Nu trebuie să fii un foarte inspirat analist politic ca să îţi dai seama că pe scena politică românească se joacă, încă din primele zile de după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, o piesă lugubră pe alocuri, ai cărei principali actori sunt, în primul rând politicienii consacraţi ai ţării, apoi oropsitul şi „blestematul” – după preşedintele Băsescu – popor român, pentru ca din culise să tragă sforile adevăraţii reprezentanţi ai puterii (adică ai fostei Securităţi), adică cei care stabilesc şi dictează de fapt regulile, mai mult sau mai puţin oculte, ale jocului politic la nivel local şi naţional.
Lucrul acesta a devenit din ce în ce mai evident de-a lungul ultimilor ani, şi mai ales după guvernarea CDR din perioada 1997-2000 când – în consens cu faptul că oamenii politici şi, în mai mare măsură, societatea civilă sau încăpăţânat să persiste în grave erori civice de genul controversei privind teoria votului util şi inutil (risipit), sau al compromisului mai puţin compromiţător sau al răului cel mai mic – s-a pus în mişcare mecanismul diabolic care a dus la compromiterea pe termen lung a întregii noastre clase politice şi, odată cu aceasta, la subminarea principiilor şi valorilor democraţiei.
Nu e nimic spectaculos în asta, pentru că toată lumea ştie din lecţiile duminicale de „civism” sau de „profeţii despre trecut” ale lui Brucan că, după 1989 fostul PCR s-a rupt în două (continuăm încă să ne întrebăm la indicaţia cui?), în sensul că jumătate a preluat puterea politică sub oblăduirea directă a FDSN şi, mai apoi, a FSN, PDSR şi actualmente PSD, iar cealaltă jumătate a trecut de partea opoziţiei cu scopul declarat de a compromite definitiv substanţa şi programele politice ale partidelor istorice.
Ceea ce majoritatea dintre noi nu actualizăm însă, este că toate aceste scenarii de culise se petreceau şi se petrec în conformitate cu un plan premeditat, dinainte stabilit şi creionat în cele mai mici amănunte, în spatele uşilor închise ale unor mai mult sau mai puţin dubioase centre de putere oculte, ca într-o silenţioasă partidă de şah, în care fiecare mişcare a unei piese atrage în mod automat o altă mişcare, în vederea unui probabil sah mat care nu se ştie niciodată de unde vine şi pe cine loveşte.
În realitate, pentru cine are ochi de citit printre rânduri şi urechi de auzit printre frânturi de declaraţii politice mai mult sau mai puţin întâmplătoare, este cât se poate de clar că în România de azi, şi mai ales în cea de mâine se prefigurează, în ciuda aparentului pluripartitism şi al respectării regulilor şi valorilor democraţiei, un centru unic al puterii politice, care va acţiona ca un singur şi autoritar braţ de decizie, ale cărui degete obediente şi servile vor fi devenit partidele politice aflate pe scena politică a ţării.
Până acum planul a funcţionat perfect, cel puţin în ce priveşte scoaterea de pe scena parlamentară a ţării a unor partide istorice consacrate şi „neascultătoare”, cum a fost cazul PSDR (topit în actualul PSD), sau cvasianihilarea lor, cum este cazul PNŢCD, care a fost nevoit să devină PPCD pentru a supravieţui atacului concertat al tuturor celor asupra cărora planau sau se simţeau vizaţi (vinovaţi?) de revendicările punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara sau ale Legii lustraţiei. Urmează probabil, în perioada următoare, discreditarea totală a cea mai rămas integru din PNL-ul Brătienilor (şi semne sunt destule că lucrurile merg în această direcţie), pentru ca la viitoarele alegeri să fim puşi în situaţia să legitimăm domnia absolută a fostului FSN (PCR) sub forma bine mascată a unor partide cu coloratură democratică şi solid ancorate în spectrul mişcărilor politice europene.
Este singura explicaţie logică pentru toate eşecurile înregistrate, atât de partidele democratice (istorice), cât şi de societatea civilă, în perioada care a trecut după evenimentele din decembrie 1989, şi care a culminat, în anii din urmă, cu discreditarea totală a oricărei încercări de revigorare morală a societăţii şi a clasei politice româneşti.
Partidele alea istorice s-au dus la vale pentru ca n-au avut oameni de calitate la guvernare. Mi-l aduc si acum aminte de pilda pe Radu Vasile, un individ care nu reusea sa inchege o fraza coerenta in nici una din aparitiile sale televizate si ale carui lenevie si superficialitate erau evidente. Sa mai zic de Victor Ciorbea, pentru care guvernarea parea a fi un nesfarsit si plictisitor simpozion despre neocomunism, criptocomunism, etc etc etc…?
Nu serviciile secrete au facut din Emil Constantinescu un diletant in ale politicii. Sa nu ascundem ineficienta si nepriceperea sub salvatoarea mantie a teoriei conspiratiei.