Loading

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 15th, 2010

ALBA IULIA

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Balcoane cu vedere la mare

decembrie 15th, 2010

Realismul moralitatii: Despre Richard Holbrooke (1941-2010)

decembrie 15th, 2010

Richard Holbrooke (1941-2010) a fost un diplomat-vizionar, un spirit devotat libertatii, un strateg capabil sa imbine moralitatea asumata lucid cu realismul politic. Prabusirea Blocului Sovietic, razboaiele de secesiune din fosta Iugoslavie, acordul de la Dayton (1995), relatiile cu Germania, legaturile cu Pakistanul, razboiul din Afganistan, toate aceste prioritati de politica externa americana au fost legate de interventiie lui Holbrooke. Si-a inceput cariera in timpul razboiului din Vietnam, a lucrat in zonele cele mai periculoase in acei ani, la Saigon si in alte puncte fierbinti.  Dupa moartea tatalui sau, adolescentul Holbrooke a fost ca un membru al familiei colegului sau de liceu, fiul lui Dean Rusk, secretar de stat in anii 60. A absolvit Universitatea Brown, apoi a intrat in serviciul diplomatic unde a facut o stralucita cariera.  A fost la un pas de a deveni secretar de stat: mai intai sub presedintele Clinton, apoi sub Barack Obama. Intre ambasadorul Holbrooke si familia Clinton a existat o stransa prietenie.

Ne-am cunoscut la Budapesta in martie 1999. Venise la conferinta “Between Past and Future: The Revolutuions of 1989 and Their Aftermath” pe care am organizat-o la Central European University impreuna cu Sorin Antohi. O insotea acolo pe sotia sa, Kati Marton, o stralucita jurnalista care a scris pe larg despre teroarea stalinista din Europa de Est, inclusiv despre persecutarea familiei sale.  Kati era vorbitoare in cadrul conferintei, Richard a stat in sala ascultand discutiile. Cand a fost invitat sa vorbeasca, a oferit un tour de force analitic privind anul 1989.

Am fost intr-o seara la Laszlo Rajk Jr, arhitect, disident, membru al Parlamentului din partea Liberilor Democrati, fiul liderului comunist asasinat in urma unui proces-spectacol in 1949 (a fost acuzat de spionaj). Era in momentul ultimelor negocieri cu Slobodan Milosevici. La un moment dat, Holbrooke s-a retras intr-o camera, s-a intors si ne-a spus: “Am vorbit la telefon cu Milosevici, n-a acceptat conditiile noastre, va urma bombardarea”. Credea sincer in rolul Statelor Unite ca putere garanta pentru drepturile omului. Nu era catusi de putin un naiv, dar era un idealist. Stia din familie ce a insemnat Holocaustul (tatal sau emigrase din Germania, mama din Polonia), si se opunea cu pasiune oricarei forme de barbarie. Daca ar fi sa definesc formula sa spirituala, as recurge la conceptul ganditoarei Judith Shklar: liberalismul fricii.  Holbrooke stia ce inseamna teroarea totalitara si facea tot ce depindea de el ca sa o elimine din lumea de azi.  Unii au spus ca ar fi fost greu abordabil, imperativ, excesiv de direct si de increzator in sine. Memoriile sale il arata ca pe un diplomat atent la nuante, cu un fin simt psihologic.  Mie mi s-a parut deschis, cu un seducator simt al umorului, un fel de auto-ironie care dadea sansa interlocutorului sa se simta egalul acestui formidabil intelectual si diplomat. A trecut in lumea celor drepti un om intelept, onest si curajos.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 14th, 2010

Provizoriu…definitiv (foto: Adrian Ghiță)

Un prieten octogrnar din Israel, emigrat la vârsta de 18 ani, m-a ruga să caut mormântul tatalui său decedat în 1944. Toate documentele comunităţii evreieşti din Cluj fuseseră distruse în timpul Holocaustului, păstrandu-se într-un mod miraculos, doar registrele celor patru cimitire (trei ortodoxe şi unul neolog) aflate în casa unuia dintre paznici. Am răsfoit cu înfrigurare foile şi am găsit numele decedatului, parcela şi locul de veci atribuite iarna anului 1944, in vechiul cimitir evreiesc de pe Calea Turzii (unde azi nu se mai fac inmormântări). A fost o adevarata aventură să ne tăiem drum printre crengile tufelor sălbăticite şi superbele morminte vechi din piatră şi marmură, având grijă să nu ne sprijinim de cele mai vechi, să nu le dizlocăm. Ajungând la parcela specificată am început să descifrăm numele abia vizibile , dar nu l-am găsit pe cel al tatălui prietenului nostru (care fusese un om bogat, deci ne aşteptam la un mormânt opulent). După îndelungi căutări am descoperit o piatră mărunta infipită în pămant, ca un jalon…Şi ne-am dat seama că era marcajul provizoriu care (potrivit obiceiului evreiesc) se pune în ziua inmormântării, urmând ca monumentul tombal să fie inaugurat cand se implineste un an de la deces. Atâta doar ca in iarna lui 1945 la Cluj nu se mai faceau inmormantari, evreii fuseseră deportaţi la Auschwitz. Printre ei şi mama prietenului meu octogenar, care plecase in 1942 cu ultimul grup de tineri sionişti, intr-un kibuţ de pe malul Mării Galileii. Kibuţul in care trăieşte şi azi.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un gând de la Mos Crăciun, pentru corupţi

decembrie 14th, 2010

O instanță londoneză dispune eliberarea condiționată a lui „Mr. Wikileaks”

decembrie 14th, 2010

O judecătorie din Londra a dispus eliberarea pe cauțiune a fondatorului sitului de internet Wikileaks, Julian Assange, a cărui extrădare este cerută de justiția din Suedia, sub acuzația de viol.

Wikileaks a publicat în ultimele luni sute de mii de depeșe diplomatice americane, stârnind furia autorităților americane.

Sprijinitorii lui Assange, care este cetățean australian, susțin că această acțiune împotriva lui este de natură politică, menită a face presiuni asupra sa.

Judecătorul de la City of Westminster Magistrates Court, singurul tribunal de primă instanță din Regatul Unit care audiază solicitările de extrădare, a acceptat cererea de eliberare a lui Assange, dar cu condiții extrem de stricte.

Până la înfățișarea următoare, fixată pe 11 ianuarie 2011, Assange va trebui să locuiască la o adresă stabilită de curte, să nu iasă pe durata nopții din casă, interdicție monitorizată printr-un dispozitiv electronic montat pe gleznă, să predea pașaportul și să semneze în fiecare zi la o secție de poliție din raza domiciliului său temporar.

În plus, el va trebui să furnizeze garanții financiare de 240000 de lire (aproape 290000 de euro), iar până la prezentarea către curte a acestor garanții el rămâne în arest preventiv în închisoarea Wandsworth din sudul Londrei. Suma urmează a fi strânsă de numeroșii suporteri ai lui Assange din toată lumea

Aceasta este a doua cerere de eliberare condiționată, făcută de Mr. Wikileaks, cum i se mai spune lui Assange, cea de săptămâna trecută fiind respinsă pe motivul riscului de neprezentare la înfățișarea următoare.

Justiția britanică nu este chemată să se pronunțe asupra fondului acuzațiilor, aceasta fiind de competența justiției din Suedia. Curtea londoneză trebuie doar să decidă dacă să aprobe sau nu cererea de extrădare făcută de autoritățile suedeze.

Instrumentul juridic folosit – mandatul european de extrădare – introdus în 2003 ca metodă de combatere a activităților teroriste de după 11 septembrie 2001, este extrem de puternic. În practică, un astfel de mandat este extrem de greu de respins între state UE, iar statisticile arată că rata de aprobare a lor de către justiția britanică este de 98%.

Înfățișarea de marți a fost consacrată exclusiv audierii celei de-a doua cereri de eliberare condiționată. Procedura de audiere pe fond a cererii de extrădare va începe pe 11 ianuarie și, cum Assange, se opune extrădării, e posibil ca ea să dureze mai multe săptămâni sau chiar luni.

Dacă Assange nu reușește să convingă instanța din Londra și aceasta decide extrădarea, el mai are cale de atac prin apel la Înalta Curte.

Între timp, publicarea de documente secrete americane divulgate continuă, iar unii partizani ai săi din lumea întreagă au amenințat că în cazul extrădării vor supune atacurilor cibernetice paginile de internet al unor instituții publice britanice.

Săptămâna trecută siturile unor companii ca Visa, Mastercard, PayPal sau Amazon au fost atacate, fiind considerate drept cooperante cu autoritățile americane în tentativa de a limita activitățile Wikileaks.

Decernarea premiilor culturale Ianculovici, pe anul 2010

decembrie 14th, 2010

Fondul Ianculovici a fost instituit in urma cu 32 de ani, cu scopul de a incuraja activitatile culturale in randul
israelienilor originari din Romania. Se acorda anual, sub egida primariei municipiului Haifa. De-a lungul anilor, au fost premiati oameni de stiinta, cercetatori ai istoriei comune popoarelor roman si evreu, scriitori, oameni ai scenei, artisti plastici, ziaristi, animatori culturali.

Premiile Ianculovici pe anul 2010 au fost acordate luni, 13 decembrie, istoricului dr. Zvi Hartman, cercetatorului dr. Zvi ben Dov, ambasadorului dr. Iosef Govrin, scriitorului Hary Ross, traducatoarei din literatura universala Denis Idel, dramaturgului Aurel Storin, ziaristului Jean Steiger si tinerei Natalie Schor, (fotografie artistica).

Presedintele juriului, prof. dr. Izu Eibschitz i-a prezentat pe oaspetii din Romania, deputatul dr. Aurel Vainer, secretara de stat la Ministerul culturii Irina Cajal, in prezenta doamnei Gina Pana , sefa Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, vice primarul Haifei, dl. Israel Savion, prof. Rafael Vago de la Universitatea Tel Aviv, atasatul cultural al ambasadei Romaniei in Israel. Un public foarte numeros si cald.

Pentru Natalie Schor (colaboratoarea publicatiei ACUM), acesta este al doilea premiu primit anul acesta, dupa trofeul pentru fotografie obtinut la Madrid, in cadrul Premiilor culturale NiramArt, editia 2010.

Vladimir Putin -„Blueberry Hill” 2010

decembrie 13th, 2010

La recepţia de caritate dedicată luptei împotriva cancerului la copii de la Saint-Petersburg, prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin a cântat un celebru cântec sovietic al anilor 60:  „Unde începe mama-ţară”,  după care a uimit asistenţa, interpretând „Blueberry Hill” a lui Louis Armstrong în prezenţa celebrităţilor:  Kevin Costner, Alain Delon, Gerard Depardieu, Mickey Rourke, Sharon Stone, Kurt Russell, Vincent Cassel, Monica Belucci, Ornella Muti, Goldie Hawn s.am.d.

„Ca majoritatea oamenilor, nu ştiu nici să cânt, nici să dansez dar îmi place să le fac” a declarat prim-ministrul Rusiei.

La sfârşitul concertului Vladimir Putin a luat-o pe Sharon Stone în braţe şi alături de ceilalţi invitaţi au cântat cântecul rusesc dedicat cosmonauţilor „Grass Near Home”.

Vladimir Putin

surse: http://www.lexpress.fr/actualite/monde/l-incroyable-talent-musical-de-vladimir-poutine_944745.html#xtor=AL-447

Până şi câinii fac lucruri noi pe la colţuri

decembrie 13th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 13th, 2010

Izvorul Sissi – Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964)


Durerea unei mame…. Înlăcrimată, se prelinge din inima acesteia, smulsă din piept de moartea fiicei sale.

“ Închinat scumpei mele copile, Sissi Stefanidi ”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mai este anchetat Ion Coja pentru negarea Holocaustului? – interpelare în Senat

decembrie 13th, 2010

Parlamentul României

Senat

Adresatǎ: Doamnei Laura Codruţa KÖVESI, Procuror General

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

De cǎtre: Domnul senator Raymond LUCA, circumscripţia electoralǎ

nr.  43, colegiul uninominal 2, Strǎinǎtate

Obiectul interpelǎrii: necesitatea autosesizǎrii Parchetului General în legǎturǎ cu încǎlcarea repetatǎ a  Legii nr. 107 din 27 aprilie 2006

In numeroasele interpelǎri pe care vi le-am adresat cu privire la încǎlcarea în mod repetat, de cǎtre domnul Ion Coja, a a Legii nr. 107/2006, va semnalam asupra lipsei de interes a autoritǎţilor competente în ceea ce priveşte un caz flagrant de nerespectare a legislaţiei în vigoare.

Nu este cazul sǎ reiau argumentaţiile din interpelǎrile precedente, dar vǎ rog sǎ precizaţi, doamnǎ procuror-general:

-  Câte persoane au fost cercetate penal după 2002, în temeiul Ordonanţei de Urgenţǎ a Guvernului nr. 31/2002 şi al Legii 107/2006?

-  Dintre acestea, câte au fost inculpate şi câte condamnări definitive şi irevocabile au fost pronunţate?

-  Care este stadiul cercetǎrii domnului Ion Coja, in cazul incǎlcǎrii de cǎtre acesta a Legii 107/2006?

Solicit rǎspuns în scris.

Raymond Luca

Senator PNL

13 decembrie 2010

N.Red. Pentru detalii cu privire la istoria acestui caz consultați articolul Parchetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu negaționistul Ion Coja, http://www.acum.tv/articol/10282


TEMA SĂPTĂMÂNII: Șoapta pietrei

decembrie 12th, 2010

„Sărutul”, de Auguste Rodin (Muzeul Rodin, Paris)

In 1880, sculptorul francez Auguste Rodin a primit o comanda pentru lucrarea “Porţile Iadului”, o poarta ce avea sa fie decorata cu statui inspirate de Divina Comedie a lui Dante, in vederea expunerii ei in viitorul Muzeu de Arta Decorativa (Musée des Beaux Arts).

Desi proiectul nu a fost niciodata finalizat, unele dintre cele mai cunoscute lucrari ale lui Rodin au fost initial create pentru “Portile Iadului”, inclusiv “Ganditorul”, “Adam”, “Eva”, si “Sarutul”.

“Sarutul” este bazata pe o poveste de dragoste prezentata de Dante in Divina Comedie.

Tatal lui Francesca a aranjat casatoria fiicei sale cu Gianciotto intr-o uniune politica, ce avea sa puna capat razboiului intre Malatesta si Rimini. Fratele mai mic al lui Gianciotto, Paolo, a fost trimis sa o instiinteze pe Francesca, dar intalnindu-se, s-au indragostit fulgerator. Casatorindu-se totusi cu Gianciotto, Francesca a fost surprinsa intr-o zi, in camera ei, cu Paolo. Gianciotto, aruncandu-si spada spre Paolo, a lovit-o mortal si pe Francesca. Indragostitii au fost ingropati impreuna, in acelasi mormant.

Rodin surprinde tandretea sarutului lor, care va dainui peste veacuri.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

In Memoriam Nichita Stănescu

decembrie 12th, 2010

31 martie 1933, Ploieşti — 13 decembrie 1983 Bucureşti


L-am întâlnit cândva pe Nichita Stănescu în cunoscutul cenaclu literar al elevilor bucureşteni „Săgetătorul” condus de prof. Tudor Opriş, când invitat fiind, a venit şi ne-a recitat câteva poeme, acompaniat la chitară de un prieten.

A fost un moment deosebit de important, memorabil, când am înţeles Starea Poeziei, am conştientizat Poezia.

Nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, Nichita Stănescu este prin valoarea creaţiei sale, însăşi Poezia modernă.

În amintirea unui mare Poet, reproduc în acest decembrie când se împlinesc 27 de ani de la moartea sa, un poem de suflet.

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

…Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.


Fondatorul Wikileaks a fost arestat! De vină e Băsescu!

decembrie 12th, 2010

Fondatorul Wikileaks a fost arestat la Londra. Motivele sunt puerile dar asta este. Vorba cuiva:  inauntru este  mai in siguranta decat afara. Sau acolo inauntru,  poate sa vorbeasca doar intrebat.

Documentele publicate  nu spun mare lucru. Au infierbantat cateva domnisoare care  cred ca si-au gasit  zeul in materie de ziaristica  de investigatie etc.

Aceste documente  nu spun mare lucru si nu sunt niste  stiri traznet. Este de la sine inteles ca intre corespondenta diplomatica si pozitiile oficiale ale tarii respective sau a diplomatilor respectivi este o diferenta. Ceva de genul: una fumam si alta vorbim.

Si atunci  deosebitul in aceasta afacere poate fi doar modul, ciudat, in care  acest site a obtinut aceste documente.

Ele  nu aduc  nimic nou si sunt departe de investigatia celebra  a lui New York Times din 1971 care a dezvaluit documente confidentiale si secrete despre implicarea Pentagonului in razboiul din Vietnam. Prin acele documente publicul american afla ca  administratiile prezidentiale anterioare  nu  spusesera adevarul despre implicarea SUA in Vietnam.

Tevatura cu  marele  guru in investigatii Julian Assange mi se pare exagerata. Aici avem de a face cu un copy paste  obisnuit in epoca internetului. Aparte este modul cum s-a obtinut accesul la aceste documente.

Am vazut in presa  zeci de articole cu autori care  scanceau  serois la aflarea vestii ca Assange a fost arestat. Mi se pare un curent urechist si  fara o baza  serioasa.

Mai nou si Presedintele Putin  declara, ca sa dea apa la moara si referindu-se la arestarea lui Assange,  ca statele  occidentale sunt ipocrite in ce priveste democratia. Are rost sa ne aducem aminte de Rusia  si strasnicul ei serviciu secret?

Ma astept in  bunul obicei romanesc sa  auzim  strecurata serpeste prin texte intrebarea „nu cumva Presedintele Basescu este vinovat de arestarea  fondatorului Wikileaks?” Sper si cred ca macar aici suntem cu  scaun la cap.

Cred ca este deocamdata prea mult zgomot pentru nu mare lucru. Cand  dezvaluirile  Wikileaks  vor fi cu adevarat interesante,  atunci vom reveni.

Pana atunci sa-l lasam pe domnul din Australia sa-si rezolve problemele cu justitia si sa nu facem din el un Robin Hood!

Reformarea indemnizației pentru creșterea copilului

decembrie 12th, 2010

Sa lamurim cateva chestiuni punctuale de interes general:

– Noile prevederi de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru creşterea copilului se vor aplica începând cu 1 ianuarie 2011. Mamele care au nascut sau care vor naste pana la sfarsitul anului 2010 vor beneficia de facilitatile vechiului sistem. De altfel, aceasta a fost una dintre principalele solicitari in cadrul dezbaterii publice. Trebuie sa recunosc insa ca pe mine, ca tanara mamica care a optat sa se intoarca mai repede la munca, ma dezavantajeaza vechiul sistem intrucat raman captiva in acesta. As fi fost semnificativ avantajata de noul sistem in situatia in care as fi optat pentru prima optiune.

– Pentru copiii născuţi până la data de 31 decembrie 2010 inclusiv, se vor aplica in continuare prevederile vechi (OUG 148/2005), dar cu stabilirea indemnizaţiei la nivelul de 75% din media veniturilor salariale din ultimele 12 luni de munca, dar nu mai puţin de 600 lei şi nici mai mult de 3.400 lei. Cu alte cuvinte, se recupereaza o mica parte din diminuarea cu 15%, aplicata conform Legii nr.118/2010, si care echivala cu o cota procentuala de 72,25% în prezent.

– Noua formulă de acordare a indemnizaţiei pentru copiii născuţi începând cu 1 ianuarie 2011 lasa la latitudinea parintilor decizia de a opta intre doua variante, un activa si alta pasiva pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau 3 ani în cazul copilului cu handicap.

Variantele pentru care pot opta părinţii sunt următoarele:

I. În situaţia în care părintele optează pentru rămânerea în concediul pentru creşterea copilului pâna la data la care acesta împlineşte vârsta de 1 an:

– Va primi o indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei.
– Va beneficia de un stimulent de revenire pe piaţa muncii în cuantum lunar de 500 de lei, dacă părintele se întoarce la activitatea profesională până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an. În acest caz, stimulentul se acordă până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.
– În situaţia în care părintele nu revine pe piaţa muncii, pentru îngrijirea copilului cu vârsta între 1 an şi 2 ani se poate acorda concediu, dar fără plată. Daca parintele se intoarce la munca in acest interval de timp, nu mai primeste stimulentul de 500 lei.

Asadar, aparitia celei de-a doua optiuni a rigidiziat semnificativ varianta propusa de catre ministrul Botis si Premier in urma discutiilor din sedinta de guvern de luni seara.

II. În situaţia în care părintele optează pentru rămânerea în concediul pentru creşterea copilului pâna la vârsta de 2 ani a copilului:

– Părintele va primi o indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 1.200 lei.
– Nu se mai acorda nici un fel de stimulent pentru revenirea la munca, chiar daca parintele alege sa se intoarca la un moment dat in campul muncii, in intervalul celor 2 ani.

– Pentru copilul cu handicap, părintele care îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege, va beneficia de concediul pentru creşterea copilului până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, iar indemnizaţia aferentă se va acorda în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei. În acest caz se acorda stimulentul de 500 lei pe luna oricând se hotaraste parintele sa se intoarca la munca, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani

– Pentru sarcinile multiple, se suplimenteaza cuantumul indemnizaţiei cu suma de 600 de lei începând cu cel de-al doilea copil, indiferent de varianta pentru care opteaza parintele.

– Pentru naşterile survenite în interiorul perioadei de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului se suplimenteaza cuantumul indemnizaţiei cu suma de 600 de lei, indiferent de varianta pentru care opteaza parintele.

– Perioadele menţionate anterior constituie vechime în muncă şi în serviciu.

– A fost introdusa o noua dispoziţie care interzice angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu inclusiv timp de 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/salariatului în unitate, în cazul salariatei/salariatului care se află în concediu pentru creşterea copilului sau în cazul celor care se află în plata stimulentului pentru reintoarcerea la locul de munca.

– A fost prelungit concediul fără plată acordat după primele 3 naşteri, respectiv după primii 3 copii, de la 3 luni, la 4 luni, în vederea transpunerii prevederilor Directivei Consiliului 2010/18/UE din 8 martie 2010.

– Potrivit estimărilor Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor, economiile realizate prin aplicarea acestor modificări sunt de 100 de milioane de lei în 2011 şi aproximativ 500 de milioane de lei în 2012.

– În perioada 9-23 decembrie 2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale va asigura funcţionarea unui CENTRU DE INFORMARE, al cărui scop va fi relaţionarea cu părinţii interesaţi de toate amanuntele si prevederile noului act normativ. Funcţionari publici din cadrul Direcţiei Politici Asistenţă Socială vor comunica în intervalul orar 8.30-16.30, de luni până vineri, cu toţi cei interesaţi de detalii suplimentare sau de furnizarea unor clarificări privind acest act normativ. Date de contact: Florenta Musat si Aneta Gheorghiu, telefon: 021.315.85.56 interior 770 si interior 832.

Andreea Paul-Vass este consilier personal al prim-ministrului Emil Boc

Poziția României față de ceremonia Nobel: un gest de laşitate

decembrie 12th, 2010

Liu Xiaobo este laureatul din anul acesta al Premiului Nobel pentru Pace. Pentru că a cerut ca în ţara lui, Republica Populară Chineză, să fie organizate alegeri libere, să existe separaţia puterilor statului şi, în general, a militat pentru ideea de libertate, regimul comunist de la Beijing l-a condamnat la 11 ani de închisoare, pentru „răspândirea de mesaje subversive” (sintagmă cunoscută în România, în urmă cu nu aşa multă vreme). Ceremonia de decernare a premiului de vineri, 10 decembrie, va avea un caracter inedit căci, aflat după gratii, principalul personaj va fi absent (s-a mai întâmplat cu ani în urmă, când acelaşi premiu a fost decernat unui alt militant anticomunist, Serghei Zaharov); regimul comunist chinez a ţinut să-şi afirme inflexibilitatea, nepermiţând nici măcar soţiei disidentului să fie prezentă, astfel încât locul rezervat laureatului va rămâne, pentru prima dată, gol.

Faptul că a fost ales tocmai un militant anticomunist aflat în detenţie pentru a primi cea mai prestigioasă distincţie este o dovadă a ataşamentului lumii occidentale faţă de valorile democratice şi a aversiunii faţă de orice formă de totalitarism. Din păcate, se pare că în comunitatea internaţională nu toată lumea este dispusă la solidaritate cu cauza lui Xiaobo. China şi alte optsprezece ţări au anunţat că vor boicota ceremonia de decernare. Este vorba despre Cuba, Kazahstan, Rusia, Venezuela, Pakistan, Irak, Maroc, Afganistan, Ucraina, Iran, Columbia, Tunisia, Arabia Saudită, Serbia, Vietnam, Filipine, Egipt, Sudan. Această ruşinoasă listă va fi completată prin absenţa comisarului ONU pentru drepturile omului, Navanethem Pillay, ca o dovadă în plus că această organizaţie a devenit nefuncţională. Motivele sunt de două tipuri: teama de consecinţe economice (China este astăzi a doua putere economică a lumii) şi antipatia faţă de disidenţi.

În acest context, poziţia României este ambiguă: ambasadorul român nu va participa la ceremonia de la Oslo, dar va fi desemnat un funcţionar de rang inferior al ambasadei. Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Baconschi, şi-a justificat decizia prin faptul că „înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi”. Se pare că vom fi singurul stat membru al Uniunii Europene care nu va fi reprezentat la nivel de ambasador.

În România regimului comunist, vocile Occidentului s-au ridicat adeseori în sprijinul unor disidenţi români cum ar fi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Paul Goma, Dorin Tudoran. Avem motive să credem că, fără această susţinere, ei ar fi plătit scump curajul de a se fi opus regimului. Ceauşescu şi oamenii lui protestau în numele doctrinei „neamestecului în treburile interne”. La fel fac astăzi oficialii de la Beijing. Din păcate, dl Baconschi pare să fi uitat ce s-a întâmplat în România: „Nu am vrea să intervenim în marea lor societate într-un fel sau altul”. Dar drepturile omului nu mai sunt demult, pentru lumea liberă, o afacere internă.

Când se referă la „prietenii noştri chinezi”, ministrul de Externe are oare în vedere sutele de disidenţi aruncaţi în închisorile comuniste, miile de protestatari chinezi care, în ciuda blocadei informaţionale impuse de guvernul comunist, şi-au exprimat susţinerea faţă de cauza lui Xiaobo, pe urmaşii victimelor din piaţa Tiananmen? Mă tem că nu, căci sensibilităţile acestora sunt altele. Înseamnă că prietenii ministrului de Externe sunt reprezentanţii regimului comunist de la Beijing. Prietenii mei sunt însă cei din prima categorie. De aceea, mă voi simţi jenat atunci când un străin, aflând că sunt român, îmi va aminti împrejurarea în care ţara mea s-a situat mai aproape de poziţia celor 19 ţări enumerate mai sus.

Statul român, prin preşedintele său, a condamnat în mod oficial regimul comunist. Apoi, acelaşi preşedinte a spus despre Ceauşescu că, cel puţin în primii zece ani, a fost un excelent conducător. Am crezut că a fost doar o scăpare datorată unui moment de euforie. Acum, când diplomaţia română adoptă această poziţie „temperată” faţă de un alt regim comunist care îşi întemniţează fără jenă oponenţii, înclin să cred că a fost mai mult şi că simpla condamnare formală nu e suficientă. Atitudine temperată faţă de comunism pot avea elveţienii, portughezii, suedezii şi alţii care cunosc comunismul doar din cărţi. Noi, cei care am trăit ororile unei dictaturi comuniste, avem datoria să fim radicali.

Ce-o fi vrut sa spuna şefu’?

decembrie 12th, 2010

Mihai Eisikovits: o victimă a Holocaustului și apoi a Gulagului

decembrie 12th, 2010

Preambul: În cea mai recentă epistolă electronică prietenul meu nonagenar, Mihai Eisikovits, povesteşte un episod din prizonieratul sovietic. Cei patru ani de detenţie în lagărele de prizonieri din URSS (1944 – 1948) au urmat perioadei cât a servit în detaşamentului de muncă pentru evrei din armata ungară (1941 – 1944). După o jumătate de veac  amintirile sale s-au materializat prin sute de desene care redau scene de front sau de muncă, în spatele cărora stau tot atâtea poveşti care se cereau depănate şi în scris. Una dintre ele v-o propun spre lectură în cele ce urmează.

Reîntâlnirea cu Lori

 
 
 

 

Mihai Eisikovits: Prizonieri la Zaporoje

În 1946 eram în al doilea an de prizonierat de război la sovietici, după trei ani de detaşament de muncă în armata maghiară. Eram slăbit, fără vlagă, inapt pentru muncă şi am fost trimis în spitalul pentru prizonierii de război, în oraşul Zaporoje.

Înaintea internării s-a dispus dezbrăcarea la pielea goală şi cu mâinile ridicate am trecut prin faţa unei comisii, compusă din cadre medicale şi patru ofiţeri. Printre cadrele medicale era şi un medic bărbat. După ce trecusem prin faţa comisiei şi mi-au luat datele personale spre a fi înregistrat, medicul mi-a spus să iau loc pe un scaun şi să aştept.

 

Sala era mare şi friguroasă. Mă întrebam ce vrea oare medicul acela de la mine?

După câteva a venit la mine şi m-a întrebat, în limba germană, la ce armă am servit. I-am spus că nu am fost soldat, ajungând pe front cu detaşamentul de muncă şi aşa am fost luat prizonier de război.

- Atunci „Servus”, aşa am ajuns şi eu aici – mi-a spus medicul – Mă cheamă Jenő Kremer şi sunt din Sighetul Marmaţiei.  Apoi a trimis după un sanitar căruia i-a spus.

- Iată un „consătean” ai grijă de el !

Am aflat că sanitarul Lori era de lângă Dej, la o aruncătură de băţ de oraşul meu natal, Gherla. Eram într-adevăr „consăteni”. A urmat o îmbrăţişare şi „Servus -Servus”. Doctorul a hotărât să fiu băgat în rezervă, singura din spital. Abia m-am aşezat pe patul meu, lucrat simplu din scândură negeluită şi mă bucuram de căldura plăcută din încăpere, că a apărut Lori, sanitarul, cu un castron plin până în vârf cu orez, gătit cu unt, zahăr, vanilie şi alte bunătăţi. Nu mi-am închipuit că în U.R.S.S. exista aşa ceva, mai ales pentru prizonierii de război!După ce a plecat Lori, în trei minute am înfulecat tot, de lihnit ce eram! După alte câteva minute Lori se întoarse cu o cană de ceai îndulcit cu zahăr, o bucată de pâine albă şi o bucăţică de unt. Credeam că visez şi mă întrebam, oare de unde făcuse rost sanitarul Lori  de minunăţiile acestea? Odată cu trecerea timpului în spital am admirat cât de bună era alimentaţia, incomparabilă cu cea din lagărul de muncă . Scurt timp după instalarea mea în rezervă a apărut şi medicul Kremer cu o seringă uriaşă cu lichid transparent şi-mi făcut o injecţie intravenoasă. „E glucoză, ca să te întăreşti” – îmi spuse şi eu i-am mulţumit. După cinci săptămâni de alimentaţie şi îngrijiri medicale, comisia m-a găsit „apt pentru muncă” şi m-am întors în lagărul de prizonieri. Aveam peste 70 de kilograme, mă îngrăşasem peste 10 kilograme!Am fost repartizat la muncă în construcţii, lucru pe care l-am continuat în locuri diferite până în iulie 1948, când am fost eliberat.  

Mihai Eisikovits: Case construite de prizonieri, in Ucraina

Apoi am văzut în curtea spitalului grămezile de cutii de conserve golite, de provenienţă americană.

După mulţi ani am primit aprobarea să plec  în vizită în Israel. Mi-am pregătit valiza ştiind ce anume să pun deasupra ca la vamă să nu-mi răstoarne toată valiza, dar am trecut fără probleme, având la îndemână „paşaportul de Maramureş” de 52 de grade. Vameşii mi-au dat de înţeles că „permisul” pentru întoarcere era pachetul de Kent lung.

Aflându-mă pe o stradă principală din Tel Aviv m-am întâlnit cu un fost camarad din prizonierat, originar din Cluj. După ce ne-am îmbrăţişat ca fraţii, am vorbit atât despre trecut, cât şi despre traiul cotidian. În timp ce fumam ne-am amintit cât de greu se procura  puţină mahorcă şi hârtie de ziar ca să ne răsucim ţigările… L-am întrebat dacă mai ştie de alţi prieteni şi camarazi de pe vremuri.

- Vezi, peste drum scrie cu litere de o şchioapă GALERIILE ROSENFELD, una din cele mai însemnate în oraş, sunt proprietatea lui Lori. După ce ne-am despărţit am trecut strada şi am ajuns în faţa galeriilor. Prin vitrină l-am văzut pe Lori stând la biroul lui.  Bat la uşă şi mi se răspunde „Ken”, adică „Da”.  Îl salut: „Servus Lori”. Îşi pune ochelarii pe frunte şi îmi spune „Mă, dacă tu îmi spui Lori, sigur mă cunoşti de pe vremuri!” Îmi spun numele. Se ridică, mă îmbrăţişează ridicând între timp receptorul telefonului, să-i spună nevestei că vine cu un musafir la masă. Am discutat o mulţime de lucruri.

 
 
 

 

Mihai Eisikovits: La cules de urzici pentru camarazii bolnavi

Ne-am amintit de doctorul Jenő Kremer, un om deosebit de inimos, gata oricând să ajute, fie zi fie noapte. A vindecat mulţi nemţi, români, unguri, italieni, evrei, toţi prizonier bolnavi în spital.

 

Numai el cunoştea prafurile din caşete, administra glucoza pentru nou veniţi,  recomanda folosirea sticlelor cu apă încălzită la picioarele celor răciţi şi alte leacuri băbeşti cu ceaiuri.

De fapt Jenő Kremer nu fusese medic, avea doi ani de studii superioare şi un frate medic, undeva prin Maramureş, de la care a învăţase câte ceva despre boli şi medicamente, dar cred că aplica şi câteva leacuri de-ale babelor moroşene.

Niciodată nu s-a recomandat ca medic. Titlul de medic i l-au acordat bolnavii. Un timp s-a opus, dar apoi s-a plictisit să tot explice şi astfel a ajuns „doctorul” Kremer. După anii de prizonierat s-a întors la Sighet, s-a însurat şi a plecat în Israel unde a lucrat tot în domeniul sanitar.

Lori m-a condus prin galeria lui care se întindea pe trei nivele  şi în final a dispus să se împacheteze două lucrări de grafică la care mă oprisem mai îndelung. Mi le-a făcut cadou.

Apoi ne-am dus acasă la el, unde soţia lui ne-a aşteptat cu o masă îmbelşugată. M-am simţit tare bine cu ei, parcă n-ar fi trecut câteva decenii de când nu ne-am văzut! Când să plec văd că-şi scoate portofelul şi-mi să 300 de şekeli şi spune : „ia să îţi dau şi nişte „verzişori”, ştiu că de la Ceauşescu nu veniţi bogaţi.” şi mi-a mai dat 200 de dolari. Am ajuns om bogat în Israel, datorită lui Lori, camaradul din prizonierat.

 

 

ACUM: Limitele anonimatului

decembrie 12th, 2010

Numele revistei noastre, ACUM, aşa cum ştiu mai mulţi dintre dumneavoastră, este un acronim. Primul cuvânt abreviat, cel care dă litera A, este Adevăr.

Având în vedere o serie întreagă de incidente recente care privesc nu doar două-trei persoane ci mai degrabă un număr de ordinul zecilor, am decis să aplicăm începând de azi un nou regulament privind limitele anonimităţii la ACUM, termenul maxim de aplicare pentru toţi colaboratorii fiind 1.1.11.

Vă invităm să comentaţi aceste reguli. În măsura în care aveţi propuneri concrete, ele vor fi recepţionate cu maximă atenţie şi, în funcţie de decizia redacţiei, vor putea fi adoptate în varianta 1.0 a Regulamentului, ce se va (re-)publica pe 26 decembrie, cu câteva zile inainte de termenul definitiv al intrării sale în vigoare.

- Revista ACUM descurajează, în general, postările anonime. Am spus-o de nenumărate ori: considerăm că libertatea de exprimare trebuie să meargă mână în mână cu responsabilitatea în exprimare.

- În cazul în care anumiţi autori sau comentatori doresc să publice anonim sau sub pseudonim, solicităm cunoaşterea identităţii reale a acestora, cel puţin de către Redactorul Şef şi Directorul publicaţiei, sub promisiunea legală a confidenţialităţii. Cunoaşterea de către noi a motivului pentru care se doreşte publicarea anonimă sau sub preudonim nu este obligatorie – o considerăm un drept la intimitate. Această regulă nu se aplică retroactiv, dar actuali colaboratori care ştiu ei înşişi că publică sub pseudonim sunt rugaţi să comunice identitatea lor reală, sub o formă sau alta, până la termenul prevăzut.

- Nu ne propunem şi nu avem cum verifica dacă într-adevăr o persoană foloseşte un nume real sau un pseudonim, decât dacă numele are o rezonanţă total neverosimilă, caz în care vom încerca să clarificăm prin corespondenţă directă. Prin urmare pseudonimele sunt acceptabile dacă sunt formate la fel ca numele, din cel puţin un prenume şi un nume, neprescurtate.

– Postarea de articole şi/sau comentarii de la acelaşi IP sub multiple nume (fie reale, legitime, fie pseudonime sau alte forme de auto-identificare) poate genera, NUMAI în cazuri speciale (atacuri de la un IP, diverse abuzuri, inclusiv o retorică agresivă) încercări de clarificare a identităţii utilizatorilor care folosesc acel IP. După cum se ştie, la ACUM nici IP-ul şi nici adresa de e-mail nu sunt publice.Vom căuta, în cazul acestor încercări, să procedăm cât mai profesional, nepericlitând dreptul la intimitate al nimănui. Dacă nu există motive rezonabile pentru utilizarea aceluiaşi IP de către mai multe persoane, revista îşi rezervă dreptul de a lua măsuri pentru a se proteja, interzicând accesul la nivel de IP (şi prin urmare, posibil afectănd şi utilizatori care accesează ACUM cu bună credinţă, din acelaşi loc). Dialogul argumentat, comunicarea urbană, utilizarea în limitele normalităţii tehnice, nu au cum să atragă atenţia redacţiei asupra nici unui IP.

- Persoanele care vor dori să-şi inceapă sau să-şi continue postarea anonimă fără să-şi aleagă un unic pseudonim acceptabil (vezi pct. 3) vor primi, din oficiu, câte un identificator, nu neapărat unic, inclusiv la inspiraţia de moment a persoanei care moderează apariţia. Între posibilii identificatori: Contribuţie Anonimă, [Cititor, Comentator, Laş, Xenofob, Negaţionist, Homofob, Misogin, Microbist,] Anonim, Autor Anonim, Poet Anonim,  etc. etc. – inclusiv variantele feminine. Sarcastic vorbind, dar totuşi în consesns cu propria politică editorială, îi vom ajuta pe anonimii care refuză să opteze măcar şi pentru un pseudonim acceptabil, să devină pe deplin anonimi.

Ne aşteptăm ca aceste măsuri să fie mai agreate de publicul ale cărui interese ţintim să le reflectăm, decât de către cei care nu găsesc o valoare demnă de respectul şi încrederea lor în revista ACUM.

Wikileaks – libertate de exprimare sau terorism virtual?

decembrie 12th, 2010

Julian Assange, un australian care a publicat sute de mii de documente secrete divulgate ale diplomației americane, a fost arestat la Londra, ca urmare a unui mandat de european emis de Suedia. Arestarea sa a dat naștere unor proteste în lumea occidentală, inclusiv a unor atacuri cibernetice împotriva unor instituții percepute ca fiind complice administrației de la Washington. Iată câteva opinii ale membrilor redacției ACUM pe această temă:

Mărturisesc că nu am fost extrem de atras de dezbaterea legată de arestarea lui Julian Assange, cel care se află în spatele Wikileaks – situl de internet care a publicat sute de mii de documente secrete ale diplomației americane. Nu sunt convins că asta e o conspirație dirijată de la Washington împotriva unui brav apărător al libertății de informare.

Am devenit interesat în momentul în care auto-declarați sprijinitori ai săi au început să lanseze atacuri cibernetice împotriva unor companii percepute a fi anti-Wikileaks – Visa, Mastercard, Paypal – toate legate de donațiile în bani făcute pentru apărarea lui Assange.

Mii de utilizatori au descărcat de pe internet programe cu care pot fi atacate situri, percepute ca ostile. Din punctul meu de vedere, ăsta se cheamă terorism, pentru că sunt loviți milioane de utilizatori pașnici, care nu au nicio legătură cu cazul Wikileaks.

Cât privește fondul problemei, eu nu cred că libertatea cuvântului implică dreptul de a spune sau a publica orice, oricând, fără niciun fel de răspundere. Nu știu cât de esențială e publicarea acestor depeșe diplomatice, dar știu că actul guvernării nu poate fi 100% transparent. La urma urmei, să ne gândim la ce spunem în particular fiecare dintre noi. În bună măsură, e altceva decât spunem în public. Așa și cu politicienii. Nu tot ce spun în particular are relevanță pentru actul guvernării.

Mai îngrijorător este că dacă există acces la baze de date guvernamentale americane, poate exista acces și la baze de date de natură personală – bănci, spitale, companii de asigurare, etc. Cine garantează că mâine-poimâine nu vor fi publicate pe internet?

Cât despre Julian Assange, pentru mine nu este un erou al libertății de exprimare, ci un un indăivid covârșit de propria importanță și care chiar crede că are o misiune nobilă de apărare a libertății de exprimare. Și el și apărătorii lui fac acest lucru pentru singurul motiv că O POT FACE. Au luat ca țintă o instituție a Statelor Unite, care se numără printre statele cu nivel extrem de ridicat al accesului la informații publice.

Îi vedeți cumva pe Assange & co încercând să facă acest lucru în China sau chiar Rusia, țări care cheltuiesc bani grei ca să gâtuiască libertatea de informare, inclusiv pe internet? Nicicum. De altfel, nu e de mirare că un cunoscut apărător al libertății presei, premierul Rusiei Vladimir Putin, și-a exprimat o părere relativ pozitivă despre fenomenul Wikileaks.

Ca și predecesorii lor spirituali, pacifiștii care protestau împotriva armelor atomice americane (niciodată sovietice), acești revoltați fără o cauză nu fac decât să demonstreze că de fapt trăiesc într-o societate liberă, în care vor să se bucure numai de fața medaliei – libertatea – fără să fie obligați să ia în considerare reversul – responsabilitatea. (Petru Clej)

Julian Assange apare pentru unii un erou, un fel de Robin Hood al timpului contemporan, insa realitatea ar reduce activitatea sa anarhista la o practica incompatibila cu statutul de jurnalist independent.

In primul rand publicarea informatiilor pe Wikileaks nu se limiteaza la dezvaluirile coruptiei politicienilor, ci la divulgarea de date cu caracter strict secret ce depaseste doar un jurnalism de investigatie.

Transparenta site-ului l-ar putea incadra sub incidenta legii americane Espionage Act of 1917.

Sunt convins ca in spatele australianului se ascund interese politice si teroriste, si campania masiva de dezvaluire a informatiilor este sustinuta de catre banuitele grupari antidemocratice.

Julian Assange depaseste cu mult profilul celor doi autori ai atentatului din Oklahoma 1995, completand seria subversiunii teroriste pe plan mondial. (Florin Predescu)

Acuzatia de viol pusa in spate de procurorul suedez e cam dubioasa. Multi se indoiesc de ea. Dar presa a dat detalii foarte putine. Cam improbabil sa fi fost tampit sa comita doua violuri in doua locuri diferite din Suedia si cu doua persoane diferite, asa, hodoronc-tronc (nu s-a multumit cu unul!).

A divulga sau nu – un raspuns pentru fiecare caz in parte.

De exemplu, m-am bucurat ca a iesit la iveala manevra josnica a Ministerului apararii norvegian care, masluind grosolan cifre, a scos oferta suedeza de avioane de lupta (Gripen NG) mai scumpa decat cea americana JSF35 desi era invers. Toata lumea stia asta, dar acum s-au dezvaluit detaliile intrigii intre norvegieni si americani.
In alte cazuri, a divulga niste manevre diplomatice puse in slujba unui scop bine intentionat poate fi periculos pentru scopul urmarit.

Al treilea, chiar si oficialii au dreptul la scaparile lor in zona pur privata (a se vedea ,,tiganca lui Basescu”). Ar fi fost ok daca demnitarul SUA l-ar fi numit ,,potaie” pe minstrul sudez Carl Bildt intr-o discutie de familie sau intre prieteni.

Poate nu in ultimul rand: s-ar putea sa ne aflam la o rascruce de drumuri (de amploare fara precedent chiar?) in practicile guvernelor, un avertisment impotriva arogantei unor autoritati (oare ar functiona in Ro, unde dizidentii mai sunt si acum in colimatorul fostei-actualei securitati??) toate ca rezultat al globalizarii. (George Petrineanu)

Cred ca Julian Assange era necesar atat pentru cei pe care i-a deconspirat, pentru cei care apareau in documente, cat si pentru jurnalisti, pentru cititori. E un tip curajos, un copil teribil, un fel de turnesol pentru o multime de zone aflate in umbra sau penumbra.  Probabil banuia ca nu o sa-i mearga mult timp, dar cred ca a aratat ceea ce era de vazut. Ma intreb daca acest fenomen mai poate fi stavilit si ma intreb cum se vor proteja serviciile de toate felurile ? (Andrea Ghita)

In opinia mea, documentele publicate de Wikileaks reprezinta un nou gen de ziaristica, in care informatia este publicata in forma originala in care a fost enuntata, nemodificata, oferind cititorilor libertatea de a trage propriile lor concluzii. Acest lucru nu era posibil inaintea aparitiei Internetului, datorita simplei inabilitati de a disemina informatia in mod eficient.

Internetul a adus si un alt aspect referitor la informatie: controlul. Stirea poate fi raspandita global in cateva secunde, oamenii au access pe toate continentele la aceeasi informatie, in acelasi timp.  In schimb, replicarea informatiei cu usurinta, face cenzura tot mai anevoioasa, acesta fiind aspectul care obsedeaza guvernele, fie ca sunt cele comuniste, socialiste sau asa zis democratice.

Ce ramane guvernelor cand nu pot sa ingradeasca raspandirea informatiei? Sa o discrediteze. Important este sa indepartezi discutia de la esenta problemei (libertatea de exprimare) prin a crea cat mai multe subiecte paralele (terorism, diplomati in pericol, violurile comise de Julian cu doua femei (de comun acord), etc.)

Este foarte trist ca, in zilele noastre, oamenii se mai lasa inca pacaliti, cu prea multa usurinta, de catre guvernanti, prin mass-media, nerealizand ca, de fapt, libertatea lor este miza jocului.

Wikileaks a prezentat dovezi (necontestate de guvernul american) referitoare la crime de razboi, exagerari si coruptie, atat in Afganistan, cat si in Irak. Ce a facut guvernul? A dezinformat publicul,  a pedalat pe pericolul care planeaza asupra armatei si diplomatilor, in urma acestor dezvaluiri, dar nu aduce pe tapet posibilitatea unor investigatii in privinta acuzatiilor. Ce fac oamenii? In loc sa isi apere propria libertate, se lasa dusi cu valul. Imi pun intrebarea daca oamenii mai sunt capabili sa discearna, sau sunt total amortiti si multumiti in consumul lor de programe televizate, stiri pe Facebook si ceea ce li se spune de catre guvern.

Wikileaks prezinta informatia asa cum a fost colectata, nu este tradusa si nici interpretata, invitindu-ne pe toti sa gandim, sa intelegem ce se intampla cu noi si in jurul nostru. Avem libertatea sa tragem singuri concluziile, si suntem obligati sa o facem. Alternativa este pierderea acestui drept si soarta care ni se impune, fara a ni se mai cere parerea.

E posibil ca viitorul sa ne arate ca Julian Assange are si o alta motivatie in afara de liberatatea de exprimare, dar sa nu uitam ca Wikileaks ne face sa ne intrebam: mai avem libertate de exprimare? Daca nu, sau daca incepem sa o pierdem, ce facem sa o recapatam?

Alternativa este destul de evidenta…(Cristina Dobrin)

Este oare Julien Assange noul Mesia al comunicarii interplanetare sau un simplu golan al lipsei de responsabilitate care pare sa anime tot mai mulţi criminali care ar ucide cu placere, numai să nu vadă sângele victimelor lor?

Bineînţeles, am pus laolaltă două extreme, dar un mic amănunt ne arată măcar în ce direcţie dintre cele două diametral opuse, am putea căuta un răspuns: întrebat de adresa la care domiciliază de către judecătorul care urma să stabilească eliberarea sau nu pe cauţiune la scurt timp după arestare, Assange a răspuns că urmează să furnizeze această adresă într-un context privat, departe de urechile şi ochii celor prezenţi, numai judecătorului.

De ce, domnule Assante, îngrădiţi accesul nostru la această informaţie? N-ar trebui să circule liberă? (Stefan N. Maier)

Mistere, vendete, trădări: Despre Iliescu și Ceaușescu

decembrie 12th, 2010

A vrut cumva Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector?  Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989?  Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”?  De ce a fost condamnat la moarte nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu mai putin deranjata psihic)?  A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)?  Ce rol a avut Victor (“Victoras”) Stanculescu?  De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea?  Cum de i s-a incredintat supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu?

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor?  Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste detalii s-au pierdut fara urma?  In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat.Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei. Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). Ajunsese acolo unde isi visase sa ajunga, de-a lungul atator ani cand se prefacuse ca-l admira pe “genialul conducator”.  Cata fiere sa stransese in el, cata obida, cata invidie.  Sa stai blocat atata vreme dans la réserve de la République, sa trebuiasca sa inghiti in sec, sa disimulezi continuu, sa te resemnezi cu pozitii tot mai putin vizibile in timp ce diversii Dascalescu, Andrei, Postelnicu si Dinca, diversele Gadea, Nae si Gainuse prospera sub ochii tai.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ipoteza-soc-a-vrut-iliescu-sa-opreasca-executia-ceausestilor-915228.html

Muntele de ambitie numit Ion Iliescu este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe, pareaza cu maiestrie de versat propagandist.  L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu.  Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul.  Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu. Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera. Noii potentati se temeau de resurectia partidelor istorice, il priveau pe Corneliu Coposu cu teama, cu mefienta. Ca si precursorii lor, Dej, Ana Pauker, Bodnaras, Maurer, Ceausescu, membrii noii echipe sufereau de un insurmontabil complex: cel al deficitului acut de legitimitate.

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea o posibila sursa de informatii (santaj). Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste pe plan international.  M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii Adunari Nationale”.  In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG.  Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor.  Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescu a luat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia?  Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal. Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie.  Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial.  Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta.  Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat.  Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept “emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

In parametrii schimbarilor de tip gorbaciovist, in perioada de dupa 1985, Iliescu reprezenta o versiune mai putin irationala a sistemului. In acest sens, era pomenit adeseori drept un posibil succesor, un “reper” (evident nu moral, ci mai degraba psihologic). Multa lume spera ca odata ajuns sa-l inlocuiasca pe Ceausescu (liderul universal detestat), va renunta la elementele cele mai scandaloase, absurde si represive ale dictaturii. Era limpede ca schimbarea nu putea veni din interiorul unei clici tot mai inspaimantate, tot mai panicata, incapabila sa actioneze in vreun fel, total controlata de Ceausescu. Iliescu parea sansa de a refoma sistemul.

Cand a ajuns la putere, impreuna cu Brucan, Roman, Militaru, Magureanu etc, Ion Iliescu a deturnat revolutia, a pornit lupta impotriva societatii civile, a partidelor democratice renascute. A dorit de fapt o perestroika à la roumaine. Era prea tarziu si prea putin, murisera peste o mie de oameni. Asemeni unui Egon Krenz in fosta RDG ori unui Petar Mladenov in Bulgaria, Iliescu apartinea el insusi unui timp istoric revolut. Nu a fost sub nici o forma echivalentul romanesc al unui Imre Nagy ori Alexander Dubcek. Devotat traditiei bolsevice, Ion Iliescu a declarat in acele luni ca pluralismul politic era un concept anacronic. Inspirat de Silviu Brucan, de N. S. Dumitru si de Dan Martian, cu sprijinul direct al unor Magureanu, Roman, Voican-Voiculescu si Chitac, a transformat FSN in partid, a organizat fraudele semantice, ofensivele propagandistic-calomnioase si actiunile terorist-politienesti care au culminat in mineriada din 13-15 iunie 1990.

Inceput de drum … spre Vest (8)

decembrie 12th, 2010

- continuare din numarul trecut -

Dimineata, devreme, inainte de rasaritul soarelui. Nu era nicio graba, nu aveam niciun alt program si cu toate astea, cu mare dificultate, reusisem sa dorm nu mai mult de doua ore in noaptea ce abia trecuse.

Stateam linistita pe buturuga mea de la liziera padurii lasand aerul rece sa-mi racoreasca obrajii; luasem cu mine agenda cu toate insemnarile din ultimele doua spatamani si acum ma intrebam ce ma determinase sa fac lucrul asta … Nu aveam nimic de adaugat in ea, ultimele noutati le asternusem pe hartie cu o seara inainte. Departe de mine dorinta de-a rasfoi sau de-a citi din ea la cinci dimineata, si totusi, involuntar, o luasem cu mine de parca mi-ar fi fost frica sa n-o pierd, sa nu o uit, sau, sa nu plece cumva singura …..

Incepuse sa se ridice roua, cuminte, gratios si-n liniste; stropi rosiatici de lumina, se alintau invaluind crengi inca ametite de negura noptii, iar din padure venea parca, gust de miez de verde proaspat, inveselit din loc in loc cu cate un ciripit timid.

Nu intelegeam exact ce ma atragea aici: armonia rasaritului de soare, concertul padurii, al luminii si-al culorilor, murmurul launtric …. nu puteam spune … Simteam insa ca aveam nevoie de locul asta si stiam ca o sa-i duc lipsa …

Trecusera cele doua saptamani si azi plecam inapoi, la Bucuresti. Batalia trairilor contradictorii pusese din nou stapanire pe mine aruncand in balanta bucuria de a ajunge acasa, bucuria de a-i vedea pe toti ai mei, amestecata cu tristetea si parerea de rau a faptului ca plecam de aici. As fi vrut sa le pot combina pe amandoua … dar nu aveam cum; nu stiam cum.

In Companie si la hotel toti ma facusera sa ma simt … acasa, iar cu Bart, Ida si baietii lor eram deja … ca-n familie!

In acelasi timp, mi-era un dor cumplit de ai mei; parc-as fi plecat de-o suta de ani din Romania si aveam momente cand ma intrebam daca mama mai arata inca la fel, daca voi mai gasi cirese la piata sau daca nepotii mei mai crescusera intre timp…

Vizitasem o multime de locuri, desi, dupa ceva insistente reusisem sa schimb putin programul si sa dedicam doua zile Amsterdamului. Altfel nu as fi putut vedea alte doua muzee la care nu as fi renuntat nici in ruptul capului: Van Gogh si Stedelijk.

La Van Gogh facusem trei ture complete; foarte interesant organizata expozitia: mai intai mergi cu liftul la ultimul etaj, dupa care vizitezi totul coborand intr-o spirala complicata. Statusem la coada la bilete aproape o ora, asa ca odata ajunsa la parter, aproape de iesire, intrasem intr-un fel de panica cum ca n-as fi privit suficient totul, fapt pentru care o pornisem spre nedumerirea celorlalti vizitatori, ca un barbar, inapoi pe scara in sus, din etaj in etaj, oprindu-ma din nou in fata fiecarui tablou, si asta pana la locul in care ne lasase initial liftul. Apoi am coborat iarasi, reluand totul, pana la iesire. Acordasem multa atentie si ceva mai mult timp unor tablouri mentionate clar in catalogul expozitiei ca fiind „speciale”. Pentru ca se implineau o suta de ani de la moartea artistului, muzeul expunea pentru prima data, la un loc, tablouri aflate in mod normal in muzee diferite din intreaga lume, dar si numeroase panze celebre aflate in colectii particulare. Ma simtisem dintr-o data deosebit de norocoasa, si desi n-am fost niciodata o persoana religioasa, ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva, cineva … acolo sus, incepuse sa tina si la mine …. macar putin de tot.

La Stedelijk Museum am stat putin; cat sa ma imbat cu Cezanne. Inca de cand eram in scoala de arta, dintre toti impresionistii, el a fost si a ramas preferatul meu. Intotdeauna am fost fascinata de culoarea si pensulatia usor vibrata, calda, pasionala si cu toate ca foarte putini pictori reusesc sa lucreze ca Cezanne, in tenta primara, vie si luminoasa, totusi … toate panzele lui, indiferent de perioada in care au fost pictate, mustesc de o melancolie muta! Ca si cum s-ar fi bucurat de tot ce era in jurul lui … durandu-l sufletul.

Mersesem km intregi prin Amsterdam, ii carasem pe Bart si Ida dupa mine prin toate galeriile de arta si ramasesem foarte placut surprinsa sa descopar una specializata in miscarea „Cobra”. Mi-am purtat degetele pe Apple, Corneille,… de necrezut … visam cu ochii larg deschisi! Cand una din cele doua amfitrioane, vazandu-ma cu cat interes cotrobaiam prin cutiile cu gravuri m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva, a intervenit imediat Bart cu o gluma, spunandu-i ca ma poate ajuta enorm oferindu-i lui ceva racoritor de baut, si se poate ajuta pe ea intrebandu-ma pe mine despre arta … Le facusem capul calendar …. Toti trei am fost tratati cu cafea si biscuiti cu ciocolata, timp in care eu, privita ca o curiozitate, am raspuns tuturor intrebarilor despre Romania, despre scoala de arta, despre ce-mi placuse in Amsterdam si despre … „Cobra”. La plecare, ne-au multumit pentru ca ne oprisem la galeria lor iar eu am primit in dar o gravura mica, de dimensiunea unei carti postale, avand nr.123, apartinand unei serii de 300 buc si semnata … Corneille…. Tineam in maini tremurande, prima mea lucrare de arta … originala!

In zilele ce trecusera colindasem o gramada de locuri; ma impresionase intr-un mod deosebit unul aproape de Rotterdam. Kinderdijk: o insiruire de 19 mori de vant, construite la 1740, de ambele parti ale unui canal linistit. Morile sunt monumente protejate, se pot vizita si sunt locuite de familii platite sa le intretina. Te poti plimba intre ele pe dig, cu bicicleta, sau, poti lua vaporasul pentru un tur complet, pe canal.

O alta lume … pierduta de lume. Timp oprit. Dintr-o data, faci parte atat de mult din peisaj, incat iesi practic din propriul contur, te dispersezi si te contopesti cu natura din jur. Esti in acelasi timp si mirosul ierbii proaspat cosite, si al florilor de camp dansate de adierea verii, calmul apei ce curge lin, boarea de vant ce flutura plete si racoreste obrajii-ncinsi …esti albastrul cerului si aripa lebedei in zbor … esti tot …

Multi turisti, foarte multi turisti, toti vrajiti de serenitatea locului, toti vorbind in soapta, toti zambind complice unul altuia, de parca-am fi descoperit in mare taina, impreuna, izvorul vietii vesnice.

Impachetasem deja totul cu o seara inainte. Primisem de la Companie o servieta diplomat eleganta, finuta si un set de geamantane dure, Samsonite; bune, rezistente si asa cum imi placusera: rosii. Plecam acasa cu trei valize pline cu de toate pentru toti ai casei si tot felul de mici atentii pentru prieteni, asa cum era obiceiul in Romania.

Cumparasem o gramada de lucruri pentru tatal meu si abia asteptam sa-i vad reactia. Ori de cate ori plecase el in delegatii, blindat cu conserve de pate de ficat si daca avea noroc si cu salam de vara obtinut cu multe „pile” si alergatura, venise inapoi incarcat cu tot felul de lucruri pentru „fetele lui”.

Intotdeauna se despacheta numai cand eram toti de fata, chiar daca lucrul asta ar fi fost posibil doar a doua zi. Si cum ne mai bucuram de fiecare lucrusor … de parc-ar fi fost cele mai pretuite comori, desi, toate erau ieftine, cumparate din bazar… La sfarsit, cand nu mai era nimic de impartit il intrebam si pe el: „dar tie, ce ti-ai luat?” … Si intotdeauna, invariabil, primeam acelasi raspuns: „… o cravata si niste sosete … nu era nevoie, eu am atat de multe …”

Tatal meu aducea cate ceva pentru toti prietenii, vecinii si colegii: creioane dermatograf si rujuri pentru doamne, brelocuri, pixuri, sapunuri „Lux” sau „Fa” pentru ceilalti. O singura data venise inapoi, acasa, fara nimic pentru noi. Nimic. Un coleg de serviciu avea copilul bolnav de leucemie si-l rugase sa-i aduca niste medicamente care nu se gaseau in Romania. Isi cheltuise pe ele toata diurna si refuzase sa primeasca vreun ban in schimb. I-a pus colegului punga in brate, spunandu-i ca sanatatea se da, nu se vinde …

Acum venise randul meu sa-l bucur pe el; ii luasem camasi frumoase si bune, sa nu-l mai vad cu alea socialiste, cu mansetele roase, pantaloni sport si eleganti, pantofi, si multe altele. Cravate si sosete avea destule…

Cumparasem o gramada de cadouri mamei, sorei si mai ales nepotilor; celor din urma, tot felul de lucrusoare la moda ce nu aparusera inca in Romania si cu care aveau sa se mandreasca la scoala si in fata prietenilor din cartier. Tot lor le luasem o punga mare cu dulciuri, tot felul de ciocolatele, si o punga la fel de mare cu fructe tropicale, de existenta carora eu aflasem doar acum, in Olanda. Sa guste si ei din toate.

Mie imi cumparasem un set complet de accesorii pentru baie; dintr-un plastic de calitate, cu forme frumoase, moderne si mai ales …. rosii. La fel, perdeaua de dus, prosoapele si covorasul. Muncisem ca un caine la apartamentul meu, sa-mi pun singura faianta si gresia, pe care le procurasem cu mare greutate de la Cesarom. Initial cautasem bej, dar singura culoare care mi-ar fi ajuns si pentru baie si pentru bucatarie (sa fie la fel, in ton, nu varza), a fost un gri deschis, glazurat, iar rosul aprins mergea de minune…

Ida ma ajutase la cumparaturi; sa gasesc exact ce-mi doream, si tot ea m-a ajutat sa impachetez totul. Directorul hotelului imi facuse cadou un halat de baie cu papuci de prosop si se bucurase sa afle ca aveam sa revin acolo lunar, iar de la Ida si Bart, pe langa tot felul de mici atentii trimise celor din familie, am primit un pachetel legat cu o funda mare, pe care am fost rugata sa-l deschid doar la Bucuresti, atunci cand toti ai casei isi vor fi primit darurile; sa am si eu surpriza mea.

Un singur lucru nu reusisem sa impachetez, asa ca aveam sa-l iau ca atare.

Valizele fusesera puse deja in masina, dupa care, Bart, vazandu-ma gata de plecare, a inceput sa rada in hohote si m-a intrebat printre sughituri: „…. Ce e …. ala, …. ce faci cu el?”

Ce era sa fie … imi cumparasem ce nu gaseam in Romania: o galeata de plastic … cu mop! Rosie. Si cum nu aveam cum s-o impachetez, o luasem ca bagaj de mana. Imaginea era hilara: o femeie in tinuta business, geanta diplomat si … galeata rosie cu mop!

Ne-am amuzat de situatie tot timpul drumului, pana la aeroport, ne-am amintit momente hazlii din ultimele doua saptamani, lista mea cu „surprize”, stangaciile, prajitura sarata si multe, multe altele.

Incepusera deja sa faca planuri pentru urmatoarea mea vizita, urmand sa punem la punct detaliile in viitorul cel mai apropiat.

La aeroport, le-am multumit din suflet pentru tot: pentru ca-mi fusesera aproape facandu-ma sa ma simt mereu in siguranta, si mai ales, pentru ca-mi explicasera in permanenta si cu multa rabdare, ca unui copil mic, tot ce era nou pentru mine. Ne-am luat ramas bun cu lacrimi in ochi si imbratisari lungi.

Iesisem din Olanda la fel de usor cum intrasem; un alt ofiter de granita mi-a stampilat pasaportul, la fel de amabil si zambitor, intrebandu-ma daca mi-a placut in Olanda, daca voi reveni, urandu-mi apoi, „drum bun”. Mergeam prin Schiphol relaxata, de parc-as fi facut lucrul asta zilnic, si mi-am amintit cat de speriata si pierduta fusesem cu doar doua saptamani inainte. Am intrat prin mai toate magazinele, doar ca acum, dupa ce colindasem toata Olanda, nu mi se mai pareau atat de speciale si deosebite. Zambeam tuturor celor ce se uitau intrebator la galeata mea cu mop ce trona rosie, victorioasa, pe carucior; fara timiditate, fara stangacie si lipsita total de temerile mele cele multe ..

Un autobuz ne-a dus la Taromul nostru; la fel de mic, alb si cu vopseaua matuita. Toti cei aproximativ 30 de pasageri vorbeau romaneste si m-am simtit bine sa aud dintr-o data, in jurul meu, limba gandurilor mele; descopeream ca imi lipsise destul de mult …

Ne-au intampinat la avion alte stewardese, la fel de strident fardate si la fel de poruncitoare. Mi-am ocupat locul si … in foarte putin timp, m-am simtit … in Romania. Totul mi-era cunoscut: bomboanele cu lapte servite la decolare, mirosul de usturoi pe care-l degajau cele cateva feliute de pastrama servite ca aperitiv, chiflele tari, romanesti, cu gust de franzela veche, aceleasi pe care le primeai la orice restaurant din tara, vocile stridente ale personalului de cabina ce compensau cu mutenia si lipsa informatiilor ce-ar fi trebuit sa vina din partea pilotilor.

Tot drumul n-am facut altceva decat sa privesc afara, pierdut, la norii spumosi ce se impleteau departe, spre infinit, in forme ciudate, umbrite, si sa recitesc toate insemnarile din agenda, recapituland detaliat programul celor doua saptamani. Nici macar escala de la Zurich nu mi-a mai atras atentia, reusind astfel sa-mi savurez in liniste cafeaua si detasandu-ma de tot ce era in jurul meu, …asta … pana la anuntul premergator aterizarii la Otopeni.

Aveam emotii; stiam ca ma asteptau la aeroport, parintii. Restul familiei ramasese acasa, altfel, in Dacia tatalui meu nu ar mai fi fost loc si pentru bagaj.

Dupa aterizare m-am uitat curioasa prin hublou si am descoperit imediat ca nu se schimbase absolut nimic; aceleasi ferestre opacizate, aceiasi soldati, aceleasi uniforme urate. Inauntru, la sosiri, la fel de „vigilenti”, la fel de „amabili”, intrebari la fel de stranii, desi, legislatia comunista fusese abrogata: „aveti valuta, aparatura electronica, tigari, bauturi, o atentie pentru mine, etc?”

Cu tot dorul de ai mei si cu toata bucuria de a fi acasa, tot am simtit o usoara iritare; ma crispasem brusc. Prea multe amanunte care deranjau: aceeasi cantitate uriasa de indolenta, incompetenta, lene, obraznicie, amestecate cu o mare portie de mandrie prosteasca, de pretinsa superioritate, demonstratie stupida de putere, de forta …. in fapt … gratuite, total inexistente ..

Mi-am imbratisat parintii ce ma asteptau si ei, la fel de emotionati de bucuria revederii. Mama mi-a spotit cald, la ureche, un „.. te-ai intors” de parca-i fusese frica tot timpul ca nu o sa mai vada niciodata… Doar tata, plin de umor si glumet ca-ntotdeauna, zambind vesel, ii spuse mamei: „nevasta …. nu degeaba a invatat fata asta a noastra” si aratand spre galeata cu mop: „…. uite: si-a adus din Olanda, stilou si calimara” ….

Acelasi Bucuresti odihnea in jurul meu, garbovit si tacut, molesit si plictisit de arsita verii. Ce frumusete de oras fusese odata, demult, cu vilele superbe de la Sosea, case ce cutezasera sa reziste vremurilor potrivnice, refuzasera sa moara, si care-mi zambeau acum trist si stirb de sub tencuieli bolnave, crapate si cojite.

Plutea in jur parfum dulce, prafuit, de flori de tei trecute, arse, sfarsite, iar aerul incins se agata suparator de lipicios de mine …

Acasa ma asteptau cu nerabdare nepotii, stiind ca aveau sa primeasca daruri „din strainatate”, si toate bunatatile facute de mama: multe prajituri, mancarurile mele preferate, de parca as fi venit de la razboi, nu din Olanda.
Incepusem sa despachetez cu toti ai casei in jurul meu, privindu-ma cu ochi mari, respiratie aproape taiata si urmarind cu interes pungile si pachetele ce aveau semn, cel putin o litera ce amintea de numele celui ce-i era destinat. Apoi sunetele de uimire, bucurie, rasetele si topaielile copiilor. Fiecare lucrusor era intors pe toate fetele, mangaiat cu drag si asezat apoi langa, in timp ce ochii cautau vioi si curiosi, cadourile ce inca mai aveau sa apara. Totul era desfacut pe rand, in asa fel incat ceilalti sa participe toti la surpriza fiecaruia in parte.

Traiam un sentiment aparte; nu mi-as fi putut inchipui niciodata ca fericirea celor dragi mie mi-ar fi adus atata liniste si atata multumire sufleteasca. Abia acum il intelegeam pe tatal meu; de ce se chinuise in delegatii: bucuria din ochii „fetelor lui de acasa” fusese de-a lungul anilor singurul lucru important din viata lui. M-am uitat cu drag la el, strangand in brate usor jenat, pantalonii si camasile, privind atent pantofii eleganti si toate celelalte nimicuri: creme de ras, parfumuri, etc. Avea privirea umeda si calda, ii tremura usor, abia perceptibil, barbia, si-mi spuse soptit: ” … am imbatranit ….. acum a venit randul tau …”

Mi-am amintit ca aveam si eu o surpriza si-am cautat curioasa pachetul Idei. Eram convinsa ca va fi fost un accesoriu pentru baie sau bucatarie; ceva pe rosu. Nu gresisem … la culoare.
Din micul pachet cu funda, s-a revarsat plina de tupeu, rochia cea rosie de pe manechin, probata de mine in mall si la care-mi ramasese inima. O aveam acum in maini si era a mea.
M-am bucurat la randul meu, la fel ca ceilalti: zgomotos si vadit emotionata, apoi am citit biletelul: „cu dragoste, de la familia ta din Olanda”.

Ore intregi, pana spre mijitul zorilor, le-am povestit despre tara lalelelor, a artei si a morilor de vant, despre Companie, noua mea slujba, despre ce vazusem, pe unde umblasem si prin ce experiente trecusem, despre Bart, Ida si familia lor, despre ce era de asteptat de la mine.

Intr-un tarziu, dupa ce m-a mai imbratisat inca o data cald, protector, i-am intalnit privirea adanca, deosebit de verde si iscoditoare, privirea ce-o stiam de-o viata; cea care-mi ajungea intotdeauna undeva in stomac …. si mi-am auzit mama murmurand usor:
„…. Mira, … te-ai schimbat…”

Am apucat sa zambesc, sa-nchid ochii si sa-mi las fruntea pe umarul ei; eram acasa, cu parintii mei: linistea, forta si echilibrul meu din totdeauna.
Eram acasa, in jurul mesei de fier din curte, sub bolta de vita-de-vie a casutei de la Gradina Icoanei. Eram acasa, imbatandu-ma cu parfumul petuniilor si cu aerul ars al noptii fiebinti de vara, in Bucurestiul meu cald, mohorat si trist …

Nu se schimbase nimic si in acelasi timp, se schimbase totul…

Stiam insa foarte clar, de unde vin, unde sunt, cine sunt si mai ales, ce aveam de facut de acum inainte. Eram la … inceput de drum.
Un drum lung, spre Vest, ce se anunta anevoios si dificil.
Un drum plin de satisfactii profesionale, frustrari, impliniri, stress, deceptii si bucurii.
Batalia trairilor contradictorii avea sa fie de acum parte din mine, ani la rand insotindu-mi fiecare clipa din zi si din noapte.

N-am gasit cuvinte potrivite sa-i explic. M-am auzit doar oftand a usurare si soptind:
” … Nu, mama…. nu m-am schimbat. ….. M-am TREZIT..”.

Concursul internaţional de pian Clara Haskil 2011

decembrie 12th, 2010

8 – 16 septembrie 2011, Vevey, Elveţia

7 ianuarie 1895, Bucureşti,  România – 7 decembrie 1960, Bruxelles,  Belgia

Termen limită de inscriere: 16/05/2011

Concursul este deschis pianiştilor din întreaga lume, indiferent de naţionalitate, născuţi după 31 decembrie 1983.

Concursul internaţional de pian Clara Haskil a fost fondat în 1963 pentru a onora şi a perpetua memoria incomparabilei pianiste elveţiene de origine română, născută în Bucureşti în 1895 şi care a murit la Bruxelles, în 1960.

Acest concurs are loc la fiecare doi ani în Vevey, unde Clara Haskil a trăit din 1942 până la moartea sa.

Concursul doreşte să promoveze tinerii pianişti din întreaga lume care sunt în căutarea unei cariere muzicale ideale inspirată de cea pe care a avut-o Clara Haskil.

Programul şi condiţiile de participare la concurs pot fi consultate in limbile franceză, engleză sau germană pe site-ul http://www.clara-haskil.ch

Marele Premiu

    Concursul internaţional de pian Clara Haskil este dotat cu un premiu în valoare de 20,000 CHF.

    Finala concursului va avea loc vineri 16.09.2011 când va avea loc un concert împreună cu Musical Septembre Montreux-Vevey şi va fi difuzat de Radio Télévision Suisse – RSR Espace.

    Pentru participarea lor în finală, cei doi finalisti vor primi fiecare o sumă de 3,000 CHF.
    Premiul publicului

    La finala concursului, publicul va putea să voteze pentru fiecare candidat.
    Premiul Publicului va fi acordat candidatului care obţine cel mai mare număr de voturi.

    În caz de egalitate de voturi, premiul va fi partajat. Premiul este în valoare 3,000 CHF.

Surse:

http://www.clara-haskil.ch/index.html

http://fr.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil



Muzeul NISCO – Ein Hod

decembrie 12th, 2010

Prospectul  atit de imbietor de a vizita  ” Muzeul  NISCO”, din satul artistilor Ein Hod.

Fusese muzeul muzicii mecanice si detinuse una din cele mai reputate colectii din Orientul Mijlociu de cutii muzicale cu vechime de peste 150 ani .


Fusese ?

La ora actuala, vorbim la trecut , deoarece  incendiul care a distrus o parte din satul artistilor, a fost nemilos si cu aceasta perla a Ein Hodului.

Nisan Cohen, intemeietorul muzeului, le-a colectionat in decurs de mai mult de 45 ani, 200 de obiecte muzicale,  intretinute perfect si care functionau fara gres.

Deasemenea, o impresionanta colectie de placi de vinil, muzica idish, de la inceputul secolului XX pina la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Totodata, detinea si placa, cu prima inregistrare originala a Hatikvei.

Mezuza care „cinta ” Hatikva

Nisan explica. Pentru cei care nu inteleg ebraica, muzica ” vorbeste „.

” Căldura a fost atât de intensă, încât chiar şi acele cutii muzicale, la care nu au ajuns  flăcările, insa au avut con [mecanic] ca mecanism, sint distruse”, spune cu tristete Cohen, la cei 85 ani. Un vis de o viata intreaga, de a bucura inimile, de a readuce povestea cutiilor muzicale in case si familii de vizitatori, s-a mistuit in foc.

Nisan Cohen originar din New-York, s-a stabilit in Israel in urma cu 15 ani, infiintand muzeul acum 5 ani.

De doua ori in ultima perioada, am vizitat muzeul. De necrezut cit de vivace era, cel de 85 ani, o memorie formidabila, talent deosebit in explicatii si un simt al umorului, inegalabil.

Ca fotograf, a cutreierat o lume intreaga si din fiecare loc, a adus inca si inca o piesa, care s-a adaugat colectiei lui. A imbinat tehnica cu muzica.

Si dintr-o data ……muzeu la timpul trecut ?

Nu !

Mottoul lui Nisan Cohen este :  ” incendiul nu va omori muzica ! „.

„Voi reface totul si voi redeschide muzeul in citeva luni”, raspunsese reporterului de la radio, care l-a intervievat. Adaugind ca, nu-i place sa priveasca in urma, ci doar in viitor !!

Intrebat daca se poate face ceva pentru el ( a ramas si fara casa , si fara bunuri personale, toate au ars) raspunsul a fost unul si foarte categoric :

„Doresc sa realizez un muzeu nou, pentru generatia actuala si pentru urmatoarele. Sa se bucure de muzica si sa invete ce a fost inainte de …… mp4.”

Iar noi ? Ochii vad, inima plinge si  ….. buzunarul se deschide !

Haideti sa-l ajutam pe inimosul Nisan Cohen, care, plin de optimism si energie, la cei 85 ani ai lui, daca va dispune de resurse financiare, va relua activitatea de colectionar in favoarea muzeului.

Paula din  /  in Haifa

***  Donatii se pot face in contul deschis in mod special, pentru aceasta admirabila idee :

Bank Hapoalim,  Snif (branch) 591 , Account no. (heshbon) 56773,  pentru NISCO MUSEUM

Fac un apel la rațiune către Filat, Lupu și Ghimpu

decembrie 12th, 2010

Către:

Vladimir Filat, președinte al Partidului Liberal Democrat (PLDM), Prim-ministru al Republicii Moldova

Marian Lupu, președinte al Partidului Democrat (PDM)

Mihai Ghimpu, președinte al Partidului Liberal (PL), Președinte al Parlamentului, Președinte interimar al Republicii Moldova

Domnilor președinți,

Știu că ați avut miercuri 8 decembrie o întâlnire în trei, ceea ce este un lucru pozitiv. Din păcate, întâlnirea a avut loc 10 zile de la alegerile parlamentare din 28 noiembrie, deși ar fo trebuit să aibă loc a doua zi după scrutin. Mai mult, această întâlnire s-a produs la câteva zile după întâlnirea domnului Lupu cu liderul Partidului Comuniștilor (PCRM), Vladimir Voronin.

Alianța PLDM – PDM – PL are 59 de mandate de deputați din 101, lipsindu-i doar două voturi pentru alegerea în Parlament a Președintelui Republicii Moldova, în timp ce o ipotetică alianță PCRM – PDM ar avea doar 57 de mandate și în mod logic ar trebui să nu poată reuși alegerea șefului statului, dată fiind incompatibilitatea doctrinară extremă între PCRM, pe de o parte și PLDM și PL, pe de alta.

Ați guvernat cu succes țara, după alegerile de la 27 iulie 2009, demontând previziunile catastrofiste, dar mai ales de rea-credință ale PCRM, ați îmbunătățit relațiile cu Uniunea Europeană și România, fără a le deteriora semnificativ pe cele cu Rusia, de ce să nu continuați împreună?

Domnule Filat, sunteți principalul beneficiar al acestui scrutin, cu 32 de mandate aproape v-ați dublat scorul față de anul trecut. Funcția de premier vi se cuvine fără niciun fel de discuție, într-o republică parlamentară în care șeful guvernului este și șeful puterii executive (poate învață și România ceva de la Republica Moldova). După cum se cuvine ca PLDM să ocupe jumătate din portofolii. Dar vă rog, încercați să plecați urechea la acei care vă atrag atenția la tendințele autoritare pe care păreți să le aveți câteodată.

Domnule Lupu, am să mă adresez dumneavoastră mai pe lung, pentru că sunteți liderul partidului care deține balanța puterii în Parlament. Este trist faptul că în numele deschiderii v-ați întâlnit mai întâi cu Vladimir Voronin, un om pe care-l cunoașteți foarte bine, un om al trecutului, de care v-ați desprins tocmai datorită năravurilor anti-democratice ale sale și ale partidului care-l urmează cu docilitate de 15 ani. Ce credeți că veți realiza într-o guvernare cu PCRM, vreți o întoarcere la perioada stagnării, a gâtuirii libertății presei, a corupției, a românofobiei agresive și a îndepărtării de Europa? Am fost primul care acum patru ani v-am pus în public întrebarea dacă aveți ambiții prezidențiale http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/02/060203_consens_moldova.shtml. Vi se potrivește, mai ales dacă Moldova este confirmată practica republicii parlamentare, aveți această capacitate de a fi un președinte al tuturor cetățenilor, așa cum nu au reușit nici Mircea Snegur, nici Petru Lucinshi, nici (mai ales) Vladimir Voronin. Știu că dumneavoastră vă considerați moldovean care vorbește moldovenește – la fel ca Vladimir Voronin, spre deosebire de Vladimir Filat și Mihai Ghimpu, care se consideră români. Diferența e importantă, dar mai puțin importantă decât cele ce vă apropie și mai ales diferența dintre dumneavoastră și PCRM. Chiar dacă Voronin v-a făcut o ofertă “generoasă”, eu cred că e mai bine să rămâneți cu actualii aliați și să acceptați că dacă domnul Filat are mai mulți deputați decât dumneavoastră și domnul Ghimpu împreună, e firesc să pretindă la jumătate din posturile de miniștri. Și nu, uitați, dumneavoastră sunteți lider al PDM, nu omul de afaceri Vladimir Plahotniuc.

Domnule Ghimpu, sunteți, alături de PCRM, perdant al acestor alegeri, pierzând 3 din cei 15 deputați pe care-i aveați în parlamentul trecut, ajungând al patrulea partid din Parlament după recentele alegeri, după ce erați al doilea partid în scrutinul din 6 aprilie 2009. Este un semn că electoratul nu a apreciat modul în care ați asigurat interimatul funcției de președinte al țării. Este lăudabilă intenția dumneavoastră de reintegrare a Transnistriei în cadrul Republicii Moldova, dar apelul dumneavoastră către NATO a alienat probabil destui dintre votanții PDM, aruncându-i în brațele lui Voronin și oferindu-i astfel minoritatea de blocaj la alegerea șefului statului. Vă rog de aceea să vă sacrificați și până la alegerea președintelui Republicii să-i cedați postul de președinte al Parlamentului domnului Marian Lupu. Știu că sprijinirea cauzei naționale românești în Republica Moldova și chiar a celei unioniste vă este dragă, dar dacă adunați voturile PCRM și PDM va trebui să recunoașteți că această cauză este încă minoritară.

Fac apel să lăsați deoparte disensiunile dintre dumneavoastră și, ca și după alegerile din 29 iulie 2009, să formați o coaliție pro-europeană care să ducă Republica Moldova înainte, nu înapoi și nu înspre răsărit, așa cum dorește PCRM. Propuneți-l pe domnul Lupu candidat la președinție, fără niciun fel de ofertă către Comuniști. Dacă vor îndrăzni să obstrucționeze și de data aceasta, continuați fără să vă uitați la ei și la al treilea rând de alegeri repetate, electoratul îi va pedepsi așa cum merită.

Vă veți întreba: dar cine e ăsta să facă apeluri către noi? Nu contează, domnii Lupu și Ghimpu mă cunosc personal, domnul Filat nu. Ceea ce contează e că aveți o șansă unică să scoateți Republica Moldova din criză, așa cum ați arătat în anul în care ați guvernat împreună. Ar fi impardonabilă irosirea unei astfel de ocazii.

Aș dori să iubesc România

decembrie 12th, 2010

Acum câțiva ani mă plimbam pe muntele Tâmpa din Brașov. Am văzut un drapel mare românesc pe unul dintre vârfuri. M-am așezat sub el și l-am fotografiat. Nu știu ce mi-a venit atunci, acolo, dar probabil pentru prima dată în viață am simțit că acela este drapelul meu. L-am simțit la fel cum simt întotdeauna drapelul maghiar. Am simțit o mândrie față de drapelul românesc.

Oare când am fost „trădător”?

Atunci, în momentul acela, față de națiunea maghiară, sau înainte și după, față de națiunea română? Curat nu pot să ies din asta. Dacă le zic maghiarilor mei din Secuime că m-am simțit mândru de drapelul românesc,  mă fac trădător. Dacă le zic românilor că foarte rar simt ceva față de drapelul ţării, îmi bagă în față loialitatea.

Despre chestiunea loialității am avut mari discuții cu prietenii mei români. Este o diferență totală între cum percepe un majoritar și cum vede un minoritar loialitatea față de România. Majoritarul român, bineînțeles dintr-un patriotism egoist, pretinde loialitate de la minoritarul maghiar. Să fie clar, aici nu vorbesc de loialitate în sens juridic. Să fii loial țării în sens juridic este o obligație care provine din Constituție și din Codul Penal, nu încap discuții în acest sens. Aici vorbesc de o loialitate sentimentală, de o loialitate onestă, de o iubire a țării și a simbolurilor sale fără condiții, fără vreo constrângere.

Este foarte important pentru români ca noi maghiarii din țara asta să arătăm că o iubim. Caraghios e că majoritatea pretinde această loialitate în contextul în care pe stradă, în instituții, în mass media, pe internet, practic oriunde sute și mii de români își târăsc numele țării în noroi zi de zi. Mă uit pe Antena 3, îl ascult pe vreun moderator zelos cum îi cere loialitate invitatului maghiar, iar peste vreo două ore îl văd pe Mircea Badea cum îmi strigă în față cu o scârbă necontenită că țara asta nici nu există cu adevărat..

Probabil că foarte mulți maghiari din România ar dori să simtă vreun fel de loialitate onestă față de România.

Loialitatea, ca și iubirea, însă nu se poate forța.

Problema este că statul român nu ne lasă să-l iubim. Și acum nu vorbesc de funcționarea pe alocuri dezastroasă a unor instituții publice, nu vorbesc despre administrația centrală și locală care te sperie, nu vorbesc de protecția socială care se evaporă pe zi ce trece, nu vorbesc de sistemele de taxe și impozite total instabile și nici de calitatea infrastructurii. Nici acestea nu ajută, dar asta este o alt poveste. Mă gândesc la faptul că, exact în ziua specială în care acest stat își celebrează identitatea, el sărbătorește faptul că mi-a învins strămoșii.

Să te aștepți de la un maghiar din Transilvania să serbeze 1 Decembrie este ca și cum ai pretinde unui catolic nord-irlandez să participe la parada Twelfth din Belfast, să stea de-o parte si de alta a marșului protestanților fluturând cu un mare zâmbet drapelul unionist. Nu merge. Nu va merge niciodată. 1 Decembrie, ca sărbătoare națională, e un proiect născut mort pentru partea maghiară a României. Și de fapt e un proiect cam mort și de partea românească, din moment ce nici clima de început de decembrie, nici eternul scandal interetnic mediatic nu vor ajuta ca această zi să fie vreodată o adevărată sărbătoare, liniștită și iubită de populație.

Bineînțeles nu sunt de acord nici cu cei care zic că 1 Decembrie este o zi de doliu. Nu poți să zici așa ceva, jignind o națiune întreagă pe ziua sa. Din punct de vedere românesc  1 Decembrie este o zi de bucurie total legitimă. Și pentru maghiari (re)îndeplinirea „Uniunii cu Ardealul” a fost cândva o bucurie imensă (care maghiar nu știe de faimosul punct 12. al proclamației de la 15 martie 1848?). Dar faptul că noi, maghiarii din Transilvania nu ne vom putea niciodată identifica cu această sărbătoare trebuie luat la cunoștință de majoritate.

Foarte mulți dintre noi ar dori să scape de această situație schizofrenică în care ne-am născut. Cea mai ușoară soluție este asimilarea. Însă (din fericire) acest lucru este inacceptabil pentru majoritatea noastră. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, cel mai greu lucru este să-ți trăiești viața într-o încăpățânare tâmpită, într-o negare perpetuă a realității trăite, o viață de frustrări continue.

Care este deci soluția?

Cum am putea ajunge în situația suedezilor din Finlanda unde, dacă este un meci de hochei Finlanda-Suedia, suedezii in Finlanda clar țin cu Finlanda și nu cu patria-mamă Suedia? Când ne vom putea numii în felul cum se numesc ei: finlandezi de limbă suedeză? Țelul final asta ar fi: să ne simțim acasă până la gradul în care să putem striga din toată suflare chiar la un meci cu Ungaria: Ro-mâ-ni-a!!!

Noi, maghiarii din Transilvania – cel puțin cei care nu o să emigrăm – va trebui  să trăim încă zeci, poate sute de ani în țara asta numită România. Dacă vrem să ne simțim în sfârșit cu desăvârşire acasă în ea, va trebui să încercăm s-o iubim. Nu avem altă soluție, acesta este și va fi patria noastră. Dar pentru asta

nu este de ajuns ca numai noi să facem compromisuri.

Uitându-mă pe statusuri de pe Facebook pe 1 Decembrie am găsit niște propuneri interesante.  Antal Árpád, primarul orașului meu natal, Sfântu Gheorghe şi prietenul meu, propunea ca ziua națională a României să fie pusă pe o zi pe care să o putem sărbători cu toții fără rezerve, o zi care să ne lege în lupta pentru libertatea comună, nu să ne separe. El propunea 21 decembrie, ziua în care a învins Revoluția din 1989. Interesantă propunere.

Este de asemenea interesant un nou trend, deși încă firav, dar totuși perceptibil la unii intelectuali români mai tineri. Remus Cernea, președintele partidului proaspăt înființat, Mișcare Verzilor, posta pe 1 decembrie pe contul personal de Facebook următorul mesaj: „1 Decembrie

ar trebui sărbătorit într-un spirit al cetăţeniei noastre şi nu într-unul etnicist sau naţionalist.

România este patria comună a tuturor cetăţenilor săi fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie politică”. Nu era prima manifestare a lui Remus care dovedea o deschidere și o raționalitate imensă în problema interetnică. Însă în acest caz ea valora și mai mult cu cât acest politician român a avut curajul să-și facă publică această idee exact în ziua „sfântă” a naționalismului românesc și chiar în mijlocul unei campanii electorale personale.

Pe aceeași idee se manifesta un alt prieten român, Olahus, care scria pe statusul lui din acea zi: ‎”Noi suntem romani”? “Treceți, batalioane, Carpații”? “Doamne, ocrotește-i pe Români”? Scuzați, o fi 1 decembrie, dar eu nu am chef, cel puțin momentan, de astfel de cântece puternic etnicizate. În lipsa unui cântec cu accent mai mare pe calitatea noastră de CETĂȚENI români (lipsă din memoria mea), prefer să apelez la o melodie fără nici o referire explicită la români și România, dar pe care nu as putea-o dezlega vreodată de țara asta (Mugur de Fluier)”.

Mai multe opinii de acest tip s-au iscat în ziua acea pe internet, în comentarii, pe forumuri și chiar în unele talk-showuri. Începe să se vadă o pătură subțire de intelectuali români care în sfârșit a recunoscut un fapt pe cât se poate evident: într-o țară multietnică (cum e și România) ziua națională, dacă se vrea cu adevărat una de succes, trebuie să sărbătorească o identitate comună cetățenească, o identitate care poate fi asumată de toți, și nu una care ține numai de gloria unei dintre etnii (practic împotriva celuilalt) .

România are în general o înclinație aproape naturală de a copia fratele mare francez în chestiuni politice și de drept public. Aici este șansa: România ar trebuii să preia și modelul francez modern de identitate statală. Nu una bazată pe etnie, ci una legată în principal de cetățenie, de o istorie comună a teritoriului și mai puțin a etniei, de respectarea libertăților cetățenești, de cunoașterea limbii comune (cu respectul însă și față de cele minoritare și regionale – vezi schimbările constituționale din 2008). Ar fi un început corect. Prin acest pas ne-ar aduce pe noi maghiari mai aproape de statul comun.

S-ar putea continua cu preluarea modelul de tolerantă și deschidere maximă al Finlandei,

bilingvismul oficial combinat cu autonomia culturală generală a minorității, și autonomia teritorială acolo unde ea trăiește compact în majoritate (Insulele Aland în Finlanda, Ținutul Secuiesc în România).

Detta är ditt land – siteul oficial al guvernului Finlandei în limba suedeză.

Oare poate România ieși vreodată din modelul artificial și paranoic al statului național unitar de tip secol XIX.? Oare am putea preschimba acest model de identitate statală bazată pe exclusivitatea unei etnii, pe una care să fie bazată pe credința în libertatea individuală, pe egalitatea de șanse, pe statul de drept, până la urmă pe ideea de cetățenie și nu pe idea de etnie? E o cerere prea mare oare?

Nu merită loialitatea onestă a 1,5 milioane de cetățeni atâta „sacrificiu” ? Nu merită atâta românii, pentru ca eu și tot ceilalți din comunitatea mea să putem pune fără probleme drapelul României pe umăr la orice meci de fotbal, contra oricui?

Pentru că, sincer, aș vrea să fac acest lucru. Aș  dori să iubesc România.

N.Red. Vă invităm să votați în sondajul alăturat, Ce statut ați dori pentru Transilvania?

Capriciu de iarna

decembrie 12th, 2010

Inaintea sarbatorilor de iarna ne gandim la traditionala pomana a porcului si la o masa alaturi de cei dragi in casa parinteasca.

Va propun o reteta clasica din America de Nord ce ar aduce o schimbare in meniurile noastre.

Ingrediente:

4 linguri zahar brun

2 lingurite din urmatoarele: lingurite praf de cacao, boia dulce de ardei, usturoi maruntit,   sare, piper.

1 lingurita de chimen pisat

1 lingurita praf de scortisoara

1,5 kg de costite de porc taiate si curatate, in forma de scaricica

250 ml de vin alb

3 linguri de ulei

sos barbecue

Metoda de preparare

Intr-un castron amestecati zaharul, praful de cacao, boiaua de ardei, usturoiul, sarea, scortisoara, chimenul si piperul. Condimentati costitele in intregime ca apoi sa le lasati in frigider 8 ore.

Incalziti cuptorul ca pentru friptura, si asezati  costitele cu oasele in jos si lasati 2 ½ ore pana cand le putem patrunde cu furculita.

Separat combinati uleiul cu vinul si ungeti costitele cu amestecul obtinut si le mai lasati o jumatate de ora in cuptor.

Portiile alese pentru servire le puteti unge cu sos barbecue (BBQ) si le lasati alte 10 minute.

Le puteti pastra invelite in foita de celofan timp de cateva zile. De fiecare data inainte de servire le putei reincalzi fie in cuptor, fie pe gratar.

Nu uitati sa ungeti costitele cu sos barbecue.

„Banchet” cu Platon

decembrie 12th, 2010

Poem de Igor URSENCO

Născut la Şişcani, judeţul Lăpuşna  (9 februarie 1971).

Critic, poet, scenarist, prozator, freelancer.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Asociaţiei

Scriitorilor din Baia Mare.

…….

vom gusta

din fericirea

comestibilă – rotisată pe inaniţia crocantă

a descoperirilor ştiinţifice

fericirea îşi va da din fericire

obştescul duh multaşteptat

vom bate în cuie

de aur pielea tăbăcită

a Planului Divin Primordial

pe toată întinderea ecuatorului

mântuiţi de spaima

apokrifă

ne vom retrage

din supliciul unui Dumnezeu

incoerent – direct

în hipermarketuri

abundente

de provizii nealterabile

vom exagera

insuficient în două cirkumstanţe

atenuante: de foame

şi din convingere ecologică

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

la peau du désert

decembrie 12th, 2010

les rues d’antan ont des ailes

se retournent parmi nous

lentement

leurs traces de neige noircie

et mes larmes


elles résident

dans le souvenir d’autrefois

- insouciant détail

chargé d’hiéroglyphes -


la plupart des anges qui vivent sur l’eau

toujours

à l’aube ils volent en triangle

contre le mauvais temps


comme après tout leur passé

ne se souviennent plus


leurs rumeurs fleurissaient un peu en automne


oh, mon cœur perdu

j’ai griffonné tant

une plumasserie d’or

en embrassant

la peau du désert

Plouă

decembrie 12th, 2010

Plouă-ncet din sfori latente

Şi pe umeri mi se cern

Amintiri intermitente

Risipite în etern

Şi de burniţă măruntă

Plouă cu păduri de brad

Că s-a rupt ultima punte

De iubire, dinspre vad

De trei zile trec prin sită

Norii, ploi în sol jilav

Plouă ca dintr-o ursită

De Bacovia bolnav

Dragă copilărie 3 (Fântâna de la Dealul Măgurii)

decembrie 12th, 2010

Fântâna în care noaptea mi se scufundau stelele, nu avea apă bună.

Era sălcie ca după amiezele de duminică ploioase, când nu se mai ţinea hora după slujbă şi stăteam, care mai de care mai trişti, pe la casele noastre.

Apa limpede strecurată printre rocile de var nestins, de feldspaţi, aducea a leşie, a blesteme, a păcate fără iertare.

Spălam cu ea strugurii când coboram de la vie, şi noroiul de pe picioare.

Mi-a spus nana Margareta că în fântâna de sub Deal s-a înecat o fată de-a Bărnuţilor, mai demult.

Nu au lăsat-o părinţii să se mărite cu un jandarm ungur din Mocirla.

De aia poate îi dormeau stelele pe oglindă când coborau, către ziuă;

Să o mai înveselească pe fată, să-i pună cunună de mireasă.

I-am spus şi mamei dar ea nu credea;

„E o prostie puiul mamei; nu am auzit niciodată de aşa ceva.”

Eu o credeam pe nana Margareta.

Ea ştia atâtea poveşti de demult, adevărate!

Acum e bătrână biata; nu mai vede.

Oile nu se mai mănâncă!

decembrie 11th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 11th, 2010

I came upon this trio of ladies in the piazza in Brasov on a Sunday afternoon enjoying the balmy November day perusing their photos from either vacation moments which they’d just shared together somewhere or the family and friends, faces and places, which they knew and loved.  Either way, I didn’t want to interrupt them by asking, so I took the photo and imagined that either way, their dreams were there in reality, albeit on a two dimensional surface called a photograph.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Metoda Paulescu: o coincidenta sau un plagiat?

decembrie 10th, 2010

Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) a ajuns la Paris in 1888. Inscris imediat la Ecole de Medicine, a fost pe rand extern la Hotel-Dieu (1891-1894) si intern la Notre-Dame du Perpetuel Secours (1894-1897) in serviciile de medicina interna conduse de Etienne Lancereaux (1829-1910). In 1897 Paulescu si-a incheiat cariera studenteasca cu o teza despre structura splinei. Protejat de Lancereaux, obtine un post in clinica acestuia si urmeaza cursuri la Faculte de Sciences, unde obtine un 1899 un doctorat bazat pe studierea influentei schimabarilor de pozitie asupra ritmului cardiac. Lancereaux il introduce in studiul diabetului zaharat, si ii faciliteaza colaborarea cu fiziologul Albert Dastre (1844-1917), pionier al dozarilor zaharului din sangele si urina diabeticilor. Sub influenta lui Dastre, Paulescu studiaza sinteza glicogenului in ficat („Sur la formation du glicogene dans le foie par suite de divers sucre dans la veine porte”, Annales de Biologie, 1911). In continuarea acestor studii, Paulescu isi insuseste tehnica chirurgicala de extirpare a pancreasului la caine („Le glicogene dans le diabete par extirpation du pancreas. Annales de Biologie, 1911), dar nu va mai publica lucrari despre diabetul experimental pana in 1920.

Primele experiente pe caini cu diabet post-operator ale lui Paulescu au fost mentionate de fiziologul roman în Traite de Physiologie Medicale (II Phenomenes de Nutrition; Bucarest, Cartea Românească, 1920) si descrise pe scurt in 1921 in patru comunicari publicate in Comptes Rendus Hebdomadaires des Seances et Memoires de la Societe de Biologie et de ses Filiales (Tome II, 23 Juillet, 1921; Paris, Masson et Cie, Editeurs). Textele publicate in Comptes Rendus nu includ detalii cu privire la preparea extractului de pancreas, dar ele au fost descrise intr-un articol publicat in acelasi an in Archives Internationales de Physiologie (vol. XVII, fascicule 1, 31 Aout 1921; Liege, H. Vaillant-Carmanne; Paris, O. Doin, Editeurs).

Modelul experimental canin folosit de Paulescu a fost următorul: după anestezie cainelui se extirpa pancreasul; ţesutul pancreatic era tocat, amestecat cu apa distilata şi pus la gheata; lichidul era strecurat prin muselina şi se adăuga o cantitate mică de sare; animalul era adormit din nou, se recolta o probă de sânge şi apoi se injecta lent filtratul de ţesut pancreatic printr-o canulă introdusă în vena jugulară externă; probe de sânge erau apoi obţinute prin puncţia arterei carotide, iar probe de urină prin sondarea vezicii.

Cea mai importantă funcţie a insulinei în diabet este scăderea concentraţiei glucozei din sânge şi urină, demonstrata în prima experienţă. Iata cum descrie Paulescu acest in articolul sau din Archives Internationales de Physiologie (tradus din franceza in romana de C. Ionescu-Târgovişte in Insulina. Descoperirea medicală a secolului aparţine românului N.C. Paulescu, 1996, Bucureşti, Editura Geneze) :

“Câine cântărind 6500 g este pus într-o cuşcă. Se adoarme cu cloroform şi se recoltează 25 cc de sânge din vena jugulară, care conţine la 1000 cc 0,7 g glucoză. După aceea se extirpă pancreasul în întregime. Pancreasul extirpat este tocat. Tocătura cântăreşte 5 g. Se adaugă 100 cc de apă distilată şi se pune la gheaţă. [O zi mai târziu] … starea generală a câinelui, foarte bună. Se ia tocătură care a stat 24 de ore la gheaţă, se filtrează printr-o dublă compresă de tarlatan [muselina de bumbac] şi adăugăm 0,7 g de sare. Se adoarme animalul şi se prelevează din carotidă 25 cc de sânge, care conţine la 1000 cc 1,58 g glucoză. Se introduce într-o venă jugulară externă o canulă prin care injectăm 100 cc de filtrat în 28 de minute. La sfârşitul injectării, recoltăm din artera carotidă 25 cc de sânge, care conţine la 1000 cc 1,40 g de glucoză. Un sfert de oră mai târziu, se recoltează din carotidă 25 de cc de sânge, care conţine pentru 1000 cc 1,04 g de glucoză. O oră mai târziu, se recoltează 25 cc de sânge care conţine pentru 1000 cc 0,26 g glucoză. Începând de ieri, câinele a eliminate 140 cc de urină. Glucoză abundentă. După injectare sondăm câinele şi obţinem 67 cc de urină. Glucoză 70 g pentru 1000 cc. La o oră după injectare se sondează din nou şi se obţin 5 cc de urină, care nu reduce reactivul cupru-potasic [adică nu conţine glucoză]”.

Publicaţiile lui Paulescu din 1921 descriu un model experimental bine gândit, elegant şi foarte convingător, bazat pe injectia intravenoasa a unei emulsii pancreatice integrale, obtinuta prin metoda descrisa de fiziologul romana in articolul din Archives Internationales de Physiologie (1921). Metoda este prezentata drept originala, pentru ca in lucrarile publicate in 1920-1921 Paulescu nu mentioneaza numelui nici unui alt cercetator din domeniul diabetului experimental.

“ …întrebarea firească a fost dacă o emulsie de pancreas nu ar putea să ajute organismul diabetic la eliminarea excesului de zahăr. În investigarea acestei probleme am fost ghidaţi de două principii. Mai întâi, dat fiind că proprietăţile chimice a substanţei sau substanţelor cu această acţiune din pancreas erau necunoscute, ni s-a părut necesar să evităm proceduri complicate de purificare; aşadar, am adoptat o extracţie simplă în apă cu diluare ulterioară cu apă sărată. În al doilea rând, dat fiind că extirparea pancreasului îşi produce efectul în timp foarte scurt, am realizat că în mod normal pancreasul varsă această substanţă în sânge în mod continuu în cantităţi foarte mici. Am hotărât aşadar să injectăm preparatul pancreatic pe cale intravenoasă foarte încet şi ne-am aşteptat să aibe efect numai câteva ore după injecţie. Urmând aceste principii am obţinut rezultate foarte mulţumitoare; într-un cuvânt, infuzia intravenoasă lentă a unei “emulsii” în apă a pancreasului a dus de obicei la o scădere marcată de scurta durată a glucozei din sânge şi urină”.

Acest fragment dintr-o publicaţie ştiinţifică ar putea constitui un rezumat al metodei experimentale şi rezultatelor primelor experienţe ale lui Nicolae Paulescu. El face parte însă dintr-o lucrare (Israel S. Kleiner. The action of intravenous injections of pancreas emulsions in experimental diabetes. Journal of Biological Chemistry, 1919, p. 154-155) publicată în Journal of Biological Chemistry în 1919 de Israel Kleiner, membru din 1910 al departamentului de fiziologie şi farmacologie de la Rockefeller Institute for Medical Research, New York. Journal of Biological Chemistry era şi este cea mai importantă revistă a acestui domeniu de activitate. Israel Kleiner prezentase, la sedinta National Academy of Sciences din 19 aprilie 1915, date privind efectul injectarii intravenoase a extractului apos de pancreas asupra hiperglicemiei la cainle depancreatizat si publicase aceste date in acelasi an (Israel S. Kleiner, Samuel J. Meltzer. Retention in the circulation of dextrose in normal and depancreatized animals and the effect of an intravenous injection of an emulsion of pancreas upon this retention. Proceedings of the National Academy of Sciences 1915, 388-341).

Metoda experimentală descrisă de Kleiner implică următoarele etape: după anestezie generală, se proceda la extirparea totală a pancreasului. Pancreasul era apoi tocat şi amestecat cu apă distilată sterilă, după care amestecul era pus la gheaţă. După un interval de timp de pana la 20 de ore preparatul era strecurat prin muselina, iar lichidul obţinut în acest fel era diluat cu apa sarata. O venă şi o arteră a animalului depancreatizat erau apoi canulate pentru infuzia extractului pancreatic şi respectiv obţinerea de probe de sânge pentru determinarea concentraţiei de glucoză. Urina era obţinută în acelaşi timp prin sondarea vezicii.

Rezultatele comunicate de Israel Kleiner sunt foarte convingătoare: într-un prim experiment, cantitatea de glucoză din sânge a scăzut de la 2,8 g/litru la 0,9 g/litru la sfârşitul infuziei şi la 0,80 g/litru 90 de minute mai târziu, în timp ce cantitatea de glucoză din urina a scăzut de la 9.2 gm/litru la 0 în acelaşi interval de timp.

Metoda folosita de Nicolae Paulescu in experientele publicate in 1920 si 1921 este identica cu metoda lui Israel Kleiner, pana la materialul textil prin care acest amestec era filtrat inainte de a fi injectat intravenous la cainele depancreatizat. Justificarea metodei este facuta numai de Kleiner, anume preparea unui extract fara nici un fel de adjuvant chimic care ar putea sa modifice proprietatile secretiei interne a pancreasului sau sa influnteze concentratia de glucoza. Asemanarea izbitoare dintre cele doua metode poate fi explicata numai printr-o coincidenta uimitoare sau printr-un plagiat. In orice caz, privite cronologic, lucrarile publicate de Kleiner (1915, 1919) si Paulescu (1920, 1921) indica, fara urma de indoiala, ca prioritatea pentru folosirea acestei metode ii apartine cercetatorului american.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 10th, 2010

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Viziuni inginereşti

decembrie 10th, 2010

Seri de Poveste 2010 – a patra iarnă pe tărâmul poveştilor

decembrie 9th, 2010

Între 13 – 18 decembrie, Fundaţia Principesa Margareta a României şi Cărtureşti îi invită pe toţi copiii iubitori de basme, fie ei cuminţi sau  năzdrăvani, într-o călătorie fermecată pe tărămul poveştilor.

Pentru al patrulea decembrie consecutiv, cei mici sunt aşteptaţi în jurul bradului împodobit din mansarda librăriei Cărtureşti din Arthur Verona în  fiecare seară, începând cu ora 19.00.

Însoţiţi de povestitori celebri, înconjuraţi de cărţi, într-o atmosferă de sărbătoare, cei mici vor porni la drum pe urmele eroilor preferaţi, într-o  lume de basm, presarată cu suprize.

Pe parcursul celor şase seri tematice, copiii  vor descoperi că, pentru a fi spuse, poveştile nu au întotdeauna nevoie de cuvinte: personajele de  poveste pot prinde viaţă şi prin intermediul desenului, al diapozitivelor, al fotografiei, prin muzică, teatru de păpuşi sau mimă.

Scopul proiectului este de a-i familiariza pe copii cu poveştile clasice, de a încuraja lectura, dar şi de a oferi celor mici o alternativă de petrecere a  timpului liber, departe de televizor şi calculator.

Programul “Serilor de Poveste”

Serile de Poveste vor debuta luni 13 decembrie cu o poveste muzicală, cântată de mezzo-soprana Caludia Maru Hanghiuc de la Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”.

Marţi 14 decembrie poveştile spuse de Eugen Cristea şi Cristina Deleanu vor fi însoţite de diafilme.

Miercuri 15 decembrie, povestea serii va fi spusă de Alexandrina Halic, actor la Teatrul Ion Creangă şi de păpuşile create şi mânuite de copii şi vârstnici de la Centrul Generaţii al Fundaţiei Principesa Margareta a României.

Joi 16 decembrie, este seara de desen de poveste, iar desenatorul surpriză va da viaţă personajelor de basm evocate de povestitorii Alexandru Arşinel (de la 18.30), Bianca Brad, Liana Stanciu şi George Mihăiţă. Seara este dedicată de organizatori sponsorului PointMax.

Vineri 17 decembrie, Adelaida Zamfira şi Nicolae Nasta vor crea prim mimă şi gest personaje şi întâmplări de basm, iar NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Român) va oferi copiilor 3 scurt metraje ale marelui pionier al filmului mut, Charlie Chaplin, într-o seară dedicată poveştilor fără cuvinte.

Serile de Poveste 2010 se încheie sâmbătă 18 decembrie cu o seară de fotografie de poveste. Cei mici vor fi invitaţi să vadă lumea prin lentilele aparatului de fotografiat, îndrumaţi de Alice în ţara minunilor şi de Pălărierul Nebun. Aparatele foto sunt oferite de Kodak iar seara este organizată împreună cu Atelierul de Croit Imagini.

CMU Kids şi PointMax, companiile care sponsorizează „Serile de Poveste”, contribuie la „Fondul special pentru copii” – un proiect prin care Fundaţia Principesa Margareta a României oferă ajutoare punctuale unor copii aflaţi în situaţii familiale şi sociale deosebit de grave.

Sponsori: CMU Kids, PointMax

Cu sprijinul: Atelierul de Croit Imagini, Fulga, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, Asociaţia Culturală Macondo, Noul Cinematograf al Regizorului Român

Parteneri media: România Liberă, Şapte Seri, Elevate, Smart Woman, Urbankid.ro, Gradinite.com

Persoane de contact:

Mirela Feruglio

Manager Comunicare şi PR

Fundaţia Principesa Margareta a României

Mobil: 0730 071 262 ; Mail: mirela.feruglio@principesa.ro

www.fpmr.ro

Ana Niculescu

PR&Events Coordinator

Cărtureşti

Mobil: 0732 003 048 ;  Mail: ananiculescu@carturesti.ro

www.carturesti.ro

Mă recunoşti uşor, am ochi mari, verzi!

decembrie 9th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 9th, 2010

Ceasul din Gara Visului Împlinit

Am visat să văd Oraşul Luminilor încă din clasa a cincea, când răsfoiam cartea de franceză cu ilustraţii alb-negru spălăcite şi ascultam fascinată povestirile dirigintei care studiase acolo în perioada interbelică şi ne dezvăluia un tărâm magic impregnat de istorie, civilizaţie şi boemă. Mai întâi a fost o călătorie imposibilă din pricina paşapoartelor comuniste de necăpătat, iar apoi un voiaj mereu amânat fie din cauza dificultăţilor şi umilinţelor la care erai supus pentru a obţine viza, fie – după desfiinţarea vizelor – din superstiţie;  îmi visasem prea mult să ajung la Paris şi mă temeam să-mi împlinesc visul. Fotografia am făcut-o la Muzeul Orsay anul acesta in mai.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Invitatie seminar Prof. Roberto Scagno, Bucuresti, 16 decembrie

decembrie 8th, 2010

Joi, 16 decembrie 2010, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti vă invită să participaţi la seminarul susţinut de prof. Roberto Scagno pe tema „Românismul şi identitatea naţională în perioada interbelică”.

Prof. Roberto Scagno a studiat filosofia la Universitatea din Torino, absolvind-o cu o teză dedicată filosofiei religiei lui Mircea Eliade. A predat limba italiană la Universitatea din Iaşi, istoria religiilor la Universităţile din Torino şi Vercelli şi limba şi literatura română la Universităţile din Trento şi Padova. În prezent este profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Padova.
Roberto Scagno este preocupat de opera lui Mircea Eliade, de metodologia istoriei religiilor, de filosofia românească dintre cele două războaie mondiale, de proza fantastică românească şi de raporturile culturale dintre Italia şi România.
Este cofondator al Asociaţiei Italiene de Românistică (AIR), asociat la Rumänisches Institut din Freiburg (Germania), la Institutul pentru Întâlnirile Culturale al Europei Centrale (Gorizia).
Între altele a publicat: Il terrore della storia. Genesi e significato dell’antistoricismo di Mircea Eliade, Torino, 1982; Mircea Eliade e l’Italia (în colab.), Milano, 1987; Confronto con Mircea Eliade (în colab.), Milano, 1998; Veneti in Romania (în colab.), Ravenna, 2008. A îngrijit ediţia şi traducerea italiană a unor opere ale lui Mircea Eliade: Spezzare il tetto della casa, Milano, 1988; Il mito della reintegrazione, Milano, 1989; I riti del costruire, Milano, 1990; Il romanzo dell’adolescente miope, Milano, 1992; Le promesse dell’equinozio. Memorie 1. 1907–1937, Milano, 1995; Le messi del solstizio. Memorie 2. 1937–1960, Milano, 1995; Oceanografia, Milano, 2007; Fragmentarium, Milano, 2008; Diario portogheze, Milano, 2009. Îngrijeşte (împreună cu Dario M. Cosi şi Luigi Saibene) ediţia tematică italiană şi europeană a Encyclopedia of Religion (New York, 1987), coordonată de Mircea Eliade, din care au fost deja publicate 14 volume (din cele 17 prevăzute) la Editura Jaca Book din Milano.
Roberto Scagno a fost distins cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Comandor în 2003.

Seminarul „Românismul şi identitatea naţională în perioada interbelică” va avea loc începând cu ora 16:00 în Amfiteatrul „Titu Maiorescu” din sediul Facultăţii de Filosofie (Splaiul Independenţei, nr. 204).

Am primit cadoul de la tine, Boris!

decembrie 8th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 8th, 2010

Am ajuns la “capatul lumii”, pe marginea strazii lui Magelan in Puntas Arenas din Argentina, in PATAGONIA. Locul acesta este legat pentru mine de un mister deosebit de cand eram copil si citeam cartile de calatorii si aventuri ale varstei, ca de exemplu despre Emil Racovita, ardelean ca si mine. Pe stalpul din primul plan sunt indicatoare spre locuri din mai toata lumea, fiecare la peste 10.000 sau chiar 20.000 de kilometri…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

WIKI-ROMÂNIA CURATĂ

decembrie 8th, 2010

Alina Mungiu Pippidi

În 6 decembrie, cu o zi înaintea arestării lui Julian Assange – fondatorul WikiLeaks – Alina Mungiu Pippidi anunţa pe portalul anticorupţie Alianţa pentru o Românie Curată, (http://www.romaniacurata.ro/wiki-ro-1051.htm) înfiinţarea  WIKI-RO, un site unde se pot trimite „documente încuietoare”. Iniţiatoarea site-lui îi invită pe cititori să trimită orice fel de documente, numai să fie: secrete, confidenţiale şi „ să înfunde pe cineva”, ca de pildă: „Cum să cumperi pe un milion de euro bacuri cu autorizaţie de plutire expirată, cum să plăteşti din banii de protocol MAE prânzuri la clubul diplomatic ca să cumperi sprijin pentru candidatura ta la prezidenţiale”.  

Alina Mungiu Pippidi declară că nu seamănă cu dl. Assange şi „practică discernământul fără ruşine”, rezervându-şi dreptul de a nu publica documentele care pot pune în pericol viaţa cuiva. Scrisorile cu materiale documentare sunt aşteptate prin email sau colet poştal expediat  pe adresa Mihai Eminescu 61, anunţă Alina Mungiu Pippidi, care precizează că materialele sunt acceptate şi dacă persoana care le-a trimis nu se  identifică.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 7th, 2010

Pe acoperisul Africii – Uhuru Peak, Kilimanjaro (altitudine: 5895 m)

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Un salut de la psihiatru

decembrie 7th, 2010

Cuvantul ASR Principelui Radu la ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a Regelui Carol I, Bucuresti, 6 decembrie 2010

decembrie 6th, 2010

Doamnelor si domnilor,

In numele Majestatii Sale Regelui Mihai, Principesa Mostenitoare si cu mine participam cu mandrie si speranta la evenimentul de astazi.

Carol I a pus bazele Statului roman modern, a fost deschizator de drumuri si un om de actiune. El a infaptuit timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltari din istoria noastra, dand contur identitatii noastre si statornicind securitatea nationala.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: daca luam criteriile de baza ale Uniunii Europene si NATO vom vedea ca, in ciuda limitarilor vremii, Carol apare surprinzator de contemporan: fondator de institutii de baza ale Statului, promotor al profesionalismului in politica, societate si economie, strateg si reformator al Fortelor armate, incurajator al puterii soft (cultura, politica externa, traditii, specific national), voce europeana prin excelenta, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, intaritor al suveranitatii in paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la aliante militare continentale.

Familia Regala duce mai departe legamantul european, democratic si constitutional al lui Carol I, imbinand rolul hotarator al Statului si reprezentarii natiunii, al traditiilor si al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizarii, inrudirii europene, informatiei si atotputerniciei initiativei individuale.

Puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea societatii nu este creionata doar de elita ei. Romanii l-au declarat pe Carol I, in anul 2006, al doilea cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Tot romanii, in 2010, au cerut in numar de aproape jumatate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei. Fiindca Memoria si aportul direct al societatii profunde sunt esentiale in orice epoca.

Este suficient sa te uiti la statuia Regelui Carol si la Biblioteca sa, aşa cum arata ele in decembrie 2010, ca sa intelegi ca se poate construi o Romanie curata, dar prospera, sensibila, dar dotata institutional, paşnica, dar energica, eleganta, dar pragmatica, frumoasa, dar puternica. Toate acestea se pot obtine prin instinctul binelui national.

Punerea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o intamplare, o abilitate politica ori o manevra monarhica, ci mirabila circumstanta istorica in care regalitatea are şansa de a fi utila din nou.

Povestea acestui modern sef de Stat este contemporana, fiindca ea se bazeaza pe meritul personal. Din acest motiv, indemn pe tinerii din Romania sa tina minte exemplul lui Carol I si ziua de 10 Mai. Aceasta sarbatoare, legitima fiindca reprezinta ziua de nastere a Statului modern roman, este potrivita generatiei tinere pentru ca simbolizeaza curaj, profesionalism si loialitate si este intruchiparea unui nou inceput european.

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 6th, 2010

Zâmbetele viitorilor specialişti ortodonţi din China sunt pline de satisfacţie. La unul dintre cele mai prestigioase cursuri de perfecţionare în ortodonţie din lume, au reuşit să formeze cel mai omogen şi disciplinat grup, cucerindu-şi instructorii prin acurateţe şi manualitate.

Mă regăsesc în veselia lor şi-mi retrăiesc visul. Acela de a învăţa în America…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Mic, mic, dar…

decembrie 6th, 2010

Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu participa la dezvelirea statuii ecvestre a Regelui Carol I

decembrie 6th, 2010

Altetele Lor Regale Principesa Mostenitoare Margareta si Principele Radu ai Romaniei vor participa astazi, 6 decembrie, ora 19.00, la Ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a MS Regelui Carol I , in Piata Palatului Regal.

In cadrul ceremoniei va fi citit mesajul MS Regelui Mihai I.  Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta va dezveli statuia impreuna cu Primarul General al municipiului Bucuresti.

Pentru detalii, va rugam sa contactati pe Sandra Gatejeanu, Director de Protocol al Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I la adresa de e-mail:

sandra.gatejeanu@palatulelisabeta.ro si la nr. de telefon 0040 756 087 700

In vino veritas

decembrie 5th, 2010

Arome asociate cu vinul

1. Fructele                                6.Iarba

2. Ierburile aromate            7.Tutunul

3.Legumele                              8.Painea prajita

4. Solul (pamant)                  9. Fumul

5.Florile                                   10.Cafeaua, ciocolata

Mirosuri ce nu se asociaza cu vinul

1.Vopseaua                             6.Canabisul

2. Hartia de imprimanta     7.Markerul, culorile tip Carioca

3.  Lipiciul                                 8.Balegarul de elefant

4.Vinilinul                                 9.Parfumul Chanel5

5.Branza Roquefort              10.Detergent de rufe

Termeni uzitati in degustarea unui vin

1. Aroma sau buchet. Aroma pentru vinuri mai tinere, buchetul pentru vinurile vechi

2.Sec. Nu e dulce

3. Intensitatea aromei

4. Gust de butoi Vinul ce a fost in contact cu lemnul butoiului, ideosebi de stejar

5. Tanin. Gustul specific vinului rosu provocat de coaja boabelor de struguri, cea care da si culoarea vinului.

6.Fruct, poama. Asociat cu diferite arome/gusturi de banane, para, coacaze negre etc.

EVREII ULTRARELIGIOŞI: paraziți sau temelia statului Israel? (2)

decembrie 5th, 2010

EVREII  LAICI  ŞI  RELIGIOŞI  MODERAŢI  SIONIŞTI  VĂZUŢI  DE  EVREII
ULTRARELIGIOŞI  ÎN  ISRAEL


Care este gândirea evreilor ultrareligioşi faţă de cei laici şi religioşi moderaţi sionişti în Israel? Această gândire, acest punct de vedere trebuie înţelese de asemenea. Răspunsul este complex. Există diferenţe asupra punctelor de vedere ale diferitelor curente ultrareligioase. Grupurile extremiste nu vor contacte cu evreii laici, cu anumite excepţii. Există chiar grupări antisioniste deschise, precum hasidismul de „Satmar” (Satu Mare) şi organizaţia „Neturey Karta” (Păzitorii Zidurilor) din Ierusalim, care nu vor nici un contact cu autorităţile statale israeliene „sioniste”, refuză bani din partea lor, au stabilit contacte cu Autoritatea Palestiniană, cu organizaţia Hamas şi cu guvernul iranian. Aceste grupuri nu vor contacte nici cu alţi evrei, laici, religioşi sau chiar ultrareligioşi, nici la rugăciune, nici în viaţa socială. Alte grupări ultrareligioase, mai moderate, sunt atât ale evreilor aşkenazi (organizaţi politic în partidul Yahaduth HaTorah, format din fostele partide Agudath Ysrael, al evreilor hasidim şi Deghel HaTorah, al evreilor mitnagdim, respectiv oponenţi ai hasidismului, la origine lituanieni), cât şi ale evreilor sefarzi orientali (grupaţi în partidul politic Shomrey Torah Sfaradym, cunoscut sub numele Shas, întemeiat şi condus de rabinul Ovadyah Yosef, fostul Şef-Rabin sefard al Israelului, astăzi nonagenar, foarte respectat şi iubit de adepţii lui). Aceste grupări acceptă contacte cu evreii laici şi cu cei religioşi moderaţi şi nu se opun sionismului şi statului Israel, nici modernizării economice şi sociale, chiar nici celei culturale, deşi păstrează orientarea lor proprie. Nu numai atât: ele acceptă (şi chiar încurajează) fenomunul revenirii la credinţă („hazarah bi teshuvah”).

Deşi evreii reveniţi la credinţă nu se bucură de aceeaşi poziţie ca şi ceilalţi evrei ultrareligioşi în societatea ultraortodoxă, ei sunt totuşi încurajaţi, ajungându-se la afirmaţia că, acolo unde se află un evreu revenit la credinţă nu este loc nici pentru rabinul „tzadik”, respectiv că un evreu revenit la credinţă poate fi mai drept şi mai credincios chiar şi decât un rabin hasid („admor”) ultrareligios. Dorinţa evreilor ultrareligioşi este ca toţi evreii să devină ultrareligioşi, să înveţe Torah (respectiv Cărţile Sfinte ale iudaismului) şi să respecte cele 613 porunci ale Torei. În societatea
ultrareligioasă, a cărei bază educaţională este formată din şcoli ultrareligioase pentru copii mici („chadarym”), pentru copii mai mari („Talmudey Torah”), pentru adolescenţi („yeshivoth”) şi pentru adulţi („kolelym”) există o ierarhie a valorilor şi nivelurilor de studiu şi formaţie educaţională. Există şi „yeshivoth”  (academii talmudice) speciale pentru cei reveniţi la credinţă, în care studiul începe de la nivelul cel mai scăzut, prin lecţii şi conferinţe ale unui rabin.
Există „yeshivoth” (ieşive) hasidice legate de diferitele curţi rabinice hasidice, precum şi ieşive „lituaniene” (ale evreilor
aşkenazi oponenţi ai hasidismului), ca şi ieşive sefarde-orientale. Torah este interpretată în forme parţial diferite în aceste tipuri de ieşive, deşi orientarea generală este aceeaşi. Nivelul cel mai ridicat îl are rabinul cel mai învăţat în Torah, care este cel mai respectat, cu cei mai mulţi elevi sau discipoli, care devin şi adepţii lui.
Astfel se explică numărul mare de adepţi pe care îi are rabinul sefard Ovadyah Yosef, considerat unul dintre cei mai mari cazuişti în domeniul dreptului iudaic („halakhah”) în lumea evreiască ultrareligioasă (dar şi religioasă moderată) contemporană. Cu toate acestea, interpretările lui cazuistice au trezit uneori dispute şi semne de întrebare datorită atitudinii lui relativ ambivalente faţă de unele evenimente, orientări, oameni politici şi în domenii diferite. Totuşi, el nu s-a opus studiilor laice şi chiar a încurajat tinerii ultrareligioşi care nu erau potriviţi studiului în ieşivă să înveţe profesiuni practice. Uneori, interpretările lui cazuistice au fost scoase din contextul lor general, creând confuzii aparente, care au iritat o parte a evreilor laici. Urmarea a fost că în asemenea cazuri, rabinul Ovadyah Yosef revenea asupra interpretărilor lui. În privinţa rabinilor hasidici („admorym”), unii dintre ei sunt urmaşi ai dinastiilor rabinice din România interbelică. Vorbind de atitudinea evreilor ultraortodocşi, ultrareligioşi, faţă de lumea evreiască laică, trebuie să menţionăm că ea este asemănătoare celei a evreilor laici asupra celor ultrareligioşi: un complex de superioritate. Ei consideră că superioritatea revine celui care este cel mai bun cunoscător al Torei, care învaţă Torah ziua şi noaptea, cât mai mult timp în cele 24 de ore ale zilei şi o ştie şi o înţelege cel mai bine, urmând scara valorilor în jos, în funcţie de nivelul cunoaşterii Torei. Ei se consideră unicii deţinători ai adevărului; este o atitudine nu numai la nivel individual, ci şi la nivel colectiv, de societate, de cultură. Chiar şi căsătoriile au loc numai între ei, pe baza nivelului de cunoaştere a Torei şi pe baza apartenenţei familiale, la o familie de învăţaţi în Torah. Din acest punct de
vedere, este vorba despre căsătorii de convenienţă, bazate pe elementul „yihus” (în limba idiş: „yiichăs”). Gloria unei familii nu este bogăţia materială (deşi aceasta nu este respinsă)  ci nivelul spiritual ridicat, fiind preferată sărăcia în faţa bogăţiei şi ignoranţei în Torah. Există şi ideea că, deoarece orice evreu este obligat să îndeplinească porunca studiului Torei, dar nu fiecare poate face acest lucru, se poate ca cel bogat să plătească unui elev de ieşiva sau unui învăţat în Torah ca acesta să înveţe Torah pentru el, în numele lui, obţinând astfel poziţia înaltă râvnită în lumea de apoi. Mulţi evrei bogaţi ultrareligioşi, unii dintre ei din afara Israelului, fac acest lucru, plătind sume de bani unor ieşive, iar
rabinul conducător al ieşivei respective plăteşte o sumă lunară fiecărui elev ca să înveţe Torah în numele donatorului (sau mai curând patronului) respectiv. Este renumitul obicei de „chalukah”, existent de secole şi împotriva căruia a pornit mişcarea sionistă, dar pe care statul Israel este nevoit să-l accepte din considerente politice, istorice şi de legătură cu viaţa evreiască din lumea contemporană.

ASPECTE  ISTORICE  ŞI  O PROPUNERE  DE  VIITOR


Evreii ultrareligioşi – aşa cum îi vedem astăzi – reprezintă o secvenţă a societăţii israeliene (şi evreieşti în general) contemporane. Dar ei nu sunt „reprezentanţi ai evului mediu” sau ai ghettoului de altă dată, sau rămăşiţe ale lui sortiţi să dispară odată cu transformarea socială, ci oameni moderni (in felul lor), care au ales această cale. Spre deosebire de generaţiile din comunităţile evreieşti din secolele trecute, ei au posibilitatea liberei alegeri, putând să se îndrepte spre societatea laică. Unii dintre ei chiar aleg această cale, părăsind comunitatea de origine, după cum un număr de evrei laici se „reîntorc la credinţă”, unii dintre ei devenind ultrareligioşi care merg până la capăt în atitudinea lor. Bineînţeles aceste cazuri de trecere dintr-o tabără într-alta sunt făcute din proprie iniţiativă în mod individual, respectivii reacţionând astfel de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Când şi unde a apărut comunitatea ultrareligioasă? Răspunsul la această întrebare este: odată cu procesul de modernizare, cu mişcarea de Haskalah (iluminismul evreiesc), procesul de integrare socioeconomică şi culturală a evreilor europeni şi apariţia reformismului religios. Început în Germania la sfârşitul secolului al 18-lea, fenomenul s-a extins în celelalte ţări central-est europene în
secolul al 19-lea. Evreii care au respins mişcarea de Haskalah au ales această cale, a „ortodoxiei” şi a „neoortodoxiei” evreieşti pentru a o contrabalansa. Ei au continuat această orientare şi după aşa-numita „ieşire din ghettou”: de fapt, puteau alege una dintre cele două căi, calea integrării culturale fiind mult mai uşoară. Dar ei au preferat respectarea strictă a tuturor celor 613 porunci ale Torei, considerând că aceasta este calea pe care trebuie s-o urmeze fiecare evreu, una dintre porunci fiind studiul permanent al Torei, idealul unui tânăr fiind să ajungă învăţat în Torah.  În afara Israelului există mulţi evrei ultrareligioşi care lucrează, în afara faptului că se ocupă cu studiul Torei. Fenomenul există şi în Israel, totuşi, nu deţinem cifre. Ceeea ce cunoaştem este afirmaţia autorităţilor statale de a urmări „productivizarea evreilor ultrareligioşi” (numiţi, în limba ebraică, „haredym”). Tradiţia existentă în Palestina începând din secolul al 18-lea era ca evreii stabiliţi aici să studieze Torah pentru cei din străinătate care nu pot face acest lucru, fiind plătiţi de ei în acest scop. Situaţia părea să se schimbe după apariţia colonizării sioniste moderne, care a adus posibilităţi economice noi, creând locuri de muncă. Dar schimbarea a avut loc numai în parte, cauza principală nefiind şomajul, ci ideologia comunităţii evreieşti din vechea Palestină.
Ce va urma? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să menţionăm că există o singură soluţie: dialogul. Este vorba de două culturi diferite, două civilizaţii diferite, care sunt în contact şi se dezvoltă pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi ţară. Societatea israeliană evreiască laică şi religioasă moderată sionistă arată adeseori dorinţa dialogului cu societatea arabă existentă pe teritoriul israelian. Fapt lăudabil şi care, poate, va aduce odată un rezultat pozitiv. Asemenea dialog trebuie dus şi cu societatea evreiască ultrareligioasă, ultraortodoxă. Un asemenea dialog este posibil, cu condiţia renunţării la complexele de superioritate de către ambele părţi, cu condiţia acceptării ideii respectului unei
societăţi pentru cultura şi civilizaţia celeilalte. Este prima condiţie a reuşitei unui dialog. Nu prin ciocnirea între civilizaţii şi valori, ci prin apropiere pe calea respectului şi a interinfluenţei.  Nu prin  forţarea contactului şi tendinţa
aculturaţiei, nu prin susţinerea ideii culturii „superioare” care „ar trebui să fie impusă” practicanţilor unei culturi „inferioare”, ci prin bună înţegere interumană, uneori dealungul câtorva generaţii.

Primul lucru este recunoaşterea reciprocă. În epoca globalizării, ideea unei unităţi naţionale bazată pe elementul pur etnic nu mai este posibilă. Soluţia rămâne acceptarea unui conglomerat de civilizaţii, chiar în cadrul aceleiaşi ţări, civilzaţii care să ducă un dialog permanent între ele, acceptând lucrurile comune. Dialog dus de la egal la egal, nimeni nefiind obligat să se supună nimănui, cu excepţia legislaţiei juridice, care ea însăşi trebuie acceptată democratic.
Ideea autonomiei culturale trebuie aplicată şi în privinţa societăţii evreieşti ultrareligioase.

Suspiciuni de spionaj rusesc în parlamentul britanic

decembrie 5th, 2010

Deputatul britanic Mike Hancock a cerut autorităților să probeze acuzațiile de spionaj împotriva unei secretare care lucrează pentru el și care fost arestată săptămâna trecută.

Katia Zatuliveter, în vârstă de 25 de ani, care este cetățean al Federației Ruse, este bănuită, potrivit relatărilor de presă, de spionaj în favoarea serviciilor de spionaj ale Rusiei.

Mike Hancock a declarat presei că are încredere 100% în secretara sa și că domnișoara Zatuliveter, care lucrează la biroul său din Camera Comunelor de circa doi ani și jumătate, a trecut cu brio procedurile de verificări de securitate, înainte să i se fi emis legitimația de acces la Palatul Westminster, sediul parlamentului britanic.

Katia Zatuliveter este acum cercetată în stare de libertate și riscă să fie expulzată dacă acuzațiile de spionaj se confirmă. Ar fi primul caz de acest fel în parlamentul britanic de la sfârșitul acum 20 de ani al războiului rece.

Nici ministerul de interne, nici serviciul de securitate internă, MI5, nu comentează cazuri individuale, dar este clar că autoritățile britanice tratează acest caz extrem de serios.

Mike Hancock este membru al Partidului Liberal Democrat, partenerul în coaliția de guvernare al Partidului Conservator, condus de premierul David Cameron.

Rusia își intensifică spionajul

El este membru al Comisiei pentru Apărare a Camerei Comunelor și reprezintă circumscripția Portsmouth, principalul port al marinei militare britanice. Hancock a făcut cunoștință cu Zatuliveter la Strasbourg, unde se afla în calitate de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE).

Duminicalul Sunday Times, care a dezvăluit știrea, citează colegi parlamentari ai lui Hancock, care sunt de părerea că el este cel mai pro-rus deputat occidental din APCE, care s-a făcut remarcat prin poziția sa extrem de favorabilă actualului premier al Rusiei, Vladimir Putin.

În vârstă de 64 de ani, Mike Hancock are o reputație de afemeiat în presa britanică, deși nu există niciun fel de sugestii de relații de altă natură decât cele de serviciu cu Katia Zatuliveter.

Aceste acuzații de spionaj survin la doar trei luni după expulzarea a 10 spioni ruși din Statele Unite, între care și Anna Chapman, care avea dublă cetățenie – rusă și britanică.

Fostul ofițer KGB Oleg Gordievsky, care a cerut azil politic în Marea Britanie în 1985 după ce spionase mai mulți ani în favoarea Londrei, declara duminicalului Sunday Times că serviciile de securitate britanice alocă prea puține resurse contracarării spionajului rusesc în Regatul Unit, MI5 fiind mult mai preocupat de lupta împotriva terorismului și a fundamentalismului islamic.

O sursă din interiorul guvernului britanic estima la 30 – 35 numărul agenților acoperiți care spionează în favoarea Rusiei. Experții consideră că principala țintă sunt industriile de vârf – apărare și aeronautică – dar și informații politice și diplomatice.

Un publicist specializat în spionaj, Chapman Pincher, declara la BBC că de la venirea la putere în Rusia a lui Vladimir Putin, spionajul extern s-a intensificat, ajungând din nou aproape de nivelul din perioada URSS, când actualul premier rus era colonel KGB.

Bâjbâieli costisitoare

decembrie 5th, 2010

Hotărât lucru, la Ministerul Muncii s-a cuibărit un virus care-i face pe titulari să vorbească înainte de a gândi. Predecesorul titular avea şi el năravul de a arunca „baloane de încercare”, dezminţite ulterior de ceilalţi reprezentanţi ai Guvernului, ceea ce până la urmă l-a costat funcţia. Când am auzit, săptămâna trecută, declaraţia domnului ministru privind intenţia de a înjumătăţi perioada de acordare a concediului pentru creşterea copilului, am crezut că e o vorbă spusă la necaz. Dar se pare că nu a vorbit chiar de capul său, de vreme ce, câteva zile mai târziu, vicepreşedintele PDL Cristian Boureanu a spus că „ministrul are sprijinul nostru pentru varianta pe care a propus-o, nu cred că a fost vreun vot împotrivă”. Treaba e destul de încurcată – se pare că era vorba doar despre bărbaţii din partid, căci cel puţin două membre marcante ale conducerii, Sulfina Barbu şi Raluca Ţurcanu, au fost de altă părere. Cât despre UDMR şi PUNR, ca de obicei, încearcă să câştige popularitate delimitându-se de iniţiativa ministerială.

Pentru mine, contribuabil, important nu e dacă ministrul a avut sau nu acordul şefilor săi politici, ci modul în care se iau decizii. Mai mult ca sigur, la scrierea bugetului pentru 2011 s-a constatat că nu sunt bani suficienţi pentru asistenţa socială. Se pare că totalul cheltuielilor cu indemnizaţia şi stimulentele acordate conform actualei legi este în jur de două miliarde lei anual. Spun „se pare” pentru că Ministerul Muncii a publicat doar cifrele aferente primelor două trimestre, adică dinaintea diminuării operate în iunie. O socoteală simplă arată că, dacă reduci la jumătate durata concediului, faci o economie de un miliard, ceea ce nu-i de colo. Numai că această socoteală contabilicească nu se substituie unui adevărat studiu de impact.

În realitate, şi în prezent destule mame se întorc la muncă înainte de trecerea celor doi ani. Cele mai multe sunt dintre cele cu salarii mari, pentru că e evident că, atunci când ai început o carieră frumoasă, indiferent de asigurările pe care ţi le dă legea că angajatorul e obligat să-ţi păstreze locul, o întrerupere de doi ani te face să pierzi multe trenuri. Aşadar, nu doar că prin reducerea duratei concediului nu se reduce la jumătate numărul beneficiarilor, dar partea care lipseşte din jumătate e cea cu indemnizaţiile cele mai mari. Reducerea ar afecta, aşadar, mai ales mamele cu venituri mici. Acestea (tocmai cele care nu-şi permit angajarea unei bone) ar fi nevoite să se întoarcă la muncă după numai un an. Cum va absorbi piaţa muncii acest aflux? Nu cumva pe locurile lor au fost făcute angajări temporare? Nu cumva ocupanţii acestor posturi vor îngroşa masa şomerilor (cu cheltuielile aferente pentru stat)? Acestea sunt întrebări cărora ar trebui să le răspundă studiul de impact care ar fi trebuit făcut (şi dat publicităţii) înaintea intenţiei de reducere a concediului.

Preşedinta Camerei, Roberta Anastase, a explicat „ca sociolog” că există statistici care relevă că femeile doresc să se întoar-că la locul de muncă chiar şi după şase luni. Unde sunt statisticile la care face re-ferinţă doamna „sociolog” nu ştiu. Am văzut, în schimb, peste 10.000 de sem-nături aşternute în săptămâna aceasta pe cele câteva petiţii online pentru păstrarea legii actuale. Sigur, există asemenea situaţii, numai că nici legea actuală nu interzice reîntoarcerea la muncă oricând înaintea expirării celor doi ani. Iar a pre-zenta ca noutate un stimulent de 500 lei pentru mamele care se întorc la muncă după 12 luni e pură propagandă: stimulentul respectiv există şi în legea actuală, doar că e de 300 lei. Aşadar, minis-trul Muncii taie jumătate din perioada de concediu, oferind în schimb 200 lei.

Un alt argument invocat pentru modificarea legii este celebrul „aşa e în Europa”. E drept, sunt ţări europene în care concediul e mai scurt (Belgia – 6 luni, Germania – 14 luni), după cum sunt unele în care e mai mare (Cehia – 4 ani, Austria – 2 şi jumătate). Problema este că în România lipsesc aproape cu desăvârşire serviciile de îngrijire a copilului mic (creşele) şi alte prestaţii echivalente. Aşadar, mamele care se vor întoarce la muncă la un an după naştere vor trebui să recurgă la metoda tradiţională a plasării copilului la bunici. Atât că aceştia, o dată cu creşterea vârstei de pensionare, sunt din ce în ce mai puţin disponibili ca „bone gratuite”.

Adevăratul studiu de impact ar trebui însă să evalueze consecinţele unei asemenea măsuri asupra evoluţiei natalităţii. Greu de spus câte cupluri au decis să aibă copii o dată ce au aflat că vor putea sta acasă doi ani, cu 85% din salariu, şi câte vor renunţa din cauza înjumătăţirii acestei perioade. Ştim că, după intrarea în vigoare a actualei legislaţii (în 2006), rata fertilităţii a crescut cam cu două procente – puţin, dar măcar a încetat să scadă. La fel de cert este că, dacă iniţiativa ministrului Botiş va deveni lege, ea nu va stimula creşterea natalităţii. Efectele – dramatice – vor fi însă resimţite atunci când cei vinovaţi nu vor mai putea fi traşi la răspundere.

Presupun că, în cele din urmă, Guvernul va înţelege neproductivitatea unei asemenea schimbări legislative. Efectul însă s-a produs deja: reprezentanţii puterii, care ne spuneau că după măsurile dure din vară lucrurile vor începe să se redreseze, vor mai pierde ceva din bruma de credibilitate pe care o aveau.

Haifa – orașul meu – în flăcări

decembrie 5th, 2010

Am stat in fum si in foc incepand de joi spre vineri noaptea pana azi noapte la 12. Cred ca ceva din mine a ramas in fum si in imaginile vazute. Am vazut de la poalele muntelui Carmel , cum apar focuri disparate, iar in cateva clipe tot muntele s-a transformat intr-o flacara, ca un vulcan in eruptie. Populatia din oraselul de la poale, Tirat Ha – CARMEL , cam 20000 de locuitori, fusese evacuata, fiindca fumul dens de mesteceni arsi e si el foarte periculos, continand oxid de carbon si particole de cenusa.

S-au facut continuu masuratori de toxicitate si atunci cand valorile erau ridicate se recomanda populatiei sa se inchida in casa si sa inchida instalatiile de aer conditionat , iar la valori si mai ridicate,  se evacua populatia cu foarte multa eficienta de catre politie.

Au ars si gunoieriile din localitatile druze: Osafia si Daliat el carmel – am fost acolo –  mi-a fost cam frica, nu era fum.

Azi soseste din USA cel mai mare avion care exista (cu burta cea mai incapatoare) si speram ca totul sa se termine azi, cu bine.

Tot timpul apar noi surse de foc in toata tara.

Rodica Tismăneanu

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Ard case in Ein Hod !!!! Satul artistilor infiintat de Marcel Iancu. Locuitorii au fost evacuati inca de ieri. Muzeul a apucat sa depoziteze in siguranta, tablourile. Fiica  si nepoata lui Marcel Iancu, s-au ingrijit de tablourile lui. Insa, multi artisti, au doar studiourile acolo si locuiesc in alta parte sau, chiar in strainatate.

Taciuni astazi, case ieri ……. !

Sculpturile, „martorele” singure, ca pe bucatica aceea de pamint, fusese o data, coltul de rai si creatie, a unui artist. Si daca artistul fusese pictor si nu sculptor, „martorii” s-au mistuit in foc. Tragedie nu-i cuvintul potrivit. Mai mult as vrea sa spun, dar limba romana nu o mai stapinesc asa de bine probabil, lipsindu-mi cuvintul care ar putea descrie ce vad ochii, ce simte inima si ce spunea ratiunea.

Casa sculptorului Tuvia Iuster, alt bucurestean, a ramas in picioare, fiind pe cealalta parte a satului de artisti. Nu in calea focului. De acolo, de „sus”, unde se afla de 5 ani deacum…. mai bea un paharel . De bucurie, ca  sculpturile si tablourile lui, vor exista ca marturie ca…. a trecut  ” pe aici”.
Focul era in foarte aproape de Universitate, aseara, insa vintul si-a schimbat directia, noaptea. Toata padurea de linga Universitate , regiune numita Mica Elvetie, a fost odata, verde…. A fost…. verde ! Copacii mor in picioare, se spune. Copacii mistuiti de flacari, tablou surealist ! Animalele au fost salvate la timp. 5 milioane de copaci si 50.000 dunami de padure au fost, si acum, doar cenusa lor.

16.000 persoane evacuate, o parte, din pacate, nu mai au la ce sa se intoarca. Casa, care reprezinta viata unei familii, cu tot ce poate cuprinde, fiind mistuita de foc.

Ma intrebam chiar, daca ar fi trebuit sa fiu evacauta, ce as lua cu mine, in scurtul timp care-l am la dispozitie ? Nu am raspuns pe loc, stiu insa ca singurele lucruri, care mi-ar fi cele mai importante, sint albumele de fotografii . Ca testament pentru generatiile ce ma vor urma. Sa ramina o marturie ca ….. am trait si, am avut o familie fericita.
Noi, locuim pe celalalt versant al Carmelului , de la Universitate in jos, inspre nord si, momentan, vintul bate spre sud, intrarea sudica a Haifei. Soselele principale, care duceau din sudul tarii spre Haifa, ieri, fusesera inchise.
Gabi locuieste departe de Haifa, in nord, ieri am vorbit la telefon si cu el, sunindu-ma, sa ne ofere gazduire pina trece urgia. Multumesc mult, tuturor care ne-au invitat sa locuim la ei in perioada asta, dar….sint fatalista din fire. Copiii si nepotii sint la adapost, asta este cel mai important pentru mine. In localitati, in nordul tarii, la 40 km de Haifa.

Mereu apar noi focare de incendii, in toata tara deacum, unele din cauza vintului si altele, datorita celor care folosesc momentul, de a pune foc. Pompierii au primit intarituri din strainatate, inclusiv avioane si elicoptere , special dotate, pentru stingerea incendiilor.

In aer este miros de vegetatie arsa.
Daca pina acum, cind auzeam un elicopter care trecea peste Haifa, stiam ca s-a intimplat  ceva in nord, si traseul elicopterului este spre unul din spitalele Haifei, deci raniti sau….. sa nu stim, chiar mai rau….de data asta,
ma rog sa aud si, binecuvintez zgomotele celor 34 de avioane si elicoptere din intreaga lume, care lupta cot la cot, cu flacarile.

Miine, este o noua zi, si, sper, mai buna !!

Paula din  /  in Haifa

Foto: Dan Amir - câteva minute înainte de explozia care a ucis zeci de pasageri

Nicolae Paulescu despre evrei şi cauzele bolilor venerice

decembrie 5th, 2010

În 1926 doctorul Nicolae Paulescu a primit de la Prof. Dr. I. Lupaş, Ministrul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, prin adresa cu numărul 42.371, rugămintea de a completa un chestionar în vederea „apropiatei legiferări a profilaxiei boalelor venerice” problema aceasta prezentând o importanţa primordială pentru sănătatea fizică şi morală a populaţiunii”. Ministrul cerea profesorului să ofere „toate datele ce credeţi că pot aduce o contribuţie la problema prostituţiei şi morbidităţii veneriene”. Drept răspuns, Paulescu a trimis ministrului un memoriu in care „Jidanii” sunt amintiţi în explicarea a nu mai puţin de trei cauze ale morbidităţii veneriene distrugătoare de neam. Memoriul a fost publicat de Nicolae Paulescu in 1928 intr-un text intitulat „Desfrâul Jidanilor”. Coperta brosurii era impodobita cu o zvastica iar numele lui Paulescu era urmat de titlul sau de Profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

Mai intai, „Contaminarea”.  Dupa Nicolae Paulescu, „Când un individ bolnav transmite, cu ştiinţa (cum, de pildă, fac Jidanii) boala sa unei alte persoane, de sex diferit”, el trebuie „să fie pedepsit cu închisoarea şi cu o amendă considerabilă”.  La fel stau lucrurile, după Paulescu, şi în ce priveşte prostituţia. El ştie, din surse pe care nu le dezvăluie ministrului, că „cele mai multe din prostituate sunt fete sărace de ţărani sau de lucrători” care „s’au băgat slujnice sau lucrează prin ateliere, ca să aibe ce mânca”. Dar „patronii lor, în mare majoritate Jidani, le-au violat”. După viol, aceiaşi patroni „le-au aruncat pe drumuri, adesea gravide” şi desigur „fără sprijin, fără adăpost şi fără hrană”. Nu scapă de o soartă similară nici elevele „ademenite de proxeneţi, printre cari peste 90 la 100 sunt Jidani” care le făgăduie „marea cu sarea” până ce le „sechestrează în bordeluri sau până ce le-au scos din ţară, vânzându-le în localităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate, ca Shang-Hai, ca Buenos Aires”. Paulescu nu a făcut nici un fel de cercetări asupra originii etnice sau naţionale a proxeneţilor din România sau lucrătoarelor sexuale din bordelurile din China sau Argentina. „Jidanii” care fac aceste lucruri nu sunt motivaţi de câştig financiar ci vor sa distruga populatia autohtona, spune Paulescu ministrului Sănătăţii „boalele ne infectează fiicele, pentru ca ele să ne infecteze fii, cari, la rândul lor, îşi infectează familiile, adică Neamul întreg”.  „Şi să nu se uite” avertizează fiziologul, că astfel „îşi ajung scopul duşmanii, cari vor să ne extermine”. Paulescu nu are nici o îndoială că acest „infam Comerţ cu carne vie, ce a revoltat o lume întreagă, este apanagiul exclusiv al rasei ovreieştei”, dar nu împărtăşeşte ministrului sursele documentare ale constatărilor sale. Din punct de vedere practic, soluţia sugerată autorităţilor este că „Preoţii, în fiece sat şi fiece oraş” să sfătuiască enoriaşii „să nu-şi mai dea copilele ca servitoare sau ucenice, mai ales la Jidani”. O cauză importantă a răspândirii bolilor venerice în România ar fi fost, după Paulescu, si mituirea funcţionarilor „Ministerului Sănătăţii şi Politiei de Moravuri” şi a medicilor sanitari. Paulescu cere ministrului ca legea să includă „pedepse severe” pentru a evita coruperea prin mituire, pentru că „se cunoaşte bine lipsa de scrupul a Jidanilor” care în asemenea cazuri „au îndrăznit să mituiască chiar pe Miniştrii”.

Ca în aproape întreaga operă produsă de-a lungul multor ani de activitate antisemită, Paulescu preia afirmaţii din texte standard ale antisemitismului german sau francez. În „Desfrâul Jidanilor” referinţa bibliografică principală este o carte a lui Ferdinand Roderich-Stoltheim tipărită în România, potrivit lui Paulescu, sub titlul „Jidanii în Comerţ” într-o traducere semnată de Dr. S. Julea şi I. Magură. Născut Theodor Fritsch lângă Leipzig,  Roderich-Stoltheim (1852-1933) este autorul grotescului Antisemiten Katechismus(Hermann Bayer, 1887), o carte mult admirată de Hitler. În 1912 Fritsch a iniţiat mişcarea Reichshammerbund, care lupta pentru adoptarea unei platforme antisemite de către fiecare organizaţie politică sau socială din Germania. A 49-a ediţie a „catehismului” a fost tipărită în 330.000 de exemplare, la ordinul direct al cancelariei hitleriste, în 1944. Cartea lui Fritsch din care Paulescu citează cu seninătate şi fără nici un fel de verificare este un manifest antisemit a cărui violenţă nu fost întrecută în perioada interbelică în Europa de vest.

După ce îşi anunţă cititorii că „Jidanul degenerat, ce e duşmanul neîmpăcat al Omenirei creştine, vrea, cu orice preţ, să îi împiedice înmulţirea”, Paulescu include în broşura sa ştiinţifică o justificare preluată de la Roderich-Stoltheim: „dar, la această pornire diabolică, el mai adăugă sentimente de ură, de răzbunare şi de despăgubire, împotriva tinerelor femei creştine”. Urmează, fără nici o legătură cu enunţul pomenit, un alt citat din Roderich-Stoltheim, din care aflăm că „durerea etern jidănească a scriitorilor circumcişi, ca Heine şi mulţi alţii…alcătuită din ură şi trufie, contra a tot ce nu e jidănesc, constituie o moştenire străveche a rasei, o caracteristicăperpetuă a lui Iuda”. Tot de la Roderich-Stoltheim  Paulescu preia ideea că „Jidanii au, asupra femeilor, o influenţă de neînţeles, ce s-ar putea numi sugestia paralisatoare a voinţei, dar care seamănă cu vraja… adică cu o putere diavolească”.

Cum această caracteristică evreiască nu poate fi documentată de Paulescu, el recurge din nou la Roderich-Stoltheim, care povesteşte cum prin faţa magazinului unui „jidan urât şi cu parul roşu, ce vindea haine”, trecea „o fată cinstită, abia ieşită din epocă pubertăţii”. Urmează vraja „Jidanul o vede, o opreşte şi îi spune ceva. Fata stă ca încremenită şi, peste puţin timp, ea urmează pe jidan în prăvălie”.  Mai categoric si mai vulgar, tema fusese anuntata de Paulescu in Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913) in care, referindu-se la desfrâu şi prostituţie, Paulescu ii descrie pe evrei drept „fauşti tăiaţi împrejur şi respingători”, „iude spurcate”, „desfrânaţi circumscrişi”, „pui de năpârcă”, în final punându-şi întrebarea: „cum Iehova al lor a putut să fir atât de ageamiu, să-şi ia drept popor ales această strânsătură de pezevenghi.”

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

decembrie 5th, 2010

INTERNATIONAL CONFERENCE

„The Romanian Avant-garde between Bucharest, Paris and Tel-Aviv”

Jerusalem, The Hebrew University of Jerusalem

Mount Scopus, 12-14 Dec. 2010

PROGRAM

Sunday, December 12, Beth Mayersdorf

17.00  Opening Session

Greetings

Moshe Idel, Moshe Taube, Gina Pană, Ditza  Goshen

Opening session

17.00 – 19.00

Ion Pop: L’avangarde roumaine: tendences, évolutions, posterité

Moshe Idel: Kabbala and Avant-garde: Some preliminary remarks

Cocktail

Monday, December 13, Rabin Building (3rd floor, room 3001)

Session One

9.30 – 11. 00

Chair: Augustin Ioan

Ovidiu Morar: The cosmopolitan aspects of the Romanian Avant-garde

Camelia Crăciun:  „Marginal rebels versus mainstream critics: the dilemma

of the Emancipation generation”.

Cosana Nicolae Eram: Isidore Isou’s Long Journey towards Himself

Session Two (in French)

11.30 -13.00

Chair: Cyril Aslanov

Petre Răileanu: Gherasim Luca, un nom et un égarement

Marilena Braester: Ilarie Voronca – poète du  parfait bonheur (autour dePetit manuel

du parfait bonheur”)

Discussant: Ion Pop

Lunch

Session Three

15.00-16.30

Chair: Paul Cernat

Cyril Aslanov: Paul Celan from Avant-gardism to Post-modernism

Michael Finkenthal : Benjamin Fondane, Sesto Pals: interferences with the Avant-garde

On Sesto Pals – an interview with Lucy Metsch-Sestopali (short documentary, in

Romanian, presented by Costel Safirman)

Session Four

17.00-19.00

Marcel Janco: The Avant-garde architecture

Augustin Ioan: Actuality of Marcel Iancu’s unbuilt architectural work

Simona Or-Munteanu and Iris Aravot (Adviser): Was the Interbellum Modernism of

Romanian Jewish architects a quest for Avant-garde?

Marcel Janco – the last image (Israeli documentary presented by Costel Safirman)

Reception

Tuesday, December 14

Session Five

9.30 – 13.00

Chair: Leon Volovici

Jewish artists and writers in Romanian Avant-garde

Paul Cernat : The Jews in Romanian Avant-garde: between the consciousness

of periphery and internationalization

Radu Stern: Why so many Jews?

Vlad Solomon: Jewish identity and Zionism: Marcel Janco

Milly Heyd: Between universalism and particularism: Tristan Tzara and Marcel Ianco

Special Lecture:

Tom Sandquist:  Aspects of Jewish influence on Central and Eastern European

Modernism: Synthatism Versus Stylistic Purity

Lunch

16.00

Concluding Round-table: The Romanian avant-garde: Periphery and Center

Michael Finkenthal (moderator), Paul Cernat, Ovidiu Morar, Ion Pop, Petre Răileanu, Leon Volovici

Regele Carol I – un mare român

decembrie 5th, 2010

Carol I a fost întemeietorul Statului român modern, tot așa cum 10 Mai este ziua de naștere a Statului european independent și suveran, cu numele de România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar și un om de acțiune. El a înfăptuit în România timp de 48 de ani una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituții vitale, dând contur identității noastre și statornicind securitatea națională.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene și NATO vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de european: fondator de instituții de bază ale Statului, promotor al profesionalismului în politică, societate și economie, strateg și reformator al Forțelor armate, încurajator al puterii soft (cultură, politică externă, tradiții, specific național), voce europeană prin excelență, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranității în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianțe militare continentale.

Familia Regală duce mai departe legământul european, democratic și constituțional al lui Carol I, îmbinând rolul hotărâtor al Statului și reprezentării națiunii, al tradițiilor și al culturii noastre cu binefacerile deschiderilor democratice, globalizării, înrudirii europene, informației și atotputerniciei inițiativei individuale.

Puterea unei societăți nu stă doar în politică, destinul unui națiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societății nu este creionată doar de mințile care-o iluminează. Așa se explică de ce Biblioteca Fundației Carol I continuă să existe după mai bine de nouăzeci de ani și este tot atât de frumoasă precum în prima zi. Fiindca Memoria, precum și aportul direct al societății profunde sunt esențiale în orice epocă.

Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. În momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi de ruşine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat în anul 2006 al doilea mare român al tuturor timpurilor. Tot ei, românii de astăzi, uneori în dezacord cu propria elită, au cerut în număr de aproape jumătate de milion punerea statuii Regelui lor la locul ei.

Este suficient să te uiţi la statuia Regelui Carol și la Biblioteca sa, aşa cum arată ele în decembrie 2010, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional, paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: cerem politicienilor cu răspunderi administrative să-şi facă treaba lor, şi nu pe a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a produce dezvoltare; le cerem să-şi ţină, măcar atunci când sunt la putere, cuvântul dat. Toate acestea se pot numi discret, dar ferm, instinctul binelui naţional.

Carol I a înţeles că pereţii bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, biblioteca ţine loc de Memorie statală, inspiră respect şi dăruieşte mândrie. Ridicarea statuii Regelui Carol I pe locul ei nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o manevră monarhică, ci mirabila circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi utilă din nou. Familia Regelui Carol I este o instituție istorică de esență statală capabilă, precum fondatorul ei, să găsească astăzi și mâine modalități noi, flexibile, motivate si potrivite de a fi utilă.

Poate că, dacă s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu și ar fi fost ales în altă țară, Carol I ar fi fost un om de Stat tot atât de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar dacă nu ar fi purtat coroană, ar fi fost un mare om politic, pur si simplu.

Povestea acestui modern șef de Stat este contemporană, fiindcă ea se bazează pe meritul personal. Din acest motiv, îndemn pe tinerii din România să țină minte ziua de 10 mai 1866, 1877 și 1881. Această sărbătoare, legitimă fiindcă reprezintă ziua de naștere a Statului modern român, este potrivită generației tinere fiindcă, situată în primăvară, este întruchiparea unui nou început european.

N.Red. Acest articol este prilejuit de inaugurarea pe 6 decembrie în Piața Palatului Regal din București a statuii Regelui Carol I.

Țara cu minuni

decembrie 5th, 2010

De la geamul dormitorului vad in fiecare dimineata un munte nu prea inalt, o colina daca vreti, care face parte din ceea ce noi numim “Muntele Carmel” desi “ Dealul Carmel” ar fi fost poate mai potrivit ca nume. O padure de pini il acopera, o padure deasa pentru ca intre pini sunt tufisuri stufoase si salbatice iar intre ele sunt cactusi, toti indesati unii in altii. In timp ce la poale, muntele e ingalbenit de o iarba cu scaieti uscati de clima noastra calda, cum urci putin, padurea se arata in toata splendoarea ei, verde in toate zilele anului.

Vara, la peste 35 de grade in fiecare zi, muntele verde a fost acum 100 de ani un deal stancos cu dune de nisip la poale, care se prelungeau pana la mare. Atunci s-au intors primii colonisti evrei in cautarea tarii care a fost a lor in urma cu 2000 de ani. Ei nu erau niste Sisifi, dar indemnati de setea de-a avea tara lor si cu o vointa de fier, au plantat pe munte mii si milioane de pini care rezista la clima calda. Multi s-au uscat, dar au fost inlocuiti si agricultorii au invatat cum sa aiba grija de padure, devenind padurari. La umbra pinilor, intre stanci, au  aparut arbustii, iar pamantul la umbra lor mentine o umezeala care permite si altor plante sa se dezvolte si uite asa, un munte stancos a devenit o padure splendida care se intinde pe sute de hectare intre dealuri. Unii au numit-o “Mica Elvetie”.

Eu stau in Ein Hod, un sat de artisti in mijlocul padurii, langa Haifa, unde pictez, sculptez si mai fac din cand in cand, cate un design pentru un aeroport undeva in lume ca sa castig si eu un ban pentru cumparaturi la super.

Biroul meu are bineinteles o fereastra imensa spre muntele Carmel unde, la sfarsitul saptamanii se relaxeaza locuitorii Haifei la umbra pinilor, mai fac si un gratar, iar eu doar ma uit la ei, dar nu-i imit pentru ca mi-au gasit niste colesterol peste masura.

Incendiul din spatele stalpului indicator

Bunica mea zicea totdeauna “Nu te juca cu focul!”, dar multi n-au auzit-o si joi primim SMS-uri ca un foc a izbucnit undeva in padure, cam la zece kilometri de sat. A doua zi dimineata, un vant uscat si cumplit de peste o suta de kilometri pe ora, a impins cu repeziciune focul spre sat. Sute de pompieri, voluntari, politia si chiar armata au inceput o lupta impotriva focului care continua sa inainteze neistovit. Spre pranz a ajuns de acum in spatele dealului din fata ferestrei mele si am primit ordinul sa evacuam. Am facut repede doua valize, am luat niste albume cu poze si laptopul si am aruncat restul de haine direct in pivnita care are  o usa de metal groasa ca sa ne apere de focul unui eventual bombardament de razboi ceea ce se cam intampla pe la noi. Dupa zece minute, am luat masina si am parasit satul la niste prieteni din Haifa.

Scenele la televizor nu au fost incurajatoare, focul se intindea impins de un vant care batea ziua si noaptea cu forta, schimbandu-si directia continuu, parca pentru a acoperi cu distrugerea suprafete cat mai mari. Un autobuz cu ofiteri de la o inchisoare amenintata de foc care trebuiau sa ajute sa evacueze detinuti periculosi, a fost deodata blocat de un zid de foc de de zeci de metri inaltime unind ambele parti ale drumului serpuitor de munte. Un brad in flacari a cazut si a blocat soseaua stramta si pana sa apuce sa faca o manevra sa se intoarca pe loc, autobuzul a fost cuprins de flacari si toti ce 40 de calatori au pierit in cateva secunde.

Fumul incendiului din padurea de langa Haifa fotografiat din spatiu

La miezul noptii stirile au anuntat ca focul a “sarit” peste munte si a intrat in sat. Am luat masina si am plecat inapoi spre sat. Am reusit sa evit doua baraje de politie dar pana la urma politistii m-au prins in livada de maslini de langa sat si m-au condus in afara zonei considerata ca periculoasa. Flacari de zeci de metri inaltime inghiteau brazii si-i tranformau in cenusa in cateva secunde. Iar vantul salbatic gonea carbunii incinsi spre alte victime. Toata padurea ardea.

Cu un curaj deosebit, eroic, vecinii mei s-au intors in sat si s-au luptat cu focul cu furtunirile de apa cu care de obicei, udau gradina, dar astfel si-au salvat casele. Ca sa nu sporeasca numarul victimelor, pompierii au primit ordin sa nu intre in sat si n-au facut nimic sa ajute desi satenii s-au rugat de ei cu lacrimi in ochi sa le dea masini de pompieri. 14 case au ars pana la temelie, multe cu opere de arta de nepretuit.

Cei care nu au intrat in sat ne-am inghesuit in cafeneaua statiei de benzina de pe sosea. Toata noaptea am cules vestile de la cei pe care flacarile ii impingeau afara din sat, dar care apoi se reintorceau. Vestile erau contradictorii, flacarile imense ii derutau pe cei din sat. Case care erau cuprinse de flacari despre care ni se spunea ca sunt pierdute au aparut pana la urma neatinse, flacarile provenind de fapt din scaietii uscati din curte sau din terasele de lemn arse.

Si eu am fost aruncat de cateva ori intre speranta si deprimare, datorita zvonurilor neintemeiate. Adevarata speranta trebuia sa vina de la avioanele amfibie speciale de stins foc, dar ele puteau actiona doar ziua si mai erau cateva ore pana la prima lumina a zilei. Iar satul ardea si poate ca si casa mea.

Am asteptat toata noaptea avioanele. La 6 dimineata ne-am cocotat pe un pod peste autostrada de unde vedeam casele si fumul gros si negru care iesea din sat si din padurea inconjuratoare cuprinzand tot cerul pana departe peste mare.

5 milioane de copaci arsi

Si deodata, intr-un zgomot asurzitor de motoare, a iesit un monstru de avion din mare plin cu apa curgand siroaie din fuselajul argintiu, technologic si ireal dar mai frumos decat Venus si, in strigatele noatre de bucurie, a aruncat cateva zeci de tone de apa peste flacari. Un fum alb de aburi a inlocuit fumul negru napastuitor. Am strigat cu totii “Uraaa!” pentru avionul rusesc Iliusin, fost soldat sovietic, invingatorul de flacari.

Alte avioane au aparut si apa a inceput sa curga din ceruri, fara nori si fulgere, ci doar cu bubuituri de motoare. Fumul a inceput sa paraseasca satul – am invins!

Dar padurea cea verde de la geamul meu devenise intre timp doar o adunatura de schelete de brazi fumegand si cenusa.

Insa, saptamana viitoare vine ploaia si pana in aprilie, din cenusa, padurea se face din nou verde, fara brazi inalti, dar verde. Asta este Minunea in tara noastra, pentru ca la Pasti adevarat ca-nviat…Natura.


Nu o să îmi fie dor de Adrian Păunescu

decembrie 5th, 2010

De Adrian Pănuescu, maghiarofobul convins:

În Ardeal există încă destule urme ale belşugului de decapitări, pe care le-au realizat, cu înaltă competenţă, diverşi lideri maghiari.Este, ca atare, firesc felul în care unii urmaşi fanatici ai sân­geroşilor constructori de armonii interetnice din Ardeal repornesc motoarele şovinismului şi separatismului. Îi animă o bestială sete de răzbunare, deşi, dacă s-ar face o socoteală obiectivă, răzbunarea ar trebui să acţioneze dinspre ceilalţi către ei. (…)

Crimele oaspeţilor îndepărtat-asiatici bat toate recordurile. Într-o singură probă mai sunt ei aşa de valoroşi şi de competitivi: în capacitatea de a-şi uita crimele şi în obrăznicia de a le comite din nou. Avocaţii criminalilor anilor ’90, din Secuime, vin la bară bine parfumaţi şi-şi apără clienţii ca pe nişte astronauţi plecaţi în ceruri să-l caute pe Dumnezeu şi întorşi pe pământ să ne anunţe că Dumnezeu a avut nişte treburi în Panama, în perioada cu pricina.

Link: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/hungarismul-revansard-538576.html

De Adrian Păunescu, șovinul care ne trimitea afară din țară de câte ori putea:

Dacă traversează Constituţia pe roşu, domnul Markó Béla nu va avea contact cu nici o lege, cu nici o reglementare, va putea face, în continuare, ce doreşte. Probabil că este disperat şi că este în competiţie, e în licitaţia mizerabilă a antiromânismului, cu alte forţe şi mai radicale decât dumnealui. Mai radicale? Dar mai mult decât atât ce se poate spune? Asta este o declaraţie de război. Trebuie să căutăm pe hartă ţara care ne-a făcut această declaraţie de război, conform unei legende istorice mai vechi, şi să-i răspundem, să n-aştepte inutil.

Vedeţi toată teoria aia veche, făcută aici, despre autonomia culturală – şi sunt mândru de a fi fost primul parlamentar care-a atacat-o, primul senator român care a respins-o şi care a vorbit împotriva ei – toată teoria asta este o minciună ordinară. Nu era vorba de autonomie culturală, era un pseudonim. Ei umblau îmbrăcaţi în acest pseudonim ca să obţină dreptul ca în teritoriile în care se întâmplă să fie majoritari să poată hotărî, în locul Guvernului şi în locul autorităţilor locale alese. Asta doreau, altă ţară. Uite, este evident, aici, autonomia e ,,patria pierdută”. Le este dor de ,,patria pierdută”?! Acesta e adevărul. România nu le e patrie!

Trece pe lângă noi istoria, încărcată de mizerie! Iată ce zice senatorul Frunda: ,,Când votaţi, să vă amintiţi că UDMR va cere Europei autonomia Ţinutului Secuiesc”. Deci nu mai este chestiunea aia cu tabloul turistic, au pus şi ei un panou acolo, ce mare lucru. Nu găsesc dânşii un alt loc în care să şi-l pună şi să-l ascundă definitiv? Conform noilor reglementări, care nu mai interzic folosirea tuturor părţilor organismului, pentru bucurii personale, să-şi bage într-unul din acele locuri panoul respectiv. Căci nu este vorba, cum spuneau, că este panou turistic, aşa, să poată vedea cetăţenii pe unde să meargă, pentru că ei sunt orbeţi, nu prea văd. Să-şi pună panoul unde vor dânşii, dar nu pe teritoriul României!

Şi dacă este vorba despre noul descălecat, le urez domnului Markó Béla şi celor care gândesc ca el, împotriva României şi a unităţii europene, le doresc şi le urez să încalece din nou şi să se ducă. Să aibă grijă, însă, să pună şei sub cal, pentru că şeile asigură şi un spaţiu gol, pentru sandvişuri. Să încalece din nou şi să meargă unde cred dânşii că este patria dânşilor!

Link: http://m.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6404&idm=1,1&idl=1

De Adrian Păunescu, isterizatorul naționalist-comunist:

ȘTEFAN HRUȘCĂ – Concert de colinde în Canada

decembrie 5th, 2010

TEMA SĂPTĂMÂNII: Un vis împlinit

decembrie 5th, 2010

In sfârșit, mi-am văzut un vis împlinit…Să urmăresc „pe viu”, în Toronto, jocul actriței Maia Morgenstern, să obțin un autograf și o fotografie! Îți mulțumesc, Maia!

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Când a sosit iarna….

decembrie 5th, 2010

Poate nu aţi remarcat, însă acea zi a fost una deosebită. Am traversat-o fără să bănuiesc atunci că surprindeam o rară intersecţie a anotimpurilor…

Amintirea sărutului soarelui….

Dorul zăbovirii ierbii verzi,

Travestiul zarzărului visător,

Picături mirate de somnul gravitaţiei,

Muguri de promisiuni ,

Veşmântul sfâşiat al fluturelui,

Ramurile lăcrimând în încorsetarea argintie a unui ultim sărut,

Rugul nestins al văraticelor iubiri,

Fructul rumen surprins într-o legănare tomnatică,

Candele înmugurite,

Şuviţele încărunţite ale toamnei…

Un câine de pripas se apropie domol de două adolescente care-şi împart timpul cu porumbeii din parc. Îl privesc cum pătrunde timid apropiindu-se discret de mâinile lor, adulmecând bunătatea…Nimeni nu tresare…

Casele suspină înfrigurate.

Drumul nostru, şovăitor din nou, pe prima pojghiţă de gheaţă…

Vid de putere sau Vlad Filat, prim-ministru demisionar și președinte interimar?

decembrie 5th, 2010

Potrivit art. 63 alin.(3) din Constitutie, Parlamentul se intruneste, la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Astfel, pana la 28 decembrie 2010, Presedintele interimar va trebui sa convoace Parlamentul.

Prima sedinta a Parlamentului va fi prezidata de cel mai în vîrstă deputat, recte Vladimir Voronin. Exista toate sansele ca acesta sa incerce repetarea scenariului aplicat de comunisti in cadrul primei sedinte a Parlamentului ales la 29 iulie 2009. Prin amanarea sedintei in care ar urma sa se aleaga Presedintele Parlamentului, comunistii vor urmari crearea unui vid de putere.

In cazul in care noul Parlament nu va reusi sa aleaga Presedintele Parlamentului in cadrul sedintei de constituire a Parlamentului, ca urmare a boicotului comunistilor si a posibilelor neintelegeri intre liderii AIE, se creeaza premisele unei noi crize constitutionale, intrucat va exista un vid de putere:

(i)  nu vom avea un Presedinte al Parlamenului;

(ii)  nu vom avea un presedinte (interimar);

(iii) inceteaza mandatul Guvernului in temeiul art. 103 din Constitutie, acesta devenind un Guvern demisionar.

Dupa sedinta de constituire a noului Parlament, Mihai Ghimpu isi pierde calitatea de Presedinte interimar, izvorata din art. 90 alin.(1) coroborat cu art. 91 din Constitutia Republicii Moldova, astfel cum acest lucru a fost statuat in Avizul privind constatarea circumstantelor care justifica interimatul functiei de Presedinte al Republicii Moldova nr. 4 din 17.09.2009, emis de Curtea Constitutionala a Republicii Maldova ca urmare a demisiei sefului statului.

Mihai Ghimpu nu va mai detine calitatea de Presedinte interimar, deoarece aceasta functie era exercitata in virtutea functiei de Presedinte a Parlamentului. De la data dizolvarii Parlamentului pana la data intrunirii legale a noului Parlament, Mihai Ghimpu ramane presedinte interimar in temeiul art. 63 alin.(3) coroborat cu art. 69 alin.(2) din Constitutie. Din momentul constituirii noului Parlament, Mihai Ghimpu isi pierde calitatea de deputat in vechiul Parlament, impreuna cu functia de Presedinte al Parlamentului. Pe cale de consecinta, acesta nu poate fi nici presedinte interimar al Republicii.

Interimatul functiei de Presedinte se asigura, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru, daca funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova devine vacantă sau dacă Preşedintele este demis ori dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile (art. 91 din Constitutie). Potrivit art, 90 alin.(1) vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova intervine în caz de expirare a mandatului, de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

Astfel, interimatul functie intervine in urmatoarele cazuri, expres si limitativ prevazute de norma constitutionala:

(i)  expirare a mandatului;

(ii)  demitere;

(iii) demisie;

(iv)  imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile;

(v)    imposibilitate definitiva de a-si exercita atributiile;

(vi)  deces.

Presedintele (interimar) Mihai Ghimpu, ales in noul Parlament, nu se regaseste in niciuna din aceste situatii, care sunt expres si limitativ stipulate de norma constitutionala. Totusi,mandatul lui inceteaza in virtutea art. art. 63 alin.(3) coroborat cu art. 69 alin.(2) din Constitutie. In acest caz, nu poate fi aplicata regula de la art. 80 alin.(2) potrivit caruiaPreşedintele Republicii Moldova îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului de către Preşedintele nou ales, deoarece art. 80 alin.(2) reglementeaza institutia mandatului de Presedinte, care nu este aplicabil in cazul presedintelui interimar, intrucat acesta nu exercita un mandat, ci asigura interimatul functiei(Hotararea privind interpretarea art.80alin.(4)din Constituţia Republicii Moldova nr. 18  din  03.08.2010).

Pentru a se evita vidul de putere si o posibila criza constitutionala se intrevad urmatoarele solutii:

Solutii:

a)  Sesizarea Curtii Constitutionale in temeiul art. 135 alin.(1) lit.b), pana la intrunirea noului Parlament, pentru a interpreta art. 63 alin.(3), art. 69 alin.(2), art. 90 si art. 91 din Constitutia Moldovei;

b) Alegerea Presedintelui Parlamentului in cadrul primei sedinte a Parlamentului nou ales. Acesta va deveni si Presedinte interimar chiar daca, sub aspect juridic, nu exista circumstantele care justifica interimatul functiei de presedinte, astfel cum acestea au fost mentionate supra, intrucat acestea sunt expres si limitativ prevazute de Constitutie;

c)  In cazul imposibilitatii alegerii Presedintelui Parlamentului in cadrul sedintei de constituire a Parlamentului, se impune sesizarea Curtii Constitutionale in temeiul art. 135 alin.(1) lit.f) din Constitutie pentru constatarea interimatului functiei de Presedinte. De fapt se va cere constatarea circumstantelor care justifica interimatul interimatului, situatie neacoperita de textul Constitutiei.

Solutia viabila este exercitarea functiei de Presedinte interimar de catre Primul-Ministru astfel cum statueaza art. 91 din Constitutie, chiar daca, sub aspect juridic, nu exista circumstantele care justifica interimatul functiei de presedinte, astfel cum acestea au fost mentionate supra, intrucat acestea sunt expres si limitativ prevazute de Constitutie, iar situatia lui Mihai Ghimpu nu se incadreaza in aceste circumstante.

Copiii din Valea Plopului -Valea Screzii

decembrie 5th, 2010


Povestea părintelui Tănase, tată pentru 328 de copii  ( http://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/1-decembrie-povestea-parintelui-tanase-tata-pentru-328-de-copii.html )


Apel al Fundaţiei Creştine „ Părintele Arsenie Boca”


Cei dintre dumneavoastră care doresc să se implice  în sprijinirea părintelui Tănase în efortul acestuia de a le oferi orfanilor şi a tuturor celor aflaţi în îngrijirea sa la Valea Plopului  o viaţă cât mai decentă,  o pot face în felul următor:

– să transmiteţi apelul nostru de ajutorare cunoscuţilor şi prietenilor indicându-le pagina site-ului ( www.fundatiaarsenieboca.ro ), telefon 0724 029 150 sau adresa de  e-mail  birou@fundatiaarsenieboca.ro

– să oferiţi hăinuţe, jucării, cărţi pentru copii;

– să oferiţi aparate electrocasnice;

– să puneţi la dispoziţie un camion/dubă cu care să putem transporta diverse lucruri necesare acolo;

– să ajutaţi material ( Putem centraliza banii donaţi de dumneavoastră şi oferi părintelui de fiecare dată când vom merge acolo. Pentru a înlătura orice dubiu cu privire la vreun interes material din partea noastră, vom întocmi o listă cu suma dată de fiecare, listă ce va fi înmânată părintelui Tănase pentru a fi semnată şi ştampilată, urmând să fie prezentată dumneavoastră).

Fundaţia „Părintele Arsenie Boca” şi-a propus să ajute permanent copiii din Valea Plopului-Valea Screzii mergând lunar la ei cu alimente, produse de curăţenie şi igienă, haine etc.

În acelaşi timp se doreşte oferirea sprijinului pentru construirea clădirilor începute din data de 25.10.2010.

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului o pot face  prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu poştal din ţară.

Contul si datele fiscale ale Asociatiei Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti – Valea Plopului, judetul Prahova:

Cont IBAN in lei: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001

deschis la BCR – Valenii de Munte, Jud Prahova

CUI: 7250977

Mulţumim tuturor celor care pot să contribuie la îndulcirea vieţii copiilor din Valea Plopului şi Valea Screzii!

Ghimpu contra Filat, România şi tratatul de frontieră moldo-român

decembrie 5th, 2010

După mai puţin de o săptămână, documentul semnat de premierul şi candidatul electoral, Vladimir Filat, cu România, a devenit unul din cele mai compromise realizări ale actualei guvernări pe plan extern.

Lancea criticii a fost îndreptată spre premierul moldovean, dar nu ocoleşte Bucureştiul, care a consimţit pe faţă parafarea mult-aşteptatului tratat privind regimul de frontieră moldo-român. În premieră, anti-comunistul Mihai Ghimpu s-a raliat prin criticile sale faţă de prestaţia diplomatică a lui Filat, la poziţia dură exprimată de PCRM îndată după solemnităţile de la Bucureşti.

De ce Ghimpu a tirajat mesajele critice faţă de „aventurile de la Bucureşti” ale lui Filat după o săptămână de la producerea evenimentului? De ce până acum controversatul tratat este ferit de ochiul publicului? Este cu adevărat un document strict tehnic sau are totuşi nuanţe politice esenţiale? De ce România a acceptat formula “Filat-Baconschi”, ignorându-l pe Mihai Ghimpu? Se va răsfrânge scandalul privind „neconstituţionalitatea” acţiunii lui Filat asupra destinului unui tratat vital pentru statul român aflat în proces de pregătiri pentru spaţiul Schengen? Care vor fi costurile contr-argumentelor lui Ghimpu pentru echipa liberală şi pentru imaginea emergentă a premierului liberal-democrat?

Un document „convenţional” aprobat în mod „neconstituţional”

Explicaţiile aduse de preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, întocmai caracterizează cadrul legal-procedural al acţiunilor lui Filat. Pe lângă art. 86 al Constituţiei RM privind atribuţiile preşedintelui ţării în domeniul politicii externe, premierul a ocolit şi Legea privind tratatele, care conferă şefului statului responsabilitatea exclusivă pentru parafarea actelor inter-statale, dar nicidecum nu premierului, chiar şi în condiţiile interimatului controversat al lui Ghimpu. În contradicţie cu aceasta, Filat respinge orice acuzaţii de conduită „neconstituţională” din partea sa, îşi condiţionează acţiunile invocând „contextul european” şi plasându-se în spatele Preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Posibil, şeful executivului european nici nu este la curent cu dezbaterile politice din Moldova, unde circulă speculaţii cu utilizarea numelui său. Este însă cert faptul că actorii naţionali se folosesc de autoritatea factorilor europeni pentru a-şi masca gafele. Or, nici în comunicatele de presă ale Guvernului R. Moldova dedicate acestui eveniment, la fel cum nici în cele ale Ministerului de Externe al României, nu se menţionează nimic despre anunţul lui Barroso privind semnarea tratatului moldo-român, calificat de ambele părţi drept tehnic, ce nu implică direct ghidarea din partea Bruxelles-ului [1]. Totodată, Filat trebuie să ne convingă că tratatul este atât de tehnic şi nesemnificativ că a ocolit nejustificat examinările efectuate de obicei la asemenea gen de acte interstatale în cadrul Comisiei politică externă şi integrare europeană a legislativului moldovean.

Devierea de la normele constituţionale şi legale, precum şi încălcarea procedurii parlamentare, denotă gradul de repeziciunea şi superficialitate cu care a fost luată decizia în privinţa tratatului moldo-român. Faptul că semnatarul este Bucureştiul şi că acest tratat anihilează speculaţiile electorale ale comuniştilor despre imaginara „anexare” a R. Moldova la statul vecin, l-au motivat suplimentar pe Filat să-l ignore pe oponentul său şi fostul coleg de coaliţie guvernamentală, Mihai Ghimpu.

Cu elementele menţionate s-a suprapus şi încercarea României de a soluţiona o problemă stringentă până la alegeri, vitală pentru aderarea sa la spaţiul Schengen. Or, în ciuda rezultatelor pozitive ale sondajelor din Moldova, bilanţul real al scrutinului din 28 noiembrie poate fi favorabil formaţiunilor nu tocmai prietenoase faţă de statul român. Anticipând scenariul referendumului constituţional, conştientizând perfect rolul pe care continuă să îl prezintă comuniştii în societatea moldovenească, Bucureştiul a mers pe o variantă mai scurtă şi mai simplă, abordându-l direct pe cooperantul şi dinamicul Filat, în loc de controversatul şi „greoiul” Ghimpu. Chiar dacă, echipa lui Filat ar fi consultat bine legislaţia înţelegând că merg „pe muchie de cuţit”, competiţia pentru votul moldovenilor din România este mai importantă, decât reacţiile „plângăciosului” Ghimpu, care de această dată are adevărul de partea sa.

Raţionamentele Bucureştiului şi ezitarea lui Ghimpu

În critica sa, preşedintele interimar evită să-şi extindă critica asupra partenerilor români, la care ţine mult, chiar dacă aceştia au păşit peste el. Niciodată nu este de vină o singură parte, de aceea, ar trebui căutate răspunsuri şi la Bucureşti. În ziua semnării tratatului, Filat a trecut prin cancelaria „nepopularului” premier român, Emil Boc, după care a fost audiat şi de „pro-basarabeanul” preşedinte al României, Traian Băsescu. Se conturează întrebarea, de ce documentul dat nu a fost semnat la nivelul de prim-miniştri? Şi, de ce, Băsescu indirect a făcut transferul de imagine în direcţia lui Filat, lăsându-l în umbră pe „filoromânul” şi adeptul ascuns al „unionismului”, Mihai Ghimpu?

Se pare că răspunsul pluteşte la suprafaţă. Or, Boc este totalmente discreditat pe plan intern şi este un „rău necesar” al echipei lui Băsescu. Totodată, imaginea negativă a premierului român ar fi putut contamina şi atenua semnificaţia şi contribuţia lui Filat la acest proces în ochii moldovenilor de acasă. De asemenea, Băsescu nu a putut semna personal asemenea document, pentru că ar fi redat o importanţă mult prea mare unui „tratat” incomod şi neconform cu viziunile lui vizavi de R. Moldova. Posibil, acest aspect l-a convins pe energicul preşedinte român să devanseze „dosarul” privind acest tratat. În acest context, Teodor Baconschi a fost unica şi cea mai potrivită candidatură, acceptabilă şi pentru Filat, concentrat pe atragerea de partea PLDM a electoratului moldovean aflat peste Prut. Mai ales că, Baconschi este pregătit pentru a prelua conducerea în formaţiunea condusă la moment de Băsescu.

Poziţia factorilor europeni a fost insesizabilă pe acest subiect, pentru că într-adevăr substanţa documentului îl consacră drept tehnic, dar şi pentru că persistă o atitudine indulgentă şi un credit avansat de încredere faţă de Vlad Filat şi anturajul lui. Rămâne însă o enigmă faptul că aceşti consultanţi ai lui Filat îl lasă să folosească libera figura lui Barroso în calitate de justificare pentru abaterile de la lege.

În realitate, drumul oficialului european s-a intersectat mai degrabă întâmplător cu cel a lui Filat la Bucureşti, unde a avut o întâlnire „fulger” şi foarte „scurtă”, de altfel nesemnificativă pentru dialogul general al RM cu UE. Discuţiile Filat-Barroso au avut loc pe fundalul Summit-ului Dunării, unde a fost abordat un document de importanţă europeană – Strategia UE pentru Regiunea Dunării, ceea ce l-a obligat pe Preşedintele Comisiei Europene să participe la reuniune. Prin urmare, negocierile moldo-române şi parafarea tratatului privind regimul frontierei de stat [2] avea loc într-un context distinct de ordin bilateral, care nu-l vizează deloc pe Barroso în calitate de şef al executivului european.

Din aceste considerente, declaraţiile despre impactul negativ al ofensivei lui Ghimpu asupra imaginii R. Moldova pe plan extern, formulate de Filat, sunt exagerate şi incorecte, deoarece respectivul „scandal” va viza în primul rând România, care manifestă deocamdată indiferenţă decât dorinţă de a clarifica lucrurile. Or, nici partea română nu a făcut public documentul dat, la fel ca şi Chişinăul. Totodată, se va ştirbi din imaginea lui Filat, apreciat la Bruxelles pentru responsabilitatea sa şi transparenţa în procesul decizional. Parţial va fi afectată şi poziţia lui Ghimpu, care s-a discreditat anterior, când încerca să obţină cu orice preţ un referendum constituţional, care să modifice practic integral actuala Constituţie. Câştigătorii de pe urma acestor gafe şi ciocniri dintre foştii „aliaţi” sunt însă comuniştii, care vor folosi momentul pentru a evidenţia nesustenabilitatea coaliţiei liberal-democrate, justificându-şi invectivele împrăştiate zilnic alegătorilor în timpul agitaţiei electorale din teritoriu.

Ghimpu gelos pe Filat pentru România sau pentru sondaje?

Competiţia pentru factorul român nu poate fi nicidecum învins de pragmatismul politic în relaţiile dintre PL şi PLDM în cadrul unei Alianţe expirate. Cât timp Filat va juca pe „terenul românesc”, Ghimpu va avea reacţii dure şi explozii de furie, deoarece PL se poziţionează drept cel mai „pro-românesc” partid de pe spaţiul dintre Nistru şi Prut. Dorinţa de a monopoliza această nişă politico-electorală de către liberali este inacceptabilă pentru Filat, care caută să-şi consolideze rândurile din contul moldovenilor orientaţi spre Vest, mulţi dintre care sunt stabiliţi în statul român.

Totodată, miza pentru votul din străinătate şi repartiţia puterii după alegeri conduce la o radicalizare uşoară a discursurilor politicienilor „pro-români”. Vizitele multiple în România şi „cochetarea” PLDM cu studenţii basarabeni irită conducerea PL, care contează cel mai mult pe voturile din România, care sursă electorală pe plan extern.

În acest context, eclipsarea lui Ghimpu în parafarea tratatului „secret” a întrecut limitele, inclusiv cele legale. Totuşi, Preşedintele interimar nu vrea să meargă până în „pânzele albe”, demonstrând vinovăţia premierului, care în cel mai direct mod s-a detaşat de la legislaţia în vigoare. Schimbul de replici tăioase şi „depersonalizate” ar putea rămâne unica formă de confruntare pe marginea acestui subiect. Or, Ghimpu nu doreşte să incomodeze Bucureştiul şi pe bunul său prieten, Traian Băsescu, descurajându-şi astfel susţinătorii.

Pe de altă parte, Filat se foloseşte de slăbiciunile adversarului, făcând presiuni psihologice pe echipa liberală prin intermediul autorităţii europene, dar şi a „amiciţiei profunde” dintre Băsescu şi cea mai influentă şi „pro-română” formaţiune (considerată a fi PL) de pe scena politică moldovenească, care luptă în mod categoric cu „propaganda moldovenistă” de sorginte sovietică.
Nu în ultimul rând, liberalii se arată deranjaţi de faptul că, în teritoriu, tratatul moldo-român este prezentat drept obstacol definitiv pentru eventuala reunificare a spaţiului românesc, la care în primul rând, nu a renunţat şi nu s-a dezis niciodată preşedintele PL, Mihai Ghimpu. Or, atitudinea faţă de actul lui Filat reprezintă şi un semnal pentru electoratul „pro-unionist” care înainte de alegeri se află în faţa unei dileme electorale: PLDM sau PL?

Reacţia lui Ghimpu nu trebuie ruptă de la contextul intern, unde Filat avansează în topul preferinţelor moldovenilor, deşi liberalii au testat tot felul de instrumente pentru a-şi diminua handicapul de percepţie publică, în scopul echivalării poziţiei cu „vehiculul liberal-democrat”. Nu întâmplător, preşedintele interimar şi-a exteriorizat nemulţumirile anume după prezentarea celui mai credibil sondaj din ţară, Barometrul de Opinie Publică, care îl plasează pe Filat pe primul loc după credibilitatea publică cu 18,2%, în timp ce „inventivul” anti-comunist, Ghimpu, reuşeşte să se ridice până la 4,8%.

Cu toate cele menţionate mai sus, anume atenţia exagerată faţă factorul românesc, dar şi gelozia pentru popularitatea înaltă a lui Filat, l-au determinat în mod substanţial pe Mihai Ghimpu să-şi înăsprească tonul în ajunul alegerilor parlamentare anticipate.

Referinţe:

1. Guvernul RM: Prim-ministrul Vlad Filat a avut astăzi la Bucureşti o scurtă întrevedere cu Jose Manuel BARROSO, Preşedintele Comisiei Europene,

2. “Tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră” reglementează modalitatea de realizare a marcării pe teren a frontierei, soluţionarea problemelor referitoare la construirea de obiective comune la frontieră, întreţinerea frontierei. Totodată, el prevede constituirea şi funcţionarea Comisiei mixte pentru verificarea traseului frontierei de stat şi întreţinerea semnelor de frontieră. Documentul se referă la modul de folosire a apelor de frontieră, căilor ferate, şoselelor, precum şi a altor instalaţii de comunicaţii care traversează frontiera de stat, desfăşurarea unor activităţi precum pescuitul, vânătoarea, silvicultura, exploatarea subsolului în apropierea frontierei modul de cercetare şi de soluţionare a încălcărilor regimului cum ar fi trecerea nepermisă a frontierei sau deteriorarea semnelor de frontieră etc. Semnarea Tratatului completează seria de evenimente bilaterale majore consemnate în ultimul an, între cele două state: încheierea unui număr de cincisprezece acorduri, inclusiv Acordul de mic trafic la frontieră, deschiderea Consulatelor Generale ale României de la Bălţi, Cahul şi a Consulatul General al Republicii Moldova de la Iaşi, deschiderea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău.”, România şi Republica Moldova au semnat Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră,

http://cenusadi.wordpress.com/2010/12/04/ghimpu-il-critica-pe-filat-scuza-romania-si-condamna-subtil-tratatul-moldo-roman-privind-regimul-de-frontiera/

Becali: abjecția, în lipsă de argumente!

decembrie 5th, 2010

Seful federatiei Romane de fotbal, Mircea Sandu, declara ca patronii din fotbal sunt niste creditori ai cluburilor de fotbal. Adica nimeni nu-si pune la bataie banii proprii. Imprumuta doar clubul de fotbal.

In replica a venit reactia lui Gheorghe(Gigi) Becali. Halucinanta. De o grozavie ca stai sa te intrebi daca cel ce a  avut-o  poate fi toata ziua pe ecranele televizoarelor sau  in paginile ziarelor.

“Păi, dacă nu eram eu şi alţi patroni să semnăm că-i dam voie să ia nişte bani de pe la FRF ca să se trateze de cancer, acum ăsta era mort”.

Amintesc ca Mircea Sandu a avut grave probleme de sanatate pe care  le-a invins. Sa ne bucuram ca inca un om a reusit sa invinga  aceasta maladie neagra care este cancerul. Un om este  inca printre noi.

Ce sa intelegem din reactia  lui G. Becali? Ca Mircea Sandu a  apelat la banii de la FRF pentru a plati tratamentul  bolii si ca patronii de cluburi  au semnat ca sa ia acesti bani ?  Oricum se pare ca a fost o chestiune la vedere si nu pe usa din dos. In ce conditii, asta nu stim. Acuzatia lui Becali vine la modul urmator: daca noi te-am lasat sa traiesti tu de  ce nu ne lasi?

Nu cunosc si nu vreau sa intru in “bucataria ” fotbalului de la noi.Toata povestea  nu tine cont de  minima morala.Exista lege  si justitie pentru a  demonstra  faradelegile.Daca ele sunt. Dar a  veni  cu astfel de reactii  josnice ce privesc viata unui om  este prea mult.

Ora de religie

decembrie 5th, 2010

În urmă cu ceva timp trebuia să ajung la o mănăstire. După cum se derulaseră evenimentele în acea zi nu reuşisem să mă încadrez să ajung la ora anunţată. Întârziasem cam 30 de minute. Când am ajuns la poarta mănăstirii, aceasta fiind larg deschisă în capătul aleii  am zărit  călugărul care aştepta  liniştit . Agitată un pic de cele  prin care trecusem  mă scuz : ,, am întârziat şi nu am reuşit să ajung la timp. Mă priveşte calm şi îmi spune: ,, în Casa Domnului nu este niciodată târziu”. Aceste vorbe mi-au mers drept la suflet şi dintr-o dată am simţit linişte.

După cum se ştie, majoritatea românilor au orientare către Biserica Ortodoxă Română, ceea ce face ca numărul total al ortodocşilor români să predomine la noi în ţară. Desigur există şi alte orientări religioase. Pentru fiecare individ în parte religia este o problemă personală, poate să renunţe la ea când doreşte.

Cum credeţi că se desfăşoară ora de religie de  la clasa a III a  E, de la Şcoala Nr. 19- Piteşti?

Am avut senzaţia că ziua de 26 noiembrie va fi liniştită. M-am trezit ca de obicei, mi-am făcut cafeluţa pe la ora 5,45 şi am început să răsfoiesc revista presei pe Internet. Mi-a atras atenţia  o afirmaţie destul de dură : ,,Romanii sa munceasca bine daca vor sa traiasca bine „…
Păi unde?

La noi şomajul este tratat cu cele mai mari ,,dezonoruri,”   cetăţeanul de rând este la mâna tuturor abuzurilor, taxele te copleşesc, zilnic ai parte de modificări de preţuri, ba mai mult se anticipează că de  anul următor se scumpesc următoarele…

Deschizi televizorul şi afli  zilnic despre scandaluri de corupţie , jafuri, violuri, oameni care îşi pun capăt zilelor din cauza sărăciei în care trăiesc, mai afli că trebuie să te îmbolnăveşti  şi să te tratezi după o anumită programare….o atmosferă de coşmar este viaţa de zi cu cu zi a românului.

Până în ora 8,00 , mi-am dus copilul la şcoală. Pe drum Dino are grijă să-mi reamintească a nu ştiu câta oară :,, mami, să vii tu în prima pauză să vorbeşti cu dna de la cabinetul medical”. În urmă cu câteva zile primisem o hârtie pe care trebuia să îmi dau acceptul pentru un vaccin.

Cum băiatul meu făcuse acel vaccin , am semnat şi am menţionat. Doamnele de acolo nu luaseră în considerare cele menţionate de  mine şi trebuia să merg şi personal. Aşa  că  înainte de a  ieşi din  şcoală am trecut pe la cabinet. Lângă uşă mai aştepta un tătic. Am crezut că   asistenta este acolo.

Da de unde? Pe uşă era trecut programul de la ora 8,00. Nu sosise. Uneori chiar îi înţeleg pe bugetari când se plâng de una de alta…prea au un program încărcat ….Până la venirea ei , aflu de la cel care aştepta că fiul lui este alergic  şi în consecinţă nu poate să facă acel vaccin. Deşi completase şi el acea ţidulă, copilul fusese catalogat drept mincinos şi în mai multe feluri… Soseşte al doilea tătic. Eram trei care aşteptam  liniştiţi.

Pe la ora 8,20 apare dna de la  cabinet. Când ne vede o cam apucă agitaţia şi ne aruncă următoarea replică ,, nu era trecut pe foaie ora 9,00?” Îi răspund eu că am luat în considerare programul de pe uşă. Îmi reamintesc că citisem la ce oră, dar afirmaţia fusese valabilă pentru  24.11.2010.  În fine… Descuie uşa şi mă pofteşte să intru prima…probabil din solidaritate feminină…

Caută fişa medicală, acolo era ataşată foaia semnată de mine şi îmi cere să semnez din nou pentru acelaş lucru. Precizez despre ce este vorba şi semnez din nou. La final concluzionează ,, viaţa este un moft”.. Am senzaţia că nu aud bine.

La terminarea orelor, primesc telefon de la Dino că nu va mai merge la o colegă de clasă şi că  vor veni amândoi la mine acasă.  Eram  în drum spre casă. Când am  ajuns,  ei îşi preparau  ceva de mâncare.  A mâncat numai fetiţa,  băiatul meu fugise şi se ghemuise în cămară între aragaz şi perete. Cu chiu cu vai am reuşit să îl scot de acolo. Era tăcut. L-am întrebat  ce s-a întâmplat şi nu am primit  răspuns.   Mi-a spus fetiţa .

,,La ora de religie , dna profesoară  l-a dat cu capul de bancă, l-a palmuit, l-a tras de păr şi ştiţi ce prost s-a simţit? Să ştiţi că nu este singurul pe care l-a ciufuit. Şi pe mine şi pe alţii. Aşa se poartă în ultimul timp ” Nu-mi venea să cred. Tocmai la religie trebuia să se întâmple lucrul acesta având în vedere că suntem în Postul Crăciunului?  Şi de ce atâta violenţă din partea unei ,, fiice ” a bisericii cînd există destule metode pe care le poţi aplica?

Am sunat-o pe dna institutoare, i-am relatat cele întâmplate . În ziua de vineri  dânsa are o singură oră la clasa respectivă de la 8,00 la 9,00 şi nu avea de unde să ştie ce urmase după  plecare. A urmat programul din ziua respectivă:  religia, sportul şi lb. engleză. La ora de religie se întâmplase bucuria…Doamna institutoare mi-a explicat  ,,că este bine ca Alex să ştie că are un sprijin, ca mai târziu să nu ajung cu el la psiholog”.

I-am luat pe cei doi copii şi am plecat hotărâţi către şcoală să discutăm cu dna directoare. Ne-a primit în birou  la masa rotundă  unde am discutat cele întâmplate.  Pe masă era o poşetă neagră şi lucioasă. Între timp apare şi dna de religie. Avea părul lung , negru , prins în coadă la spate, câţiva zulufi îi încadrau faţa.

Se asează la masă şi începe să caute în acea geantă. Aveam confirmarea ,,mută,, a faptului că este sora dnei directoare şi în concluzie venisem să discutăm o problemă ,,moartă” de la început. A început să se apere foarte agitată şi să arunce vina numai pe elevi,  ponegrindu-i în fel şi chip. Am întrebat-o dacă dânsa consideră că este perfectă şi a continuat să acuze la modul general elevii.

Sora sa, dna directoare era de aceeaşi părere ( nu are copii). Numai elevii sunt RĂI, cadrele didactice sunt lapte şi miere…

Am continuat să-i amintesc  de anumite tabieturi : că are obiceiul să-i scoată afară pe coridor pe elevi, timp în care nu sunt supravegheaţi şi anul trecut am cheltuit  foarte mulţi bani pe tratamentul lui Alex în urma unei astfel de iniţiative , apoi fiind mai mic de statură a picat un timp în penultima bancă  şi nevăzând ce se scria la tablă, trebuia să  se ridice de acolo, să ajungă cam la jumătatea clasei. Atunci i-a fost foarte simplu să spună că-i indisciplinat  fără să întrebe care este motivul  ridicării din bancă. La oră ridică mâna să răspundă şi  nu este luat în considerare.  Se  agrează răspunsurile numai de la anumiţi elevi  ( adică de la vro 5, iar restul de 20 sunt ignoraţi) . Din acest motiv este foarte dezamăgit şi el consideră  că oricât  ar învăţa tot insuficient îi va trece la notă.

A sărit ca arsă. În România se practică favoritismele. Am mai precizat că niciunul dintre  acei elevi nu are particulă nobiliară şi ca atare ar trebui trataţi în mod egal şi nu marginalizaţi.

Era prima dată când discutam personal cu dânsa. Majoritatea problemelor le discut întâi cu dna institutoare, aceasta transmite toate mesajele. Această  ,,fiică a Domnului ” avea o idee fixă: ea era perfectă şi ceilaţi sunt de vină.

Fetiţa  care venise cu noi să spună şi ea cum se desfăşoară orele de religie, nu a mai apucat să zică mare lucru fiind intimidată de la început de  dna directoare  care  i-a spus:  ,am impresia că eşti o fetiţă care îl influenţezi negativ pe acest baiat”. Era cea mai bună variantă de a rezolva problema după impresie, în funcţie de imaginaţie şi încercând să ignore realitatea. Iar realitatea era destul de dură pentru cea care provocase tot scandalul.

ORA de religie nu prezintă  prea mare interes pentru elevi. Modul  la care  le sunt relatate ,,povestioarele” nu îi atrage şi ca atare nu îi acordă atenţia cuvenită. Consider că trimitem copiii la şcoală pentru a fi educaţi, şcoala este una, biserica este alta.
Poate că dacă şi-ar fi dat silinţa mai mult , ar fi reuşit să ajungă la sufletul lor sensibil. Putea să organizeze  excursii la mănăstiri unde să facă  lecţie deschisă, mult mai de interes era dacă vizualizau filmuleţe pe teme religioase şi apoi ar fi  comentat  fimul respectiv. Ceva pentru secolul în care trăim  ancorat la realitate.  Copilul nu poate să stea numai în poziţie de drepţi, să repete ca televizorul rugăciunile ei şi să se supună orbeşte.

Dacă de la această vârstă se impune religia, copilul va avea amintiri neplăcute, o va respinge, mult timp va ezita să intre în biserică  şi să accepte propria religie în care s-a născut. Se va crea o RUPTURĂ DUREROASĂ.

„Mulţi copii nici măcar nu înţeleg că Dumnezeu e un zeu la fel cum există alţi zei pentru alte religii. Informaţiile despre traditia unei singure religii sunt inutile dezvoltarii spiritului critic. Mai ales cand acestea sunt prezentate ca adevar absolut.”

,,Art.5. Conform art. 9 din Legea învatamantului, „planurile-cadru ale învatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ Religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul parintilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea. La solicitarea scrisa a parintilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze ora de religie.” În aceasta ultima situatie, elevul îsi va alege, în locul disciplinei Religie, o disciplina optionala.” http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/emilmoise-articol.htm

Având în vedere cele întâmplate am hotărât să-i schimb religia .

Inceput de drum … spre Vest (7)

decembrie 5th, 2010

- urmare din numarul trecut –

De cand m-am trezit, parca nu-mi gasesc locul; sunt agitata, n-am reusit sa mananc nimic, mi-am baut cafeaua in mare graba si pentru prima data-n viata nu am detestat lucrul asta.

M-am urcat cat am putut de repede in masina de parca mi-ar fi fost frica sa nu se razgandeasca cineva sau sa se schimbe programul zilei si tot drumul i-am intrebat pe Bart si Ida cand vom ajunge, cat timp vom sta acolo, le-am vorbit nonstop, ca o morisca, de Rembrandt, despre tablourile mele preferate ale caror detalii le cunosteam pe dinafara, de Jacob si Salomon van Ruysdael, Johannes Vermeer, Adriaen van Ostade, Frans Hals, Jan Steen, Pieter Claesz, Aelbert Cuyp …

Cu cat ne apropiam mai mult, cu atat ma copleseau emotiile… ce-mi taiara aproape total respiratia de indata ce-am trecut de placuta pe care era scris cu litere de-o schioapa … Amsterdam.

Priveam cu uimire casele plutitoare de pe canale, am trecut apoi peste Amstel si-am strabatut orasul indreptandu-ne spre centru.

Iarasi aveam senzatia ca visez, ca nu mi se intampla mie si eram din ce in ce mai convinsa ca nu-mi vor ajunge ochii sa ma uit la tot ce era in jurul meu ….

Am parcat aproape de Dam si de acolo am pornit pe jos. Piata Damului, situata in fata Palatului Regal, este locul unde se adunau hipiotii anilor ‘60. Fata in fata cu Palatul Regal, de celalalta parte a monumentului, se afla Hotel Krasnapolsky, deosebit de luxos, iar din spatele lui, mi s-a spus, incepe vestitul cartier rosu al Amsterdamului.

Am luat-o insa in directie opusa, intrand pe cea mai cunoscuta strada comerciala, Kalverstraat, unde, printre zeci si zeci de magazine, foarte ingusta, de parca-ar fi fost ca intr-un desen animat … stransa cu usa … cea mai mica biserica din oras.

Centrul vechi l-am strabatut traversand cele trei canale principale si ne-am oprit pentru putin timp in piata de flori. Toate pozele, articolele din reviste si povestirile celor care cunosc locul nu pot descrie nici pe departe atmosfera, betia de culori si marea de flori, de aici.

Vazusem in Olanda, flori peste tot: in toate parcurile, gradinile, pe toate strazile, la fiecare balcon sau fereastra, in supermarket, in magazine … Dar asa o revarsare de gingasie si armonie, nu-mi putusem imagina; mi-am spus in gand ca respectul pentru natura, dragostea deosebita pentru flori, ordine si eficienta, demonstreaza ca olandezii trebuie sa fie cu siguranta oameni cumpatati, sensibili si cu drag de frumos …. nu se putea altfel …

Priveam totul cu atentie si infrigurare, incercand sa nu pierd nimic, niciun detaliu; ma indragostisem de stradutele inguste si cochete, ma amuzau pilonii marunti de la marginea trotuarelor, inscriptionati cu cele trei cruci ce se regasesc si pe steagul orasului si care reprezinta, asa cum aveam sa aflu, cele trei pericole ale Amsterdamului: apa, focul si ciuma.

Verde peste tot, parcuri primitoare, cu oameni care stau nestingheriti pe iarba fara sa-i certe nimeni si fara sa fie opriti de placute cu „nu clacati pe iarba”, dar, surprinzator, pe strazile din centru, un singur tip de arbori: un soi de platan si iarasi mi s-a explicat ca este singurul copac ale carui radacini cresc doar in jos, nu se intind si-n laterala, deci,… nu strica trotuarele ..

Totul e construit cu maxim de eficienta si mult bun simt, si asta de sute de ani … Am trecut pe langa cladiri de la 1500, 1600, … impecabile; fatade tipice, intacte, ferestre largi, luminoase … tot fara perdele si aici…

Peste tot, in fata fiecarei cafenele, terase primitoare; simplu, curat, fara pretentii, locuri linistite unde puteai savura cu placere o cafea buna, intotdeauna insotita de o tarta apetisanta cu mere, in acelasi timp delectandu-ti privirea cu fatadele cladirilor atat de tipice Amsterdamului, cu canalele pe care pluteau vaporase pline cu turisti, sau pur si simplu, puteai sa te lasi mangaiat si alintat de soarele bland de Iunie si de parfumul orasului.

Din pub-ul de langa se auzea ceva muzica olandeza, iar la masa de langa noi, doi tineri fredonau cu vadita placere, melodia.

La fiecare colt de strada sau trecere pietonala, bordura e marcata cu cateva dale de cauciuc dur, foarte rezistent; aveam sa aflu ca ele reprezinta semnalizare pentru nevazatori, asta ca sa nu mai amintim de faptul ca persoanele cu handicap au posibilitatea sa acceseze absolut orice loc, orice mijloc de transport, oriunde …. Acasa, in Romania, ele, practic, … nu exista! Sistemul socialist nu a luat niciodata in calcul persoanele cu handicap; cred ca, bietii de ei, erau considerati un fel de rebut al „omului nou”, o povara, iar o societate atat de „dezvoltata si perfecta”, formata din personaje cu „radacini sanatoase”, nu-si permitea sa defileze cu „rebuturi” … Ce mentalitate hidoasa …. cata inapoiere, rautate si cata prostie …

Eram intr-un cartier foarte popular al vechiului Amsterdam, in Jordaan, vestit pentru cladirile inguste, intime si deosebite, cafenelele traditionale si pub-urile cu muzica locala, life. Apoi am aflat de unde vine numele: in sec. al XVI-lea, proprietarii caselor din jur, francezi protestanti refugiati in orasul tolerantei religioase, denumisera zona, „Le Jardin”. Asta pentru ca gradinile lor erau deosebit de aranjate, frumoase si pline cu tot felul de flori. Marea majoritate a populatiei insa, necunoscand deloc limba franceza, a adaptat intr-un fel personal pronuntia, la graiul local; asa s-a ajuns de la „jardin” la versiunea „Jordaan”…. Se pare ca au avut si ei … Chiritele lor…

Totul in jur mi se parea special; total deosebit de ce vazusem pana acum in Olanda. Amsterdamul … e simplu: … Amsterdam! Are un parfum aparte; o lumina aparte: cernuta-n umed, calda, stralucitoare si-n permanenta harjoneala cu umbre magice; clisee tridimensionale apartinand unor segmente diferite de timp ce se-ntrepatrund parca la fiecare colt, pe fiecare canal, sub fiecare podet… soptind povesti pierdute, impovarate cu talcuri ascunse… Imagine cu imagine, un tot superb, ciudat si unic, se proiecteaza pe cerul cand albastru cand strabatut de nori morocanosi, grabiti si in acelasi timp totul se reflecta si-n oglinda canalelor si-n luciul ferestrelor din jur. Esti ca-ntr-un labirit al timpului, strabatut de lumini jucause si de umbre timide palpaind parca pe gene incarcate de romantism, labirint ce face legatura intre secole diferite, intre vechi si nou, intre minte si suflet, ratiune si simtire, intre ei si mine, intre cer si Pamant….

Iar norii Olandei … sunt norii Olandei; toti pictorii din lume au poposit si poposesc aici incercand sa le imortalizeze dansul, desi, pana acum, … doar Van Gogh a reusit lucrul asta ….

Oamenii sunt deschisi, zambitori, prietenosi si amabili, ca peste tot de altfel, dar, spre deosebire de localnicii intalniti de mine pana acum, locuitorii Amsterdamului par mult, mult mai relaxati, fara niciun fel de incorsetare…. de niciun fel! Par cu adevarat …. liberi!

Mergeam pe strada incercand sa prind ceva din jocul luminii si amuzandu-ma de ratele salbatice, porumbeii si pescarusii ce te insotesc fara teama ori de cate ori te apropii mai mult de apa.

Si dintr-o data in fata mea, peste canal, dincolo de Leidseplein, sobru si maiestuos … Rijksmuseum. Stiam ca nu avem timp sa vedem totul, ne-ar fi trebuit cel putin o saptamana intreaga, asa ca, precum fusese stabilit in programul nostru, ne limitam la „golden age”.

De indata ce-am trecut de pragul muzeului, mi-am auzit inima batand puternic undeva in fundul gatului, aveam palmele transpirate si-mi tremurau genunchii.

Treceam cu foame din sala-n sala, fixand totul cu o atentie iesita din comun; cautam cu infrigurare Rembrandt si panzele mele favorite, si odata ajunsa in fata lor …. mi s-a incetosat privirea.

Autoportretul din tinerete, mult mai mic decat mi-l inchipuisem, luminat de-o privire jucausa, plina de viata, apoi ….am incremenit in fata tabloului meu preferat, „The jewish bride”….. Ii cunosteam toate detaliile, fiecare accent, lumina reflectata de brocartul rochiei, transparenta voalului, stralucirea perlelor si atingerea fina a mainilor, gestul cald si protector al sotului multumit de pacea sfioasa de pe chipul femeii..

Tabloul asta …. a insemnat din totdeauna pentru mine, altceva decat doar un tablou; e un buchet complet de iubire impartasita, respect, caldura sufleteasca si intelegere…. buchet de simtire pura, calator prin timp. Te poti uita la el ore la rand, poti memora toate particularitatile si cu toate astea, vei ramane surprins sa descoperi ca ori de cate ori vorbesti sau iti amintesti de el, ceea ce-ti ramane pregnant in minte nu sunt culorile, accentele executate cu o maiestrie de neegalat si nici macar lumina cu adancimile ei subtile pe care doar Rembrandt a reusit s-o transpuna pe panza, ci iubirea in forma ei nuda, profunzimea sentimentului, linistea caminului …. inainte de imagine, te copleseste trairea ….

As fi vrut sa le ating, sa le mangai …. Le-am imbratisat insa in gand si mi-am purtat buzele cu dor pe sufletul lor, mi-am plecat capul cu smerenie, dupa care mi s-a incetosat privirea din nou…

Nu stiu cat am ramas acolo, plangand tacut in fata lor. Ida mi-a inteles zbuciumul interior, si-a pus bratele-n jurul meu intr-un gest cald, parintesc, si-a plans si ea cuminte, impreuna cu mine, sub privirea parca nedumerita si iscoditaore a marelui maestru…

Imi descarcam sufletul si auzeam ca prin vis vocea lui Marin Nicolau Golfin, profesorul meu de Istoria Artei de la Tonitza, ale carui explicatii n-am sa le uit niciodata. I se schimba privirea povestindu-ne ore intregi despre Rembrandt, iar eu traiam acum intens tablourile si prin cuvintele lui de atunci, desi, pe undeva sunt convinsa ca el nu a apucat sa le vada in realitate, niciodata….

Imi plangeam orele multe de asteptat la cozi interminabile la Libraria Eminescu, pe ploaie, zloata si frig de Noiembrie, sa pot prinde un album de arta de o calitate mai buna, imi descarcam parca toate durerile, frustrarile, lipsurile, dorintele, neputinta atator ani pierduti, sau, poate vina de a nu fi urmat studii de arta ….

Ajunsesem dupa atata amar de vreme si de visuri naruite, intr-un fel total neasteptat, … sa fiu fata in fata … cu Rembrandt.

As fi vrut sa ies din timp si sa raman acolo; sa-mi mangai privirea pe tablourile mele preferate ori de cate ori deschid ochii. Si cu cat eram mai aproape de ele, cu atat mai mult ma fascina pur si simplu totul, de la pensulatie la murmurul profund al umbrelor, si mai ales, expresiile si trairile interioare perfect reflectate pe chipul fiecarui personaj.

Dupa ce ma indopasem cu Ruysdael, Vermeer, Jan Steen si restul, mi-am facut curaj si-am plecat spre sala mare din imediata vecinatate, unde era expus … „Rondul de noapte”.

Oricat de mult citisem despre el, puteam descrie toate personajele, diagonalele, mana intinsa ce iese parca din mijlocul tabloului, stralucirea metalica a armurilor, lumina si mai ales umbra … nimic, dar absolut nimic nu se poate compara cu senzatia pe care o ai fata-n fata cu el …

In primul rand, pentru ca este imens, cat un perete intreg, ceea ce face sa te simti marunt, neinsemnat, pierdut …

Peste tot in jur, grupuri de turisti de pretutindeni, apoi o gramada de tineri, mai mult ca sigur studenti la arte, ce-si postasera acolo sevaletul si incercau sa reproduca zone sau personaje din tablou.

Bart si Ida se retrasesera la cafeneaua de la capatul coridorului lasandu-ma sa ma uit in voie, asezata pe bancuta din mijlocul salii, la cel mai vestit tablou al marelui Rembrandt. Si ca o gluma a soartei, „Rondul de noapte” este panza care l-a condamnat pe pictorul de pe Rijn (Rin) la saracie ….

Nu-mi puteam lua ochii de la el sub nicio forma, desi, dupa ce-i analizasem toate detaliile cunoscute si arhicunoscute, acum aveam tot felul de altfel de intrebari si ganduri ce nu-mi dadeau pace…

Dintr-o data, atentia nu-mi mai era atrasa nici de povestea deosebita a tabloului sau a destinului lui Rembrandt, nici de tema, de pensulatie sau caractere si nici macar de jocul cu umbra. Eram total concentrata pe tot ceea ce insemna planul secund.

„Rondul de noapte”, alaturi de toate celelalte tablouri ce ilustrau „golden age”, devenise brusc, imaginea oraselor Olandei, a Amsterdamului anilor 1600 … Cu strazi pavate, cu trotuare pietruite ordonat, uniforme scumpe, fine, pompoase, … armuri lustruite…. Imaginea unei vieti indestulate, bine asezate, semne clare de cultura, bunastare, traditie, civilizatie ….

Casele avutilor vremii aveau pe jos marmura sau ceramica iar casele saracilor Olandei anilor 1600 …. erau pardosite cu lemn; aveau dusumea!

In Romania anului 1990, doar bogatii satelor au dusumele de lemn pe jos; doar in „casa mare” sau in „sala”, zone destinate musafirilor importanti si locul de depozitare a zestrei si a avutiilor casei: plapumi, perne de puf, covoare tesute manual, presuri, vase, etc. Tot aici se tin (la rece) dulceturile, adevarate delicatese sau produse de lux, tinand cont ca ani la rand, in ultima perioada a „victoriei socialismului” pana in Decembrie ‘89, zaharul a fost nu numai cartelat cu mare zgarcenie, dar devenise si „moneda forte” pe piata neagra. Nu mai amintim faptul ca Bucurestiul zilelor noastre are inca destule strazi desfundate si fara canalizare….

La 1600, olandezii cutreierau marile si oceanele lumii, faceau comert cu lemn tropical, condimente si portelanuri din Asia, aveau orase cu strazi pavate, universitati, banci, sistem de impozitare, retea de canale navigabile legate de mare si prevazute cu ecluze, aveau pub-uri, beau bere si mancau stridii stropite cu lamaie.

Tot pe la 1600, romanii de rand munceau campul, locuiau in bordeie sapate in pamant si se mai fugareau din cand in cand cu turcii, asta ori de cate ori se ivea prilej de rafuiala, ori, boierii-si tradau si vindeau pe cateva promisiuni de putere insotite de zornait de cocosei de aur, domnitorul, fratele, fiul, etc …

Bucurestiul era aproape necunoscut la data respectiva; primul drum pavat cu trunchiuri de copac a fost pe vremea lui Brancoveanu: Ulita mare spre Sarindar, botezata apoi Podul Mogosoaiei (in jur de 1700.) Mult dupa, am avut nevoie de priceperea unui general rus, Kiseleff, pe la 1830, cel care a facut primul proiect de sistematizare a orasului ….

Rembrandt, …..”Rondul de noapte” si toate panzele pictorilor olandezi ce-au ilustrat „golden age” m-au facut sa privesc in alt fel istoria si sa recunosc distanta de cateva secole dintre Olanda si Romania.

Olandezii, au in plus cel putin doua secole de civilizatie, de evolutie in mentalitate, de ciocnire cu alte culturi, obiceiuri si traditii pe care au invatat sa le inteleaga, sa le respecte si sa trimita informatia, ca o amprenta genetica mai departe, din generatie in generatie. Olandezii isi iubesc si-si respecta istoria, cu bune si rele, asa cum a fost ea. O accepta, o recunosc si si-o insusesc, fara sa se rusineze si fara sa masluiasca nimic.

Centrul vechi al Amsterdamului are si acum cladiri de la 1500-1600; cele construite dupa incendiul cel mare de la 1452 in urma caruia arsese tot ce era ridicat din lemn, dupa care, prin Lege, casele s-au construit obligatoriu doar din caramida; reteaua de canale si diguri e si mai veche; de pe la 1200 si unele chiar mai devreme, de pe vremea romanilor. Totul e ingrijit, conservat, niciun „fiu al poporului”, analfabet si agramat, nu a indraznit sa zdrobeasca vestigiile trecutului printr-un simplu gest al mainii..

Incepusem sa inteleg de ce la ei era asa cum era, iar la noi totul era pe dos; incepusem sa vad diferentele, prin prisma artei, istoriei si a timpului.

Si iarasi mi-am amintit de orele noastre de istorie din scoala ….. si m-am simtit intr-un fel pangarita, murdarita, senzatia ca ma sufocam inecandu-ma intr-o mocirla nedefinita, toxica …. ce nu ma lasa sa respir ….

Crescusem intr-un sistem fals, mincinos, fusesem indopati cu lozinci sinistre si adevaruri fabricate cu mestesug, nu stiam exact de unde veneam si incotro ne indreptam: o natie in deriva; fara curajul de a-si cunoaste si de a-si accepta trecutul, oricum ar fi fost el, si lipsita total de dorinta si ambitia de a-si construi un viitor curat….

Cat de departe de mine erau acum „textele” ce descriau cat de buni, frumosi, destepti si cinstiti am fost si suntem noi, romanii …

Cum n-am gresit noi niciodata in toata istoria noastra, cum n-am agresat pe nimeni niciodata, cum ne-am sacrificat pentru bunastarea altora tinandu-i pe otomani cantonati la noi ….. Cum Romania a fost singura tara cotropita de nazisti de unde niciun evreu sau tigan nu a fost deportat nicaieri, …. cum am fi incetat noi sa existam ca natie daca nu ne-ar fi salvat la timp lumina doctrinei comuniste, dezvoltarea multilaterala a patriei sub sceptrul benefic al conducerii exercitate de mult iubita si priceputa … clasa muncitoare…

Unde oare am fi ajuns noi fara ajutorul nepretuit al „omului nou”, impopotonat ca o sorcova cu sloganuri ieftine si inzorzonat la maxim, ca o cocota batrana, orientala, cu o mandrie prosteasca, total nejustificata si bazata pe nimic? Zornaitoare de gablonturi ieftine …. coaja boita, lustruita si stralucitoare ce ascunde un miez gaunos, searbad si de cele mai multe ori, murdar ….

Ce sila mi-era de toate astea ….. Si cat de simplu si usor e sa-ti deschizi ochii si mintea; sa filtrezi totul, sa decantezi fumurile si mizeria morala. E suficient sa privesti in jur cu multa atentie si cu mult pragmatism… Dar mai ales, trebuie sa vrei sa faci lucrul asta….

M-am ridicat si am plecat spre cafenea sa-i iau pe Bart si Ida, mai departe prin muzeu. Imi simteam capul greu, noian de ganduri, unul mai sumbru ca altul, navalisera brusc peste mine si aveam senzatia ca-mi crapau creierii…. Prea multe emotii, multe adevaruri, multa informatie venita deodata, picata-n bloc. Rece. Ascutit. Ca si cum cineva ma tinuse pentru cateva momente sub o cascada cu apa inghetata, de munte, dupa care-mi pusese in spate o patura grea si uda..

Am cutreierat mai departe toate salile si salitele muzeului, tot ce tinea de „golden age”. Si ori de cate ori ajungeam in holul central, ma opream pentru cateva clipe si-mi mai odihneam putin privirea pe „Rondul de noapte” … Era acolo, imens si impunator … Iar de la departare, din capatul celalalt al salii mari, mana din centrul tabloului era mult mai vizibil si impresionant intinsa spre mine …. punte peste timp …

Ma ametise atata frumos, respiram Rembrandt, Jan Steen, Vermeer si restul …

Pasii-mi erau insa plumbuiti, desi, pe undeva in adancul meu, se dezmortea o licarire de lumina … Usor, usor, incepea sa se completeze un puzzel vechi, pierdut si uitat de vreme, ale carui piese decolorate de praf si timp reuseau anevoios sa-si gaseasca, in sfarsit … locul.

Si dincolo de tot ceea ce ma-nconjura, dincolo de tot ce-mi bucura ochiul, sufletul si mintea, … dincolo de tot si toate, …. incepusem parca sa deslusesc clar …… cine sunt si de unde vin …..

(va urma)

A NIGHT AT THE OPERA: Giacomo Puccini’s Feast for the Senses The Romanian Way

decembrie 5th, 2010

Last month, I had the opportunity to see the only Puccini opera which I hadn’t ever seen yet  performed live at the Teatrul National in Cluj-Napoca (www.teatrulnationalcluj.ro).  There was a „one night only” engagement, of Tosca and on Saturday, the day before the show, I was able to garner a backstage view of this spectacular building and the set before the curtain went up on Sunday night.

The theater was built in the late 19th Century and the details were all still singing.   Steeped in tradition, having hosted a variety of classical works in the past, appointed with gilt and royal shades of ruby, it was lovely to behold.  The decor beguiled and promised to deliver a special evening to come.  Having studied Puccini’s works in Italy, I was absolutely thrilled to be able to go to this particular performance here in Romania.   I’d seen theatre performances here and in Sibiu and knew that the quality would be superb. Loge boxes in the mezzanine were only 30 RON, a splurge for a Peace Corps volunteer.  But what the heck, live like you’ll never live again, right?

After being overwhelmed by the visit to the inner sanctum (that holy ground that actors and opera stars prepare their roles within)  I was even more fortunate to speak with Director Dan Lupea just before the show  to ask him a few questions about Tosca and his other recent projects.  He was gracious and serious all at once and even though his cast was due to wow us all in less than an hour he had the time to spare for a die-hard opera fan who was eager to get an inside scoop.

Mr. Lupea told me that he’d first directed Tosca in 1973.  This cast from Romania had  just gotten back from performing in Italy and Sweden, although they’d not yet been to the U.S.  He said that he believed Giacomo Puccini’s masterpiece warranted a classical touch unlike some productions which in recent times have met with a heavy hand as far as interpretation was concerned.  He also said that as is the case with other directors, he had his own unique vision, but any modernity was meant not to overwhelm and to only border on subtleties and certainly that more differences were due to the rapid pace necessary  to adequately unfold the layers of the story for today’s audiences.  When I asked him about his experiences with other country’s perspectives on opera, he talked about a collaboration which he had with a South Korean director on the Magic Flute.  An EU project, this huge undertaking had utilized three casts and as interpretations were concerned, he affirmed that there was less of an artful approach here and more of a standard view of what opera is and should be as the composers might have envisioned it.

After our chat, I thanked him and we shook hands.  He also thanked my friends and I for coming and wished us a wonderful night, warning of the „authentic” sound effects in the last act and urging us to be prepared to be surprised.

On the way into the theater later, I met a really cute couple in the lobby and asked them if they’d ever seen an opera.  She had, he hadn’t. Would he be forever married to the opera as many of us are?  Would this performance of Tosca convince him to remain an admirer of this art as she was?  And so, as they both enjoyed the show, I looked over once or twice to see their reactions.  You could feel the suspense as they leaned forward in their seats, letting the music take them away into this age-old story of love, deception, corruption, fear, loathing, longing and sacrifice.

The performances delivered, right down to Scarpia’s wielding of the snake- his closest relative-to the torture and taunting of the begging and pleading Tosca.  Scarpia’s slithy henchmen who skulked around in long, wet look, metal grey coats, mirroring reptilian underworld figures themselves contrasted nicely with the supernumeraries dressed as black and white winged angels/demons.  The set was simple, but fashioned just right for the mood and imagination to flourish.  Then there was the music…aaaaah, that Puccini…the master of emotion.  And then there were the cast, the opera singers, who did such justice to his famous work.  Finally, all the sights and sounds came together in an ending which, although anticipated, rang out as if for the first time while the loud as were promised shots were fired to silence the inconsolable Tosca.

At the finale, the soprano, Tosca, was noticeably absent when it came time for bows and bravos.  She was, as Puccini’s masterpiece has played out for over one hundred years, after all, “really, most sincerely, dead.”

Outside the theater, on the steps, when I asked the young couple I’d met what they thought after seeing the show, the young girl smiled as her gentleman friend responded by saying, „When the soprano hit her high notes I felt my body tingle and the sound go through me like I’d never felt before.  It was really great.”

Yes, it was.

Satul românesc este slăbit!

decembrie 5th, 2010

Nu trebuie analize foarte docte pentru a ne da seama ca satul romanesc de azi este slabit. Orasul  a supt toata seva satului. Satul romanesc este despopulat, satul romanesc are o medie de varsta inaintata a locuitorilor lui. Satul romanesc isi pierde constant si cu o mare rata a progresiei tinerii. Tinerii pleaca in mars fortat de la sat spre scoli,spre locuri de munca si prea putini se mai intorc inapoi.

Exista o depopulare a satelor alarmanta si cu preponderenta vizibila in Transilvania si Banat. In Moldova unde rata natalitatii este mai mare fenomenul este acelasi insa nu atat de vizibil.

Fenomenul migratiei spre vest a atins si satul romanesc.Cei tineri nu au ca solutie decat o eventuala migratie spre vest in cautarea unui loc de munca.Loc de munca  care vizeaza de obicei prestatii necalificate in constructii,la curatenie,etc.

Sunt cazuri cand o parte din cei ce au plecat acumuleaza ceva si se intorc deschizand mici afaceri in satele de bastina.In general in zona serviciilor.Intoarcerea este benefica, nu stiu cat de insemnata la nivelul tarii.Am observat acest fenomen  in Maramures si Moldova.

Satul romanesc nu poate trai doar din  aceste reintoarceri.

Trebui ca si orasul sa dea inapoi ceea ce a primit de la sat.Majoritatea populatiei oraselor au cel putin o vana ce vine de la sat.Odata ce orasul a reusit sa se salte sa inainteze pe seama celor ce provin de la sat  trebuie sa fie posibila si o  revigorare a locului de origine de catre cel ce a beneficiat de seva satelor noastre.Adica orasul.

Cum se va produce acest transfer de energie,de reintoarcere sau de redescoperire a valorilor?

Greu de spus in acest moment.

El este necesar.

Revigorarea satului romanesc este una din sansele acestei natiuni.Revigorare in sens modern nu reintoarcere la  un mod arhaic de a trai.

Ar fi necesar un complex de masuri in care lucrarea pamantului sa stea pe prim plan.Atata timp  cat  agricultura nu poate constitui  o sursa de venit  onest pentru cel ce o practica  satul romanesc nu va renaste.Orasul( si aici vorbim evident in sens larg de oras,in sensul de putere!) trebuie sa  dea inapoi ceea ce a primit.

Altfel riscam o si mai mare depreciere a natiei  “ajutand “una din sursele primare a natiei sa moara!

Asemănare izbitoare

decembrie 5th, 2010

.

Extremele Indiei

decembrie 5th, 2010

Pentru a obţine imaginea cât mai clară a unei societăţi, de multe ori în analize se exclud extremele. Acestea sunt, deci, considerate excepţionale, marginale şi, în consecinţă, de neluat în calcul. Ce ne facem, însă, cu societăţile în care extremele devin majoritare şi materia relevantă care ar trebui să se afle între ele se rarefiază până la dispariţie? Ce ne facem cu acele societăţi în care distanţa între bogaţi şi săraci e atât de mare încât nu poate fi suficient şi satisfăcător umplută de o clasă medie? Ce ne facem atunci când distanţa între capacităţile intelectuale ale celor educaţi şi limitele intelectuale ale analfabeţilor este atât de mare încât riscă să creeze dezechilibre majore? În toate aceste cazuri, ca primă consecinţă vom avea o imagine deformată a poporului despre sine însuşi. Vă aduceţi, cu siguranţă, aminte de momentele în care olimpicii români sunt citaţi ca argument în favoarea calităţii învăţământului naţional, fără a se ţine seama că numărul marilor performanţe nu e relevant sociologic şi că el reprezintă în orice societate exact acea extremă care trebuie înlăturată atunci când dorim să calculăm media. Pragmatic vorbind, e preferabil să ai 50% dintre cetăţeni bine educaţi, cu o cultură generală medie, decât 3 genii şi 20.999.997 de analfabeţi. Oricât de mult aceste trei genii s-ar perinda pe la televizoare, ele nu ar putea acoperi lipsa de educaţie a celorlalţi şi în cele din urmă ar sfârşi fie plecând în străinătate, fie copleşiţi de submediocritatea celor din jur.

India este astăzi o societate puternic polarizată. Până de curând, îmi imaginam că această polarizare se reflectă doar în nivelul de trai. Dihotomia aceasta bogaţi-săraci e atât de evidentă încât pentru aproape un an de zile m-a împiedicat să văd un alt antagonism, poate mai puternic decât primul. Nu cunosc foarte mulţi indieni care provin din afara Universităţii la care predau. Cam aşa se întâmplă peste tot; cu atât mai mult în India. Într-o ţară cu peste un miliard de locuitori, nu îţi poţi permite să socializezi fără discernământ. Operezi inevitabil o selecţie între oamenii cu care poţi purta o conversaţie şi cei pe care doar îi saluţi. Şi tocmai de aceea uneori tindem să reducem întregul angrenaj social la cel, minor ca proporţie, în mijlocul căruia evoluăm. Extrapolăm imaginându-ne că lumea este reflexia micul nostru cerc de prieteni. Şi de aici confuziile. Deşi mecanismul e unul banal, evident, şi îmi e cunoscut de ani de zile, până de curând nu mi-am imaginat că eu însumi sunt captivul lui.

Cu ceva timp în urmă, am primit o invitaţie la o nuntă. În ultima vreme, nu prea onorez astfel de invitaţii. Zgomotul teribil al nunţilor indiene, combinaţia ciudată între başii care-ţi agresează timpanele şi fastul ceremoniei au încetat demult să mă atragă. Ipocrizia indienilor care, maturi fiind, nu fumează în faţa rudelor şi a nuntaşilor, ci se retrag undeva la câţiva metri în afară, unde se îmbulzesc adesea în maşini, bând şi fumând în exces, nu mai constituie pentru mine o fascinaţie anume. De data aceasta, am acceptat. Era vorba de un fost student al meu căruia îi refuzasem în trecut câteva invitaţii. Am decis să merg, chiar dacă de unul singur; aceasta a fost a doua eroare majoră. Ajung punctual la ora 8 PM, îmi întâlnesc studentul şi, după câteva minute, ies din cortul improvizat pentru a fuma o ţigară. Nu aştept foarte mult până când sunt prezentat unor tineri indieni între 20 şi 30 de ani. Ne aşezăm la aceeaşi masă. Silabisesc numele meu. Ei, însă, înainte de a-mi spune cum se numesc, mă informează cam cât câştigă lunar. E pentru prima dată când mă aflu într-o asemenea situaţie. Doi dintre ei nu lucrează, dar îmi spun că sunt bucuroşi să poată cheltui banii părinţilor. Unul a călătorit chiar în Europa. Îl întreb ce ţări a vizitat. Îmi răspunde că Australia şi Parisul (!!!). Nu am timp să mă gândesc când anume a devenit Australia ţară europeană şi când, mai ales, a încetat Parisul să fie capitală, devenind stat. Interlocutorul meu îmi relatează cum, în Paris fiind, a avut nevoie de cincisprezece minute pentru a convinge o tânără domnişoară că nutreşte pentru ea sentimente dintre cele mai alese. Îi sugerez, încă buimăcit de „consistenţa” acestui dialog neaşteptat, că data viitoare ar putea încerca să reducă timpul la şapte minute şi jumătate. Ar putea convinge, în cincisprezece minute, nu una, ci două domnişoare, ceea ce ar fi mai eficient. Mă priveşte debusolat, dezamăgit, încurcat: „15 minutes is not enough?”. Ne aflăm din nou într-o fundătură. Un impas comunicaţional, se pare. Mă simt salvat când în dreapta mea aud o conversaţie despre castele din India. Simt cumva că acest dialog s-ar putea dovedi interesant. Unul dintre indieni afirmă că sistemul nu este unul benefic. Îl întreb „de ce?”. Întâmplător, suntem de acord, mă interesează, însă, argumentele. Tânărul se uită la mine şi nu articulează nici măcar un singur cuvânt. Rezerva sa de inteligenţă se epuizase. Odată în plus, mă simt jenat şi inconfortabil. O altă voce intervine: „dar şi voi aveţi caste în Europa: catolicii”. Niciodată nu m-am gândit că ortodocşii şi catolicii ar putea fi „caste”, dar, traumatizat de experienţa precedentă, refuz să mai pun întrebări. În fine, tinerii, încurajaţi deja de cantităţile de votcă consumate, încep să râdă zgomotos, vorbind exclusiv în hindi. Mă ridic şi plec. Este prima nuntă de la care, literalmente, am fugit după nici trei sferturi de oră. În auto-ricşă, în drumul spre casă, retrăiesc experienţa ca pe un soi de eşec personal. Până la urmă, nu ştiu nimic despre India. Trăiesc într-un clopot de sticlă, mă bucur de conversaţiile cu ceilalţi lectori, de relativ consistentele discuţii pe care le am cu unii dintre studenţi, dar dincolo de comunitatea academică se întinde o lume la care nu am acces. Mă gândesc când am avut pentru ultima oară o discuţie atât de lipsită de sens, când am întâlnit pentru ultima oară oameni atât de lipsiţi de repere. Nu îmi aduc aminte, dar îmi imaginez cumva că în comunităţile de manelişti abia alfabetizaţi din România, de copii de bani gata care îşi pierd vremea prin Dorobanţi, cam aceeaşi trebuie să fie atmosfera. E explicabil, deci, de ce nu ne vom înţelege niciodată, de ce singurul lucru care trebuie făcut e întărirea sistemului educaţional. Apoi… răbdare şi tutun. E nevoie de timp, e nevoie de succesiunea unor generaţii.

A doua zi, întâmplător chiar Ziua Naţională a României, ascult împreună cu studenţii imnul de stat, le prezint câteva filmuleţe despre România şi apoi mergem la cantină pentru un ceai şi o ţigară. Unul dintre ei mă întreabă ce părere am despre „Republica” lui Platon şi apoi îmi citează din „Portretul lui Dorian Gray” (Oscar Wilde). Vorbim despre existenţialism, despre Sartre şi Camus. Mă întreabă câte ceva despre Eliade, despre Brâncuşi, despre Eugen Ionescu. E un student care vine dintr-o familie săracă. Citeşte enorm şi uneori relaţia se inversează. Când vorbeşte despre G. B Shaw îl ascult cu senzaţia ca acum îl redescopăr pe Shaw… Îmi place sentimentul. În definitiv, acesta ar trebui să fie scopul suprem al educaţiei: studentul care să-şi depăşească în timp profesorul.

Care este, deci, „India reală”? Ce rămâne din India dacă dăm deoparte extremele? Ce rămâne din România dacă facem acelaşi lucru? Care dintre cele două experienţe personale trăite într-un interval de 24 de ore este cu adevărat relevantă? Mă tem, însă, că pe cât de uşor este să formulez întrebări, pe atât de greu e să ajung la răspunsuri. Poate că „India reală” este alcătuită în totalitate din aceste binoame contradictorii. Câtă vreme ele nu se intersectează, conflictul nu există decât implicit. Dacă, însă, în geometria neeuclidiană (geometria lui Lobacevski-Bolyai), două linii paralele sfârşesc prin a se întâlni în infinit, oare e absurd să presupun că, odată şi odată, acest status quo absurd instaurat între extremele indiene, se va încheia? Şi, atunci…

De Vacaciones en Cuba

decembrie 5th, 2010

Am fost de mai multe ori in Cuba. Insa prima vacanta petrecuta acolo, acum mai bine de 10 ani, mi-a ramas vie in amintire. Poate pentru ca a fost prima de acest fel, intr-o tara scaldata de soare in Caraibe, sau poate ca atunci ma puteam bucura altfel, mai din plin, de orice experienta noua.

Aprilie 1997

Zborul Toronto – Cuba n-a durat mai mult de trei ore si jumatate, asa ca am descins pe aeroportul din Manzanillo mult mai repede decat ne asteptam. Cald, soare, palmieri leganandu-se in vant… Un aeroport mic de tot, sarac dar destul de curat. Reprezentanta agentiei de voiaj din Toronto, Mirella, ne astepta deja acolo, astfel incat am fost incarcati rapid intr-un autocar ce avea sa ne duca la Farallon del Carribe, hotelul de la marginea oceanului, aflat la mai mult de doua ore departare. Timp in care am deschis larg ochii sa cuprindem in ei imaginea rurala a Cubei…

Imi amintesc de parca ar fi fost ieri locurile pe langa care am trecut…Case sarace, fara geamuri dar cu antene de televizor pe acoperisuri (remarca lui Stefan: “Asta le-a adus comunismul lui Fidel Castro, le-a dat tuturor televizoare”), gradini paraginite cu vegetatie exotica, plantatii de bananieri, de trestie de zahar, oameni pe biciclete, cei mai avuti in Lade rablagite, Aro romanesti, camioane Roman Diesel, inscriptii aproape sterse pe marginea drumului, gen: “Traiasca Revolutia!” si “Eu sunt un om al Revolutiei!”, cofetarii mizere cu nume bombastice “Cofetaria Victoria” sau “Cofetaria Libertatea – de categoria a III-a”, copii facandu-ne cu mana de pe marginea santurilor, cativa oameni lucrand sub un soare puternic pe plantatiile de trestie de zahar…Altii insa, molesiti de caldura, stateau tolaniti sub orice urma de umbra posibila gasita in cale. Am vazut toate acestea ca intr-un vis, caci eram amandoi foarte obositi si am si atipit din cand in cand. Am trecut prin muntii Sierra Maestra, de unde a pornit Revolutia. Doamne, cat verde! Era ca intr-un continuu refren al celor doua versuri ale lui Lorca, “Verde que te quiero verde/Verde viento. Verdes ramas.”

Ca de obicei, pe Stefan il fascina tot ce tinea de istoria Revolutiei si a revolutionarilor ei, eu eram un observator mai adanc al oamenilor, al modului lor de viata, al naturii. Imi facea impresia ca m-am apropiat de pamant, de un inteles primar al vietii, ca sunt degrevata de toate poverile civilizatiei pe care tocmai o parasisem si care mi se parea atat de indepartata in timp si spatiu. ”Verde que te quiero verde…”

Hotelul nostru era o oaza minunata, un palat in mijlocul unei saracii. Cand am ajuns acolo, am fost intampinati de catre locatarii si personalul hotelului cu cantece si flori, cu coktailuri reci de mango si ananas. Puteam manca si bea cat era ziua de mare fara sa platim nimic, totul era inclus in pretul biletului. Atmosfera era foarte placuta, aer conditionat, plin de flori colorate peste tot, oceanul la doi pasi… Personalul hotelului stia engleza, dar mie imi facea placere sa vorbesc cu ei in spaniola, ceea ce ii impresiona deosebit, asa incat m-am trezit curand ca toti ma cunosteau,  ma salutau cu “Hola !” si se opreau sa vorbeasca cu mine. Ne-am imprietenit cu un tanar de la bar, Luis, care ne-a spus ca e profesor de engleza si care de altfel, stia pe langa engleza si germana si franceza. Povestea lui era, cred, asemanatoare cu a celorlalti. Tip educat, cu facultate, realizeaza ca isi poate castiga existenta ceva mai bine lucrand in acest hotel (cred ca acesta era visul multor cubanezi, mai putin norocosi). Salariul lui aici ajungea la 10$ pe luna, la care se mai adaugau bacsisurile turistilor binevoitori. Ne-a povestit – soptindu-ne sa nu mai spunem la nimeni – ca el viseaza sa plece in Canada, caci o familie din Vancouver care venea la Farallon del Carribe in fiecare an de mai multi ani la rand i-a promis ca-l vor sponsoriza si ca o data in Canada, ii vor da o slujba la fabrica lor, caci ei “sunt foarte bogati, au bani multi”, spune Luis. “Anul acesta n-au putut sa vina, caci doamna a nascut”, a continuat el si am recunoscut strigatul sperantei in glasul lui, am inteles ca ai nevoie sa te agati de ceva, de o promisiune, de o idee ca sa poti sa continui sa traiesti. “Intr-una din zile o sa va bat la usa”, mai zice Luis zambind si pleaca repede, chemat la alta masa de niste turisti. Am ramas asa, cu un gust nedefinit, amintindu-ne amandoi de vremurile din Romania, cand plecarea in Vest era si numele Sperantei noastre.

Imi revin in minte diminetile…Telefonul care suna la 8 fix (un prieten care venise cu noi in excursie, Adi, ne dadea desteptarea) si primul meu gand inainte de a-i raspunde: “Il urasc!” Dar apoi ne sculam repede, caci ne astepta un mic dejun bogat, cu cascaval, sunca, oua fierte, ochiuri sau omleta din cate oua vroiai si ingrediente la alegere – pe care o cubaneza frumoasa, cu o boneta mare si alba pe cap ti le prepara, numai zambet – , cafeaua calda si aromata, turtitele dulcegi si cartofii fierti cu care ne umpleam farfuriile. Asa incepea fiecare zi si fiecare zi se sfarsea cu un spectacol de muzica si ritmuri cubaneze, cu glume si jocuri la care participau activ si turistii statiunii.

Cea mai galagioasa persoana din seria noastra era Brownie. Toata lumea o cunostea. Mica, grasuta, pe panta celor 50 de ani, venise sa-si gaseasca unul sau mai multi machos care sa-i umple zilele de vacanta. Nimeni nu se mira. Cubanezii erau obisnuiti cu turistele de o anumita varsta ce se consolau si ele o data pe an in bratele lor. Brownie era mai tot timpul beata, si mai tot timpul se giugiulea cu cate un cubanez, si el de o anumita varsta, caci cei tineri nu pareau prea interesati. Lasand asta la o parte, am realizat ca oamenii din Nord America sunt foarte buni la inima. Nici un turist nu avea o atitudine de sus fata de cubanezi, asa cum nemtii veniti la mare, pe vremea odiosului se uitau la noi. Dimpotriva. Erau familii canadiene care veneau aici de ani de zile si care se imprietenisera cu cei care lucrau la hotel. In fiecare an le aduceau haine pe care ei nu le mai purtau si lucruri care nu le mai trebuiau. Mi-a parut tare rau ca nu mi-a trecut asta prin cap, caci as fi putut sa le dau haine de-ale mele care si-asa nu-mi mai erau de trebuinta si doar imi incarcau inutil dulapurile. Sau puteam cumpara o plasa de bomboane pe care sa le impartim copiilor de acolo.

Ziua pe care toti trei am proclamat-o cea mai reusita a fost ziua excursiei noastre in muntii, cu caii. Ne-am sculat dimineata devreme, caci plecarea era fixata pentru 8:30, ca soarele sa nu fie asa puternic. Caii si cei doi insotitori cubanezi ne asteptau la locul stabilit, la cateva sute de metri de hotel. Erau cam douazeci de cai tristi si jerpeliti si am fost sigura ca in mintea lor de cal se gandeau ca la o corvoada ca iar trebuie sa care turisti grasi in spate si aveau emotii oare care dintre ei le este destinat. Nici unul dintre noi trei nu calarise inainte, asa ca n-am cautat sa ne urcam pe caii cei mai falnici. La un moment dat, il vad pe unul dintre insotitori ca alege un calut pipernicit si se indreapta cu el catre Stefan. La inceput am crezut ca poate n-am inteles bine, dar nu, bietul animal ii fusese destinat lui Stefan, care fara sa se gandeasca prea mult, pune piciorul in scara, calul se opinteste din toate puterile sa nu pice pe o parte, Stefan se ridica in scari…si pica pe partea cealalta. Dar se scoala repede – nu patise nimic –  se uita in jur cu o privire ingrijorata, apoi rasufla linistit: “Bine ca nu m-a filmat nimeni!” In sfarsit, Stefan isi alege un cal mai pe masura si apoi vine randul meu. Unul dintre ingrijitori care nu stia deloc engleza si care prinsese simpatie de mine caci ii vorbisem in spaniola – imi zicea “niña” (fetita) – mi-a ales un calut linistit, cel mai mic cu putinta si mi-a zis ca-i tare bun, n-o sa ma arunce din sa. Pe calut il chema Gamuza, ceea ce in spaniola inseamna “Piele de caprioara”. Bietul Gamuza numai piele de caprioara nu avea, caci era naparlit saracul, dar era un calut bun si cum s-a dovedit mai tarziu, al naibii de incapatanat. Dar mie mi-a fost tare drag de el, caci ii intelegeam durerea. Oricum, eu zic ca a avut noroc cu mine, caci eram cea mai usoara dintre toti, ceea ce totusi nu l-a impiedicat pe el sa fie tot timpul trist.

Si…la drum! Caii nostri mergeau in turma, toti stiau drumul de parca ar fi fost teleghidati, asa ca nu-ti trebuia prea multa indemanare sa-i indrumi. Nu le placea sa mearga pe drum, mergeau pe langa drum si ne periau de toate maracinisurile. Nici gand sa-i poti face sa alerge! Nici cei care mai calarisera nu-i puteau convinge prin metodele clasice s-o ia la galop. Daca in schimb unuia ii venea sa alerge, ca la un semn alergau toti cateva zeci de metri, dupa care se linisteau ca prin farmec. Si iar…târ, târ. Sau trop, trop pe plan neted si trop, trop cos(α) pe planul inclinat, ca in gluma cu calul pe planul inclinat… Mi-era asa de mila de Gamuza, ca mai ca-mi venea sa ma dau jos si sa-l iau eu pe el in spate. De fiecare data cand zarea cate un mot de iarba, Gamuza se oprea sa-l infulece, ceea ce era mai mare rusinea, caci toti ceilalti isi vedeau de drum, numai calutul meu se tot oprea. Ba in mijlocul traversarii cate unui rau, ii casuna sa bea apa si ramanea  protapit in mijlocul apei… Si nu-l puteam urni mai repede cu nici un pret!

Stefan se mai vaieta din cand in cand ca-l doare fundul, dar oricum, nici asta si nici teribilele arsuri de pe spate dobandite din ziua precedenta cand statusem aproape toata ziua la plaja pe insula de corali, Cayo Blanco, nu ne puteau convinge ca ziua nu e excelenta si amuzanta!

Drumul pe cararile muntilor Sierra Maestra a fost minunat. Vegetatie bogata, exotica, cate o casa din loc in loc, un baietel si o fetita pe un calut rapid si de isprava intrebandu-ne daca avem ciocolata, oamenii ce traiau pe munte iesind la porti sa ne faca cu mana, gardurile de cactusi inlocuind sarma ghimpata…Toate acestea, strabatute in linistea aceea profunda si linistitoare a naturii, in care palmierii inalti isi unduiau frunzele largi in vant iar cate un raulet isi săpa fara grija drumul lui sopotitor de munte.

Asa am ajuns la popasul El Salto, la cascada. In timp ce cateva femei cubaneze frigeau o duzina de pui pe un imens rotisor si pregateau masa, noi am facut o baie pe cinste in apa rece a cascadei…

La intoarcere am poposit la casa unor cubanezi ce aveau o plantatie de cafea. Ne-au servit cu cafea, preparata din productia proprie. Hmm…foarte buna !

La un moment dat, pe Gamuza l-au apucat energiile si a luat-o la fuga. Stefan, disperat, din urma: “Uite ca ma intrece si magarul!” Eram foarte mandra de evolutia lui Gamuza si implicit a mea, caci cu toate ca el alerga ca vantul ma tineam foarte bine in sa. Asa ca, la un moment dat, cand ceilalti ramasesera mult in spate, de nici nu-i mai zaream, am vrut sa ma intorc, ca sa ma vada si ei cum calaresc si ce ager cal am. Am reusit sa-l opresc pe nabadiosul meu calut, dar cu nici un chip n-am putut sa-l fac sa se intoarca. Era OK pentru el sa stea pe loc, insa in ruptul capului nu vroia a face calea intoarsa, caci nu avea nici un chef sa se deplaseze vreun metru in plus. Se vede treaba ca realizase ca nu-i departe de casa si dorea sa ajunga acolo cat mai repede, sa se descotoroseasca de mine si sa stea si el linistit sub un copac sa-si viseze visele de cal.

La spectacolele din fiecare seara participau si cateva animatoare, fete dragute care dansau frumos si a caror sarcina, printre altele, era sa invite la dans turistii, in general cei mai in varsta  sau cei singuratici, ca toata lumea sa se simta bine. Adi, vesnicul burlac, a cazut in plasa, caci s-a inamorat pe loc de Ana, o cubaneza inalta si frumoasa, cu ochii verzi, cand aceasta si-a facut datoria si l-a invitat o data la dans. A doua seara, Adi s-a dus si-a invitat-o la masa noastra. Fata, timida, a vorbit aproape numai cu mine, caci nu stia prea bine engleza si a rasuflat oarecum usurata cand i-am vorbit in spaniola. Urmatoarea zi, Adi a fost foarte ocupat s-o prinda intr-un moment liber, caci avea ceva foarte important sa-i comunice. Ce? Nici una nici doua, a cerut-o in casatorie. Fata a fost socata, daca nu cumva usor speriata si a respins propunerea, dar Adi nu s-a descurajat si i-a cerut permisiunea sa-i scrie. Asa ca, revenind in Toronto, Adi a inceput sa povesteasca tuturor “aventura” lui cu cubaneza cea cu ochii verzi, spunand la toata lumea ca el se va casatori cu ea, ca e foarte frumoasa, numai ceva probleme cu tenul are, dar asta se rezolva in Canada, si ceva dinti din fata vor trebui “rezolvati”, dar asta e nu-i nici o problema AICI.

[…]

A trecut mult timp de la acea prima intalnire cu farmecul inefabil al Cubei. Ma mai intreb uneori ce s-a mai intamplat cu Luis sau cu fata cu ochi verzi. A venit oare un Fat Frumos din vest care a luat-o si a dus-o in tara lui unde vor trai fericiti impreuna pana la adanci batraneti? A ajuns Luis in Canada la prietenii lui din Vancouver? Cert este ca nu ne-a batut niciodata la usa…

A fi anticomunist ȘI antifascist e o chestiune de bun simț

decembrie 5th, 2010

Moartea recentă a lui Adrian Păunescu i-a făcut pe mulți dintre admiratorii săi de durată sau de circumstanță să descopere “nuanțele”. Plecând de la distincția Păunescu-politicianul / Păunescu poetul, acești admiratori au ajuns pe căi ocolite la una dintre discuțiile fundamentale care nu se mai tranșează de aproape 21 de ani: ce a fost valoros și ce trebuie reținut din perioada de dinainte de 22 decembrie 1989.

Pe fondul austerității severe și al neîmplinirilor societății românești de azi, nostalgia pentru trecut – cel comunist sau fascist (sau amândouă) – a devenit tot mai frecventă. Reamintesc doar sondajele de opinie care arată cu regularitate că în jur de 2/3 dintre cei chestionați în România spun nu doar că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, dar și că sistemul comunist era unul bun, dar că era aplicat greșit în practică.

Există totuși o anume prudență în apologia făcută trecutului comunist. În afară de Ion Coja (cunoscut pentru apologia simultană a național-comunismului și a legionarismului și negaționist fanatic al Holocaustului), care a ajuns la concluzia bizară că în România experimentul comunist al lui Ceaușescu a reușit și de aceea trebuia să dispară (?!), puțini sunt totuși aceia care laudă pe față virtuțile sistemului comunist.

Și asta pentru că memoria oamenilor, deși începe să se estompeze, este totuși relativ proaspătă și deteriorarea brutală a nivelului de trai al anilor ’80, combinată cu absurditatea cultului personalității al lui Ceaușescu, nu poate fi complet escamotată.

În schimb e tot mai frecventă re-evaluarea pozitivă a perioadei 1964 – 1989, aceea a comunismului “național”, contrapusă celei dintre 1945 – 1964 (sau după unele variante până la sfârșitul anilor ’50)  a comunismului stalinist de import. Subtextul este clar nu doar naționalist, ci și antisemit, perioada de dinainte de 1964 fiind una “evreiască” (deși epurările antisemite au început chiar din 1952). Prin acest proces de “albire”, lideri ca Dej sau Ceaușescu, implicați fără rezerve încă după 23 august 1944 în procesul de comunizare și înfeudare a țării puterii de ocupație sovietice, devin peste noapte un fel de eroi naționali.

Istorie însângerată

Dar dacă în privința comunismului și a liderilor săi există un soi de reținere când e vorba de reabilitare, niciun fel de reținere (cu excepția acelora de natură juridică) nu mai există în privința fascismului românesc și a liderilor săi.

Corneliu Zelea Codreanu a devenit subiectul unei tentative de reabilitare din partea jurnalistului Ion Cristoiu, la o oră de vârf la TVR, ceea ce a stârnit un protest din partea unor personalități publice. Acest protest a stârnit reacții de iritare, inclusiv în paginile revistei ACUM  de tipul: “Lăsați-ne să ne re-evaluăm singuri trecutul!” – unde “noi” reprezintă românii “veritabili”, iar criticii sunt “străini” (citește “jidani”, “masoni” și alți termeni privilegiați de iritați).

Se vorbește de “idealismul” sau “romantismul” lui Zelea Codreanu și al legionarilor, a căror istorie “adevărată” ar fi fost denaturată de comuniști. Culmea e că printre cei mai mari adulatori ai legionarilor se găsesc foști istorici național-comuniști produși de școala Ilie Ceaușescu înainte de 1989.

În mod similar, se încearcă reabilitarea lui Ion Antonescu, care se dovedește însă problematică, dat fiind faptul că acesta este un criminal împotriva omenirii, confirmat nu doar de Raportul Comisiei Elie Wiesel de cercetare a Holocaustului din 2004, ci și de o decizie definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2007. În plus, cultul unor astfel de persoane ca și negarea Holocaustului este incriminat de Legea 107/2006 (nu că legea s-ar aplica, așa cum o demonstrează cazul lui Ion Coja).

S-a creat un reflex la unii așa-ziși anticomuniști ca atunci când denunți fascismul și manifestările sale specifice românești (Paulescu, A.C. Cuza, Codreanu, Sima, Antonescu) să te eticheteze drept “comunist”, așa cum comuniștii îi etichetau pe anti-comuniști sau pur și simplu pe non-comuniști drept “fasciști” după 1945.

Este un reflex generat de ignoranță și de neadecvare la realitatea anului 2010. Comunismul și fascismul au fost cele două ideologii care au făcut din secolul al XX-lea cel mai sângeros din istoria omenirii. De aceea este firesc ca în secolul al XXI-lea aceste două ideologii și promotorii lor – în România cei mai reprezentativi sunt Zelea Codreanu, Antonescu, Dej și Ceaușescu – să fie respinse și combătute cu vigoare.

Comunismul și fascismul NU sunt ideologii reformabile, ori accepți principiul urii de clasă sau cel al urii de rasă (etnice, religioase) și ești comunist sau fascist, ori le respingi categoric și atunci ești democrat. Nu există comunism sau fascism „lite”, tot așa cum o femeie nu poate fi pe jumătate gravidă.

Comunismul și fascismul nu sunt în realitate antagoniști. Ca să-i combați pe comuniști (atâția câți au mai rămas) nu e nevoie să te arunci în brațele fasciștilor, după cum, dacă vrei să-i combați pe fasciști (într-o revenire numerică și implict vocală la acest început de mileniu)  nu e nevoie să te aliezi cu comuniștii, ci pur și simplu să te situezi în tabăra democraților. Democrația a fost dintotdeauna adversarul cel mai tenace atât al fascismului cât și al comunismului, frații vitregi ai totalitarismului secolului XX.

La urma-urmei, dacă ai minime cunoștințe de istorie a ultimei sute de ani, a fi anti-comunist ȘI anti-fascist e pur și simplu un lucru de bun simț. Iar celor care încă mai vor să experimenteze cu variante modificate ale celor două ideologii totalitare le spun: AJUNGE, a curs destul sânge, nu mai avem nevoie de cobai umani pentru ca voi să siluiți realitatea în tiparele absurde ale acestor creații aberante de idei ale unor minți bolnave.

Milgram redivivus

decembrie 5th, 2010

S-a scris atâta despre Experimentul Milgram, încât mi-e teamă să nu-i plictisesc pe unii dintre dumneavoastră începând subiectul de reflecţie pe care vi-l propun în această săptămână cu o descriere sumară a lui. Pentru orice eventualitate, voi pune cu litere italicizate explicaţia iar pentru cei care doresc toate amănuntele, iată şi un link:  http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment.

Aşadar, Stanley Milgram, psiholog la Universitatea Yale, a avut ideea de a vedea cât de departe merge obedienţa faţă de autoritate, în contra-curent cu bunul simţ. El a simulat un studiu de memorie în care un „profesor” şi un „student” care nu se cunoşteau între ei erau puşi să urmeze un protocol de tipul „instructaj-răspuns”. Întrebările fiind din ce în ce mai grele, „studenţii” făceau greşeli. Dar protocolul mai avea chipurile o prevedere, şi anume aceea de a se stimula memoria „studenţilor” prin impulsuri electrice de voltaje din ce în ce mai mari, mergând până la 450 de volţi. Mai multe greşeli, „voltaj” mai mare (cuvântul voltaj apare între ghilimele deoarece nici unul dintre „studenţi” (în realitate, unul şi acelaşi actor) nu primea în realitate impulsurile punitive administrate de „profesori”.


În timpul experimentului, pentru „profesorii” care creşteau voltajul, s-a asigurat şi simularea unor gemete din partea „studenţilor” lor.  Iar dacă, auzind aceste gemete, „profesorii” începeau să aibă unele ezitări, un moderator prezent la experiment, întruchipând „autoritatea”, le spunea, în ordine crescendo: „Te rog continuă”, „Experimentul cere să continui”, „Este absolut esenţial să continui”, „Nu ai de ales, trebuie să continui”. Dacă, în pofida acestor îndemnuri venite de la „autoritate” „profesorul” dorea să întrerupă, experimentul lua sfârşit pentru subiectul respectiv.


Înainte de a face experimentul, Milgram a făcut un sondaj printre studenţi şi a determinat că toţi cei care au răspuns sondajului consideră că doar 3 la sută dintre „profesori” vor fi în stare să administreze „pedeapsa maximă” de 450 de volţi „studenţilor” din experiment. Rezultatul experimentului însă, arată că 65% dintre „profesori” au mers până la a administra şocuri electrice de 450 de volţi, cu mult peste valoarea care ar putea ucide pe cineva. Un singur participant a refuzat categoric sa continue administrarea şocurilor, înainte de atingerea pragului de 300 de volţi. Repetări ale experimentului în diferite medii sociale şi ţări au indicat variaţii nesemnificative ale procentului iniţial determinat, de 65%.

Aşadar, este dovedit că, având o scuză, 65 +/- procente dintre oameni nu ar ezita să-i pedepsească pe alţii peste limitele suportabilului ori chiar să-i ucidă.

Permiteţi-mi, dragi cititori, să coroborez rezultatele acestui experiment celebru cu fapte cât se poate de reale din prezentul şi din istoria noastră recentă.

Publicam săptămâna trecută un lung interviu cu Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe (Babu) Ursu, omul care ar fi trebuit să reprezinte obiectivul unic de clarificare pentru lupta întregii societăţi civile din România, nu doar a fiului lui. Puţini ştiu că l-am cunoscut personal pe Babu, iar dacă am ajuns şi eu la „Rahova”, la câţiva ani după ce el deja nu mai era printre noi, este şi datorită curajului insuflat de drama lui.

Cum se explică însă osârdia cu care ucigaşii lui Babu au fost protejaţi de sistemul juridic din România după 1989? Simplu. Ei au comis acea crimă la ordin, ascultând de o autoritate, iar autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi după 22 decembrie 1989 şi mai este şi astăzi.

Îl ascultam consternat pe Vladimir Tismăneanu la telefon, citindu-mi cea mai recentă scrisoare de ameninţare cu moartea pe care a primit-o. Autorul sau autorii ei se simt la adăpost de orice pedeapsă şi îşi vor continua ameninţările, dacă nu vor încerca poate chiar mai mult (realizez asta datorită limbajului folosit). Pentru că nu sunt de capul lor, sunt sub umbrela unei „autorităţi” şi se simt protejaţi şi moral şi juridic, la o adică.

La scurt timp după mineriada din 11-13 iunie 1990 am fost şi am realizat nişte secvenţe documentare pentru un film britanic despre România, chiar la Petroşani. În timpul unei filmări la ieşirea/intrarea din/în schimb îi întreb pe mineri: „Cine v-a adus la Bucureşti pe 13-15 iunie?” Răspunsul este foarte prompt: „Securiştii şi activiştii”. Aşadar şi în acest caz, autoritatea care le-a dat ordinul era la putere şi înainte de 11 iunie 1990, şi după, şi mai este şi astăzi.

Nenumărate exemple ar putea continua. Poate mă ajută şi ecourile în acest sens. Găsiţi-mi o explicaţie a sărăciei rezultate din actele de incompetenţă, nepotism şi lipsa de aplicare a legilor anticorupţie, alta decât aceea că autoritatea sub mantia căreia se produc aceste crime este una şi aceeaşi cu cea care ar trebui să le oprească! Au fost la putere înainte, la putere sunt şi astăzi. Dinastia continuă.

În acest tablou, cei care îşi găsesc scuza obedienţei faţă de o autoritate în admiraţia fată de ideologia legionară, în naţionalismul feroce prin care prezintă fenomenele asociate globalizării drept un pericol fatal pentru omenire, în xenofobie, negaţionism şi multiple alte diversificate forme de refuz al alterităţii, sunt secundari.

Ei reprezintă o variaţie faţă de experimentul lui Stanley Milgram. Ei produc un sentiment de importanţă societăţii civile, dându-i tot la câteva zile motive să se ofenseze, să semneze liste, să încălzească firele Internetului, în timp ce adevăraţii călăi ai românilor le administrează şocuri de 450 de volţi, prin interpuşi obedienţi, plătiţi.

Şi, bineînţeles, o altă diferenţă faţă de experimentul Milgram este că atât gemetele populaţiei cât şi şocurile electrice (pedeapsă pentru neînsuşirea unei lecţii care oricum n-are sens) SUNT REALE.

Miculaşul cel Adevărat

decembrie 5th, 2010

Abia a început luna decembrie că oraşul a şi fost împânzit de ghirlande luminoase, magazinele s-au umplut de dulciuri de sezon, rafturile sunt doldora de jucării cu sclipici, globuri şi ornamente de Crăciun.

În aşteptarea Miculaşului

Nu se mai ţine cont de ordinea firească a lucrurilor, de gradaţia menită să sporească uimirea şi bucuria copilului. Totul e de-a valma. Au dat iama în galantare moşii de ciocolată de toate mărimile, au apărut pe tarabe moşii cu mantiile roşii, moşii ornament, moşii care îngână colinzi electronice, moşii cât un stat de om care-şi agită mâinile şi invită lumea să intre în magazin, moşii căţărători pe balcoane…

Ce frumoase erau timpurile copilăriei mele când atmosfera misterioasă a sărbătorilor începea în primele zile de decembrie, cu acele pachete de dulciuri învelite în celofan roşu pe care avea să le pună în geam Moş Niculae (sau Miculaş cum i se spune în Ardeal) şi joardele din lemn de alun, spoite cu „Lunar” auriu şi argintiu !

Pe cinci decembrie curăţam cu peria toate încălţările – de la sandale şi până la cizmuliţe – le dădeam cu cremă de ghete „Guban”, le lustruiam cu o cârpă moale până străluceau ca oglinda şi apoi le aşezam între ferestre. În ultima clipă mai adăugam şoşonii, papucii de pâslă şi pantofiorii păpuşii Tamara. Apoi închideam cel de al doilea rând de geamuri, îmi luam pijamaua şi mă duceam la culcare, hotărâtă să mă prefac că dorm aşteptând cu respiraţia tăiată  să apară la geam…Miculaşul sau Moş Niculae. Dar întotdeauna planurile mele erau dejucate de Moş Ene şi mă trezeam de-abia dimineaţa şi, oricât de devreme ar fi fost, dulciurile fuseseră deja aşezate în sandale, pantofi, ghete, cizme şi papuci. Până şi în pantofiorii Tamarei era câte o ciocolată „Pitic!!

Printre copiii mai mari circula zvonul că Miculaşul nici nu există şi cadourile ar fi puse de părinţi şi bunici. Nevăzându-l niciodată, intrasem şi eu la bănuieli aşa că mi-am propus să-i dau ceva în dar, poate astfel am să-l determin să rămână la noi şi să-l cunosc personal. După îndelungi cugetări şi o ofertă destul de subţire, am decis să-i împachetez într-un şerveţel de damasc un pumn de zahăr cubic, mai exact câteva batoane alcătuite din mai multe cuburi de zahăr lipite între ele. Am anunţat-o şi pe bunica să nu se mire de dispariţia şerveţelului şi a zahărului (cumpărat pe tichet). Ea mi-a spus că gestul meu e demn de laudă, dar se îndoia că  Miculaşul, grăbit să ajungă pe la toţi copiii, ar avea timp de zăbavă. Era sigură, însă, că zahărul îl va ajuta să prindă puteri pentru a-şi continua drumul pe la casele altor copii. Am stat ce-am stat de veghe, dar până la urmă m-a cotropit somnul şi pe când m-am trezit Miculaşul trecuse de mult pe la fereastra mea. Sandalele, pantofii, ghetele, şoşonii, papucii şi pantofiorii Tamarei erau pline de cadouri, iar pe mine mă aştepta o scrisoare pe care mi-a citit-o Bunica. „Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine! Miculaş” . Aveam dovada scrisă care spulbera orice suspiciune privitoare la existenţa Moşului Niculae. 

Peste ani aveam să intru şi eu în pielea Miculaşului care lăsa noaptea daruri în ghete, într-o vreme când procurarea dulciurilor îţi punea la încercare tenacitatea de a sta la cozile interminabile din faţa magazinelor pentru a cumpăra o ciocolată fadă sau câteva portocale sfrijite. Răsplata primită de Miculaşul (care eram) se materializa în surâsul fiului meu în pijama  care descoperea dulciurile din ghetuţele înşirate lângă uşă (între timp dispăruseră şi geamurile duble).

De atunci îmi îndeplinesc acest rol cu perseverenţă şi plăcere. Şi acum, în ajun de Sf. Niculae, mă perind  prin magazinele aglomerate din Cluj, decorate cu ghirlande, înţesate cu ornamente şi moşi de toate felurile. Cumpăr câteva cadouri simbolice de pus în ghetele celor dragi. Pe stradă mă întâmpină comercianţii ambulanţi de bastoane din material plastic, înzorzonate şi vopsite în culori stridente, vândute pe post de joardă.  Nici prin gând nu-mi trece să achiziţionez aşa ceva şi mă îndrept către casă. La coborârea din autobuz, în colţul faimoasei mele străzi Donáth, întâlnesc un băiat cu un mănunchi de nuiele de alun spoite cu vopsea argintie (nu poate fi „Lunar”, pentru că aşa ceva nu mai există!). Mă opresc să cumpăr o joardă, încredinţată că acest emisar mi-a fost scos în cale de Miculaşul cel Adevărat, care este gând în gând cu mine şi-mi zâmbeşte şăgalnic peste timp.

mai bine tu

decembrie 5th, 2010

Poem de Mihail VAKULOVSKI

Născut la Chişinău. (10 august 1972)

poet, dramaturg, eseist, editor, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

văd tineri cu Che Guevara pe piept

tatuaţi cu Che Guevara

lideri politici cu Che Guevara pe tricouri

oligarhi cu Che Guevara pe portofel

cântăreţi Che Guevara

poeţi Che Guevara

ce de-a Che Guevara

veneam la lucru şi un bătrân aurolac dormea dus

sub o bancă din parcul de alături

iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul

îi liniştea visele

îi pregătea gânduri limpezi

amintiri frumoase pline de viaţă

speranţe mincinoase

tineri tineri tineri cu Che Guevara

în cap

Che Guevara care omora copii

decât Che mai bine Lenin

decât Hitler mai bine Lenin

decât Stalin mai bine Lenin

decât Lenin mai bine Jim Morrison

decât Jim mai bine Jerry

decât Jerry mai bine Henry Miller

decât Henry mai bine uită-te în jur

la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi

la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti

uită-te în jurul tău

şi gândeşte-te la tine

gândeşte-te un pic mai mult la tine

gândeşte-te la tine

– din volumul antologic îngrijit de Igor Ursenco:

„Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană”

Pentru comenzi www.edituralimes.ro

Plimbare cu trăsura

decembrie 5th, 2010

Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase

Să facem o plimbare cu storurile trase

Când soarele apune în suflete solemn

Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn

Avem zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară

Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu: din ceară

Şi se fereşte straşnic să calce pe termite

Căci datoria lui atât e: să imite

Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii

De care n-au să ştie vreodată invitaţii;

Să-ţi iei bilet de voie căci părăsindu-ţi locul,

Figura de ansamblu n-o afectează jocul

Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite

Cum picură tăcerea în seri din stalactite

Vom merge relaxaţi, aşa numai la trap

Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap

Că inima nu are de ce să ne palpite:

Noi suntem manechine cu arcuri ruginite

Dragă copilărie 2 (Obraznica Paulina)

decembrie 5th, 2010

Vroiam să mă înscriu la şcoala de băieţi frumoşi.

Cu ochii înţepeniţi în oglindă,

Îmi udam părul în fiecare dimineaţă.

Dinţii mi-i spălam mai rar; cu degetul şi cu sare.

Nemții luaseră periuţele şi pasta de dinţi când s-au retras pe aliniamentul Carei-Satu Mare.

Degeaba îmi arunca obraznica Paulina:

„Nu te mai da mare, Păcală!

Eşti înalt şi slab ca un cocostârc.”

Voiam să fiu ca Traian, împăratul romanilor.

Am început să mă bărbieresc dintr-a cincea cu briciul tatei, Rostfrei, adus de pe front de la Kursk,

Dar mă temeam ziua de gâşte şi noaptea de visele cu strigoi.

Doar mama, Dumnezeu să o ierte, îmi zicea „Prinţul mamei.”

M-am încrezut; m-am luat după ea.

Am început să leg znopii la Alom pe mirişte ca un bărbat,

Să merg singur cu căruţa după lemne la pădure la Zirea.

Mă spălam dimineaţa în zăpadă în picioarele goale.

Ei, plămânii mi s-au înceţoşat mai târziu, iarna următoare.

În vară Traian a intrat la horă.

Îi adusese taică-său laiber nou; lucra la mină la Anina.

Eu mă mutam din spital în spital.

Acum sunt mult mai bine.

Tot nu am uitat-o pe obraznica Paulina.

tango albastru

decembrie 5th, 2010

şi între noi paşi de dans
răsuciri
răzvrătiri de pasiuni
de dorinţe

arbitrul a plecat în concediu
îndiguirile au dispărut
orhideea are parfumul trupului tău
crinul
prospeţimea buzelor
dulcea dragoste-ca o eşarfă purtată pe umăr

tango albastru
pe unduiri de simfonii sacre
culoarea şi transparenţa valurilor
în boabe sidefii de tandreţe

suspinele
zilele necoapte
vor fi stropite cu aghiasma unei îmbrătişări
cu taina unui sărut

şi între noi aceeaşi respiraţie

Azi, despre drepturile soldaților!

decembrie 4th, 2010

Așteptând o critică călduroasă

decembrie 3rd, 2010

Guvernul a avizat „iniţiativa Prigoană” privind denumirea oficială de „ţigan”

decembrie 3rd, 2010

În şedinţa din 2 decembire Guvernul României  şi-a dat avizul (consultativ) favorabil, privind iniţiativa legislativă  a deputatului Silviu Prigoană întitulată Propunere legislativă privind terminologia oficială utilizată pentru etnia romă. Textul propunerii sună astfel: În documentele emise de instituţiile din România cu referire la persoane de etnie romă/ţigănească, denumirea va fi de ţigan/ţigancă. Atribuirea de conotaţii negative la folosirea cuvântului este interzisă. În expunerea de motive deputatul face trimitere la confuzia creată la nivel internaţional  între etnia romilor şi ţara cu numele de România. 

Surse guvernamentale au declarat agenţiei Mediafax că în decizia luată s-au bazat pe recomandarea Academiei Române care a transmis Guvernului că: termenul „ţigan” reprezintă „numele corect al acestei populaţii transnaţionale”.

Pe de altă parte Ministerul de Externe a transmis Guvernului că iniţiativa nu permite atingerea scopului invocat, de a pune capăt confuziei generate pe plan internaţional de similitudinea dintre numele României şi al naţiunii române, pe de o parte, şi romi, pe de altă parte. Dacă o astfel de confuzie există în rândul cetăţenilor străini, ea nu va fi eliminată prin înlocuirea termenului ‘rom’ în România, întrucât decizia autorităţilor române nu va produce efecte pe teritoriul altor state. Prin urmare, cetăţenii străini vor continua să utilizeze termenul corespunzător celui utilizat actualmente în limba română (de exemplu, ‘Roma’ în limba engleză, ‘les romes’ în limba franceză”)

În protestul dat publicităţii sub genericul „Noi suntem romi”, organizaţiile nonguvernamentale ale romilor trec în revistă argumentele etimologice şi istorice care pledează în favoarea termenului de rom şi reamintesc că în 1995 Ministerului Afacerilor Externe a propus, printr-un memorandum, înlocuirea termenului de „rom” cu cel de „ţigan”, din aceleaşi raţiuni ca şi cele din iniţiativa legislativă a deputatului Prigoană. Ca urmare a unei serii de consultări cu instituţiile româneşti şi organizaţiile internaţionale, în februarie 2000 Ministerul Afacerilor Externe a recomandat, printr-un al doilea memorandum, personalului din centrale şi misiunile diplomatice ale României, dar şi celorlalte instituţii ale administraţiei centrale, folosirea cu precădere a termenului „rom”.

Film documentar şi expoziţie de fotografie despre Teatrul Baraşeum

decembrie 3rd, 2010


Film documentar şi expoziţie de fotografie despre Teatrul Baraşeum

Ierusalim, Tel Aviv, Haifa  (9-11 decembrie 2010)

Documentarul „Şi s-au dus ca vântul…” (2010, România, regia Radu Gabrea şi Costel Safirman) va fi proiectat în cadrul Festivalului Internaţional de Film Evreiesc de la Ierusalim, în prezenţa realizatorilor. Premiera filmului va avea loc în data de 9 decembrie 2010, la orele 19:00 (Cinemateca din Ierusalim) şi va fi precedată de un tribut special adus Teatrului Baraşeum, constând în interpretarea unor fragmente din spectacolele jucate pe această scenă. Va participa actriţa Lia König, acompaniată de pianista Miriam Reznik-Wolf.

Tot în data de 9 decembrie, la orele 18:30 (în foaierul Cinematecii din Ierusalim) va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografie documentară, intitulată „Baraşeum – un teatru evreiesc în umbra războiului” (curator Costel Safirman). Expoziţia va fi deschisă pe toată perioada Festivalului Internaţional de Film Evreiesc, 4-10 decembrie 2010.

Alte proiecţii sunt programate la Cinemateca din Tel Aviv – vineri, 10 decembrie 2010, orele 18:00, şi la Cinemateca din Haifa – sâmbătă, 11 decembrie 2010, orele 19:00. Ambele proiecţii sunt urmate de o sesiune de Q&A cu realizatorii documentarului.

Detalii proiecţii:

Cinemateca din Ierusalim 9.12.2010 19:00 Cin.1
Cinemateca din Ierusalim 10.12.2010 12:00 Cin.4
Cinemateca din Tel Aviv 10.12.2010 18:00 Cin. 1
Cinemateca din Haifa 11.12.2010 19:00 Cinematecă

Seria de evenimente este organizată de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în colaborare cu Cinemateca din Ierusalim / Festivalul Internaţional de Film Evreiesc, Cinemateca din Tel Aviv şi Cinemateca din Haifa.

Teatrul Baraşeum este un fenomen unic în istoria teatrală internaţională.

În august 1940, în timpul lui Carol al II-lea şi al guvernului Gigurtu, s-a decretat excluderea tuturor actorilor şi oamenilor de teatru evrei din teatrele româneşti. La scurt timp, în septembrie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului naţional-legionar al lui Antonescu şi Horia Sima, s-a emis un nou decret care menţinea prevederile decretului anterior, dar care, în acelaşi timp, permitea crearea unor teatre evreieşti cu personal exclusiv evreiesc. Condiţiile de funcţionare erau următoarele: spectacole în limba română (idişul era total interzis), sever cenzurate de autorităţi pentru a nu avea conţinut ”antinaţional şi antiromânesc”; de asemenea, era interzisă punerea în scenă a autorilor români. După îndelungi insistenţe şi cu sprijinul lui Liviu Rebreanu, la vremea respectivă director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la 1 martie 1941 a luat fiinţă Teatrul Baraşeum din Bucureşti, spectacolul inaugural fiind oferit de celebrele surori Henrietta şi Teodora Gamberto, „Ce faci astă seară?”. Baraşeum a activat pe toată durata războiului în condiţii grele, dar succesul raportat de actorii evrei a adus la Baraşeum un public numeros, multe personalităţi ale vieţii culturale româneşti participând la aceste reprezentaţii.

Odată cu abolirea legislaţiei anti-evreieşti, în 1945, Teatrul Baraşeum şi-a încetat activitatea, iar trupa a fost preluată de Teatrul Alhambra-Excelsior, actualul Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.

Câinele soacrei

decembrie 2nd, 2010

Amărăciune în Anglia cu privire la organizarea Cupei Mondiale 2018

decembrie 2nd, 2010

Oficialitățile și suporterii au reacționat cu amărăciune la decizia FIFA de atribuire a organizării Cupei Mondiale la fotbal din 2018 Rusiei. Candidatura Angliei a obținut doar două din cele 22 de voturi ale comitetului executiv și a fost eliminată din primul tur de scrutin.

În al doilea tur, Rusia a obținut majoritatea absolută în fața celorlalte două candidaturi comune, Spania-Portugalia și Olanda-Belgia. Organizarea Cupei Mondiale din 2022 a fost atribuită Qatarului.

Unele voci au atribuit o mare parte a responsabilității eșecului presei britanice care a publicat în ultimele luni acuzații de corupție la adresa unor dintre membrii comitetului executiv FIFA.

Premierul britanic David Cameron, care împreună cu prințul William, nepotul Reginei Elisabeta a II-a și fotbalistul David Beckham a purtat o ofensivă de șarm de ultimă oră, a declarat că nu știe ce altceva mai putea face Anglia pentru a obține organizarea Cupei Mondiale din 2018.

Dar șeful echipei care a pregătit dosarul candidaturii, Andy Anson, a dat vina pe toată lumea: pe FIFA pentru că a organizat atribuirea simultană a două cupe mondiale și pe membrii comitetului executiv care au votat tactic împotriva Angliei.

Același Andy Anson care acuzase BBC-ul că nu ține cont de interesul național atunci când a decis să difuzeze emisiunea de investigație Panorama cu doar patru zile înaintea luării deciziei de către FIFA. În emisiune erau acuzați patru membri ai comitetului executiv, inclusiv vice-președintele FIFA, Jack Warner, de corupție în legătură cu procesul de selecție a candidaturilor și a vânzării ilegale de bilete în avans.

Și aceasta după ce doi membri ai comitetului executiv, Amos Adamu, din Nigeria, și Reynald Temarii, din Polinezia, fuseseră suspendați ca urmare a acuzațiilor de corupție publicate în urmă cu circa două luni de duminicalul londonez Sunday Times (vezi http://www.acum.tv/articol/18972).

Deși oficialitățile FIFA au negat de mai multe ori că rolul presei britanice ar avea un impact negativ asupra șanselor Angliei, e posibil ca unii membri ai comitetului executiv să se fi gândit de două ori la impactul acestei prese a cărei independență și intransigență față de corupție este binecunoscută.

Contrastul cu Rusia a fost altfel evident. Premierul Vladimir Putin a anunțat că nu va mai fi prezent la ceremonia de la Zurich și a acuzat în mod aluziv presa britanică de “murdărirea” demnitarilor FIFA. E posibil ca această atitudine să fi influențat câteva voturi în comitetul executiv.

Până la urmă însă, chiar dacă Rusia nu are încă dotările rivalilor săi nenorocoși, FIFA a decis să atribuie organizarea Cupei Mondiale din 2018 și 2022, în premieră unor țări din estul Europei și Orientul Mijlociu.

Ca și cu Africa de Sud în 2010, FIFA, un organism cu mai mulți membri decât ONU, a dorit să extindă aria de implicare în organizarea turneelor finale. Și acest lucru, mai mult decât orice influență presupus negativă a presei britanice, pare să fi înclinat balanța în defavoarea Angliei.

Despre trecutul utilizabil. Reflecții de 1 Decembrie

decembrie 2nd, 2010

O democratie nu se poate cladi pe amnezie, pe ignorarea si falsificarea trecutului. In magistrala sa istorie a Europei de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, regretatul Tony Judt insista asupra necesitatii recuperarii si cultivarii a ceea ce se numeste trecutul utilizabil, deci acele secvente istorice care se sustrag zonelor nebulos-colectiviste si care ingaduie, ori chiar sustin, constituirea si apararea unui patriotism luminat.

Asa au stat lucrurile in Germania dupa infrangerea nazismului cand s-a reluat continuitatea intrerupta cu statul de drept si cu democratia Republicii de la Weimar (minus erorile legislative care au facilitat ascensiunea lui Hitler si a NSDAP). In acest spirit, mi se pare extrem de importanta accentuarea mostenirii morale, politice si intelectuale a unor Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Constantin Titel Petrescu si Corneliu Coposu. In istoria Romaniei, ziua de 1 Decembrie este un reper indelebil, o borna identitara menita sa inspire loialtitati, adeziuni, solidaritati (dar si dubii, adversitati si contestari, precum in anii 50 cand Romania Mare era considerata “stat imperialist”).

Textul poate fi citit in volumul meu “Irepetabilul trecut”, o carte dedicta memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparuta in prima editie la Editura Albatros in 1994, iar in a doua editie, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, la editura Curtea Veche, in 2008. Iuliu Maniu a fost de fapt marele partizan al unei Romanii constitutionale in care natiunea este o cladire civica, iar nu una biologica ori religioasa. Pentru Maniu si mai tarziu pentru Corneliu Coposu, disjunctiile naeionesciene intre “român” si “bun român” sunau absolut fals. Românitatea nu se decreta de catre vreo auto-proclamata instanta purtatoare de drept divin, ci era parte a unui contract in care individul este recunoscut in deplina sa demnitate civica. Trecuti prin experienta discriminarilor si excluziunii, fondatorii Romaniei Mari nu doreau impilarea cuiva. Scriam atunci si mi se pare ca merita reluate aceste cuvinte: “Iuliu Maniu, barbat de stat de altitudine europeana si si ganditor politic remarcabil, a sesizat cu o rara perspicacitate primejdiile ascunse in proiectul comunist.

Educat in atmosfera liberala a Europei Centrale, venerand principiile statului de drept, teoretician si practician al principiului tolerantei intelectuale, el nu a nutrit nici o amagire privind planurile comuniste. A inteles ca orice utopie este o exagerare periculoasa, o aroganta sfidare a realitatii care, odata tradusa in program politic concret, nu poate sa duca decat la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a stiut ca statul national este amenintat in insasi fiinta sa de catre ideologia mesianic-bizantina a Cominternului. El nu s-a indoit ca bolsevismul cultiva, intr-o varianta camuflata de glazura doctrinara marxista, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova”. Incheiam acea prelegere cu urmatoarele idei: “Numai printr-o optiune democratica sincera si perseverenta, prin respectarea drepturilor individului si protejarea minoritatilor, prin eradicarea mostenirii securist-comuniste si intronarea unei justitii independente, prin incurajarea pe toate caile a liberei intreprinderi si a initiativei private, prin inflorirea unei societati civile dinamice si increzatoare in sine, Romania va fi pe deplin parte reala a pluralismului european. Orice alta optiune ne va izola si ne va condamnala o lamentabila regresiune in provincialism, autrahie si alte dureroase rataciri”.

Nu idealizez perioada interbelica (de fapt nu romantizez nici o perioada istorica), dar atunci cand unii spun ca in Romania domneau bunul-plac, samavolnicia, coruptia si teama, ma grabesc sa le reamintesc ca era vorba de o democratie consitutionala atacata furibund, in insasi fibra ei, de catre extremele politice, de acele miscari revolutionare (comunismul si fascismul) pentru care ordinea burgheza trebuia distrusa fara mila si fara urma de ezitare.

Internationalismul mistic al comunistilor avea ca pandant nationalismul mistic al legionarilor. Ambele miscari revolutionare doreau sa “sfarseasca odata cu trecutul negru”. Ambele promiteau salvarea iminenta si imanenta. Democratia romaneasca a platit cu mult sange rezistenta impotriva atacurilor totalitare. Nu stiu alta tara din Europa de Est si Centrala unde sa fi fost ucise atatea personalitati democratice de varf. Intre 1920 si 1960, elita politica romaneasca a fost practic lichidata de actiunile extremistilor de dreapta si de stanga. Ideile acestor oameni nu au disparut, ele au renascut dupa 1989 ca parte a acestui trecut utilizabil de care avem o vitala, urgenta nevoie.

Cred ca 1 Decembrie simbolizeaza tocmai aceasta traditie persistenta si inepuizabila a unui stat de drept care respinge tranzactiile sordide, uitarea trecutului traumatic si umilirea persoanei umane.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/01/despre-trecutul-utilizabil-reflectii-de-1-decembrie/

La Chișinău a început goana după “voturile de aur”

decembrie 2nd, 2010

Rezultatul alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 28 noiembrie nu a adus o rezolvare crizei politice începute imediat după închiderea urnelor în scrutinul din 6 aprilie 2009, nerezultând nici de data aceasta o majoritate clară de 61 de mandate din 101 câte numără Parlamentul de la Chișinău, necesară alegerii Președintelui țării.

Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, a obținut 42 de mandate (cu 6 mai puțin decât la precedentele alegeri repetate, din 29 iulie 2009), Partidul Liberal Democrat (PLDM), al premierului Vladimir Filat, a obținut 32 de mandate (+14), Partidul Democrat (PDM) condus de Marian Lupu, are 15 (+2), iar Partidul Liberal (PL), condus de actualul președinte al Parlamentului și șef interimar al statului, Mihai Ghimpu, 12 (-3).

Un calcul rapid arată că cele trei partide ale fostei coaliții de guvernare Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – PLDM, PDM și PL – au obținut împreună 59 mandate, cu două mai puțin decât majoritatea necesară alegerii Președintelui Republicii.

Comuniștii, care rămân cel mai numeros partid din Parlament, deși au obținut cel mai slab rezultat în ultimii 12 ani, nu renunță la ideea revenirii la putere și practic singura lor opțiune realistă este o alianță cu PDM (partid care este din nou în poziția de a deține balanța puterii), condus de un fost deputat PCRM și președinte al Parlamentului între 2005 și 2009. Problema PCRM este că împreună cu PDM au doar 57 de mandate, fiindu-le deci necesare patru mandate de la PLDM/PL pentru alegerea președintelui.

Variante politice

Ideologic și realist vorbind, e mai ușor ca PLDM-PDM-PL să obțină două voturi “de aur” de la PCRM– în jargon politic chișinăuian – decât PCRM-PDM de a obține patru de la PDM-PL.

Între PCRM și PLDM/PL este o barieră foarte greu de trecut, dată fiind chestiunea identitară – PCRM este un partid românofob, pe când PLDM este un partid pro-românesc moderat, iar PL un partid naționalist românesc, condus de un unionist.

Rămâne partidul tampon PDM, partid pro-moldovenesc, dar nu românofob (cel puțin nu deschis), care ar putea atrage câțiva deputați din PCRM. Deja se vehiculează numele lui Igor Dodon, fost prim-vicepremier în cabinetul condus de Zinaida Grecianîi între 2007 – 2009. Dodon este cunoscut ca un “moderat” în PCRM, deși o vizită pe blogul său îi dezvăluie moldovenismul agresiv și românofob.

Un alt potențial candidat la “trădare” – alt termen uzual la Chișinău (dar folosit și la București) – este deputatul Eduard Mușuc, un fel de Coriolan Drăgănescu al politicii din Republica Moldova. După ce s-a plâns că a fost persecutat ani în șir de regimul Voronin, Mușuc a făcut pasul logic în 2009, după ce a fost debarcat din fruntea Partidului Social Democrat,  și s-a înscris în PCRM, fiind ales deputat la 6 aprilie 2009 pe lista acestui partid.

Au mai fost menționate și numele lui Sergiu Stati și Veaceslav Bondari, doi oameni de afaceri aleși pe listele PCRM, care teoretic ar fi mai ușor de atras de tabăra “pro-europeană”.

Dar PDM, chiar dacă atrage câțiva “transfugi” din PCRM, nu se simte extrem de confortabil într-o alianță cu PL, partid strident naționalist cu accente anti-rusești, fapt confirmat și de refuzul președintelui Ghimpu de a participa la summitul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Astana în Kazahstan, el cerând retragerea militară rusească din Transnistria și apelând și la sprijinul NATO în acest sens.

Iar PDM, spre deosebire de iulie 2009, are un lider de-facto în omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, practic finanțatorul partidului, numărul doi pe listă după Lupu, ceea ce constituie o imponderabilă în plus.

Goana după normalitate

Istoria goanei după “voturi de aur” la Chișinău nu inspiră tocmai optimism. De la schimbarea Constituției în 2000 și introducerea alegerii indirecte, de către Parlament, a șefului statului, în trei rânduri – 2000 și de două ori în 2009 – majoritatea necesară de 61 de mandate nu a putut fi întrunită și s-a ajuns la dizolvarea Parlamentului și la convocarea de alegeri parlamentare anticipate sau repetate.

Doar în 2001, când PCRM avea 71 de mandate și în 2005, când avea 56 și a beneficiat de sprijinul a trei partide de opoziție, a putut fi ales Președintele.

Sigur că logică ar dicta refacerea coaliției PLDM-PDM-PL, aflată în câștig de teren politic și cu un bilanț mai degrabă pozitiv al guvernării de un an.

O asemenea coaliție nu ar fi pe placul Rusiei, marele furnizor de energie al Republicii Moldova și fosta putere colonială. Totuși, în ultimul an, deși relațiile cu Uniunea Europeană și România s-au îmbunătățit dramatic, relațiile cu Rusia nu s-au deteriorat în mod proporțional, așa cum este tradiția geopolitică în regiune.

Un aranjament similar celui din vara lui 2009 – Filat premier, Ghimpu, președinte al parlamentului, Lupu candidat la președinție – ar fi în aceeași linie a logicii politice într-un stat normal. Dar așa cum s-a văzut în atâtea rânduri Moldova, cel mai sărac stat al Europei, nu poate fi considerat și unul (încă) normal, din perspectiva logicii democratice.

Mesaje de 1 Decembrie

decembrie 2nd, 2010

Vineri seara întorcându-mă foarte târziu de la ART EN CAPITAL organizat la Grand Palais, am constatat că primisem un e-mail pentru înscrierea imperativă online la ambasadă pentru ziua de 1 decembrie. Mult prea obosită, am încercat a doua zi dimineaţa. Din păcate, era o înscriere automată, sunt anunţată că înscrierile s-au terminat. Sun prietenii, cunoştinţele, secretariatul (nimeni nu răspunde), nimic, niciun răspuns pozitiv. O nesperată şansă apare marţi când primesc şi eu ca şi alţii un email în cadrul yahoo groups ADERF (Asociaţia studenţilor şi doctoranzilor români în Franţa). Vă reproduc:

[aderf_info] Fw : [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] bilete ambasada ziua Romaniei:

Doreste cineva o invitatie de doua persoane pentru miercuri seara la amabasada?

Anul acesta nu cred ca voi merge.

Père Razvan Andrei IONESCU”

Amicul S. pe care îl sunasem tot week-end-ul, îmi retrimite la rândul lui mesajul. Bineînţeles, răspund imediat şi mulţumesc anticipat.

Dar, bineînţeles, nu te duci la uşa nimănui neinvitat. Şi cu atât mai mult, nu dai buzna. Nici măcar la ambasadă. Stai cuminte acasă sau îţi faci alt program.

Miercuri seara primesc un alt mesaj pe care îl citesc consternată:

De: Razvan Ionescu <pr_razvan_ionescu@yahoo.fr>

Objet: [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] Dubla invitatie pentru asta seara la ambasada – adjudecata

À: ParoisseSteParaceveSteGenevieve@yahoogroups.com

Date: Mercredi 1 décembre 2010, 17h10

Va anuntam ca licitatia s-a terminat, in consecinta nu se mai pot receptiona oferte din partea publicului doritor. Sumele obtinute in urma atribuirii invitatiei celor doua fericite castigatoare vor fi varsate fara intarziere in contul parohiei noastre. Pentru anul urmator, data fiind popularitatea de care s-a bucurat initiativa noastra, ne gandim sa invitam ambasada sa ne ajute sa propunem spre licitare, in beneficiul parohiei, o serie larga de bilete de participare speciale avand ca bonus o legitimatie prin care sa se dea posibilitatea de a manca de ziua Romaniei, in incinta ambasadei, mancare de post.

Père Razvan Andrei IONESCU

Nu am ajuns niciodată la această parohie, mai mult, nu am cum să cunosc persoana, care din păcate, eram convinsă că este sigur o persoană demnă de toată încrederea, pe un forum serios de-altfel. Mai mult exprimându-mi consternarea, primesc un alt mesaj tot atât de voios:

De: Razvan Ionescu <pr_razvan_ionescu@yahoo.fr>

Objet: [ParoisseSteParaceveSteGenevieve] Dubla invitatie – la suite et point final

À: ParoisseSteParaceveSteGenevieve@yahoogroups.com

Date: Mercredi 1 décembre 2010, 17h58

Cer iertare, au aparut si primele consternari, cred eu legitime: „dar nu am stiut ca este vorba de o licitatie !?”. Cerandu-ne iertare, am putea propune ca masura compensatorie anularea contributiei financiare in conturile parohiei noastre (mai ales in schimbul acceptarii de a purta, pe toata durata receptiei din acesta seara, a bannerului tematic : „Contribuiti la constructia unei biserici a parohiei Sfanta Parascheva – Sfanta Genoveva”). Sper ca sunt in asentimentul parohiei noastre …

PS: Cele doua mesaje sunt adresate exclusiv celor care poseda simtul umorului. Ele nu pot fi interpretate in nici un chip in afara acestui context bine precizat.


Nu m-am aşteptat niciodată să primesc asemenea mesaj de la o faţă bisericească, mai ales că nu o cunosc. Ştiu însă că nu mă voi duce niciodată la această parohie. Nu numai de 1 Decembrie, în nicio altă zi din an.

P.S. Mi-am sărbătorit ziua cum am ştiut mai bine, cu amicii mei francezi. Am pus pe roate un salon internaţional de artă plastică într-o sală superbă în primăvara viitoare unde vor veni şi alţi artişti români.

Nu voi invita pe nimeni de la parohia Sfânta Parascheva – Sfânta Genoveva./strong>

Viitorul frontierelor

decembrie 1st, 2010

Cu gândul la una și mai mare

noiembrie 30th, 2010

Întâlniri multilaterale

noiembrie 30th, 2010

Douăzeci și cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

noiembrie 29th, 2010

Draga Andrei Ursu – se-mplinesc, azi, (scriam asta pe 17) 25 de ani de la uciderea tatalui tau in arestul Securitatii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilant al cazului.  Sa incepem cu omul care a fost Gheorghe Ursu.  Care sint cele mai vii amintiri care te leaga de el ?

Mi-e greu sa aleg… Cred ca n-am apucat – in atitia ani de cautare a dreptatii – sa-mi las libere, sau sa reconciliez inca prea bine, sentimentele, amintirile.  Am fost foarte apropiat de el; intreaga familie am fost foarte uniti. Uite – sint imaginile cind ma ducea, pe umeri, la statia troleibuzului 84, in drum spre bunici, la serialul de simbata seara (era vremea lui Forsythe Saga; si noi n-aveam inca televizor).

Bunicii aveau televizor – si voi, nu ?

Ne-am luat foarte tirziu.  Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, traiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Si oricum, tata prefera sa dea banii pe carti, spectacole, uneori – un tablou, sau sa-i pastreze pentru o excursie in strainatate. Era extrem de modest in sfera materiala; consecvent cu idealismul lui… Alfel, un om foarte generos. In anii ’60 se gindea, premonitoriu, inainte sa-l avem, si ca televizorul ar putea sa ne transforme putin in sclavii lui.  Curind se convingea: cel putin in anii ’80 televiziunea romana, cu propaganda si osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de indobitocire… Dar sa revin. Atunci, in anii ’60, era un ritual: in fiecare saptamina, “discutam” un alt subiect.  Groapa Marianelor din Pacific – cu pestii orbi din adinc; planete, super-nove, viteza finita a sunetului, a luminii. Si cea infinita a gindului. Mi-aduc aminte unele dintre „discutii” in detaliu.  Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reusea sa le explice undeva la limita intelesului meu. Apoi, bineinteles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabara pe plaja, constelatiile din drumul catre Mangalia sau Vama Veche, cintecele – pe care uneori le inventa pe loc… In fine, sint prea multe… nu-s pregatit pentru amintiri. Ar fi ca si cum as pune punct cazului juridic.  Ceea ce nu cred ca e cazul, si nici timpul, s-o fac.

Am citit in prefata lui la „Europa mea” – aparuta postum, in 1990 – cum reusea Gheorghe Ursu sa calatoreasca in Occident. Era de-o perseverenta incredibila: cereri peste cereri, incepind la Institutul unde lucra si sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, si pina la… Comitetul Central !  La fel de impresionanta era si frugalitatea lui: un salam de Sibiu si citeva rotocoale de brinza topita pentru intreaga excursie de 30 de zile.  Un calator cu adevarat pasionat.  Ce il atragea cel mai mult in Vest ?

Libertatea, in primul rind. Putea sa respire. Arta, cultura, decenta oamenilor, a strazii. Rationalitatea si eficienta sistemului.  Dar nu toate aspectele societatii capitaliste; de pilda, deplora consumerismul, cultul inavutirii. A fost un intelectual de stinga toata viata; un stingist “de centru” (ca sa-l parafrazez putin pe Cosasu) care si-a dat seama foarte devreme – inca din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut inconjurat de cartile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu stiu cit de bine a fost inteles in Romania, mai ales in anii 90.  Erau anii cind stinga era cam confudata cu comunismul.  Care nu putea fi combatut, se vede treaba, decit daca erai de dreapta.  La Paris, tata avusese dispute aprinse cu nationalisti mistici romani (era un spirit universalist, umanist si cartezian indomptabil). La fel de mult il deranjau intelectualii francezi din stinga dogmatica, mioapa – care nu realizasera inca (sau nu vroiau sa realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemanatoare, in multe privinte, cu dictaturile fasciste.

Din acuzatiile aduse de securisti, rezulta ca “intretinea legaturi cu elemente din emigratia reactionara romana de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Libera’, de la care a primit si introdus in tara… tiparituri cu continut anticomunist”… Cu cine se veda, ce aducea ?

Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca; Gelu Ionescu, Camil Baciu, si altii.  Aducea reviste – Ethos, Limite, carti – Arhipelagul Gulag, etc. O data a venit cu o distrugatoare caricatura a dictatorului facuta de George Parjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenti parizieni.  Atunci a inceput sa-si puna problema cum ar putea sa multiplice aceste materiale – si sa le distribuie.

Inteleg ca a tinut afise “dusmanoase” la servici…

Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iata – un om de stinga…); ceva in legatura cu pericolul ca un lider sa ramina la putere mai mult de cinci ani… Ceausescu era de vreo 15 ani cirmaciul suprem. Securistul institutului venea din cind in cind si i-l lua… Inghetau colegii.  Tata facea altul si-l punea in acelasi loc.  Spunea ca e dreptul lui sa citeze din eliberatorul Americii Latine…

A vorbit la Europa Libera ?

Nu, dar a trimis doua materiale – unul despre cutremur, celalalt despre o conferinta a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, in decursul mai multor emisiuni. In dosarul de urmarire informativa at tatei am gasit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat si in anii astia, parca in “22”. Securistii erau inebuniti sa afle filierele prin care le-a scos din tara.  A incercat sa trimita si altele, inclusiv un manifest/denunt al masurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus si eu sa vorbesc cu o fata recomandata de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gindisem ca fiind mai tinar, eu bat mai putin la ochi. N-a tinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceausista foarte tare.  Insa primul material, legat de cutremur, a fost a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securisti.  De fapt, il suspectau de mult ca el era autorul. Declansasera o actiune de urmarire asupra lui, cu numele de cod “Calatorul”, inca din anii ’70. Materialul descria in detaliu, cu citate, modul criminal in care a sistat Ceausescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur.  Era un adevarat rechizitoriu.  Securistii erau turbati. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crima: pusese in primejdie viata a mii de locatari ai acelor blocuri, cind a dat ordin sa se tencuiasca doar exterioarele. Nu-i placea sa vada schele pe bulevard, cind se ducea in vizita la santierul Casei Poporului.  Tata – care era sef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria –  asistase pe viu, intr-o sedinta de pomina, la ordinul criminal.  De asta a putut sa-l citeze verbatim.  Refuzase, evident, sa semneze sistarea proiectului. Intrase in conflict cu sefii, cu ministrul; toti stiau ca tencuirea fara consolidare e o nebunie; si toti si-au tinut pliscul.  Asa a ajuns tata sa scrie materialul pentru Europa Libera – era un imperativ moral. In ’77 a incercat sa trimita scrisoarea prin altii; n-a reusit. Pina la urma a dus-o singur, in ’78.  Securistii au refuzat initial sa-i dea pasaport; pina la urma a scris la Scinteia. Despre dreptul lui ca cetatean al unei tari libere sa viziteze alte tari prietene… etc.  I-au dat drumul probabil ca sa scape de el, s-or fi gindit sa nu faca scandal mai mare.

Trebuie c-au regretat… Vad aici in raportul DSS din 1985 ca “a desfasurat o intensa activitate de propaganda dusmanoasa prin actiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propaganda reactionara din strainatate”, si ca “intretinea legaturi apropiate cu unii scriitori care se afla in atentia organelor de securitate pentru conceptiile lor dusmanoase”.  Despre cine era vorba ?

Unii din ei erau prieteni de-o viata.  Printre cei din tara – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosasu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Raducanu, Sorin Vieru.  In afara, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Balanescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu.  La Paris ii cunoscuse pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Se imprietenise, in tara, cu Geo Bogza. Tata simtea ca trebuie facut “ceva”; scrisese acel manifest/denunt al dictatorului, pe care n-a putut sa-l scoata; i l-a aratat lui Bogza, in speranta ca fie el, fie Jebeleanu (care era delegat in Marea Adunare Nationala), ar fi avut curajul sa-l citeasca in plenul unei sedinte majore; evident, stiind ca cei doi scriitori, date fiind statura si virstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit.  Un fragment de jurnal despre o discutie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat si publicat in “22”.

A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestarii lui Babu ?

Nu. Citiva s-au speriat insa, lucru firesc. Nina Cassian a ramas din cauza asta in Statele Unite.  Dar nici unul n-a fost intrebat, si nicidecum anchetat, din cite stiu eu, in legatura cu jurnalul tatei.  Uite ce s-a-ntimplat: in viziunea securistilor, e clar ca Babu era un personaj periculos. Printre altele, ii interesa episodul “pusca cu luneta” din jurnal. Tata discutase si cu mine posibilitatea procurarii pieselor pentru o arma, si aducerea lor, una cite una, cu ocazia diverselor excursii in strainatate (avusesem si eu ocazia sa calatoresc, cu lotul de inot). In fine, a fost mai mult o idee abstracta decit un plan; dar cred ca tata ar fi facut-o, daca ar fi avut posibilitatea; imi spusese: “chiar daca sint prins, ar merita: mor eu, dar poate scapa 20 de milioane de paranoicul asta”…  Asa ca in jurul lui, securistii incercau sa descopere un intreg lant clandestin de rezistenta; prea avea multi prieteni; si unii – destul de cunoscuti.  Dar tot ce era scris in jurnal, dupa lege, nu putea fi un cap de acuzare impotriva altora.  Securistii aveau nevoie de declaratii semnate.  Asta ii cereau inca din timpul anchetei in stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985.  Si fiindca tata nu a cooperat, l-au arestat, ca sa obtina acele declaratii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o fila din dosar, in iunie ‘85: “ce ramine pentru instanta, daca paginile de jurnal, prin natura lor, nu pot fi folosite?”  Tata stiuse ce se va putea intimpla. Il amenintasera cu bataia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastra, a familiei.  Asta din urma l-a durut cel mai tare.  A venit intr-o seara de la ancheta mai abatut ca oricind; ne-a cerut sfatul, punindu-ne in garda. I-am spus ca sintem in intregime alaturi de el. Ne-a spus ca orice-ar fi, nu putea sa-si toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-as mai fi eu insumi”.  Chiar daca ii cereau sa scrie doar citate din jurnal, a refuzat sa dea declaratii despre prieteni, stiind ca astfel i-ar pune in pericol. N-a facut-o nici in timpul arestului, sub tortura.  Martorii de la procese – fosti colegi de celula, gardieni, infirmieri – au declarat ca “Ursu nu recunostea la ancheta ce vroiau ei” si de aceea securistii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred ca momentul arestarii a insemnat intr-un fel si condamnarea la moarte.  Nu mai aveau cum sa-l lase liber; oricum el nu se lasa reeducat.  Stiau ca ar fi vorbit cind ar fi iesit.  In cele doua luni cit l-au tinut inchis au intervenit pentru el, pe linga Amnesty International, congresmeni si senatori din SUA.  Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Stefan Andrei, ca Ursu e arestat pentru detinere de valuta (cei 17 dolari gasiti la perchezitie). Am gasit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, si raspunsul ministrului de interne Homostean, in dosar.  Au incercat totul ca sa evite scandalul unui caz politic. Cu atit mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea iesi viu – ar fi aflat si americanii de adevaratul motiv al arestarii, de tortura.

Stiu ca doi dintre ofiterii de militie care au participat la omor au fost condamnati. Mai sint in inchisoare ?

E vorba de fostii colonei Tudor Stanica si Creanga Mihail. Au fost condamnati prima data in iulie 2003, la Curtea de Apel Bucuresti, de un judecator de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovada rara in toti acesti ani ca in Romania se mai poate face dreptate. Pedeapsa, initial de 22 de ani, a fost redusa la 20 la Curtea Suprema, apoi s-a injumatatit la 10, in virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceausescu, din 1988.  M-am consultat cu multi juristi si consider ca e o masura, de fapt, ilegala. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, Romania ratificase conventia Natiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele impotriva umanitatii. Ori uciderea tatalui meu, esentialmente politica, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci incerca sa reduca la tacere o categorie de oameni – disidentii; deci o crima impotriva umanitatii, care nu poate fi amnistiata; cu atit mai putin de dictatorul in slujba caruia a fost comisa !  Ma intrebai insa daca cei doi mai sint in inchisoare: nu mai sint, de mult. Creanga a stat, dupa cite stiu, vreo 4 ani; Stanica – nici macar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boala, an de an. Sint convins ca certificatele medicale respective sint false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicati si in “scaparea” altor condamnati notorii – Hayssam, Stanculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai incercase o data sa-l scoata basma curata pe Stanica; acea incercare fusese calificata ca neprofesionista si ilegala de chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie. Stanica a facut avere dupa revolutie, ca multi de teapa lui; a fost vicepresendinte la citeva banci falimentate (printre care Credit Bank, si Banca Populara); si-a facut vile la Snagov, la Zarnesti – acolo are o intreaga statiune. Omul a fost vazut perfect sanatos de vecini si jurnalisti, intr-o perioada cind din actele medicale rezulta ca ar fi fost pe moarte…  Am facut plingere penala impotriva acestor medici; judecatorii insa le-au tinut, pina acum, partea.

Vad aici in dosar ca a fost implicat si Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, seful Directiei Cercetari Penale din DSS. Spuneai ceva si de Iulian Vlad. Ce s-a-ntimplat cu ofiterii de securitate ? Cum de n-au fost si ei condamnati ?

Existau in dosar destule dovezi ca si Vasile Gheorghe, si anchetatorul tatei, Parvulescu Marin, au fost direct implicati in tortura si omor; mai mult, ca intreaga operatiune a fost condusa de ei. Insa ancheta impotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum citiva ani. Pina la urma dosarul impotriva lui Parvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis in instanta pe Stanica si Creanga). Acum exista de citiva ani un dosar impotriva aceluiasi Parvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper sa fie trimis la procuratura si in instanta cit mai curind.

Ce rol a avut pentru tatal tau jurnalul – pe care inteleg ca l-a tinut pe parcursul a 40 de ani ?  Vorbea despre el ?

Stiam ca jurnalul ii era un „partener” important.  Scria, cred, cam la doua-trei zile; uneori mai des.  Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate.  Pe undeva, ca sa ne protejeze.  Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scirbit de cultul Ceausist, pina la o stare de revolta permanenta.  Scirbit de slugarnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securitatii,  de oportunismul, delatiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele.  Un continut foarte „dusmanos”, dupa formula favorita a Securitatii.

Va citea uneori din jurnal ?

Rar.  In ocazii speciale – si doar daca ieseau pagini bine inchegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi darimatoare promulgate de Ceausescu; sau momente de turnura in evolutia cultului sau.  Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifa) de Eminescu.  Altfel, jurnalul era materie prima, pe care planuia s-o cizeleze ulterior, la pensie.  Vroia – ca scop declarat – sa-l publice – dar stia ca-n timpul vietii dictatorului nu va avea nici o sansa.  „Planuia” insa sa-i supravietuiasca, cu mult; avea de gind sa traiasca, ca si tatal sau, Papa Vasile, pina la 90 de ani.  De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabila – a unui Ceausescu cazut de la putere, ajuns lucrator la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Da, am vazut in raportul DSS din ianuarie 1985, ca „insemnarile contineau grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat”. O sintagma Securista care-l denota de fapt pe Ceausescu; numele lui era pentru ei tabu.  Acele insemnari trebuie ca i-au intaritat foarte mult. Probabil ca intr-o forma sau alta, cazul trebuie ca ajunsese si la urechile dictatorului si nevesti-sii, daca fusesera implicati Andrei, Homostean si Vlad. Si probabil ca de la el a venit ordinul sa fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era mentionat si faptul ca jurnalul era tinut „in vederea publicarii”.  Trebuie sa fi fost un document extrem de interesant. Inteleg ca ati recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntimplat ? Si unde e restul?

Tot Dan Voinea a incercat sa faca lumina si in problema jurnalului; in martie ’90 a reusit sa obtina de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; pareau pagini rupte de securisti din caietele originale, continind fragmente mai incendiare.  Unele din acele pagini au fost copiate si au ajuns la revista 22, care a publicat citeva in ’90. Din pacate majoriatea copiilor sint aproape ilizibile. In iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original inapoi (desi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai aparut.  Dan Voinea a facut o ancheta ulterior – si a descoperit ca dosarul fusese luat in primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident ca omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizati.  Pe vremea aia (pina in 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mina dreapta a lui Parvulescu; unul Hodis Vasile.  Ajunsese colonel la “Formatiunea J” – care era de fapt fosta directie de cercetari penale a DSS, si care avea ca deviza “Pentru pastrarea legalitatii”. Cred ca acea formatiune avea pur si simplu menirea musamalizarii crimelor securitatii. In 2000 SRI-ul a predat in sfirsit si Dosarul de urmarire informativa (DUI) al tatei. Pina atunci Costin Georgescu pretindea ca era inca secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !  O mare dezamagire: Georgescu a facut in intregime, slugarnic, jocul securistilor; ca si Magureanu inaintea lui. DUI-ul a fost un soc: din sapte volume groase, doar unul mai continea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii in dezordine a dosarelor de militie; dar si un volum intreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din Romania Libera ale lui Mihai Bacanu despre cazul Ursu, si chiar note de urmarire asupra lui Dan Voinea !  Evident era inca in lucru. Poate mai e si acum… A fost scandal in presa, si SRI-ul a dat o “precizare” in presa – de-a dreptul hilara: cum ca dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adica, au microfilmat in ’87 pagini de ziar si note de activitate din ’92.  In fine, o farima de justitie macar s-a facut pina la urma: in 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a facut un an de puscarie. L-au eliberat pentru buna purtare.

Inteleg ca te duci curind din nou in Romania. Ce mai speri ?

In primul rind as vrea sa vad dosarul Parvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, si apoi, sper, in instanta.  Are, cred, toate probele necesare si cadrul de drept.  Din pacate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare.  Ar fi fost poate nimerit sa fie cooptat in echipa de la ICCC – omul are o experienta greu de inlocuit in dosare de genul celor cu care se ocupa institutul.  A fost, pina la urma, singurul procuror care a trimis in instanta criminali de sub Ceausescu (si ma refer aici nu numai la Stanica, dar si la Stanculescu, Chitac, altii de la Revolutie).  In fine, nu stiu daca se mai poate face ceva, sau daca el s-ar intoarce.  Sper ca dosarul Parvulescu sa ajunga la un procuror de buna credinta.  Si evident, vreau sa ma consult cu avocata noastra, Eugenia Crangariu, un om de-o mare daruire si profesionalism, in legatura cu celelalte plingeri penale pe care le avem in lucru; inclusiv cele impotriva medicilor si IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stanica.

Neanderthalul din om: amintiri despre trecut, prezent și viitor

noiembrie 28th, 2010

Violența  nu  este  semn de tărie.  Este semn de  slăbiciune. Când nu mai găsești nici un argument spre a-ți susține un punct de vedere și recurgi la amenințare, ai pierdut și dezbaterea și șansa de a înțelege ceva din argumentele celuilalt. Cu alte cuvinte, n-ai depășit nici o clipă pragul monologului în care te-ai zidit de bună voie.

A folosi drept deflector amenințările venite din partea unor hăitași loviți de turbare cu speranța că astfel poți deturna cursul natural al unei discuții neconvenabile e un truc ieftin. El urmărește să șteargă granița de neșters între o dezbatere legitimă și hăituiala la care se pretează detracați de toate felurile. Încercarea de a stabili conexiuni nenaturale între o dezbatere legitimă și amenințări cu moartea poate duce la aruncarea în derizoriu a unor pericole reale.

Amenințările de felul celor pe care le primește Vladimir Tismăneanu nu au apărut de ieri, de azi și nu au luat în colimator doar câțiva oameni. Încă de pe la sfârșitul anilor ’80, grupul de redactori, colaboratori și membrii ai Colegiului de redacție al revistei AGORA au început să primească astfel de mesaje. Cei mai tineri dintre noi, mai proaspeți în exil, aveam o șansă să simțim pe proprie piele prin ce trecuseră, nu o dată, mai vechi membrii ai exilului cultural și politic românesc, oameni cu merite substanțial mai mari decât ale noastre.

Fiecare dintre destinatari a luat asemenea amenințări în chip diferit: cu îngrijorare – unii; cu amuzament – alții; cu sentimente confuze – mulți; cu tragică nepăsare – alții. Când amenințările cu moartea venite din partea unei grupări autointitulată parcă ”Fiii lu Avram Iancu” au început să burdușească cutiile noastre poștale, am arătat una dintre ele unui prieten mai în vârstă. A râs și m-a asigurat că dincolo de logoreea agresivă, expeditorii nu se dovediseră vreodată capabili să facă pasul de la vorbă la faptă.

Au urmat alte valuri de amenințări. Am fost unul dintre cei care, pentru o bună bucată de vreme, n-au dat doi bani pe veninul acelei maculaturi. Când Ioan Petru Culianu m-a sunat să-mi spună că amenințările pe care le primea “se diversificaseră”, i-am recomandat câteva lucrui. Nu m-a ascultat. În schimb, m-a rugat să-i telefonez mamei sale la Iași și să-i explic motivele pentru care nu se putea ține de cuvânt și hotărâse să nu fac promisul drum în România.

Nu am vorbit cu mama lui Nene, dar i-am sunat pe Tereza (Tess) Culianu – sora lui și pe Dan Petrescu – cumnatul său. Distanțele obliterează câteodată intensitatea unor mesaje. Poate că Tess, mama ei și Dan vor fi luat, în primă instanță, motivele transmise de mine drept un simplu pretext pentru ca Nene să nu meargă în România. Din nenorocire, uciderea lui Nene avea să ne spună că în cazul său amenințările nu erau doar vorbe-n vânt.

La puțină vreme după uciderea lui Nene, am început să primesc amenințări ”mai diversificate”. M-am adresat autorităților americane și am primit ajutorul necesar. Au fost săptămâni foarte stresante: am instalat în casă un sistem de alarmă extrem de sofisticat; erau zile în care nu era bine să stăm în dreptul feresterelor; se scrutau cu atenție mașinile ce mergeau în spatele autobuzului școlii unde învăța fiica mea; se notau numerele plăcilor de înmatriculare ale automobilelor ce erau în spatele mașinii noastre; schimbam rutele folosite la mersul și întorsul de la birou etc.

Amenințările cu moartea au devenit și telefonice. Trebuia să fiu primul din casă care să ridice telefonul, pentru ca restul familiei să nu audă acel: “Avem un glonț pe care e scris numele tu. Te trimitem curând după prietenul tău Culianu.”

Pentru ca autoritățile să aibă dreptul să-mi asculte telefonul, am adresat o cerere Ministerului Justiției, cerând ca toate convorbirirle mele telefonice să fie ascultate și înregistrate. A trecut ceva vreme, dar într-o după amiază mi s-a comunicat rezolvarea cazului: doi rezidenți americani de origine română (unchi și nepot) fuseseră arestați în San Diego. În momentul forțării ușii apartamentului în care locuiau, autoritățile i-au surprins în timp ce ardeau în niște lighene de metal maldăre de amenințări tipărite, ciorne, însemnări, adrese, itinerarii etc.

Am răsuflat cu toți ușurați. Eu, unul,  am spus autorităților americane că, mai mult ca sigur, cei doi erau doar mișcarea de învăluire. Lovitura, dacă ar fi venit, ar fi pornit dintr-o altă “bază”. Asta cred și astăzi.

Am făcut această incursiune într-o experiență personală dintre cele mai dureroase spre a se înțelege că nu pot fi decât alături de Vladimir Tismăneanu, când  se confruntă cu amenințări de felul acesta. Are deplina mea solidaritate. Căci e greu de știut când merită și când nu să iei în serios o amenințare de felul celor pe care le primește.

Pe de altă parte, cine încearcă să stabilească legături între texte critice, asumate public, și josnicia amenințărilor  cu moartea făcute la adăpostul anonimității, doar spre a deturna atenția de la dezbateri necesare, săvârșește la rându-i o josnicie.

Nu omul din Neanderthal îmi repugnă, ci neanderthalul din om.

http://www.dorintudoran.com/2010/11/26/neanderthalul-din-om-amintiri-despre-trecut-prezent-%C8%99i-viitor/#more-6196

„Plănuita aderare la euro a României a devenit irelevantă”, interviu cu economistul Matei Păun

noiembrie 28th, 2010

Directorul general al Fondului Monetar Internațional (FMI), Dominique Strauss Kahn, a citat România printre țările care riscă să intre în încetare de plată.

1. Cât de mare este acest risc?

Riscul nu trebuie subestimat. În condițiile actuale, se pune întrebarea „când”, nu „dacă”. E adevărat că România se află într-o situație acceptabilă în viitorul apropiat, dar perspectivele de lungă durată nu sunt neapărat încurajatoare. Dacă privim la următorii cinci ani, ne putem aștepta la un risc de 20-30%.

2. Ce ar însemna încetarea de plată?

Încetarea de plată nu ar trebui să fie considerată o catastrofă. De fapt, ar putea fi binevenită, prin implicațiile ei: restructurarea datoriilor României și construirea unei fundații mai solide pentru o dezvoltare economică viitoare. Nenumărate țări au trecut prin restructurări similare, iar astăzi se află într-o situație financiară și economică mult mai sănătoasă.

3. Ce poate face guvernul pentru a încerca prevenirea încetării de plată?

Pe termen scurt, guvernul trebuie să se concentreze mai mult asupra reducerii cheltuielilor și sporirii veniturilor bugetare, într-o manieră care va crea un mediu pozitiv dezvoltării economice. Reducând însă din dreapta și din stânga, fără discernământ, nu va aduce rezultatul dorit. E nevoie de o strategie clară, amănunțită, orientată spre investiții pe termen mediu și lung.

4. Cum poate afecta situația actuală din România și Uniunea Europeană plănuita aderare la euro?

Datorită crizei economice actuale, plănuita aderare la euro a României a devenit irelevantă. Cred însă că va fi din nou în interesul nostru accelerarea aderării la euro. În prezent însă, aceasta ar face mai dificilă ieșirea din recesiunea economică. Cu toate acestea, ar trebui sa păstrăm, ca un interes pe termen lung, obiectivul nostru de aderare într-un viitor anume la zona euro.

„Ţin foarte mult la dezvoltarea acestei ţări” – interviu cu ambasadorul Israelului în România

noiembrie 28th, 2010

Preambul: În 18 noiembrie, la Satu Mare, au avut loc trei evenimente dedicate istoriei şi memoriei evreilor: vernisajul expoziţiei „Israelul în imagini”, simpozionul „ Holocaustul din România. Evreii sătmăreni fără morminte” şi lansarea cărţii „Evreii sătmăreni istorie şi destin”, scrisă de Ioan Corneanu şi Lacrima-Camelia Teocan Seria de evenimente organizată de Prefectura şi Primăria Satu Mare, Universitatea Vasile Goldiş din Arad şi Comunitatea Evreilor din Satu Mare, a fost onorată de prezenţa excelenţei sale Dan Ben-Eliezer, ambasadorul statului Israel în România. În timpul discuţiilor cu conducerea administrativă municipală şi judeţeană s-au conturat câteva posibile linii de colaborare, iar edilii sătmăreni şi-au exprimat dorinţa de a se înfrăţi cu un oraş din Israel. Cu acest prilej Excelenţa Sa Dan Ben-Eliezer mi-a acordat următorul interviu.

Andrea Ghiţă: Sunteţi la prima vizită în afara Bucureştiului, care este scopul ei ?

ES Dan Ben-Eliezer: Am fost instalat doar cu două luni în urmă şi am fost atât de ocupat cu munca de la Bucureşti, încât nu am avut timp să părăsesc capitala, dar plănuiesc să vizitez multe locuri din această ţară frumoasă: România. Vizita mea la Satu Mare a avut două obiective: vernisajul unei expoziţii de fotografii şi participarea la un simpozion. Expoziţia întitulată „Israelul văzut din aer” prezintă peisajele ţării noastre, locurile biblice şi metropolele, printre care şi Tel Aviv „Oraşul care niciodată nu doarme”. Alte imagini prezintă  frumoasa staţiune Eilat, de la ţărmul Mării Roşii, şi Ierusalimul, punctul de confluenţă a celor trei religii monoteiste. Sper că oamenii din această regiune, mai ales tinerii elevi sau studenţi, vor veni să vadă fotografiile care le pot stârni dorinţa de a vizita Israelul.

Cel de al doilea scop al vizitei mele a fost participarea la un simpozion foarte important despre evreii sătmăreni în timpul celui de al doilea război mondial şi al Holocaustului. Am considerat că e foarte important să iau parte la acest eveniment din Satu Mare, un oraş în care evreii s-au stabilit în veacul al XVII-lea. De-a lungul timpului comunitatea evreiască sătmăreană a dat personalităţi de marcă: intelectuali, scriitori şi pictori  faimoşi, care au influenţat viaţa economică şi culturală. În final această comunitate a fost distrusă. În timpul războiului cei aproape 19.000 de evrei din Satu Mare au fost adunaţi în ghetouri şi apoi deportaţi la Auschwitz, Birkenau şi alte lagăre naziste, 14.400 fiind ucişi. Acesta este un capitol tragic din istoria evreilor din România, din istoria evreilor, a României, a Europei, a omenirii. Un capitol de care trebuie să ne amintim. Acesta a fost şi scopul simpozionului. E un subiect despre care trebuie să vorbim, mai ales generaţiilor tinere.

A.G. Domnule ambasador, în discursul din cadrul simpozionului aţi spus că  numirea ca ambasador în România a fost  împlinirea unui vis. De-a lungul celor 32 de ani de carieră în diplomaţie aţi lucrat în cadrul misiunilor diplomatice din Europa, SUA, Africa de Sud, Insulele Fiji şi aţi fost ambasador în Nepal. Ce importanţă are pentru dumneavoastră postul de ambasador în România ?

Excelenţa Sa Dan Ben-Eliezer, ambasadorul Israelului în România

ES Dan Ben-Eliezer: Este împlinirea unui vis atât pe plan profesional, cât şi cel personal. Permiteţi-mi să încep cu acest din urmă aspect. Mama mea s-a născut la Iaşi şi a părăsit România la vârsta adolescenţei, în 1944. În copilărie am auzit mult despre România, despre cultura românească, am ascultat multe poveşti legate de aceste plaiuri. Venind aici parcă închid un cerc. Mă simt ca acasă. Totul îmi pare familiar. Ţara e frumoasă, peisajele sunt la fel de frumoase cum mi le descrisese mama, oamenii sunt amabili. Aspectul personal e legat de rădăcinile mele de aici.

Din punct de vedere profesional, pot spune că România este o ţară prietenoasă faţă de Israel, ceea ce apreciem foarte mult. De 62 de ani avem relaţii diplomatice neîntrerupte . În 1967, când ţările din Europa centrală şi de est au sistat relaţiile diplomatice cu Israelul, România a fost singura care a continuat aceste relaţii.  Suntem ţări foarte apropiate geografic, împărtăşim aceleaşi valori, aceeaşi strategie şi ne confruntăm cu aceleaşi ameninţări.  În Israel trăiesc 400.000 de originari din România, care constituie o punte. Vin şi vizitează România. Sper ca aceste vizite să se înmulţească, mai ales în rândul generaţiilor tinere. Avem relaţii diplomatice excelente, cooperare economică şi culturală şi în multe alte domenii. În calitate de ambasador al Israelului într-o ţară foarte prietenoasă, am prilejul să muncesc mult pentru a extinde domeniile de cooperare existente şi să caut noi oportunităţi. Ţin foarte mult la dezvoltarea acestei ţări.

A.G. În ce domenii se poate dezvolta această colaborare?

ES Dan Ben-Eliezer: Israelul posedă experienţa unor tehnologii avansate pe care o poate împărtăşi României. Am să încerc să promovez proiecte care pot contribui la dezvoltarea agriculturii şi altor domenii pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor, chiar şi a grupurilor defavorizate. Consider că e foarte important ca generaţiile tinere din Israel şi România să cunoască mai mult despre ţările şi popoarele lor. Israelul e o ţară  cu o mare diversitate culturală  şi ar fi bine ca tinerii români să afle mai mult despre ea, la fel de important fiind şi faptul ca tinerii israelieni să cunoască România, o ţară foarte frumoasă şi diversă. Să nu uităm trecutul, dar să cunoaştem prezentul şi să privim viitorul cooperării noastre.

A.G.: Ce poate face ambasada în scopul cunoaşterii reciproce a tinerilor români şi israelieni?

ES Dan Ben-Eliezer: Pot fi construite multe proiecte, multe punţi, dar e nevoie ca ambele părţi să se preocupe de acest lucru. Mă gândesc la înfrăţirea dintre licee, la organizarea schimburilor de cadre didactice şi studenţi, schimburi de delegaţii între persoane tinere influente din economie, politică, mass media. Sunt multe posibilităţi de a stabili legături între generaţiile tinere din cele două ţări.

A.G.: Suntem în luna noiembrie şi ne amintim că în noiembrie 1947 ONU  vota rezoluţia privind înfiinţarea Israelului.  Care este situaţia Israelului în contextul politic internaţional actual şi cum vedeţi viitorul acestui stat ?

ES Dan Ben-Eliezer: Israelul este o ţară foarte puternică şi valoroasă. Noi nu avem resursele naturale ale României, nici o populaţie atât de numeroasă; avem probleme chiar şi cu resursele de apă, dar în ciuda acestor neajunsuri şi a nevoii de a investi bani pentru securitate, din cauza zonei foarte periculoase în care ne aflăm, economia noastră e foarte puternică. De pildă economia israeliană n-a resimţit aproape deloc criza economică mondială. Bogăţia Israelului rezidă în factorul uman. Posedăm tehnologii avansate pe care le-am dezvoltat pentru a ne păstra superioritatea în regiune. Această bogăţie o putem transmite României.

Rezoluţia din noiembrie 1947 a statuat înfiinţarea a două state: unul evreu şi unul arab. În perioada respectivă comunitatea evreilor a acceptat rezoluţia ONU, în timp ce populaţia arabă a respins-o, ceea ce a dus la declanşarea războiul din 1948. De atunci am avut parte de multe războaie şi atentate teroriste şi cred că vecinii noştri palestinieni pierd, iarăşi şi iarăşi, oportunitatea de a găsi formula unei soluţii definitive, adică existenţa a două state alăturate: statul evreu – Israelul- şi statul palestinian. Dacă acest lucru s-ar rezolva, regiunea noastră ar deveni un paradis. Pentru moment, după cum ştiţi, tratativele sunt sistate, dar suntem optimişti că prin diligenţele SUA se va găsi formula de a  relua negocierile directe şi atunci, într-un timp limitat, am putea găsi obiectivele comune şi am putea soluţiona conflictul. Eu sunt foarte optimist atât ca ambasador cât şi ca israelian. Israelienii iubesc pacea, doresc pacea. Să sperăm că ea va veni.

A.G.: De aceea salută cu acest cuvânt: Shalom.

ES Dan Ben-Eliezer: Shalom.

A.G.: Vă mulţumesc pentru interviu.

Adevăruri rabatabile: despre ură și dispreț

noiembrie 28th, 2010

Nici  poetul,  nici  ideologul  nu a reuşit să accepte vreodată că este dispreţuit. Ei au pretins, întotdeauna,  că adversarii lor îi urăsc. Să accepţi dispreţul unor semeni este un act de curaj, de introspecţie. Te pune pe gânduri şi te chinuie. Există riscul să descoperi că, din când în când, oferi şi motive pentru a fi dispreţuit, nu doar motive pentru a fi admirat. Aşa descoperi şi alteritatea – alţii sunt altfel. Pentru că aşa sunt, nu fiindcă te urăsc pe tine.

A te prezenta, permanent, drept victimă a urii altora este un act de laşitate. Sartre avea dreptate: “Infernul sunt ceilalţi.“ Întotdeauna. A te declara urât de alţii este şi un act totalitar – de partea ta e binele. Întotdeauna. De partea celorlalţi – doar resentimentul. Negreşit, întotdeauna. Dar de ce să ne uităm în oglindă, când e mai ușor și mai spectaculos să scoatem o carte despre ura și resentimentele celorlalți față de noi?

Până la urmă, poetul a acceptat că moare. Nu știu dacă, în final, a admis că putea fi și dispreţuit. Acolo unde vine resemnarea în faţa morţii, nu mai e loc şi pentru alte acceptări. De partea cealaltă, a te grăbi să trimiţi în tâmpla abia răcită glonţul pe care scrie “Eşti de dispreţuit!” mi se pare un act de ură, nu de dispreţ. Un act de dispreţuit, nu un act critic.

Poetul nu a fost niciodată un ideolog. Nici nu a visat să fie unul. A fost un poet cu o preocupare socială exacerbată. Și, în esenţă, socialul înseamnă omul. Iar omul poate fi monstruos de imperfect în raport cu îngerul care se crede. De-aceea, toate ingineriile sociale se dovedesc mai degrabă uzine de monstruozităţi, decât fabrici de îngeri; de- aceea, alunecatul în propagandism este atât de comun.

Marea înfrângere a poetului a fost să creadă în “comunismul cu chip uman”. Un alt pas spre dezastru a fost să creadă că dictatorul putea fi acel “chip”. A venit şi minţirea de sine: că el, poetul, poate nu doar să vândă românilor ideea comunismului cu chip uman și chipul umanizat al dictatorului, dar chiar are darul de a-l influenţa pe dictator să nu fie dictator.

Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă.

În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist.

Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul. Ideea că ar mai fi existat acolo un loc şi pentru un al doilea i-a fost fatală poetului social. Iluzia lui că strigând “Zis cel Mare, zis cel Sfânt/zis cel Bun, zis cel Viteaz,/ Omul tău de azi”, tinerii se gândeau, de fapt, la el, la poet, nu la dictator, i-a costat mult pe toţi cei prinși în acest joc.

Carisma şi talentul de a scrie uşor, patetic și neobosit şi-au luat tainul. Din dispreț pentru derapajele etajului său social, eşuat în propagandistic, s-a ajuns la nerozia negării integrale a poetului. O eroare de proporţii. Cu nimic mai  scuzabilă decât erorile poetului însuşi. Un poet nu tocmai oarecare.

Politologul-propagandist de azi a avut mereu idei politice. Și mereu altele – extrema stângă, stânga, centru-stânga, centru, centru-dreapta, liberal clasic, neocon, procomunist, anticomunist etc. O paradigmă în continuă devenire: nu ştii niciodată ce este. În ultimii ani, a fost asimilat printre fondatorii dreptei româneşti; a se citi – printre fondatorii liberalismului de tip bălţat.

Poetul-propagandist a fost şi a murit prizonierul unui proiect imposibil. Politologul-propagandist face posibil orice proiect. O fracţiune dintr-un partid  cu origine vânjos comunistă s-a dat peste cap şi a devenit o formaţiune politică democrată. S-a mai dat o dată peste cap şi a devenit şi parţial liberală. Dacă mâine nucleul de bază se mai dă o dată peste cap, vom vedea aceeaşi entitate pestriţă declarându-se şi creştin-democrată. Politologul-propagandist va îmbrăca din nou haina zilei:  creștin-democraţia. Garderoba lui ideologică pare nelimitată.

Poetul a fost omul unui singur om politic. În măsuri diferite, politologul-ideolog a intrat pe sub pielea tuturor liderilor politici: de la paginile dedicate dictatorului la cartea de convorbirti cu cel ce i-a urmat dictatorului ucis; de la curtarea în draci a celui întruchipând aspiraţiile şi iluziile societăţii civile la ataşamentul faţă de actuala putere. Motivele pentru care a scris şi scrie critic despre dictator  îi erau cunoscute şi când îl proslăvea. Ce-i reproşează, cu aroganţă, azi unuia dintre preşedinţii post-decembrişti era vizibil şi când îl curta de mama focului. Informaţiile pentru care cere azi, cu vehemenţă, pedepsirea celui ce a luat locul dictatorului erau cunoscute şi când scria împreună cu acesta o carte. Înainte de a intra în graţiile noului conducător şi a-l declara singura şansă a democraţiei, se temea că, sub acest conducător, România ar putea lua calea Venezuelei lui Hugo Chavez. Ş.a.m.d.

Ilustrație & Copyright © 2010: DION

Puţini dintre cei ce au trecut prin presa comunistă – fie ea și cea doar culturală — au rămas imaculaţi. Se pot da citate jenante din oameni la care nu te-ai gândi. Sunt oameni care au acceptat să li se introducă citate în ce scriau, considerându-se oarecum uşuraţi că nu o fac cu propria mână sau la propria maşină de scris. Despre genialitatea dictatorului și chipul uman al comunismumui se pot da metri de citate aiuritoare din textele în proză ori în versuri ale poetului. Din ideolog – incomparabil mai puține.

Există însă un număr însemnat de pagini în care poetul a fost foarte critic – în vers sau articol de gazetă – cu “anumite stări de lucruri” din timpul dictaturii. Nu-mi amintesc să existe vreo dovadă că, înainte de a părăsi România, ideologul a îndrăznit vreodată să formuleze asemenea critici. Nu-mi amintesc vreun rând critic al ideologului care să se ridice fie și la glezna pamfletelor – rimate ori nu – ale poetului.

Poetul nu a regretat nimic din deșănțații metri de propagandă versificată pe care i-a produs. Dimpotrivă, și-a apărut acele redute ale capitulării morale cu o încăpățânare deprimantă. După ce a fost scos din amnezia în care se afundase în legătură cu propriul trecut, ideologul-politolog a explicat că a mai scris câte o porcărie prin gazete, ca să poată publica volumul fundamental al tinereții sale. Numai că și cartea cu pricina cuprinde bălți pro-comuniste şi genuflexiuni în faţa gândirii dictatorului; o întreagă gimnastică înjositoare.

Poetul a tras după el mulțimi impresionante, oameni care vedeau, sau se iluzionau că văd, o lumină la capătul tunelului prin care se oferise să le fie călăuză. Istoria îi va judeca pe poet și pe cei ce l-au urmat prea de aproape, purtați pe aripile unei transe şi eşuaţi într-un somnabulism degradant. Nu cred, însă, că tot poetul a condus mâna ideologului în devenire să scrie, în 1976, următoarele:

“Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forţe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist (…). Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de Partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal”.

Verbele poeților și cele ale ideologilor sunt diferite. Poetul s-a repezit la verb și la metaforă spre a-i blestema pe “trădătorii de țară”, adică pe cei ce nu simțeau ca el și nu gândeau ca dictatorul lui adorat. “A nimici” este verbul unui ideolog — ființă rece, calculată, indiferentă la oameni. Îndemnul poetului, pe care şi-l amintesc mulţi dintre tinerii de demult, a fost “Iubiți-vă pe tunuri”. Grandilocvent, patetic, poate chiar nesincer. Cel al ideologului – “Să nimicim capitalismul!”. Articulat, precis, sincer.

Manipulaţi decenii la rând, şi de poeţi şi de ideologi, să creadă că au de ce iubi comunismul și de ce urî capitalismul, românii sunt manipulați astăzi să iubească necondiționat anticomunismul propus mai ales de cei care vedeau cândva în comunism nimicitorul sfânt al capitalismului. Sfântul Gheorghe devine balaurul aşa cum balaurul fusese cândva Sfântul Gheorghe. Și în felul acesta, comunismul devine “interesant” nu doar pentru nostalgicii troglodiți.

De fapt, românii sunt îndemnați încă o dată să nu vadă diferența între a disprețui și a urî. Pentru asta li se livrează adevăruri rabatabile, potrivite oricărui scenariu de cabinet. Un navetist prin toate gările doctrinare se dă din nou drept un virtuos poet al politicului. Aşa ceva nu este motiv de ură, ci de dispreţ.

A murit un poet de curte. Trăiască politologul de curți!

Acest articol a aparut initial pe blogul autorului, la adresa:

http://www.dorintudoran.com

Burse si rezidente 2011

noiembrie 28th, 2010

Erasmus Mundus se adreseaza masteranzilor, doctoranzilor din Europa. Va puteti adresa direct institutiilor in perioada noiembrie  2010-ianuarie 2011 pentru anul universitar 2011-2012.

There are currently 123 Erasmus Mundus Masters Courses (ranging from 60 to 120 ECTS) and 24 Erasmus Mundus Joint Doctorate Programmes (lasting three or four years), covering a wide range of academic disciplines and offering Erasmus Mundus scholarships/fellowships for studies and research activities starting in the academic year 2011/2012. How to apply: European students or doctoral candidates interested in an Erasmus Mundus scholarship/fellowship should consult the list of Erasmus Mundus Masters and Doctorates on the Erasmus Mundus website: http://eacea.ec.europa.eu/erasmus_mundus/results_compendia/selected_projects_en.php . Candidates wishing to enrol in an Erasmus Mundus Joint Programme at masters or doctoral level in the academic year 2011/2012, will have to apply directly to the consortium or consortia of their choice during the period November 2010 – January 2011.

Euromime Master se adreseaza inginerilor. Puteti aplica pana in 3 ianuarie 2011 pentru anul universitar 2011-2012.

The Euromime Master (http://www.euromime.org ) is one of the 116 European masters of the Erasmus Mundus program launched since now more than 5 years by the European Community. Euromime is a European Master in Media Engineering for Education. It trains project managers in the field of design, development and implementation of educational and training programs resorting to computer mediated environments. It also trains researchers specializing the study of the use of use of these technologies. The Euromime consortium is composed of 7 universities, 3 in south-west Europe (Université de Poitiers – France; Universidad Nacional de Educación a Distancia, Madrid – España; Universidade Técnica de Lisboa – Portugal) and 4 in Latin America (Universidad de Los Lagos, Osorno – Chile; Pontificia Universidad Católica del Perú, Lima; Universidade de Brasilia – Brasil; Universidad Nacional Autónoma de México – México). We are looking for European and non European students interested in a trilingual two year program, combining a study stay in our three European universities and a study period in Latin America. The candidatures must be sent before January 3rd, 2011 ! Scholarships for European students: 2 year grant (23.000 €) and tuition fees for the program are € 2000/semester. Contact person: Jean-François Cerisier, Coordonnateur du consortium Euromime: contact@euromime.org.

Erasmus Student Placement la Budapesta, Ungaria. Aplicati pana la 1 decembrie 2010.

Erasmus Student Placement offered by the Institute of International Education (IIE) – European Office in Budapest, Hungary. Deadline for applications: 1 December, 2010. Requirements: interest in international education and development; completion of at least two years of college/university; a specific time commitment of a summer or academic semester; finances to cover travel, lodging, meals, and personal expenses while in Budapest; personal maturity as demonstrated by the ability to receive instructions and work on projects with limited supervision. Self-direction is essential; ability to adapt to and benefit from a new cultural experience; good understanding and skill level of basic software applications: Word, Excel and PowerPoint; fluency in 1+ European language in addition to English. Contact person: Nevenka Grceva, Program Manager, Institute of International Education (IIE), European Office Vigyazo Ferenc utca 4 Budapest 1051, Hungary, Direct: (+36 -1) 472-2258, Tel: (+36 -1) 472-2250, Fax: (+36 -1) 472-2255, Email: ngrceva@iie.eu, http://www.iie.eu. For more information, see the attached document.

Rockefeller Foundation ofera o rezidenta de 4 saptamani. Aplicati pana la 1 decembrie 2010.

The Rockefeller Foundation’s Bellagio Center provides a platform for developing new ideas and solutions to some of the most difficult global problems. Residencies allow for a quiet setting for focused work and a place to connect with dynamic innovators from across the globe, uninterrupted by the usual professional and personal demands. Residency participants include scholars, scientists, artists, journalists, writers, non-governmental organization practitioners and policymakers from around the world. Rockefeller Foundation welcomes projects in all fields, but is particularly interested in innovative projects that address one or more of their issue areas: basic survival safeguards (such as issues of food, shelter, water, global health, climate and environment, urbanization, social and economic security). A residency is typically four weeks in length. The deadline for the current competition is December 1, 2010 for residencies between mid August 2011 to November 30, 2011. For more information on the program and for a schedule of upcoming webinars please visit: http://www.rockefellerfoundation.org/bellagio-center/residency-programs. Contact person: Niké Szkárosi, Program Coordinator, Institute of International Education, European Office, Vigyázó Ferenc u. 4., 1051 Budapest, Hungary, Tel +36 1 472 2285 begin_of_the_skype_highlighting              +36 1 472 2285      end_of_the_skype_highlighting, Fax +36 1 472 2255, Email: nszkarosi@iie.eu, http://www.iie.eu.

Ganduri la inceput de iarna

noiembrie 28th, 2010

Nu mai e mult pana la caderea serii de Craciun cu colinduri si popasuri prin vecini, brazii isi scutura cetina, cozonacii  imbie printre clinchet de pahare – e ca si cum revezi un tablou iernatic, o inchipuire.  Rafturile, vitrinele se intrec in sclipiri pentru cei mici, pentru adulti.

Aceeasi intrebare apasa:

– De ce tocmai noua, romanilor ne este dat un destin greu de urnit ?

Bunicii, parintii, noi, copiii nostri isi descriu tristetea lipirii fruntii de geamul vitrinelor despartitoare a lumii printului de cea a cersetorului.

De secole s-a instituit dorinta de transfer a responsabilitatii civice pe seama altora.

Ne-am obisnuit, ca natie, adesea. sa gasim o scuza, un pretext.

Ne-am obisnuit  sa dam pe vina pe regimul anterior, regimul anterior pe punea totul pe seama regimului burghezo-mosieresc, astazi ba pe presedinte, ba pe PNL, ba pe PSD, ba pe America samd.

Ni se pare firesc sa gasim intelegere la neimplinirea unei recolte agricole din pricina unor calamitati naturale.

Institutionalizarea obiceiurilor fanariote pe care nu le enumar, s-a extins asupra individului.

Plecand de la un micro-scenariu la macro-scenariu societatea pe ansamblu remarcam scaderea productivitatii, intrevedem un bazar in care totul se reduce la tranzactii pe comisioane. Tot omul e broker !

Micii producatori agricoli sunt constransi la un areal al subsiztentei. Pietele sunt monopolizate de catre cativa mandatari (“comersanti”) cu acte in regula (certificate de producatori eliberate nu stiu de catre cine).

Am trait o scena reala, in spatele pietii unui oras romanesc.

Un tanar oltean isi descarca marfa- ladite cu capsuni dintr-o Dacie papuc. Dupa cei aproape doua sute de kilometri parcursi, baiatul spera sa scoata si el un ban dupa vanzarea produselor sale.


Nici nu apuca sa-si indrepte marfa catre taraba inchiriata ca doi haidamaci ii taie calea si ii propun negustorului sa le lase lor marfa in schimbul unei sume de nimic. Tanarul refuza categoric si isi continua drumul catre locul de vanzare. Unul dintre mitocani ii rastoarna o ladita de capsuni ranjindu-i cu niste dinti de aur, ca de fiara. Lumea adunata ca la circ nu zice nimic. Olteanul pune mana pe-un topor, se posteaza in fata stivei cu ladite gata sa riposteze. Intre timp din spatele multimii apar alte doua gorile.M-am alaturat baiatului apostrofand mitocanii:

– Da’ tu ce mortii ma-tii, te bagi, bai barbosule ? imi replicheaza unul in slangul binecunoscut al infractorilor.

– Lasati baiatul in pace, daca nu…

– Daca nu ce ?! Sau crezi ca ne-o fi frica de tine !

Deodata din multime o sateanca mai in varsta, bine facuta si pare-se ca muncile de la tara de la manuirea sapei si a galetilor o transformasera intr- o femeie tenace, apriga le taie calea:

– Banditilor, miseilor, nu v-ajunge cat furati la cantar ? striga cat o tinea gura si incepu a lovi mitocanii cu o plasa din rafie incarcata cu ceva cumparaturi.

Intr-un final apar si oamenii legii, politia comunitara. Huliganii vocifereaza si protesteaza ca au afost agresati, nu renunta nici in fata jandarmilor la intentiile lor.

Multimea nu comenteaza si priveste muta la scenariu.

M-am oferit sa semnez procesul lor verbal si sa ma constitui ca martor la incident.

In acele momente huliganii s-au furisat printre oameni si dusi au fost.

Cativa dintre spectatori au inceput sa vocifereze si ei. Dupa razboi !

Am mai ramas ceva timp alaturi de oltean. Si femeia de la tara. Nu voiam sa-l lasam singur pe baiat. Nu stiu cum si de unde le-au venit in cap sa mi se adreseze cu “dom’ profesor” in sus, “dom’ profesor” in jos.

Baiatul si-a vandut repede marfa. Fericit ne-a invitat la unul dintre birturile din piata sa ne cinsteasca. Le-am ascultat povestile, le-am privit mainile  batatorite, ingreunate parca de ridurile pamantului muncit de ei…

Revin la evenimentele din ultimele saptamani pe cand un sef de politie din Piatra Neamt poseda bunuri de peste 200 000 de euro si se asociaza cu grupuri criminale.

Pare nefiresca inaltarea in avere a demnitarilor publici intr-un scurt timp de la investirea lor in functii de mare raspundere.

Totul  se intampla sub ochii poporului, fara nicio cortina. Ei sunt alesii multimii- spectator la disproportia dintre omul sarac si omul bogat de astazi.

Nu incercam o partinire a presedintelui, dar ii dam dreptate cand acesta afirma ca institutiile statului scapa de sub control. Politistii alaturati sefului politiei din Piatra Neamt amenintand cu demisia ne demonstreaza gradul de anarhie actuala, de pangarire a misiunii nobile a reprezentantilor ordinii.

Imi staruie mereu imaginea femeii revoltate,  exemplu civic, de atitudine impotriva nedreptatii, alaturata cetateanului din Brasov ucis in interventia sa de a prinde atacatorii unei case de schimb din Brasov. Daca multi dintre noi s-ar trezi din pasivitate, din teama ori din alt somn am avea mai putini infractori in autobuze, prin piete ori prin alte locuri publice.

Am intalni mai putini soferi-ucigasi pe trecerile de pietoni…

Inceput de drum … spre Vest (6)

noiembrie 28th, 2010

- urmare din numarul trecut –

O alta zi foarte importanta; azi trebuia sa conturez impreuna cu Bart si Ida „programul turistic”. Inca o Lista; sa-mi punctez foarte clar prioritatile in asa fel incat sa pot vedea in timpul ramas tot ceea ce-ar fi fost omeneste posibil. Am discutat mult si-n liniste in casa celor doi, in fata unei cafele excelente acompaniate de un platou plin cu tarte cu capsuni, si-n cele din urma am reusit sa stabilim traseele si obiectivele turistice preferate. De cand venisem in Olanda, Ida avea grija sa ma indoape cu tot felul de bunatati, asta dupa ce decretase ca de cand ma vazuse ultima data la Bucuresti (cu un an inainte) slabisem si eram palida …


Restul zilei aveam sa-l consumam in oraselul unde locuiam, in Gorinchem, umplandu-ne timpul cu de toate, de la plimbari cu vaporasul pe Waal si pe canalele din jur, pana la tot felul de cumparaturi.
Un orasel intre rauri si brazdat de alte rauri. Mi s-a spus ca S’Gravenhage, sau Den Haag, sau Haga cum o cunoastem toti, nu e oras ci .. sat. Nu are statut de oras; inca de pe vremea romanilor, o asezare putea capata statut de oras doar daca era strabatuta de o apa curgatoare, ceea ce nu a fost si nu este cazul Hagai.

Gorinchem, da, desi este foarte mic; e o frumusete de orasel; vechi, cu zidurile cetatii medievale inca vizibile si marcand centrul vechi al orasului, cu moara de la 1700 .. functionala si astazi. Stradute mici, pietruite impecabil, curate.
Peste tot in oras, tufe mari de rododendroni infloriti, de toate culorile si tunse meticulos, strajuind curtile mai mari si parcurile.
Casele au in fata, la strada, gradini mici, frumos ingrijite si pline de flori.
Gardurile, daca exista, sunt vii si nu depasesc patruzeci de cm; totul este deschis, nimic nu este dosit, ascuns, acoperit. Fiecare casa e diferita, finisata perfect si decorata cu mult gust; toate au geamuri imense si nu au perdele; te poti uita nestingherit in sufrageria fiecaruia, si-i vezi pe proprietarii lor bandu-si linistit ceaiul de la ora 15,00, citind o revista, uitandu-se la televizor, sau, privind cuminte cu un zambet larg, la trecatorii de pe strada. Cata diferenta cu „fortaretele” de la noi, inconjurate de garduri inalte de peste doi metri, in asa fel incat nicio eventuala privire curioasa sa nu patrunda in nicio directie; casele noastre au geamuri meschine, blindate si ele obligatoriu cu un grilaj din fier forjat pe dinafara, iar pe dinauntru cel putin un rand de perdele dese, dublate cu un rand de draperii intunecoase… sa nu se vada nimic …

Olanda e plina de rate salbatice, ce se apropie fara sfiala de tine ori de cate ori au senzatia ca le-ai adus ceva de mancare; am vazut bunici cu nepoteii de mana, aducandu-le resturile de paine de acasa si vorbind cu ele. Si nu asta-i important ci faptul ca-si educa de mici copiii sa iubeasca si sa respecte natura si vietatile din jur.

Peste tot, locuri de joaca pentru copii; o groapa cu nisip, cateva leagane curate, frumos colorate, de calitate .. nimic sofisticat, nimic periculos. Nu hartii pe jos, mucuri de tigara, bomboane, pungi de plastic … nimic. Cu toate ca e destul de rece afara, prichindeii sunt imbracati subtire, comod si lejer; in marea lor majoritate sunt blonzi, cu obrajorii rumeni, alearga, canta, vorbesc tare si se joaca cu foc. Nimeni nu le atrage atentia ca fiind dupa ora pranzului exista oameni care vor sa se odihneasca ….. incorsetarea sinistra de la noi si inutilul somn de dupamiaza ……
Unul dintre ei, un baietel nu mai mare de trei, patru anisori, se lupta cu un cornet cu inghetata primit de la mama care-si supravegheaza copilul de pe banca de langa; baietelul are inghetata peste tot: pe toata fata, pe degetele, pe bluza, pe pantaloni; peste tot pe unde este inghetata s-a lipit nisip, dar … nu conteaza; o mananca oricum. Nu tipa nimeni la el ca e „cah” sau ca s-a murdarit „ca un tigan”, nu-l trage nimeni de manuta si nu e nicaieri nicio bunicuta obsedata de curent care sa-i indese bietului copil la prima adiere mai racoroasa a vantului o caciula pe cap, sa nu raceasca cumva puiul la urechi …….

Un altul sta cu o pisica in brate, pe care din cand in cand o pupa, apoi o trage putin de coada, asta in timp ce tot din cand in cand mai scoate din buzunar un biscuitel pe care-l imparte cu aceeasi pisica; si iarasi nu e nimeni care sa se isterizeze ca animalele au par si microbi…..

Am vazut o mama cu doi copii mici pe bicicleta; in fata un scaunel in care era un pui de om sub un an; cu tricou si jeans, fara ciorapiori si .. fara caciulita! Balaior si cu zulufii-n vant, iar in spatele mamei, un alt scaunel, ceva mai mare, in care statea o fetita bosumflata, de vreo doi anisori, la fel de blonda ca si fratiorul ei, cu codite impletite cu funde colorate, foarte modern imbracata si care-si facea de lucru cu o bomboana pe bat… Totul simplu, logic si totusi … mi s-a parut atat de ciudat….

Ma oferisem sa prepar la ei acasa masa de seara, intr-o varianta simpla dar cat mai romaneasca posibil. Dupa toate insistentele mele si din foarte mult bun simt, Bart si Ida acceptasera sa platesc eu ingredientele cinei, asa ca, mai aveam inca o mica lista: meniul si cele de trebuinta. Deci: salata de vinete, pui picant in sos de vin, cimbru si usturoi, cu garnitura de cartofi taranesti, iar pentru desert, negresa, sau, brownie cum i se spune pe aici, dar care nu are nici pe departe gustul prjiturii mele.

Sub ochii supraveghetori ai Idei mi-am cumparat constiincios ingredientele, usturoi din belsug, pulpe de pui, cacao, lapte si unt pentru prajitura. Apoi cartofii; m-am uitat cu multa atentie la pungile cu cartofi si nu puteam intelege de ce-s atat de multe; etichete si pungi colorate diferit. Nu stiam ce sa aleg. Ida mi-a sarit in ajutor intrebandu-ma de ce fel de cartofi am nevoie…
Cum adica ce fel de cartofi? Acasa erau de doua feluri: albi si rosii. Aici numarasem cel putin 8 tipuri diferite si aveam sa aflu ca pot fi: sfaramiciosi, partial sfaramiciosi sau total nesfaramiciosi, pufosi (?), pentru salata, pentru copt, mai dulci, mai aromati, pentru cartofi prajiti normali sau pentru cartofi prajiti Julien, pentru preparate la cuptor, cu continut normal de amidon, bogati in amidon, etc. Olanda este exportatorul de cartofi numarul unu in lume, desi suprafata tarii este de sase ori mai mica decat a Romaniei. Acasa … avem pamant fertil cat vezi cu ochii ……. degeaba. Napadit de buruieni, lasat in paragina la discretia ciobanilor si a cui isi mai face drum pe acolo… iar de cand se schimbase regimul, se practica un vandalism generalizat…

Bart si Ida mi-au pus bucataria la dispozitie si m-au ajutat toti la cate ceva, foarte mirati de coptul vinetelor. Ori de cate ori deschideam usa cuptorului, timp in care bucataria era inundata de parfumul apetisant al cimbrului, se minunau de mirosul imbietor al puiului si al cartofilor, ambele tavi botezate din belsug cu mujdei.
Tot acum am aflat ca un cuptor electic pastreaza o temperatura constanta si controlabila; practic nu aveam de ce-i deschide tot timpul usa, dar actionam mecanic, obisnuita de acasa cu varianta Cugir; cel electric devenise astfel un alt punct de adaugat pe lista mea cu „minuni” ale lumii civilizate.

Odata terminata, salata de vinete a scos exclamatii de uimire! In Olanda, vinetele sunt superbe, parc-ar fi de ceara, desenate, dar de dimensiune mica, nu ca la noi, mai putin frumoase, dar .. mari si gustoase! Nici nu sunt foarte consumate. Le-am vazut de mult mai multe ori in aranjamentele florale (spre marea mea surprindere) decat garnitura de legume la restaurant sau facand parte din ingredientele unei retete culinare…

Ma apucasem de prajitura; tava tapetata, lapte, zahar, unt, etc. Am topit untul, l-am amestecat cu cacao, totul se desfasura ritmat, controlat, perfect! Exact in momentul in care mai trebuia sa adaug niste ingrediente si sa bag la cuptor prajitura, am marea inspiratie sa gust compozitia: aromata, parfumata, fina, dar …. sarata! Simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga iar de sub picioare si m-am oprit brusc. Barbarul din mine, neobisnuita cu „x” tipuri de unt, fiecare cu „y” procentaj de grasime, sau cu „z” adaos de iaurt, sarat, foarte sarat sau nesarat, luasem la intamplare din supermarket, doua pachete de unt aproape identice. Doar unul din ele era sarat si exact pe ala-l pusesem in prajitura!
Dupa ce am primit iarasi toate explicatiile am reluat prepararea desertului, de data asta fara greseli sau alte surprize…

Am mancat toti, inclusiv baietii lor impreuna cu prietenele si ne-am ghiftuit cu tot ce preparasem. Salata de vinete a facut furori iar puiul cu cartofi taranesti a fost de-a dreptul delicios. S-au mirat de gustul bun dat de cimbrul combinat cu gramada de usturoi si mai ales de faptul ca odata fiert, copt, usturoiul nu mai duhneste ca atunci cand e consumat in stare naturala.

Doar cand am ajuns la cafele si desert si am mancat cu pofta „negresa” mea cea dulce, pufoasa si parfumata, le-am povestit de lista mea speciala, cea cu „minuni”, la care trebuia sa adaug si povestea untului sarat.
Le-am descris cu lux de amanunte toate peripetiile de pana atunci si am ras toti cu lacrimi si sughituri. Promisesem sa intreb orice si cu ei ma simteam in siguranta. Vroiam sa stiu si pentru asta trebuia intai de toate sa-mi recunosc lipsurile si stangacia. Iar ei … erau familia mea de aici.

Am ajuns la hotel tarziu de tot, mult dupa miezul noptii. Obosita de noile impresii si experiente. Nu mai vazusem niciodata pana atunci un supermarket adevarat, imens, unde rafturile erau pline cu tot felul de produse de pe toate meridianele globului; unele din ele nici nu mi-ar fi trecut prin cap c-ar fi putut exista; ordinea, totul … era atat de deosebit de tot ce stiam eu, inclusiv de toate datele si imaginile pe care le retinusem de-a lungul vremii din filmele americane incat … iarasi am avut senzatia ca sunt pe alta planeta, si ca totul nu mi se intampla mie …. Ma simteam parte a unui decor depasit si invechit, un personaj decrepit, ciudat, picat parca in mijlocul scenariului unui film pe care inca nu-l mai vazusem… apartinand unui alt segment de timp si spatiu … de care doar auzisem vag cate ceva….

La fel, intrasem tot pentru prima data, intr-un Mall, pe care mi-l imaginasem pana atunci un fel de Magazinul Universal Unirea in varianta spalata. Total gresit si imposibil de comparat!…. chioscuri, magazine si magazinase… de la brutarii la magazine de lux; toate foarte bine iluminate, placute, imbietoare … Vanzatoare amabile, zambitoare, politicoase. La un moment dat, intr-un magazin cochet si la insistentele unei vanzatoare, Ida m-a incurajat sa probez rochia de pe manechin. Era ca turnata pe mine, unicat, si arata superb …. Cand i-am vazut pretul n-am stiut cum sa ma dezbrac mai repede si-am motivat politicos c-ar fi putin prea aprinsa la culoare, desi eu fiind bruneta … rochia era pur si simplu … perfecta… M-am uitat insa la ea cu jind si cu mare atentie, ca sa-mi pot face acasa, la Bucuresti, una cat de cat asemanatoare.

Ani de zile imi facusem singura hainele de vara. De cum se lasa toamna, cumparam impreuna cu Simona, prietena mea din copilarie, tot felul de metraje, mai ales ca nu stiu cum se facea, dar mai ales iarna gaseam pe Lipscani si la un magazin mic de langa „Trei ursuleti”, „bumbace” absolut superbe, cu imprimeuri deosebite, culori vii si foarte ieftine: cinci lei metrul. In apropierea Pastelui faceam un fel de inventar al materialelor si ne apucam de desenat propriile noastre creatii. Apoi, ne strangeam la mine, ne instalam comod afara in curte, si amandoua, nas in nas, fiecare la masina ei electrica de cusut, „Rodica”, ne croiam garderoba de vara. Munceam nopti intregi, ne rupeam unghiile, ne intepam si ne zdreleam degetele … nu conta. Mai mult decat munca sisifica din zilele si noptile alea, gustam discutiile interminabile, indiferent care-ar fi fost tema… comori nepretuite …
Iar ce iesea din mainile noastre, erau unicate lucrate cu multa atentie si migala, perfect echilibrate cromatic, tineresti, modele curajoase fara a fi insa provocatoare, intrecand de departe toate piesele expuse la Fondul Plastic; eram cel mai bine imbracate de la Facultate, toata lumea dandu-si coate si comentand pe la spate ca avem „haine scumpe de la pachet” sau de la UCECOM, unde eu mai pozam din cand in cand ca fotomodel, ceea ce ne amuza teribil … Iar la petrecerile de la fiecare sfarsit de saptamana, tinutele noastre erau intotdeauna subiect de admiratie si discutie…

Si iarasi m-am lasat coplesita de-un amalgam de sentimente…
Pe de-o parte, bucuria de-a fi in Olanda impletita cu o curiozitate fara margini, iar de cealalta parte, o tristete nesfarsita. Aveam treizeci de ani, stiam o gramada de lucruri … si nu stiam nimic. Aveam treizeci de ani, aveam cam tot ce credeam eu c-as fi avut nevoie … si nu aveam nimic.

Doamne, ce poate lua oamenilor mintea si mandria si demnitatea si respectul de sine, in asa fel incat sa transforme doua generatii in marionete prostite, gloata de aplaudaci? Frica? Saracia? Cum de-au reusit, in Romania, sa ucida spiritul unui popor intreg, bruma aia de valori morale si asa, ciuntite, agonisite-ntr-un interval scurt de istorie si cu mare greutate ….
Cum o fi fost sa traiesti liber, sa mergi la o scoala unde sa inveti ce trebuie si ce-ai nevoie, adevaruri si nu povesti fabricate de activisti de partid cu zece clase ?…
N-am sa uit niciodata cand in Facultate, la stagiile clinice ne-am intalnit cu tot felul de situatii ciudate, unele de-a dreptul curioase: de exemplu, concediul medical dupa hepatita: paisprezece zile! Cum adica paisprezece zile, cand celula hepatica se reface in minim douazeci si unu, iar hepatita are si forme contagioase? …. Si ne-au raspuns: „directiva de Partid!”… Uite, … „lumina directivelor lucrarilor Congresului al „z”-lea al Partidului” … vindeca si hepatita! Asta la fel cum iernile ne dezmorteam la caldura discursului „celui mai iubit fiu al poporului”, sau, cum ne hraneam cu „supraproductia agricola” de pe hartie …. oricum, singurul loc unde exista asa ceva…..

Mi-am impus sa uit din mizeriile comunismului macar in timpul celor cateva zile ce-mi mai ramasesera de stat in Olanda, desi, fiecare lucru din jurul meu, fiecare detaliu, nu facea altceva decat sa-mi contureze si mai clar, anomalia sistemului ce-mi otravise copilaria si tineretea…

Nu reuseam sa adorm si as fi vrut ca restul noptii sa tina cat un murmur de gene si sa ma vad mai repede maine …
Sa zbor si sa stau pe loc; sa fug si sa incremenesc, sa nu ma mai satur de amestecul asta minunat de vechi si nou…. de atat de mult nou …

Maine, … maine era Amsterdam! Orasul, muzeele, visurile copilariei si calatoriile mele imaginare din scoala, cand reuseam sa ma pierd cu orele printre panzele reproduse destul de saracacios in manualul de Istoria Artei…
Maine putea fi furtuna, ploaie, frig, …. orice; nimic nu mai conta. Nimic nu putea sa-mi intunece dorinta si bucuria de-a fi vizavi de Rembrandt, Vermeer, Van Gogh, Ruysdael si Koekoek…. Aveam sa fiu acolo, in mijlocul lor, si ma ineca emotia mai mult decat in prima zi, la intalnirea cu colegii din Companie.

Maine … aveam intalnire cu … istoria, cu arta, in locul pe care mi-l inchipuisem de multe ori inca din copilarie.

Maine … avea sa se implineasca un vis … si visand la el, m-am pierdut in cele din urma, pe potecile intortocheate ale noptii din jur …

(va urma)

Douăzeci şi cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

noiembrie 28th, 2010

Ştefan Maier: Dragă Andrei Ursu – se-mplinesc azi (scriam asta pe 17 noiembrie) 25 de ani de la uciderea tatălui tău în arestul Securităţii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilanţ al cazului. Să începem cu omul care a fost Gheorghe Ursu. Care sînt cele mai vii amintiri care te leagă de el ?

Andrei Ursu: Mi-e greu să aleg… Cred că n-am apucat – în atîţia ani de căutare a dreptăţii – să-mi las libere, sau să reconciliez încă prea bine, sentimentele, amintirile. Am fost foarte apropiat de el; întreaga familie am fost foarte uniţi. Uite – sînt imaginile cînd mă ducea, pe umeri, la staţia troleibuzului 84, în drum spre bunici, la serialul de sîmbătă seara (era vremea lui Forsythe Saga şi noi n-aveam încă televizor).

Ştefan Maier: Bunicii aveau televizor – şi voi, nu ?

Andrei Ursu: Ne-am luat foarte tîrziu. Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, trăiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Şi oricum, tata prefera să dea banii pe cărţi, spectacole, uneori – un tablou, sau să-i păstreze pentru o excursie în străinătate. Era extrem de modest în sfera materială; consecvent cu idealismul lui… Altfel, un om foarte generos. În anii ’60 se gîndea, premonitoriu, înainte să-l avem, şi că televizorul ar putea să ne transforme puţin în sclavii lui. Curînd se convingea: cel puţin în anii ’80 televiziunea română, cu propaganda şi osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de îndobitocire… Dar să revin. Atunci, în anii ’60, era un ritual: în fiecare săptămînă, “discutam” un alt subiect. Groapa Marianelor din Pacific – cu peştii orbi din adînc; planete, super-nove, viteza finită a sunetului, a luminii. Şi cea infinită a gîndului. Mi-aduc aminte unele dintre “discuţii” în detaliu. Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reuşea să le explice undeva la limita înţelesului meu. Apoi, bineînţeles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabăra pe plajă, constelaţiile din drumul către Mangalia sau Vama Veche, cîntecele – pe care uneori le inventa pe loc… În fine, sînt prea multe… nu-s pregătit pentru amintiri. Ar fi ca şi cum aş pune punct cazului juridic. Ceea ce nu cred că e cazul, şi nici timpul, s-o fac.

Ştefan Maier: Am citit în prefaţa lui la “Europa mea” – apărută postum, în 1990 – cum reuşea Gheorghe Ursu să călătorească în Occident. Era de-o perseverenţă incredibilă: cereri peste cereri, începînd la Institutul unde lucra şi sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, şi pînă la… Comitetul Central ! La fel de impresionantă era şi frugalitatea lui: un salam de Sibiu şi cîteva rotocoale de brînză topită pentru întreagă excursie de 30 de zile. Un călător cu adevărat pasionat. Ce îl atrăgea cel mai mult în Vest ?

Andrei Ursu: Libertatea, în primul rînd. Putea să respire. Arta, cultura, decenţa oamenilor, a străzii. Raţionalitatea şi eficienţa sistemului. Dar nu toate aspectele societăţii capitaliste; de pildă, deplora consumerismul, cultul înavuţirii. A fost un intelectual de stîngă toată viaţa; un stîngist “de centru” (că să-l parafrazez puţin pe Cosaşu) care şi-a dat seama foarte devreme – încă din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut înconjurat de cărţile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu ştiu cît de bine a fost înţeles în România, mai ales în anii 90. Erau anii cînd stîngă era cam confundată cu comunismul. Care nu putea fi combătut, se vede treabă, decît dacă erai de dreapta. La Paris, tata avusese dispute aprinse cu naţionalişti mistici români (era un spirit universalist, umanist şi cartezian indomptabil). La fel de mult îl deranjau intelectualii francezi din stînga dogmatică, mioapă – care nu realizaseră încă (sau nu vroiau să realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemănătoare, în multe privinţe, cu dictaturile fasciste.

Ştefan Maier: Din acuzaţiile aduse de securişti, rezultă că “întreţinea legături cu elemente din emigraţia reacţionară română de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Liberă’, de la care a primit şi introdus în ţară… tipărituri cu conţinut anticomunist”… Cu cine se vedea, ce aducea ?

Andrei Ursu: Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Camil Baciu, şi alţii. Aducea reviste – Ethos, Limite, cărţi – Arhipelagul Gulag, etc. O dată a venit cu o distrugătoare caricatură a dictatorului făcută de George Pârjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenţi parizieni. Atunci a început să-şi pună problema cum ar putea să multiplice aceste materiale – şi să le distribuie.

Ştefan Maier: Înţeleg că a ţinut afişe “duşmănoase” la servici…

Andrei Ursu: Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iată – un om de stînga…); ceva în legătură cu pericolul ca un lider să rămînă la putere mai mult de cinci ani… Ceauşescu era de vreo 15 ani cîrmaciul suprem. Securistul institutului venea din cînd în cînd şi i-l lua… Îngheţau colegii. Tata făcea altul şi-l punea în acelaşi loc. Spunea că e dreptul lui să citeze din eliberatorul Americii Latine…

Ştefan Maier: A vorbit la Europa Liberă ?

Andrei Ursu: Nu, dar a trimis două materiale – unul despre cutremur, celălalt despre o conferinţă a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, în decursul mai multor emisiuni. În dosarul de urmărire informativă al tatei am găsit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat şi în anii ăştia, parcă în “22”. Securiştii erau înnebuniţi să afle filierele prin care le-a scos din ţară. A încercat să trimită şi altele, inclusiv un manifest/denunţ al măsurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus şi eu să vorbesc cu o fată recomandată de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gîndisem că fiind mai tînăr, eu bat mai puţin la ochi. N-a ţinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceauşistă foarte tare. Însă primul material, legat de cutremur, a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securişti. De fapt, îl suspectau de mult că el era autorul. Declanşaseră o acţiune de urmărire asupra lui, cu numele de cod “Călătorul”, încă din anii ’70.

Materialul descria în detaliu, cu citate, modul criminal în care a sistat Ceauşescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur. Era un adevărat rechizitoriu. Securiştii erau turbaţi. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crimă: pusese în primejdie viaţă a mii de locatari ai acelor blocuri, cînd a dat ordin să se tencuiască doar exterioarele. Nu-i plăcea să vadă schele pe bulevard, cînd se ducea în vizită la şantierul Casei Poporului. Tata – care era şef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria – asistase pe viu, într-o şedinţă de pomină, la ordinul criminal. De asta a putut să-l citeze verbatim. Refuzase, evident, să semneze sistarea proiectului. Intrase în conflict cu şefii, cu ministrul; toţi ştiau că tencuirea fără consolidare e o nebunie; şi toţi şi-au ţinut pliscul. Aşa a ajuns tata să scrie materialul pentru Europa Liberă – era un imperativ moral. În ’77 a încercat să trimită scrisoarea prin alţii; n-a reuşit. Pînă la urmă a dus-o singur, în ’78. Securiştii au refuzat iniţial să-i dea paşaport; pînă la urmă a scris la Scînteia. Despre dreptul lui ca cetăţean al unei ţări libere să viziteze alte ţări prietene… etc. I-au dat drumul probabil ca să scape de el, s-or fi gîndit să nu facă scandal mai mare.

Ştefan Maier: Trebuie c-au regretat… Văd aici în raportul DSS din 1985 că “a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate”, şi că “întreţinea legături apropiate cu unii scriitori care se află în atenţia organelor de securitate pentru concepţiile lor duşmănoase”. Despre cine era vorba ?

Andrei Ursu: Unii din ei erau prieteni de-o viaţă. Printre cei din ţară – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosaşu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Răducanu, Sorin Vieru. În afară, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Bălănescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu. La Paris îi cunoscuse pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se împrietenise, în ţară, cu Geo Bogza. Tata simţea că trebuie făcut “ceva”; scrisese acel manifest/denunţ al dictatorului, pe care n-a putut să-l scoată; i l-a arătat lui Bogza, în speranţa că fie el, fie Jebeleanu (care era delegat în Marea Adunare Naţională), ar fi avut curajul să-l citească în plenul unei şedinţe majore; evident, ştiind că cei doi scriitori, date fiind statura şi vîrstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit. Un fragment de jurnal despre o discuţie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat şi publicat în “22”.

Ştefan Maier: A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestării lui Babu ?

Andrei Ursu: Nu. Cîţiva s-au speriat însă, lucru firesc. Nina Cassian a rămas din cauza asta în Statele Unite. Dar nici unul n-a fost întrebat, şi nicidecum anchetat, din cîte ştiu eu, în legătură cu jurnalul tatei. Uite ce s-a-ntîmplat: în viziunea securiştilor, e clar că Babu era un personaj periculos. Printre altele, îi interesa episodul “puşca cu lunetă” din jurnal. Tata discutase şi cu mine posibilitatea procurării pieselor pentru o armă, şi aducerea lor, una cîte una, cu ocazia diverselor excursii în străinătate (avusesem şi eu ocazia să călătoresc, cu lotul de înot). În fine, a fost mai mult o idee abstractă decît un plan; dar cred că tata ar fi făcut-o, dacă ar fi avut posibilitatea; îmi spusese: “chiar dacă sînt prins, ar merita: mor eu, dar poate scapă 20 de milioane de paranoicul asta”…

Aşa că în jurul lui, securiştii încercau să descopere un întreg lanţ clandestin de rezistenţă; prea avea mulţi prieteni; şi unii – destul de cunoscuţi. Dar tot ce era scris în jurnal, după lege, nu putea fi un cap de acuzare împotriva altora. Securiştii aveau nevoie de declaraţii semnate. Asta îi cereau încă din timpul anchetei în stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985. Şi fiindcă tată nu a cooperat, l-au arestat, ca să obţină acele declaraţii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o filă din dosar, în iunie ‘85: “ce rămîne pentru instanţă, dacă paginile de jurnal, prin natură lor, nu pot fi folosite?” Tată ştiuse ce se va putea întîmpla. Îl ameninţaseră cu bătaia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastră, a familiei. Asta din urmă l-a durut cel mai tare.

A venit într-o seară de la anchetă mai abătut că oricînd; ne-a cerut sfatul, punîndu-ne în garda. I-am spus că sîntem în întregime alături de el. Ne-a spus că orice-ar fi, nu putea să-şi toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-aş mai fi eu însumi”. Chiar dacă îi cereau să scrie doar citate din jurnal, a refuzat să dea declaraţii despre prieteni, ştiind că astfel i-ar pune în pericol. N-a făcut-o nici în timpul arestului, sub tortură. Martorii de la procese – foşti colegi de celulă, gardieni, infirmieri – au declarat că “Ursu nu recunoştea la anchetă ce vroiau ei” şi de aceea securiştii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred că momentul arestării a însemnat într-un fel şi condamnarea la moarte. Nu mai aveau cum să-l lase liber; oricum el nu se lasă reeducat. Ştiau că ar fi vorbit cînd ar fi ieşit. În cele două luni cît l-au ţinut închis au intervenit pentru el, pe lîngă Amnesty Internaţional, congresmeni şi senatori din SUA. Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Ştefan Andrei, că Ursu e arestat pentru deţinere de valută (cei 17 dolari găsiţi la percheziţie). Am găsit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, şi răspunsul ministrului de interne Homoştean, în dosar. Au încercat totul ca să evite scandalul unui caz politic. Cu atît mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea ieşi viu – ar fi aflat şi americanii de adevăratul motiv al arestării, de tortură.

Ştefan Maier: Ştiu că doi dintre ofiţerii de miliţie care au participat la omor au fost condamnaţi. Mai sînt în închisoare ?

Andrei Ursu: E vorba de foştii colonei Tudor Stănică şi Creangă Mihail. Au fost condamnaţi prima dată în iulie 2003, la Curtea de Apel Bucureşti, de un judecător de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovadă rară în toţi aceşti ani că în România se mai poate face dreptate. Pedeapsa, iniţial de 22 de ani, a fost redusă la 20 la Curtea Supremă, apoi s-a înjumătăţit la 10, în virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceauşescu, din 1988. M-am consultat cu mulţi jurişti şi consider că e o măsură, de fapt, ilegală. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, România ratificase convenţia Naţiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele împotriva umanităţii. Ori uciderea tatălui meu, esenţialmente politică, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci încerca să reducă la tăcere o categorie de oameni – disidenţii; deci o crimă împotriva umanităţii, care nu poate fi amnistiată; cu atît mai puţin de dictatorul în slujba căruia a fost comisă !

Mă întrebai însă dacă cei doi mai sînt în închisoare: nu mai sînt, de mult. Creangă a stat, după cîte ştiu, vreo 4 ani; Stănică – nici măcar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boală, an de an. Sînt convins că certificatele medicale respective sînt false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicaţi şi în “scăparea” altor condamnaţi notorii – Hayssam, Stănculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai încercase o dată să-l scoată basma curată pe Stănică; acea încercare fusese calificată ca neprofesionistă şi ilegală de chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stănică a făcut avere după revoluţie, ca mulţi de ţeapă lui; a fost vicepreşedinte la cîteva bănci falimentate (printre care Credit Bank, şi Banca Populară); şi-a făcut vile la Snagov, la Zărneşti – acolo are o întreagă staţiune. Omul a fost văzut perfect sănătos de vecini şi jurnalişti, într-o perioada cînd din actele medicale rezulta că ar fi fost pe moarte… Am făcut plîngere penală împotriva acestor medici; judecătorii însă le-au ţinut, pînă acum, partea.

Ştefan Maier: Văd aici în dosar că a fost implicat şi Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, şeful Direcţiei Cercetări Penale din DSS. Spuneai ceva şi de Iulian Vlad. Ce s-a-ntîmplat cu ofiţerii de securitate ? Cum de n-au fost şi ei condamnaţi ?

Andrei Ursu: Existau în dosar destule dovezi că şi Vasile Gheorghe, şi anchetatorul tatei, Pârvulescu Marin, au fost direct implicaţi în tortură şi omor; mai mult, că întreaga operaţiune a fost condusă de ei. Însă ancheta împotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum cîţiva ani. Pînă la urmă dosarul împotriva lui Pârvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis în instanţa pe Stănică şi Creangă). Acum există de cîţiva ani un dosar împotriva aceluiaşi Pârvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper să fie trimis la procuratura şi în instanţă cît mai curînd.

Ştefan Maier: Ce rol a avut pentru tatăl tău jurnalul – pe care înţeleg că l-a ţinut pe parcursul a 40 de ani ? Vorbea despre el ?

Andrei Ursu: Ştiam că jurnalul îi era un “partener” important. Scria, cred, cam la două-trei zile; uneori mai des. Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate. Pe undeva, ca să ne protejeze. Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scîrbit de cultul Ceauşist, pînă la o stare de revoltă permanentă. Scîrbit de slugărnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securităţii, de oportunismul, delaţiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele. Un conţinut foarte “duşmănos”, după formula favorită a Securităţii.

Ştefan Maier: Vă citea uneori din jurnal ?

Andrei Ursu: Rar. În ocazii speciale – şi doar dacă ieşeau pagini bine închegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi dărîmătoare promulgate de Ceauşescu; sau momente de turnură în evoluţia cultului sau. Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifă) de Eminescu. Altfel, jurnalul era materie prima, pe care plănuia s-o cizeleze ulterior, la pensie. Vroia – ca scop declarat – să-l publice – dar ştia că-n timpul vieţii dictatorului nu va avea nici o şansă. “Plănuia” însă să-i supravieţuiască, cu mult; avea de gînd să trăiască, ca şi tatăl sau, Papa Vasile, pînă la 90 de ani. De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabilă – a unui Ceauşescu căzut de la putere, ajuns lucrător la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Ştefan Maier: Da, am văzut în raportul DSS din ianuarie 1985, că “însemnările conţineau grave manifestări de calomniere şi defăimare a conducerii de partid şi de stat”. O sintagma Securistă care-l denota de fapt pe Ceauşescu; numele lui era pentru ei tabu. Acele însemnări trebuie că i-au întărîtat foarte mult. Probabil că într-o formă sau alta, cazul trebuie că ajunsese şi la urechile dictatorului şi nevesti-sii, dacă fuseseră implicaţi Andrei, Homostean şi Vlad. Şi probabil că de la el a venit ordinul să fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era menţionat şi faptul că jurnalul era ţinut “în vederea publicării”. Trebuie să fi fost un document extrem de interesant. Înţeleg că aţi recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntîmplat ? Şi unde e restul?

Andrei Ursu: Tot Dan Voinea a încercat să facă lumina şi în problema jurnalului; în martie ’90 a reuşit să obţină de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; păreau pagini rupte de securişti din caietele originale, conţinînd fragmente mai incendiare. Unele din acele pagini au fost copiate şi au ajuns la revista 22, care a publicat cîteva în ’90. Din păcate majoritatea copiilor sînt aproape ilizibile. În iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original înapoi (deşi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai apărut. Dan Voinea a făcut o anchetă ulterior – şi a descoperit că dosarul fusese luat în primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident că omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizaţi. Pe vremea aia (pînă în 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mîna dreaptă a lui Pârvulescu, unul Hodiş Vasile. Ajunsese colonel la “Formaţiunea J” – care era de fapt fosta direcţie de cercetări penale a DSS, şi care avea ca deviza “Pentru păstrarea legalităţii”. Cred că acea formaţiune avea pur şi simplu menirea muşamalizării crimelor securităţii. În 2000 SRI-ul a predat în sfîrşit şi Dosarul de urmărire informativă (DUI) al tatei. Pînă atunci Costin Georgescu pretindea că era încă secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !

O mare dezamăgire: Georgescu a făcut în întregime, slugarnic, jocul securiştilor, ca şi Măgureanu înaintea lui. DUI-ul a fost un şoc: din şapte volume groase, doar unul mai conţinea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii în dezordine a dosarelor de miliţie; dar şi un volum întreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din România Liberă ale lui Mihai Băcanu despre cazul Ursu, şi chiar note de urmărire asupra lui Dan Voinea ! Evident era încă în lucru. Poate mai e şi acum… A fost scandal în presă, şi SRI-ul a dat o “precizare” în presă – de-a dreptul hilară: cum că dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adică, au microfilmat în ’87 pagini de ziar şi note de activitate din ’92. În fine, o fărîmă de justiţie măcar s-a făcut pînă la urmă: în 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a făcut un an de puşcărie. L-au eliberat pentru bună purtare.

Ştefan Maier: Înţeleg că te duci curînd din nou în România. Ce mai speri ?

Andrei Ursu: În primul rînd aş vrea să văd dosarul Pârvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, şi apoi, sper, în instanţă. Are, cred, toate probele necesare şi cadrul de drept. Din păcate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare. Ar fi fost poate nimerit să fie cooptat în echipa de la ICCC – omul are o experienţă greu de înlocuit în dosare de genul celor cu care se ocupă institutul. A fost, pînă la urmă, singurul procuror care a trimis în instanţa criminali de sub Ceauşescu (şi mă refer aici nu numai la Stănică, dar şi la Stănculescu, Chiţac, alţii de la Revoluţie). În fine, nu ştiu dacă se mai poate face ceva, sau dacă el s-ar întoarce. Sper că dosarul Pârvulescu să ajungă la un procuror de bună credinţă. Şi evident, vreau să mă consult cu avocata noastră, Eugenia Crângariu, un om de-o mare dăruire şi profesionalism, în legătură cu celelalte plîngeri penale pe care le avem în lucru; inclusiv cele împotriva medicilor şi IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stănică.

 
54.87.128.228