caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Revanşa rinocerilor: cine a fost Eugen Florescu (II)

de (19-4-2009)
1 ecou

Aparatcik limbut şi ranchiunos, Florescu a fost omul resentimentului social, fundamentul logocraţiei comuniste.

Crescut la şcoala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu şi a celorlalţi agitatori scânteişti, Florescu nu putea suporta ironia, erudiţia, eleganţa discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arţăgos. A detestat orice urmă de meritocraţie veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Dorin Tudoran, Ion Vianu şi insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În acelaşi timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu – C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmereşti drept apărători ai interesului naţional.

Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victima unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralităţii şi culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activităţii disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ştefănescu, acesta era prezentat drept „excelent primadjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locţiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era aşezată cu capul pe butucul floreştilor, barbilor şi vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenţi ai aparatului ideologic al ceauşismului, om de casă al lui Nicu Ceauşescu, căruia de altfel i-a şi închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.

În fapt, şi o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor 1980 drept comunism dinastic (a se vedea articolul meu din trimestrialul american ORBIS, inclus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008), ascensiunea „delfinului” a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ştefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ştefănescu, Pantelimon Găvănescu şi, fireşte, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc de ecourile propagandistice ale scenariului dinastic întreţinute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu şi ceilalţi „irozi şi iloţi” de la Scînteia Tineretului.

Asociaţii lui Florescu în devastatoarea opera anticulturală, marcată de obsesii xenofobe şi antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoş, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu şi alţii pe care Monica Lovinescu i-a numit trepăduşi de Curte Nouă. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării (Humanitas, 2008) a ilustrei gânditoare de la a cărei dispariţie se împlineşte un an, va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminenţa cenuşie, ori mai bine zis antrenorul, grupului „celor douăzeci şi ceva” care îşi turnau confraţii secretarului general cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.

Recrutat din producţie, Florescu a devenit, graţie „originii sănătoase”, student al Facultăţii de Filosofie, secţia de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuţii antiintelectuale (între colegii arestaţi, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-şef la Scînteia Tineretului şi la revista lunară Tînărul Leninist, precum şi membru al Biroului CC al UTC în perioda când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.

Unul dintre protejaţii (şi discipolii) lui Florescu a fost acelaşi Ion Cristoiu, mai întâi redactor-şef adjunct la Viaţa Studenţească, apoi redactor-sef adjunct la Scînteia Tineretului şi responsabil al publicatiei SLAST (Suplimentul Literar şi Artistic al Scînteii Tineretului) în care, pe lângă unele contribuţii onorabile, au apărut şi texte ignobile de orientare pronunţat naţionalstalinistă, inclusiv articole şi poeme cu tendinţe neechivoc şovine. Sub îndrumarea lui Florescu şi cu binecuvântarea lui Nicu Ceauşescu, Scînteia Tineretului s-a raliat facţiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scînteia „bătrână”. A bon entendeur(s), salut…

După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al for maţiunii conduse de Ilie Verdeţ, Tudor Mohora şi Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion a ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate şi in te lec tuali, a distribuţiei forţelor în câmpul simbolic al literelor româneşti nu va putea eluda rolul nefast al personajului recent decedat.

Se spune uneori despre morţi numai de bine; în ce mă priveşte, prefer deviza despre morţi, ca şi despre vii, numai adevărul. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii şi metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007).

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.17.239