ACUM.TV

Înainte de a-şi continua studiile la Viena şi Berlin, la Blaj a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.
Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.
Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.
Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul”, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.
Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn: „Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor, / Din valul ce ne bântuie / Înalţă-ne, ne mântuie, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!”
Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.
Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.
Anul 2000, nu numai pentru că s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci şi pentru că ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.
Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 157 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.
Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” şi aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, / Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această, „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.
S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.
* *
Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu uiar acesta a fost şi rămâne al nostru Eminescu.
Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.

Fragment:
“Vacanţe, vacanţe… Romanie plai de dor”

Acest articol a fost publicat luni, 15 ianuarie 2007 la rubrica Ultima Ora.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.