Aş vrea să’nalţ o biserică albă,
acolo unde timpul – îşi află hotarul.
Eu însămi
voi urca – sfielnic – în turlă
şi voi trage clopotul
– aşteptându-l –
la rugăciunea de seară.
Ceremonialul primirii
va fi plin de emoţia întâlnirii, fast,
şi, nu în ultimul rând,
de adâncă teamă…
Pe cărarea ce duce la altar,
voi aşterne trandafiri albi, crini imperiali,
aşa cum se cuvine unui „pas“
ce-n mare taină…
ne urmăreşte întreaga viaţă.
Lumânările vor arde în pâlpâiri tremurătoare,
fiecare picătură de ceară,
fiind o lacrimă…
încremenită în aşteptare.
Îngenunchez lângă altar.
Trandafirii roşii,
aşezaţi ca o cunună în jurul inimii mele,
– ofrandă supremă –
au străluciri atât de stranii…
că strigătu-mi mut – s-a oprit pe buze
când un „pas“ uşor…
Da. Timpul – nu s-a lăsat aşteptat!
Cu câtă măreţie, seninătate,
păşeşte pe covorul de flori
a căror inimă…
a încetat să mai bată!
Doar ecoul din ce în ce mai stins
al clopotului tânguitor…
se mai auzea în această tăcere încordată…
în această sete aprinsă de rugăciune
şi zbuciumul chinuitor al întrebărilor:
„De ce?!“ „De ce?!“
– „Să ne aşezăm pentru ultima rugăciune!“
Mărturisesc aici…
în faţa altarului „pătat“ cu sângele inimii tale –
că durerea mea este mult mai mare…
blestemat fiind – în curgerea-mi fără sfârşit –
să privesc neputincios
– cruzimea sacrificiului –
pe care „Marele stăpân“…
„Să ne rugăm!“
şi poate-o stea se va aprinde
pe bolta întunecată
unde – adevărul tăinuit –
pare mai insetat de „sânge cald“
cu fiecare răsărit…
……………………..
Cu fiecare răsărit,
o altă minune…
şi alte întrebări fără sfârşit
ce vor bea –
din tăcerea-mi, închisă în pietre.
Cu fiecare răsărit,
ţipătul răguşit al „vulturilor“
şi glasul de privighetoare – al vieţii.
Cine-şi va smulge…
zi de zi
aripile bucuriei de – a fi!