Ce s-a intamplat dupa eliberarea din inchisoare?
Destul de multe, o serie de situatii si evenimente in care m-am gasit, unele din ele lasandu-mi un gust amar despre care as prefera sa nu vorbesc. In orice caz, euforia eliberarii a disparut destul de repede, practic in cateva saptamani.
Ce s-a intamplat de fapt in acelea saptamani?
Mai in gluma, mai in serios, am ajuns la concluzia proverbului ca “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ” Ma refer la atmosfera si mentalitatea de care m-am izbit in acea perioada. Mi-am dat repede seama ca de fapt am fost un naiv, ca lucrurile sunt mult mai complicate, ca notiunile de democratie si libertate – valori pentru care mi-am riscat viata – desi sunt pronuntate la fel in toata lumea si in toate limbile, semnificatia lor este insa inteleasa in mod diferit, de multe ori ajustata la interesele celor care sunt chemati sa le aplice. Numai in cateva saptamani, atmosfera se schimbase brusc, contrastand puternic cu entuziasmul ce a cuprins intreaga tara la aflarea vestii prabusirii dictaturii. Lupta pentru putere, inghesuiala la obtinerea de functii, lipsa unui dialog politic civilizat intre diferitele forte politice, insotite de acuzatii cu sau fara temei, au inceput sa domine scena politica romaneasca, cu consecinte extrem de grave, asa cum cu toti am vazut, pentru procesul de democratizare a tarii.
Poti sa dai cateva exemple in ceea ce te priveste pe tine?
Inainte de a raspunde, as dori sa fac o precizare. Asa cum ti-am spus cand mi-ai solicitat acest interviu, publicitatea nu m-a preocupat niciodata. Nu obisnuiesc deobicei sa vorbesc despre ce am facut sau prin ce am trecut. Intrucat, ne leaga amintirea Citadelei Securitatii din Calea Rahovei, unde am stat in celule alaturate, pentru opozitia nostra fata de de regimul totalitar, nu am putut sa refuz acest interviu, asa cum deobicei o fac. In privinta raspunsului la intrebarea de mai sus: sunt foarte multe exemple pe care le-as putea da, dar ma voi opri doar la urmatoarele, care mi se par mai semnificative.
Astfel, dupa ce am iesit din inchisoare m-am intalnit cu tata, in apartamentul nostru. Era slabit si imbatranit, doar privirea ca deobicei trada vigoare si optimism. Ne-am retras in sufragerie, unde tata mi-a povestit cum, in cursul diminetii de 23 decembrie s-a prezentat la fostul sediu al Comitetului Central unde semnatarii “Scrisorii celor sase” fusesera convocati printr-un comunicat transmis la postul de radio Bucuresti. De asemenea, primise si un telefon acasa in acelasi sens. La sediu s-a intalnit cu Gheorghe Apostol si impreuna s-au dus la sala unde fusesera convocati. Acolo insa un general de securitate nu i-a lasat sa intre afirmand ca in sala se desfasoara o sedinta importanta si ca avea ordin sa nu lase pe nimeni. Apostol a insistat si generalul a anuntat ca au venit Apostol si Raceanu. In acel moment – potrivit lui tata – din sala a strigat cineva: “Sa nu intre, sa nu intre! Nu i-a chemat nimeni! Dati-i afara, dati-i afara imediat”, dupa care usa s-a trantit brusc, lasandu-i pe tatal meu si pe Apostol intr-o stare de soc. In timp ce-mi povestea, cautam sa inteleg sensul celor spuse de el. Practic nu-mi venea sa cred ce aud si, sa fiu sincer, in acele momente cele relatate nu aveau nici un sens pentru mine. In ceea ce-l priveste pe tata, dupa cele intamplate s-a resemnat, retragandu-se in anonimatul in care obisnuia sa traiasca.
In cursul diminetii de 26 decembrie 1989, l-am cautat la telefon pe Silviu Brucan. Nu l-am gasit. Peste cateva minute am primit un telefon de la televiziune, in care cel ce sunase dupa ce i-am confirmat ca sunt Mircea Raceanu m-a intrebat ce doresc sa vorbesc cu Brucan. I-am raspuns ca Brucan este o veche cunostiinta, ca am iesit recent de la inchisoare si ca doream sa stau de vorba cu el. Apoi l-am intrebat cine este? “Alexandru Stark”, s-a recomandat cel in cauza, dupa care a adaugat: “Domnule Raceanu, inainte de toate ar trebui sa va exprimati adeziunea fata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale si programul acestuia” Cele auzite m-au luat prin surprindere. Am replicat: “Nu va inteleg, dl. Stark, Nu inteleg ce vreti sa-mi spuneti”, la care el mi-a explicat: “Este vorba de exprimarea adeziunii fata de Front, fata de Revolutie.Vrem sa stim pozitia dumneavoastra”. Dupa cateva momente de ezitare i-am spus ca probabil nu citise presa din acea dimineata, dupa care i-am inchis telefonul. Aveam in vedere articolul aparut in acea dimineata in “Adevarul” scris de ziaristul Petre Cristea si intitulat “Crezul sfant al poporului roman”, pe baza unei discutii avute cu mine cu o seara inainte si in care afirmam: “in aceste momente este datoria noastra sa actionam cu totii pentru asigurarea unitatii si victoriei revolutiei si prin aceasta eu inteleg, sprijinirea Consiliului Frontului Salvarii Nationale”. Convorbirea cu Stark m-a tulburat, mai ales ca venea dupa cele spuse de tatal meu de modul cum fusese tratat atunci cand fusese convocat de conducerea CFSN. Punerea la indoiala a optiunii mele politice prin solicitarea unor declaratii formale, mi s-a parut atunci ca si astazi, drept aberanta, provocatoare si jignitoare. Ulterior am aflat ca Stark a fost printre cei care – in acelea zile tumultoase – au insistat pe langa Comisia Militara a Televiziunii ca sa se aprobe difuzarea unui comunicat prin care sovieticii sa fie chemati in sprijinul revolutiei. Pentru respectarea adevarului istoric, trebuie sa spun ca, pana la urma, Brucan m-a sunat, si-a exprimat dorinta sa ma vada si mi-a promis ca va reveni in acest sens, dar nu s-a mai tinut de cuvant. Am redat acest exemplu, pentru ca pentru prima data de la data eliberarii, am simtit ca ceva nu e in regula. Ceea ce a urmat insa a fost de natura sa ma lamureasca incotro se indreptau lucrurile in ceea ce ma priveste.
Inca din prima saptamana a lunii ianuarie 1990, avocatii mei – Pastorel Zugravescu si Aurel Zamora – m-au incurajat sa cer rejudecarea procesului in vederea anularii sentintei date de justitia lui Ceausescu. In consecinta, am intocmit un memoriu adresat Procurorului General al Romaniei, Gheorghe Robu, in care dupa ce am explicat motivele cererii mele, am subliniat ca fac acest lucru pornind si de la ideea ca si “justitia trebuie sa recunosca ca in Romania regimul s-a schimbat”. Inainte de a inainta memoriul respectiv m-am consultat si cu un batran avocat, care m-a sfatuit ca inainte de a intreprinde orice actiune, sa ma edific daca intr-adevar regimul din Romania s-a schimbat. In consecinta, i-am solicitat o audienta dlui Teodor Vasiliu, Presedintele Curtii Supreme de Justitie. Acesta dupa ce m-a ascultat cu atentie mi-a spus: “In conditiile schimbarii regimului, rejudecarea procesului va va da, dle Raceanu castig de cauza, suta la suta!” Unul din avocatii mei care ma insotea l-a intrebat: “Dar s-a schimbat regimul?” “Cred ca da”, a raspuns dl.Teodor Vasiliu, dupa care s-a grabit sa adauge “De fapt nu stiu. Normal ar fi trebuit sa se schimbe, dar sa fiu sincer, nu cred ca acest lucru s-a intamplat deocamdata in Romania. De fapt nu stiu ce sa va raspund. Intrebati-i si pe cei de la guvern”. Raspunsul primit a fost pentru mine extrem de semnificativ. Daca o persoana in functia lui avea serioase indoieli cu privire la substanta noului regim, pentru mine asta insemna sa nu ma grabesc cu inaintarea memoriului. Am tinut insa seama de sfatul lui si, in urmatoarele zile, in cadrul unei intrevederi cu Petre Roman, l-am intrebat si pe el. Reactia lui Petre Roman a fost si mai edificatoare. Dupa ce a ascultat intrebarea, a ridicat din maini, semn ca nu stia ce sa-mi raspunda. Dupa cateva clipe l-am intrebat din nou “S-a schimbat?” Petre Roman continua sa ma priveasca, evitand orice raspuns. Imi devenise clar ca schimbarea la care sperasem o data cu sfarsitul anului 1989 – cel putin in ceea ce priveste pe cei din categoria mea, care au optat sa colaboreze cu o democratie occidentala impotriva regimului comunist – nu se produsese inca in Romania. Iar sursa acestei concluzii nu era alta decat primul ministru al tarii. In consecinta, am renuntat la ideea memoriului.
Nu are rost sa mai insist ce s-a intampat dupa acest episod, in urmatoarele luni. Situatia a devenit dramatica dupa ce la 1 mai 1990 am vorbit de la balconul Pietii Universitatii iar pe 6 mai 1990 am participat la manifestarile prilejuite de “Podul de flori de pe Prut”, intre ai carui organizatori m-am numarat, si cand m-am adresat participantilor pe ambele maluri ale Prutului.
La cateva zile dupa aceste evenimente am fost invitat la resedinta insarcinatului cu afaceri a.i. al SUA la Bucuresti, Larry Naper, care m-a rugat sa-i aduc pasaportul meu si al celorlalti membri ai familiei. Cand m-am intalnit cu Larry Naper, acesta mi-a relatat despre discutia cu Silviu Brucan care, vorbind in numele guvernului a propus realizarea unui aranjament care sa duca la plecarea mea, impreuna cu familia, in Statele Unite. A dat, totodata, asigurari ca in ziua in care se va stabili plecarea mea si a familiei mele, la Aeroportul Otopeni vor fi luate masurile necesare de securitate si protectie. A justificat propunerea sa prin dorinta noilor autoritati de la Bucuresti de a inlatura un obstacol in relatiile romano-americane. Cred ca nu este nici un secret ca eu eram acel obstacol. La intrebarea lui Naper daca am adus pasapoartele, i-am dat un raspuns negativ. De asemenea, i-am spus ca nici eu, si nici familia mea nu avem de gand sa parasim Romania, subliniindu-i ca nu mi-am riscat viata ca sa plec din tara, ci sa vad instalata in Romania o societate libera si democratica. Am adaugat, ca in conditiile in care eram cetatean roman, daca guvernul tarii dorea sa ma dea fara, nu avea decat sa mi-o spuna direct si nu prin intermediari. Raspunsul meu l-a descumpanit pe Napper care m-a intrebat ce sa-i comunice dlui Brucan care asteapta un raspuns. I-am replicat ce doreste, dar ca eu nu intentionez sa plec din tara.
Si ce a urmat dupa raspunsul pe care l-ai dat?
Nu cunosc termenii comunicarii facute de Naper lui Brucan. Reactia Bucurestiului nu a intarziat insa. In urmatoarele doua saptamani s-au facut doua atentate la viata mea si a sotiei. Dandu-mi seama ca nu mai puteam pune in pericol situatia familiei, am decis sa plec, ceea ce am si facut, fara insa sa folosesc acea “protectie” promisa cu atata “generozitate” de autoritatile romane. In mai 1998, in cadrul unui interviu dat la TRV1 Silviu Brucan, referindu-se la propunerea facuta lui Larry Naper, a spus motivele reale pentru care a actionat, in numele guvernului de atunci, pentru scoaterea mea din tara. El a afirmat ca i-a spus insarcinatului cu afaceri a.i. al SUA: “Mircea Raceanu a lucrat pentru voi. Este omul vostru, luati-l domnule, pentru ca noi nu putem sa-l folosim”, cu alte cuvinte, convingerele mele si asocierea mea cu Statele Unite nu cadra cu viziunea Bucurestiului de atunci. In schimb, Bucurestiul nu s-a dat in laturi de la folosirea celor care au cooperat cu Moscova, precum generalul Militaru si altii.
Asa am ajuns in Statele Unite. Dupa plecarea mea din tara, in mass-media romana a fost declansata o campanie de denigrare a persoanei mele, care a fost urmata, in decursul anilor, si de alte actiuni impotriva mea.
In ce sens? Ce ai in vedere in mod concret?
O sa dau doar trei exemple si las pe fiecare cititor al interviului sa judece singur.
– La 3 iune 1993, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti la cererea Directiei Procuraturilor Militare din Procuratura Generala a cerut reincarcerarea mea pana la exipirarea pedepsei in anul 2009 pe motivul ca eliberarea mea din decembrie 1989 a fost facuta “fara temei legal”. Cu alte cuvinte, se solicita aplicarea sentintei ce mi-a fost data de regimul comunist si dictatura lui Ceausescu. Dl. Avocat Pastorel Zugravescu mi-a solicitat sa-i transmit o procura pentru a ma reprezenta la proces. La data initierii acestei actiuni ma aflam deja in SUA si eram cetatean american. Nu am dat curs cererii dlui Zugravescu. Nu aveam nici un motiv sa o fac. Fusesem eliberat legal si cu “scuze de rigoare”. I-am comunicat ca nu accept sa ma reprezinte in fata unei instante care “reprezinta mentalitatea unui regim codamnat deja de istorie” si l-am sfatuit sa o ignoram lasand-o “sa fiarba in propriul suc”. De asemenea, am declint sa dau curs cererilor unor ziare si reviste din Romania, printre care Romania Libera, Evenimentul Zilei, Express Magazin, Ora, Cronica Romana, care imi solicitau interviuri in legatura cu actiunea Procuraturii Militare. Le-am spus prietenilor mei romani si americani, care insisteau pentru aceste interviuri, ca refuzul meu pleaca de la faptul ca este o “actiune care vorbeste de la sine”, ca nu eu trebuie sa ma justific si sa ma explic, ci cei care au initiat-o si promovat-o, fiind in ultima instanta “treaba lor si nu a mea”. La Washington s-a apreciat ca actiunea impotriva mea “nu era de natura sa ajute” la imbunatatirea relatiilor romano-americane. Pana la urma la 22 iulie 1993 Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a declarat cauza inchisa recunoscand ca eliberarea mea din inchisoare a fost “corecta”, in sensul ca am fost pus “in mod legal” in libertate in decembrie 1989. Singura intrebare care mi-am pus-o a fost de ce a fost nevoie de toata aceasta tevatura cand autoritatile de la Bucuresti au stiut inca din 22 decembrie 1989 ca fusesem eliberat legal, in fond in numele lor a fost dat acel comunicat la radio si televiziune ca “toti detinutii politici au fost eliberati, inclusiv Mircea Raceanu …” Probabil, cu trecerea timpului – care va permite si accesul la dosarul din iunie-iulie 1993, – se va putea raspunde si la aceasta intrebare.
– La 7 martie 1994, cu ocazia trecerii in rezerva a generalului Gheorghe Diaconescu, seful Directiei de Contraspionaj a Serviciului Roman de Informatii, in seiful lui s-au gasit printre alte documente si dosare si un “dosar operativ” pe care scria “Mircea Raceanu”. La aflarea acestei informatii multi, ca si mine, s-au intrebat, ce pericol prezentam eu pentru procesul democratic din Romania si, mai ales, pentru cine prezentam un pericol in Romania, pentru a justifica mentinerea de catre SRI, in 1994, a unui asemenea dosar operativ? Raspunsul normal ar fi trebuit sa fie: nici unul si pentru nimeni. In realitate, existenta dosarului, constituia un indiciu ca mai erau forte care refuzau, in continuare, sa se impace cu gandul ca Romania trebuia sa rupa definitiv si irevocabil cu fostul regim comunist si mentalitatea acestuia. In ceea ce ma priveste insa, bulgarele o data pornit, continua sa se rostogoleasca.
– La 11 iunie 1999 Procuratura Generala a Romaniei, a facut cunoscut public ca in “urma studierii dosarului meu”, recursul in anulare solicitat “este nefondat”, deoarece, la dosar exista “probe clare si de netagaduit” ale vinovatiei mele si, in consecinta, “pedeapsa ramane in continuare”. Faptul ca un guvern dedicat unei Romanii libere si democratice, angajat, totodata, in procesul de integrare euro-atlantica a putut sa “revalideze sentinta de condamnare la moarte” data de justitia lui Ceausescu unei persoane care a actionat impotriva dictaturii a ridicat serioase semne de intrebare! Intrucat comunicarea procuraturii generale lasa sa se inteleaga ca as fi inaintat un recurs in anulare, la 17 iunie 1999 am dat o declaratie la postul de radio Vocea Americii in care am dezmintit categoric acest lucru subliniind ca “personal nu am inaintat o astfel de cerere Curtii Supreme de Justitie sau Parchetului General”. De asemenea, in urmatoarele zile, am declarat ca nu am declansat si nu intentionam sa declansez vreun proces sau vreo campanie in legatura cu “reabilitarea mea”, deoarece, termenul de “reabilitare” imi “suna straniu in urechi”, in conditiile in care eu nu ma simteam vinovat, ci dimpotriva, cu constiinta impacata ca am procedat corect opunandu-ma unui regim totalitar, subliniind, totodata, ca anularea sau mentinerea sentintei ce mi-a fost data de regimul comunist apartine, in intregime, Bucurestiului. Aceasta a fost pozitia mea de principiu. Nici astazi nu cunosc despre ce recurs in anulare a fost vorba in comunicarea procuraturii generale.
Dupa cum vezi exemplele mentionate confirma pe deplin concluzia la care am ajuns, inca in ianuarie 1989, dupa intrevederea cu Petre Roman.
(va urma)
Cred ca spionii sov-rusi au pus mina pe putere in ROMANIA. Multumesc lui MIRCEA pentru adevarul exprimat. S.H