caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Unitatea de Primire Urgenţe… anticamera morţii ?

de (11-12-2011)
9 ecouri

Cu ani în urmă, dacă te simţeai rău, telefonai la Salvare şi, la nevoie,  erai transportat  la camera de gardă a unuia dintre spitalele clinice ale Clujului universitar, unde aveai şanse să fii tratat de urgenţă. De vreo câţiva ani încoace apelezi 112 şi ţi se trimite o ambulanţă care te duce la Unitatea de Primire Urgenţe, unde se gestionează (uneori dezastruos) şansele tale de salvare.

Aşteptarea care ucide

Sala de aşteptare pentru aparţinători aduce mai degrabă cu un buncăr. Uşa de la intrare nu se închide ca lumea, lăsând să pătrundă frigul umed al dimineţii de sfârşit de noiembrie. Într-un colţ se află un automat de cafea răblăgit, de unde oamenii dinăuntru, dar şi angajaţii şi bolnavii din alte pavilioane, vin să-şi umple o ceaşcă de căldură…

Sunasem la 112 pentru că Mama acuza dureri abdominale care nu se calmaseră peste noapte. Ambulanţa a sosit în câteva minute. Am explicat  că Mama apelase şi ieri serviciul de urgenţă, iar medicul –  care sosise la fel de prompt – diagnosticase o enterocolită şi administrase tratamentul de rigoare. Din păcate, starea Mamei se înrăutăţise… Doctoriţa, prietenoasă şi operativă, bănuind o suferinţă acută a abdomenului,  a decis  că  Mama trebuie transportată la UPU (Unitatea de Primiri Urgenţe) pentru a fi repartizată  la una din clinicile clujene, unde se putea interveni cât mai repede. Mi s-a permis s-o însoţesc şi eu. Odată ajunşi la clădirea de beton a Spitalului de Urgenţă – înghesuită între  clinicile seculare,  de pe vremea Imperiului – ne-au despărţit.

Mama a fost preluată de prima verigă a sistemului, iar  pe mine m-au poftit în sala de aşteptare pentru aparţinători, asigurându-mă că mă vor anunţa deîndată ce vor apărea elemente noi legate de starea Mamei. I-am luat paltonul şi căciula, iar pe Ea am lăsat-o la Recepţie,  unde i se completa fişa de primire. Imediat i-am telefonat unui fost  coleg de clasă, chirurg la UPU. Din păcate nu era de serviciu şi nici nu era în oraş, dar m-a asigurat că va interveni. Ceea ce a şi făcut, sunându-mă din nou şi explicându-mi că Mama e în mâini bune şi trebuie să aşteptăm cu răbdare.

De atunci aştept, ţinând în braţe hainele Mamei şi  încercând să ocolesc privirile triste ale celor din jur. Citesc a „n”- a oară afişul care ne aduce la cunoştinţă că aici bolnavii nu sunt trataţi în ordinea sosirii, ci a urgenţei,  solicitându-ne  să nu facem presiuni asupra cadrelor medicale pentru  schimbarea  priorităţilor. Mi se pare cât se poate de corect ca bolnavii în stare gravă să fie luaţi peste rând.  La prima apariţie a asistentului social responsabil cu comunicarea –  un tânăr blajin care se străduieşte să  calmeze aparţinătorii care-l asaltează cu întrebări – aflu că timpul minim de aşteptare e de două ore. Atât  durează investigaţiile obligatorii din procedură. „Dacă doriţi, puteţi să plecaţi şi reveniţi mai târziu…” Evident că nu plec nicăieri. Mă instalez lângă caloriferul dezmorţit şi mă pun pe aşteptat. Cei de lângă mine fac la fel. Unii stau de ore bune, fără vreo veste. Alţii primesc veşti proaste – tatăl este intubat şi se aşteaptă eliberarea unui pat de la secţia de terapie intensivă a unui alt spital. Citesc şi recitesc afişul avertizor şi estimez şansele Mamei, judecând după intervalele de sosire a ambulanţelor cu pacienţi. Dacă nu se produce vreun accident grav, cu mulţi răniţi, procedurile standard pentru Mama ar putea fi încheiate în două ore. Nu mă pot abţine să nu mă întreb cum se descurcă cei de la UPU dacă vin mai multe ambulanţe simultan, dat fiind locul  foarte îngust în care pot să parcheze?

Ca să-mi omor timpul, stau de gardă închizând uşa de intrare, care se redeschide îndărătnică  după fiecare persoană care intră sau iese. O închid iar şi iar, ca şi cum această corvoadă ar influenţa tratamentul de care se bucură Mama. Peste vreo oră vine asistentul social şi mă anunţă că Mama  e dusă la radiografie şi, dacă doresc s-o văd, să trec în clădirea alăturată. Îi luaseră sânge pentru analize şi acum aştepta, într-un scaun cu rotile, să-i vină rândul la radiografie. Era foarte palidă, dar calmă. „Trebuie să respectăm procedura” ne  spunem amândouă.  Aştept să iasă din sala de  Raze X, o îmbrăţişez şi apoi revin în sala de aşteptare.

Trec alte două ore şi nu se schimbă aproape nimic. Un domn este anunţat că soţia sa va fi transferată la Institutul Inimii, dar nu se ştie când… Îmi fac curaj  să-l  întreb pe asistentul social dacă ştie ceva de Mama. „I s-au recoltat probe şi aşteptăm rezultatul analizelor.” Buzele mele învineţite şi cuvintele articulate dârdâind trădează că m-a pătruns frigul,  iar  asistentul milos  mă invită să intru în sala de aşteptare pentru bolnavi şi să stau liniştită. De aici văd ambulanţele care aduc pacienţii. O femeie a căzut în timp ce punea perdelele, un muncitor s-a accidentat pe şantier… Slavă Domnului, nu s-a petrecut nici un carambol care să răstoarne ordinea priorităţilor…care or fi ele! În jurul meu aşteaptă oameni care suferiseră accidente ce nu le periclitează viaţa, veniseră aici pe picioarele lor  şi urmează a fi luaţi în primire în funcţie de priorităţi. Alături de mine  un om între două vârste scânceşte ţinându-se de abdomen, dar nimeni nu-l ia în seamă. Un altul ţipă că nu vede deloc, că de azi dimineaţă nu mai vede nimic, dar asistenţii de la recepţie îl somează să tacă.” O fi vreun bolnav mintal…”, îmi  spun eu…Un tânăr rănit la mână aşteaptă  resemnat de câteva ore.

La  fiecare deschidere a uşii glisante, dincolo de care trebuie să fie Mama,  arunc o privire încercând  s-o reperez. Nu ştiu cât timp a trecut, dar trebuie să fie după prânz pentru că asistentul social a ieşit din tură. La un moment dat,  un medic tânăr şi încercănat  mă strigă pe nume. „Mama întreabă de dumneavoastră…” şi mă conduce în spatele uşii glisante. Mama e întinsă pe o targă, i s-a pus o perfuzie şi aşteaptă să iasă rezultatele analizelor de sânge şi urină şi radiografia. Burta o doare încontinuu, de ore bune… Dar rezistă cu stoicism. Nu i se dă niciun calmant. O va vedea şi un chirurg, dar numai după ce vin rezultatele de la laborator. Asta e procedura. Aşteptăm amândouă. Mamei îi e cumplit de sete, dar nu i se dă voie să bea nimic. O asistentă îi umezeşte buzele. Personalul e binevoitor şi săritor, încercând să se ocupe cât mai bine de cele patru – cinci  bolnave care aşteaptă întinse pe paturi. Probabil restul cazurilor fuseseră repartizate şi trimise la destinaţie prin coridorul lung, spre care duce cealaltă uşă a sălii.

Medicul de gardă pică de oboseală. Din când în când iese în sala de aşteptare a bolnavilor spunându-le  : „Nu mai avem tărgi. Nu mai avem cărucioare rulante. Aşteptaţi, vă rog, până se eliberează”.

O mângâi pe Mama şi povestesc cu ea.  E disciplinată şi mă încurajează. „Nu poate fi ceva prea grav”.  Afară se lasă întunericul. Într-un  târziu sosesc şi rezultatele care nu sunt încurajatoare. Ar trebui s-o vadă chirurgul…Dar mai întâi s-a propus o tomografie abdominală. Care nu se poate face aici, din motive birocratice. Şi  chirurgul întârzie…  Disperată, încalc regula de neamestec în procedură şi telefonez soţului meu şi prietenilor medici. Demersurile lor dau rezultate şi apare un medic care ne spune că Mama e suspectă de peritonită şi ar trebui operată de urgenţă…Trebuie să ne dăm acceptul pentru operaţie, pentru a fi transferată la Clinica de Chirurgie.

Seara târziu, în urma intervenţiei chirurgicale, se constată că mama suferise  un infarct mezenteric care i-a fost  fatal…Nu contenesc să mă întreb ce şanse avea dacă nu am fi aşteptat ore în şir la UPU?

Încheiere: Unităţile şi Centrele de Primire Urgenţe (UPU şi CPU) au fost înfiinţate pe baza Legii 95 din 2006, privind reforma sănătăţii. La vremea aceea, în mai multe apariţii televizate, un secretar de stat din ministerul sănătăţii ne asigura că în urma acestei măsuri, triajul cazurilor de urgenţă are loc în unităţi de profil,  dotate cu aparatură adecvată şi personal specializat, utilizându-se în mod optim resursele materiale şi umane şi degrevându-se celelalte unităţi spitaliceşti de sarcina rezolvării urgenţelor. Probabil că reorganizarea serviciilor de urgenţă spitalicească, inspirată de structurile similare care funcţionează în alte ţări, ar da roade şi în România, dacă sistemul sanitar nu ar fi cronic subfinanţat şi nu ar suferi de o acută lipsă de personal. Medicii şi asistentele medicale  pleacă în masă din ţară, din pricina salarizării de mizerie. Chiar şi în aceste condiţii precare, într-o încleştare continuă cu boala şi moartea, cadrele medicale – majoritatea bine pregătite şi devotate –  salvează zi de zi vieţile pacienţilor internaţi de urgenţă. În schimb, pentru bolnavii al căror organism nu poate ţine piept trenării cauzate de lipsa de personal şi de aparatură, de lentoarea deciziilor în ceea ce priveşte procedura (să-i spunem indolenţă?) UPU poate deveni anticamera morţii

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Charlie: (12-12-2011 la 08:23)

    In mod normal triajul se face la clinica de urgenta (emergency room) are este in cadrul spitalului. Deoarece clinica nu are facilitati de radiografie si tografie in caz de voie inseamna ca pacientul trambalat la un spital. In acest fel pierzi timp pretios. Nu este suficient sa aduca cu salvarea la mare viteza. Cand ai pacient grav elrfonezi la spital si-l aduci direct acolo. D-nul Dr. R.Arafat a imbunatatit sistemul de ambulante dar scartaie la clinica. Problema este ca la urgenta la spital este foarte aglomerat si poti sa astepti si acolo. Faptul ca telefonezi din ambulanta ca aduci un pacient foarte bolnav cum ar fi de exemplu in atac de astma imbunatateste sansele ca sa se ocupe de tine imediat cand ajungi la spital. Doctorul sau EMT trebuie sa determine pe masura ce poate cat de urgent este cazul. Mai lipseste o veriga in lantul sistemului de urgenta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Tivadar Mircea: (12-12-2011 la 09:36)

    Eu stiu ceea ce am patit cu istoricul Iambor Petru , care mi-a spus in anul 2003 : aici cine intra iese cu picioarele inainte !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Tania Iancu: (12-12-2011 la 10:18)

    Condoleante, doamna Ghita!
    O explicatie a ceea ce s-a intamplat cu mama dvs. am gasit pe saitul sfatulmedicului.ro:
    „Boala vasculara mezenterica, asa cum mai este numita, reprezinta o cauza destul de rara de prezentare la camera de garda (aproximativ 0,1% din totalul internarilor). In ciuda frecventei relativ mici, diagnosticarea ei este foarte importanta deoarece asociaza o rata mare a mortalitatii. Stabilirea diagnosticului corect de ischemie de artera mezenterica este un lucru anevoios pentru medic deoarece simptomatologia si semnele acesteia sunt nespecifice, difuze si nu de putine ori foarte inselatoare.”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Rodica Eizikovits: (12-12-2011 la 11:08)

    Draga Andrea, nu numai c-ai pierdut-o pe mama, dar ai si ramas cu un asemenea semn de intrebare… Sunt cu sufletul langa tine si te admir pentru puterea de a asterne in cuvinte trauma prin care ai trecut, poate-poate cineva va lua aminte si alte fiice, alte persoane venite cu cei dragi in clipe de disperare vor fi mai norocoase datorita unui sistem mai darnic, ca sansa data, atat cu pacientii cat si cu acele cadre medicale care, in ciuda titlurilor, au ramas oameni.

    Mama sa se odihneasca in pace si, de acolo de unde se afla, sa priveasca cu satisfactie la drumul pe care-l urmeaza continuitorii ei!

    Si pe aceasta cale iti transmit condoleantele tatei si ale mele si iti urezi ca, de acum inainte, sa nu mai stii de necazuri! Iar lumanarile apropiatei sarbatori de Hanuka sa poarte in faclia lor caldura si blandetea spiritului mamei tale!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Andrei Klein: (12-12-2011 la 11:08)

    In vara anului 2011, intr-un accident mi-am pierdut unghia mare de la un picior. Sotia mea Aliza m-a dus cu taxi la Unitatea de Primire Urgenţe, unde prompt s-a intocmit fisa de primire dar am si fost certat ca nu stiu numele tuturor medicamentelor folosite pe catre de durere pe moment le-am uitat. Dupa cca 30 minute de asteptare am fost dus la radiografie dar numai dupa 5 ore am fost introdus in cabinet pentru pansare.
    La fel ca autoarea am citit si am inteles ca prioritatile au urgentele.
    Ce nu am inteles este motivul pentru care nu nimeni nu s-a uitat la piciorul care sangera ( am diabet mentionat in fisa), nimeni nu m-a intrebat daca nu am nevoie de calmant.
    Inainte de plecare unul din medicii cu care am discutat, m-a asigurat ca am avut noroc
    „ deobicei se asteapta si 9 ore”

    Am simtit nevoia sa povestesc experienta mea in care evident viata mea nu a fost pus in pericol, dar nu sunt convins ca o interventie chirurgicala rapida nu ar fii prelungit viata doamnei Szekely Sara, mama autoarei.
    Trebuie sa se faca o analiza urgenta in Unitatile de Primire Urgente pentru ca pacientii sa fie consultati inainte de a face diferite complicatii si sa sufere cat mai putin exact in locul de unde asteapta prim ajutor.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Mike Klein: (13-12-2011 la 10:51)

    Andrea, articolul tau mi-a adus aminte de un film romanesc care deplora starea unitatilor de urgenta din Romania. „Moartea D-lui Lazarescu” a avut success si in Statele Unite pentru ca a abordat subiectul neglijentei medicale care de fapt este un fenomen global. In fiecare profesie sunt greseli, dar greselile medicale sunt grave si in mare masura musamalizate. Daca s-ar tine o statistica mai exacta poate s-ar mai rari aceste greseli fatale. Se poate invata din greseli numai daca aceste greseli sunt scoase la lumina si se pot face imbunatatiri in identificarea circumstantelor care duc la asa multe greseli. Calatoria cu avioane nu mai este pimejdioasa pentru ca fiecare accident este analizat pana cand se afla exact cauza si pe urma se fac imbunatatiri la sistem ca sa nu se mai repete. Statisticile din Statele Unite arata ca anual peste 98,000 de indivizi isi pierd viata datorita greselilor medicale. Intregul sistem medical ar trebui sa fie transformat si sa puna un accent mult mai mare pe studierea greselilor si a face totul posibil pentru a le elimina. Din pacate, spitalele si camerele de urgenta sunt locuri periculoase si de multe ori daunatoare sanatatii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • George Hida: (14-12-2011 la 12:20)

    Andrea, articolul tau imi aminteste de trecerea in nefiinta a soacrei mele, in Bucurestiul anilor 1979, anul in care s-a nascut si baiatul meu cel mare. In dimineata zilei de 19 septembrie 1979. Soacra-mea ne-a sunat devreme dimineata acuzand dureri de cap atroce si o mare greutate in respiratie. Am chemat salvarea care a venit doua ore mai tarziu desi medicul de la dispecerat presupunea ca soacra mea este victima unui atac vascular cerebral. Dar in dimineata de 19 septembrie soacra mea inplinise 60 ani si ambulantele nu se prea inghesuiau sa ia in considerare urgentele celor peste 60 ani, asa ca dupa doua ore, soacra mea care isi cam pierduse cunostinta a fost luata in fine la camera de urgente a spitalului Municipal. Aici a fost dezbracata, i s-au colectat fluidele pentru testele medicale si apoi, ca in cazul lui Sarika, a fost lasata fara asistenta medicala sau supraveghere, in afara de mine si sotia mea, pana cand, intr-un tarziu, in urma scandalului de la camera de urgente provocat de mine si sotia mea, un medic s-a indurat sa o consulte din nou pe bolnava si sa ne anunte nonsalant ca soacra mea este deja in coma profunda. Mult mai tarziu, la un pahar de vorba, acelas medic imi spunea ca interventia medicala in primele doua ore dupa un atac vascular cerebral sant hotaratoare in salvarea bolnavului. Desi abia dupa 6 (sase) ore de la anuntarea atacului medicii s-au hotarat in fine sa actioneze colectand in continuare lichid din zona maduvei spinarii, o operatie dureroasa care mi-a confirmat ca bolnava era nu mai reactiona la durere, neam dat seama si eu si sotia mea ca Soacra mea era in coma profunda organele ei de simt fiind deja blocate. binenteles ca dupa inca o ora au intubat-o si au dus-o la una din camerele de reanimare.
    Soacra mea a stat 4 saptamani in coma profunda. Desi nu ni se permitea sa asistam bolnavii in coma in camerele de reanimare, eu am reusit sa ma strecor zilnic si sa impart in dreapta si in stanga cadour si bani ca sa fiu sigur ca fiecare cadru medical din fiecare tura se va ocupa de bolnava. Incercam sa vorbim cu ea, ii citeam urmaream sa observam fiecare tremurare de pleoape or sunete, dar in zadar. Soacra mea fusese intubata din prima zi, era spalata zilnic si era hranita artificial. I-am rugat cu lacrimi in ochi pe fiecare technician, doctor sau asistent medical sa ne dea de veste daca cumva s-a schimbat ceva in starea bolnavei.
    4 saptamani mai tarziu, am ajuns la spital la 6 dimineata si am gasit patul ei gol. Mi s-a spus ca au gasit-o fara suflare au determinat ca ar fi murit la ora 5 in acea dimineata asa ca au imachetat-o si au trimis-o la morga. Mult mai tarziu o femeie de serviciu ne-a spus ca in respectiva dimineata soacra mea si-a revenit si a ridicat o mana parca cerand ajutor. Femeia s-a apropiat de ea, i-a vazut lacrimile din ochi si a alergat sa anunte personalul care raspundea de secotrul respectiv. O jumatate de ora mai tarziu, cand in fine a gasit-o pe sora care dormise in alta parte si nimeni nu stia unde, aceasta a venit si a anuntat doctorul de serviciu care a constatat decesul.

    Eu am acum 65 ani. Am trecut si eu prin urgente, ultima oara avand un cheag de sange pe cale sa-mi blocheze una din camerele inimii. Sotia m-a dus la spital unde m-au luat imediat, m-au testat, m-au internat si m-au intremat. In doua zile. In cele doua zile cat am stat in spital la fiecare 10 minute aparea pe usa un asistent sau o sora, sau doctorul de serviciu. Daca eram treaz vorbeau putin cu mine imi adreseau cateva intrebari, imi controlau pulsul, tensiunea arteriala si cantitate de oxigen in sange, desi eram monitorizat la un apart complex unde ecranul afisa in fiecare moment valorile vitale colectate de senzorii lipiti pe piept, pe gat si pe picioare. Desi ne anuntat de noi a aparut si medicul meu de familie care mi-a spus ce s-a intamplat si mai tarziu, dupa internare m-a tratat si continua sa ma trateze ambulatoriu.
    De la el si de la unul din medicii de serviciu am aflat ca 90% din cei ajunsi la urgenta nu prezinta simptomele unui atac de inima sau atac vascular cerbral. Cu toate acestea, chiar stiind de la bun inceput ca durerile din piept sa de cap sant mai degraba cauzate de derajamente de natura digestiva urinara sau de alta natura, ii trateaza pe bolanvi indiferent de varsta ca si cum ar fi o urgenta adevarata si ca viata omului ar fi periclitata. La fel cum ii trateaza pentru uriticarii sau infectii superficiale urinare.
    Aici, in America, costul asigurarii si ingrijirii medicale este destul de mare si noi platim din greu ca sa avem si sa pastram aceasta asigurare si ingrijire. Dar face!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Charlie: (18-12-2011 la 20:18)

    D-le Hida! Sunt si eu in Statele Unite si cunosc sistemul medical.Argumentul cel mai puternic este noi in Romania castigam foarte putin si nu putem sa fim asa dedicati. Totusi exista ceva care se numeste juramantul lui Hipocrates pe care fiecare doctor il face independent de cat castiga. Este ceva in plus: nepasarea fata de oameni in varsta! In SUA poti sa faci proces de „malpractice”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Wanda Lucaciu: (18-12-2011 la 22:24)

    Si eu locuiesc in Statele Unite, la Los Angeles. Oamenii care nu au asigurare de sanatate se pot duce la urgenta la Los Angeles County General Hospital asociat cu University of Southern California. Se sta in sala de asteptare ore si ore pina cineva se incumeta sa vada pacientul. Acum citva timp, o femeie in sala de urgenta astepta sa fie vazuta de doctor . Erau multi in sala de asteptare si citiva oameni au observat ca aceasta femeie s-a prabusit. Nimeni nu s-a uitat la ea sa vada de ce a cazut, nimeni nu a spus nimic surorilor si dupa citeva ore, staff-ul s-a sezizat, dar era un “pic” prea tirziu… femeia murise

    America unde totul este grozav si citeodata (chiar de mai multe ori) nu este asa o grozavie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.208.189