caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

De ce nu am plecat din România?

de (4-3-2012)
31 ecouri
Bunicii in 1921

Bunicii in 1921

N-am plecat din România, pentru ca aşa am hotărât din copilărie. Bunica mea este cea vinovată de această decizie a mea. Nu că mi-ar fi impus în vreun fel, ci pentru că am avut-o în faţa ochilor ca pe un exemplu viu de ceea ce înseamnă dezrădăcinarea.

Parcă şi-acum o văd stând la fereastră, cu ochii în zare şi spunând, ca pentru sine: «la noi acasă…». Era născută în 1902 la Constantinopol, cum se numea pe atunci Istanbulul de azi, deşi părinţii ei şi fraţii mai mari plecaseră acolo din România, cu puţin înainte de 1900.

Toată copilăria şi-a petrecut-o în acel oraş-port, cosmopolit, în cele mai grele condiţii, căci a prins Revoluţia Junilor turci din 1908, cele două Războaie Balcanice dintre1911-1913 şi Primul Război Mondial 1914-1918. Între timp i-a murit şi tatăl. La 17 ani a însoţit-o pe mama ei într-o călătorie în România, ca să-şi vadă rudele. Atunci l-a cunoscut pe bunicul, iar după doi ani, cu toate piedicile şi cu toată împotrivirea familiilor lor, s-au căsătorit şi şi-au închiriat o locuinţă în Bucureşti.

Bunica a învăţat româneşte repede, căci era tânără, dar niciodată nu a scăpat de accentul vizibil străin. Pentru mine era una din distracţiile preferate să îi pândesc fiecare greşeală de exprimare şi să o taxez de parcă aş fi descoperit cine ştie ce crimă. Bunica era o femeie înţeleaptă şi nu mă certa, dar îmi spunea «Nu ştii încă să judeci! Când ai să fii mare ai să întelegi mai multe». Asta m-a pus pe gânduri şi am început să fiu mai atentă, ca să pot judeca.

Într-adevăr, am observat cât de greu îi era să trăiască cu amintirile locului copilăriei, pentru că nu exista zi să nu compare viaţa pe care o ducea, cu cea ramasă departe, la Constantinopol. Trecuseră 30-40 de ani de când trăia în România, era iubită de toată familia, dar ea vorbea cu aceeaşi nostalgie despre un «acasă», unde fiecare poveste era despre sărăcie şi supravieţuire. Pe fraţii ei cei mari, plecaţi de tineri în Statele Unite nu i-a mai văzut niciodată, dar «acasă», a reuşit să ajungă de vreo două ori. În 1987 bunica şi-a încheiat socotelile cu viaţa, dar eu, care aveam pe atunci vreo 35 de ani ştiam deja că nu voi suferi niciodată de dorul de «acasă».

Am înţeles destul de repede că nici firea mea nu m-ar fi lăsat să mă adaptez într-un loc nou, printre străini. Am avut ocazia să-mi dau seama de asta la fiecare schimbare survenită în viaţa mea, dar mai ales după terminarea facultăţii, când am fost repartizată în provincie şi m-am simţit exilată. Degeaba încercam să-mi spun că nu e o mutare definitivă, degeaba mă strecuram duminica printre grupurile de turişti care vizitau, însoţiţi de ghid, cetatea medievală a oraşului, sperând să mă simt ca într-o excursie, degeaba aveam colegi şi prieteni cu care petreceam grozav. Am răsuflat uşurată când am reuşit să-mi obţin negaţia de la postul pe care-l aveam şi să mă-ntorc în Bucureşti.

Tania cu fratele ei 1979

Tania cu fratele ei 1979

Vremurile erau din ce în ce mai grele, cu tot mai multe lipsuri, tot mai izolaţi de lume, în special după cutremurul din ’77. Lipsa noilor reviste de specialitate după ’79, întreruperea zilnică a curentului electric, întunericul şi gunoaiele de pe străzi, raţionalizarea alimentelor, lipsa căldurii pe timp de iarnă şi întreruperea furnizării apei calde câte o lună, pe motiv de revizie a instalaţiei pe timp de vară, şi câte alte legi stupide şi criminale, au fost tot atâtea motive pentru care prieteni şi rude au părăsit rând pe rând ţara.

Eu nu am avut nici măcar un moment în care să mă dau bătută, pentru că aveam de îngrijit o familie cu bătrâni şi copii. Lucram la proiecte pentru ţări arabe, dar niciodată nu am putut merge pe şantier, cum mergeau colegii mei, să-mi văd lucrarea, pentru că nu prezentam destulă încredere. La defilări şi pe stadioane cu oameni-plăcuţe n-am mers din mai multe motive: nu eram membră de partid, aveam un dosar cu rude în străinătate, dar nu aveam nici înălţimea potrivită. Odată, când au vrut să mă treacă pe liste, l-am întrebat pe şeful meu cum de are încredere să mă trimită? Nu-i e frică că am să strig ceva ce nu trebuie?

Acte de eroism n-am făcut, dar tot m-am trezit fără serviciu în primăvara lui ’89 pe motiv de rude în străinătate. Lucrasem doi ani la proiectul de decoraţie interioară a Casei Poporului, dar abia acum se treziseră că nu sunt persoană de încredere. Am căutat în tot Bucureştiul un post, dar nimeni nu mă angaja din pricina dosarului. Şi nu numai că nu m-am gândit să emigrez, dar nici măcar nu am vrut să ştie părinţii că nu mai am serviciu, pentru că tata era grav bolnav de inimă şi nu vroiam să-şi facă griji pentru mine.

Culmea este că mi-am găsit un post unde urma să lucrez tot pentru Casa Poporului, la Intreprinderea Marmura, care era şi militarizată, dar aveau atâta nevoie de arhitecţi, că nu a mai contat dosarul. Acolo m-au prins evenimentele din decembrie ’89. Anii ’90 au însemnat pentru mine o reconsiderare a profesiunii, din care nu mai rămâneau valabile decât principiile de bază şi concepţia arhitecturală. Materialele tradiţionale ca şi detaliile de execuţie inventate pentru fiecare proiect, au fost înlocuite cu materiale de care nici nu auzisem până atunci că ar exista, iar detaliile erau date de-a gata de către furnizor.

În acei ani au emigrat mai toate cunoştinţele care visaseră de mult să plece din ţară şi care mă tot tachinaseră încă din perioada ceauşistă cu întrebarea «tu de ce nu pleci, dacă poţi?» la care eu, isterizată de această veşnică întrebare, îi întrebam la rândul meu, dacă îi deranjează aşa de mult prezenţa mea, încât vor să mă ştie plecată. Găseam că în sfârşit, acum se putea respira şi se putea profesa la nivel occidental, aici. Am învăţat programe de proiectare pe calculator, mi-am deschis apoi un birou individual de arhitectura in 2003, imediat cum a fost promulgată Legea arhitectului. Vacanţele am început să le petrec în afara ţării.

Politica? Nu e de mine, nu-mi bat capul. Ştiu doar că trebuie să existe o alternanţă, ca să nu se lipească nimeni prea tare de scaun şi că tot ce putem face este să-i lăsăm pe politicieni să se pârască între ei în lupta pentru ciolan. Nu am nici o încredere că s-ar putea întâmpla să existe printre ei vreunul diferit, decât în cazul în care ar găsi un fraier.

Am avut câteva tentative de a lucra la nişte legi legate de exigenţe minime în arhitectură, dar mi-a fost imposibil să-i fac pe cei din Ministerul Lucrărilor Publice, cum se numea atunci, să accepte că şi în România există persoane cu diferite handicapuri, care au dreptul să iasă din casă şi să-şi rezolve problemele cotidiene. În timp, împinşi şi de regulamentele Uniunii Europene, lucrurile au început să fie înţelese. La fel s-a întâmplat şi cu inţelegerea economiei de energie. Reabilitările termice ale locuinţelor, chiar prost făcute, sunt un progres. Sigur că vad toate neregulile care se fac şi nu mi-am pierdut deprinderea de a le face cunoscute. Aşa merg lucrurile aici, le cunosc şi ştiu la ce să mă aştept. Nu-mi fac iluzii.

Tania 2011 Sighisoara

Tania 2011 Sighisoara

Probabil însă că nu sunt singura persoană care a ales să nu plece, pentru a-şi păstra echilibrul psihic. Iar confortul meu mental îmi este cu mult mai important decât cel material. Şi ca peste tot în lume şi aici trăiesc oameni care merită să faci ceva bun pentru ei. Cu atât mai mult acum, când tinerii sunt încurajaţi să fugă de greutăţile din România, nemulţumiţi de realizările părinţilor şi bunicilor lor.

Am rămas aici să ascult poveştile bătrânilor care i-au cunoscut pe părinţii mei, pentru că nu m-am învrednicit să ascult aceste poveşti când a trebuit. Am rămas aici pentru că aici sunt oameni cu care, indiferent dacă-i cunosc sau nu, vorbesc aceeaşi limbă până la nuanţe şi până la amintiri comune, pentru că au trăit tot aici, unde am trecut cu toţii prin aceleaşi evenimente majore.

Am rămas aici pentru că am fost educată să fiu utilă societăţii în care trăiesc. Sună pompos? Poate am fost educată greşit dar, simt nevoia să văd oamenii cu care am ceva în comun, zâmbind, datorită mie. Încerc, pe cât îmi stă în putere să le aduc puţină bucurie, în special bătrânilor singuri, părăsiţi de copiii lor plecaţi departe, pentru o viaţă mai bună. Şi nici nu e prea greu. Bătrânii nu au nevoie de prea mult. Dacă le faci o vizită, dacă le duci o pâine, nişte prune uscate, o sticlă de apă minerală sau un cozonac de Sărbători, li se luminează ochii, măcar şi pentru că se pot lăuda la vecini că i-a vizitat şi pe ei cineva. Şi-apoi, de ce să plec definitiv, când pot pleca într-o vacanţă, în orice parte a lumii?

Întotdeauna mă bucur când mă întorc acasă, în apartamentul în care locuiesc de 50 de ani şi din care văd în fiecare dimineaţă, pe fereastră acelaşi peisaj drag, al parcului de lângă casă. Îmi place să observ cât a mai crescut plopul din faţa ferestrei, dacă anul ăsta a înfrunzit mai devreme sau mai târziu decât anul trecut… Mă bucur când vad că tinerii din jurul meu ţin seama de sfaturile mele şi chiar mi le cer. Mai am şi bucuria ascunsă de a fi ghid şi gazdă rudelor mele pe care le apucă din când în când dorul de «acasă». Bucuriile culturale nu au dispărut din Bucureşti. Un Festival Enescu, spectacole de teatru, de operă, expoziţii minunate, nu lipsesc.

Profesional, într-adevăr, nu am avut norocul să am o meserie a cărei utilitate să fie recunoscută în România, ceea ce mă face să fiu cu atât mai înverşunată în popularizarea prin toate metodele a rolului esenţial al arhitecturii şi urbanismului în îmbunătăţirea calităţii vieţii. Am învăţat din starea asta de fapt că mentalităţile se schimbă foarte greu. Douăzeci de ani nu au fost suficienţi. Chiar sunt curioasă să aflu dacă încă 20 ajung… În fond, nu-mi doresc altceva decât să duc o viaţă normală, între oameni normali, aici, acasă.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan N. Maier: (4-3-2012 la 21:32)

    Draga Tania,

    O replica „de jos palaria” la articolul meu pe aceeasi tema, de saptamana trecuta. Ma bucur ca lectura lui a putut sa provoace o confesiune de o asemenea intensitate. Echipa editoriala a fost intrutotul de acord ca randurile tale merita sa fie Editorialul din aceasta saptamana. Nu trebuie as ne multumesti, noi trebuie sa-ti multumim. Intre „oameni ramasi” ca tine si „oameni plecati” ca unii dintre noi, puntile sunt posibile si putem identifica unde avem si unii si altii dreptate. Si chiar putem construi pe acest fundament.
    Sper sa „recidivezi” si cu alte materiale in ACUM.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 33 Nu-mi place 0

  • wanda lucaciu: (4-3-2012 la 22:01)

    Doamna Iancu,

    Ati scris un articol din inima si se vede!

    Felicitari si asteptam si alte articole de la dv.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 17 Nu-mi place 0

  • sasu gabriela: (5-3-2012 la 04:11)

    stimata doamna,
    articolul dvs.este interesant si laudabil
    va asigur ca un post de arhitect este de negasit pe aici ,în occident
    amici francezi de bastina spun merci când sunt acceptati ca simpli profesori de desen prin scoli
    cât despre romani,se transforma din arhitecti în simpli zidari prin constructii si cu timpul devin mici patroni în constructii
    sunt si unele exceptii ,dar sunt rare
    cioran,,coanda,elvire popesco , ionescu,brancusi si multi altii au plecat nu din dispret si va asigur ca e nevoie de mult curaj pentru a se dezradacina
    poate bunica dvs.v-a transmis aceasta anxietate care a blocat curajul de a face un asemenea pas…

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 8 Nu-mi place 9

  • Teodor Burghelea: (5-3-2012 la 04:40)

    Stimata Doamna Sasu,

    Indraznesc sa nu fiu in totalitate de acord cu ecoul dumneavoastra. A pleca sau a ramane este o optiune personala, si atat. De exemplu, eu am ales sa plec, si nu ma simt nici curajos, nici las. A fost doar o alegere personala motivata de experiente personale si nici pe departe un act de curaj. Alegerea Dnei Iancu de a ramane este tot una personala pe care refuz sa o asociez cu vreo anxietate sau lipsa de curaj si o tratez cu respectul ca care ma astept sa fie tratata propria mea alegere personala.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 15 Nu-mi place 2

  • Catana fidela tarii alias “un oripilat” alias Nicolae Iuga Brad, fost politruc național comunist: (5-3-2012 la 04:49)

    Copiez in my document acest text alaturi de texte ale dlui A.Plesu, N.Djuvara, D.C. Giurescu, O. Paler, etc.Este de acest nivel. Multumesc frumos.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 8

  • Petru Clej: (5-3-2012 la 05:25)

    Publicarea acestui articol pe post de editorial, care se constituie ca o replica la articolul lui Stefan Maier de saptamana trecuta „Ce bine ca am plecat din Romania”, defineste politica editoriala a revistei ACUM.

    Acest articol ar trebui sa constituie un exemplu pentru detractorii nostri: elegant, argumentat, civilizat. Luati exemplu de cum trebuie sa va comportati daca aveti un punct de vedere diferit si doriti sa-l exprimati, fara a contesta linia editoriala a revistei.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 14 Nu-mi place 2

  • Alexandru Mironov: (5-3-2012 la 14:07)

    Superb,Doamna!Va imbratisez,Alexandru Mironov

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (5-3-2012 la 16:56)

    Va multumesc tuturor pentru apreciere.
    Doamnei Sasu ii raspund ca nu vad legatura dintre optiunea mea si curaj. Curaj sa ce? Era vorba doar de facut un pas? Poate nu ati inteles ce am scris…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 12 Nu-mi place 0

  • Vlad Solomon: (5-3-2012 la 17:39)

    D-na Iancu a facut o alegere, pe care o argumenteaza foarte bine, atit pe plan sentimental, cit si rational. Aceasta decizie merita tot respectul pentru ca se simte „acasa” in Romania si e atasata de locuri, oameni, amintiri. Acceptarea alteritatii este o conditie obligatorie pentru realizarea unei comunicari decente inter-umane si a indepartarii de inregimentare in coruri nationaliste. Din articol nu razbate „dragostea de tara” trimbitata, tonul este placut si relatarea cursiva. Articolul nu diferentiaza oameni, ci ii apropie, si asta este principalul merit al d-nei Iancu, deschiderea catre dialog pe tema, nu un strigat disperat de teama sau o exclamatie dispretuitoare la adresa altora. Tare mi-as fi dorit sa aud mai multi oameni, in Romania, exprimindu-se astfel, cu luciditate, dar si din suflet, fara a se lasa dominati de lozinci si acceptind ca pentru unii Romania este „acasa”, pentru altii nu. Este si o dovada de coerenta in decizii, cintarite si puse in aplicare, in ciuda dificultatilor prin care a trecut.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 2

  • Tania Iancu: (5-3-2012 la 19:19)

    Domnule Solomon,
    ma bucur ca de data asta m-am facut inteleasa. In mod sigur, sunt multi care gandesc ca mine, au motive asemanatoare pentru care au ramas in Romania, dar nu stiu sa exprime acest lucru si atunci apeleaza la expresiile si lozincile pe care le-au auzit la altii. Mie, personal, mi-a trebuit ceva vreme sa-mi gasesc tonul cel mai potrivit pentru a-mi exprima argumentat si limpede optiunea.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 15 Nu-mi place 0

  • somoila grigore: (6-3-2012 la 05:40)

    Editorial pe masura,replici pe masura,nici urma de rabufniri pe o tema atat de delicata:raman,ori plec.Decizia e de ordin personal,si framantarile sufletesti raman in tine,daca n-ai plecat cand ai avut prilejul,sau,placand,te intrebi de multe ori daca ai procedat bine.Este o dilema tragica ,in zilele noastre, atat pentru cei,,ramasi”,cat si pentru cei ,,plecati”.
    In orice caz, ´bravos! editorilor ACUM,pentru abordarea acestor framantari,azi,mereu actuale !

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 0

  • Doina: (7-3-2012 la 20:50)

    ”Încerc, pe cât îmi stă în putere să le aduc puţină bucurie, în special bătrânilor singuri, părăsiţi de copiii lor plecaţi departe, pentru o viaţă mai bună. Şi nici nu e prea greu. Bătrânii nu au nevoie de prea mult. Dacă le faci o vizită, dacă le duci o pâine, nişte prune uscate, o sticlă de apă minerală sau un cozonac de Sărbători, li se luminează ochii, măcar şi pentru că se pot lăuda la vecini că i-a vizitat şi pe ei cineva.”

    Dragă Tania, pentru acest paragraf, în mod special, care mi-a adus lacrimi în ochi și mi-a mers direct la inimă, te-aș îmbrățișa cu căldură și recunoștință pentru umanitate și generozitate.

    Un mic secret: Este și motivul pentru care mă voi întoarce în țară (la mama)

    Cu stimă, Doina

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 12 Nu-mi place 0

  • Matei Mircioane: (8-3-2012 la 11:46)

    Doamnă Tania Iancu, nici nu ştiţi cât mă roade invidia! 🙂 Pe la sfârşitul săptămânii trecute, mă pregăteam să scriu un articol pentru ACUM şi aveam deja titlul în cap: „Ce bine că nu am plecat din România!” Nu ştiu cu exactitate cum ar fi arătat articolul, dar ştiu că ideea ar fi fost să arăt că nu e niciun eroism şi nicio laşitate în simplul fapt de a pleca sau de a rămâne. Am plecat sau am rămas, dacă am decis una din variante, decizia face deja parte din istoria personală. Şi datorită acestei decizii suntem cine suntem, facem ce facem şi gândim cum gândim. Şi este ilogic să ne negăm pe noi înşine. Cu siguranţă plecarea mea în străinătate mi-ar fi procurat experienţe care m-ar fi modelat, ar fi adus în jurul meu oameni care m-ar fi interesat, oameni pe care i-aş fi iubit sau, posibil, i-aş fi detestat. Viaţa mea ar fi fost altfel, dar ar fi fost viaţă, iar cugetul meu, poate ar fi fost nemulţumit de unele aspecte (căci aşa este normal), dar nu ar fi putut să nege caracterul iniţiatic al călătoriei fără întoarcere (eventual cu scurte reîntoarceri pentru vizite, pentru concediu sau, cine ştie, pentru unele interese).
    Nu am emigrat, deşi m-a bătut gândul, iar viaţa din România m-a făcut să fiu cine sunt acum. Nu sunt mulţumit de mine, nu sunt mulţumit de viaţa din România, dar iubirile pe care le-am trăit aici, pomii pe care i-am sădit, cuiele pe care le-am bătut, picturile pe care le-am făcut, cuvintele pe care le-am rostit sau le-am scris, au rodit fructe mai dulci sau mai amare, emoţii de tristeţe sau de bucurie, la care nu mai pot renunţa nici dacă aş vrea, fiindcă fac parte din mine (unde mai pui că nici nu vreau să renunţ la ele).
    Bun, asta era ideea generală, pe care aş fi îmbrăcat-o şi cu unele aspecte particulare.
    Dar, nu am reuşit să scriu niciun rând, deoarece, de câteva zile sunt mai ocupat ca niciodată. Duminică, 11 martie, la Teatrul de Vest din Reşiţa va avea loc o premieră cu o piesă scrisă de mine. Este vorba despre o comedie, „Dragoste cu tocmeală”, o parafrază la celebra piesă „Tache, Ianke şi Cadâr”. De data aceasta personajele nu sunt un român, un evreu şi un turc, ci un român, un ungur şi un ţigan, iar fata din scenariu este o tânără din Republica Moldova. Ideea este tot despre confruntare, dar, mai ales despre înţelegerea şi colaborarea dintre diferitele naţionalităţi, în contextul zilelor de azi, firul poveştii fiind presărat cu întâmplări hazlii. De fapt, este o piesă la comandă: mi s-a cerut să scriu o comedie pentru Teatrul de Vest din Reşiţa. Ce să zic, parcă nici aşa nu e rău. Nu o mai lungesc. Probabil nici la sfârşitul acestei săptămâni nu voi avea timp să scriu articole de ziar, deoarece va fi premiera cu prima mea piesă pusă în scenă. Desigur că am emoţii.
    Probabil că şi acesta este un motiv pentru care nu am plecat din România. De mult mi-am dorit să scriu teatru şi să văd o piesă jucată după un scenariu de-al meu. Iată că, aşa se pare, acest lucru se va întâmpla. E rău? E bine? Nu putem şti. Poate că în străinătate aş fi scris în engleză sau în franceză, dar mult mai probabil m-aş fi ocupat de altceva. Poate aş fi fost mai fericit sau mai nenorocit. Dar, acum am emoţia mea, din acest spaţiu geografic şi spiritual, şi nu vreau să renunţ la ea. Oricum şi povestea lui Ştefan Maier m-a impresionat. Aşa cum m-a impresionat şi povestea dumneavoastră, doamnă Tania Iancu, fapt pentru care vă felicit şi… vă invidiez. Desigur, chestia aceasta cu invidia e mai mult o figură de stil, în ideea că, ia uită-te dom’le ce articol mi-a suflat doamna Tania, când tocmai aşa ceva am vrut să scriu şi eu.:) Nu vă faceţi griji, nu cred că ar fi ieşit un articol mai bun decât al dumneavoastră. Încă odată, felicitări! Cu mai multă admiraţie şi simpatie decât invidie, al dvs. cititor: Matei Mircioane

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 0

  • George Gross: (9-3-2012 la 13:40)

    Sunt 1000 și 1 de argumente de a părăsi sau nu meleagurile natale. Indiferent ce am trăit pe meleagurile natale, ducem cu noi, timpul, șlefuind ca apa pietrele lucrurile amare. Gîndim în limba meleagurilor pe care ne-am aciuit, iar noaptea visăm în limba meleagurilor natale. Consider că ai nevoie de curaj să rămîi, nu numai să pleci.
    Tania, să te regăsim pe paginile revistei.
    Mulțumesc

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (11-3-2012 la 07:39)

    Domnule Mircioane,
    În primul rând vă felicit pentru premiera piesei de teatru pe care aţi scris-o. Trebuie să fie o mare bucurie să vă vedeţi piesa jucată. Va urez să aveţi sala plină şi mult succes !
    În al doilea rând vă mulţumesc pentru apreciere, dar să ştiţi că nu ”v-am suflat” articolul, pentru că înţeleg că aveţi un punct de vedere diferit. Dumneavoastră vă întrebaţi dacă v-ar fi fost mai bine sau nu, dacă aţi fi plecat, pe când eu nu am aceste dileme. Deşi se spune că un intelectual este în mod firesc dominat de incertitudini, consider că nu e suficient să te tot întrebi, ci trebuie să găseşti şi răspunsul. Aştept articolul dvs. pe această temă.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (11-3-2012 la 08:09)

    Dragă Doina,
    chiar datorită paragrafului despre care vorbești, nu sunt mulțumită de mine. Îmi dau seama că am exagerat, din dorința de a fi convingătoare. În ziua de azi, când poți veni și pleca de câte ori este nevoie, nu e o problemă mai mare să ai grijă de un bătrân al tău rămas în țară, când tu ai plecat în lume, decât aceea de a te îngriji de cel care a rămas în casa de la țară, când tu ai plecat la București. Dar prin asta trecem toți, la un moment dat. Este o problemă chiar când locuiești cu ei în aceeași casă.
    E de cântărit, de la caz la caz, dacă pentru noi e mai important viitorul copiilor sau viitorul părinților noștri și dacă nu cumva pentru copii nu ar fi fost mai bine să-i aibă aproape pe bunici.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • gina: (12-3-2012 la 05:52)

    opinie din Noua Zeelanda
    frumos, am citit, si eu simt la fel acum dupa experientele pe care le-am avut, poate nu in totalitate, dar la noi a fost pe invers, la noi in familie si mama si tata si toti vroiau sa plece din tara, si asa am trait cu ideea asta in cap ca afara din tara e mai bine…in fine, depinde cum vezi viata, daca te bucuri de experiente noi si inveti multe plecand din tara, sau te bucuri mai mult de o stare emotionala normala, pe care unii si-o pot mentine in Romania, altii nu…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • cristina popescu: (23-3-2012 la 08:35)

    felicitari, doamna! cei ce pleaca sunt cei infranti, campionii raman pe teren! Omul potrivit, la locul potrivit; cei ce pleaca nu se potrivesc cu natia romana, se potrivesc cu natia „strain”.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Mihaela: (23-3-2012 la 09:16)

    M-a emotionant articolul foarte tare, sincer si frumos scris…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (23-3-2012 la 10:25)

    Pentru Cristina Popescu.
    Multumesc pentru felicitari. Imi pare, sincer, rau ca nu ati inteles nimic.
    Speram sa fie clara argumentatia mea. Se pare ca exista si oameni care una citesc si alta inteleg.
    Sunt realmente, fara cuvinte.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (23-3-2012 la 10:34)

    Doamnă Tania Iancu, ăsta este rezultatul spălării pe creier național-comuniste. Ăsta e motivul pentru care linia editorială a revistei ACUM este așa cum este.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • Wagner Raimar: (23-3-2012 la 11:17)

    Da, subscriu ideilor, cam asta m-a determinat si pe mine sa raman aici. Cred ca alegerea a fost determinata la mine, cum bine spune si rezuma acest citat „Probabil însă că nu sunt singura persoană care a ales să nu plece, pentru a-şi păstra echilibrul psihic. Iar confortul meu mental îmi este cu mult mai important decât cel material.”
    In schimb eu eram totusi plecat din aceasta tara, daca nu exista Sibiul. Fiecare cu alegerea lui, si cel mai important lucru este locul, unde te simti acasa. A nu se confunda cu cel natal. Incet, incet se instaureaza si confortul material.
    Poate inca un gand: Cel mai mult ma bucura insa altceva; Tata cand m-a intrebat in 1997, ca si ultimii ramasi din familie dupa moartea bunicului, daca sa emigram in Germania (cu gandul evident la viitorul meu) i-am spus un categoric NU. Azi are o viata fericita si linistita, ceea ce nu pot afirma neaparat despre toti fratii si surorile lui.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (23-3-2012 la 11:39)

    @dna Cristina Popescu – draga doamna, o mare parte dintre cei „infranti,” „straini” de rasa romaneasca, si-au sustinut material rudele ramase in tara, adeseori cu sacrificii aduse propriei bunastari personale, si asa destul de precara. Multi au muncit, si muncesc, cate 2-3 joburi in acest scop.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Tiberiu Bucur: (23-3-2012 la 11:42)

    Sincere felicitari pentru articol, impresionant! Am o singura mentiune de facut si asta referitoare la cei ce sriu despre „cei ce pleaca sunt cei infranti” sau „cei ce pleaca nu se potrivesc cu natia romana, se potrivesc cu natia “strain”. Din pacate asta e o cutuma a noastra a poporului roman, cei ramasi in tara sunt invidiosi pe cei ce au reusit afara, in aceeasi proportie in care cei de afara sunt invidiosi pe cei ce au reusit acasa. Din pacate asta e foarte dureros. Inca o data sincere felicitari.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Monica Moga: (23-3-2012 la 21:28)

    D-na Tania,
    Exceptional articol !
    M-a impresionat profund cum ati reusit sa puneti intr-o forma literara, de fapt, adevaratul pret al dezradacinarii…
    Statutul de emigrant insa, nu vine din pacate cu nici un ‘manual de instructiuni’ la purtator. Te pomenesti pur si simplu, cu o viza in pasaport, si, bucuros ca te scapi de Romania, te bucuri enorm ca, in sfirsit, ai sansa de a te realiza in viata! Dar ce inseamna, de fapt, ‘a te realiza’ in viata ? Ei, aici e alta poveste, fiecare, dupa propriul lui coeficient de spiritualitate, intelege ce vrea prin asta…
    Cred ca la toti ne este dor, dar prea putini cei ce recunosc … De ce ? Nu stiu. De zece ani incerc sa inteleg asta, de cind am emigrat si eu.
    De cite ori sint intrebata „Cum e dincolo ?”, raspund „Altfel”. Nu pot spune ca e mai bine sau mai rau, e doar altfel. Si aici, ca si in Romania, sint si lucruri bune si rele. Ce ai aici, nu poti avea in Romania, si ce ai in Romania, nu poti avea aici. In viata nu le putem avea pe toate, si cind le avem, le avem pe rind…
    Dar noi, oamenii, cam uitam asta, pentru ca…emigrarea, nu vine cu nici un ‘manual de instructiuni’…

    ~Va doresc o primavara frumoasa, alaturi de cei dragi, Acasa

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (24-3-2012 la 06:29)

    Doamna Moga,
    si daca ar exista un manual de instructiuni, credeti ca l-ar interesa pe cel care viseaza? Desi printre prieteni trec drept un om extrem de echilibrat, echilibrul meu este construit pe parcursul intregii vieti. Mama mea m-a invatat ca inaintea oricarei decizii, sa ma gandesc bine, ca sa nu regret mai tarziu. Asa ca intotdeauna studiez inainte problema pe toate partile si apoi decid. In privinta lucrurilor „bune si rele” – desi ele exista peste tot in lume – pe cele de aici, din Romania, le cunosc si stiu la ce sa ma astept, pe cand pe cele „de dincolo” – nu.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Vlad Popescu: (26-3-2012 la 07:24)

    Doamna Iancu, ati intrat pe lista mea proprie de eroi. Pardon, EROI, am vrut sa zic.Nu pentru ca ati ramas in tara si n ici pentru ca ati argumentat atat de frumos. Pentru ca din textul dumneavoastra reiese forta de a zambi senin, impacarea de a trai cu ce nu puteti schimba si inversunarea de a lupta cu ce se poate. Mai mult, pareti a avea intelepciunea de a alege, in nume personal, care-i care.
    Cred ca oameni ca dumneavoastra vor duce tara asta pe un drum mai bun!
    Va multumesc si va felicit!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (26-3-2012 la 17:48)

    Domnule Vlad Popescu,
    ma bucur ca ma apreciati in asemenea masura, desi sunteti asa de tanar. E bine sa nu folosim cuvinte mari, dar n-ati face rau sa transmiteti acest mod de a vedea lucrurile si prietenilor dvs., ca sa auzim cat mai rar argumentatiile patriotarde si extremist nationaliste, care au devenit desuete in contextul actual.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Cristina Dumitrescu: (27-3-2012 la 06:11)

    Doamna Iancu, si pe mine ma tot intreaba cunoscutii de ce nu plec din tara sau de ce nu am ramas printre straini atunci cand am avut ocazia. Raspunsul meu a fost intotdeauna, pe cat de simplu, pe atat de pompos: Pentru ca vreau sa fac ceva aici, in tara mea. De ce sa vreau sa fac tot ce stiu pentru altii si nu pentru ai mei?
    Cu toate acestea, in ultimii ani – doi, trei mai precis – incep sa ma tot gandesc daca plecarea nu ar fi totusi o alternativa pentru copiii mei. Si daca nu cumva acolo as putea sa le ofer mai mult din placerile materiale pe care acasa nu prea ne permitem sa ni le satisfacem.
    Ceea ce ma uimeste pe mine din ce in ce mai mult este sentimentul ca totusi era mai bine inainte de `89. Parintii mei nu au avut pe vremea comunistilor o situatie materiala foarte buna, insa continua sa spuna ca le era bine. Mai bine chiar decat acum, cand isi permit concedii in strainatate…
    Revenind insa la ideea de inceput: ceea ce inca ma tine in Bucuresti este faptul ca aici sunt in ograda mea si nu trebuie sa ma simt ca un musafir deindata ce ies din casa. Si totusi … cum ramane cu copiii? Ma tot intreb daca peste ani nu ma vor invinui cand vor afla ca nu am avut curajul sa lasam totul in urma pentru a le oferi altceva decat tobogane rupte si haite de caini …

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (27-3-2012 la 09:39)

    Doamna Dumitrescu,
    cred ca copiii dvs. ar avea tot dreptul sa va invinuiasca, daca le oferiti doar „tobogane rupte si haite de caini”. Nepotica mea de 3 ani nici nu stie ca exista asa ceva in Bucuresti.
    Dar, lasand gluma la o parte, sa stiti ca eu nu pot da sfaturi nimanui.
    Am scris ce am gandit eu, strict pentru cazul meu. Dar mi se pare ciudata frica dvs. de ceea ce va vor reprosa copiii. Si daca va vor reprosa ca ati plecat? Si daca vor duce toata viata dorul casei copilariei? Nu e mai bine sa actionati asa cum simtiti ca e mai bine pentru dumneavoastra? Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca si «dincolo» exista lucruri rele pentru copii, poate chiar mai rele decat „tobogane rupte si haite de caini”, daca nu ii puteti supraveghea.
    Cu privire la „sentimentul ca totusi era mai bine inainte de `89”, nu am ce comenta. Poate parintii dvs. au facut parte dintre acei privilegiati care nu au resimtit lipsa de libertate, izolarea, frigul, foamea, legile stupide impotriva femeilor si batranilor, securistul de la serviciu suflandu-ti in ceafa, etc., pe care le-am simtit eu din plin.Sau mai stii? Nici pe mine nu ma dureau oasele ca azi…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Cristina Dumitrescu: (27-3-2012 la 16:30)

    Va multumesc pentru raspuns, doamna Iancu. Da, aveti dreptate, au fost rare momentele in care am facut ce a fost mai bine pentru mine si prea des m-am gandit la ceilalti. Nu va ceream totusi sfatul daca sa plec sau nu din tara, imi pare rau ca am fost gresit inteleasa. Aceasta este o decizie pe care, intr-adevar, dumneavoastra nu aveti cum sa o influentati.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.87.166