Reflecţiile de mai jos mi-au fost inspirate, mărturisesc, de iniţiativa unei reviste literare care a avut curajul de a propune o anchetă referitoare la o anumită stare de degradare morală caracteristică din nefericire pentru noi toţi, societăţii contemporane.
Mai precis, redactorii revistei respective- majoritatea scriitori consacraţi, aparţinînd generaţiilor anterioare- şi-au pus întrebarea dacă se poate face o parelelă între proletcultism, pe de o parte, şi această dispută prezentă dintre comerţul cu fantasme erotice şi arta autentică, pe de altă parte. Personal consider că nu şi voi încerca să argumentez pe scurt de ce.
Proletcultismul, după cum se ştie, a avut o componentă determinantă de natură politică urmînd o linie net partinică şi în fond demagogică. Reprezentanţii proletcultismului au servit nu atît ‘cultura de masă’ ci în special interesele nomenclaturii comuniste, la început ale celei din exterior şi în final ale celei autohtone. Artiştii agreaţi de comunişti, scriitorii îndeosebi deţineau un prestigiu destul de ridicat şi o poziţie socială mult mai avantajoasă în raport cu situaţia actuală. Dar aceste avantaje se plăteau printr-o anumită obedienţă faţă de structurile statului şi evident, faţă de directivele de partid. De cealaltă parte, nomenclatura comunistă îşi aservise cultura deoarece avea nevoie de o imagine pozitivă pe care să o proiecteze în special în afara ţării pentru a-şi întări propriul prestigiu internaţional.
În profund contrast, astăzi asistăm la o luptă dramatică a artiştilor şi implicit, a artei pentru supravieţuire în condiţiile economiei de piaţă cînd statul nu mai subvenţionează aproape deloc cultura. Soluţia care a rămas ar fi sponsorizarea de către instituţii şi persoane particulare însă deocamdată nu s-a pus la punct o lege a sponsorizării, pe de o parte, iar pe de altă parte nici legea drepturilor de autor nu se aplică aşa cum ar trebui în toate cazurile. Artiştii au devenit în mod evident una dintre cele mai vulnerabile categorii sociale fiind primii sacrificaţi şi cînd se repartizează bugetul ministerelor şi cînd vine vorba despre pensii, asistenţă medicală, protecţie socială, ş.a.m.d.
Singura lor şansă de a cîştiga un salariu decent dar foarte muncit a venit dinspre trusturile media unde şi-au găsit temporar un loc de muncă şi scriitorii reprofilaţi pe gazetărie şi actorii de teatru şi film transformaţi în prezentatori Tv – atunci cînd nu joacă în spoturi publicitare- şi pictorii convertiţi la scenografie- atunci cînd nu fotografiază nuduri pentru revistele de profil- şi absolvenţii de Conservator transformaţi în regizori muzicali pentru emisiuni de divertisment iar exemplele pot continua…
De această dată avem de a face cu politica economică a intreprinderilor private care se axează în mod necesar pe maximizarea profitului. Industria divertismentului din România nu funcţionează la parametri de vîrf -în present- dar şi-a însuşit deja principiile de bază importate din ţările dezvoltate. Or, în societatea de consum divertismentul se bazează pe căutarea (sau chiar simularea!) SENZAŢIONALULUI care să captiveze publicul, să crească audienţa şi, evident, încasările. Arta nu interesează decît un public restrîns, chiar specializat; în schimb INSOLITUL atrage mulţimea. Iar publicitatea vedetelor mass-mediei se întreţine prin… scandaluri mai mult sau mai puţin provocate de înseşi firmele respective.
Aşadar, clişeul “tinerilor furioşi” nu mi se pare relevant în acest caz. O explicaţie în privinţa depăşirii tabuurilor ar putea fi aceea că tinerii creatori s-au axat în viziunile lor pe imaginea “omului de pe stradă”, omul obişnuit care nu vorbeşte întotdeauna elegant şi nu se comportă mereu la cele mai de dorit standarde de educaţie şi de moralitate. A fost, dacă doriţi, o reacţie de protest faţă de prototipul “omului nou” impus de cenzura comunistă.
Foarte important însă este ca personajul literar, personajul artistic în genere să rămînă unul CREDIBIL.
Îmi amintesc dezamăgirea profundă pe care mi-a produs-o (nu numai mie) ecranizarea după Marin Preda- Cel mai iubit dintre pămînteni. A fost unul dintre primele filme de după ’90, regizat de cineva cu experienţă dar care a însemnat -cel puţin în memoria mea afectivă- un eşec estetic. În special scena violului homosexual (Mircea Albulescu şi Ştefan Iordache- doi ‘monştri sacri’ ai teatrului românesc). Cred că i s-a acordat o amploare exagerată, nelalocul ei… Nu mi s-a părut că ar potenţa în nici un fel valoarea jocului actorilor sau a cărţii. Mi-a lăsat o senzaţie de greaţă nu de indignare, nu de revoltă cum ar fi fost probabil, cazul! Aşa cum scriam mai sus, credibilitatea nu trebuie să sufere din pricina excesului de vulgaritate. Diferenţa dintre pornografie şi artă poate fi apreciată cu ajutorul a doi parametri principali, aş spune: gradul de vulgaritate al exprimării şi rolul pe care îl are în context- mai exact PONDEREA sa în economia personajului.
După cum se poate lesne observa, excesele au aparţinut în special anilor ‘90. Nu cred că funcţiona nici măcar atunci o cerere de ‘descătuşare’ –sau mai degraba de defulare!- pe măsura ofertei. Desigur, întotdeauna au existat şi artişti care au încercat să atragă atenţia asupra lor prin mijloace nu tocmai “ortodoxe” vrînd să se individualizeze cumva, să îşi creeze o “marcă”, o amprentă stilistică aptă să îi distingă în mulţime… Totuşi, în anii 2000 apele au început să se limpezească iar valorile se cern de la sine. Nu mă gîndesc neapărat la domeniul artistic ci la viaţa socială în ansamblul ei!
Astăzi, la începutul secolului XXI se pun bazele unui nou echilibru, ale unei stabilităţi geo-politice şi social-culturale astfel încît distincţia dintre valoarea autentică şi non-valoare are şansa să devină mult mai clară pentru toată lumea, protagonişti şi public deopotrivă iar condiţiile istorice deţin o influenţă semnificativă în acest proces de decantare. Să nu uităm, se spune că Revoluţia franceză a generat o perioadă de haos de vreo cincizeci de ani…