Continuare din numarul trecut
Pe carari de munte
In ziua ce urmeaza, de la Pisang la Manang (3540 m), calea ne poarta pe un taram de o frumusete stranie. Trecem printre piscurile acoperite de ghetari si zapada ale Annapurnei. A fost o drumetie sprancenata de 8 ore, dar cu siguranta cea mai desfatatoare de pana acum. In mica asezare Braka ma opresc pentru cateva minute cu Marius si Dan si cumparam de la o brutarie un corn cald cu crema dulce, placinta cu mere si tort de ciocolata pe care le mancam asezati la marginea drumului. Un caine mare si bun sta tolanit la soare si ne priveste, probabil ii e si lui pofta de un pic de placinta. Ma duc langa el si ii intind o bucata. Se uita la mine cu ochi mari si duiosi, o miroase fara interes si nu o manaca, nefiind probabil obisnuit cu astfel de fineturi. Fiecare satuc are cainii lui, toti blanzi si prietenosi.
In apropiere de Manang intram pe un platou ravasit de vanturi aspre si reci. Turme izolate de iaci pasc netulburate iar un calaret cu trasaturi mongoloide trece in galop pe langa noi. Imi aduc aminte de povestile pe care le citeam cand eram copil, despre stepele vantoase ale Mongoliei, traversate in galop de calareti cu caciuli de blana ce se pierdeau in departari. Desi Mongolia e atat de departe, imaginea din fata ochilor imi evoca acele povestiri si se suprapune cu imaginatia mea de copil ce traia cu intensitate in povestile fantastice pe care le citea.
Ca sa ne mai omoram timpul, Marius propune in gluma sa compunem un imn al iacului. Incep:
Marius
Imnul Iacului
Iacul paste flescait
In decorul linistit.
Iacule, Maria Ta,
Ce ti-as trage o nuia!
Dar cum Marius se grabeste sa protesteze, nefiind de acord cu violenta fizica – hi, hi!, nici eu nu sunt, dar a fost singura rima ce mi-a venit in graba – o iau de la capat:
Cami
Imnul Iacului
Iacul paste flescait
In decorul linistit.
Iacule, Maria Ta,
Toata ziua ai manca!
Mare esti, cu blana deasa
Nimeni n-ar putea s-o teasa.
Esti urat, dar mi-esti simpatic
Caci esti tare enigmatic.
Iacule incornorat
Ce traiesti insingurat,
Ici in munti esti domnitor
Peste tot stapanitor!
[..]
In Manang ramanem doua nopti, pentru aclimatizare. Suntem cazati la Yeti Hotel si minune!, camera mea are baia proprie. Dupa conditiile de pana acum mi se pare ca stam intr-un hotel de lux. Am facut si dus cu apa calda, aproape fierbinte, si mi-am spalat si cateva haine, imbacsite de praful drumului.
Adi
Sala de mese se gaseste la etajul doi si e cald inauntru, caci in bucatarie arde foc de lemne. Au aici cappuccino, care spre surprinderea mea, e chiar foarte bun. Stau singura la o masa si scriu iar din cand in cand imi pierd privirea in departari, acolo unde domnesc muntii peste cele pamantesti. In geamuri se aude batand vantul pustiului. Un baiat nepalez matura pe jos si ingana un cantecel local. E o pace adanca si liniste pura in jur, ca si cand roata timpului s-ar fi oprit si nimic nu are importanta decat locul acesta si clipa prezenta. Cine sunt eu cea adevarata? Persoana ce acolo departe, in lumea in care imi duc existenta, traieste in centrifuga nestavilita a civilizatiei mereu grabite, sau fiinta de aici si acum, in sufletul careia si-a facut loc tihna si serenitatea? In viata mea de pe celalalt taram traiesc putin, in faramele de timp in care reusesc sa ma caut, sa ma regasesc si sa-mi pun intrebari. Pe taramul acesta m-am reintalnit cu mine insami, m-am privit adanc in ochi si am zambit. M-am oprit din goana si fara tagada, simt ca exist. Acum si aici sunt doar eu, cea reala si limpede, prinsa in aceasta secunda imaculata a infinitul temporal.
[..]
In dimineata urmatoare urcam cu totii pana la 4000 de metri in jurul Manangului, pentru aclimatizare. Dan culege trei flori de colt si mi le daruieste. Le pun la presat in buzunarasul carnetelului meu drag si le voi pastra ca amintire a muntilor Himalayei pe care am avut privilegiul sa ii strabat.
Noaptea urmatoare o petrecem in Yak Kharta, la 4020 de metri altitudine. In acest loc friguros si neprietenos locuiesc vreo 20-30 de suflete. Singura sursa aparenta de apa a asezarii e un furtun slinos in mijlocul drumului, din care tasneste continuu apa rece ca gheata. Viata se scurge greu, fara ornamente, aici in creierii pustii ai muntilor. Un copilas de vreo 2 anisori, foarte murdar si infofolit se juca cu o periuta de dinti pe singura ulita a satului. Familia lui locuieste intr-un cort mizer, asezat intre doua case. Marius a cumparat de la singura pravalie a satului un pachetel de biscuiti si i l-a oferit copilasului cu periuta de dinti. Acesta s-a bucurat tare mult de cadoul primit si a alergat imediat in cortul lui sa il arate parintilor. A iesit de acolo insotit de un ghemotoc si mai mic si la fel de murdar, probabil fratiorul lui. De la aceeasi pravalie am cumparat doua batoane de ciocolata pe care le-am impartit cu cativa din grup, anuntandu-le vesela: “Uitati niste ciocolata expirata din Martie!” Dupa care am mancat bucata mea cu mare pofta. De unde la inceputul calatoriei ma uitam cu grija pe toate aceste mici produse cumparate in cale daca sunt sau nu in termenul de garantie si am refuzat sa cumpar o ciocolata ce expira in Octombrie 2011, luna in care ne aflam, acum imi arunc ochii pe data de expirare mai mult din curiozitate, caci putin imi mai pasa. E o alta lume, o alta existenta aici.
Guest House in Yak Kharta, 4,020m
E foarte frig la aceasta inaltime. Desigur, camerele nu sunt incalzite si trebuie sa ne imbracam gros, cu multiple straturi de haine. Sala de mese e o incapere spatioasa cu ferestre pe trei laturi. Soarele bate in ele si e singurul loc in care pentru cateva ore este cald si bine. Un mic difuzor e agatat deasupra usii ce da in bucatarie si uimitor, din ea se scurg ritmuri vestice moderne. Un tanar cu dinti surprinzator de albi si cercei de metal in ambele urechi ne zambeste larg din cadrul usii, incantat de muzica pe care ne-o poate oferi aici. Ne priveste intens, cu simpatie si curiozitate. Ozzy fotografiaza amuzat o tulpina firava de marijuana pusa la crescut intr-o cutie mare de conserva. Il intreb pe baiatul cu muzica daca o creste ca sa o fumeze dar el se hlizeste si imi raspunde prin semne ca nu.
Ne distram tare mult cu Ozzy. E un spirit vesel si liber, mereu pus pe şotii. Cateodata rad de ma doare burta la glumele lui. La un moment dat cineva intreaba unde e Ganga, ghidul nostru. Ozzy raspunde pe data: “Ganga si-a luat Nissan-ul si-a plecat!” (Nishan, numele celuilalt ghid al nostru se pronunta la fel cu marca masinilor Nissan). A fost mare veselie in grupul nostru.
Inainte de a trece pasul: eu si un calut de treaba
In ziua urmatoare ajungem in trei ore in Thorong Pedi, ultimul popas inainte de trecerea pasului. Suntem aici la 4540 de metri altitudine. Locul e suprapopulat cu turisti care vor traversa a doua zi, ca si noi, punctul cel mai inalt al acestui traseu: Pasul Thorong-La, aflat la 5416 de metri inaltime. Simt importanta si solemnitatea acestor ore inainte de hopul cel mare. Sunt foarte ostenita si de-abia astept sa se sfarseasca urcusul care m-a drenat de puteri atatea zile in sir.
Ma culc imbracata cu doua straturi de haine, astfel incat la trezire sa-l adaug pe al treilea si sa o pornesc la drum fara alte artificii sau pasi intermediari. Noaptea e scurta, ne trezim la 3 si jumatate dimineata, naclaiti si cu mintea goala de oboseala. E foarte frig si un negru desavarsit. Purtam cu totii pe frunte lampi ce clipesc in noapte ca niste mici licurici. In recele aspru al intunericului incepem sa urcam din greu peretele stancos la adapostul caruia isi duce marunta existenta asezarea care ne-a gazduit pentru cateva ore. Sunt din start coplesita de o extenuare ce ma apasa ca plumbul. E o senzatie traita, prea bine cunoscuta tuturor celulelor corpului meu de anul trecut cand am urcat muntele Kilimanjaro. Sunt furioasa pe mine si in halucinatia oboselii ma intreb continuu, obsesiv, de ce ma supun singura unor astfel de experiente, unor astfel de dificultati de-a dreptul inutile. In lumea mea, lasata departe, altii stau la caldura acum, se desfata in paturi moi si calde, se afla la o cafea cu prietenii, sau intr-un birou curat in fata unui calculator. Mie ce mi-a trebuit? Ce imi trebuie mereu? De ce simt nevoia constanta de astfel de trairi vii, de ce ma roade dorinta de a pleca in lumi indepartate, de a experimenta senzatii pe care putini isi doresc sa le traiasca, de a-mi sfida limitele si a le impinge la extrem? “Uita-te la tine acum”, imi spun cu naduf. “De-abia te tarasti, de-abia mai respiri, esti intepenita de frig si iti tremura picioarele. E vina ta, asta ai vrut, meriti toata suferinta, tot chinul pe care il traiesti acum! Asa-ti trebuie!” Si-mi raspund singura, cu mintea invalmasita de ganduri sleite: “E ultima data! Promit. Promit. Promit.”
In apropiere de pas
Dan merge mereu langa mine si ma linisteste din cand in cand: “Usor, Cami. Nu trebuie sa ne grabim. Sunt aici cu tine, cand om ajunge, om ajunge, nu e nici o graba.”
La capatul peretelui stancos se iveste o pensiune cladita lateral in munte. E plina de oameni, turisti dorm claie peste gramada pana si in sala de mese. Marius si Dan incep sa aiba grija de mine, ma ajuta sa ma despovarez de greutati si imi aduc un ceai fierbinte si dulce de lamaie. Suntem asezati la masa unor cupluri de francezi in varsta. Sunt foarte animati si glumeti si schimbam cateva cuvinte si rasete. Am invatat aici sa nu mai mai mir constatand ca si la 60 de ani poti veni in astfel de locuri, insa vitalitatea lor m-a facut praf. Uita-te la mine, sleita si fara vlaga, si uite-i pe ei plini de viata si cu un tonus de invidiat! Unde mai pui ca mai tarziu, pe traseu, ne-au depasit in tromba, atat barbatii cat si sotiile lor! Si erau plini de voie buna si in verva!
Cand pornim mai departe ma simt mai optimista si mai intremata. E tare dificila pentru mine povara orelor de mers in noapte, insa ea se risipeste brusc la nasterea zorilor. Pe de alta parte, frigul se inteteste pe masura ce urcam. Mainile imi sunt inghetate si imi trag o a doua pereche de manusi cu foarte mare greutate, din cauza degetelor intepenite. Vremea ne este totusi prielnica, cerul este senin si ajungem la pas in jur de ora 8:00 dimineata.
Grupul nostru la Thorong-La Pass (5,416m) Foto: Marius Lihet
Thorong-La Pass, 5416 metri. Iata-ne, in sfarsit, aici. Locul e marcat de o invalmaseala de stegulete de rugaciune (prayer flags), mici bucati de carpa colorata, de forma dreptunghiulara, atarnate de sfori si fluturand in vant. Pe stegulete sunt scrise rugaciuni sau pictate imagini ce vor fi purtate de curenti si duse in lumea zeilor. E o forma traditionala buddhista de a binecuvanta imprejurimile si de a cere divinitatii noroc, fericire, prosperitate si viata lunga pentru locuitorii sai.
In jur, petece albe de zapada ne orbesc privirile. Dan se imbraca in portul traditional romanesc pe care l-a adus de acasa si desfasoara tricolorul. Facem fericiti fotografii cu grupul si cu mormanul de prayer flags. Sunt mandra ca am ajuns si aici si pot sa spun acum, dupa ce iuresul noptii a trecut, ca nu ma voi opri aici. Cu orice ocazie, voi continua sa scotocesc pamantul acesta si departarile lui in cautarea raspunsurilor si a intrebarilor inca neintrebate. Da, e greu. Da, e altfel decat acasa, e de asemenea diferit de indolenta lancezita a vacantelor petrecute intr-o statiune la ocean. Si da, e incomod, adesea neplacut si obositor. Dar atunci, de ce ma simt aici atat de intens fericita? De ce pretuiesc atat de mult fiecare clipa din fiece zi petrecuta in astfel de locuri? De ce aici nu-mi paraseste niciodata fata zambetul acesta mare cat casa? De ce aceasta lumina in ochi? De ce ma simt eu atat de eu? Raspunsul vine singur, si e atat de simplu. Pentru ca aici traiesc cu adevarat. Pentru ca aici exist cu adevarat. Pentru ca traiesc si exist in stare pura, nealterata, fara automatisme si surogate.
Mandria de a fi roman: Dan cu tricolorul la Thorong-La Pass
M-am gandit asa: acasa, pe taramul celalalt, traiesc in “the matrix”. Da-mi o ora si o zi a saptamanii. Iti voi spune imediat unde sunt si ce fac. Mereu la fel, acelasi program predictibil, fara surprize sau mari schimbari. Dimneata, ora 7:30, de luni pana vineri. Suna ceasul. Ora 8:10. Cobor in bucatarie sa pregatesc micul dejun. Ora 8:40. O las pe Stephanie, fetita mea, la scoala. Ora 9:10 – 9:15. Opresc la Tim Horton’s la drive thru si-mi cumpar o cafea. Ora 9:20 – 9:25. Ajung la serviciu. In minutele urmatoare imi deschid calculatorul, apoi laptop-ul, imi verific e-mail-urile. Ora 12:30. Ies in lunch sa imi cumpar ceva de mancare. Ora 5:00 PM. Plec de la serviciu in graba spre casa ca sa ajung sa o iau pe Stephanie de la scoala inainte de ora 6:00 PM. Si asa mai departe. Daca cineva mi-ar scoate creierul as continua sa functionez ca un robot, fiindca tot acest program face parte dintr-un automatism pentru care nu ai nevoie sa gandesti ci doar sa fii. Sa fii, nu sa traiesti. Aceasta este explicatia nevoii de a ma rupe din cand in cand de matricea in care ne sunt fara voie inlantuite existentele. Trebuie sa fug, trebuie sa evadez ca sa simt ca sunt un om liber si ca am viata mea.
Ovi and his own prayer flag
Deunazi imi spunea mama mea ca ei, parintii mei, au vizionat un film despre alpinisti si primele cuceriri ale Everestului. Si ca in film se mentioneaza ca alpinistii sunt niste fiinte foarte egoiste. Nu le pasa de sentimentele si temerile celor dragi, ce raman acasa cu frica in san pentru viata lor, atunci cand ei pleaca sa cucereasca inaltimi imposibile. Am contrazis-o imediat. Eu nu sunt alpinista, eu am urcat doar jumatati de munti, insa ma inchin cu admiratie si veneratie in fata celor care au facut-o pe deplin. Si nu e nici un pic de egoism in asta. I-am spus mamei mele ca sentimentul nu mi-e deloc strain: cei care pleaca sa urce muntii o fac pentru ca altfel nu pot sa traiasca. E o chemare izvorata din adancul fiintei lor darze, o nevoie ce nu le da pace. Sunt foarte constienti de riscurile drumului ales si stiu prea bine ca e cu putinta sa nu se mai intoarca. Si ca acea imbratisare data celor dragi inainte de plecare e posibil sa fie cea din urma. Dar nu pot face altfel, a ramane locului inseamna pentru ei o stingere a cutezantei spiritului, o moarte mai moarte decat trecerea in nefiinta.
– Va urma –