caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marja de eroare



 

Frica de viitor

de (26-4-2009)
foto: Cato Leinfoto: Cato Lein

Azi ar putea suna cinic dacă aş spune că fac parte dintr-o generaţie norocoasă. M-am născut după război, după perioada deportărilor şi marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioadă de oarecare deschidere când, tănără fiind, îmi amintesc mai degrabă anii fierbinţi din liceu decât persecuţiile politice care se petreceau în jurul meu. Am plâns odată cu mama pe genunchii ei când a fost asasinat Kennedy şi m-am bucurat prosteşte când americanii au ajuns pe lună deşi nu aveam nicio legătură nici cu una, nici cu alta. Cum nu aveam stofă de erou, îmi era mai frică de întuneric decât de securitate, profesorul de geografie mă înfricoşa mai mult decât sectoristul din colţ, îmi plăceau crenvurştii calzi după defilarea de 1 Mai, iar mai târziu, când dictatura mi-a arătat colţii ca unui adult, am ales dispreţul ca pe o formă când de rezistenţă, când de frondă.
Mă mai simt norocoasă şi pentru că pe parcursul vieţii mele am văzut cum a căzut comunismul, şi că am ajuns peste câţiva ani la New York, oraşul pe care continui să-l iubesc şi să-l recunosc şi azi ca fiind locul meu. Un timp am trăit cu senzaţia că mă aflu în cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie politică, economică sau socială, care puteau avea loc oriunde în altă parte, doar aici nu. Ne instalasem în prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri şi vise şi ele se îndeplineau pe rând unul câte unul, încât singurul meu regret era că nu am ajuns mai devreme în ţara asta.

Amintirile din România se voalau încetul cu încetul, atenuându-şi asperităţi şi rotunjind colţuri în care odată mă lovisem. Distanţele funcţionează salvator, oceanul spală, depărtarea ajută la reconciliere, se estompează stridenţe, insatisfacţii, umilinţe, şi începe să bată un fel de briză generoasă, superioară, în care uiţi şi ierţi şi îndulceşti de bună voie trecutul ştiindu-te acum în siguranţă şi la adăpost. America era acel uriaş cu capul în cer şi tălpile în ocean la umbra căruia te simţeai protejat.
Atacul din 11 septembrie 2001 i-a retezat nu doar doi dinţi din faţă, dar a modificat şi psihologia imperiului clădit pe siguranţă, încredere şi pe sentimentul că ar fi inviolabil. Dintre toate relele din Cutia Pandorei deschisă în acea dimineaţă de septembrie, frica s-a instalat cu un evantai amplu de nuanţe bine speculat de administraţiile care au urmat.
Dacă până atunci americanilor le era frică mai ales de moarte ori de insomnii, iar anxietăţile lor erau mai mult legate de alienarea tipică societăţii de consum competitive şi de presiunea de a ţine pasul cu un mecanism performant, în era post- World Trade Center au apărut forme de frică necunoscute şi neexperimentate istoric de către un popor căruia nu i s-au refuzat prea multe şi pentru care noţiunea eterică de vis… avea materialitate şi consistenţă verificată de generaţii. Uriaşul îşi arăta vulnerabilitatea, iar în momente de slăbiciune se instaurează patologii chiar în pereţii marilor imperii, asemeni bolilor gata să lovească un organism sănătos şi puternic al cărui sistem imunitar e la un moment dat afectat.

Au urmat timpuri de incertitudini şi tensiune. Ne era frică să luăm metroul, să întârziem prea mult în locuri aglomerate, să deschidem corespondenţa după ce sute de plicuri se dovediseră infectate cu antrax, să zburăm cu avionul, să urcăm cu liftul în zgârâie-norii din Manhattan, ne era frică de un alt atac, iar mass-media ne întreţinea bine spaima anunţându-ne în fiecare zi care este nivelul de pericol.

Administraţia Bush şi-a consolidat şi ea puterea pe frica noastră, luându-şi avantaje politice nemeritate, instaurând forme de control şi dominaţie fie pe faţă, fie camuflate, de la crearea unor instituţii noi de securitate naţională, la libertatea de a supraveghea telefoane ori mijloace de comunicare a celor bănuiţi a fi suspectaţi, de la declanşarea războiului în Afganistan şi mai târziu în Irak, la identifcarea unei axe a răului şi reintroducerea torturii în Guantanamo Bay. Un val de anti-americanism s-a răspândit în toată lumea şi numărul aliaţilor Statelor Unite a scăzut vizibil odată cu măcinarea sistemului pe dinăuntru, pe de o parte din cauza propriilor erori economice şi financiar-bancare, pe de altă parte datorită datoriilor masive către China şi dependenţei de petrolul străin.

Divide et impera! s-a transformat în Sperie şi domină! Manipularea maselor se face mai uşor dacă sunt ţinute în frică şi ameninţări. Şi americanii s-au conformat. L-au reales pe Bush în 2004 şi au dat credit acţiunilor Americii de apărare şi ofensivă sub pretextul protecţiei securităţii naţionale.
Pentru noi care am venit dintr-o ţară fost comunistă, metodele nu erau noi, deţineam un mecanism de apărare şi în plus fusesem obişnuiţi să trăim în frică. E adevărat că era o altfel de frică, în interiorul unei dictaturi, care putea duce la acte abuzive sau absurde. Diferenţele de mentalitate şi de situaţii între cele două culturi sunt însă evidente. În America, din frică oamenii apelează la credinţă, nouă ne era refuzată, aici puterea şi-a luat aici ca aliat biserica, la noi a fost negată sau fiind deja compromisă nu ar fi reprezentat oricum o autoritate, revolta noastră era una tăcută, oscilând între ironie, blazare, resemnare sau laşitate, şi era aruncată de multe ori în derizoriu, în timp ce aici frica e luată în serios şi tratată ca atare.

În paralel, sub adminstraţia Bush – Cheney s-au dezvoltat acte de corupţie şi multe dintre ele au fost bine ascunse până când criza economică a izbucnit cu accente dramatice la câteva săptămâni înainte de alegerile din noiembrie 2008 propulsându-l la Casa Albă pe Barack Obama care promitea schimbări politice radicale şi reinstaurarea visului american. Din păcate până acum bulgărele prăbuşirii economice pornit vertiginous în jos nu pare să poată fi oprit.

În aceste zile americanii trăiesc în frică. Nu una generală, că imperiul şi-a măcinat energiile din interior, că urmează o eră cu alianţe noi politice şi economice în care America nu va mai deţine supremaţia absolută şi va trebui să facă probabil loc la masa puterii şi altor naţiuni, nu criza mondială îi sperie care va reformula poate valorile şi standardele de viaţă, nu efectul de bumerang al globalizării care secătuieşte economia naţională, ci o frică punctuală, concretă, de fiecare zi. Le e frică să se ducă dimineaţa la serviciu ca să nu afle că tocmai au fost daţi afară, le e frică să deschidă scrisorile de la companiile de investiţii sau asigurări ca să nu vadă cât au pierdut din pensie sau din stocuri, le e frică să facă împrumuturi de la bancă, să cumpere o casă sau s-o vândă, să cumpere o maşină nouă, le e frică să nu se îmbolnăvească pentru că şi-au pierdut asigurarea medicală sau n-au avut-o niciodată, le e frică să accepte aprobarea de a urma o facultate pentru că nu îşi pot plăti taxee, le e frică să deschidă televizorul pentru că ştirile proaste curg una după alta, zilnic sunt confiscate case, falimentează businessuri, bursa cade şi numărul escrocilor pe scară mare dezvăluiţi în ultimul moment este în creştere.

Emigranţilor veniţi în ultimii ani le e frică să nu fie nevoiţi să se întoarcă înapoi în ţările lor care nici ele nu se simt mai bine, şi descoperă cu amărăciune ironia sorţii, să fugi spre mai bine şi să descoperi că e mai rău decât în locul de unde ai plecat.
Celor ajunşi la vârsta pensionării le e frică să se retragă pentru că nu vor avea din ce trăi, tinerilor proaspăt absolvenţi le e teamă că nu-şi vor găsi de lucru, clasa mjlocie e speriată că va sărăci, şi toţi se tem că standardul lor de viaţă se va deteriora dramatic, că nu îşi vor mai putea permite case şi maşini mari, confort şi bunăstare şi, mai grav, le e teamă că visul american s-a evaporat şi că pe parcursul vieţii lor nu vor apuca să mai prindă o redresare substanţială, că America nu va mai fi niciodată aceeaşi.
Pe fondul nostru de frică, politicienii îşi fac netulburaţi jocurile mai departe, cei aflaţi la putere ameninţă cu dezastre şi catastrofe, cei din opoziţie îşi pregătesc alegerile viitoare aşa că doar acuză şi se opun oricărei încercări de ieşire din marasmul economic. Frica de viitor a modificat psihologia americanului şi a sădit neîncredere în instituţii şi în autorităţile care le guvernează viaţa, lucru de neconceput până de curând pentru un popor cinstit, muncitor, credul şi sigur pe valorile lui. Dacă până acum înghiţeau painkillers, pilule de slăbit, somnifere şi antidepresive pentru psihicul atacat de fobiile societăţii de consum, probabil vor fi identificate boli noi legate de psihologia crizei iar companiile de medicamente vor apărea în curând cu pilule împotriva spaimei de viaţă şi de viitor.
Vecinul meu, armean specializat în politici bancare şi spiritualizat cât să-şi păstreze mintea sănătoasă şi umorul viu, m-a liniştit cum s-a priceput mai bine: Dacă ţi-e frică de viitor înseamnă că trăieşti cu sentimentul că el ar exista. Greşit. Timpul numit de noi şi perceput ca viitor, e acum. Următoarea clipă este viitor şi peste două clipe viitorul va fi deja trecut. Viitorul se consumă instantaneu, dar noi îl proiectăm mai departe de clipa de faţă ca să ne aruncăm o iluzie înainte şi apoi să pedalăm cât ne ţin puterile s-o atingem. Masochism. Dacă nu suferim, nu ne simţim utili sau responsabili. Dacă nu ne chinuim, înseamnă că lăsăm impresia că n-am înţeles nimic.
Mulţumită de idea vecinului meu că viitorul ar fi cu fiecare clipă deja trecut, m-am concentrat pe prezent. Dar dacă nici el nu există? m-a fulgerat spaima. E de la sine înţeles că prezentul trece în trecut şi mai repede decât viitorul. Ce mai rămâne atunci? Clipa. Anticii au ştiut şi ne-au spus-o de la început. Carpe diem. În momente de criză recursul la filosofie e salvator. Când ţi-e cel mai greu, filosofia, cu cât e mai pesimistă, cu atât face mai bine, îţi ridică moralul şi îţi menajează orgoliul aruncând vina eşecului personal pe umerii universului incapabil să se optimizeze. Iar din pesimism şi catastrofă, cu o picătură de cabotinism, se poate trăi foarte bine. Reţeta am încercat-o pe vremea comuniştilor dar funcţionează bine şi azi, şi aici. Am adoptat deci disperarea şi din perspectiva asta lucrurile se văd îmblânzite iar ştirile îşi atenuează gravitatea.

Cinic vorbind, da, trăim vremuri interesante, cine ştie ce ne mai pune la cale viitorul, acea clipă de neatenţie care trece cu repeziciune în trecut.

www.carmenfiran.com

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (26-4-2009 la 00:00)

    doamna CARMEN FIRAN scrie cursiv,interesant,
    cu un condiment apocaliptic oarecum exagerat,
    care nu e accesibil fara rezervele profilactice necesare.
    articolul nu reprezinta rezolutia unui studiu,
    amanuntit,statistic,e mai mult o incercare care
    oscileaza intre beletristica si jurnalism
    impresiv de o anumita culoare.
    cu toate astea,e citibil si ca atare,exercita
    anumite influente pro-contra,sau fie ce-o fi.

    itzhak bareket

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.194.80