caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Fugar în Occident înainte de 1989

de (15-5-2011)

Refugiat în Iugoslavia

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a coborât spre zenit. Lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate. Trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, învăluit în cuvintele prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată.

De la Panciova la Banovici, via Covacita, Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au luat puterea. Nea Mitică a decis atunci să plece din ţară. Împreună cu alte şapte persoane, el a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.
Pe vremea aceea, când a părăsit nea Mitică România, în Iugoslavia era preşedinte Tito. Nea Mitică, odată ajuns în Iugoslavia a făcut trei zile puşcărie la Panciova. Aceasta era cea mai veche puşcărie din ţara vecină, Iugoslavia, rămasă de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi nea Mitică a fost mutat la Covacita, unde a stat două săptămâni. De acolo, acesta a fost trimis la Banovici (Bosnia / Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.

Clandestin în trenul de Franţa

Pe refugiaţi, aşa cum era şi el, autorităţile îi trimiteau la muncă pe toată durata şederii lor în Iugoslavia, însa nu pe degeaba. Aceştia primeau o sumă de bani pentru ceea ce făceau. După o perioadă, sârbii îi expediau pe cei mai mulţi refugiaţi înapoi în ţările de unde veniseră sau pur şi simplu, îi alungau în est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace.
De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, pe unii români sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, cum se nimerea. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume Grigore Coroiu. Pe acest om, autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, acesta s-a aruncat de la etaj şi s-a rănit grav – şi-a rupt toată gura. În aceste condiţii, cei cu putere de deicizie l-au pus pe Grigore în tren, cu destinatia Franta. Coroiu nu avea bilet de tren, călătorea clandestin. Când îl întrebau controlorii de bilet, el deschidea gura iar când aceştia îl vedeau cum arată se speriau şi treceau mai departe, îl iertau că făcea blatul.

Grigorie Coroiu, un român din Canada

In felul acesta, Grigore Coroiu a ajuns în Franţa iar de aici mai departe, în Canada. Aici, Coroiu s-a numărat printre colaboratorii lui nea Mitică. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenta lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Pe Grigore îl strica însa faptul că era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc.

“Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”

Un alt caz asemănător a fost cel al lui Pierre Rosetti, român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au chemat pe cei de la ambasada franceză pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. “Nu ai nicio legătură cu Franţa”, i s-a adresat acesta românului, “dar pentru că ştiu că bunicul tău (n.r. este vorba de C. A. Rossetti) are o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: “Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”. Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.

“Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea.”

Iată cum, datorită unui monument în piatră, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei ştia de statuia lui C. A. Rosetti, amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti.
Turnată în bronz în anul 1902 în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia de care este vorba a fost realizată de W. Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditatie. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz rotundă, frumos ornamentată, ce poartă următoarea inscripţie: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea.”
Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat “24 ianuarie 1859, iar al doilea se cheamă “9 mai 1877, evocând proclamarea independenţei de stat a României.

O ştampilă dintr-un cartof şi cerneală

Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii. Dar a ajunge în Occident era cea mai mare speranţă a oricarui refugiat. Aşa că românii au inventat tot felul de metode ingenioase pentru a “scăpa” spre Vest. De exemplu, nea Mitică nu a uitat cum o grupă de români s-au dat drept “nemţi”, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit românii? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată tot de ei, dintr-un cartof şi cerneală.

“Neamţul e tot neamţ”

Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. În concluzie, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era ger, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: “Unu, doi, trei” şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: “Neamţul e tot neamţ”. Cu alte cuvinte, oricât de frig e, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul are disciplina lui. Ce era deci să mai facă în locul acela cu românii noştri, mai ales că se convinseseră acum că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au pus în tren cu destinaţia Germania.

Ce urmează?

“Aşa s-au petrecut lucrurile”, îşi încheie Nea Mitică istorisirea şi rămâne dus pe gânduri. “Greu sau uşor, până la urmă fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie”, continuă prietenul meu. “Au mai fost şi altele, pe care o să le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”, încheie el. Ştiu că odiseea sa nu se opreşte aici. Într-o altă ocazie îmi va spune cum s-a descurcat el însuşi ca refugiat la sârbi, cum a făcut faţă greutăţilor, cum a răzbit să ajungă în cele din urmă în Canada. Dar asta este deja o altă poveste.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.42.146