În această dimineaţă de sâmbătă muzica se înalţă printre frunzele sclipind în lumina aurie a soarelui. O clipă de suspans în balanţa pe al cărui taler se odihneşte un suspin de linişte.
Oamenii strânşi în jurul foişorului din Cişmigiu mă fac să simt acel frumos care nu se află la îndemână ca un măr pârguit. Poate fi uşor de cules din singurătatea culorilor sau a anotimpurilor şi totuşi este mai delicat de surprins într-o privire, vorbă sau dintr-o îmbrăţişare. Acel frumos discret şi fragil precum melcul retras singuratic în cochilia sa, acel frumos care-şi pierde optimismul sufocat sub literele de plumb ale paginilor care nu spun nimic.
În această zi am perceput în parc o vibraţie de frumos. Aparte, dorită, simplă şi atât de firească încât chipurile celor de lângă mine prind contur devenind familiare.
Minutele se scurg pe lângă ei în acordurile mlădioase ale cvartetului Anima . Sunt fericită pentru că din întâmplare am devenit martora bucuriei şi a descătuşării din strâmtorile omeneşti de tot felul.
Muzica a coborât de pe piedestalul ei prelingându-se pe alei, luând oamenii de mână, strecurându-le în suflet nostalgii şi vise. Sub atingerea ei, deopotrivă copii şi oameni mari aplaudă, fotografiază, râd sau dansează alături de un partener imaginar.
Clipele de azi devin o tentativă de desprindere din tiparul unei existenţe care pentru mulţi dintre noi tinde să capete deseori un aspect şters şi monocrom.
Mă simt solidară cu zâmbetul unui bunic care-şi ţine nepotul de mână învăţându-l primii paşi în timp ce balonul legat de geanta de pe umăr se înalţă deasupra tuturor. Mă amuz imaginându-mi că vor zbura. Un om micuţ curăţă cu sârg un cocean de porumb aruncându-le porumbeilor boabele galbene ca nişte bănuţi de aur. Îl privesc cum râde în timp ce păsările îi aştern un covor de aripi la picioare. Un bărbat a luat mâna femeii sale şi o ţine strâns la pieptul său. Îmi doresc să fie fericiţi. Trupul plăpând al unei mlădiţe de fetiţă se răsuceşte scâncind în braţele mamei. Trăiesc o reîntoarcere în timp de dorul fiicei care a crescut şi pe care nu o mai pot ridica în braţe. Un câine mic şi lăţos priveşte plictisit în jur, priponit de cureaua pantalonilor stăpânului său aflat pe patine cu rotile şi înregistrând cu aparatul de fotografiat concertul. Este atât de comică scena încât mă pufneşte râsul imaginându-mi ce s-ar întâmpla dacă ar apare o pisică.
Zeci de gesturi care vor trece neobservate. Dar ce contează ? Ele au fost trăite şi au fost autentice… În sunetul muzicii şi într-o zi cu soare.
Şi mâine în foişorul din Cişmigiu se va deschide o poartă către noi înşine până la venirea toamnei , doar un anotimp şi jumătate de muzică, ocazii de a ne reîntâlni cu starea de bine şi…doar de a zâmbi cum poate nu am mai făcut-o demult.
Mă voi întoarce acasă cu paşii mai uşori lăsându-mă mai puţin copleşită de îngrijorări, strângând bucurii care mă aşteptau credincioase de un veac fără a le vedea însă….
