(partea II) Schimbarea strategiei americane
De peste o decada, Administratia USA (atit Bush Sr. cit si Clinton) s-a tot gindit la Iraq. Asertiune recunoscuta recent chiar de fostul presedinte Jimmy Carter, in direct pe CNN.
In ‘91 cind Desert Storm s-a oprit la portile Baghdadului, strategia USA era de a mentine balanta de puteri in regiune între Iran si Iraq, pentru a proteja Arabia Saudita. Oricare din cele doua ar fi devenit mai puternica, ar fi incercat sa ocupe toate Peninsula Arabica – cum de altfel s-a si intimplat cu Iraq in 1990. Ca sa contracareze asa ceva, USA trebuia sa stationeze multe trupe in regiune. Si asta insemna costuri enorme. Era mult mai eficient daca US ar fi mentinut echilibrul între cele doua tari si din aceasta cauza Saddam a fost mentinut pe tron.
Dar dupa 9/11, mai exact in primavara lui 2002, strategia USA s-a schimbat radical.
Primo, aparuse Al Qaeda.
Secundo, Arabia Saudita nu mai era vazuta ca un aliat ci ca un sprijinitor din umbra pentru Al Qaeda, si care necesita exercitarea de presiuni.
Tertio, Iranul era perceput acum ca un potential aliat pt. Al Qaeda.
Daca de primul punct suntem oarecum lamuriti ultimele doua merita putina analiza.
Arabia Saudita devenise o problema pentru administratia americana. Familia regala isi avea baza de sustinere intr-o retea de triburi, familii si clerici, toate cumparate pe petrodolari. US avea nevoie insa de Familia regala pentru ca fara ajutorul ei si al serviciului de informatii saudit nu putea ajunge la virful Al Qaeda. Dar aceeasi baza care sustinea Familia regala – majoritara din secta Sunnita Wahhabista – era sursa de finantare al Al Qaeda prin donatii, contributii particulare care se ridica la nivelul de 1.6 milioane USD/zi…!!! Cum US nu-si putea permite un colaps al regimului saudit, urmat de un haos exact pe placul lui bin Laden atunci a aparut ideea invadarii Iraqului ca un mijloc eficace de “convingere” a sauditilor sa coopereze in problema Al Qaeda. Ca sa nu mai vorbim ca si sauditii aveau aceeasi impresie a unei Americi slabe, fara nerv.
La aceste considerente, s-a mai adaugat inca unul. Dupa asediul ratat din Tora Bora, CIA a primit rapoarte de la surse ruse ca Al Qaeda ar fi obtinut un dispozitiv nuclear de 10 kT din fosta URSS si planuieste sa-l detoneze in New York. Aceste rapoarte ar fi fost ignorate daca CIA n-ar fi primit in acelasi timp o informatie de la o alta sursa – fara legatura cu prima, nume de cod Dragonfire – care practic spunea acelasi lucru: Al Qaeda are o bomba nucleara.
Acest moment, din Noiembrie 2001, a fost un punct de turnura in razboiul Americii contra Al Qaeda. Daca analistii se puteau “juca” cu calculele, Bush nu avea luxul acesta. In orice analiza rationala a unei posibile amenintari, se masoara atit soliditatea informatiei cit si consecintele in caz ca informatia se dovedeste adevarata.
Daca pina in acel moment, scopul principal al razboiului era vinarea membrilor Al Qaeda, din Nov. 2001, strategia a fost schimbata urgent pe necesitatea stoparii oricarei amenintari nucleare la adresa US. Bush vroia evident stoparea oricarui alt 9/11 dar era imperios necesar evitarea unui 9/11 nuclear.
Noi informatii soseau la CIA de la ISI (serviciul de informatii pakistanez): Al Qaeda are in posesie DOUA serviete nucleare de cite 10 kT fiecare fabricate intr-o republica ex-sovietica din Asia Centrala.
Doua tabere din interiorul Administratiei – Pentagonul si Dept. de Stat – s-au infruntat in aceasta situatie privind natura si cursul actiunilor. In viziunea lui Rumsfeld si Wolfowitz, achizitionarea de arme nucleare de catre Al Qaeda era intolerabila, nu se putea accepta nici un grad minimal de risc. Singura solutie acceptabila era aceea in care US sa preia controlul total al situatiei printr-o interventie militara. Pozitia Dept. de Stat a lui Collin Powell nu punea la indoiala caracterul de urgenta al amenintarii nucleare dar se concentra pe ideea ca masurile de retaliere trebuie sa fie pe masura resurselor disponibile.
Doctrina Bush afirma ca Al Qaeda trebuia atacata oriunde se manifesta. Daca statul care o adapostea era incapabil de cooperare, US ar ataca oricum. Daca statul respectiv era ostil sau proteja Al Qaeda, atunci US va ataca atit statul cit si Al Qaeda.
Pe linga Doctrina Bush a fost creeata o alta doctrina paralela. Si anume, aceea ca Statele Unite nu pot tolera existenta nici unei arme sau facilitati nucleare care nu era sub controlul VERIFICABIL al unui guvern in care US sa aiba incredere. Posibilitatea ca dispozitive nucleare sa fie transferate Al Qaeda prezenta un risc incalculabil pentru US. Toate celelalte consideratii erau considerate ca avind mai putin importanta.
Din acel moment US a privit toate facilitatile nucleare pe o scara de la 1 la 3. In prima categorie intrau state ca UK si Japonia, cu control absolut, guverne responsabile si deci risc de transfer neglijabil. In cea de-a doua, intra Pakistanul si tarile ex-sovietice din Asia Centrala unde controlul guvernelor asupra facilitatilor nucleare era nesigur. Si in fine, in ultima categorie 3 tari: Iran, Iraq si Coreea de Nord. Celebra Axis of Evil!…
Guvernul a conceput masuri de contracarare a unor atacuri nucleare pe teritoriul american: a dispus instalarea de detectoare de radiatii de-a lungul autostrazilor din jurul Washingtonului si New Yorkului; a creat o echipa combinata de oameni de stiinta si tehnicieni (NEST –nuclear emergency search team) plus elemente ale Delta Force pentru deactivarea unui dispozitiv nuclear odata depistat inauntrul Statelor Unite. Cu toate acestea, in urma unor exercitii simulate (war games) pe diverse scenarii potentiale toate rezultatele erau dezastruoase: distrugeri incalculabile si milioane de victime. NU EXISTA nici o aparare EFECTIVA. Concluzia aparea clar. Singura solutie era OFENSIVA!
Ofensiva consta din 2 componente: un asalt la scara globala contra Al Qaeda si un al doilea atac asupra facilitatilor nucleare pe care US le priveau fie ca nesigure (neintentionat) fie ostile (intentionat).
Cele mai multe tari (cele din ctg.2) au cooperat in cele din urma. Trecind peste detalii, US a obtinut in urma unor jocuri de culise extraordinare, controlul asupra inventarului atomic pakistanez (in cadrul crizei dintre India si Pakistan, care a urmat atacului terorist al insurgentilor islamisti din Kashmir asupra Parlamentului din New Delhi). Pakistanul era un stat cheie, datorita legaturilor sale foarte apropiate cu regimul taliban si Al Qaeda, si un serviciu de informatii privit ca cel mai necooperant in ciuda unei cooperari aparente a presedintelui Musharraf.
US nu credea ca Iranul, in acel moment, putea furniza arme nucleare Al Qaeda, programul lor fiind insuficient dezvoltat. Iraqul prezenta un risc mai mare desi nu existau contacte extinse cu Al Qaeda. Iar Coreea de Nord era prea preocupata cu supravietuirea regimului pentru a risca ceva.
Pina in Aprilie 2002, US a desfasurat trupe, avioane si logistica din Georgia pina in Philipine conform noii sale doctrine. A infiintat JTTF (joint terrorism task forces), iar ochii si urechile serviciilor de informatii erau in cautare. US erau pregatite.
Numai ca …. conceptul avea scapari. Al Qaeda nu era dispusa sa ofere US acel tip de claritate a situatiei regionale (nemaivorbind de cea globala). Ar fi fost impotriva principiului sau de organizare. Mai mult, teama US de arme nucleare scapate de sub control se cam disipase. Daca rapoartele din Sep – Dec 2001 erau adevarate, atunci Al Qaeda ar fi trebui sa detoneze pina acum cel putin o servieta si un oras american ar fi fost distrus.
Mult anticipata si decisiva actiune militara care urma sa nimiceasca Al Qaeda nu se intrezarea la orizont. Liderii americani au realizat brusc in Mai 2002 ca nu va exista nici un final apoteotic al razboiului. Iar aceasta era nu numai o deziluzie totala dar lovea chiar la baza doctrinei militare a US! Pentru ca, US cauta acel centru de greutate sau punct nodal care, lovit decisiv, ar fi dus la distrugerea intregului sistem. Dar Al Qaeda fusese creeata tocmai ca sa nu furnizeze un asemenea punct. Dar era in natura US sa il caute neincetat. La momentul Mai 2002, efortul de razboi al US se gasea intr-un stadiu fragmentat la nivel de investigatii ale politiei in US, caraieli diplomatice in Europa si un status quo in lumea islamica. Statele islamice inca vedeau US ca pe un mamut fara colti, slab si fara vointa de lupta.
Americanii au privit indelung perspectiva si le-a devenit clar ca punctul maxim al contraofensivei a fost atins si tot ce le mai raminea de facut era sa fluiere a paguba in fata unui inamic lunecos. US aveau nevoie de o solutie eleganta a problemei. Pentru asta trebuia sa aiba o definitie eleganta a problemei. Iar definitia gasita se numea FINANTAREA! Cine finanta Al Qaeda?
Deci in Mai 2002 Statele Unite redefineau problema Al Qaeda, care era de fapt urmatoarea:
Al Qaeda = Arabia Saudita!
Iar cheia problemei “Arabia Saudita” …. se gasea in Iraq!
(va urma)