\”O cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să înţelegem originile acestei confuzii legate de identitatea moldovenească… Problemele identităţii moldoveneşti trec dincolo de geografie şi cetăţenie; ajung chiar la nivelul limbii şi al conştiinţei\”.

(Louis O’Neil, „The World Street Journal”, 21 aprilie 2009)

Poticnirea Bruxellesului pe Prut

Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională demonstrează astăzi că nu doreşte să intre în nicio bătălie majoră în numele vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. Din această perspectivă, Summitul Parteneriatului Estic (PE) de la Praga este un veritabil test. RM va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în PE – alături de state şi lideri pentru care democraţia este doar un decor – spune multe. RM e plasată, ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără şanse de integrare. Un stat latin, cu proximitate euroatlantică, care vorbeşte o limbă oficială a UE, cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri a integrării fără europenizare şi stabilităţii fără dezvoltare. Asta înseamnă, de fapt, invitaţia RM la Summitul de la 7 mai. De azi înainte, Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice, ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan.

Moldova cade de pe hartă. Dar cetăţenii ei?

În faţa acestei crase lipse de proiect faţă de RM, poziţia României, exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul ideii de cetăţenie română. Subiectul – ştim asta – stă deseori sub semnul unor distorsiuni sau clişee. Doar un exemplu, din multele care stau la îndemână şi care arată cât de falsă este percepţia noastră faţă de asumările identitare din RM. În cadrul Barometrului de Opinie publică (IMAS – IPP), fiind întrebaţi care e motivul principal pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5% din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32% – pentru că se simt români, 10,2% – pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% – pentru a pleca să muncească peste hotare. Asta spun cifrele. Problema este următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că ea este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorsetată de niciun aquis communitaire (după cum arată istoria UE sau recenta decizie a Franţei de a modifica procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toate acestea, este nevoie ca măsura să fie bine şi convingător argumentată, iar clişeele – eliminate.

Nu este doar o problemă naţională

Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii RM trebuie pusă în contextul europenizării RM, ca o soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în interiorul societăţii din RM care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deocamdată de unde ar apărea ea… E vorba despre acel factor dinamizator ce mişcă societatea sau generează o tensiune pozitivă în interiorul ei. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult mai relaxat – psihologic, înainte de toate – pentru viitorul lui şi al copiilor săi. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în raport cu autorităţile, instituţiile şi birocraţia de stat – fie că este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător – dispare ori se diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o protecţie – element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel psihologic. Şi care nu trebuie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar europenizarea şi modernizarea merg atât de dificil…

Nu „goleşte” R. Moldova

Al doilea clişeu ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli” RM. Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special, ruşi. Afirmaţia este aberantă, nu doar pentru că nimeni nu a făcut o demonstraţie legată de ce anume ar genera un „exod” al ruşilor acolo, dar şi pentru că statisticile din anii trecuţi arată limpede că aşa ceva nu există. Dincolo de aceste argumente, afirmaţia că cetăţenia română goleşte RM este o eroare. Nu cetăţenia goleşte RM, ci mecanismul vizelor generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei persoane nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă vrea să facă asta, căci obsesia plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca oricând. Prim urmare, chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo, chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în Occident sau în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când. Această protecţie psihologică nu o are posesorul (doar) de viză pentru UE – o viză ce nu se obţine uşor şi care, odată obţinută, nu ai întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat de fiecare dată când aplici, oriunde aplici.

Nu are legătură cu problema transnistreană

Al treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evoluţiilor acestui conflict, vom vedea că problematică cetăţeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care insistă, totuşi, asupra acestui lucru ar trebui să ne explice cum se face că, deşi poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a fost blocată, nu s-a sesizat niciun progres în soluţionarea conflictului transnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei române de soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă. În plus, faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi irelevant.

Dacă ar fi să construim politici euroatlantice exclusiv pe ce spune Igor Smirnov, ar trebui, ca prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de personae non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Cehiei din RM, precum şi reprezentantului UE pentru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Misiunea diplomatică a Preşedintelui UE, prim-ministrului ceh Mirek Topolanek la Chişinău reiterează câteva elemente centrale pe care UE le păstrează în relaţie cu RM:

– Susţinerea orientării europene a RM pe care Bruxellul o va asigura prin intermediul Parteneriatului Estic.

– UE nu are de gând să renunţe la solidaritatea faţă de România, cel puţin la nivel politico-diplomatic, chiar dacă recenta iniţiativă a lui Traian Băsescu de încetăţenire simplificată a moldovenilor/românilor basarabeni creează noi controverse în interiorul UE față de de ”constuctivismul”, adecvateţea şi pragmatismul Bucureştiului în privinţa vecinătăţii sale/europene estice. Făcând abstracţie de acest subiect sensibil, oficialul european a făcut demers pe lângă preşedintele moldovean pentru normalizarea relaţiilor moldo-române, invocând în special prioritatea garantării unei bune vecinătăţi viabile. Totodată, Topolanek a evitat să se focuseze pe alte aspecte legate de România, chiar dacă Voronin a făcut noi declaraţii denigrătoare în privinţa acesteia (”Pentru noi [RM] este înjositor să ne integrăm în UE prin România”). Deşi, România în ultima perioadă a confirmat cu mai multe ocazii că susţine perspectiva de integrare europeană pentru RM.

– UE nu recunoaşte oficial dacă ştie sau nu ce a avut loc în realitate în RM ante şi post alegerile din 5 aprilie 2009, soldate în final cu pierderi materiale substanţiale, violenţe, arestări, încălcări ale drepturilor omului etc. Totuşi, afirmaţiile lui Topolanek despre faptul “că fiecare parte are adevărul ei” nu par credibile, dar nici serioase, deoarece Bruxellul atât prin intermediul Delegaţiei sale, Reprezentantului său, dar şi via reprezentanţelor dimplomatice ale statelor membre, este suficient de informat şi deci apt să dea aprecieri sincere la adresa guvernării comuniste. În schimb, Topolanek s-a limitat doar la exprimarea unor aluzii (Topolanek: “nu cred practic nimic din ce am auzit şi doar vreo 50% din ce am văzut”). Prin urmare, comunicarea dintre acesta şi opoziţia moldoveană, pe lângă întrevederea oficială cu autorităţile centrale, poate fi echivalată cu intenţia UE de a pune bazele unui “consens politic naţional” de natură fictivă.

Declaraţia de presă a lui Topolanek în urma consultărilor cu Voronin/opoziţia atestă o atmosferă în linii generale constuctivă, pe calea căreia UE doreşte să gestioneze criza politică din RM. Conform declaraţiilor lui Topolanek, a fost elaborat un set de “instrumente” europene pentru atenuarea instabilităţii din mediul socio-politic moldovenesc, care ar consta din: reluarea dialogului politic, asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor, terminarea atacurilor şi a violenţei, instituirea unei comisii de monitorizare, în care să fie prezentă şi opoziţia şi organizaţiile internaţionale. Deşi aceste scopuri par a fi esenţiale, o parte din ele nu pot fi realmente realizate (asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor), deoarece ar însemna îngustarea pârgiilor utilizate de comunişti pe parcursul a ultimilor 8 ani, pentru a se menţine la putere. În plus, nimeni nu poate garanta că aceste principii vor fi respectate ca atare ulterior, deoarece niciun raport european sau cele realizate de organizaţiile internaţionale, foarte critice faţă de aceleaşi subiecte, nu au implicat acţiuni din partea UE anterior. Fapt ce a contribuit indirect şi parţial la fărădelegile întâmplate în perioada 2008 – 5 aprilie 2009 şi 7-10 aprilie 2009.

Alte obiective sunt lipsite de raţionament (reluarea dialogului politic), dat fiind faptul că relaţie constructivă dintre opoziţie şi putere nu poate avea loc în principiu.

În primul rând, pentru că funcţiile şi rolul opoziţiei au fost reduse premeditat de “majoritatea” comunistă odată cu venirea sa la putere. Or, comuniştii au nevoie de opoziţie doar pentru a muşamaliza crimele comise recent şi de a-şi peria imaginea de regim “totalitar şi poliţienesc”. Mai ales, în ajunul lansării Parteneriatului Estic, intensificării acţiunilor României “pan-basarabene”, conturării premiselor eventualei crize economice în RM.

Al doilea motiv constă în faptul că opoziţia actuală de facto va fi incapabilă să “spargă” cercul vicios prin care aceasta a fost exlusă efectiv din procesul decizional şi cel legislativ al RM, cimentat cu tenacitate de PCRM. Pe lângă aceasta, factorul european nu este capabil să rezolve această problemă, dar şi nu face destule eforturi, pentru că este insuficient motivat (atenţia prioritară faţă de “Balcanii de Vest” şi o politică externă estică timidă, încă dezechilibrată şi lipsită de condiţionalitate eficientă – atât ca urmare a crizei instituţionale şi integrării defectuoase a noilor membri UE, dar şi din cauza impotenţei regionale a statelor europene estice), slab comparativ cu influenţa rusă, reticent din cauza actualităţii problemei transnistrene şi a conjucturii economice regionale critice.

În orice caz, susţinătorii interni şi externi ai aspiraţiilor europene moldovene nu trebuie să se decepţioneze, deoarece RM a primit acceptul de facto din partea UE de a participa la Parteneriatul Estic, care ar putea să fie destul de dinamic datorită Preşedinţiei Suediei în cadrul UE, care va succeda Cehia şi care este unul din statele co-autor al acestei iniţiative.

Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă prin care se intenţionează modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, creându-se premise pentru simplificarea atât a procedurii de acordare, cât şi cea de redobândire a cetăţeniei. Deocamdată, proiectul de lege în această privinţă se află la faza incipientă de procedură legislativă. Pe lângă supapele procedurale de ordin intern, iniţiativa preşedintelui român Traian Băsescu va fi subiectul unor dezbateri în cadrul instituţiilor europene. Deşi oficialii europeni nu pot interveni direct în afacerile de competenţă strictă a României, poate fi prognozată activizarea lor întru blocarea sau cel puţin revizuirea serioasă a iniţiativei date. Obiectul de tranzacţie dintre autorităţile române şi cele europene va constitui termenele de accedere la Zona Schengen, dar şi posibile restricţii particulare din partea statelor europene membre în privinţa accesului românilor pe pieţele lor de muncă.

UE – pragmatism, mai mult ca solidaritate

Tentaţia Uniunii Europene de a minimiza importanţa principiului de solidaritate în defavoarea României este condiţionată de faptul că ordonanţa de urgenţă lansată de Bucureşti poate genera probleme europene de ordin general.

Din perspectiva legislaţiei naţionale europene, cazul României este unul riscant, deoarece impulsionează motivaţii etnico-culturale în problema oferirii cetăţeniilor în cadrul UE. Astfel, cei mai mari ofertanţi europeni de cetăţenii – Marea Britanie şi Franţa (câte 150.000 în 2006), Germania (125.000 persoane în 2006), aplică procedura de naturalizare efectuată în condiţia unei anumite perioade de rezidenţă, dar şi asigurarea respectării de către aplicanţi a legislaţiei ţării de domiciliu. Raţionamentul României însă ar putea reprezenta un precedent ireparabil şi costisitor pentru integritatea şi stabilitatea frontierelor europene. Or, noua ordonanţă de urgenţă vizează persoanele de origine “română” din Serbia – ţară inclusă în Parteneriatul de Asociere şi Stabilitate, dar în special din RM şi Ucraina – vecini europeni incluşi în Parteneriatul Estic (etc.). Reieşind din faptul că problemele identitare (RM şi Ucraina) şi cele ale minorităţilor naţionale (Serbia, RM şi Ucraina) sunt sensibile în aceste state, UE este reticentă faţă de o atare iniţiativă legislativă a Bucureştiului care poate duce la dinamitarea relaţiilor interstatale în regiune şi eventuala ei „balcanizare”.
În termeni de securitate, oficialii europeni discută oficial despre piaţa europeană de muncă care poate fi ţinta unor noi ameninţări.

Recent, liderul Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), Nigel Farage, s-a opus acestei iniţiative pentru că ea va permite “moldovenilor să se stabilească oriunde în Uniunea Europeană, inclusiv în Marea Britanie” (Euroactiv.ro, 21 aprilie 2009). Această temere este şi mai imperioasă ca urmare a corupţiei persistente atât în instituţiile româneşti, cât şi cele moldovenşti (România este pe locul 70 şi RM – 109, conform Indicelui de Percepţie a Corupţiei, Transparency International), ceea ce poate provoca o simplificare controversată a procedurilor de acordare şi redobândire a cetăţeniei României. Totodată, în urma incidentelor multiple şi crizei referitoare la cetăţenii români din Italia (acutizată în 2008), România a căpătat o imagine discreditată în ce priveşte capacitatea de a supraveghea şi gestiona în mod eficient problemele cetăţenilor români emigraţi în ţările europene. Din aceste considerente, ideea unei viitoare „facilitări depline” a procesului de obţinere a cetăţeniei române pentru aproximativ 1 mln. de locuitori ai RM continuă să mărească tabăra opozanţilor printre statele membre ale UE, în special cele din Zona Schengen.

Abordarea superficială faţă de viitorii solicitanţi de paşapoarte româneşti observată în prevederile ordonanţei de urgenţă este alarmantă pentru europeni, deoarece este extrem de permisivă: “cetăţenii români şi descendenţii acestora până la gradul 3 pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate”. Prin urmare, solicitanţi ai cetăţeniei româneşti ar putea deveni pe căi legale, dar şi în eventualitate ilegale (din cauza corupţiei încă destul de influente în România, RM, dar şi Ucraina- unde locuiesc aplicanţi potenţiali pentru cetăţenie românească în proporţie de 258,8 mii moldoveni şi 151 mii români) aproximativ 1,5 mln. de persoane, care vor avea dreptul să circule nestingherit pe întregul teritoriu al UE (conform unor date deja în 2014, Euroactiv.ro).

Pe lângă această latură a securităţii se impune cea de „hard policy” legată de lipsa tratatelor bilaterale moldo-române fundamentale (Tratatul de bază şi cel cu privire la frontierele de stat), conflictul transnistrean nesoluţionat şi factorul rusesc activ în regiune. Lipsa unor relaţii interstatale pe deplin formalizate şi a unor frontiere de stat nereglementate pe plan juridic ar putea duce la implicarea şi mai mare a jurisdicţiei româneşti asupra RM, în cazul în care va fi acordată masiv cetăţenia română. Totodată, aceasta ar putea complica relaţiile „cetăţean-stat” în RM (interdicţii în privinţa posesorilor de cetăţenie românească care doresc titulari sau aspiră să deţină o funcţie publică etc.), dar şi în România (cetăţeanul RM/României în relaţie cu responsabilităţile sociale de stat: pensii, asigurări sociale, idemnizaţii de şomaj etc.), cauzând tensiuni atât de ordin interstatal (cazul ultimelor alegeri parlamentare româneşti desfăşurate pe teritoriul RM), cât şi intern (nemulţumirea cetăţenilor români cu privire la realocările financiare din bugetul de stat al României pentru “noii” ceteţeni).

Reacţia neprietenoasă a oficialilor europeni derivă din scenariile pesimiste vizavi de reglementarea transnistreană, în care după revoltele „unioniste” post-electorale de la Chişinău vor apărea noi sincope. Cetăţenia furnizată de către România populaţiei din RM va constitui un argument suplimentar pentru regimul separatist de la Tiraspol, diminuând impactul eforturilor depuse de UE începând cu 2005 în vederea soluţionării conflictului transnsitrean (în 2005, UE a devenit parte componentă a formatului de negocieri „5+2”) şi respectiv securizarea şi stabilizarea frontierei sale estice. În consecinţă, aceasta ar putea cauza fortificarea factorului rusesc în RM, în urma unei combinaţii de circumstanţe: emigrarea în masă a populaţiei economic şi politic active pro-europene din RM prin intermediul cetăţeniei româneşti; consolidarea poziţilor forţelor politice pro-ruse şi ca urmare realizarea unui plan de rezolvare a conflictului transnistrean în avantajul intereselor ruse (inclusiv desfăşuararea proceselor de federealizare şi transnistrizare a RM). În plus, europenii sunt îngrijoraţi de posibila multiplicare a numărului mare de cetăţeni europeni-ruşi (de exemplu, legislaţia română nu exclude păstrarea cetăţeniei ruse, în cazul obţinerii celei româneşti), care în situaţia „naturalizării” anevoiase ar putea deveni problematici pe termen lung pentru securitatea europeană (mai ales în lumina imperativului privind apărarea cetăţenilor ruşi invocat de Moscova în contextul acţiunilor armate împotriva Georgiei, 7-12 august 2008).

În altă ordine de idei, UE este contrariată de decizia României, deoarece aceasta creează discordanţe în planurile europene de extindere axate actualmente pe Balcanii de Vest. Perspectiva oferirii cetăţeniilor româneşti/europene pentru jumătate din cetăţenii unei ţări neincluse în politica europeană de extindere pe termen scurt sau mediu reprezintă o derogare gravă de la înţelegerile politice oficiale la care România este de asemenea parte. Mai ales că, Uniunea Europeană riscă să fie atrasă involuntar în gestionarea mai responsabilă şi proactivă a problemelor din RM. Atunci când aceasta nu are alte strategii clare vizavi de această regiune, decât cele vizate de PEV (în special Black Sea Sinergy şi Parteneriatul Estic). Iar problema kosovară şi cea cipriotă nu sunt soluţionate definitiv şi durabil de către UE, care cu atât mai mult nu cunoaşte soluţia pentru conflictul transnistrean şi celelalte „conflicte îngheţate” de pe spaţiul ex-sovietic, în care Rusia deţine supremaţia.
În final, mişcarea Bucureştiului poate pune în pericol buna desfăşurarea a anumitor componente ale Parteneriatului Estic, care în cazul RM prevede desfăşurarea proiectului pilot a Parteneriatului de Mobilitatea Europeană, cu scopul unei facilitări mai mari a regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni (în final a unei liberalizări). Dar cel mai mult, aceasta va afecta iniţiativele cuprinse în Parteneriatul de Mobilitate legate de migraţia circulară, dezvoltarea unor capacităţi administrative şi instituţionale ale RM de gestionare a fluxului migraţionist, atragerea remitenţelor în activităţi economice etc. În schimb, UE va intra în posesia a peste 1 mln. de „noi” cetăţeni români greu gestionabili şi controlabili atât de către autorităţile moldovene, cât şi de cele româneşti şi europene.

Pe marginea celor evidenţiate mai sus putem anticipa conturarea unei situaţii complexe faţă de care UE va trebuie să-şi manifeste poziţia în cel mai apropiat timp, dacă intenţionează să prevină anumite surse de instabilitate în relaţiile interstatele din regiune, asigurând desfăşurarea conform agendei a activităţilor ulterioare de extindere europeană (concentrate pe Balcanii de Vest).

Divizarea societăţii pe pricipii sociale, lingvistice, naţionale şi etnice în Republica Moldova nu a putut fi evitată de la proclamarea independenţei pînă în prezent. Or o societate polarizată determină, la rîndul său, o situaţie de criză la nivel naţional şi invers. Altminteri, se atestă o atmosferă de instabilitate profundă de ordin politic şi economic a statului, fiind într-o interconexiune cu fragmentarea permanentă a spectrului politic autohton. O Moldovă instabilă este şi o Moldovă manevrabilă de către unele forţe din interior şi exterior. Dar o Moldovă manevrabilă este şi o Moldovă dirijabilă, controlabilă şi fără identitate.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

Cred că UE suferă de un masochism macabru! Altfel nu se explică răbdarea, chiar plăcerea cu care sunt suportate afronturile aplicate periodic de regimul Putin, acum Putin-Medvedev, prin intermediul armei gazului.

Şi, dacă şi-a permis, îşi permite şi îşi va permite Putin, de ce s-ar lăsa mai prejos fostul miliţian comunist? Pentru că atacurile furibunde declanşate de piticania mafiot-comunistă – ideologia este pentru Voronin doar arma pentru a controla mulţimile prostite în vederea acumulării sălbatice de capital – împotriva României sunt, în egală măsură, atacuri la adresa UE ca subiect de drept internaţional. Mai întâi, pentru că România este membră cu drepturi depline a UE. Al doilea, pentru că Tratatul semnat de Republica Moldova cu UE prevede libera circulaţie a persoanelor resortisante din Uniune în Moldova şi exclude explicit discriminările pe criterii naţionale.

Prin urmare, vizele introduse pentru cetăţenii români sunt vize introduse unor cetăţeni europeni ca oricare alţii. Publicitate

Pe deasupra, acordul prevede respectarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti de către regimul de la Chişinău. Despre Constituţia proprie ce să mai spun? Ce legătură au toate aceste prevederi cu arestările în masă declanşate asupra tinerilor protestatari, cu presiunile psihice, bătăile propriu-zise şi ameninţările proferate acestora eu nu înţeleg, dar autorităţile UE, laolaltă cu cele din Statele Unite, tac precum peştii. Sau, poate, Republica Moldova respectă exemplar drepturile şi libertăţile omului atunci când ridică de pe stradă ziariştii moldoveni şi activiştii civici, le aplică corecţii fizice şi îi eliberează sau nu după bunul plac?

Despre expulzarea ori oprirea la frontiere a jurnaliştilor străini, nu doar români, mai are sens să vorbesc? Iată cum, sub ochii îngăduitori ai unei Europe abulice, regimul de la Chişinău încalcă tratate internaţionale, calcă în ciubote, la propriu!, drepturile omului, se comportă precum un vechil anacronic pe o moşie aflată în proprietate exclusivă şi inexpugnabilă, cu tot cu fiinţele vii care cred totuşi că sunt oameni, imaginându-şi în naivitatea lor că au dreptul la tratament omenesc şi la protecţie internaţională – dacă despre una naţională nu mai poate fi vorba! Naţională, de unde? Din partea bravelor partide de opoziţie, care au trecut în grabă pe la manifestaţia din prima zi, după care s-au refugiat într-o tăcere demnă de cea oferită model de la fel de brava Europă? Au deschis puţin ochii duminică, dar somnolent. Despre reacţia autorităţilor române nu are sens să vorbim!

În afara respingerii anemice a acuzaţiilor voroniene şi a întâlnirii dintre ministrul de Externe şi ambasadorii UE şi NATO, care nu mai pot totuşi spune că nu ştiu despre ce este vorba, nimic notabil de înregistrat. Acum UE ştie, dar reacţiile sunt…

Mai clar a reacţionat Jirinovski! Cea mai ciudată e tăcerea preşedintelui, care abia azi, la o săptămână de la declanşarea terorii, va grăi ceva
în Parlament!

Nu le pot dori altceva acestor ipochimeni moldoveni, români şi europeni laolaltă, decât să se bucure de Sfintele Paşti aidoma tinerilor basarabeni care, precum aici alţi copii, acum două decenii, au avut, în ciuda părinţilor lor, curajul să creadă în steaua libertăţii şi chiar să moară pentru ea!

Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor

Patriotism is the last refuge of a scoundrel

Samuel Johnson
7 aprilie 1775

Voi începe cu constatarea că la 7 aprilie 2009, la Chişinău, cu adevărat o avut loc o lovitură de stat. Mai bine zis, evenimentele din 7 aprilie au încununat o lovitură de stat latentă, pornită la 25 februarie 2001, când la putere a venit PCRM în frunte cu Vladimir Voronin. Pentru început a fost lichidată autonomia locală şi, într-o republică agrară cum este Moldova, Guvernul central a început să decidă, în funcţie de loialitatea politică a administraţiei locale, cine şi câţi bani merită. Apoi puterea a încheiat un parteneriat cu justiţia – puterea închide ochii la corupţia în acest sistem, în schimb puterea câştigă toate dosarele cu care ea vine în instanţă. A venit şi rândul mass media. Pas cu pas, a fost creat un media holding monopolizat şi ghidat de un singur partid. Şi degeaba unii se aşteptau că după adoptarea Codului Audiovizualului, la 27 iulie 2006, cetăţeanul de rând va fi informat obiectiv şi echidistant despre cele ce se întâmplă în ţară. Deoarece acest Cod, ca şi Constituţia Republicii Moldova deja devenise o hârtie fără nici o valoare. În Republica Moldova a fost creat un sistem de spălare a creierilor care, în strictă conformitate cu normele nescrise ale unui regim politic autoritar proslăvea o singură persoană (Vladimir Voronin) şi un singur partid (PCRM). Partidele şi liderii de opoziţie erau prezentaţi în faţa cetăţeanului în calitate de o gaşcă de scandalagii („Boschetari politici”, în limbajul neaoş a lui Vladimir Voronin). Ca şi în orice regim politic autoritar, în societatea moldovenească a revenit pas cu pas frica şi servilismul. După cum am mai scris cu alte prilejuri – Vladmir Voronin a impus, iar societatea a acceptat nu verticala puterii, ci piramida lingăilor, paralizată din interior de servilism şi frică. Nu s-a lăsat mult aşteptată apariţia Comsomolului, reprezentanţii căruia, în octombrie 2008, i-au atacat pe tinerii liberali la Bălţi nu numai cu pumnii, ci şi cu slogane gen „Români, căraţi-vă după Prut!”, „Bălţul – oraş rusesc!” etc. Ceea ce înseamnă, că fascismul, în ambalaj comsomolist, a trecut în ofensivă. Pe fundalul tăcerii părinţilor „cuminţi” a apărut şi fenomenul pedofiliei ideologice sub forma de „pioneri”.

Timp de două mandate Vladimir Voronin a demonstrat o incompetenţă crasă în toate domeniile – politica intern[, soluţionarea problemei Transnistrene, politica externă etc. Cancerul corupţiei a afectat întreagă societate. Cu excepţia consolidării bunăstării familiei, Voronin a reuşit un singur lucru – să se menţină la putere, reanimând frica şi linguşeala, tratându-i pe cetăţenii Republicii Moldova ca pe o turmă de sclavi, lipsiţi de raţiune şi demnitate. Acolo unde în societate mai erau nişte insuliţe de demnitate s-a mers pe calea scindării – sindicate paralele, uniuni de creaţie paralele, societate civilă docilă etc. Vladimir Voronin a creat în interiorul Republicii Moldova un sistem de reproducere a sclavilor în conformitate cu normele nescrise unui regim autoritar. În 1848, Marx şi Enghels au scris în Manifestul lor despre faptul că burghezia a „rupt o parte bună a populaţiei din idiotismul vieţii rurale”. Regimul comunist sovietic, după ce i-a nimicit pe ţărani gospodari, i-a băgat pe moldoveni în idiotismul colhozurilor, succedat de idiotismul vieţii rurale apărute după distrugerea colhozurilor. Acest mediu de oameni disperaţi şi înrăiţi, care se zbat în mizeria sărăciei şi care sunt obişnuiţi să rezolve toate problemele în beci, lângă butoiul cu vin, cu minţile spălate de canalele TV cenzurate de PCRM, a devenit o pepinieră de votanţi comunişti. Din martie 1985, când Mihail Gorbaciov a anunţat politica de „perestroika” nimănui nu-i este îngrădit accesul la informaţie, nimănui nu-i interzis ca picătură cu picătură să stoarcă sclavul din el. Or, în Republica Moldova, sub conducerea PCRM, continuă să funcţioneze maşinăria de reproducere a sclavilor spirituali.

Cinismul lui Vladimir Voronin s-a exprimat şi în prostituarea lozincilor pro-europene. După scandalul de proporţii cu nesemnarea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003, relaţiile lui Vladimir Voronin cu stăpânul de la Kremlin s-au stricat rău de tot. Fiind lipsit de suportul din partea Kremlinului, temându-se de vreo revoluţie color în Moldova, comunistul Vladimir Voronin brusc s-a declarat comunist pro-european. A reuşit să-i prostească pe această cale pe mai mulţi, nu numai în interiorul Republicii Moldova. Îndeosebi dacă ne amintim de pupăturile lui Traian Băsescu şi Mihail Saakashvili cu Vladimir Voronin la Chişinău înainte de alegerile parlamentare din 6 martie 2005. De dragul votului din 4 aprilie 2005, Voronin a mers la mimarea unui dialog cu partidele ne-comuniste, a semnat nişte angajamente.

Euforia consensului pro-european s-a evaporat foarte repede. Cazul lui Valeriu Pasat a demonstrat clar cum justiţia moldovenească, ghidată de „pro-europeanul” Vladimir Voronin, execută funcţia de bâtă în mâna puterii. Valeriu Pasat, în stricta conformitate cu tradiţiile moldoveneşti, înainte de scrutinul din 6 martie 2005, a căutat copite de cai politici morţi la Moscova, pe la „congresul moldovenilor”, supărându-l foc pe pro-europeanul Voronin. Pentru ca la 11 martie 2005 să fie reţinut la scara avionului, cu care a sosit la Chişinău. A fost nevoie de discuţia lui Vladimir Voronin cu Vladimir Putin la 22 iunie 2007, pentru ca la 9 iulie 2007, Valeriu Pasat să fie „amnistiat” de justiţia moldovenească. Şi nu trebuia să fie mare profet ca să-ţi dai seama că prevederile Planului de Acţiuni UE-Republica Moldova urmau să rămână doar pe hârtie. Deoarece, implementarea lor ar fi însemnat că PCRM cu Voronin în frunte ar fi renunţat benevol la toate pârghiile de manipulare a societăţii în perspectiva alegerilor din 5 aprilie 2009. Bieţii Ambasadori din ţările membre UE chiar au lansat, la 17 iulie şi 25 noiembrie 2008, nişte Declaraţii, prin care şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu degradarea normelor democraţiei politice şi a statului de drept în Republica Moldova. Dar deja era târziu – pentru a se menţine la putere Vladimir Voronin a revenit la originile sale comuniste, neavând nevoie de orice cochetări cu UE. Pe când toate canalele TV au trecut sub tăcere poziţia distinşilor ambasadori, pentru ca cetăţeanul credul să fie convins în continuare că Vladimir Voronin ne duce de căpăstru direct în UE.

Cu mult înainte de 7 aprilie 2009 Vladimir Voronin a uzurpat noţiunea de patriotism. Societatea a fost divizată în patrioţi de sorginte stalinistă şi unionişti, duşmani ai statalităţii. Cu adevărat, o dată cu ruinarea URSS în faţa societăţii moldoveneşti a apărut dilema. Fie să aibă loc reunirea cu România, după modelul celei din 1918, fie să se meargă în direcţia edificării unui stat Republica Moldova. Cu reunirea totul e simplu – nici un partid cu asemenea lozinci nu a trecut pragul electoral din 1994 şi până-n prezent. Ceea ce însemna că am ales calea de statalitate a Republicii Moldova, care poate avea sorţi de izbândă numai prin trecerea de la „naţiunea socialistă moldovenească” de sorginte stalinistă la naţiunea civică moldovenească, bazată pe valori europene. Cu prima totul este clar – Stalin a conceput „naţiunea socialistă moldovenească” ca o adunătură de sclavi, patria cărora este URSS, lipsiţi de demnitate, memorie, cultură şi, principalul, profund contaminaţi de românofobie. Nici predecesorii lui Vladimir Voronin nu au manifestat multă înţelepciune în căutarea conştientă a consensului în societate privind parametrii de bază ale acestei naţiuni civice. Situaţia evolua mai mult haotic, dar fără a provoca mari animozităţi în societate. În schimb, Vladimir Voronin s-a pus pe cultivarea patriotismului moldovenesc. Sunt două caracteristici de bază ale acestui „patriotism”. Prima – să fii românofob. A doua – să te simţi fericit şi confortabil cu baioneta rusească, băgată în fund.

Vladimir Voronin nu este primul în acest sens. Pe malul stâng al Nistrului, adăugând şovinismul velikorus la acestea două componente ale moldovenismului comunist, Igor Smirnov „forjează” „naţiunea transnitriană”. Aşa că în acest sens Vladimir Voronin este un simplu ucenic al „omologului” său de la Tiraspol. Şi mai mult, la 16 mai 2001, venind la Tiraspol, Vladimir Voronin a semnat cinci documente cu cedări absolut aberante în faţa regimului de la Tiraspol. Unul din ele prevedea chiar recompensa Transnitriei din partea Republicii Moldova, pentru conflictul armat din 1992. Ceea ce însemna că Vladimir Voronin, ca şi Igor Smirnov, considera că Republica Moldova a comis un act de agresiune în 1992. Orice regim autoritar are nevoie de un duşman extern, şi este firesc că pentru acest rol Vladimir Voronin a desemnat România. Iar Vladimir Voronin ne cheamă să fim patrioţi ai regimului autoritar, instaurat de el. Se pare că anume acest soi de „patrioţi” a avut în vedere un oarecare Samuel Johnson, când, la 7 aprilie 1775, a declarat că „patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor”.

Totuşi, ce s-a întâmplat la 7 aprilie? Cred că nu există un răspuns univoc.

Unele surse din Transnistria afirmă că, la solicitarea lui Vladmir Voronin, cu mult înainte de ziua alegerilor, situaţia în Republica Moldova a fost monitorizată de persoane din Transnistria şi de la Moscova. Unul dintre ei, probabil, s-a scăpat cu vorba , când a declarat: „O asemenea evoluţie a situaţiei era prognozată încă cu două luni înainte de alegeri, insă administraţia prezentă, pentru a se menţine definitiv la putere – şi alegerile le-au oferit o asemenea posibilitate – nu întreprind măsuri dure faţă de cei antrenaţi în pogromuri”.

Dar şi fără experţi (cu epoleţi) din Transnistria şi Moscova era evident că în societate s-a acumulat un potenţial protestatar. Rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie, suprapus cu declaraţiile arogante ale lui Vladimir Voronin au făcut ca un apel, lansat în seara zilei de 6 aprilie prin Internet şi SMS, să aducă în PMAN mii de tineri. În dimineaţa zilei de 7 aprilie personal am fost în PMAN şi am văzut cum vin mii de tineri, în lipsa vreo unui lider politic din opoziţie în piaţă, fără intenţii de a vandaliza clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei etc.

Ceea ce a urmat se încadrează în următoarele scenarii:

1. PCRM cu adevărat a comis o fraudă (de ce lumea nu-şi aduce a minte de diferenţa dintre rezultatele Exit-poll-ului şi rezultatul anunţat al alegerilor?).

Pentru a nu admite o anchetă obiectivă, a fost pus la cale scenariul de nimicire a opoziţiei prin vandalizarea clădirii Parlamentului şi a Preşedinţiei (TV publică, spre deosebire de Parlament şi Preşedinţie, a fost păzită cu pistoale-automate Kalaşnikov şi de lunetişti!) şi a fost organizat un Mega-Show propagandistic prin care poporului moldav i s-au demonstrat duşmanii interni (opoziţia), laolaltă cu cel extern (România). Preşedintele ţării, sfidând noţiunile de prezumţie de vinovăţie, imediat i-a desemnat pe aceşti „duşmani” ai statalităţii. Tot atât de prompt ca şi Anatolii Medvedev, când acela a decis că în Osetia de Sud a avut loc un „genocid”. Cu alte cuvinte, a fost pusă la cale „zacistka” (exterminarea – termenul utilizat de serviciile de forţă ruseşti) spaţiului politic şi instaurarea dictaturii unui singur partid, condus de Vladimir Voronin. După ce canalele TV au demonstrat omului de rând cum „democraţii” devastează clădirile Parlamentului şi a Preşidinţiei, după ce au răsunat acuzaţiile de „lovitură de stat”, PCRM poate să meargă fluierând la alegeri anticipate! Succesul zdrobitor este garantat! Mai ales că maşinăria propagandistică continuă să spele creierii celora care au mai rămas pe meleagurile mioritice.

2. Evenimentele din 7 aprilie au fost puse la cale de Rusia.

Cu adevărat, Rusia a câştigat cel mai mult din cele întâmplate. Evenimentele din 7 aprilie, îmbinate cu căutarea paranoică a duşmanilor în interior şi exterior într-un mod inevitabil vor duce la izolarea internaţională a Republicii Moldova, la transformarea ei într-un fel de Coree de Nord al Europei. Între timp peste Republica Moldova vine colapsul financiar. Conducerea Moldovei, pentru a salva aparenţa „stabilizeţului” cu disperare va căuta bani. Şi atunci va veni cu banul Kremlinul, dar şi cu condiţii. Ceva de tipul „Memorandumului Kozak” în redacţia 2009, cu transnistrizarea întregului teritoriu (despre termenul „ţară” putem uita), cu exodul masiv al ultimilor idioţi naivi care au crezut în statalitatea Republicii Moldova.

Şi mai este un scenariu, pornit de la complexul tipic al unui dictator, izolat şi manipulat de lingăii din anturaj de realităţile societăţii pe care el o guvernează. Timp de opt ani Vladimir Voronin percepea realitatea doar prin ei. Se poate de presupus că Vladmir Voronin a ajuns sincer să creadă, că tot poporul îi este profund recunoscător pentru roadele guvernării sale, şi se aştepta la o retragere fastuoasă din funcţia de Preşedinte, se vedea rămas în memoria poporului în calitate de un fel de Ştefan cel Mare şi Sfânt nr.2!

Or, lingăii din anturaj nu l-au informat pe Vladimir Voronin despre faptul, că nu chiar toţi se simt fericiţi după opt ani de guvernare comunistă. Pe Site-ul Ministerului de Interne au apărut două liste de persoane „reţinute şi documentate administrativ” (129 de persoane), şi „reţinute şi arestate în legătură cu evenimentele din 6-8 aprilie” (86 de persoane). Clar este că aceste liste nu sunt întocmite cu meticulozitatea Ministerului Dezvoltării Tehnologiilor Informaţionale, care a pregătit listele electorale. Totodată, dacă, spre deosebire de Vladimir Voronin, ţinem cont de prezumţia nevinovăţiei, nu avem dreptul să considerăm că anume aceste persoane au vandalizat clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Oricum, dacă admitem că ei au participat la acţiunile paşnice de protest, atunci constatăm că din 129 de persoane din prima listă doar 28 (circa 22%), şi 34 (circa 40%) din cei 86 de pe a doua listă, au anunţat că au vre-o ocupaţie (student, liceist, angajat, pensionar). Ceea ce înseamnă că mai mult de o jumătate de aceşti tineri sunt şomeri! Prin urmare, apariţia a mai multor mii de tineri în piaţă putea să aibă şi o motivaţie socială – într-o ţară, unde „numai Olejka al nostru lucrează”, după opt de guvernare continuă a PCRM, tinerii îşi legau speranţele de schimbarea guvernării. Pe când rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie a pus cruce pe aşteptările lor, ceea ce s-a transformat în manifestaţie spontană de protest.

Evenimentele din 7 aprilie au demonstrat încă o dată, că piramida lingăilor nu poate funcţiona în interesul public. Degradează totul, inclusiv poliţia. Poliţia şi SIS ştiau foarte bine că vor avea loc manifestaţii de protest. PMAN şi teritoriul lângă Parlament şi Preşedinţiei erau pline de poliţişti în civil şi de angajaţii SIS-ului. Or, fără „indicaţii preţioase de sus” totul este paralizat, Preşedintele se afla la slujbă în Biserică şi poliţia, cu acţiunile ei neprofesioniste numai a agravat situaţia. Mai ales că acei copii flămânzi de la ţară, îmbrăcaţi în uniformă, cu casca-n cap, cu scuturi şi cu bâte deloc nu produceau impresia unor profesionişti. Şi atunci s-a declanşat furia lui Vladimir Voronin şi s-a decis realizarea scenariului „Reichstag – 1933”. Poliţia s-a retras, pompierii nu au intervenit şi a pornit în direct Mega-Show cu vandalizarea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Poporului, care în campania electorală a fost îndobitocit cu scenarii apocaliptice în cazul când PCRM nu rămâne la putere, i s-a demonstrat „faţa adevărată” a „democraţilor”.

Toţi dictatorii o termină rău. Cineva s-a sinucis, cineva a fost spânzurat, Stalin a murit în singurătate în băltoaca propriului chişet. La noi deocamdată mor tinerii, ucişi de animalele servile ale regimului, în uniformă de poliţişti. Locul lui Valeriu Pasat în celulă va fi ocupat de Gabriel Stati. Cred că nu are mult până la închidere „PRO TV – Chişinău”. Cred că nu avem mult până la colapsul financiar al „miracolului” economic moldovenesc. Avem, ca şi pe timpurile lui Stalin, „cortina de fier” de-a lungul Prutului. Avem un „lider naţional” bolnav de xenofobie şi de paranoia căutării duşmanilor. Avem un popor care nu are nevoie de libertate, şi o majoritate care nu-şi dă seama că prin votul ei îngroapă viitorul propriilor copii şi nepoţi. Şi avem o generaţie de tineri care nu au nici un viitor în ţara aceasta. La mitingul de protest din 12 aprilie tinerii deja nu au venit. S-au speriat şi ei? S-au simţit trădaţi de liderii politici?

Felicitările mele, tovarăşe Stalin! Cauza ta dăinuieşte în Republica Moldova! Duhul lui Hitler se zvârcoleşte de invidie!

Oazu Nantoi este politolog. El a candidat pe lista Partidului Democrat în alegerile parlamentare din 5 aprilie. PD nu a depășit pragul electoral de 6%.

Serghei Lavrov a sărit în ajutorul lui Voronin

\”Orice cerere pentru organizarea de noi alegeri pentru reexaminarea rezultatului votului care a avut loc este fără fundament\”

Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov

S-a spus de nenumărate ori că grila principală prin care trebuie developate orice evenimente de la Chişinău trebuie să fie geopolitică. Însă nu doar motivaţiile sau consecinţele trebuie cercetate la acest nivel, ci şi posibilele evoluţii…

Primul ambasador UE persona non grata
Evoluţiile de la Chişinău sunt acum cunoscute, iar resorturile încep să se limpezească. Tocmai de aceea, unii s-au grăbit să arate cu degetul „vinovaţii”. Dacă la început preşedintele Voronin a vorbit despre „fascism”, „pogrom” şi „forţe externe”, era firesc să revină cu identificări explicite. Şi a revenit: vinovatul principal este – cum altfel? – România. Ce a urmat este fără precedent. RM impune vize pentru cetăţenii români, deşi, din 2007, Chişinăul a anulat regimul de vize pentru cetăţenii ţărilor membre ale UE, SUA şi Canadei. Inclusiv pentru România… Mai mult, RM, stat cu aspiraţii europene, îl expulzează pe şeful unei misiuni diplomatice europene şi pe ministrul-consilier al Ambasadei române, diplomaţii fiind declaraţi personae non gratae.

Este primul caz de acest gen din istoria Uniunii. Cum se traduce în rusă acuzaţia la adresa României?

Moscova flanchează toate gesturile şi declaraţiile Chişinăului cu mesaje aprobatoare şi, concomitent, cu aluzii nu dintre cele mai fine, care trec dincolo de acuze la adresa Bucureştiului. Căci, pentru Moscova, România nu este numai România! Chiar dacă ministrul de Externe Lavrov nu a făcut referiri explicite la vreo implicare a unor forţe străine în RM, Duma rusească a discutat o asemenea variantă. Iar şeful Comisiei pentru CSI, Aleksei Ostrovsky, a făcut o legătură directă între serviciile secrete româneşti, cele americane şi manifestaţiile de la Chişinău, afirmând că Vestul vrea „să producă schimbări, astfel încât RM să se alăture alianţei euroatlantice. Şi nu e sigurul. Leonid Graci, liderul din Crimeea al Partidului Comunist din Ucraina, a declarat că în spatele organizării revoltelor în Chişinău stă SUA, „presând metodic Rusia în spaţiul post-sovietic”, iar politologul rus Aleksandr Dughin a vorbit şi el în „Komsomolskaia Pravda” despre faptul că „în RM se întâmplă revoluţia portocalie, planificate de administraţia preşedintelui SUA Barack Obama”. Vocala Natalia Vitrenko, liderul Partidului Socialist Progresiv din Ucraina, pro-rus, a spus şi ea, explicit, că în spatele revoltelor din Chişinău stau „Statele Unite şi NATO”. Invocarea Americii şi NATO alături de România este crucială aici. Semn clar că la Moscova, sau în cercurile ei de influenţă, cineva gândeşte şi prioritar aceşti termeni – chiar dacă o spun doar unii. Miza Chişinăului este citită tot în termeni de Război Rece. De aici sprijinul frăţesc pentru regimul Voronin.

O Rusie impetuoasă ca un Titanic

Federaţia Rusă este astăzi pe val. Moscova este satisfăcută de evoluţiile din Ucraina sau Georgia şi simte că deţine toate cărţile în ceea ce ea numeşte „vecinătatea apropiată”. De aceea nu tolerează nici măcar semnele ce i-ar putea sugera o „revoluţie colorată”, precum Revoluţia Rozelor din 2003, cea Oranj din 2004 sau eşuata, un an mai târziu, Revoluţie Fucsie din Azerbaidjan. Mai cu seamă că, în ceea ce priveşte RM, lucrurile merg cum nu se poate mai bine. Vizite peste vizite: Lavrov la Chişinău, Voronin la Moscova, ministrul rus al Economiei în RM, felicitări calde pre- şi post-electorale la adresa PCRM, reluarea negocierilor „2 plus 1” în chestiunea transnistreană şi transmiterea unui semnal clar Vestului că muzica o face tot Moscova în aceste negocieri. La care se adaugă, ostentativ, şi titlul de personae non gratae atribuit de liderul nerecunoscutei Transnistrii ambasadorilor SUA, Cehiei şi al UE. Semnalul este clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Hoţul care strigă hoţii!

Inutil să mai reluăm aici argumentele Moscovei pentru importanţa RM. Încă din timpul războiului din Transnistria devenise clar că orice relaţie strânsă Bucureşti-Chişinău ar fi însemnat atragerea RM în spaţiul euroatlantic. Ceea ce trebuia şi trebuie evitat cu orice preţ. Acesta este principalul obiectiv al Moscovei. Un al doilea obiectiv este Ucraina, prinsă în triunghiul Belarus-R. Moldova-Crimeea pe care Rusia a năzuit dintotdeauna să îl controleze. La toate acestea se mai adaugă, recent, un al treilea element. Paradoxal, aparent, importanţa geopolitică a RM (dar şi a Belarusului) creşte proporţional cu percepţia eşecului în cazul Ucrainei. Prea mare şi prea complicată pentru a fi digerată urgent de spaţiul euroatlantic, Ucraina rămâne importantă fără a mai putea fi o prioritate. De aici posibila schimbare de perspectivă geopolitică a Vestului, respectiv accentul pe cele două state ca o compensaţie de moment pentru cvas-eşecul ucrainean. Ambele au proximitate geografică cu Vestul, dimensiuni digerabile şi cultură compatibilă cu spaţiul euroatlantic. Evident, RM ar fi un candidat perfect într-o asemenea strategie de absorbţie – faptul că desovietizarea Răsăritului a început cu Germania de Est este un fapt incontestabil. Şi Rusia ştie asta, de aici obsesia ei de a se fixa în Chişinău mai repede decât ar fi făcut-o Occidentul. Care Occident, în acest caz, este identificat de fiecare dată drept România (flancată de SUA şi NATO). Ceea ce se petrece astăzi în RM, dincolo de orice emoţii, este ocuparea ostentativă şi explicită de către Rusia a unui avanpost important într-o confruntare geopolitică neostoită.

Unde este America?

Poziţia SUA este astăzi timidă în acest spaţiu. Am mai scris aici că există o serie de motive ca să explicăm – nu să justificăm! – lentoarea euroatlantică pe direcţia Est. (În acest sens, nici prestaţia Washingtonului faţă de evenimentele de la Chişinău nu a generat mare entuziasm.) Şi totuşi, prima săptămână a lunii aprilie, considerată a fi cea mai importantă de la sfârşitul Războiului Rece încoace, lasă o portiţă de speranţă. Discuţiile ruso-americane s-au purtat într-o atmosferă destinsă, dar nu s-au încheiat cu rezultate concrete. Ruşii nu au acceptat presiuni asupra Iranului şi programului său nuclear în schimbul abandonării scutului antirachetă din Polonia şi Cehia, iar importanţa rutelor alternative de transport pentru Afganistan (prin Asia Centrală) a fost minimalizată de SUA. NATO a rămas angajat în susţinerea Ucrainei şi a Georgiei. În plus, recent, negociatoarea americană avertiza că discuţiile privitoare la tratatul de reducere a armelor strategice START ar putea dura mai mult decât este prevăzut şi „nu trebuie să ne grăbim spre linia de sosire doar ca să ajungem acolo”. Ambiguitatea relaţiei SUA-Rusia este, deocamdată, singurul lucru bun relativ la ce se petrece în Chişinău. Miza aici – o repetăm – este oprirea frontierei euroatlantice pe Prut şi Rusia ştie asta şi acţionează în consecinţă.

America ştie şi ea. Mai trebuie să şi acţioneze.

1) Vladimir Voronin – președintele în exercițiu al Republicii Moldova, lider al Partidului Comuniștilor (PCRM). În vârstă de 69 de ani, a condus PCRM la a treia victorie consecutivă în alegerile parlamentare din 5 aprilie, contestată de opoziție și de manifestații violente de stradă. A avut o contribuție esențială la succesul PCRM în ultimii 15 ani, făcând tranziția de la o rămășiță a vechiului partid bloșevic la un partid tipic tranziției de la sistemul comunist la democrație – condus pe principii autoritare, îmbinând clientelismul cu atașamentul declarat față de valorile democrației și Uniunii Europene. Nu mai are dreptul să candideze la un nou mandat, are ca țintă, probabil, postul de președinte al Parlamentului.

2. Dorin Chirtoacă – primarul Chișinăului, a condus lista Partidului Liberal în scrutinul din 5 aprilie, situată pe locul 2, cu 12,8%. În vârstă de 30 de ani, Dorin Chirtoacă este cel mai tânăr primar al unei capitale europene. A dus o luptă neîncetată cu obstrucțiile administrației centrale în cei doi ani de când a fost ales în funcție. Deși este numărul 2 în partidul condus de unchiul său, Mihai Ghimpu, 60 de ani, Dorin Chirtoacă, cu un stagiu de realizator la Televiziunea Română, se profilează ca viitor lider al opoziției. Va avea de ales în funcția de primar al Capitalei și cea de deputat.

3. Vladimir Filat – lider al Partidului Liberal Democrat (PLDM), clasat pe locul 3 cu 12,3% în alegeri. Filat este un fost protejat al președintelui Petru Lucinschi (1997 – 2001), care l-a promovat în funcția de ministru în 1998, la vârsta de 29 de ani. Acuzat de corupție, dar niciodată trimis în judecată, Vladimir Filat a fost membru, până în 2007 al Partidului Democrat, condus de Dumitru Diacov. Sesizând declinul PD, el a înființat PLDM, care a stat permanent în umbra PL, copiindu-I de multe ori tacticile și parazitând probabil într-o oarecare măsură pe imaginea bună a lui Dorin Chirtoacă în condițiile unui electorat confuz. Este principalul rival al acestuia la conducerea opoziției.

4. Serafim Urecheanu – lider al Alianței Moldova Noastră (AMN), clasat al patrulea în alegeri cu 9,8%. Fost primar al Chișinăului (1995 – 2005), Serafim Urecheanu a condus în 2005 Blocul Moldova Democrată (BMD) la alegerile parlamentare obținând 28,5%. După scrutin și destrămarea BMD, cariera lui Urecheanu, 59 de ani, a intrat în declin vizibil, el încercând să compenseze lipsa sa totală de charismă cu declarații stridente de genul: “Nu am rival la președinție”. A avut o linie politică haotică, apropiindu-se la un moment dat de regimul Putin din Rusia.

5. Marian Lupu – președintele Parlamentului, numărul 2 pe lista PCRM după Vladimir Voronin. Cel mai probabil candidat la succesiunea liderului său de partid, Marian Lupu, 42 de ani, nu are niciun fel de bază de putere în PCRM și ca atare, dacă va fi ales președinte al Republicii Moldova, va avea probabil o soartă similară cu cea a lui Dimitri Medvedev în Rusia, în raport cu Vladimir Putin. Este văzut ca un moderat fără apetență pentru excesele ideologice ale durilor din PCRM, pro-european și fără antecedente românofobe.

6. Zinaida “Zâna cea bună” Grecianîi – prima femeie prim ministru din istoria Republicii Moldova, numărul trei pe lista PCRM, își datorează promovarea, ca și Marian Lupu, în întregime lui Voronin. În vârstă de 50 de ani, Grecianîi este o potențială candidată la președinție, deși continuarea în funcția de premier e mai probabilă. Nici ea nu are bază de putere în PCRM și s-a remarcat mai ales în domeniul ei de specialitate, economia, având merite în refacerea relațiilor cu Rusia după embargoul importurilor de vinuri moldovenești din 2006.

Opoziţia politică moldovenească nu s-a pus în fruntea protestelor declanşate de organizaţii ale societăţii civile. Occidentalii s-au arătat nepregătiţi să sprijine atari mişcări în Republica Moldova. Celor mai mulţi moldoveni le lipseşte informaţia, iar mulţi chiar au votat “stabilitatea” promisă de comunişti. În stradă nu flutură nicio ideologie anti-estică şi pro-vestică. Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o neputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”.

După anunţarea rezultatelor alegerilor din 5 aprilie 2009, conform căror Partidul Comuniştilor din RM a obţinut pentru a treia oară consecutiv procentajul maxim, reprezentanţi ai societăţii civile (Asociaţia Obştească “Hyde Park” şi Think Moldova), precum şi portalul de ştiri UNIMEDIA.MD au declarat ziua de 6 aprilie drept Ziua Naţională de Doliu şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.

La iniţiativa dată s-au adunat mii de internauţi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, care au protestat în faţa sediilor instituţiilor de stat şi au scandat lozinci anti-comuniste. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii partidelor de opoziţie (PLDM, PL, AMN, MAE), care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.

Această a doua zi de proteste a culminat cu devastarea clădirii Preşedinţiei şi Parlamentului, altercaţii şi acţiuni violente între protestatari şi reprezentanţii forţelor de menţinere a ordinii. Liderii opoziţiei (PL, PLDM, AMN) aflaţi în centrul evenimentelor au demonstrat o oarecare reticenţă, limitându-se doar la suscitarea verbală a protestatarilor, care în lipsa unei organizări şi a unui ghid clar de comportament au atacat sediile Parlamentului şi Preşedinţiei. Pe lângă pagube materiale majore, protestele violente au cauzat şi victime, de pe ambele baricade (poliţişti şi protestatari).

Ezitarea tuturor

Evenimentele de la Chişinău au anumite tangenţe cu particularităţile revoluţiilor colorate din Georgia (2003), Ucraina (2004), în special Kîrghîstan (2005) (pagube materiale majore), de care guvernarea comunistă a reuşit să se protejeze în 2005 renunţând la Memorandumul Kozak, care prevedea federalizarea RM, dar şi la orientarea externă pro-rusă. Spre deosebire, de alegerile din 2005, care au fost susţinute în mod evident de statele occidentale, inclusiv România, scrutinul recent a fost unul urmărit cu precauţie de către SUA şi UE, dar în final recunoscut drept corespunzător cu standardele internaţionale (de către anumiţi oficiali europeni, OSCE, observatorii CSI).

Confuzia occidentalilor în privinţa difuzării unei aprecieri negative privind calitatea alegerilor desfăşurate în RM denotă inexistenţa unei pregătiri prealabile ale acestora cu privire la susţinirea mişcării civile şi a demersurilor partidelor de opoziţie din RM, după cum a fost în cazul revoluţiei “rozelor” din Georgia, dar cu precădere în timpul revoluţiei “oranj” ucrainene.

Victoria “stabilităţii”

Pe de altă parte, nici societatea civilă, inclusiv partidele din RM, nu au formulat mesaje clare în acest sens, axându-se pe cerinţa privind numărarea repetată a voturilor (poziţie susţinută de Vladimir Filat) şi pe criticarea generală a faptului fraudării alegerilor (PL, AMN). Acest lucru indică asupra unei nesustenabilităţi şi incapacităţi a forţelor politice de a fuziona energiile sociale generate de societatea civilă pentru a pune bazele unei revoluţii colorate identice celor de pe spaţiul sovietic din perioada anilor 2003-2005.

Altă dovadă a faptului că “revoluţia colorată” este puţin probabilă este şi circumstanţa că, în realitate, o mare parte din populaţie a votat în favoarea stabilităţii “iluzorii” propagate de PCRM în timpul campaniei electorale, în schimbul schimbării “nepopulare şi imprevizibile” oferite de forţele politice de opoziţie.

Spre deosebire de revolta de la Chişinău, evenimentele din Ucraina şi Georgia nu au avut loc în contextul unei crize financiare mondiale cu repercusiuni adânci asupra propriilor economii naţionale. Prin urmare, fraudarea alegerilor propriu-zise de către comunişti nu poate fi considerată principala premisă pentru victoria lor, ci utilizarea resurselor administrative, accesul disproporţionat la sursele de informare, implicarea factorului rusesc, dar şi victoria “stabilităţii” asupra “schimbării”.

Revoluţie „colorată”?

Dacă în cazul revoluţiei din Georgia şi Ucraina am fost martorii unei coeziuni/ mişcări naţionale, atunci în evenimentele din Chişinău sunt angrenaţte grupuri particulare şi specifice de cetăţeni, în special tineri (antrenaţi în acţiunile directe şi cele mai violente, spre deosebire de liderii partidelor şi categoriile mai în vârstă de populaţie). Un motiv este lipsa accesului la informaţie pentru cei din regiuni, dar şi din capitală, din cauze obiective – blocarea sau bruierea surselor online de informare naţionale şi locale, ascunderea sau dezinformarea populaţiei etc. -, dar şi subiective – dezinteresul unei părţi ale electoratului care în mod benevol au votat pentru PCRM.

În plus, anumite segmente de protestatari sunt de orietare „unionistă” (studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România sau simpatizanţi ai acestei mişcări), care urmau să fie susţinuţi şi de alte grupuri de studenţi basarabeni, care însă au fost împiedicaţi să intre pe teritoriul RM.

Implicarea minimă a opoziţiei (timide, insuficient interesate /motivate sau incapabile să organizeze masele şi să declare o acţiune naţională de neacceptare a rezultatelor alegerilor), precum şi combinaţiile nesigure şi uneori incompatibile de protestatari (unionişti, anti-comunişti dar statalişti) reprezintă principalele obstacole pentru înfăptuirea unei veritabile revoluţii „colorate”.

Totodată, evenimentele din RM sunt în afara unui trend regional general caracteristic pentru mişcările “revoluţionare” din cele 3 republici post-sovietice. De asemenea, acţiunile protestatarilor moldoveni nu exprimă aspiraţiile împărtăşite de cei ucraineni şi georgieni, la timpul lor, care condiţionau repetarea alegerilor cu necesitatea ruperii de Estul anacronic şi avansării către Vest, pronunţându-se pentru integrarea europeană şi euroatlantică. Spre deosebire de Kiev şi Tbilisi în zilele revoluţiilor colorate, în centrul Chişinăului persistă puţine drapele ale UE şi nici-unul din cele ale ţărilor străine care ar susţine poziţia protestatarilor – cu excepţia tricoloarelor basarabenilor unionişti.

Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o inputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”, dar şi o ezitare şi indecizie din partea Occidentului de a susţine in/direct demersurile opoziţiei privitor la fraudarea alegerilor.

Articolul a apărut inițial pe pagina www.adevarul.ro