caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

Banalitatea răului

de (19-4-2009)

Cum am fost mai mult plecat din ţară în ultima vreme, săptămâna asta m-am gândit să las la o parte actualitatea politico-economică.

Şi aşa nu am eu prea mari şanse să zgârii cu unghia pojghiţa groasă şi sclipitoare de diversiune care învăluie toate subiectele presupuse a ţine capul de afiş în România, de la alegerile europene, la Becali, Popoviciu sau criza economică şi măsurile fiscale ale guvernului. Bucureştenii sunt în plină terapie anticriză prin retail şi nici semirevoluţia portocalie de la Chişinău n-a reuşit să-i abată de la preocuparea lor de căpătâi zilele astea: unde mergem de Paşte şi 1 Mai?

Ca atare, aleg cu plăcere un subiect de ştiri de ora 5, din alea la care toată lumea se uită, deşi nimeni nu o recunoaşte, mai ales că ştirile principale de seară ne-au pus iar pe dieta uzuală de reportaje-bombă din supermarket, unde oamenii sunt chestionaţi de preţul cozonacului. Mă refer la incesturile incredibile şi repetate, întinse pe ani, care au loc pe tăcute în mijlocul unor comunităţi locale. Aşa cum a fost cel săvârşit de austriacului Josef Fritzl, judecat şi condamnat săptămânile trecute la închisoare pe viaţă, după ce şi-a sechestrat fiica în pivniţă timp de 24 de ani şi i-a făcut şapte copii.

După ce s-a încheiat acest proces care a ţinut pe vârfuri presa mondială şi a enervat cetăţenii din Sankt Pölten (vă amintiţi corespondenţii noştri TV care acroşau localnici pe stradă, le puneau microfonul în gură şi le ridicau, într-o engleză aproximativă, întrebarea-standard a jurnalistului mioritic la anaghie – ce părere aveţi despre…?), lumea a început să fie mai atentă la situaţiile de acelaşi fel. Ele existau şi înainte, făceau ştiri de senzaţie, dar nu erau privite şi analizate ca elemente dintr- un pattern mai cuprinzător. Se pare că situaţiile tip Fritzl sunt mai frecvente decât credem şi asta nu doar în ţări unde ai putea blama clima deprimantă.

În Columbia, un tip pe nume Arcebio Alvarez, proreclit „monstrul din Mariquita” de media locală, trăieşte şi el cu fiica sa de când aceasta avea nouă ani; acum femeia are 34. Alvarez, în vârstă de 59 de ani, a primit protecţie militară pe timpul procesului, fiind pe cale de a fi linşat de concetăţenii săi, mult mai temperamentali decât austriecii din Sankt Pölten. În Italia, un mecanic de 63 de ani pe nume Michele Mongelli a fost recent reţinut de poliţie şi urmează să fie judecat tot pentru abuzuri asupra fiicei sale, întinse pe mai bine de 25 de ani.

Experţii internaţionali estimează că asemenea cazuri sunt mai frecvente în America latină, în Asia sau Africa, favorizate fiind şi de rata înaltă de sărăcie de acolo, dar cele mai multe rămân nedescoperite, în special în zona rurală. Numai că Italia nu este o ţară subdezvoltată sau una atât de tradiţionalistă încât astfel de episoade să fie tolerate în linişte, sub pretextul marginalizării sociale şi a lipsei de resurse cognitive a celor implicaţi. Cu atât mai mult cu cât s-a aflat ulterior că Mongelli, care trăia în civilizatul oraş Torino, avusese în trecut de-a face în repetate rânduri cu poliţia şi autorităţile de protecţie a minorilor. Î

n România, poveşti uluitoare de incest apar periodic la suprafaţă, în mijlocul unor familii ce trăiesc în condiţii sordide, în localităţi sărace. Când se întâmplă, toată lumea se miră „cum a fost posibil”. Stai şi te întrebi cât de mare pot fi dezinteresul comunitar şi lipsa de capacitate a instituţiilor publice pentru ca, în special la ţară, unde altminteri toată lumea îşi bagă nasul în ciorba celuilalt şi gura satului ştie tot ce mişcă, asemenea convieţuiri să continue perioade lungi de timp. Şi ce mecanisme subtile se declanşează în aceste cazuri – jenă, teamă, închiderea mentală reflexă faţă de căderea umană de lângă tine – care împiedică opinia publică locală să penalizeze un comportament pe care altfel toate culturile şi religiile îl consideră deviant.

Povestea lui Fritzl rămâne cea mai spectaculoasă mediatic de până acum, în special datorită contrastului dintre suprarealismul mizer al episodului şi prosperitatea cochetă a mediului în care el s-a petrecut. Dar Austria nu e deloc singură în aceast gen de oroare conjugală, iar comentatorii ar face bine să nu mai speculeze la infinit despre caracterul naţional, influenţa climei asupra ratei criminalităţii sau să caute explicaţii culturale mergând până la Freud. Aceste cazuri incredibile, departe de a fi aşa extraordinare cum le prezintă presa, par să nu fie decât o nouă ilustrare pentru ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Urmaşii lui Stalin

Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor Patriotism is the last refuge of a scoundrel Samuel Johnson 7 aprilie 1775 Voi...

Închide
54.198.139.112