Cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă”.
Turnul Babel, piramidele egiptene, turnurile din San Gimignano, zgârie-norii ridicoli din Malayesia sau Dubaiul de azi – toate sunt semne cu vag aer falic ale iraţionalităţii compulsive, trădând spiritul competitiv exacerbat al unor comunităţi unde, din diverse motive, mijloacele au devenit pentru o vreme scop. Nici în cazul construcţiilor publice, nici în al celor private, marşul zidăriei către înălţimi nu se explică doar prin raţiuni economice – teren scump, nevoia de a eficientiza oraşele acomodând mai mulţi locuitori pe kilometru pătrat – ci mai ales prin goana după vizibilitate şi prestigiu. Dar chiar şi aşa, realitatea a ajuns să prevaleze până la urmă asupra utopiei, iar civilizaţia spaţiului public să domolească furia dezvoltatorilor.
Ca în amintitul San Gimignano, acest Manhattan al Evului Mediu, unde familiile rivale de comercianţi ajunseseră la un moment dat să ridice 72 de zgârie-nori de până la 100 metri înălţime, cu tehnologie de secol XIII (şi, apropo, aceştia nu luau foc de la trăsnete): cucerirea oraşului de către Florenţa a pus capăt cursei ruinătoare între clanurile de neguţători, instituind reguli de construcţie. Ca şi la Bologna sau Lucca, autoritatea comunală chiar a demolat câteva clădiri înalte pentru a afirma primatul interesului public.
În ultimele decenii, statele civilizate au hotărât să se retragă cu totul din competiţia pentru cea mai înaltă clădire din lume (şi nu din lipsă de mijloace), frustrându-i astfel pe arhitecţii occidentali giganto-modernişti, care au rămas acum să-şi mute ţepele (la propriu şi figurat) prin China, Emirate sau alte autocraţii asiatice. Doar ici şi colo mai apare câte o încercare de a resuscita gloria anilor ’60: de exemplu la Paris, unde un preşedinte dinamic, dar cu complexul înălţimii, promovează ideea unui turn de 71 de etaje, care să mai atenueze o vreme prin iluzia dinamismului eşecul proiectului cubist numit La Défense, dând lumii impresia că şi la Paris se mişcă ceva, nu doar la Londra.
În astfel de ocazii, se repune pe tapet vechea întrebare: construim modernist şi înalt, sau mergem pe tradiţie şi conservare? Din ipocrizie sau neştiinţă, astfel de întrebări sunt preluate ca atare şi în România, atunci când izbucneşte câte un scandal public ca acela de zilele trecute, când un (mini) zgârie-nori din Bucureşti s-a aprins de la un billboard şi a ars liniştit ca o lumânare de mort. Astfel de întrebări sunt perfect irelevante pentru modul cum funcţionează la noi instituţiile şi reglementările de urbanism. Nou sau tradiţional, înalt sau mic, problema noastră este că oraşele româneşti sunt desfigurate de construcţii apărute fără nicio socoteală, care încalcă toate regulile, noi sau vechi, îngreunând viaţa oamenilor.
La Défense din Paris este urât, dar funcţional; replicile sale in nuce din Bucureşti, Cluj, Constanţa sunt urâte şi disfuncţionale. Cauzele acestei strări de lucruri sunt (1) corupţia şi blocajul din instituţiile publice, şi (2) mediocritatea şi spiritul de turmă din sânul breslei arhitecţilor. În primul rând, regulile jocului au fost aşa pervers croite în Capitală – Consiliul General aprobă PUZ-uri ridicole şi cu greşeli, care dau derogări de la Planul General; iar primăriile de sector emit apoi autorizaţia de construcţie pe baza acestor PUZ-uri – încât fiecare să poată arăta cu degetul la celălalt şi să spună că nu e vinovat de nimic, fiind obligat de lege să elibereze actul. Direcţia de patrimoniu din Ministerul Culturii aprobă de asemenea pe bandă declasarea şi demolarea de clădiri reprezentative.
Nu există în 20 de ani de tranziţie măcar un singur caz de expropriere a unei clădiri monument lăsată deliberat de proprietarul său în paragină, deşi legea asta prevede. În general, nu există noţiunea că instituţiile locale trebuie să ia şi decizii de oportunitate – asta aprobăm, asta nu – iar nu doar să caute în legi pretexte pentru a valida orice. Altminteri, de ce mai cheltuim atâţia bani ca să avem consilii locale şi primari aleşi? Am putea funcţiona doar cu prefectura, care ar verifica dacă proiectul X sau Y corespunde legislaţiei naţionale. În al doilea rând, lipseşte cu totul filtrul profesiei.
Ea ar fi prima care să sară în sus când apar proiecte sub-standard (sau corupte), pentru că fiecare aberaţie construită în România în ultimii ani poartă undeva o ştampilă de arhitect sau urbanist. Din păcate, cu vagi excepţii de vreun an încoace, aceasta este o breaslă aflată în silentio stampa, mulţi dintre practicanţii săi fiind cu gura prea plină ca să mai poată striga. E o regulă ca PUZurile sau clădirile cu cântec să fie promovate de somităţile disciplinei, care dimineaţa predau la studenţi bune practici, iar după-amiaza, pe bani grei, le calcă în picioare. Marii guru au firme de proiectare, găzduite chiar în clădirea Arhitecturii, dar sunt şi prin comisiile de urbanism ale primăriei, unde îşi aprobă proiectele, într-un vesel conflict de interese.
E greu să te ridici contra lor, că au relaţii, catedre şi puhoaie de doctoranzi, iar dacă te strici cu vreunul rămâi să lucrezi doar în ONG-uri. Discuţia elevată şi teoretică dacă trebuie să construim înalt sau nu în Bucureşti mi se pare de aceea uşor diversionistă, servind foarte bine interesele acestei reţele de indivizi mediocri, dar cu orgolii (şi buzunare) umflate. Ea ne lasă impresia greşită că participăm la o dezbatere contemporană relevantă: pro sau contra zgârie-nori.
În realitate, cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, prezente în aparatul tehnic, în consiliile alese sau în executivul local, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă: un mare turn la Armenească sau o mică secţie de poliţie pe Lascăr Catargiu.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei