8 noiembrie, ziua onomastică a tatălui meu Mihail. Deși nu era religios, această zi îl bucura. Provenea dintr-o familie numeroasă, pentru care, aniversările erau mai importante decât numărarea anilor scurși.
De Sfântul Mihail, cei apropiați se întreceau unii pe alții în felicitări, amintindu-și că au un frate, unchi, cumnat, telefonându-i pentru a-i ura sănătate și fericire. Tatăl meu se simțea iubit, apreciat. Un cuvânt, un gest de apropiere îi luminau fața. Cred că toți avem nevoie de acestă atingere, chiar dacă, nu o recunoaștem în mod deschis, și suntem măguliți de atenția acordată de semenii noștri.
În acel an, mai mult ca oricând, au sosit telefoane de felicitare din toate colțurile lumii, mulți nu îl căutaseră de ani de zile.
Urările noastre, din Toronto, ajunse, datorită fusului orar, cu o mică întârziere, au fost cele mai așteptate și dragi sufletului său. Nepotul său, în vârstă de trei ani, a fost primul care i-a cântat, cu inocență: “Să trăiești bunicul meu / Să fii sănătos / Să te țină Dumnezeu / Harnic și voios / Totdeauna să muncești cu spor / Și să ai tot ce îți dorești / Dragă bunicuțul meu.” Mogâldeața cu păr inelat rostise versurile într-o suflare, dornic să încheie, și să o zbughească la joacă. Versurile simple, le învățase de la mine, le țineam minte din copilărie. Cu siguranță, tata își amintea de fetița cârlionțată care declama aceleași versuri cu mulți ani în urmă, pe genunchii săi.
Deși prilej de bucurie, acea zi aducea și tristețe. Era depărtarea geografică. Nu ne puteam îmbrățișa, săruta, așa cum o făceam odinioară. Plecată din România de un an și jumătate, deși petrecusem cu părinții mei șase luni, în Toronto, sufeream încă din cauza despărțirii. Vocea îmi tremura de fiecare dată când vorbeam la telefon, dar mai ales la aniversări. Mă năvăleau amintirile, îmi retrăiam adolescența, iar inima mi se zbătea în piept.
Deși știam că ne vom auzi din nou în curând, ceva nu mă lăsa să închei acea convorbire. Emoționat, tatăl meu mi-a spus “Cristinica, să ai grijă de tine și de ai tăi. Nu te gândi la noi, mama și cu mine ne descurcăm.” Nici un cuvânt despre el însuși, despre sănătatea sa, care, în ultimele luni era alarmantă. Nu se plângea niciodată, nu știam dacă îl durea ceva. A doua zi după convorbirea noastră, a cerut să fie dus la spital. Avea dureri de stomac insuportabile. Operat, optimist după intervenție, vorbea cu mama doar despre noi, despre nepotul său, despre lunile petrecute în Toronto.
Nu știusem nimic despre starea lui, am aflat despre operație abia a doua zi. Era într-o duminecă. Luni, Tata ne părăsise, luând cu el, chipurile celor dragi.
În Toronto, se așterneau frunzele unei toamne târzii.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe tatăl dumneavoastră.
Minunat articol.
Am cunoscut-o numai pe mama dar ea mi-a povestit,
in cele cateva zilele petrecute impreuna,despre
familia voastra ,cat era de unita,am vazut albumul
de fotografii,in care aveai rolul principal.
Dumnezeu sa-i odihneasca pe parintii tai in pace.
Dumnezeu e o treapta pe care o vede doar cel care crede in existenta ei, iar credinta inseamna drum, eliberarea gandului prin framantarile inerente existentei.
Profund mesaj. Multumesc pentru el. Mai facut sa ma gandesc si eu la parintii mei. Dumnezeu sa-ti usureze durerea
Doamnă Voiculescu, eu mărturisesc că nu înțeleg ce spuneți, puteți să explicați într-o română mai simplă ce ați vrut să exprimați?
*** Citesc si recitesc, emotiile si gindurile nu ma parasesc.
Inca nu a trecut un an, de cind m-au parasit parintii, la un interval de 18 zile. Doar 18 zile au
fost despartiti in cei 65 ani de viata comuna.
Si citesc acum, despre alti parinti, minunati.
Cristina draga, ai reusit prin cele doua articole, intii cel despre mama ta si acesta, despre tatal
tau, sa creionezi atit de bine personaltatile lor, realizind impreuna cu tine, tabloul familiei
fericite.
M-am indentificat in articolul tau.
Si eu am avut parte de o familie, despre care spunea mama mea, cu fiecare ocazie : sintem un triolet
fericit.
Iti multumesc.
Paula din / in Haifa
mi-am reamintit de clipele petrecute impreuna