caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

“Un mereu tînăr calpuzan de idei”

de (15-5-2011)

Este important cu cine te însoţeşti, pentru a le transmite celorlalţi cine eşti. Liviu Bordaş, om tînăr, afirmat prin migăloase studii de orientalistică, denotînd răbdătoare stagii printre rafturile bibliotecii, ţine cu tot dinadinsul să ne semnaleze cine este el inclusiv în planul discursului civic, al valorilor publice. Şi-atunci se însoţeşte cu figura lui Nae Ionescu, pe care se simte dator să-l scoată din şanţul vremii, prin recenta sa broşură cu nume rebarbativ: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Buc., Ed. Humanitas, 2010).

dr. Laszlo Alexandru publicist si polemist

dr. Laszlo Alexandru publicist si polemist

E lucru ştiut că diversele etape istorice îşi au figurile tutelare, personalităţi culturale care îşi pun amprenta asupra epocii. Lăsîndu-se influenţate de ea, o pilotează pe poteca sinuoasă a “spiritului vremii”. Nae Ionescu ar fi putut fi un asemenea punct de reper în frămîntata perioadă interbelică, pentru anii care au pregătit ascensiunea totalitarismelor. Fără o doctrină politică fermă, el s-a mişcat pe roza vînturilor în planul vieţii publice: duşman constant al liberalilor; aliat de circumstanţă al ţărăniştilor, iar apoi adversar al lor. Partizan al întronării lui Carol al II-lea, şi apoi marginalizat de acesta. Admirator frenetic al extremismului legionar, ale cărui valori otrăvite le-a răsădit în sufletele multora dintre discipolii săi. Adept al autohtonismului autosuficient şi inamic al democraţiilor occidentale tolerante. Susţinător al hitlerismului, al fascismului şi – în ultimii săi ani – al antisemitismului, în numele prevalenţei colectivităţii asupra indivizilor şi a majorităţii asupra minorităţilor. Apologet al valorilor ortodoxiste orientale şi contestatar al celor catolice, central-europene.

La acest şirag de perle s-a adăugat şi diamantul coroanei. Filosoful cu operă orală, magistrul care-şi îndoctrina politic învăţăceii – cu valorile extremei – de la catedră s-a revelat într-o prea strînsă cochetărie cu meditaţiile filosofice ale altora, care apucaseră deja, vai, Doamne, să le scrie şi să le publice. Tot mai mulţi specialişti, de-a lungul deceniilor, au început să rostească, în legătură cu Nae Ionescu, detestabilul cuvînt “plagiat”. Asupra acestui ultim detaliu al colţului năframei îşi aţinteşte privirile Liviu Bordaş, străduindu-se să-l lumineze în broşura sa. Fost-a sau ba Nae Ionescu un plagiator? Bordaş zice că nu. Pesemne că, în fascicule succesive, ne va oferi justificări şi pentru celelalte aspecte delicate. Fost-a sau ba Nae Ionescu un hitlerist (şi şi-a construit cumva averea inclusiv din puşculiţa serviciilor secrete germane)? Fost-a sau ba Nae Ionescu un militant legionar? Cine ştie ce miracole mai aflăm de la Bordaş, în alte şi alte cărticele purtînd eticheta curăţătoriei “Nufărul”.

În tot cazul, majoritatea valorilor pentru care s-a zbătut Nae Ionescu în interbelic (admiţînd că le-am putea sintetiza, totuşi, într-un singur fascicul determinant) şi-au demonstrat pînă azi efectele nocive, chiar letale. Şi au căzut în desuetudine. Ce rost mai are, atunci, recuperarea promotorului lor? Cui foloseşte repunerea în lumină a sofismelor năiste? Ce poteci buruienoase ne mai poate lumina acest personaj, în ziua de azi, aflată preponderent sub semnul democraţiei, al pluralismului, al toleranţei, al valorilor occidentale?

Răspunsurile lui Liviu Bordaş în această direcţie sînt doar subsidiare, autorul insistînd să aşeze o cărămidă pioasă la monumentul Profesorului. Care ar face parte dintre cei “mai curajoşi sau mai talentaţi în practica filozofării” (p. 6), dintre “cei care fac filozofie pentru că nu pot altfel” (p. 7). El are de luptat cu “paznicii filozofiei”, cu “şmecherii”, “proştii” şi “profitorii”, cu “filozofii care învaţă tot ce s-a spus despre diferite probleme în alte părţi; ei nu atacă o chestiune de fond, ci informează asupra a ceea ce s-a realizat aiurea; nu vorbesc niciodată de, ci totdeauna despre; un fel de meseriaşi” (p. 6). Astfel pusă problema, este limpede că junele detectiv îşi închipuie lumea în alb şi negru, cu eroul aspiraţiilor sale proiectat sub diadema spirituală, în opoziţie faţă de pegra mediocrităţii. Tot restul argumentaţiei lui nu va avea alt rost decît să justifice o asemenea construcţie caraghioasă.

Documentaristul înţelege totuşi să-şi facă datoria în mod conştiincios. Aflăm de la el că o serie întreagă de intelectuali, de cele mai diverse calibre şi orientări politice, l-au privit pe profesorul bucureştean cu circumspecţie. Nichifor Crainic îl acuza că e “puţin plagiator”, întrucît ar fi preluat în articolele sale de gazetă teorii din Mein Kampf al lui Adolf Hitler (p. 10). G. Călinescu, pe partea sa, notează că la Nae Ionescu “noţiunile de viaţă, trăire, experienţă, structură ar veni de la Dilthey, neliniştea, tragismul vieţii, iraţionalismul de la Kierkegaard, Heidegger şi Şestov, ideea de destin de la Spengler şi Keyserling, raţionalismul mistic de la Massis, preocuparea pentru filozofia religiei de la Dilthey şi neotomism, ortodoxismul de la Berdiaev, altoit însă cu catolicismul lui Massis şi cu idei din gnosticism şi origenism. În fine, metoda gîndirii în libertate şi în mijlocul discipolilor s-ar datora lui Keyserling” (p. 11). Cum comentează Bordaş al nostru această zdrobitoare listă de influenţe, pe care G. Călinescu o punea în spinarea lui Nae Ionescu spre a-i sublinia lipsa de inovaţie? “Într-o amplă recenzie, el [G. Călinescu] îi recunoaşte Profesorului meritul de a fi un intelectual bine informat” [sic! – p. 11]. Stupefiantă răstălmăcire! Lista autorilor “ciupiţi” de ideile lor ar veni doar să îngroaşe erudiţia “ciupitorului”, care e glorificat suplimentar şi prin majuscula reverenţei supuse. Please don’t insult my intelligence.

Recuperatorul de la Humanitas are de luptat, în realitate, împotriva unui întreg curent de opinie. Se pictează pe sine însuşi în postura celui care duce apa la mare cu o găleată găurită. “Alegaţiile asupra lipsei sale de originalitate [a lui Nae Ionescu] erau însă mai vechi. Începînd ca reacţie a profesorilor colegi la criticile ironice cu care îi gratifica, precum şi la popularitatea sa crescîndă printre studenţi şi tineri intelectuali, ele s-au transformat repede într-o muniţie mereu reîncărcată de neprietenii săi. Încetul cu încetul, au crescut la dimensiunile unui folclor universitar şi gazetăresc care i-i punea în cîrcă pe aproape toţi gînditorii mai interesanţi ai vremii” (p. 12).

Nicolae Bagdasar notează că Nae Ionescu şi-a pescuit ideile unui curs de logică din Karl Marbe, Die Gleichförmigkeit in der Welt (p. 12), şi argumentele unei conferinţe – din Oswald Spengler (p. 14). Dimitrie Gusti remarcă influenţa lui Rudolf Otto, Das Heilige, în cursul de filosofia religiei (p. 13). C. Rădulescu-Motru observă gîndurile lui Clemens Baeumker, conducătorul de doctorat al lui Nae Ionescu, vîrîte în cursul de istoria logicii (p. 13). “Un fost student” (?) recunoaşte în cursurile magistrului judecăţile exprimate deja de Ludwig Klages (p. 13-14). A.P. Samson îi atribuie ipotezele lui Arthur Liebert (p. 14). “Tudor Vianu îi contestă orice originalitate, considerîndu-l un reprezentant al lui Spengler şi al «încă vreo cîţiva nemţi actuali», pe care i-ar fi folosit fără să-i numească” (p. 15). Mihail Sebastian constată că întreg cursul lui Nae Ionescu despre logica colectivelor e preluat după Spengler, Jahre der Entscheidung (p. 15). Nicolae Iorga îi neagă originalitatea concepţiilor din publicistică (p. 15).

După cum se vede, printre acuzatorii lui Nae Ionescu se numără specialişti reputaţi, dintre care unii au susţinut pe umerii lor catedre universitare cu pondere şi nu şi-ar fi periclitat statura profesională de dragul unor presupuneri frivole. Ipoteza invidiei lor mărunte, împotriva “succesului de public” al competitorului Nae – pe care Liviu Bordaş o lansează pe nerăsuflate –, este de natură să şubrezească, în plan etic, credibilitatea broşurii polemice aflate acum în discuţie. Căci aruncă suspiciuni tocmai asupra obiectivităţii de apreciere a vorbitorului.

Trebuie adăugat că nici felul în care Nae Ionescu a înţeles să se apere împotriva imputaţiilor de plagiat, de haiducie pe domeniile ştiinţifice stăpînite de alţii, nu a fost în măsură să disipe bănuielile. În loc să le comunice, cu transparenţă, studenţilor listele bibliografice care îi ghidau cursul şi din care aceştia ar fi urmat să-şi pregătească examenele, magistrul nu doar că le-a trecut sub tăcere, dar a interzis de-a dreptul consemnarea prelegerilor sale (p. 18)! O exigenţă didactică cel puţin stranie.

Iar cînd venea vorba despre importanţa clarităţii în activitatea ştiinţifică, a originalităţii ideatice, a recunoaşterii priorităţii cronologice şi a proprietăţii altcuiva asupra universului conceptual prezentat, opinia maestrului era perplexantă: “Pentru un om care gîndeşte personal, nu există plagiat sau influenţă. O idee pe care am găsit-o eu e a mea şi e originală, chiar dacă ar fi gîndit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea” (p. 129). Dacă un profesor de filosofie le va preda mîine, de la catedră, învăţăceilor extaziaţi că nu există conceptul de asasinat, fiindcă oamenii sînt oricum muritori, aşa că mai devreme sau mai tîrziu tot la cimitir ajungem – argumentaţia lui trăznită poate fi întîmpinată cu zîmbetele aferente. Dar dacă acelaşi personaj va trece la uciderea oamenilor pe stradă, în numele paradoxelor ieftine, va sfîrşi desigur la puşcărie, pentru a i se reaminti strînsa legătură dintre lumea cuvîntului şi lumea faptei. De mirare doar că, după aproape un secol, apare un explorator fără busolă, care se apucă să elogieze şarmul focurilor de revolver trase la întîmplare, în numele înţelepciunii filosofice.

O adevărată teorie a conspiraţiei construieşte Liviu Bordaş, pe marginea dezvăluirii, în perioada interbelică, de către Zevedei Barbu, a plagiatului lui Nae Ionescu din Evelyn Underhill. Pe scurt, lucrurile ar fi stat astfel. Exista o antipatie reciprocă între Lucian Blaga şi Nae Ionescu, datorită firii lor atît de diferite. Tînărul universitar Grigore Popa a prezentat cîteva recenzii călduroase despre cursurile năiste, de publicat în revista Saeculum, condusă de Blaga. Poetul le-a acceptat pe primele două, cu anumită neplăcere, dar a respins-o deja pe a treia, pesemne pentru a nu-şi deturna publicaţia spre cultul unei personalităţi îndoielnice. Acest al treilea text encomios la adresa lui Nae Ionescu, refuzat de Saeculum, a apărut totuşi într-un periodic rival, Revista teologică. “Pentru a-l pedepsi pe vechiul admirator trecut în tabăra adversă, Blaga loveşte în Nae Ionescu” (p. 27) şi îi oferă lui Zevedei Barbu ediţia germană a cărţii lui Underhill, comandîndu-i un comentariu distructiv la adresa profesorului bucureştean.

Iată aşadar, doamnelor şi domnilor, de ce a plagiat Nae Ionescu din Evelyn Underhill! Pentru că – dacă am sta să-l ascultăm pe Bordaş – a făcut Blaga o criză de gelozie ştiinţifică împotriva unui asistent “dezertor” şi i-a poruncit altui asistent “obedient” să-l denigreze pe rivalul său din Capitală. Sîntem în plin roman de capă şi spadă, unde similitudinea dintre textele lui Underhill şi cele ale lui Nae Ionescu, la nivelul conceptelor şi uneori al expresiei, nu mai contează cîtuşi de puţin. Importantă e deturnarea atenţiei cititorilor de la esenţa faptelor, către poveştile romanţate şi sentimentale despre lumea spirituală interbelică.

În realitate, opinia lui Lucian Blaga despre Nae Ionescu era acolo, sub ochii lui Bordaş, ar fi fost doar suficient să ţină seama de ea: “Unii existenţialişti îţi declară cu grave jurăminte că sunt gata să moară pentru «adevărul» lor (care niciodată nu e al lor, căci e plagiat) pentru ca să-i vezi servind într-o singură zi alte cîteva adevăruri opuse între ele, contra onorar fireşte, dar cu aceeaşi retorică frazeologie de apologeţi trăind întru absolut” (p. 25). Dispreţul sec, tăios, al poetului răzbate cu limpezime. Or firea umană nu pizmuieşte ceea ce dispreţuieşte. E vorba, aici, despre două sentimente incompatibile. Tot astfel Lucian Blaga, în desconsiderarea pe care o exprima, nu avea cum să-l invidieze pe Nae Ionescu. Înscenarea fantezistă a lui Liviu Bordaş se sparge ca un balon de săpun.

Imaginea lui Nae Ionescu nu s-a simţit prea bine nici în posteritate. Lucreţiu Pătrăşcanu reia, într-o conferinţă al cărei text îl şi publică, dezvăluirile lui Zevedei Barbu pe tema plagiatului comis de filosof (p. 31). Alt adversar contondent se dovedeşte Mircea Florian (p. 31-32). În perioada comunistă, acuzaţia privind lipsa de originalitate a lui Nae Ionescu s-a generalizat. Liviu Bordaş trece în revistă, cu viteză ameţitoare, un şir întreg de autori din sectorul politico-filosofic care l-au comentat fără mănuşi: Leonte Răutu (îl considera unul dintre “plagiatorii cei mai sîrguincioşi ai filozofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”, p. 35), Al. Posescu (îi imputa “concepţii specifice hitlerismului”, p. 36), N. Bolboaşă, Anton Dumitriu, N. Tertulian, Gheorghe Vlăduţescu ş.a. (p. 37-38).

Cercetătorii literari au fost la fel de aspri cu el. Nicolae Balotă respingea un “patchwork de idei ce nu-i aparţineau” lui Nae (p. 38). Ovid S. Crohmălniceanu, în sinteza sa, a pus pe seama profesorului bucureştean “numeroase pagini copiate după lucrări străine” (p. 39). Aspectul a fost consemnat şi în detaliata biografie a lui Mircea Eliade, redactată de Mac Linscott Ricketts (p. 39). Un explorator încăpăţînat s-a dovedit Alexandru George care, din lecţia introductivă la Funcţiunea epistemologică a iubirii, a identificat – doar în primele două pagini – zece fragmente suspecte şi le-a pus pe două coloane cu Liebe und Erkenntnis, de Max Scheler. Concluzia lui Alexandru George era elocventă: “Dovada e făcută, sper, cu prisosinţă: Nae Ionescu a avut pe masă textul lui Scheler cînd îşi redacta lecţia de deschidere; a extras din el nu numai schema prelegerii, o serie întreagă de idei fundamentale, dar şi fraze ad litteram” (vezi vol. Întîlniri, C.R., 1997, p. 94). Demonstraţia impecabilă a eseistului a stîrnit, la vremea sa, destulă vîlvă în mediile literare şi ar fi meritat mai multă atenţie din partea hagiografului de ultimă oră al lui Nae Ionescu. Aşa încît, pînă la dezvăluirile Martei Petreu, legate de plagiatorul Nae Ionescu, mai era un munte întreg de urcat pentru Liviu Bordaş.

Sînt amuzante strategiile balcanice la care tînărul orientalist recurge pentru a distorsiona percepţia cititorilor. Veneraţia sa cucernică se răsfrînge peste imaginea lui Nae, gratulat cu majuscula reverenţei: Profesorul (vezi p. 11, p. 46 şi multe alte pagini). Teoria conspiraţiei – din care tocmai am gustat un eşantion – este pusă la treabă. Lansarea de ipoteze tendenţioase şi fabricarea de subînţelesuri veninoase, pe seama inamicilor plagiatorului, reprezintă monedă curentă. (Adversarii din interbelic – şi vorbim despre Nicolae Iorga, Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Vianu, C. Rădulescu-Motru sau Dimitrie Gusti, tot atîtea personalităţi proeminente, de multe ori incompatibile între ele – ar fi fost împinşi doar de… invidia faţă de Nae Ionescu! Oponenţii din postbelic – fie că se numesc Anton Dumitriu, Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu sau Alexandru George, tot atîtea personaje culturale semnificative, aparţinînd unor grupuri de interese distincte – s-ar fi agitat politic, sub constrîngerea comunismului!)

E de tot nostimă viclenia lui Liviu Bordaş, atunci cînd îşi prezintă informaţia. Contestatarii lui Nae Ionescu, deşi fiind în număr consistent şi avînd o grăitoare pondere de prestigiu, sînt înşiraţi în pagină la repezeală, pe centimetru pătrat, din obligaţie bibliografică. Argumentele lor nu sînt combătute prin contraargumente mature. În schimb le este contrapusă, în repetate rînduri, opinia elogioasă a unui oarecare Vasile Băncilă, citat pe spaţii ample cu nişte însemnări personale din anii ‘40, aflate pînă azi, vai Doamne, “în curs de apariţie”. De la debutantul H.-R. Patapievici încoace, care cita cu multă seriozitate din propriile sale maculatoare de adolescent, inedite, dispuse ba în sertarul din stînga sus, ba în cel din dreapta jos al mesei de scris, n-am mai pomenit o asemenea mascaradă spumoasă a ceremonialului ştiinţific.

Atunci cînd numărul opinenţilor defavorabili lui Nae Ionescu riscă să sporească îngrijorător, hagiograful recurge la alte sisteme de snobare. Unora le refuză – cu neaşteptată aroganţă – existenţa: “din punctul nostru de vedere nu merită onoarea de a fi numiţi” (!! – p. 52). Pe alţii îi expediază cu numele în josul paginii, împreună cu tăioase menţiuni în corpul textului: “un amator de sinteze grăbite, dar sincer partizane” (p. 54 – nimeni altul decît George Voicu, autorul unei foarte documentate şi oneste cărţi despre Mitul Nae Ionescu), “un critic fin şi atent” pomenit în context peiorativ (p. 53 – însuşi Nicolae Manolescu), “o fostă studentă a Profesorului” care i-a trădat apostolatul, fiindcă nu şi-a ţinut gura (p. 53 – Mariana Şora).

Delicioasă rămîne, pentru un observator al detaliilor, reflectarea soţilor Şora în broşura lui Bordaş. Mariana Şora, întrucît ostilă lui Nae, este pomenită aluziv cu răceală şi azvîrlită la subsol. În schimb Mihai Şora – care formulează diverse tertipuri relativizante în apărarea magistrului – e citat amplu şi e plasat sub zodia superlativului: “Foarte interesantă este precizarea mai recentă…” etc. (p. 57). Tot un loc central, în loja epitetelor luminoase, li se atribuie şi altor partizani de ultimă oră ai filosofului plagiator: “Lucrurile au fost puse la locul lor, principial, de intervenţii calme şi lucide precum cele ale lui Andrei Pleşu sau Teodor Baconsky” (p. 55). E limpede că Liviu Bordaş n-are cîtuşi de puţin simţul ridicolului.

Nici limba română nu-l ajută prea mult pe semnatarul fiţuicii. Lansat pe poteca beatificării lui Nae, Liviu Bordaş încearcă să ne picteze o schemă duală. El compară vigoarea, îndrăzneala şi originalitatea debordantă ale Maestrului, cu sterilitatea, obedienţa şi mediocritatea adversarilor săi. Doar că vorbele îi răstălmăcesc gîndurile: “…Spre deosebire de ei, Nae Ionescu nu e un bătrîn «corsar al minţii» retras cuminte în insula vremii sale, ci un mereu tînăr calpuzan de idei, care refuză să dispară din «identitatea şi conştiinţa de sine a românităţii»” (p. 121).

Gura păcătosului adevăr grăieşte! Căci dacă aruncăm o privire în DEX, dăm peste semnificaţiile termenului “calpuzan”: falsificator de bani; om rău, ticălos; escroc, hoţ, impostor, înşelător, pungaş, şarlatan, şnapan. Agitatul pescuitor în ape tulburi interbelice a rămas, cu adevărat, “mereu tînăr”, căci a gravitat oportunist de la un centru de putere la altul, de la o idee la alta, etern refractar la construcţia de sistem şi neacceptînd publicarea de cărţi. A fost un veritabil “calpuzan de idei”, întrucît i-a escrocat pe studenţii săi: le-a creat impresia că le vinde marfă originală, şi cînd colo i-a ameţit cu spenglerisme kierkegaardiene underhillizate. Obsesia lui de a promova naţionalismul contra valorilor individului, fascismul şi hitlerismul contra virtuţilor democraţiei, autoritarismul contra societăţii civile refuză să dispară complet, pînă în zilele noastre, cînd aparent ne-am lepădat totuşi de indicaţiile năiste catastrofale.

Îmbrăţişarea călduroasă a lui Liviu Bordaş provoacă moartea prin asfixiere. Cu încă vreo două broşuri pe stilul ăsta, moştenirea lui Nae Ionescu va merge pe dric spre locul de veci al ideilor falimentare.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193