic si injositor…
(Vladimir Tismaneanu – din corespondenta personala)

Continui să sper că nu totul este pierdut pentru România. Că în partida aceasta în care am nu doar senzaţia, ci chiar certitudinea că românii sunt un popor chinuit şi dezavantajat de urgiile istoriei, se va găsi totuşi un grup de jucători care să-şi dea mâna şi să se aşeze împreună pe rănile nevindecate ale ţării lor, închizându-le cu răbdare şi cu dragoste.

Ceea ce văd astăzi, aflat la mare depărtare de pământul meu natal, nu este decât o ţară sfâşiată de ambiţii tribale, chiar dacă triburile nu poartă neapărat denumiri etnice sau toponimice ci mai degrabă au etichete funcţionale politice şi de statut social, de tipul „foştii securişti”, „pensionarii”, „oamenii lui X”, „militarii”, etc. Totuşi continui să sper că o parte dintre ei se vor scutura într-o bună zi de boala cronică a îngustimii mentale şi vor reuşi să vadă puterea Unirii, aşa cum au văzut-o cu multe generaţii înaintea noastră, cei care de fapt au pus bazele României.

Lumea lui 2011, deşi aparent are foarte puţine lucruri comune cu lumea lui 1859, ar trebui să recunoască măcar un punct critic în viaţa ei, similar cu necesităţile sociale de acum 152 de ani: nevoia de Unire. De atunci, România a experimentat sau s-au experimentat pe ea tot felul de uniri: sub o singură coroană regală, la umbra zvasticii, împotriva zvasticii, sub talpa unui partid unic, în minciună şi prefăcătorie pentru a supravieţui, împotriva lui Ceauşescu şi a partidului unic, pentru Europa şi NATO şi câte şi mai câte. Cel mai unită este România în dezastre: cutremure, inundaţii. Astăzi, lipsită de scop şi viziune, dezbinată în respectul faţă de lege, în elementara dorinţă a propriei populaţii de a trăi în interiorul graniţelor ţării în care s-a născut, România nu mai este locuită de un popor ci de o adunătură de triburi care se mănâncă între ele.

Oare ce ar mai putea opri fărâmiţarea aceasta, atomizarea extremă a unei societăţi al cărui cel mai recent gest cu sens a fost participarea entuziastă la răsturnarea unei dictaturi? Au, la urma urmelor, românii nevoie de unire? (Poate vor răspunde si cititorii la această întrebare). Eu continui să sper că îşi vor da seama că au. Nu de unire împotriva altor popoare, a altor etnii, a unui preşedinte trecător sau a altuia. Românii au nevoie de acel tip de unire care să-i ajute să conştientizeze că străzile pe care aruncă nonşalant gunoaie sunt un bun comun. Că legile care îi protejează de crimă sunt un bun comun. Că omenia pe care o vor arăta semenilor lor se va întoarce într-o bună zi la ei înşişi, pe traseul unui circuit invizibil. Ei au nevoie să înţeleagă, mai mult ca oricând că acceptarea diversităţii, a alterităţii cu care au fost dăruiţi din plin ca popor reprezintă o avere şi nu un capăt de acuzare sau de dispreţ în ochii civilizaţiei contemporane.

Continui să sper că în 2011 România îsi va regăsi afinitatea într-o unire şi cu propria Diasporă, aceasta din urmă uneori frustrată, uneori îndurerată de necesitatea de a-şi părăsi ţinuturile copilăriei pentru a avea o maturitate decentă, uneori vexată de neregulile din ţară şi de ostilitatea cu care este privită, dar niciodată negându-şi originea sau dorinţa de a ajuta prin toate mijloacele, acolo unde ajutorul nu este deturnat sau tratat în bătaie de joc.

Continui să sper că se vor ridica funcţionari publici, de la poştaşul din comună şi până la preşedintele ţării, care vor începe prin a fi ei înşişi exemplu de respectare a legilor, de decenţă în viaţa personală, de refuz al nepotismului şi mitei. Care vor denunţa corupţia, în loc să-şi facă din ea o saltea mai pufoasă decât a altora.

România are nevoie mai mult ca oricând de unire în numele unor idealuri, capabile să se afle în competiţie pentru poziţiile decidente în viaţa publică, prin votul democratic obţinut în 1989 cu preţul vieţii atâtor nevinovaţi ucişi, „nu se ştie de cine” nici acum, după mai bine de 20 de ani.

Continui să sper că România se va uni şi va reuşi să iasă, pe cale paşnică şi definitiv din ventuzele lipitorilor care îi sug sângele de zeci şi zeci de ani. Şi nu mă refer doar la grupuri obscure care, sub acoperirea unui fals patriotism, fură tot ce pot. Mă refer şi la obiceiuri, la religie, la superstiţii, la igiena personală, la respectul faţă de vecin, faţă de client sau faţă de angajator, la multiple moşteniri culturale care, din 1859 şi până în 2011 ar fi trebuit să se schimbe mult mai mult decât s-au schimbat în realitate deşi iată, şi azi, lucrul care le lipseşte cel mai mult românilor, oriunde s-ar afla, este Unirea.

Pulverizarea adevărului și declinul civilității

ianuarie 23rd, 2011

Invadati de mesaje mediatice adeseori stupefiante, confruntati cu ceea ce regretatul Marian Papahagi, intr-o discutie purtata la Cluj, in 1991, numea disparitia normelor, asistand la atatea schimbari la fata si schimonosiri ale unor fapte empirice lesne verificabile, traim intr-adevar o bulversare a a valorilor (spre a relua titlul recentului volum de Dan Tapalaga).  Claritatea morala este anatemizata si zeflemisita drept o nascocire a unor maniaci radicali.  Evident, lucrurile se schimba atunci cand e vorba de “amicii nostri”.  In cazul lor, mult-hulita “obsesie a dosarelor” devine o intreprindere altruista.  Clisee de o crunta banalitate ni se servesc drept adevaruri revelate. Procesele de intentie tin locul rationalitatii dialogice.  In locul unor discutii profunde despre politicile publice, se aud imprecatii, rechizitorii, chemari la lupta.

Discernarmantul se evapora, ni se spune ca totul este egal cu totul (everything goes, nothing matters), ca nu exista repere obiective, referinte demne de creditul nostru necontrafacut.  Te referi uneori la fapte precise, istoric demonstrabile, ti se raspunde sarcastic: “Exista fapte si fapte”.  Siluirea adevarului se face in numele unul alt adevar, ezoteric, posesiune a unor grupuri de initiati.  O ideologie a crimei sociale este cumva scuzata pentru ca, ni se spune cu falsa ingenuitate, avea scopuri nobile.  Se recurge cu cinica voluptate la duble standarde.  Scrii despre incetarea din viata a unui mare disident si distins diplomat ceh, esti admonestat pe forumuri ca ii promovezi pe fostii comunisti.  Scrii despre Monica Lovinescu, te trezesti taxat drept admirator al lui Ernst Nolte.  Afirmi ca Romania nu traieste azi intr-o dictatura politieneasca, ca este o hiperbola agitatorica fara acoperire in realitate, ca dictatura inseamna represiune, violenta, cenzura, anihilarea libertatilor civice, suprimarea scocietatii civile, ti se pune eticheta de apologet al lui Traian Basescu.  Am primit din partea prietenului Valentin Stângă textul de mai jos, o incitanta reactie la articolul meu despre “Omul post-totalitar” (el insusi un comentariu provocat de articolul lui Andrei Plesu din “Adevarul”):

Constat, cu o oarecare blazare, că nu mai avem organ pentru adevăr. Nu mă refer, aici, la un handicap metafizic, la ramolirea contemplativităţii, la incapacitatea de a depăşi cognitiv plafonul imanenţei. Am în vedere mai degrabă o gravă carenţă a discernământului sublunar, paragina judecăţii subtile, goetheene aş spune. Suntem, simultan, fanatici, suspicioşi, zeflemitori şi marţiali. Vrem condamnarea comunismului, dar pronunţată de un areopag şic, cu cochetării marxizante, care să păstreze neştirbit idealul din spatele atrocităţilor istorice. Vrem polemici, confruntări de idei, verdicte pasabile, însă refuzăm a priori prezumţia de bună-credinţă a interlocutorului. Vrem diagnostice, răspunsuri, soluţii, lămuriri care să nu contrazică, însă, umorile, tabieturile, obsesiile şi răzgâielile noastre. Agora românească a devenit un amestec de vendetă şi iarmaroc. Nuanţa, neutralitatea destinsă, acribia fără stindard au părăsit scena. Până şi un enunţ de tipul “Toate ciorile sunt negre” e, la limită, partinic. Făcându-l, rişti să ţi se reproşeze, în cutare hebdomadar sau pe zidul infinit al forumului, că preferi dictatura albului, că ai periculoase antipatii ornitologice, că faci propagandă deghizată simbolistic ş.a.m.d.

Prin urmare, adevărul s-a pulverizat într-un joc de artificii ideologice. El nu mai e moşit, ca-n efortul maieutic, nu mai poate fi obţinut prin dialog, colocviu sau la capătul unor pertinente reflecţii solitare. Adevărul a ajuns un prefabricat afectiv de baricadă, o marotă schematică şi pompoasă totodată, în slujba teribilismelor şi a resentimentelor spiritului local.

Articol preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/19/pulverizarea-adevarului-si-declinul-civilitatii/

Preia AIE2 năravurile comuniștilor cu „verticala puterii”?

ianuarie 23rd, 2011

Guvernul trebuie să se detaşeze de moştenirea lăsată de PCRM, care aplica pe larg răfuiala cu raioanele controlate de oponenţii politici

Guvernarea actuală este hotărâtă să schimbe starea lucrurilor. Aceasta o cere emergenţa integrării europene, precum şi debarasarea de practicile guvernării comuniste. În corespundere cu relaţiile dintre centru şi regiuni în statele UE, Chişinăul tinde să aplice modelul european de extindere a autonomiei administraţiei locale. Una dintre priorităţile Guvernului Filat-2 este “descentralizarea puterii”, susţinută de toate componentele Alianţei pentru Integrare Europeană-2. Măsurile planificate vor viza înlocuirea “verticalei puterii” cu implementarea normelor europene în domeniu. Decentralizarea nu reprezintă doar un “moft politic” pentru detaşarea de moştenirea lăsată de Partidul Comuniștilor (PCRM,) care aplica pe larg răfuiala cu raioanele controlate de oponenţii politici, folosind distribuţia inechitabilă a resurselor bugetare. De calitatea procesului respectiv va depinde dezvoltarea propriu-zisă a regiunilor, integrarea lor in sistemul naţional economic, sustenabilitatea dezvoltării lor inclusiv în domeniul social, umanitar etc. Imitarea acestui proces sau realizarea lui întârziată pot avea repercursiuni asupra integrării europene a regiunilor şi respectiv capacităţile lor de a absorbi fondurile europene, aflate ulterior la dispoziţie.  Totuşi, există riscul că actuala-vechea guvernare va înfăptui această reformă de o manieră politizată, înlocuind fosta “verticală a puterii” cu una nouă, dar deja “pro-europeană”.

Alegerile locale, o miză uriașă

Deocamdată nu este clar când anume vor avea loc alegerile locale şi acest lucru este legat pregătirele interne ale partidelor din AIE -2, care vor să dea o lovitură puternică comuniştilor, care deţin întâietatea în multe raioane din nordul şi sudul ţării. De amenajarea contextului politic vor depinde foarte mult rezultatele finale, undePCRM , Partidul Liberal Democrat (PLD) şi Partidul Democrat (PDM) vor obţine cele mai multe voturi. Comuniştii, graţie activităţilor de pregătire pentru referendumul constituţional din 5 septembrie 2010 şi desigur participarea satisfăcătoarele la scrutinul pentru parlamentare. Liberal-democraţii şi democraţii vor conta mult pe resursele administrative de care dispun în prezent, dar şi pe “investiţiile” electorale masive in mai multe raioane. Partidul Liberal (PL) va încerca sa se concetreze exclusiv pe localităţile unde au cele mai mari şanse, în special în Capitală, din cauza constrângerilor economice, precum şi a resurslor umane limitate. Adevărata surpriză a alegerilor locale va fi prestaţia AMN, care a înregistrat un eşec de amploare la alegerile din noiembrie 2010.

În mare parte, aceste alegeri pot pune capăt conflictelor din “raioanele pro-comuniste” si centrul “pro-european”, dar pentru asta se cere o mobilizare a forţelor din cadrul AIE2. Oricum comuniştii nu vor să-şi piardă poziţiile, ajustându-şi acţiunile pentru extinderea raioanelor “roşii”. Provocările cele mai mari sunt legate de performanţele fostelor şi actualelor partide de putere (PLDM, PDM, PL şi AMN), dacă unele vor reuşi să repete succesul din 2010, iar altele (AMN) se va reabilita, atunci PCRM va trebui să renunţe la antagonizarea raioanelor loiale lor cu puterea de la Chişinău. Există riscul ca situaţia să nu se schimbe dramatic şi ca opoziţia comuniste să pună pe baricade aliaţii săi din regiune. Calitatea şi bilanţul procesului electoral va depinde de faptul dacă va fi sau nu ales Preşedintele ţării. Or, acest succes poate avea impact politic serios în favoarea imaginii AIE-2, punând în dificultate comuniştii.

Cel mai probabil se vor păstra poziţiile pe plan naţional, lucrurile se pot schimba la nivel de raion, unde fie comuniştii, fie partidele de la guvernare îşi pot îmbunătăţi rezultatele. În continuare trebuie urmărită evoluţia AMN, care cel puţin până la alegerile parlamentare din 2010 avea priză la publicul din regiuni.

Chișinăul anticommunist, disputat între membrii AIE

Cred ca Chisinaul oricum va aparţine în final unui partid din cadrul Alianţei, deoarece în turul doi populaţia oricum va vot împotriva comuniştilor. Dar există câteva condiţii care pot răsturna planurile celor AIE2, fie că e vorba de PLDM sau PL. Nu este clar ce rol va juca liderul AMN, Serafim Ureachean, si cat de mult va putea acesta să influenţa atmosfera electorală din capitală. De asemenea, anumite probleme pot apărea în urma competiţiei dure pentru fotoliul primarului, în special între PL şi PLDM. Totodată, incomodităţi electorale pentru forţele AIE2, inclusiv pentru unul din vicepreşidinţii PL, Dorin Chirtoacă.

 
50.17.119.59