Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică. Cum n-am avut niciodată o înclinaţie specială pentru ştiinţe, ceea ce am reţinut, ceea ce îmi amintesc şi astăzi, este lecţia despre inerţie şi nimic mai mult. Se întâmpla undeva în sudul României, nu în Oltenia profundă, dar pe aproape. Profesoara venise din Moldova şi eu unul auzeam pentru prima dată un moldovean vorbind. Pesemne că nu eram singurul, de vreme ce, de fiecare dată când profesoara noastră de fizică începea să vorbească, mai mereu câţiva izbucneam în râs, ignoranţi cum eram şi cu libertatea, abia câştigată, urcându-ni-se adesea la cap. Ea era probabil în primul an de învăţământ. Ţin minte că se înroşea, încerca să ridice tonul dar, fatalmente, cu cât vorbea mai mult, cu atât reacţia noastră era mai brutală. Mă rog, poate că şi exagerez acum proporţiile evenimentului, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că el a avut loc. Era primul sau al doilea an în care profesorii şi învăţătorii nu ne mai băteau. Bine, o mai făceau din când în când, dar nu cu regularitatea de dinainte. Erau ani tulburi, când nimeni nu ştia încotro ne vom îndrepta şi încercam cu toţii să învăţăm din mers cum să fim normali. Rezultatele erau, desigur, departe de a fi satisfăcătoare.
Dar, să revin la subiect… Întotdeauna, în şcoala generală, ştiinţa a însemnat pentru mine o succesiune de cuvinte ce rezonau sec, dureros şi de neînţeles, cu forţa cu care ţi-ar fi căzut o nucă în cap. Ce-aş fi putut eu unul înţelege din inerția este rezistența oricărui corp cu masă la modificarea stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă, atunci când asupra sa nu acționează forțe externe?! Profesoara aceasta care vorbea ciudat ne-a vorbit, însă, despre un autobuz. Şi despre călătorii care, neavând locuri, stăteau în picioare. Când autobuzul frânează brusc, corpurile noastre tind să se mişte pentru ceva timp în direcţia iniţială. Asta înţelegeam până şi eu. Deci, aşa e cu inerţia… De atunci încolo, m-am gândit adesea la inerţie şi la câte lucruri pot fi explicate în România înţelegând acest concept, fie şi la nivelul minimal al unui neofit. De fiecare dată, în anii din urmă, când auzeam diverşi conaţionali deplângând o anumită stare de lucruri moştenită din comunism şi de care nu mai scăpăm odată, mă gândeam la autobuzul copilăriei mele şi la cum călătorii lui doreau să se mişte în aceeaşi direcţie, deşi mormanul acela de fiare vechi se oprea în urma unei frâne bruşte. În ştiinţă, calculând diferite variabile, se poate aproxima sau chiar şti cu siguranţă când un anume obiect, în anumite condiţii date, se va opri din mişcarea lui inerţială. De îndată ce, însă, transferăm inerţia din domeniul fizicii în domeniul socialului, variabilele sunt atât de multe şi mediul atât de imprevizibil, încât e imposibil a se poate aproxima fie şi deceniul în care o întreagă naţiune, un întreg corp social, se vor opri din mişcarea lor inerţială.
Isaac Asimov construieşte în ciclul Fundaţiilor o ştiinţă pe care o denumeşte psihoistorie. Ea se bazează pe teoria că orice comportament al unei mase poate fi previzionat, dacă analiza se referă la un număr suficient de mare de colectivităţi (la nivelul galaxiilor, în cărţile sale). Mai mult decât atât, acest comportament colectiv poate fi manipulat într-o direcţie sau alta. Deşi se întâmplă să îl consider pe Asimov cel mai important scriitor în materie de popularizare a ştiinţei, psihoistoria lui rămâne, totuşi, un experiment ficţional. Realitatea este că nimeni nu poate spune când anume va înceta influenţa forţelor inerţiale într-o ţară ca România, şi nici măcar dacă aceasta s-a produs sau nu deja. Important mi se pare, însă, ca în discuţiile noastre publice să se vorbească mai des despre inerţie. Despre cum atâtea decenii de comunism au destructurat această ţară, nu doar la nivel economic sau politic. Despre cum revenirea la normalitate e un proces îndelungat, atunci când memoria normalităţii nu mai există. Despre cum, în fiecare domeniu, o ţară ca România trebuie să lucreze metodic decenii, numai şi pentru a înlătura din minţile oamenilor (prin educaţie, nu vă gândiţi la altceva!) ceea ce alte decenii au aşezat acolo.
Asta nu înseamnă nicidecum acceptarea unei fatalităţi, ba, aş spune, dimpotrivă. Naţionalismele noastre deşănţate, protocronismele noastre, bigotismul nostru, provincialismul nostru… toate acestea, deşi nu atât de prezente ca în primii ani de după 1989, sunt încă reflexele unui corp care nu s-a oprit din mişcarea inerţială. Dacă România este un autobuz, dacă cetăţenii ei sunt călători, atunci deja frâna s-a produs: decembrie 1989. Numai că aceşti imaginari călători ai cestui imaginar autobuz continuă să meargă în aceeaşi direcţie. Unii se vor opri mai repede, alţii mai târziu. Depinde de starea în care i-a surprins frâna bruscă, depinde de viteza lor de reacţie de după frână, depinde de cei aflaţi în imediata lor apropiere, a căror mişcare îi influenţează. În primele momente de după, se va instaura poate panica, haosul, se vor elibera instincte de supravieţuire, călătorii vor începe să se lovească unii pe alţii, pentru a ajunge mai repede către ieşire, pentru a respira, fie şi cu o secundă înaintea celorlalţi, aerul de afară. Însă, marea frumuseţe a mişcării inerţiale e că ea nu poate ţine la nesfârşit. Poate fi, o vreme, întreţinută artificial de cine ştie ce factori imprevizibil.
Lui Caragiale i se reproşa, deseori, că vorbeşte rău despre români, că ne înfăţişează străinilor într-o lumină proastă. El replica la toate astea, spunând că străinii ştiu şi ei cine suntem, că datoria lui e aceea de a critica, tocmai pentru că, în felul acesta, e mult mai folositor comunităţii. O fi avut sau nu dreptate, e o discuţie lungă, pe care n-o voi porni acum… Realitatea e că, abia în 1989 şi în anii de după, am realizat cât de adânc este comunismul implantat în noi. Câte false idei şi prejudecăţi avem despre noi înşine. Soluţia ar fi critica lor virulentă, toleranţa zero. Şi aici, însă, avem o problemă. Pamfletul e considerat la noi o specie la adăpostul căreia poţi scăpa de sancţiuni. Atacul la persoană, limbajul vulgar, toate sunt aşezate sub pălăria pamfletului. Mă tem că acesta e unul dintre factorii care prelungeşte nepermis inerţia. Când ne vom fi recăpătat, în discuţiile noastre publice, pe ecranele televizoarelor sau din difuzoarele radiourilor, tonul normal al vocii, inflexiunea firească a vocii unui om echilibrat, tolerant, capabil să asculte, atunci avem semnele revenirii către normalitate. Când vom fi capabili să vorbim despre noi (despre români) cu auto-ironie subtilă, cu degajare, fără încârncenare, fără sentimentul că avem neapărat de apărat sau construit o imagine, abia atunci deceniile de influenţă comunistă vor fi fost lăsate în urmă.
„… o anumită stare de lucruri moştenită din comunism …”, „Naţionalismele noastre deşănţate, protocronismele noastre, bigotismul nostru, provincialismul nostru”.
Poate că a da vina exclusiv pe comunism este o mare simplificare şi o scuză prea comodă.
Naţionalismele, protocronismele, bigotismul etc. nu sunt defecte specific comuniste. Mentalitatea noastră păcătoasă are rădăcini mai vechi; a remarcat-o, după cum menţionaţi, şi Caragiale, acum un secol.
Foarte frumos articol. Sunt si eu in acord cu parerea dumneavoastra cu doua amendamente:
1 – Foarte multe din defectele noastre vin dinainte, cu mult, de comunism;
2 – Pamfletul, fie el de prost gust, face si el parte din valul de apa care are sa ne spele.
Ca sa argumentez, am sa va amintesc despre cateva mentalitati retrograde pe care le avem dinainte de comunism: misoginie, homofobie, rasism, dar mai cu seama „spagulism” si si o stima scazuta de sine. In fine, e tolba plina…Evident, nu il putem uita nici pe comunism, dragul de el 🙂
Cat despre pamflet, il categorisesc asa pentru ca sunt de parere ca „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, fara sa-i desconsider abilitatile de a fi nociv.
AlexL
Citatele pe care le dati sunt rupte din context. Ele ar trebui sa sune in felul urmator:
„De fiecare dată, în anii din urmă, când auzeam diverşi conaţionali deplângând o anumită stare de lucruri moştenită din comunism şi de care nu mai scăpăm odată, mă gândeam la autobuzul copilăriei mele şi la cum călătorii lui doreau să se mişte în aceeaşi direcţie, deşi mormanul acela de fiare vechi se oprea în urma unei frâne bruşte” si:
„Naţionalismele noastre deşănţate, protocronismele noastre, bigotismul nostru, provincialismul nostru… toate acestea, deşi nu atât de prezente ca în primii ani de după 1989, sunt încă reflexele unui corp care nu s-a oprit din mişcarea inerţială.”
Deci, daca cititi textul asa cum a fost el redactat, fara sa lipiti unele pasaje de altele, in mod artificial, veti constata ca nu am afirmat niciodata ca raul a inceput la noi odata cu comunismul, ca totul era perfect inainte. Nu stiu daca ati realizat colajul acesta din rea vointa sau pur si simplu din neatentie…
Vlad Popescu,
Ati cazut in capcana intinsa de AlexL. Repet, niciodata nu am afirmat ca sursa tuturor relelor e comunismul.
In ceea ce priveste pamfletul, ma refeream explicit la ceea ce se intampla in discursurile lui CV Tudor, unde cele mai abjecte idei si cuvinte sunt asezate sub palaria pamfletului. Tipul asta de „pamflet” nu ne spala de nimic. Ba dimpotriva…
Vremea lui „scrieti, baieti orice, numai scrieti” a trecut. Expresia ii apartine lui Heliade Radulescu si ea a fost facuta in prima jumatate secolul XIX. Se referea la faptul ca literatura romana nu avea destui scriitori originali. Era o vreme cand scriitorii, fie ei si mediocri, erau necesari pentru dezvoltarea unei literaturi romane. De altfel, Kogalniceanu amendeaza imediat, in 1840, ideea lui Heliade Radulescu, constatand, pe buna dreptate, ca nu cantitatea conteaza, ci calitatea. Acum altul e contextul si vorba aceasta nu mai are niciun fundament.
Domnule Ivancu,
Scoaterea lucrurilor din context, denaturarea sensurilor initiale ale unui articol si bombardarea cu ecouri este practica preferata a Dlui AlexL cam la fiecare interventie a sa decand a aparut in peisajul ACUM. Daca acest „pattern” al interventiilor sale imi este foarte clar (si nu sunt singurul care l-a remarcat), nu imi este deloc clar care este motivatia unei astfel de atitudini: ii place sa-si citeasca singur ecourile si, pentru a avea ocazia sa scrie cat mai multe incepe fie sa deturneze discutia, fie sa despice firul in patru (de obicei si una si alta) sau poate ca ii place sa aiba intotdeauna ceva de spus chiar daca nu fond nu are nimic de spus…sau, sau? Sincer, nu stiu. Dar consider ca interventiile dumnealui nu aduc un plus de „valoare adaugata”.
,,Copilul drag are multe nume”, zice suedezul. La fel si articolul de fata, invita la a privi lucrurile din alte perspective, contribuie cu inca o metafora la dezmeticirea noastra.
Pe tonul glumet al experientelor de la fizica as mai adauga o zicere cu talc ,,Eu, Curentul cel Indus, totdeauna M-AM OPUS cauzei ce m-a produs”.
Vad inertia sociala ca pe o reactie monodimensionala, cu perspectiva temporala si spatiala setate spre zero. Inerticul are implementata (genetic?) misiunea sa monitorizeze tendintele de miscare din imediata lui apropiere, indiferent de directia lor, datoria lui fiind sa le atenueze direct. Ii este egal daca vrei sa mergi mai incet, mai repede, sa pornesti sau sa stai pentru ca el are o singura directiva (el a supravietuit tuturor formelor de societate): ,,Ramaneti la locurile dumneavoastra!”.
In tehnica, inertia e folosita in dispozitive de cea mai mare utilitate (navigatorul inertial, amortizarea oscilatiilor zgarie-norilor). Oare ce foloase ar putea ea aduce in societate?
Va apreciez articolul, domnule Ivancu. Am facut niste amendamente, nu incercam sa va contrazic.
In ceea ce priveste pamfletul, sloganul Daciei Literare, sunt de parere ca e de aplicat oricand. Fie el de prost gust, plin de ura sau pur si simplu penibil, el este un act de libera expresie, care aduce replici, reactii, reiterari, alte replici. Deci aduce plus-valoare mediului informational.
Cred in bombardamentul cu informatii, cred in Babilonul de idei.
Va multumesc!
Domnule Vlad Popescu,
Chiar si daca ati fi incercat sa ma contraziceti, nu e nimic rau in asta. Dimpotriva. Nimeni nu e detinatorul adevarului absolut, iar argumentele si dezbaterile de idei nu fac rau nimanui. Pamfletul nu are a face cu Dacia literara, eu invocam Dacia literara in relatie cu acel „scrieti, baieti, numai scrieti”.
Cat priveste pamfletul, daca el e cu adevarat pamflet, nimic de zis. Numai ca astazi se foloseste termenul pentru a scapa de amenzile CNA. Cand cineva acuza fara dovezi, cand limbajul devine suburban, se spune „a fost un pamflet”… Or, specia pamfletului e cu totul altceva.
Nu pot fi de acord cu dumneavoastra cand incadrati la „act de libera expresie” textele sau discursurile „pline de ura”. Ele nu aduc in spatiul public idei, ci improasca cu noroi. Calomnia, defaimarea, limbajul suburban nu creeaza decat zgomot; ele nu aduc plus-valoarea despre care vorbiti.
@Ovidiu Ivancu
Vă rog să observaţi că nu am lipit nici un fel de pasaje unele de altele: am pus „…” şi ghilimele peste tot unde trebuia.
Scrieţi că primul extras ar fi fost rupt din context. Într-adevăr, „conaţionalii” (şi nu dv.) sunt cei care deplâng „o anumită stare de lucruri mostenită din comunism”, dar acolo, şi încă în trei locuri, menţionaţi numai comunismul.
Strict vorbind, este adevărat că, aşa cum scrieţi, nu aţi „afirmat niciodată că răul început la noi odată cu comunismul, că totul era perfect înainte”, dar abia cu această din urmă precizare lucrurile se mai apropie de adevăr. Faptul este important pentru că un diagnostic greşit sau incomplet reduce şansele de „însănătoşire”.
Deci suntem în cele din urmă de acord că nefericita mentalitate are rădăcini mai vechi, iar regimul comunist nu a contribuit la îmbunătăţirea acesteea.
Stimate Domnule Ovidiu Ivancu, tineti-va bine va rog. Tirada Dlui AlexL a inceput si veti vedea in curand ca nu e de gluma. Domnia sa nu recunoaste ca a incercat sa deturneze sensul initial al unui excelent articol fiindca….Domnia sa a folosit ghilimele! Iar Dumneavoastra, Domnule Ivancu nici nu le-ati topografiat (ghilimelele) nici nu le-ati numarat. Ignorantii de cititori (printre care ma numar si eu) cred ca si mai putin. Deci, iata un inceput al luptei cu morile de vant. Dumneavoastra veti da un raspuns elegant si argumentat asa cum ne-ati obisnuit de ceva vreme in paginile ACUM, Dl AlexL va mai cauta o „gaselnita”. Pana cand? Pana cand se insereaza si Dl AlexL trebuie sa se culce. Dar…nici o grija, maine e o alta zi si Dl AlexL e intotdeauna in forma. Putem, de exemplu, continuam sa dezbatem (pornind de la articolul initial, desigur) si pe marginea subiectului filozofic „Cum putem sti pe unde face pestele pipi in apa? Fiindca ambele fluide sunt transparente si… au cam acelasi index de refractie!”.
Deci Domnule Ivancu, dragi cititori, sa ne pregatim. Ne mai asteapta inca vreo cateva zeci de ecouri dupa care va trebui sa cadem de acord asupra …culorii pestelui. Si daca e marin sau de apa dulce, deasemenea.
Dle AlexL, daca va spun „verde in fata” ca nu vad rostul interventiilor dumneavoastra, puteti uita de peste macar pentru o clipa?
Domnule Teodor Burghelea,
Cam pe la inceputurile colaborarii mele cu Acum, asa se intampla. Raspundeam la orice cum puteam eu mai bine. Numai ca, de la o vreme, am inceput sa raspund ecourilor numai pana in punctul in care consider ca discutia poate avea vreo dezvoltare logica, fie ea si polemica. In cazul de fata, cred ca ceea ce trebuia spus am spus: nu exista nicaieri in text ideea absurda ca sursa tuturor relelor in Romania e comunismul. Deci, cu exceptia cazului in care domnul AlexL va ridica si alte obiectiuni de fond, domnia sa va putea monologa linistit.In timpul astfel castigat, voi studia mai aprofundat inertia sau, de ce nu… teoria culorii pestilor 🙂
Excelent articol. Consider, totusi necesara o completare. Autorul afirma ca „marea frumuseţe a mişcării inerţiale e că ea nu poate ţine la nesfârşit”. Deoarece in mod onest el a recunoscut ca fizica nu era punctul sau forte, sunt convins ca nu se va supara daca precizez faptul ca miscarea inertiala poate tine la nesfarsit – in vid! In lumea reala, durata incetarii miscarii inertiale depinde de marimea fortelor de rezistenta intalnite in cale.
Din pacate, la noi exista multe „viduri” (scuzati incorectul plural), cum ar fi cel de putere sau cel politic.
Care sunt si care ar trebui sa fie fortele opuse miscarii inertiale incriminate in articol? Cum sa eliberam acele forte, cum sa le facem mai eficiente? Cred ca aici e de meditat. In loc de polemici pe teme nelegate de subiect, ar fi indicata o astfel de abordare.
Mi-a placut foarte mult articolul.In plus a rascolit in mine unele amintiri placute legate de orele de fizica si proful de fizica de la liceu,care totodata era dirigintele.In timpul liceului la o lucrare scrisa am dat exemple asemanatoare in legatura cu fortele de inertie, cu cel din articol.Lucrarea respectiva(nu numai din cauza exemplelor) a fost remarcata de diriginte, si din acel moment am avut un sprijin deosebit din partea lui la fizica.
In limba maghiara la inertie se spune „tehetetlenseg”, care tradus in direct ar insemna „neputinta”.Cred ca pentru sensul aplicat de autor acestui concept, cuvantul tradus este si mai potrivit.
Cum s-ar putea gasi rezolvarea (tema ridicata si de domnul Schlesinger)?Eu am o idee.
Se stie ca forta de inertie este direct proportionala cu masa corpului.Totodata stim ca politicienii au „greutate mare” in felul cum merge treaba de 22 ani(de fapt lasata sa mearga din inertie)
Greutete mare inseamna masa mare.Hai sa eliminam total masa mare de politicieni,si restul se va putea opri mult mai usor din neputinta.
Uneori inertia – adica rezistenta fata de schimbarile bruste – poate fi si benefica.
Domnule Ionel Sclesinger,
Multumesc pentru precizari. Nu stiam ca miscarea inertiala tine la nesfarsit in vid. Asta complica putin lucrurile 🙂
Domnule Kovacs Jozsef,
Interesant termenul de “tehetetlenseg” si conotatia lui. O sa retin amanuntul.Daca doar politicienii ar fi de vina… Ma tem, insa, ca ei nu sunt altceva decat reflectia a ceea ce numim adeseori „popor”
Andrea,
Da, uneori inertia poate fi benefica. Dar nu cred ca in cazul de fata. A scapa de reflexele comuniste, chiar si in viata noastra de zi cu zi, mi se pare extrem de important.
Cat despre solutii, cred ca ar trebui inceput cu niste legi electorale serioase. Daca vrem uninominal, atunci sa fie cu adevarat uninominal. Apoi, alegerea primarilor din primul tur de scrutin, e o anomalie. Vor fi alesi primari cu, poate, 20% sau mai putin din voturile exprimate. Unde e reprezentativitatea? Ceilalti 80% nu vor fi reprezentati. Apoi, poate legea migratiei politice, o adevarata lege a lustratiei, introducerea de criterii ceva mai stricte de eligibilitate pentru candidatii la Presedintie (fara a se incalca, desigur, dreputl constitutional al fiecarui cetatean de a fi ales)… iata cateva lucruri concrete.Apoi, legea finantarii partidelor politice. Mai sunt multe altele, lucruri concrete. Personal, nu cred ca exista democratie in afara politicii, deci nu trebuie neaparat sa scapam de politicieni, ci doar sa cream mecanismele ca ei sa aiba o alta calitate umana si profesionala.
Domnule Ivancu,
Desi mi-a placut articolul dvs., viziunea mea in privinta societatii romanesti este diferita. Daca ar fi sa folosesc aceeasi imagine, a unui autobuz, eu cred ca dupa frana pusa in 89, cand ajunseseram pe marginea prapastiei, inertia a fost de scurta durata. Autobuzul a fost pornit din nou dar fara o directie precisa. Sunt ani buni de cand motorul merge pe loc, toti trag de volan in toate partile si consuma combustibilul fara rost. Calatorii se cearta intre ei incercand sa fie cat mai convingatori in privinta directiei in care trebuie mers. Fiind bruscat de prea mult timp, autobuzul e gata sa cedeze. Calatorii asteapta cu motorul pornit sa vina ghidul, dar acesta se lasa asteptat. Unii nu mai au rabdare si coboara. Unii o iau pe jos in directia dorita, altii iau avionul la intamplare, iar altii asteapta invitatii sau oferte din alta parte. Eu as fi dintre cei care au luat-o pe jos. E mai sanatos!
@Tania Iancu: „Eu as fi dintre cei care au luat-o pe jos. E mai sanatos!”
Şi vă permite, cum spuneţi, să mergenti unde vreţi dv., pe când ceilalţi, cei din autobuz, se duc unde vrea şoferul (cârmaciul?). Mai bine fără autobuz … 😉
”Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică.” Noroc ca am reusit sa va gasesc biografia pe net. Altfel as fi crezut ca inainte de 89 ori nu se facea fizica ori era interzis sa se predea legea inertiei, una din legile fundamentale ale lui Newton.
Dar m-am linistit. Aveati probleme doar cu intelegerea. cat despre exemplul cu autouzul, este cel mai banal. Intrebati oricer profesor de fizica. Restul sunt elucubratii surprinzatoare pentru cineva care nu a inteles simpla definitie dintre ghilimele.
Pai Domnule „ingrijorat” (ca veni vorba, de ce nu va asumati o identitate reala, sunteti… „ingrijorat”?),
Haideti sa vorbim despre fizica…”Inertia” nu este o lege fundamentala a lui Newton… Ati dat-o in bara. „Educatia Gratuita” v-a mancat… identitatea: ati devenit „ingrijorat”, si v-ati pierdut semnatura corecta.
Da’ sa revenim la Fizica, la manualul de clasa a noua, asa pe intelesul Dvs. : inertia este proprietatea corpurilor de a se opune unei schimbari bruste a starii de repaos sau de miscare. Deci este o proprietate, nu un principiu. Intelegeti diferenta?
Asadar, exemplul cu autobuzul este perfect justificat in contextul articolului. Stiu, nu va satisface. Fiindca Dvs. ati absolvit cu o clasa mai mult decat rapidu’ de Marasesti si fiindca sunteti probabil alintat de prieteni „Ganditorul”, imi permit sa va ofer un alt exemplu de inertie.
Exemplul sunteti… Dumneavoastra. Va mai trebuie inca vreo douzeci de ani sa intelegeti ca „Educatia Gratuita” ar fi trebuit sa se termine acum douazeci de ani. Pentru Dvs., nu s-a terminat inca. Scrieti gogomanii sub acoperirea anonimatului si nu intelegeti nicicum raporturile actuale de forte intelectuale. Astfel ati fi evitat sa scrieti un astfel de ecou la articolul Domnului Ovidiu Ivancu…
Gata, fizica incepe sa imi displaca. Din cauza dumitale.
Domnule Ingrijorat,
Ati reusit sa imi studiati biografia pe net, dar nu ati studiat-o bine. In 1989, eram prin clasa a V-a, deci, era firesc sa nu fi studiat inertia, chiar daca, evident, ea se preda in scoala. Fizica se studia in scoala, sper sa nu ma insel foarte tare, prin clasa a VI-a. Deci, oricate probleme cu intelegerea as fi avut, problema esentiala e ca m-am nascut prea tarziu pentru ca in 1989 sa fi studiat Fizica, lucru pentru care, cu umilinta si ingrijorare, imi cer sfios scuze.
Cat despre elucubratii, dupa simpla dovada de lipsa de logica din pasajul prim al comentariului dvs., sper sa nu mi-o luati in nume de rau, daca nu va cred pe cuvant. Asadar, la chestiune, monser, despre ce elucubratii vorbiti? Exemplul cu autobuzul o fi banal, nu zic nu, dar nu am afirmat nicaieri ca ar fi o mostra de originalitate. Dimpotriva; el e banal pentru ca in mod special a fost folosit pentru a transmite ceva unor copii de vreo 12 ani. Nu toti aveam precocitatea pe care probabil o aveai dumitale atunci, lucru pentru care, din nou, imi cer scuze; unii dintre noi aveau nevoie de exemple simple, poate chiar banale.
Deci, nu va mai ingrijorati sau faceti-o cu folos si argumente, altfel va regasiti in situatia unui alt cetatean plin de griji din vorba aceea de duh cu un caine oarecare ce moare de drum lung.