caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

România – Moldova: Politica gesturilor inteligente

de (12-4-2009)
Demonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova - foto Emanuel StoicaDemonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova – foto Emanuel Stoica

Într-o arbitrară ierarhie (care, a adevărat, nu a arătat dintotdeauna la fel) Sudul şi Estul au fost privite întotdeauna ca alteritate în raport cu mult mai bogatele lor rude, Nordul şi Vestul. Şi aici, evident, nu e vorba de puncte cardinale, ci de raporturi de inferioritate şi superioritate, de priviri superioare dinspre Centru către Periferie. Raportul, deşi mobil, a fost adesea încrâncenat şi inflamat. Perifericii s-au izolat uneori având senzaţia unei iminente invazii, prezervând ideea că la marginea lumii, departe de industrializare şi consumism, indivizii îşi pot păstra o iluzorie sănătate fizică şi morală. În centru izolarea are cu totul şi cu totul alte motivaţii… aflaţi acolo, indivizii îşi protejează modul lor de a trăi intuind în mod natural că deschiderea către periferie înseamnă inevitabil şi disconfortul interacţionării cu un spaţiu încă neaşezat, cu reguli fluide şi principii morale labile. Globalizarea însă instaurează o altă paradigmă a dialogului între centru şi periferie. Zonele marginale sunt, înainte de toate, spaţii de desfacere, ceea ce obligă la un proces de colonizare modernă. Termenul naşte suspiciuni şi nu am prea înţeles niciodată de ce. Multe dintre marile libertăţi individuale de astăzi s-au născut tocmai în urma proceselor de colonizare. Ce-ar fi fost lumea dacă fără intervenţia romană? Prefer să nu răspund pentru că astfel risc declanşarea unui cor de vociferări patriotarde.

Că astăzi cetăţenii Republicii Moldova privesc spre România ca dinspre periferie spre centru nu prea poate fi negat. Şi acum, un exemplu pe care, mutatis mutandis, îl vom folosi pentru a încerca să înţelegem ceea ce se petrece astăzi cu două state care vor avea întotdeauna multe de împărţit. În „Muntele vrăjit”, Thomas Mann creează un personaj (Hans Castorp) care merge la un sanatoriu cu intenţia declarată de a petrece foarte puţin timp acolo; atras însă de un spaţiu aproape magic, Castorp rămâne acolo cu anii, prizonier al unei atmosfere care nu claustrează, care nu e agresiv-invazivă, ci, dimpotrivă, creează dependenţe comode. Tot astfel, în lumea modernă, marile schimbări nu sunt generate de acţiuni în forţă, nici de marşuri de solidaritate sau declaraţii de susţinere, ci de acţiuni inteligente, de tot soiul de dependenţe confortabile care generează schimbări mocnite, dar ireversibile. Dacă lumea musulmană va accepta o deschidere mai mare către Statele Unite, cred că o va face mai degrabă pe filiera Coca Cola şi Hollywood decât în urma unor acţiuni militare. Pe acelaşi model, Republica Moldova se va îndepărta de influenţa radiantă a Moscovei de îndată ce va avea alte elite. Şi când se va întâmpla asta? În ziua în care studenţii basarabeni bursieri la universităţile din România se vor întoarce în ţara natală începând să schimbe micul univers în care vor activa. Trăind într-o societate în care ţi se permite să te revolţi, să polemizezi şi să-ţi exprimi vocal dezacordul, cu greu te mai poţi obişnui cu aerul irespirabil pe care Moscova îl emană generos împrejurul ei.

În vremea Şcolii Ardelene tinerii români studiau masiv în Buda-Pesta, Viena sau Roma, la marile universităţi ale vremii; lucrurile au început să se schimbe in ţară odată cu revenirea lor în Transilvania. Mai mult decât atât, aruncând o rapidă privire peste istoria românească, vedem că mai mereu când am evoluat în mod remarcabil, generaţiile noastre a trebuit să îşi găsească energia vitală dincolo de graniţe. Invoc un singur exemplu cu mare putere simbolică; în zorii apariţiei statului român, am dat fuga prin Europa în căutarea unui rege (şi bine am făcut – gestul a fost de o inteligenţă incontestabilă).

Mărturisesc, multă vreme nu am înţeles exact de ce statul român insistă să acorde burse studenţilor basarabeni. Mi s-a părut până foarte recent un act gratuit, de vreme ce oricum multora dintre ei nu li se acordă cetăţenie, urmând să îşi folosească inteligenţa şi competenţele dobândite departe de ţară. Înţeleg astăzi că, departe de a fi un moft, gestul statului român a fost unul dintre puţinele coerente şi de substanţă. Şi aceasta pentru că elitele moldoveneşti, în măsura în care programul de burse va continua, îşi vor fi făcut educaţia într-o ţară care, deşi nu excelează nici ea în libertăţi civile, este cu mult superioară la acest capitol Republicii Moldova. În două-trei generaţii, moldovenii nu vor mai avea plămâni adaptaţi pentru aerul moscovit şi atunci totul va decurge firesc.

Zilele trecute am fost invitat să particip la o acţiune de solidaritate cu tinerii anticomunişti din Republica Moldova, în faţa Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia. Am refuzat fără ezitare… am înţeles că adevărata solidaritate nu se manifestă aşa. Importanţa gesturilor se măsoară întotdeauna prin efectele lor concrete. Dacă mi s-ar solicita să donez cărţi pentru bibliotecile basarabene, aş face-o fără ezitare. Şi aceasta pentru că de fiecare dată când ar fi deschisă, o carte ar avea aceeaşi forţă… Pe când mărşăluirea nu poate face altceva decât să ne creeze iluzia datoriei împlinite. Şi să folosească drept pretext pentru reprimare. Sau, şi mai rău, să ne coboare în gregarism şi să reactiveze discursuri de sorginte paşoptistă.

Tot zilele acestea, am experimentat pentru prima dată în ultimii ani senzaţia că trăiesc într-un stat care acţionează inteligent (e o senzaţie atât de rară încât merită să vorbesc despre ea): când cineva îţi declară ambasadorul „persona non grata” (şi nu „persoana non grata”, aşa cum, în limba moldovenească, a rostit fostul preşedinte Voronin), numeşti altul, când cineva te acuză de implicare într-o lovitură de stat, emiţi comunicate oficiale ferme, dar seci… Între timp, anual studiază în România peste zece mii de studenţi basarabeni. E o politică a gesturilor inteligente. Singura care poate da rezultate. Nu-i pot dispreţui pe cei care organizează în România marşuri de solidaritate. Sunt sinceri, cred în astfel de soluţii… E posibil să aibă şi dreptate. Eu, însă, cred că nu!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.141.12