caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Cateva Zile in Ṭara Fericirii – Bhutan

de (1-11-2017)
4 ecouri

“E timpu’ sa mergem la Thimphu”, zice Dawa cu un perfect accent românesc, iar noi izbucnim instantaneu in ras. Gluma aceasta ne inveseleste de fiecare data, desi a fost deja repetata de cateva ori pana acum.

Grupul nostru de opt prieteni romani se afla de cateva zile in Bhutan, haladuind prin Himalaya, insotit de vrednicul nostru ghid, Dawa. Dawa si atat. Bhutanezii nu au nume de familie, ci numai nume mic. In pasaportul lui Dawa scrie doar: Dawa. “Sunt multi Dawa in Bhutan?”, il intrebam noi, curiosi. “Jumatate din populatia Bhutanului se numeste Dawa”, raspunde el, cu un zambet larg pe fata. Si asta nu e tot. Dawa poate fi atat nume de barbat cat si nume de femeie. Cine sa mai inteleaga ceva din toate acestea?

Dawa ne explica insa, ca la un moment dat in viata, bhutanezii primesc un soi de card de identitate, cu un numar unic asignat fiecaruia. El si-l stie pe de rost si incepe sa ni-l recite fara sa clipeasca. “Deci acest numar este numele tau de familie?”, il intreb eu zambind. Dawa aproba razand. “Dar am si un numar de pasaport, tot unic”, adauga el, asa ca ajungem la concluzia ca Dawa are doua nume de familie. Veselia e in toi!

Treaba cu numele bhutaneze e hilara. Echipa bhutaneza care ne poarta prin munti e formata din sase barbati. Pe doi dintre ei, frati, ii cheama Teshi si Sonom. Insa numele altuia din grupul celor sase e Sonom Teshi. Si nu o spun neaparat in gluma, insa nu sunt sigura daca nu exista printre ceilalti si un Teshi Sonom!

Sonom e proprietarul celor cativa măgaro-caluţi de isprava care ne cara noua echipamentul prin munti. Nu mi-e foarte clar daca aceste animale vrednice sunt magarusi sau niste cai mai piperniciti si de aceia ii voi numi cu drag măgaro-caluţi. Ei sunt impodobiti fiecare cu pompoane colorate si poarta la gat talangi clinchetitoare.

Grupul nostru de opt a aterizat in Paro cu cateva zile inainte, dupa doua zile petrecute in Kathmandu cu prieteni vechi nepalezi. In localitatea Paro se afla singurul aeroport international al Bhutanului si singurul in Bhutan, credeam eu. Insa Dawa ne spune ca s-au mai construit in ultimii ani doua aeroporturi micute, destinate zborurilor locale. “De ce un singur aeroport?”, ne miram noi. “Din cauza reliefului muntos ce acopera intreaga suprafata a tarii”, ne explica Dawa. E imposibil de gasit un loc care sa fie propice construirii pistelor lungi de decolare si aterizare. Si Paro are doar una, si acum mi-e clar de ce in Bhutan se poate zbura doar din trei tari: Nepal, India si Tailanda. E nevoie de piloti antrenati special pentru aterizarea dificila pe aeroportul din munti. La sosire avionul nostru s-a invartit mult in aer, printre vanturile puternice ale piscurilor muntoase, pana a gasit pozitia necesara aterizarii pe pista scurta a aeroportului.

Dawa, ca de altfel toti bhutanezii, e imbracat in straiul national, numit gho. E un soi de halat din stofa, cu dungi verticale colorate si maneci albe, imaculate – cred ca asta ar fi cea mai buna descriere. In partea stanga a gho-ului Dawa poarta o insigna cu actualul rege al natiunii si tatal lui, fostul rege. In dreptul inimii, zice el, si o atinge cu adoratie sincera. “Il iubiti pe regele vostru?”, il intrebam noi, cu oarecare neincredere in glas. “Foarte mult”, ne raspunde Dawa, si ochii i se lumineaza brusc. “E un om bun si frumos ”, continua el. “Isi iubeste mult poporul si incearca sa ii ofere o viata mai buna. Nu locuieste intr-un palat stralucitor, are mai degraba o locuinta modesta pentru un rege.”

Jigme Khesar Namgyal Wangchuck este al cincilea rege al Bhutanului si cel mai tanar monarh din lume, fiind nascut in 1980. Scolit la Universitatea Oxford, s-a casatorit cu o fata frumoasa, pe nume Jetsun Pema, fiica unui aviator. Jetsun Pema e prima regina a natiunii care nu e de viţă nobila, insa Regele Dragon a fost foarte hotarat ca ea e aleasa lui. Au acum un baietel, iar tabloul lor de familie, ce cu adevarat emana lumina si frumusete, poate fi vazut peste tot in Bhutan, in restaurante, hoteluri, pe cladiri, in casele oamenilor. Ne-a intampinat pictat mare si in culori vii pe cladirea aeroportului din Paro, ca un bun venit in Regatul Dragonului.

Bhutan este singura țara din lume in care succesul e masurat prin fericire. Termenul de Fericire Națională Brută (Gross National Happiness) a apărut pe la inceputul anilor ‘70 și reprezinta acel “venit intern brut” ce in celelalte tari ale lumii se masoara in bani. In aceste locuri insa, el este evaluat prin bucurie, pace si seninatate…pe cap de locuitor.

Si alte lucruri mai putin obisnuite pe care le-am aflat de la Dawa: in Bhutan televiziunea a fost interzisa pana in 1999, cand regele Jigme Singye Wangchuck, tatal actualului rege, a hotarat sa permita accesul locuitorilor la acest mijloc modern de informare, ca o cale spre modernizarea regatului sau izolat. Bhutan este prima țară din lume unde fumatul a fost interzis peste tot, iar semafoare nu exista niciunde. Toata lumea cu scoala vorbeste engleza, care se preda copiilor de la cele mai fragede varste.

Si uite asa, aceasta ţărişoară cu personalitate, inghesuita intre China si India, ce nu numara mai mult de 700,000 de locuitori, e unul dintre cele mai misterioase locuri din lume. Milenii la rând masivul Himalaya a izolat-o perfect de lumea exterioară, astfel incat cultura si traditiile ei, unice si fascinante, au fost pastrate in stare pura, nealterata. Religia oficială a Bhutanului este budhismul tantric.

Turismul e controlat de guvern si e aproape prohibitiv de scump. Fiecare turist plateste o taxa de $250 – $300 US pe zi, ce include 3 mese si cazarea la hotel. E mai scumpa o zi petrecuta in munti, decat una in oras, desi conditiile sunt mult mai rudimentare la altitudine ridicata.

Noi suntem primii turisti români ai lui Dawa. Ne intreaba ce vanturi ne-au adus in tara lui? Ii raspund ca m-a fascinat o carte scrisa de o autoare canadiana, Jamie Zeppa, intitulata “Beyond the Sky and the Earth”, in care scriitoarea povesteste cu mult suflet si talent cum s-a indragostit de acest loc indepartat, unde a venit ca tanara absolventa de facultate sa predea engleza unor copii dintr-o asezare pierduta prin Himalaya. Ii marturisesc ca am citit-o de doua ori. Prima data acum cativa ani, recomandata de un bun prieten, care si el la randul lui a vizitat Bhutanul ca urmare a cartii. Iar mai apoi cu cateva luni inainte de calatoria noastra in Tara Fericirii. Fata lui Dawa se lumineaza pe data. “Ai citit cartea lui Jamie! Si eu am citit-o, si inca de mai multe ori! Toata lumea in Bhutan a citit-o, e o comoara nationala!” Se pare ca aceasta carte a facut mica Tara a Dragonului cunoscuta intregii lumi.

Dawa e un om foarte citit si impartaseste cu mult drag cu noi despre cultura, religia si traditiile tarii lui. Din cauza conditiilor in care a crescut nu a putut face studii superioare, insa nu cred ca am fi putut gasi in tot Bhutanul un ghid mai capabil ca el. Eleganta fiintei lui, precum si umorul linistit pe care le degaja natural ne-au facut sa il indragim imediat.

Aventura noastra bhutaneza a inceput, deci, in Paro, unde la sosire am petrecut o noapte la Dharma Resort. Ne asteptau in curtea hotelului cateva fete maruntele, imbracate si ele in portul national, care s-au repezit pe data sa ne ia rucsacurile din spate si bagajele grele din maini. Ne-am simtit cu totii stingheriti de o asemenea primire neasteptata, mai cu seama barbatii din grup, toti inalti ca brazii, solizi si puternici. Dar nu era chip sa scapi de bhutanezele micute si afabile, asa ca am zambit amuzata cand l-am vazut pe Nelu, un prieten din grup, cum isi incarca rucsacul falnic pe spatele uneia dintre micutele noastre gazde primitoare. Am fost serviti cu ceai indulcit cu miere si condusi la camerele noastre. Foarte spatioase, cu tavan inalt si paturi largi, toate camerele aveau balcoane ce dadeau spre un camp intins de orez, la capatul caruia se vedeau inaltandu-se munti impaduriti. Norii coborau greu, ca o ceata laptoasa la orizont, aerul era proaspat si racoros, si foarte curand seara s-a lasat peste lume si peste visele noastre, peste lanuri si munti, peste tot si toate…

Dimineata ne regasim cu totii in sala de mese, unde aceleasi micute bhutaneze se aferau acum sa ne serveasca micul dejun. Foarte prietenoase, chicoteau fericite la glumele lui Eugen, un alt membru al grupului nostru, mereu pus pe şotii. Una dintre ele, pe nume Piti (noi ii ziceam Pretty-Piti), isi ia inima in dinti si, la cererea lui Eugen accepta sa ne invete sa dansam in stil bhutanez. Si cum toti ceilalti turisti ai resortului terminasera cu micul dejun, transformam pentru cateva minute sala de mese in sala de dans si ne punem pe dantuit. In dansurile bhutaneze se danseaza mai mult cu mainile, care sunt fluturate usor, cu gratie de fluture in zbor. Pretty-Piti, timida la inceput, s-a lasat incet in voia sunetelor ce inundau incaperea, si ne-a condus, in felul ei linistit, lipsit de efuziunile obsinuite lumii noastre, intr-un soi de adiere de dans, pe muzica traditionala, un soi de folk local, numit boedra.

Incercam sa invatam cu Piti si cateva expresii bhutaneze simple, dar nimic nu se prinde de noi. Limba aceasta, dzongkha, e foarte complicata, nu seamana cu nimic cunoscut pana acum. Reusim, cu chiu cu vai, sa facem analogia expresiei “kaadinchey“ (ce inseamna “multumesc” in bhutaneza si se pronunta ceva in genul “ca-din-ce”) cu romanescul “ca din cer”, pronuntat insa mai estompat. Repetam de mai multe ori voalatul “ca din cer”, ca sa nu uitam, si numai ce il auzim pe Eugen, cand parasim sala de mese, ca le multumeste micutelor bhutaneze intr-un neaos si sonor: “La revedere! Ca din cer, fetelor!”

In dimineata aceea am pornit-o spre munti. Aveam sa petrecem sase zile pe Druk Path Trek, traversand Himalaya pe jos de la Paro la Thimphu, in compania lui Dawa, a celor sase Teshi-Sonom si a măgaro-calutilor nostri de isprava.

Drumetia a inceput pe un drum de tara ce ne-a dus de-a lungul unor ferme, ca apoi sa intram intr-o padure de pini si brazi uriasi ce aducea cu padurile din Retezat. Matase galbena vegetala, lunga si deasa imbraca ramurile inalte ale copacilor. Vremea era insorita si calda, iar noi veseli si plini de energie. Am urcat mai mult de 1.000 de metri in altitudine pana am ajuns la Jele Dzong, locul de campare aflat la o altitudine de 3.450 de metri. Echipa noastra ne astepta deja cu corturile ridicate si ceai si biscuiti pregatiti in cortul cel mare in care luam masa. Măgaro-calutii nostri fusesera lasati liberi si pasteau preocupati pe pajistile largi. Intunericul s-a lasat foarte rapid, asa ca ne-am culcat o data cu gainile, ca sa ne trezim apoi tot o data cu ele. In zorii zilei cativa din grup s-au plans de dureri de cap si stari de rau, asa incat Baloo, un membru al grupului nostru, mare specialist in rau de inaltime, i-a doftoricit rapid cu Diamox, o medicatie ce previne aceste stari.

Ziua a doua ne poarta prin paduri dese alpine si tufe de rododendroni. Muntii sunt plini de cantec si verdeata, iar Nelu zice ca aduc foarte mult cu cei din British Columbia, unde locuieste el. Vremea e uscata, insa aburul greu al norilor s-a adunat la orizont, acoperind privirilor noastre varfurile inalte, acoperite de zapada, ale masivilor Jomolhari si Jichu Drake, pe care jinduiam sa le vedem.

Drumul este pustiu, niciun alt picior de drumet la orizont. Intram intr-o padure mai deasa unde soarele nu a putut prea bine patrunde prin coroanele stufoase ale copacilor. Poteca e plina de namol, ca urmare a ploilor intarziate ce s-au intins si spre luna octombrie, care era de presupus sa fie uscata, una dintre cele mai propice perioade pentru trekking in aceasta parte de lume. Dawa ne spune ca musonul s-a prelungit un pic mai mult anul acesta, si glumeste ca se va ruga zeilor lui sa avem parte de zile frumoase si insorite. Si iata ca hop!, ne intalnim pe neasteptate nas in nas cu alte doua drumete ce sosesc din sens opus, venind de la Thimphu spre Paro. Stam un pic de vorba si ele ne povestesc ca mai au de facut doua din cele sase zile ale trek-ului, insa ca pe ele le-a plouat continuu pana acum. “Hmm, ne indreptam spre ploaie”, ne nelinistim noi, insa Dawa ne asigura ca rugaciunile lui vor functiona cu siguranta.

Si uite asa ajungem la al doilea loc de campare, Jangchulakha, situat la altitudinea de 3.770 metri. Astazi am castigat mai mult de 300 de metri in altitudine.

Vremea e cetoasa si jilava de parca o patura umeda imbraca firea. Pamantul musteste si se aude pleos-pleosc cand pasim pe suprafata lui lipicioasa. Nelu nu are stare si vrea sa urce pe creasta muntoasa de deasupra locului nostru de campare. Sunt singura care accepta sa-l insoteasca, restul grupului e usor obosit si ramane sa serveasca obisnuitul ceai cu biscuiti. Nu peste mult se va lasa inserarea, iar Dawa nu vrea sa riste sa ne piarda prin ceturi, asa ca il trimite pe Teshi cu noi. Teshi e un lungan simpatic, vesel si foarte prietenos. Vorbeste engleza un pic caznit insa ne intelegem foarte bine cu el. Ii place energia lui Nelu, ii spune ca a observat ca pe drum e mereu cap de coloana. Ne povesteste ca are 24 de ani si ca insoteste grupul nostru in aceasta calatorie pentru ca fratele lui, Sonom, proprietarul măgaro-calutilor, avea nevoie de un asistent la condusul si strunitul lor si l-a rugat pe acesta sa il ajute. Altfel, Teshi are un business de comert cu India, cu asta se ocupa, de fapt. Ne spune ca ar dori sa isi cumpere un cal si il intrebam in cat timp ar putea sa o faca, cu salariul pe care il are. Ne raspunde: “un an”. Ne place de Teshi, rade mereu cu bunavointa, e curios despre lumea din care venim, ne pune intrebari. Il intrebam si noi, in joaca, ce tara din lumea asta ar dori sa viziteze? Ne raspunde fara sa stea pe ganduri: “Australia”. Ne-a explicat si de ce, dar nu imi mai amintesc acum motivul. Stiu numai doar ca l-am intrebat daca ar ramane acolo definitiv iar el a scuturat repede din cap: “Nuuuu…Eu vreau sa traiesc aici, unde e familia mea. As vrea doar sa vizitez alte tari, sa vad cum e pe acolo. Dar nu as pleca de aici definitiv.”

Si uite asa, din vorba in vorba, ajungem sus pe varf. Il gasim acolo, asezat pe un bolovan, pe Sonom, fratele lui Teshi, care si-a manat măgaro-calutii aici sus, la pascut, unde iarba e mai buna si mai multa. Mai schimbam cateva vorbe si cu Sonom, care e mai retinut din fire, dupa care eu si Nelu o luam in jos la vale, spre locul de campare, caci intunericul pare a se lasa cu repeziciune. Ajungem tocmai la timp pentru cina in cortul cel mare, dupa care ne imprastiem cu totii la culcare, caci altceva nu e de facut aici, dupa lasarea intunericului.

In ziua a treia soarele inca s-a straduit sa tina cu noi din toate puterile lui celeste. Am urcat si coborat creste stancoase, imbracate in tufe de ienupar si rododendroni pitici. Pranzul l-am luat pe o margine de stanca de unde valea Thimphu se deschidea magnific in fata noastra. Nu mult inainte de a ajunge la Lacul Jimilangtsho (3.880m), locul de campare din noaptea aceea, Nelu iar ne-a ademenit pe mine, Carmen si Eugen sa facem un detur si sa ne cocotam cu el pe o stanca inalta, ce promitea o vedere superba a vailor dimprejur. Ne-am lepadat rucsacurile in iarba si ne-am catarat in patru labe pe peretele stancos ce semana cu un castel maret al locurilor. Un abur des de ceata incepuse sa fie manat de vanturi catre stanca noastra, ca un Dragon al Vailor, atotstapanitor peste ele. L-am privit fermecati cum umplea vazduhul si se strecura printre munti, incet si insinuant, intr-o liniste deplina. In muntii acestia linistea e fascinanta, o simti ca pe o meditatie profunda a inaltimilor de piatra si a cerului care se imbina intr-o armonie perfecta.

Cand am descins din castelul nostru, l-am gasit pe Dawa pe marginea dumului, asteptandu-ne linistit. Nu ne-a certat, dar asta nu ne-a facut sa nu ne simtim un pic ca niste scolari nazbatiosi. Am luat-o impreuna spre Jimilangtsho la pas lent, unde am ajuns aproape de inserare. Corturile erau ridicate pe marginea lacului, in oglinda caruia soarele aprindea scanteieri aurii. Măgaro-calutii nostri pasteau idilic pe campia verde, mustind de apa, iar restul membrilor grupului se odihneau aliniati pe un sir de scaune, cu fata spre apele in care se spunea ca traiesc pastravi uriasi. Jichu Drake, pe al carui varf de 6.989 de metri se crede ca salasluieste zeul ce protejeaza aceasta regiune, era acoperit privirilor noastre de ceata deasa a Dragonului Vailor.

Noaptea am auzit rapaitul ploii in prelata cortului.

Ne-am trezit intr-o atmosfera umeda, ce statea a ploaie. Asa a fost toata ziua, cenusie, namoloasa si cetoasa. Ne intrebam cu dezamagire daca ne va fi dat sa vedem Himalaya cea adevarata, varfurile acoperite de zapada ale muntilor inalti ce se ghiceau undeva in departare, dincolo de negura ceturilor.

Pe stancile din jurul nostru au inceput sa apara iaci ce pasteau molcomi si neperturbati cocotati la inaltime. Iacii sunt animale domestice, ceea ce insemna ca stapanii lor, pastori nomazi ai muntilor, trebuiau sa se gaseasca si ei pe undeva, prin apropiere.

Am traversat pe pietre Lacul Janetso, am urcat vreo 800 de metri in altitudine si am coborat 400. Pe dupa-amiaza am ajuns la Lacul Simkotra (4.110 metri altitudine), locul nostru de campare din noaptea aceea. Atmosfera sumbra, invelita in ceata intunecata, mocirla pe jos, corturi asezate chinuit pe pamantul inecat in apa.

Nelu din nou are chef de a se cocota pe stancile dimprejur. De data asta am plecat cu el si cu Mihai, ţup-ţup pe stancile umede, invelite in pâcla groasa a ploii. Se pare ca am intrus pe taramul iacilor, caci am tot dat peste aceste dobitoace domoale, care, tulburate fiind din pascutul lor singuratic, ne tintuiau cu priviri suspicioase parca avertizandu-ne sa ne tinem departe. Si uite asa am ajuns la un ochi mare de apa, un mic lac ascuns intre pereti stancosi, abur si ceata. Lacul Iacilor. Mi-a ramas in inima imaginea aceea de poveste, aproape ireala, datorita negurii ce ii facea cuib in bratele sale. Nu departe se distingea stana pastorului, acoperita cu o prelata mare, albastra. Si ca intotdeauna, linistea aceea ca o muzica a muntilor, ca un sopot al ierbii, ca un murmur al ploii. Este poate imaginea ce s-a sapat cel mai adanc in sufletul meu din acea poveste fermecata.

Noaptea a plouat mult, fara mila. Turna cu stropi si bobite de gheata, iar inspre dimineata, cand am iesit din cort, pamantul era inghetat imprejur. M-am spalat in raul rece din apropiere si am pornit cu aparatul de fotografiat primprejur. Undeva, in vale, langa lacul de un albastru ce te face sa te ciupesti ca sa fii sigur ca nu visezi, un alt grup demonta corturile si se pregatea de plecare. Nu eram, deci, chiar singuri, la aceste inaltimi. Trebuie insa sa recunosc ca singuratatea in munti e ceva ce ma atrage, e un elixir de care sufletul meu are nevoie si dupa care tanjeste. Si de care am avut parte din plin in aceasta calatorie.

Dar iata ca dimineata care incepe se transforma in cantec si soare! E ca o sarbatoare brusca a naturii ce se leapada de hainele grele ale ploii si incepe sa danseze sub privirile noastre invigorate. Decidem cu totii sa ne abatem din drum si sa ne bucuram de muntii ce incep a ni se arata in departari.

Cel mai inalt varf muntos din Bhutan se numeste Gangkhar Puensum, e situat undeva in nord, la granita cu China, si are 7.570 de metri in inaltime. Lui ii revine onoarea de a fi cel mai inalt munte din lume neatins de piciorul omului. Alpinistii il doresc cu ardoare, insa in Bhutan regulile sunt clare: pe varful muntilor salasluiesc zeii ce nu pot fi deranjati, iar pamantenii nu au voie sa urce mai sus de 6.000 de metri. Asa incat, el ramane deocamdata un vis pentru cei ce doresc sa mai puncteze un record in cartea recordurilor lumii.

L-am vazut departe, la orizont, imbracat in straiele albe ale ghetilor si zapezii. Grupul nostru topaia vesel pe cararile insorite, caci o astfel de zi stralucind de gloria luminii si a naturii in freamat era un cadou divin. Ne-am intalnit in drumul nostru cu grupuri dese de tineri bhutanezi, din localitatea invecinata, Phajoding, plecati in drumetie. Multi umblau in cupluri, se tineau de maini si purtau un cosulet cu de-ale gurii pentru picnic. Foarte prietenosi, se opreau sa vorbeasca cu noi intr-o engleza suprinzator de buna. Erau curiosi de unde venim, cum ne place in tara lor, cum e prin locurile in care traim.

Cararea noastra s-a ondulat o vreme deasupra vailor, dupa care a inceput sa urce pana cand am ajuns la Pasul Phume La, aflat la 4,210 metri altitudine. Pasul era marcat de o constructie cilindrica, in stil traditional, numita stupa, si o multime de steaguri de rugaciune, ce isi fluturau in vant culorile sterse de timp si ploi. Albastre ca cerul, albe ca norii, rosii ca focul, verde ca apele si natura, galbene ca soarele si pamantul…

De aici a urmat doar coborare.

Am inoptat in civilizatie, as zice, dupa ce singuratatea muntilor si a vailor ne-a tinut companie atatea zile. Corturile noastre au fost ridicate pe pajistea manastirii Phajoding, la 3.650 de metri altitudine. Aceasta manastire budhista, una din cele mai sacre in Bhutan, este acum camin pentru multi tineri si copii bhutanezi, si de asemenea loc de refugiu pentru cei handicapati si dezavantajati de soarta. Aflam de la Dawa ca multe familii nevoiase isi dau baietii la manastire de la varste foarte fragede, caci nu le pot asigura altfel traiul.

De pe pajistea manastirii se zareste departe, in vale, orasul Thimphu, capitala Bhutanului. Seara, la masa, in timp ce sorbim o supa fierbinte, ii spunem in romaneste lui Dawa, razand: “E timpu’ sa mergem la Thimphu.” “E…tim-pu sa mer-gem la tim-pu?”, repeta el cu neincredere. “Îhî…”, radem noi si mai tare. “E tim-pu sa mer-gem la tim-pu”, zice Dawa sacadat, inveselit si el de rasul nostru. “What does this mean?”, ne intreaba el. Ii explicam si devine si el amuzat din cale afara. Mai repeta de cateva ori, sa nu uite.

Dimineata ne trezim cu noaptea in cap. Ne propuseseram de cu seara sa asistam la rugaciunea de dimineata la manastire, care incepe la 6:30 AM. Prietena cu care impart cortul, Corina, e deja satula de noptile dormite prost la altitudine, pe ploaie si namol. Rasufla usurata ca cea care a trecut a fost ultima de acest fel si ca noaptea ce vine ne asteapta o camera larga si calda de hotel, cu paturi domnesti. Zice cu naduf, de-abia ridicata din sacul de dormit: “In seara asta cand ajungem la Thimphu o sa cred ca am ajuns in Nirvana!” Ma uit la ea cum şade acolo in fund, cu parul zburlit si o indignare aproape serioasa pe fata si izbucnesc sonor in ras. Si rad cu pofta de nu ma mai pot opri! Suntem, intr-adevar, naclaite de oboseala si nespalare, “dusurile” noastre zilnice reducandu-se la curatarea locala cu servetele umede si spalarea sumara in apa raurilor reci, insotita de bârrr-bârrr-ul de rigoare. Bocancii ne sunt inecati in noroi uscat, hainele pline de praf, resursele, de toate felurile, pe duca. Chiar si asa, murdara si extenuata, slabita de altitudinea neprielnica, eu ma simt nespus de fericita, ca intotdeauna cand ma aflu in munti. Spiritul imi canta, corpul se tanguie, insa cine castiga dintre cele doua? Intotdeauna spiritul! Caci el sunt eu, si eu sunt el, si gata! Sunt fericita, fericita, fericita si rad cu gura pana la urechi!

In manastire, rugaciunea de dimineata a inceput si se desfasoara intr-un zgomot pe care nu-l anticipasem. In sala de lemn, aflata in penumbra, sunt asezati in randuri lungi o multime de calugari, si tineri, si copii. Cei mai multi stau cu picioarele sub ei pe covoare groase de rugaciune, insa altii sunt asezati direct pe podelele goale de scanduri. Ne cautam si noi un loc intr-un colt si un tanar calugar vine la noi cu un covor ca sa ne faca statul mai confortabil. Ma asez si eu in pozitia lor si urmaresc cu mult interes si curiozitate ce se intampla in sala. E pentru prima data cand particip la o rugaciune budhista, si, in ignoranta mea, credeam ca inseamna liniste si meditatie. Nimic mai gresit…Sala clocoteste de murmurul colectiv al calugarilor ce isi citesc sonor rugaciunile si se leagana nervos, in fata si in spate, fara stare. Ma nelinisteste aceasta imagine, ma tulbura clocotul zgomotos al rugaciunilor lor. In fata mea, un mic calugar de vreo 4 ani se scobeste linistit in nas, fara a sufla o vorba. Nu pare deloc interesat de ceea ce se intampla in jur, e absent si somnoros. Altora le mai cade capul si atipesc pentru cateva secunde, pana cand sunt zariti de invatatorul lor, care sta necrutator in capul salii, la fereastra, si loveste cu zgomot de pamant un bat gros pe care il tine in mana. Bietii invatacei sunt readusi imediat la ordine si reiau si mai sonor galgaiturile de neinteles si miscarile de du-te vino ale corpului. Sunt nedumerita, nu inteleg ce se intampla. Unde e acea meditatie idilica pe care mi-o inchipuiam cand ma gandeam la budhism? Cred ca am confundat religia cu starea de “mindfulness” despre care incepusem sa studiez de curand. Nu, nicio legatura intre cele doua, nu in acest context.

Nu rezist prea mult sa stau asa, cu picioarele sub mine. Ma uit in jur si indraznesc sa mi le intind, vinovata. Imi amintesc ca ma aflu acolo doar ca spectator, nu ca sa practic religia lor, insa ma intreb daca e respectuos sa nu imi tin picioarele incrucisate sub mine? Atatea sedinte de yoga in trecut si iata ca ioc!, cand conteaza, nici nu pot sa ma prefac pentru mai multe minute ca sunt un lotus! Observ ca si altii din grupul nostru au asumat pozitii mai confortabile. In coltul ei, Carmen plange linistit, dar cu seriozitate, si ma intreb ce s-o fi intamplat. Baloo nu pare impresionat, Cristina si-a intins si ea comod picioarele, doar Mihai e cu ochii inchisi si pare complet absorbit de atmosfera din jur.

Dupa jumatate de ora mi-e cam de ajuns. Ii intreb din ochi si pe ceilalti daca doresc sa plece si o taiem in tacere, unul cate unul. Doar Cristina si Mihai mai raman, Mihai fiind foarte interesat de practicile budhiste.

Ajunsi in cortul nostru mare pregatit pentru micul dejun, o intreb pe Carmen de ce a plans. Ezita la inceput sa raspunda, insa apoi explica: “De mila. Mi-a fost mila de copiii aceia.” Indraznim atunci sa ne expunem fiecare parerile si impresiile, si aflu ca suntem cu totii de acord: e trist. Nu e nimic plin de stralucire in viata aceasta monastica la care multi copii au fost condamnati de mici, din lipsa de altceva mai bun.

E ultima noastra zi in munti si ne vom desparti in curant de cei sase Teshi-Sonom ai nostri. Dupa micul dejun ii adunam pe toti, le multumim pentru tot efortul lor si grija pe care au avut-o pentru noi, si le dam fiecaruia cate un bacsis generos, pe care il primesc un pic stanjeniti. Teshi, lunganul nostru simpatic, ne canta in gura mare un cantec, la cererea lui Eugen. Il aplaudam cu veselie. “Kaadinchey! Ca din cer, Teshi! Ca din cer!”

Rucsacurile in spate, betele in maini, buff-urile colorate pe cap, gata de drum! Si numai ce il auzim pe Dawa al nostru zicand, in româneste, bineinteles: “E timpu’ sa mergem la Thimphu!” Pajistile manastirii Phajoding au rasunat instantaneu de rasetele noastre!

Trek-ul pana la Thimphu l-am facut in mai putin de trei ore intr-o coborare abrupta printr-o padure de brazi uriasi. Drumul accidentat, in panta grea, ne-a facut sa ne intrebam cum l-am fi urcat daca faceam acest trek in directie inversa, de la Thimphu la Paro?

La locul pre-stabilit ne asteapta soferul nostru, Leki, care se bucura foarte mult sa ne revada. Leki arata ca un baietel, e maruntel, foarte tanar si rade mereu. Ne-a povestit ca a fost opt ani de zile cameraman in industria de filme a Bhutanului. L-am intrebat ce filme a facut si de ce a renuntat la un job care suna atat de interesant? Ne-a povestit ca Bhutanul nu e Hollywood, ca industria de filme e saraca si se mentine cu greu. Ca financiar ii e mult mai bine acum. E prieten din copilarie cu Dawa si uite asa au ajuns sa lucreze impreuna.

La o aruncatura de bat de sfarsitul trek-ului nostru si locul unde ne-a asteptat Leki se afla o proprietate privata, unde sigur locuieste cineva important. Leki ne spune ca e vorba de un membru al familiei regale, un frate al regelui. Regele locuieste si el nu departe de aici, ni se mai spune, si iata ca nu peste mult timp trec pe acolo doua masini importante, niste SUV-uri impresionante conduse de niste barbati imbracati militareste. “Armata regala”, ne explica Leki.

Dawa este de neoprit acum, cu al sau “E timpu sa mergem la Thimphu!” Si daca e timpu’ atunci o si pornim spre Thimphu in ritmuri de muzica indiana si bhutaneza, pe care Leki e bucuros sa ni le ofere in masina, la cererea noastra!

Petrecem doua nopti la Peaceful Resort, in Motithang, o suburbie a capitalei Thimphu. Corina, ca si noi toti, am ajuns cu bine in Nirvana! De acum incolo, in loc de munti, aveam sa vizitam temple, manastiri si dzongs. O multime de ele, in fiecare zi.

Dupa o noapte dormita domneste in paturi domnesti (cum altfel!), dimineata ne gaseste din nou gata de plecare. De data aceasta ne intreptam spre Punakha, fosta capitala a tarii.

Ne oprim in drum sa vizitam Buddha Dordenma, o statuie imensa a lui Buddha construita in munti, nu departe de Thimphu, in onoarea celui de al patrulea rege al Bhutanului, Jigme Singye Wangchuck. Statuia, ce masoara 51.5 metri in inaltime, este construita din bronz si acoperita cu aur. O inconjoara pe toate partile 125.000 de alte statui mult mai mici ale lui Buddha. O mare de oameni este asezata in spatiul larg de meditatie in fata statuii. E o zi splendida, senina, si in departare se vad spinarile verzi, ondulate ale Himalayei.

Microbuzul nostru urca si coboara soseaua stramta ce strabate muntii. Pe la ora pranzului ajungem la Dochula Pass, unde 108 stupas au fost construite in memoria soldatilor bhutanezi cazuti in 2003 in lupta cu insurgentii din Assam, teritoriu in partea de nord-est a Indiei, care isi relocasera basele militare in Bhutan. Acest memorial marcheaza in principal victoria regelui Jigme Singye Wangchuck ce a reusit sa-i alunge pe acesti rebeli de pe suprafata tarii. Bhutanul este o tara pasnica iar aceasta operatiune militara a fost prima de acest fel a Armatei Regale.

Trecatoarea se afla la o altitudine de 3.100 de metri. Vremea e minunat de senina iar in departare masivul Gangkhar Puensum isi arata varful incarcat de zapada. Servim cate o cafea si un ecler cu frisca in restaurantul spatios al complexului, ce are ferestre mari ce dau spre splendoarea muntilor. Ne trezim ca suntem salutati in romaneste. Iata ca aici, in acest loc indepartat de lume, intalnim o familie de romani ce locuieste in Singapore. Au doi copii de vreo 7-8 ani si ne povestesc ca ghidul lor bhutanez le-a spus acelasi lucru pe care l-am auzit si noi de la al nostru: ca sunt primii romani cu care a lucrat vreodata. Ea, maruntica si draguta, imi povesteste ca a visat sa viziteze aceste locuri de cand era copil si in colectia ei cu timbre isi gasisera locul unele cu imagini fascinante din Bhutan.

Orasul Punakha se gaseste la confluenta a doua rauri, Pho Chhu (barbatul) and Mo Chhu (femeia), intr-o vale larga, acoperita de livezi de fructe si culturi de legume.

In incursiunea noastra in Bhutan am vizitat numeroase temple, manastiri si dzongs carora le-am uitat numele si le-am pierdut sirul. In fiecare astfel de loc, Dawa ne povestea in amanunt istoria si legenda locurilor, ne vorbea despre Zhabdrung Ngawang Namgyel, un tibetan sosit prin secolul XVII pe aceste meleaguri, ce a unificat si pus bazele Bhutanului de acum. In cinstea lui sunt ridicate multe temple si manastiri, iar portretul sau poate fi vazut in toate aceste locuri sacre. El a construit si dzong-ul din Punakha, ce serveste si acum ca centru religios si administrativ al regiunii. Distrus pana acum de patru incendii catastrofice, a fost restaurant in intregime de actualul rege.

Aflam de la Dawa ca majoritatea templelor si manastirilor din Bhutan au fost la un moment dat distruse de foc, din cauza lumanarilor aprinse, lasate nesupravegheate. In ultimul timp s-au luat masuri mai serioase pentru prevenirea acestor tragedii, ce in trecut au dus cu ele si vietile unor calugari.

Dar ce este un dzong? In limba sino-tibetana, “dzong” inseamna district, iar ca arhitectura, dzong-ul este un soi de fortareata specifica Bhutanului si Tibetului, ce serveste ca centru religios, militar si administrativ al districtului in care e construit. Stilul de constructie e masiv, cu ziduri impunatoare si inalte de piatra ce gazduiesc in interiorul lor curti interioare, temple, birouri si camere destinate calugarilor. Usile de acces sunt grele si solide, contruite din lemn si otel. In toate aceste locuri sacre de rugaciune, Dawa poarta peste gho o esarfa mare de matase alba, numita kabney. Ne demonstreaza modul specific in care trebuie purtata: de la umarul stang catre soldul drept, impaturita astfel incat franjurii sa se aranjeze intr-un mod anume.

In Punakha mancam la un restaurant unde ne servim noi, ca de obicei, din diferitele feluri de mancare ce sunt asezate pe o masa lunga. Bhutanezii iubesc ardeii chili, toate mancarurile lor fiind condimentate, mai mult sau mai putin. Mancarea nationala bhutaneza se numeste „ema datshi” si e preparata din chili si branza. Ne-a fost servita si in munti, de catre ai nostri Teshi-Sonom.

Ne intoarcem la Thimphu pe aceeasi sosea sinuoasa prin munti. A doua zi plecam spre Haa Valley.

Situata de-a lungul raului Haa Chu, Haa este unul dintre cele mai frumoase si neprihanite locuri din Bhutan, in care putini turisti ajung chiar si astazi, desi valea a fost deschisa turismului in 2002. Situat la o altitudine de 2.670 de metri, oraselul Haa e tinutul uitat de timp, in care oamenii isi duc traiul nestiutori si nepasatori la schimbarile lumii din afara. Ei sunt tarani ce muncesc pamantul, cultiva grau si ovaz, cartofi, chili si au livezi intinse de mere, ce imi amintesc de livada bunicilor din Ardeal. Cresc iaci, cai si vaci, gaini si porci ca pe la noi la tara. Regiunea e acoperita cu paduri intinse.

Pe drumul nostru acolo lui Dawa ii vine ideea sa ne oprim sa mancam lunch-ul ce l-am luat impachetat cu noi de la Peaceful Resort, in casa unei taranci in care mai oprise cu ceva ani in urma. A intrat el inainte sa vada daca e acasa si sa o intrebe daca e de acord sa ne gazduiasca, dupa care noi toti am fost invitati inauntru. Femeia se numeste Namgay si locuieste singura, sotul ei avand si o alta sotie, chiar pe sora ei, cu care sta in prezent. Lucru care nu ne-a mirat prea tare, caci Dawa deja ne explicase ca in Bhutan se practica legal poligamia. Namgay e foarte gospodara, casa ei e ordonata si curata. Are patru camarute, dintre care cea mai mare serveste drept bucatarie si in acelasi timp e si camera de zi. Mai sunt doua dormitoare in care saltelele sunt asezate direct pe podea si o camera micuta de rugaciune, cu un altar impodobit cu toate cele, ca in manastirile si templele vizitate.

Ne-am asezat cu totii in bucatarie direct pe podea, si ne-am deschis sufertasele cu mancare. Doua oua fierte, un sandvis cu salata, branza si sunca si o cutiuta cu suc de fructe. Niciodata lunch-ul nu a parut atat de gustos! Namgay ne priveste in tacere si, invitata fiind sa manance cu noi, ne refuza cu un zambet. Mi-e greu sa ii ghicesc varsta, e o femeie trudita ce traieste in conditii destul de aspre. Poate avea si 35, dar si 45 de ani, e dificil de spus. Nu vorbeste engleza, iar Dawa traduce firul de conversatie pe care incercam sa il inodam cu ea.

In Haa vizitam doua temple: Lhakhang Karpo (Templul Alb) si Lhakhang Nagpo (Templul Negru) ce dateaza din negura secolului 7. Ele au fost construite de catre un rege tibetan ce si-a propus sa construiasca 108 manastiri intr-o zi. Legenda povesteste ca doi porumbei, unul alb si unul negru, au fost trimisi in zbor sa aleaga locul in care aceste doua temple vor fi construite.

Dormim la pensiunea-resort a unei femei de isprava, care se da peste cap sa ne faca sa ne simtim confortabil. Uimitor, avem si WiFi aici, chiar daca nu functioneaza intotdeauna iar atunci cand functioneaza, conexiunea e foarte lenta. Afara e frig, caci ne aflam din nou la altitudine, insa sala de mese e animata. Suprinzator, e plina de turisti. Un grup mare din Elvetia si un cuplu din Hong Kong cu care Eugen se intretine cordial.

A doua zi foarte de dimineata, Dawa ne impresioneaza cu un “E timpu’ sa mergem la Paro” perfect plasat!

Strabatem din nou muntii pe soseaua sinuoasa si ingusta. In stanga si in dreapta noastra se casca vai si se inalta masivi impaduriti, cascade se arunca in gol si rauri cu ape albastre-verzui isi vad de treaba in calea lor. La pasul Chele-La, situat la cea mai inalta altitudine in drumul nostru, 3.988 de metri, ne oprim sa facem fotografii, atat cu aparatele de fotografiat, cat si cu sufletul. Din nou vremea e senina ca si cristalul, iar Masivul Jomolhari pozeaza falnic pentru noi la orizont. In jur sunt infipte in pamant o multime de steaguri albe, ce se impletesc in fluturarea lor sub vant cu steagurile colorate de rugaciune. Il intreb pe Dawa ce semnificatie au si imi raspunde ca fiecare reprezinta sufletul unui om plecat dintre noi. Familia lui vine aici si sadeste in pamant un steag pentru cel dus.

La aceste inaltimi vantul bate puternic, ducand in eternitate mesajele inscrise pe panza steagurilor…iar linistea e atat de profunda, incat iti auzi propria inima batand.

Ne continuam apoi drumul spre Paro. A venit pentru noi ziua cea mare: hike-ul la Tiger’s Nest, manastirea legendara a Bhutanului, cocotata aproape imposibil pe o stanca a Himalayei, la 3.120 de metri in altitudine. Cei care au auzit de Bhutan, chiar daca nu stiu nimic altceva, cunosc aceasta imagine simbolica a Tarii Dragonului, unde s-au turnat filme si unde personaje celebre au venit in pelerinaj. Tiger’s Nest, sau Manastirea Taktsang.

Microbuzul ne lasa in parcarea mare, la 10 km nord de Paro, de unde incepe hike-ul. Langa parcarea masinilor exista si o parcare a cailor, pe care unii turisti ii inchiriaza ca sa urce pe spatele lor pana la jumatatea drumului, caci caii nu pot urca mai sus de atat. Surpriza totala! Ne intalnim acolo cu Sonom al nostru, care a venit cu turma lui de măgaro-caluti sa isi ofere serviciile.

Chiar la inceputul trek-ului spre manastire se afla o roata mare de rugaciune, invartita in sensul acelor de ceasornic de un râu ce curge la vale. Ni se spune ca apele ce ating roata devin sfintite si isi poarta mai departe binecuvantarea spre lacul sau oceanul in care vor ajunge. Paduri de brazi imbraca muntii, insa cararea urca abrupt, descoperita sub arsita soarelui. Ne trezim ca nu ne e chiar usor, caci drumul e foarte in panta si dogoarea in toi.

Dawa ne spune ca el a urcat la manastire de 194 de ori pana acum si ca vrea sa ajunga sa urce de 200 de ori. Ne povesteste ca manastirea se inalta in jurul grotei Taktsang Senge Samdup, una dintre cele 13 caverne ce constituiau pe vremuri salasul unui tigru. Acolo a fost construit un templu in anul 1692, chiar pe locul in care Padmasambhava (in traducere: “Nascut din Lotus”), sau Guru Rinpoche cum i se mai spune, ar fi meditat timp de trei ani, trei luni, trei saptamani, trei zile si trei ore candva, in secolul VIII. Guru Rinpoche este o zeitate majora in Bhutan, el fiind cel care a introdus budhismul in aceasta tara. Legenda spune ca Padmasambhava ar fi zburat aici din Tibet pe spatele unei tigroaice, iar locul a fost consacrat imblanzirii Demonului-Tigru.

Dincolo de legenda, locul e magnific. Am crezut ca, visand si privind imagini ale ei luni de-a randul inainte de a calatori aici, voi fi total pregatita sa o intampin cu privirea. Cand am dat insa ochii cu ea, de departe, am simtit o emotie puternica in toata fiinta. Am tot vanturat prin lume si am vazut multe locuri deosebite. Insa cand am zarit Manastirea Taktsang din departari au navalit in mine pe neasteptate atat lacrimi cat si ras de bucurie. Fericire, extaz. Sentimentul ca acum nu imi doresc nimic mai mult. Multumesc, divinitate. Multumesc. Ca din cer. Ca din cel mai albastru cer!

Multi turisti urca pe drumul in panta, nepregatiti corespunzator pentru urcus. Majoritatea sunt bhutanezi sau indieni. Urca in familii, copii si parinti laolalta, incaltati in sandale, tenisi usori sau chiar balerini incomozi cu talpa plata. Sufla din greu si se opresc mereu la marginea drumului sa isi traga sufletul.

In apropierea manastirii, o cascada isi varsa apele peste peretii stancosi. Suntem aici si mi se pare ireal. Totul in jurul meu e fantastic, de neconceput. Am intrat in povestea visata luni de zile la randul si e chiar mai frumoasa decat in visul meu!

Din legenda in legenda, Dawa ne conduce prin cele patru temple principale a manastirii. Ne povesteste ca in 1998 un incendiu grozav a distrus toate minunatiile care se desfasoara acum sub ochii nostri. Un calugar a murit. Picturi, statui si alte obiecte de valoare au pierit in focul necrutator. Au trecut ani de zile si s-a cheltuit o adevarata avere ca intreaga manastire sa fie restaurata si redata prezentului, in toata maretia ei trecuta.

Dincolo de zidurile inalte ale complexului monastic, Valea Paro sclipeste beatic in soare. Aceasta zi ireala imi va ramane intotdeauna imprimata in suflet. Ca din al noualea cer, divinitate, pentru ea! Ca din azurul tuturor cerurilor ce au existat vreodata!

Noaptea o petrecem la acelasi Dharma Resort, unde totul incepuse cu zece zile in urma. Pretty-Piti si celelalte fete ne-au asteptat cu multa bucurie. Cred ca se plictiseau si ele un pic acolo, cu turisti mai seriosi sau mai morocanosi decat noi. In dimineata ce a urmat am dansat din nou. De data aceasta am invatat-o si eu pe Pritty-Piti niste pasi de dans latin, ca sa nu ne lasam nici noi mai prejos.

Bagajele noastre sunt toate incarcate in microbuz si suntem gata de plecare. “E timpu’ sa mergem la aeroport”, ne declara Dawa in romaneste, foarte fericit ca arta lui de a improviza a ajuns acum la sublim. Am ras cu pofta, desi eram cu totii tristi ca totul se termina aici…

Dawa a insistat sa mergem mai repede la aeroport, caci se prevedea a fi o zi superba si era musai sa obtinem locuri pe partea dreapta a avionului ca sa vedem minunea lantului Himalayan cand vom zbura deasupra lui. Primul venit, primul servit.

N-am reusit sa obtinem locuri la geam pe partea dreapta. Nici macar la mijloc. Insa am ajuns destul de devreme sa obtinem cu totii loc la culoar. Bine si asa, mai bine decat pe partea stanga. Asa incat toti 8 am avut locuri in avion la culoar, unul in spatele celuilalt.

Zborul pana la Kathmandu a durat cam o ora si jumatate. Cerul senin, ca niciodata. La un moment dat, pilotul ne anunta ca trecem deasupra Everestului, sa ne uitam pe dreapta. Nu am sa mint, m-au inundat lacrimi de emotie si bucurie. Am trecut in ultimii ani de mai multe ori deasupra Himalayei, insa niciodata, dar niciodata, muntii nu s-au lasat priviti atat de complet si in toata grandoarea lor cum au facut-o acum! Everest, Lhotse, Makalu, Kangchenjunga, Cho Oyu, Ama Dablam, Pumori, Kangtega si toate celelalte varfuri splendide ale Himalayei ne-au salutat de departe, cu maretia lor de piatra. Iar eu i-am salutat inapoi si am strans salutul lor in inima mea, sa il ţin acolo aproape.

“E timpul sa mergem acasa”, mi-a venit in gand si am inchis ochii pentru o clipa, obosita dar senina, ca si cand as fi vrut sa iau cu mine si sa pastrez pentru totdeauna in suflet fericirea care ma inunda.

Ca din cer, tara misterioasa a fericirii! Ca din cer!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Wanda Lucaciu: (1-11-2017 la 21:12)

    Un articol SUPERB!

    Fiica mea a fost si ea in Nepal si Bhutan. I-a placut grozav!Si ea a citit cartea „Beyond the Sky and the Earth”,si pentru ca I-a placut asa de mult cartea,s-a decis sa plece din Nepal la Bhutan.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Alexander Edelweiss: (2-11-2017 la 08:40)

    Scrii colosal de bine <3 felicitari, draga Camelia 🙂

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • George ROCA (autorul): (27-4-2018 la 07:16)

    calo-magari=asini

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (27-4-2018 la 13:31)

    @George ROCA

    > calo-magari=asini

    Asinii nu sunt altceva decât tot măgarii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240