caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Ecuador – La Mitad del Mundo

de (5-10-2014)

 
Cand se intuneca, si asta se intampla imediat dupa ora 19:00, padurea prindea, miraculos, viata. Nu că in timpul zilei ar fi fost lipsita de foşnet si freamat, insa noaptea zgomotele ei deveneau de-a dreptul asurzitoare. Animalele, mari si mici, ce o populau ascunse in timpul zilei, târâtoarele intunecate ale pamantului, multitudinea de insecte ce vietuiau in umezeala pamantului si a copacilor, toate se trezeau din amorteala, si, la adapostul noptii, isi sarbatoreau zgomotos existentele vremelnice.

Intinsa pe patul meu, protejat aproape ermetic de o plasa impotriva insectelor, nu puteam adormi in vacarmul din jur. Un intuneric total ne invaluia pe toti in acea cabana din barne de lemn, impartita in camere extrem de simple. Mobilierul lor consta din doua sau trei paturi si o mica policioara de lemn, pe care se afla o lumanare infipta intr-o cutie de tabla umpluta cu pamant. In cabana nu exista electricitate, asa incat, la caderea noptii ne gaseam drumul in lumina firava a lumanarii, a carei flacara dansa o data cu vantul cald ce intra liber, si cateodata in rafale, in camerele cu pereti ce se terminau inainte de a intalni acoperisul. Intre noi si lumea de afara nu existau obstacole. Iar noaptea, cu tot ce aducea ea, navalea in camere pe ferestrele fara geamuri, vesnic deschise.

Sunetele ascutite ale cicadelor erau cele mai patrunzatoare si detineau intaietatea in corul de zgomote. In cateva randuri mi s-a parut ca disting si urlete de maimute, insa gazda noastra ne-a spus ca in zona aceasta nu mai sunt maimute, au fost vanate in timp pentru carne, si au disparut. Ce barbarie. Cateodata imi venea sa rad ca avusesem temeri ca nu voi putea adormi daca cineva din grup, din camerele din jur, va sforai in timpul noptii. Daca a fost asa, nu stiu, caci orice zgomote au fost absorbite in valtoarea tumultoasa a intunericului.

Era un adevarat ritual pregatirea pentru somn. Imi bagam capul printr-o mica deschizatura a plasei si verificam minutios, de la lumina laternei, fiecare centimetru al patului si al plasei intinse deasupra lui, ca sa fiu sigura ca nici o insecta, cat de mica, nu a patruns pe teritoriul lui. Apoi ma inseram inautru si inchideam foarte bine orice acces milimetric prin care zburatoare ratacite ar fi putut intra in sanctuarul meu. Asta dupa ce indeplineam acelasi ritual cu Stephanie, fetita mea. Doar in mine avea ea incredere, caci in prima seara aici a avut o spaima mare. Imediat dupa ce a intrat in culcusul ei, a sarit de acolo ca arsa si a inceput sa strige ca o insecta a patruns inauntru. Stefan, sotul meu, foarte calm, si-a bagat capul prin deschizatura paravanului si a inceput sa cerceteze cu atentie locul. “Nu vad nimic,” a spus el, iar in clipa urmatoare am inlemnit. Chiar deasupra capului lui, o ditamai insecta raschirata, se legana pe plasa patului, in interior. Era mare, cat palma mea cu degetele intinse, un adevarat soc in noapte. Am rezolvat drama agitandu-ne bezmetici cu totii, insa linistea lui Stephanie a fost pe veci tulburata.

Dimineata, o data cu spargerea zorilor, ne trezeau cucurigurile cocosilor si latraturile pline de importanta ale celor doi caini vrednici ai locului: Algodon si Chuleta. Algodon era alb, de unde si numele (“algodon” inseamna “bumbac” in spaniola). Iar Chuleta era maroniu si slabut, insa ni s-a spus ca in copilaria lui de caine fusese dolofan. De aceea stapanii lui il numisera “chuleta”, ceea ce inseamna “halca de carne” in spaniola.

Acesti doi catei de incredere pazeau cu multa strasnicie ograda, familia, si oaspetii locului. De cum auzeau un zgomot indepartat, pe care il considerau amenintator, imediat se incordau, isi incovrigau cozile si, in pozitie de arcuri tensionate, totdeauna sincronizati, latrau vitejeste. Ne insoteau peste tot, ne deschideau drumurile junglei, ne asteptau sa ii urmam, dupa care o luau din nou la pas, calauze vrednice.

Dar unde ne aflam, in ce locuri ferite de civilizatie, asa cum o cunoastem noi? Eram gazdele lui Delfin Pauchi si ale familiei sale, la Cabanele Pimpilala, la marginea junglei amazoniene, la cativa kilomteri de Tena, in Ecuador. Pe langa familia noastra de trei, din grup faceau parte: un cuplu din Noua Zeelanda, o studenta din Melbourne si trei fete din Anglia. Ne imprieteniseram cu totii imediat si formam acum o trupa vesela, gata de a experimenta tot ceea ce aceasta aventura avea sa ne ofere. Desigur, toata lumea o rasfata pe Stephanie, fiind singurul copil al grupului, ceea ce o facea sa se simta plina de importanta, lucru care, desigur, nu ii displacea deloc. Ghidul nostru se numea Franklin, si locuia in Quito, cand nu se plimba prin alte parti cu grupuri de turisti.

Familia noastra aterizase in Quito cu cateva zile in urma, in miezul noptii. Aflat la 2,850 de metri altitudine, Quito este cea mai inalta capitala din lume (excluzand La Paz, care e, insa, capitala “de facto” a Boliviei). Quito e inconjurat de stratovulcani activi, cu conurile acoperite de zapada, o imagine foarte frumoasa in zilele senine, cand pot fi vazuti chiar din oras. Cel mai apropiat vulcan este vulcanul Pichincha. Iar cel mai vestit este Cotopaxi, ce se afla la 50 de kilometri de Quito. Intr-una din zile, Paulo, un ghid montan angajat de noi, ne-a dus in parcul national Cotopaxi si am urcat impreuna pana la refugiul José Rivas, situat la 4,864 de metri altitudine. M-a amuzat Stephanie care, intr-un efort de a vorbi in romaneste, a spus: “Singura problema cu altitudinea este ca se indop urechile”. Batea un vant aprig si rece pe coama muntelui, ce ne scutura din toate madularele. Conul alb rosiatic al vulcanului acoperit cu gheata se sumetea intimidant in fata noastra, pe contrastul unui cer de un albastru patrunzator. Peisajul era cenusiu, lipsit de viata la acele inaltimi ostile. Am salutat muntele cu respect, asa cum fac de fiecare data cand intru pe teritoriul unuia. Respect muntii si ii iubesc. Pentru mine, ei sunt o lectie a trainiciei, precum si a vointei si rabdarii umane a celor ce se incumeta sa ii urce. Unii spun ca numele Cotopaxi ar insemna intr-o limba indigena, demult uitata, “Grumazul Lunii”. Oamenii Anzilor il considera sacru, muntele care aduce ploaia si pe varful caruia isi au salasul zeii.

Intr-una din zile am batut la picior centrul istoric al Quito-ului, unul din cele mai frumoase, se spune, in America de Sud. Vegheaza deasupra lui, pe dealul Panecillo (Pâinica), statuia Fecioarei Maria cu aripi, inalta de 45 de metri, simbolul orasului. Quito a fost o surpriza foarte frumoasa pentru noi. Fuziunea arhitecturala colonial-indigena, copacii arupos cu flori colorate in roz si jacaranda cu flori liliachii ce ornau organic strazile si parcurile, aerul cald al amiezii, lumina dulce ce insenina cladirile, oamenii de treaba pe care i-am intalnit, restaurantele cu mancare savuroasa, toate acestea ne-au incantat sederea acolo. Mi-a placut felul cantat in care vorbeau localnicele. Aveau o intonatie dulce, muzicala, nemaiauzita in alte locuri.

Intr-una din zile ne-am dus la monumentul La Mitad del Mundo (Jumatatea Pamantului), aflat nu departe de Quito. Acolo, o multime de turisti faceau fotografii la linia ecuatorului, trasata cu galben pe treptele monumentului. Cu un picior in emisfera nordica si cu celalat in cea sudica. Chiar daca stim cu totii ca linia ecuatorului, e, de fapt, ceva mai departe, asa cum calcule mai recente au dat in vileag, e un joc dragut, pe care l-am jucat si noi alaturi de ceilalti.

Revenind insa la jungla, ajunsesem aici cu un autobuz public, pe care l-am luat din Quito si care ne-a depus in autogara din Tena. Acolo ne-au asteptat Delfin si fiul lui, Rolando. Ne-au incarcat in doua camionete si asa am strabatut drumul pana la casa lor de la marginea padurii.

Delfin ne numea pe toti frati si asa ni se si adresa. “Somos hermanos todos, hijos de la Pachamama,” ne spunea. (“Suntem frati cu totii, copiii Pamantului”). “Nu conteaza ca ne imbracam diferit, ca avem lucruri si preferinte diferite, ca unii locuiesc in case mai mari, altii in case mai mici. In fata Pachamamei (Spiritul Pamantului) suntem toti la fel. Din ea ne-am intrupat, si la ea ne intoarcem.”

Era un om interesant, caruia ii placea sa povesteasca, iar mie imi placea sa il ascult. Nu stia o boaba engleza dar eu nu aveam nevoie de traducator. Acesta era norocul meu, ca vorbesc spaniola, caci de cate ori Franklin traducea in engleza spusele lui Delfin, traducerea pierdea mult din farmecul original. Delfin vorbea cu pasiune, spunea povesti fantastice despre puterile magice ale padurii si ale animalelor ei, despre traditiile trecute ale locuitorilor acelor locuri, despre şamanism, cu luminile si umbrele lui, despre plante tamaduitoare si despre jungla ce le ofera oamenilor un univers in care pot trai, fara sa aiba nevoie de nimic altceva. Credea cu tarie in tot ceea ce spunea. Si mai presus de orice, iubea padurea. Vroia sa fie parte integranta din ea, sa-i apartina cu trupul si cu spiritul. Nu ii era frica de moarte. Mi-a povestit ca pe vremuri, ceremonia inmormantarii era mult diferita de cea a zilelor noastre, cand oamenii sunt ingropati in cimitirul satului. Pe atunci, corpul celui raposat se punea pe un rug de ramuri, care era lasat departe, in padure, pe un varf de deal, pret de trei luni incheiate. Era abandonat acolo, ca ofranda animalelor si pasarilor cerului. Cand familia se intorcea sa il ia, gaseau doar oasele lui, netede, curatate de carne, albe si lucioase. Carnea omului, care este, de fapt, pamant, se intorcea astfel in pamant. Scheletul se punea in pozitie fetala intr-o oala mare de pamant, se astupa si se ingropa acolo unde decedatul lasase cu limba de moarte. Unii in batatura casei lor, sa vegheze asupra familiei lasate in urma, altii in padurea pe care o iubisera atat de mult in timpul vietii, si parte din care redeveneau acum.

Delfin mi-a destainuit ca va lasa scris ca dupa moartea lui, padurea pe care o detine sa nu poata fi vanduta. Oricare dintre cei sapte copii ai lui, ce va dori sa locuiasca in casa parinteasca si va vrea sa continue ceea ce a inceput el, o va putea stapani, dar nu instraina. Mi-a spus ca ii plac foarte mult oaspetii, acesti frati de departe ce vin sa il viziteze in padure. Ca pentru el nu este o afacere, ci ceva ce face din toata inima. Totul a inceput cu mai bine de 25 de ani in urma, cand Delfin a primit un teren cu padure. Daca ti se da pamant in Ecuador si nu il poti avea in grija in mod eficient, putin cate putin ti se va lua inapoi. Pamantul pe care l-a primit Delfin era arid, cu multe pietre, solul nu era potrivit pentru a sustine culturi. A inceput sa taie copacii, sa incerce sa creasca acolo alte culturi. Dar nimic nu a mers. Pana cand, un tanar american, Todd Mitchell, ce lucra pentru Cuerpo de Paz (Corpul Pacii), a ajuns prin locurile acelea. L-a cunoscut pe Delfin si i-a ascultat pasul. I-a dat o solutie pentru problema lui: de ce sa taie copacii padurii, cand totul e asa de frumos in jur. De ce nu construieste o cabana, in care sa gazduiasca turisti din toata lumea. Cati nu si-ar dori o astfel de experienta originala! Delfin l-a ascultat, si asa au luat nastere Cabanele Pimpilala.

Todd Mitchell s-a casatorit cu o ecuadorianca iar nunta lor a fost celebrata in Ecuador. Delfin a cules aurul pentru inelele mirilor din raul din apropierea casei lui. Ecuador este acel El Dorado despre care am citit prin carti si am vazut prin filme. Pe vremuri oamenii scotoceau de dimineata pana seara in apele si pietrisul raurilor, dupa aurul mult ravnit. Delfin a facut asta pret de 5 ani de zile. Ne spunea ca in zilele bune, reusea sa culeaga un gram de aur, care era vandut cu $50. In zilele proaste castiga doar $25 pe zi. In timpurile actuale acest obicei este mult mai rar intalnit, caci este interzis prin lege.

Todd Mitchell locuieste acum in California. Are doua fete, pe una dintre ele o cheama Nahia, ceea ce inseamna “Delfin (Dolphin)” intr-o limba indigena ecuadoriana.

Cu multi ani in urma Delfin a inceput sa lucreze cu Bruce Poon Tip, fondatorul companiei “G Adventures”. Cei doi au ramas buni prieteni, iar Delfin a vizitat anul trecut Toronto, la invitatia lui Bruce.

Delfin este şaman. Unul bun, declara el. Caci samanismul are lumini si umbre. Ca sa fii saman trebuie sa ai vocatie. Trebuie sa inveti sa vorbesti limba plantelor, trebuie sa demonstrezi ca poti tamadui oamenii de boli si scapa de necazuri. Tatal lui a fost saman. Il va urma oare, vreunul dintre copii? Doar Rolando, in el ii e speranta. Toti ceilalti au fugit in lumea civilizata, departe de padure. Numai Rolando a ramas si doar el pare interesat sa invete de la tatal lui.

Intr-o seara, dupa cina, Delfin a adus la masa un vas mare de sticla, umplut cu ierburi si radacini intunecate, acoperite de un lichid galbui. Era “aguardiente”, un soi de rachiu traditional, foarte tare, facut din trestie de zahar si alte plante fermentate. Ei il numeau “veinte y cinco”, adica 25, caci pretul unei ulcele de aproximativ 200 de grame era 25 de centi. A scos un singur paharel de sticla, l-a umplut cu aguardiente si l-a trecut la fiecare sa guste. Apoi, cu glasul lui masurat, de persoana care are tot timpul din lume, ne-a povestit in noapte istoria tatalui sau si cum a devenit acesta saman la varsta de 21 de ani. Cand tatal lui Delfin a implinit 15 ani, a mers in jungla singur, neinsotit de tatal lui, ca pana atunci. Cand a ajuns la o cascada, a auzit un glas de femeie strigandu-l: “Luis, Luis…” Acesta s-a speriat si a rupt-o la fuga mancand pamantul. Insa peste cateva zile s-a intors, promitandu-si ca de data aceasta va fi mai curajos. Ajungand la aceeasi cascada ca si data trecuta, din nou glasul de femeie l-a strigat ademenitor: “Luis, Luis…” De data aceasta Luis a ramas pe loc, iar dintre copaci a aparut o tanara frumoasa. Aceasta s-a apropiat de el, i-a cerut sa isi lase acolo hainele, sa inchida ochii si sa o urmeze. L-a luat de mana si l-a dus inspre cascada. Cand au ajuns in fata ei, cascada s-a deschis si ei au intrat inauntru ca printr-o poarta deschisa. La intrare, un caine gigantic s-a repezit la Luis, gata sa il sfasie. Fata cea frumoasa insa i-a spus: “Nu, lasa-l in pace. El e logodnicul meu.” Si cainele s-a retras schelalaind intr-un colt. Au ajuns apoi intr-o sala mare, si fata i-a cerut lui Luis sa se aseze. El s-a asezat pe o anaconda uriasa. Sarpele a deschis gura larga ca sa il manance, insa fata a spus din nou: “Nu, lasa-l in pace. El e logodnicul meu.” Au mers apoi amandoi intr-o alta sala. Acolo, pe un tron, statea tatal fetei. Ea l-a prezentat tatalui ei pe baiat si i-a spus ca il iubeste si ca vrea sa se casatoreasca cu el. A venit apoi vremea cinei. Fata a pregatit o pasare, dar a gatit-o asa cum era, cu pene cu tot. Lui Luis ii era tare foame si s-a repezit sa o manance. Fata insa l-a invatat sa manance doar aburul fierbinte ce iesea din ea, incetul cu incetul. Dupa asta, fata i-a spus ca el trebuie sa se intoarca la familia lui, care e deja ingrijorata de lipsa lui. Si asa Luis a revenit acasa, si a inceput de atunci sa invete tainele samanismului.

Nu stiu care este talcul acestei istorioare. Ea i-a fost povestita lui Delfin de tatal lui, si sunt sigura ca acesta a trait-o in spirit candva, in transa fiind, de la ayahuasca, fiertura oculta a samanilor.

Delfin a intrebat apoi cine ar dori sa voluntarieze pentru o demonstratie a ceremoniei samanice de vindecare a trupului si spiritului, si inlaturarii energiei negative din ele. Ne-am repezit tot grupul, insa Sophie, una dintre englezoaice, a fost mai rapida decat toti. Delfin a asezat-o pe jos, pe podeaua de lemn, in sezut, cu picioarele intinse in fata si capul plecat. A prins in mana un somoiog de crengi si plante, pregatit pentru acest eveniment, si inganand un cantecel in quechua, a inceput sa o mature pe Sophie cu el, pe cap, pe brate, pe trup. La sfarsit, cand intregul corp i-a fost curatat cu somoiogul care a prins in el toate relele si energia negativa, s-a dus cu el la marginea pridvorului si l-a scuturat afara, in noapte. Nu exagerez cand spun, ca chiar in acea secunda cainii au inceput sa latre ca nebunii in intunericul sumbru.

A doua zi, Delfin ne-a dus in jungla care incepea in spatele casei lui. A inceput sa ne vorbeasca despre plante si proprietatile lor vindecatoare. Ne-a aratat lianele groase ale unei caapi, sau, in limba quechua, ayawaska. In quechua, “aya” inseamna “cadavru”, iar waska “funie”. Ayahuasca (varianta spanicizata a cuvantului ayawaska) este deci, “liana sufletului, a mortii, a spiritului.” Este o planta magica, cu proprietati halucinogene. In mainile unui bun saman, ea devine puternica si are proprietati pozitive. In mana celor care nu o respecta si o folosesc abuziv, ea poate insemna moartea. Din corpul lianei si o combinatie de alte plante se face o fiertura, numita tot ayahuasca. Samanii o consuma in doze nepericuloase, atunci cand vor sa gaseasca raspunsul la anumite intrebari. La scurt timp dupa ce beau aceasta licoare, spiritul lor se ridica din trup si isi incepe calatoria spirituala, ce-i va aduce revelatia dorita. Unii spun ca e ca o renastere, ca o transcendere intr-o dimensiune diferita in care toate intrebarile isi gasesc raspunsul. Nu e de mirare ca in Amazon sosesc turisti din toate colturile lumii, in cautare de senzatii tari. Sunt numeroase cazurile in care, consumand cantitati excesive ale acestui puternic halucinogen, unii au murit in timpul experientei. Adevaratii samani cred ca toti acei vrajitori ai junglei care ofera turistilor aceasta bautura, o fac in scopuri negative, ca sa le fure acestora energia.

L-am intrebat pe Delfin cand a fost ultima data cand a consumat ayahuasca si in ce scop. Ne-a spus ca a facut-o acum un an, cand si-a dorit raspunsul la o intrebare legata de prosperitatea familiei lui. Si ca toate dorintele si aspiratiile lui sunt legate de padure, fata de care se simte parte integranta.

Intr-una din zile, Rolando si Delfin ne-au dus adanc in jungla, la cascadele Pimpilala. Catelusii nostri, Algodon si Chuleta, ne-au insotit tot drumul, insa dispareau cand ajungeam la baza cascadelor pe care trebuia sa le urcam vitejeste, legati cu franghii. Reapareau in partea de sus a lor, caci stiau ei niste poteci tainice. N-ar fi lipsit sub nici o forma de la aceasta aventura! Erau niste caini atat de prietenosi si de isprava, de iti era mai mare dragul de ei! In ce ne priveste pe noi, cei umani, ne-am aruncat in apa cascadelor, asa imbracati cum eram. Daca la inceput ezitasem sa ne facem leoarca, spre sfarsit tot grupul facuse baie completa in apa placuta a cascadelor. Asa cum eram, cu cizme de cauciuc pana la genunchi cu tot! A fost, fara drept de apel, cea mai grozava experienta petrecuta in jungla!
In seara aceea am mai avut parte de o aventura, de data aceasta culinara. Narcisa, sora lui Rolando, si Yvonne, sotia acestuia, ne-au pregatit “gusanos chontacuro”, adica viermi chontacuro. Acest vierme burtos, cam de vreo 7 cm lungime si 5 cm grosime, e parte din dieta alimentara a locuitorilor padurii Amazoniene. Indigenii il considera o delicatesa, cu un continut bogat in proteine. Viermele creste in arborele chonta, un fel de palmier pe care bastinasii il cultiva pentru miezul (palmito) si fructele lui. Acest copac creste inalt pana la 9 metri si are spini ascutiti pe tot trunchiul. De aceea, pentru a ii culege fructele, oamenii sunt nevoiti sa il taie. In trunchiul doborat la pamant, o anumita insecta asemanatoare unui carabus isi depune larvele din care, in cam doua luni, vor rezulta viermii chontacuro, pe care autohtonii se vor intoarce sa ii culeaga. Ei ii mananca in forma naturala, negatiti. Insa cand Delfin ne-a facut o demonstratie si ne-a indemnat sa incercam, doar Stefan s-a aventurat in a musca dintr-unul. Dupa care, Yvonne si Narcisa i-au prajit si ni i-au servit pe o frunza mare de palmier. Nici asa nu am putut sa incerc, se pare ca in materie gastronomica nu sunt deloc aventuroasa.

Ce am mai invatat noi in jungla? Sa facem ciocolata din boabe de cacao. Boabele de cacao, cumparate de Rolando din Tena, le-am prajit intr-un vas, le-am decojit si le-am macinat. Apoi Rolando a pus pe foc produsul rezultat si asa am mancat noi bucati de banane si ananas acoperite de ciocolata fierbinte.

In alta zi am fost la mica scoala a asezarii, unde Estela, sotia lui Delfin, era profesoara a 8 copii cu varste diferite. Dupa ce ne-am introdus fiecare, copiii ne-au cantat un cantecel in quechua (or quichua, cum pronunta toata lumea in Ecuador), iar noi, in revansa, le-am cantat copiilor “If you’re happy and you know it” si i-am antrenat si pe ei sa bata din palme si din picior cu noi. Am iesit apoi afara si am jucat un fotbal infocat cu Victor, Xavier, Isabela, Juan Luis si Claudia.

Tot restul grupului a plecat apoi la rafting, iar eu m-am intors cu Rolando acasa si mi-am petrecut ziua citind, vorbind cu Delfin si facand fotografii lui Rolando si familiei lui balacindu-se in raul din spatele casei.

In zona Tena se face rafting pe raul Jatunyacu (partea superioara a raului Napo), ceea ce in quichua inseamna “Apa Mare”. Rafting-ul este un sport foarte popular in Ecuador, chiar si presedintele, Rafael Correa il practica cu entuziasm. In drumul nostru din Tena spre casa lui Delfin, convoiul prezidential a trecut pe langa noi. “Ah, se duce presedintele la rafting,” a mentionat Franklin, in cel mai natural ton din lume.

In ultima zi a sederii noastre in jungla am vizitat Amazonico, un refugiu pentru animale salbatice ranite sau, din motive variate, incapabile de a trai in libertate. Am ajuns acolo dupa un drum minunat cu piroga pe raul Arajuno. A fost o experienta foarte exotica, mai ales ca in drum am zarit cautatori de aur in albia raului, luntrii scobite in trunchiuri de copac, legate la tarm, precum si feriboturi uriase, marca civilizatiei, ce treceau oameni si masini de pe un mal pe altul al raului.

In refugiu isi duceau existenta animale diverse, de la o anaconda uriasa, la papagali colorati si tapiri agitati, inglodati in noroi. Yolanda, o tanara blonda din Elvetia, ne-a facut turul refugiului. Vorbea destul de bine spaniola, si foarte bine engleza. Era voluntara aici, pe o perioada de 9 luni. In fata acvariului urias in care isi ducea existenta o anaconda uriasa, mi-a scapat observatia ca nu imi plac serpii. De fapt, cui ii plac aceste animale taratoare, cu piele rece si lunecoasa? Georgia, studenta din Melbourne, cu care incepusem sa ma imprietenesc si al carei fel de a fi delicat si plin de bun simt imi placea, m-a intrebat cu mirare de ce. “De ce?” i-am raspuns eu. “Cum de ce? Ii plac cuiva?” Ea a tacut si atunci am intrebat-o: “Tie iti plac serpii, Georgia?”. “Da,” mi-a raspuns ea. “Eu am un sarpe al meu, e un piton colorat. O cheama Sekhmet.” Si pentru ca eu taceam uimita, ea a continuat: “E numele unei zeite din mitologia egipteana. Eu am studiat arheologie. Consider ca i se potriveste foarte bine numele, e foarte gratioasa si are o demnitate a ei, misterioasa si rece. E foarte buna, ea nu face rau nimanui.”

Felul in care Georgia mi-a vorbit despre sarpele ei, cu dragoste, m-a pus pe ganduri. Poate ca exista ceva frumos in orice faptura data pe pamant, chiar daca unii dintre noi privim doar la suprafata si nu putem intelege. Pentru o fiinta ca Georgia, rezervata, dar cu dorinta nestapanita de a iesi din crisalida ei si a imbratisa lumea, Sekhmet este acel companion tacut, ce nu face rau nimanui si traieste cumva in umbra, neinteles si neacceptat de cei care nu au avut dorinta sa il cunoasca.

In seara aceea, la cina, s-au adunat o multitudine de insecte in jurul nostru. “Maine va ploua,” a spus Delfin. Si a doua zi dis de dimineata cand ne-am trezit, o ploaie intunecata si grea se lasase peste padure. Ne-am incarcat bagajele in camionetele ce trebuiau sa ne duca inapoi la Tena. Rolando si Delfin au lasat in jos prelatele, sa ne acopere de ploaie. Stephanie a inceput sa planga din suflet ca se desparte de Chuli si Donny (asa ii alinta ea pe cei doi catelusi – Chuli si Algodonny). “Oare cand o sa ne intoarcem aici? Cand o sa-i mai vad?”

“Bye, Donny! Bye, Chuli!” a strigat ea cu lacrimi mari pe fata, in timp ce masinile se indepartau de locul in care am trait atatea experiente minunate, in numai patru zile. O mica viata concentrata. Cei doi catelusi vrednici au urmarit fugind masinile noastre, si i-am privit cu tristete cum raman in urma, pana cand numai praful si ploaia drumului au mai ramas.

Taceam cu totii in spatele camionetei, ghemuiti unul in altul, zgribuliti de ploaia ce patrundea prin colturile deschise ale prelatei.

“Partir, c’est mourir un peu”, am spus eu citand versul celebru al unui poem al lui Edmond Haraucourt.

“Oh, ce frumos ai spus-o,” a zis Georgia. “Dar ma intristeaza.”

DSC_9374DSC_9583DSC_9589  DSC_9682 DSC_9677DSC_9433    DSC_9437DSC_9403    DSC_9418  DSC_9623 DSC_9343 DSC_9330 DSC_9274 DSC_9258-2 DSC_9243 DSC_9238 DSC_9236 DSC_9207 DSC_9193 DSC_9143 DSC_9127 DSC_9113 DSC_9099 DSC_9087 DSC_9065 DSC_9049

DSC_9691DSC_9667 DSC_9656

DSC_8883DSC_9011

DSC_9035 DSC_9025

DSC_9015DSC_9836

DSC_8809 DSC_8709

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.227.31.145