caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (10) – Mici invidii…; „tovarăşu de la raion” vrea cartea pe care o citesc eu

de (16-8-2015)

 
Acum, în plină iarnă, cu ploi, lapoviţă şi ninsoare, nu ne putem petrece decât rareori puţinele noastre momente libere în curtea şcolii, să ne destindem pe terenul de sport sau pur şi simplu să respirăm aer curat. Ne rămân doar discuţiile din dormitoare, ori lecturile preferate. În special seara, dormitoarele se transformă, pentru scurt timp, în adevărate cluburi. Cele mai multe pasiuni sunt dezlănţuite de temele sportive, mai ales că în acest an – 1954 – va fi un campionat mondial de fotbal, prilej pentru unii colegi de a etala o erudiţie sportivă impresionantă; în grupuri mai mici, se discută şi literatură, filosofie, politică. Între băieţi au loc, de asemenea, destul de frecvent, schimburi de opinii despre fete. „Experţii” au căzut, repede, de acord că cea mai frumoasă fată din şcoală este Cecilia, din grupa a treia; ea ar lăsa cu mult în urmă pe cea de-a doua clasată. Ceciliei i se aduce o singură obiecţie: s-a grăbit să se logodească !

În cursul acestor discuţii, i-am cunoscut, treptat, pe ceilalţi băieţi din şcoală. Pe fete le-am cunoscut, la început, mai mult din aprecierile altora, pentru că numai cursurile sunt comune, seminariile se ţin pe grupe, după specialităţi – filosofie, istorie, economie politică, bazele marxism-leninismului.

O scenă, petrecută în pauza unui curs comun, mi-a oferit ocazia să iau – în mod spontan – apărarea unei colege din altă grupă. Ne adunasem, ca de obicei, în timpul pauzei, în jurul sobei de teracotă, aflată într-un colţ al sălii. Câţiva băieţi nu-i dădeau pace unei fete cu înfăţişare atrăgătoare: o prindeau pe ascuns de rochiţă, ca şcolarii din clasele elementare, sau inventau diverse alte mijloace de a întreţine un fel de joc, care abia ascundea dorinţa lor de a fi în atenţia ei. Mi s-a părut un mod cu totul primar de a te arăta „curtenitor” faţă de o fată. Gesturile acestor tineri teribili o deranjau, de bună seamă, pentru că ea îi chema cu reproş pe nume:

– Nelu ! George ! Vă rog !

Noii mei colegi, care de altfel treceau drept „băieţi buni”, începuseră să mă irite cu această purtare, ce se voia plină de duh. Printr-o reacţie spontană, îi spun celui mai grozav dintre cei doi:

– Îmi place că ai o calitate …

– Care ? întreabă el prompt, surprins probabil că îi vorbesc de calităţi, dar şi cu aerul de a-mi cere socoteală.

– Ştii să te abţii, când eşti rugat.

– Mă iei tare ! constată el, încercând să facă faţă situaţiei într-un fel oarecare.

Intervenţia mea nu a rămas însă fără efect. Cei doi au găsit, în chipul cel mai natural, o preocupare mai importantă, îndepărtându-se de lângă sobă. Cea care fusese în „atenţia” lor mi s-a adresat atunci:

– Nu ştiu ce să mai fac, zău, sunt atât de obraznici ! Îţi mulţumesc … Mă privea, zâmbindu-mi recunoscătoare.

Intrarea profesorului nu mi-a dat posibilitatea să-i răspund decât printr-un gest, care voia să spună că a fost o reacţie firească.

În timpul mesei de prânz, un coleg din altă grupă m-a întrebat, pe neaşteptate:

– Ce discutai azi cu Cecilia ?

– Cu Cecilia ? Nici n-o cunosc !

– Ei, hai, nu face pe niznaiul. În ultima pauză, lângă sobă … mă „lămureşte” colegul, cu un aer de neîncredere.

– A, ea e Cecilia ? Habar n-aveam.

– Ei, da, da, n-am văzut eu cum îţi zâmbea ? Fii atent, are verighetă, mă previne colegul, îndreptând un deget spre inelar.

Din ziua aceea o salutam, când ne întâlneam, dar n-am avut, imediat, prilejul să-i vorbesc Ceciliei şi nici nu l-am căutat – poate şi pentru că fusesem prevenit.

În altă zi, însă, tot într-o pauză, ocupam fiecare câte o latură a sobei. George, teribilul ei coleg, se îndrepta spre acelaşi colţ al sălii.

– Cine mi-a luat locul ? o întreabă el, zgomotos, pe Cecilia.

Ea îşi aruncă o clipă privirile în direcţia mea. Când se lămureşte cine şi-a permis să-i „ia locul”, George mi se adresează, pe alt ton:

– Ce mai face filosofia ? N-aţi vrea să faceţi un meci de volei cu grupa noastră ?

– Să-mi consult colegii, am răspuns. E o idee bună (se referea la grupa de filosofie).

Cecilia m-a privit zâmbind semnificativ, văzând cum a „întors-o” cel ce o interogase autoritar-ştrengăreşte.

Mi-am spus despre Cecilia, de cum am identificat-o, că se confirmă aprecierile „experţilor” în privinţa ei. Ochii ei mari, verzi, şi părul castaniu, cu reflexe aurii, contrastează cu tenul brun, iar dinţii albi, perfect orânduiţi, puşi în evidenţă de un zâmbet aproape permanent, îi dau un aer exotic. Subţire şi mlădie, Cecilia e, în şcoală, o apariţie asupra căreia privirile bărbaţilor se opresc adeseori, îndelung.

*

Studiul nostru reia, spre a le aprofunda, problemele principale ale câtorva materii parcurse în facultate. Bibliografia ce ni se recomandă e în întregime obligatorie. Acum, după moartea lui Stalin, se pune un accent deosebit pe cunoaşterea de la sursă a „clasicilor”: Marx, Engels, Lenin. Cei din grupa noastră studiem şi texte filosofice editate de doi-trei ani într-o colecţie specială, consacrată gândirii universale. La discuţii, în seminarii, trebuie să participe toţi membrii grupei, ceea ce face ca, de cele mai multe ori, să se intre în amănunte. După un seminar, se acordă calificative. Din iniţiativa organizaţiei de tineret, fiecare grupă are pe panoul şcolii câte un grafic cu totalul calificativelor de bine, foarte bine şi suficient. De când au apărut graficele, a început o adevărată goană după calificative foarte bune, ajungându-se la o bruscă prelungire a seminariilor; ele sunt, acum, neobişnuit de lungi: depăşesc uneori limitele unei zile de lucru, devenind extenuante.

În săptămâna în care s-au introdus graficele, Cecilia mi-a cerut cu ezitări un fel de manual de filosofie, foarte căutat, din care avem numai câţiva colegi câte un exemplar. M-a găsit citind o recentă traducere din Tolstoi: „Copilăria, adolescenţa, tinereţea”. A arătat şi ea interes pentru această carte, de a cărei apariţie nu aflase încă. I-am împrumutat-o bucuros; am constatat, cu acest prilej, că avem unele preferinţe literare comune.

S-a întâmplat, apoi, să discut cu Cecilia de mai multe ori, seara, în faţa gazetei de perete. Uneori îi lămuresc câte o chestiune mai dificilă de filosofie, alteori schimbăm opinii despre condiţiile neobişnuite în care lucrăm, despre un curs sau un profesor. Pare o fată lucidă, cu spirit de observaţie dezvoltat; îi place să asculte, să pună întrebări, să-şi confirme o impresie în legătură cu o carte sau un profesor.

Nu mi-am făcut iluzii în legătură cu Cecilia; socoteam că prietenia care începea să se închege nu putea ieşi din limitele colegialităţii. Este, îmi spuneam, o apropiere favorizată de un anumit mod de a înţelege lumea – care ne e comun – de interesul pentru literatură şi, într-o măsură, de lipsa de tact şi de delicateţe a câtorva colegi din grupa ei. Câte o privire, întrebătoare parcă, venită de la ea, mă punea uneori pe gânduri, dar am ajuns la concluzia că un gest nevinovat de cochetărie, din partea unei fete frumoase, este firesc în condiţiile neobişnuite în care ne aflăm noi; orice iluzie ar fi fost de prisos – Cecilia era logodită.

*

Pe neaşteptate, noi, cursanţii, am primit vestea că urmează să luăm parte la o sesiune ştiinţifică de două zile, organizată de mai multe institute cu profil social-politic ale Academiei, la iniţiativa academicianului Manole Rolea. Direcţia a dat dispoziţie să mergem cu toţii, în grup. E uşor de închipuit ce bucurie a stârnit printre noi această veste, care ne scotea din izolarea impusă, oferindu-ne posibilitatea „de a ieşi în lume”.

Clădirea, de o eleganţă sobră, a Institutului de Istorie – unde au loc lucrările acestei reuniuni ştiinţifice – este situată relativ aproape de şcoala noastră. Traversăm cu toţii, fără grabă, parcurile din jurul şoselei Kisselef, de parcă am face o plimbare de plăcere, în grup, aşa cum nu se mai întâmplase de multă vreme.

Comunicările sesiunii la care asistăm sunt inegale; unele ridică în faţa noastră problema dificilă de a găsi o preocupare mai atrăgătoare în timpul audierii lor. Când tocmai se prezenta o asemenea expunere monotonă, am constatat cu surprindere că Cecilia – care găsise un loc liber alături de mine – scria de zor.

– Iei note ?!

– Fac exerciţii de stenografie, se apără Cecilia de acuzaţia mea. Ştii, am învăţat stenografia în liceu, adaugă în şoaptă, şi vreau să mă verific, să văd dacă n-am mai uitat câte ceva.

– Pot să văd şi eu ?

Îmi întinde un carnet, pe ale cărui pagini sunt înşirate, ordonat, semnele – neînţelese pentru mine – care prescurtează scrierea obişnuită. Mi se pare că, într-adevăr, Cecilia se pricepe la stenografie; notez pe ultima filă scrisă: MAGNA CUM LAUDAE. Îi acord un calificativ foarte bun …

Aprecierea mea o face pe Cecilia să zâmbească. După ce însemnează în grabă câteva cuvinte, îmi înmânează din nou carnetul, în care citesc: „Râzi de mine, dar ia încearcă şi tu !”

Înviorat de corespondenţa cu colega de alături, răspund cu o glumă. Prefăcându-mă că dau curs invitaţiei, scriu în realitate începutul unei epigrame a lui Catullus, două versuri în limba latină, sugestionat, poate, şi de o comunicare împănată cu citate latineşti: „Ni te plus oculis meis amare, odi te, iucundissima Cecilia”; numai sfârşitul ultimului vers îl adaptez în grabă împrejurărilor.

După ce îşi aruncă ochii asupra filei, Cecilia precizează în scris că n-a studiat latina – a urmat un liceu cu profil economic – şi mă roagă să traduc. Notez fiecare cuvânt, cu semnificaţia românească: nisi = dacă nu; te = te, amare = a iubi etc. Ea se apropie puţin şi îmi şopteşte că nu înţelege nici de data aceasta. Îmi cere, apoi, să traduc versurile cursiv, întinzându-mi carnetul.

Credeam că sensul cuvintelor, traduse fiecare în parte, reconstituie cu destulă claritate înţelesul versurilor latine. Ezit câteva momente, cuprins de emoţie: una e să scrii sîn glumă cuvinte de dragoste într-o limbă străină, necunoscută celei căreia i le adresezi, şi alta – în limba ta. Mă încurajează însă faptul că Cecilia insistă; ea a înţeles, de bună seamă, semnificaţia cuvintelor şi acum doreşte să i le scriu şi în româneşte. Mă aplec asupra filei, apoi îi întind, zâmbind, carnetul cu traducerea integrală: „Dacă nu te-aş iubi mai mult ca pe ochii din cap, te-aş urî, prea scumpă Cecilia”. Transmiterea, repetată, a carnetului de la unul la altul făcea ca mâinile noastre să se atingă uşor uneori.

După câteva clipe de lectură atentă şi repetată – timp în care ochii ei se plimbă de mai multe ori de la carnet la mine – Cecilia notează, în grabă, ceva în carnet şi mi-l întinde din nou. E o întrebare: „Adevărat ?”. O privesc. Faţa ei exprimă o uşoară neîncredere, menită să preîntâmpine o amăgire: „este, într-adevăr, aşa cum spui ?” Ea ar fi putut să ia totul drept un joc şi să se oprească, dar a continuat. Acum aştepta răspunsul meu …

Scriu: „Adevărat şi sunt fericit”.

După ce citeşte cuvintele mele, Cecilia mă priveşte îndelung, căutând parcă o confirmare a celor scrise. Apoi, închide carnetul şi îl pune, cu grijă, în poşetă. Faţa îi e îngândurată.

Reacţiile Ceciliei mi se par elocvente, nu pot da naştere la mai multe interpretări. Pornisem de la o glumă – sau, poate, ceva din subconştient mă îndemna la acest „sondaj” – şi lucrurile luaseră o întorsătură oarecum neprevăzută. Mă gândeam, acum, că Cecilia aşteptase probabil mai de mult un gest din partea mea … Găsisem diferite explicaţii, pentru a-mi domoli propriile gânduri; îmi spuneam mereu: e logodită. Toate întrebările mele se reduceau, acum, la una singură: cum e cu logodna ei ?

*

Spre şcoală urma să plecăm în grup; Cecilia nu s-a grăbit să meargă cu prietenele ei, aşa cum au venit. A rămas mai la urmă, discutând cu mine, făcând remarci critice despre unele comunicări etc. Colegele o strigă de mai multe ori, dar, văzând că ea nu-şi ţine promisiunea – reînnoită de fiecare dată – de a le ajunge, o lasă în pace, nu fără anume priviri care exprimă reproşuri.

E o zi liniştită de iarnă. Pe şoseaua Kisselef ne însoţesc, o vreme, câţiva bulgări de zăpadă proaspătă, expediaţi de băieţii din grupa ei, semn că am fost reperaţi … Apoi, colegii noştri se grăbesc să ajungă primii la masă, să fie serviţi mai repede, să n-aştepte mult …

– Sunt nesuferite, parcă aş fi sub tutela lor, spune Cecilia, nemulţumită de insistenţele colegelor, când distanţa dintre noi şi grup se măreşte.

– Într-un fel aşa este, tu ai anumite „răspunderi”, glumesc eu, ele vor să te „ajute” !

– Ei da, au intenţii bune ! Mă invidiază, ţin să-mi amintească mereu că am un logodnic bine făcut, cu un serviciu bun, şi care mă iubeşte nebuneşte (aţi văzut cu toţii că a venit, alaltăieri, să-mi aducă şoşonii, pentru că se stricase vremea !).

– Mi se părea că eşti mulţumită de situaţia ta …

– Mulţumită ? În anumite privinţe – da, adaugă Cecilia, după câteva momente de reflecţie, în altele însă – nu prea. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar vezi, uneori, când toată lumea are grijă de tine, nu ajungi chiar la rezultatul dorit. Logodnicul meu mi-a făcut curte de când eram elevă; mai toate colegele se dădeau în vânt după el (era student). Am acceptat să mă întâlnesc cu el din curiozitate şi dintr-un fel de vanitate, explicabile la vârsta aceea. Am urmat amândoi aceeaşi facultate (de fapt, el a insistat pe lângă părinţi să mă înscriu la facultatea lui). Eram admiraţi, se spunea că alcătuim o pereche potrivită; părinţii mei au fost şi ei încântaţi şi au fost de acord, mai târziu, să ne logodim; m-au convins şi pe mine. El mă răsfaţă; m-am simţit în siguranţă alături de el. Să fii admirată, invidiată, răsfăţată … credeam că aceasta e dragostea, încheie Cecilia, îmbujorându-se.

Aveam acum cheia reacţiilor ei din seara aceasta şi din altele. Fetele frumoase sunt adeseori pândite de un asemenea deznodământ, am gândit eu în momentul acela: curtate, adorate, ele ajung uneori să confunde – mai ales că se bucură de atenţie de la o vârstă timpurie – atributele exterioare ale dragostei cu iubirea însăşi …

– Înţeleg, Cecilia, îi spun. Totul pare normal, până când într-o zi se produce o răsturnare de planuri. Eşti cuprinsă atunci de îndoieli, apoi de avânturi şi îndrăzneli, care te surprind şi pe tine. Nu mai e nevoie să-ţi spună altele că nu trebuie să refuzi o întâlnire. Singură înţelegi, singură hotărăşti, instantaneu, spontan …

Mintea mea lucra, sub impresia produsă de cele aflate de la Cecilia: „Cine ar putea admite constrângerea în dragoste ? Puritatea sentimentelor e mai presus de orice”, îmi spuneam eu, mânat de un avânt romantic. Braţul meu s-a strecurat sub al ei. Mergem umăr la umăr, simţind fiecare prezenţa copleşitoare a celuilalt, bucuria de a fi alături şi numai noi doi, aici, la Şosea.

Ea rupe prima tăcerea.

– Tu nu ai nicio prietenă ?

Întrebarea e în fond firească, dar, ca toate reacţiile ei din seara asta, neaşteptată pentru mine.

– Am avut. A fost o colegă de facultate.

– Era frumoasă ?

– Foarte frumoasă. În sfârşit, împrejurările au constrâns-o să-şi întrerupă studiile la începutul anului 1952, după „devierea de dreapta”, când s-au reexaminat dosarele personale … Ştiu doar că s-a căsătorit.

Am făcut o pauză; apoi m-am adresat ei:

– Acum te am pe tine, numai pe tine ! am asigurat-o eu.

Cecilia mi-a zâmbit. Mă privea cu ochi mari, strălucitori.

Ne aflam în apropierea şcolii. Am intrat încet, în tăcere, pe poarta tăiată în gardul înalt, trecând parcă pe sub un arc simbolic, unul lângă celălalt…

*

A doua zi, seara, mă oprisem pe coridor, să-mi arunc privirea peste noul număr al gazetei de perete, cu care mă aflam în polemică – eu fiind responsabilul gazetei satirice „Ghimpele” din şcoală. În celelalte săli nu se mai găseau decât unul sau doi cursanţi întârziaţi. După câteva minute, Cecilia a ieşit din sala grupei ei şi, zărindu-mă, s-a oprit lângă mine, doar pentru a mă invita să merg la culcare – era târziu !

– Stai, mai stai puţin, am rugat-o, şi am schiţat gestul de a o reţine, prinzând-o uşor de mână. Cecilia s-a apropiat şi, pentru o clipă, s-a lipit de mine, şoptindu-mi:

– Crezi că eu n-aş vrea să rămân ? Dar nu se poate …

Am sărutat mâna care rămăsese într-a mea. Cecilia s-a depărtat cu paşi repezi.

Cuvintele rostite de Cecilia în seara aceasta, căldura din vocea ei, ca şi gestul spontan de o clipă mi-au provocat o furtună de sentimente şi de gânduri. Spusese „Aş vrea” – era mărturisirea dorinţei ei; adăugase „dar nu se poate” – exprimând teama în faţa piedicilor ce ne stau în cale: atmosfera din şcoală, micile invidii ale câtorva.

În serile următoare, s-a întâmplat iarăşi să întârziem, amândoi, în sălile de studiu. Din nou ne-am întâlnit pe coridor, în faţa gazetei, şi am schimbat impresii fugare. Treptat, discuţiile noastre au început să se prelungească şi au atras atenţia câtorva colegi. Binevoitorii ne aduc la cunoştinţă diferite comentarii care se fac în legătură cu noi: „Ce-or fi discutând ? De unde atâta pasiune pentru filosofie la ea ?” Unii au prins crâmpeie din convorbirile noastre şi ne servesc frânturi din aceste conversaţii, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Câte un coleg „o interoghează” pe Cecilia: „Ce instructaj îţi făcea aseară filosoful ?” ori „Nu-ţi ajunge biblioteca şcolii, mai împrumuţi cărţi şi de la el ?”

Întâlnirile acestea, în care ne împărtăşim impresii şi opinii – constatând că, de cele mai multe ori, coincid – se numără printre puţinele momente agreabile din şcoală. Temele discuţiilor vin de la sine, fiind vorba de o carte citită, de o noutate dintr-o revistă ştiinţifică sau literară. Uneori, vorbim despre noi înşine, alteori caracterizăm câte un profesor.

Despre tovarăşa Săndulescu, mi-am exprimat părerea că debitează banalităţi, cu aerul că ne comunică lucruri foarte importante.

– Ai perfectă dreptate, m-a aprobat Cecilia. Îi lipseşte personalitatea, căreia de fapt i se substituie un orgoliu nemăsurat …

Aceste întâlniri au devenit un fel de oază a noastră, numai a noastră, în care sufletul se deschide, găseşte înţelegere. Comentariile şi aluziilor unora pe seama noastră departe de a ne submina prietenia, ne apropie şi mai mult. Interesul lor, plin de suspiciune, pentru aceste întâlniri „spontane”, ne condamnă, însă, să rămânem multă vreme în faza discuţiilor pe teme generale. O singură temă ne e interzisă, aceea care constituie substratul real al întâlnirilor noastre …

*

Într-o zi, după masa de prânz, a venit la noi în dormitor un instructor de la raion, care răspundea de organizaţia U.T.M. a şcolii; voia să vadă cu ce ne ocupăm în timpul liber. Un coleg aţipise (câtă nevoie de somn resimţeam cu toţii !), alţi doi jucau şah, iar eu, trântit pe pat, citeam. Cel de al cincilea coleg era în vizită la vecini.

– Ce citeşti ? m-a întrebat – curios – „tovarăşul de la raion”.

I-am arătat cartea, răspunzându-i:

– „Roşu şi negru” de Stendhal.

Era primul volum din romanul amintit, apărut mai demult în colecţia de format mic „Biblioteca pentru toţi”. Îl citisem cu ani în urmă şi îmi plăcuse; acum îl găsisem printre cărţile aduse de acasă şi am reluat lectura.

– „Ro-şu şi ne-gru”, a silabisit, nedumerit, reprezentantul autorităţii politice locale, luând cartea în mână.

A cântărit-o puţin cu privirile, constatând, probabil, că e vorba de o apariţie mai veche.

– E un clasic al literaturii franceze şi al literaturii universale, i-am explicat eu, observându-i nedumerirea.

Aveam impresia că această asociere de culori – „roşu” şi „negru” – i s-a părut cel puţin nepotrivită, „roşu” fiind culoarea partidului, iar „negru” … Vigilent, instructorul mi-a cerut să-i împrumut şi lui cartea, „s-o citească” şi el …

– După ce-o termin, v-o dau cu plăcere, am spus eu, binevoitor, procedând la fel cum făceam cu alţi colegi.

Dă-mi-o acum, cu împrumut, a insistat el, sunt curios s-o citesc. Uite, tovarăşul secretar stă garanţie …, adaugă el, arătând spre secretarul U.T.M. al şcolii noastre, care-l însoţea.

Dă-i-o, îţi garantez eu ! a intervenit, pe loc, secretarul, întărindu-şi îndemnul cu gesturi care voiau să pară foarte convingătoare.

I-am dat-o, ce puteam face ! Mi-era ciudă, aveam o strângere de inimă, eram revoltat în sinea mea, dar am înţeles că nu trebuie să mai ezit, era riscant pentru toţi cei din şcoală …

Seara, am făcut haz de necaz, împreună cu Cecilia, de această întâmplare. Ea s-a amuzat copios, neîncetând, în acelaşi timp, să se mire că e posibil aşa ceva. Îl înţelegea, însă, pe secretarul organizaţiei noastre, care nu putea proceda altfel, pentru a risipi orice urmă de îndoială în privinţa celor din şcoală, mai ales după incidentul cu portmoneul uitat la bodegă de un coleg.

– Eşti „suspect”, glumea Cecilia pe seama mea; să vedem dacă meriţi să continui această minunată şcoală !

Cartea n-am mai primit-o nici până azi; „tovarăşu de la raion” continuă s-o citească …

* * *

Pentru lista tuturor părţilor apărute vezi aici.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Imperiul nu mai are mult de trăit

Cer iertare, eu nu pot să schimb nimic în această ţară. Eu am încercat, noi am încercat, dar nu am...

Închide
3.229.117.191