ACUM.TV

In februarie 2002 existau deja factori in administratia Bush care argumentau pentru o invazie a Iraqului.
Nucleului asa zis “dur” i s-a alaturat, nu dupa mult timp, alte elemente incluzind vice-presedintele Cheney. Acestia au pus problema astfel:

– razboiul ar demonstra fermitatea si superioritatea militara americana;
– invazia ar indeparta pericolul armelor de distrugere in masa ale Iraqului;
– s-ar elimina ocazia unei colaborari cu Al Qaeda;
– indepartarea unui despot maniac si profund nepopular;
– ocuparea Iraqului ar aduce USA intr-o pozitie de mare influenta in regiune.

Pe de alta parte, invazia prezenta urmatoarele inconveniente majore. In primul rind, nu era nici o conexiune evidenta între ocuparea Iraqului si efectul asupra Al Qaeda si “ war on terror”. In al doilea rind, USA se afla in mjlocul negocierilor diplomatice cu sauditii, sperind ca acestia vor coopera in final. Trei, posibilitatea unei lovituri globale contra Al Qaeda (si a armelor nucleare susceptibile de a cadea in mina acesteia) nu era totalmente scoasa din calcul iar operatiunea Iraq trebuia considerata in acest context. In fine, Statele Unite nu aveau forte suficiente pentru invazie si ocuparea Iraqului. Toate aceste probleme faceau ca, desi toate lucrurile se “miscau” in acea directie, nimeni nu era suficient de convins. Totusi, invadarea Iraqului aparuse pe tapet doar cind Washingtonul a inteles ca era imposibil sa distruga Al Qaeda printr-o lovitura frontala si decisiva.

In acest timp, USA nu prea aveau spor in a descifra extinderea globala a retelei active a Al Qaeda. In cursul actiunilor de lupta americanii au ucis si capturat citiva lideri dar razboiul contra Al Qaeda devenea tot mai mult un joc de bluf-uri. Povesti prefabricate ale membrilor Al Qaeda arestati de americani, alte fabule plantate pe website-uri islamice precum si rapoarte concomitente de oameni cu fizionomie araba filmind cu video camera podul Golden Gate, ei bine, toate astea ii inebuneau de cap pe americani. Fluxul de contra-informatii era pur si simplu covirsitor, suprasaturat de date care nu puteau fi nici ignorate nici analizate complet.

In ce priveste pe americani, arestarile secrete de suspecti islamisti destabilizau serios Al Qaeda. US aveau putine informatii relativ la cine facea sau nu parte din reteaua Al Qaeda. Prin arestari aproape la intimplare, americanii erau siguri ca arestau si citiva dintre adeptii lui bin Laden. Dar, daca FBI si CIA nu stiau daca detin sau nu membri jihadisti, Al Qaeda stia! Iar Al Qaeda nu putea fi niciodata sigura daca cei arestati au divulgat ceva in cursul interogatoriilor de aceea Al Qaeda, ca organizatie, era in continua ajustare si miscare spre a evita orice bresa in securitatea sa.

Cam aceasta era imaginea la scara globala. Statele Unite bajbaiau, incercind sa convinga Al Qaeda ca are vizibilitate 100%. Dar Al Qaeda nu era in stare sa lanseze noi operatii teroriste si nu datorita Afghanistanului cit mai degraba comportarii imprevizibile ale CIA si FBI.

In aprilie 2002 starea de spirit in administratia americana era una de neputinta relativ la ce actiuni ar trebui initiate. Pentru ca desi nu stia dar administratia trebuia sa presupuna ca Al Qaeda va lovi din nou. Argumentele aduse de Wolfowitz si staff-ul sau au atirnat greu la Casa Alba. El a reafirmat ca anti-americanismul din lumea islamica era rampant, avindu-si originile in animozitatea istorica fata de crestini, indieni si evrei. Chiar daca Israelul ar fi fost distrus, Kashmirul cedat Pakistanului iar Cecenia independenta, starea de animozitate fata de Statele Unite nu s-ar fi schimbat. Exista o variabila in aceasta ecuatie: nivelul de activism militant. Un islamist putea sa urasca USA dar inrolarea lui in Al Qaeda nu depindea de intensitatea urii sale ci de faptul ca el ar fi perceput Al Qaeda ca fiind o forta capabila sa invinga Statele Unite. Ura musulmana ar deveni militanta doar cind inamicul era perceput ca slab. Urmind acest rationament, un mod de a preveni suportul activ pentru Al Qaeda era sa se creeze o impresie covirsitoare de super-putere.

Decizia de invazie a Iraqului, cum am mai mentionat, era in parte motivata de slabiciunile aratate in actiunile militare americane precedente din regiune. Iar in mintea administratiei, inabilitatea de a localiza Al Qaeda nu le-a lasat decit alternativa invadarii Iraqului. Era de asemenea esential ca Statele Unite sa nu fie percepute ca fiind constrinse de aliante. Pentagonul nu a obiectat la construirea aliantei in sine ci la o alianta care ar fi remodelat lupta in scopul minimizarii asprimii si duritatii ei. Presedintele Bush a semnalat clar intentia Statelor Unite de a invada Iraqul cu sau fara parteneri de coalitie. Totodata, s-a introdus ideea ca invazia nu avea nevoie nici de participarea saudita si nici de acordul lor.

S-a scris mult in mass media despre opozitia lui Colin Powell la invazie si ciocnirile sale cu Rumsfeld. De fapt, Powell nu s-a opus invadarii Iraqului. El nu respinsese ideea ca USA trebuie sa-si demonstreze suprematia militara in regiune dar avea prea putina incredere in capacitatea CIA de a localiza Al Qaeda. Din punctul lui de vedere, invazia Iraqului era fundamental diferita de cea a Afghanistanului. Se punea problema ocuparii si pacificarii Iraqului. In acest caz, Powell nu agreea ipoteza “asaltului usor” al lui Rumsfeld, cu trupe aliate locale (siite si kurde) sustinute de US Air Force, pe modelul Afghanistanului. El a adus argumente in favoarea unei forte mult mai mari, necesare nu numai sa distruga Garzile Republicane ale lui Saddam dar sa si ocupe orasele iraqiene. Ori, daca erau necesare forte in jur de 300.000 de militari atunci USA singure nu le puteau furniza. Era exact ceea ce Rumsfeld nu dorea, aceea de a arata ca forta USA depindea de alti aliati.
Contrar speculatiilor din presa privind graba invadarii Iraqului, Bush a fost destul de cumpanit. Iar presa a inteles gresit problema. Nu exista dezbatere in administratia americana privind declansarea razboiului.

Decizia fusese luata cu citeva luni inainte. Dezbaterea era pe marginea strategiei ce se dorea implementata in Iraq. Si pe masura ce se reanalizau evenimentele din Afghanistan, modelul “asaltului usor” devenea tot mai putin viabil. In plus, incertitudinile rezistentei siite si kurde erau percepute ca prea periculoase. Varianta lui Rumsfeld – sprijinita de SOCOM (trupele speciale) si US Air Force – devenea tot mai riscanta iar Powell – sprijinit de US Army si Dept. de Stat – a castigat disputa. La sfarsitul verii 2002 decizia finala de invadare a Iraqului fusese luata. Totusi, adevarul este ca administratia a ajuns la un compromis, chiar daca a aprobat modelul Desert Storm a lui Powell. Si anume, invazia urma sa fie mai masiva decit ar fi dorit Rumsfeld dar nu asa de masiva pe cit ar fi dorit Powell.

Strategia militara a lui Powell avea si o strategie diplomatica complementara. El voia sa repete Desert Storm, care folosise porturile si bazele militare saudite pentru declansarea atacului. In mod ideal, a doua invazie ar fi trebuit sa porneasca la fel numai ca Arabia Saudita nu mai dorea sa adaposteasca trupele. Ori, rationamentul din spatele invaziei era tocmai ca sa convinga Arabia Saudita sa intre in coalitia anti-Al Qaeda. Daca Powell i-ar putea convinge pe sauditi sa colaboreze in acest razboi atunci ei ar putea colabora si impotriva Al Qaeda – cee ce ar face inutila invazia Iraqului. Strategia militara aleasa ii acorda lui Powell un ragaz între 4 si 6 luni pentru rezolvarea acestui paradox – colaborarea sauditilor si evitarea invaziei. Pentru aceasta sauditii trebuiau facuti sa creada ca invazia era inevitabila si deci, sa-si schimbe optiunile. Iar pentru a crede faptul ca razboiul in Iraq era inevitabil, sauditii trebuiau sa vada sprijinul european acordat planurilor americane. Aceasta era situatia geopolitica pe care administratia Bush o avea de infruntat in septembrie 2002.

Decizia de a invada Iraqul nu a fost o decizie buna, fara doar si poate. Foarte putini oficiali au crezut ca a fost. Dar a fost cea mai putin rea dintre alte optiuni, aflate la dispozitia Statelor Unite in acel moment.

Pe de alta parte, razboaiele nu pot fi prezentate in acest fel aliatilor si propriului public. Asa incit, administratia Bush trebuia sa demonstreze un mare entuziasm fata de aceasta idee.

(va urma)

Bibliografie:
America’s Secret War – George Friedman, Broadway Books, 2004

Acest articol a fost publicat luni, 26 decembrie 2005 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.