caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

De vorba cu Mircea Raceanu (II)

de (1-7-2004)

Revenind la interogatorii, faptul ca eu taceam de multe ori, i-a iritat constant pe anchetatori care nu contineau sa ma ameninte, aproape zilnic, cu pedeapsa capitala, cu faptul ca sotia va fi si ea arestata, ceea ce s-a si intamplat, fiind retinuta de cateva ori, in celule din Calea Rahovei, sau ca Andrei, baiatul meu care avea atunci 11 ani, urma sa fie dat la un orfelinat, cu alte cuvinte mi s-a apleca tortura psihica. In momentele de mare tensiune, colonelul Patru Murariu, nu o data ma ameninta ridicand vocea: “O sa vorbesti, pana la urma o sa vorbesti! Toti au vorbit! Nimeni nu a resistat aici!” Trebuie sa recunosc ca aici a avut perfecta dreptate. Pana la urma am vorbit, raspunzand la intrebarile lor, nu din proprie initiativa si spunandu-le numai ceea ce am vrut si ceea ce am fost convins ca le-ar place sa auda, ceea ce nu a insemant automat si adevarul.
Astfel, in timpul interogatoriilor care au durat zilnic, ore in sir, dimineata si dupa amiaza, uneori fiind scos si noaptea, m-au bombardat in legatura cu colaborarea mea cu partea americana – de la recrutare pana la informatiile transmise – despre persoane pe care le cunosteam ca ar desfasura o activitate ostila regimului, despre relatiile tatalui meu Grigore Raceanu cu fostii ilegalisti si alte probleme. De fiecare data mi se sublinia ca o atitudine de cooperare din partea mea in problemele mentionate urma sa-mi “usureze substantial” situatia in care ma aflam. N-am muscat din momeala! Le-am spus – asa cum am afirmat mai sus – numai ceea ce am vrut sau ceea ce au vrut ei sa auda. De exemplu, in chestiunea recrutarii le-am relatat o poveste cand si cum s-a produs recrutarea, introducand un personaj fictiv pe numele de Tom Harvey, care chipurile m-a recrutat si mi-a dirijat “activitatea de tradare”. Cand le-am spus de Tom Harvey, principalul meu anchetator mi-a pus imediat sa scriu o declaratie amanuntita afirmand “incerca sa scrii precum ai scrie un scenariu de film” M-am conformat cererii lui si, in decurs de cateva zile, am scris intr-adevar un scenariu de film. Apoi, saptamani intregi am asteptat cu teama ca voi fi contrazis de ancheta, in legatura cu cele scrise. Pana la urma, spre surprinderea mea, declaratia a fost luata drept realitate, dovada ca la proces, in cadrul rechizitoriului, Procurorul militar colonelul de justitie Mihai Muresan, a descris cu lux de amanunte relatia mea cu Tom Harvey. De asemenea, in luna mai 1990 cand Silviu Brucan s-a prezentat la Ambasada SUA si a solicitat spriljinul partii americane ca sa fiu scos din tara, doarece, cum a afirmat el “eram omul lor” a adus ca argument privind activitatea mea in favoarea SUA, relatia mea cu Tom Harvey. Mi-am imaginat atunci reactia de nedumirire ce s-a asternut probabil pe fata celor care au citit la Washington comunicarea transmisa de ambasada SUA la Bucuresti, dupa convorbirea avuta cu Silviu Brucan, deoarce, numele de Tom Harvey nu le spunea absolut nimic. Si nici nu putea, pentru ca Tom Harvey a fost si ramane produsul imaginatiei mele. Faptul ca organul de ancheta al Securitatii, procuratura militara si Silviu Brucan l-au acceptat pe Tom Harvey, fara rezerve, asta deja nu a mai fost problema mea.
A existat, de asemenea, o categorie de informatii pe care de la inceput, mi-am propus sa nu le divulg, indiferent de tratamentul la care urma sa fiu supus in timpul interogatoriilor, cu alte cuvinte sa nu dau dovada de slabiciune si sa nu cedez presiunilor anchetei. Astfel, in ciuda amenintarilor permanente, dar si a promisiunilor privind imbunatairea situatiei in care ma aflam, nu am divulgat nici un nume de persoane ostile dictaturii sau implicate in activitati impotriva acesteia. De asemenea, am refuzat categoric sa implic pe cineva in cazul meu, desi de cateva ori am fost pus in situatii extreme. Am fost mereu constient ca un singur cuvant, o singura aluzie din partea mea, ar fi pus in pericol soarta acestor oameni si a familiilor lor. De asemenea, nu am divulgat ce stiam despre actiunea grupului initiat de Apostol.
In momentul arestarii am crezut ca aceasta a fost determinata de discutia avuta cu tatal meu in seara zilei din 30 ianuarie, fiind convins ca fusese inregistrata de securitate. Intrucat, ancheta s-a concentart de la inceput exclusiv asupra materialului gasit asupra mea, am decis sa recunosc colaborarea mea cu americanii si sa nu fac nici un fel referiri la grupul lui Apostol. Cu trecerea timpului, mi-am dat seama ca ancheta nu stia nimic despre intalnirea cu tatal meu. Candva, in luna martie, brusc ancheta s-a concentart asupra relatiilor tatalui meu cu fostii ilegalisti. Imediat m-am gandit ca actiunea grupului a fost depistata. Fiind intr-o izolare totala nu am stiut ca scrisorea de protest, cunoscuta azi ca “Scrisoarea celor sase“ a fost de fapt facuta public. Am aflat despre acest lucru abia la mijlocul lunii octombrie, de la fiica mea Oana, careia, impreuna cu sotia, dupa ce fusesem deja condamnat, li s-a permis sa ma viziteze la Rahova. In privinta tatalui meu, le-am spus anchetatorilor ca acesta era o persoana in varsta, peste 80 de ani, extrem de retrasa, care majoritatea timpului isi petrecea in satul sau natal Cojocna de langa Cluj-Napoca si ca nu eram la curent cu relatiile pe care le avea. De asemenea, desi s-au interesat de relatiile mele cu unii ilegalisti, mentionand in acest sens numele lui Apostol si Brucan, le-am spus ca desi ii cunosc personal, nu am intretinut niciodata relatii aproiate cu ei, desi legatura lui Apostol cu tatal meu s-a facut prin mine, candva in luna octombrie 1988. Dupa cateva saptamani de interogatorii in care eu am continuat sa neg legatura cu persoanle respective, spre surprinderea mea, subiectul a fost abandonat de ancheta. Abia candva in anii ’90, cand am citit cele scrise intr-o carte de catre fostul meu principal anchetator, care afirma ca eu habar nu am avut de actiunea grupului Apostol, am inteles de ce a fost abandonata pana la urma ancheta privind acest subiect.
Cum am afirmat la inceputul interviului, gasirea materialului asupra mea mi-a atras de la inceput acuzarea de tradare si, in final, condamnarea la pedeapsa capitala. Insa la data aresatrii eram si in posesia informatiei cu privire la actiunea grupului Apostol, desi nu stiam exact forma pe care urma sa o imbrace protestul si nici cine il va semna. Stiam insa ca se lucra la un protest si, de asemenea, nume a peste zece persoane, unele din ele care fusesera deja abordate iar altele avute in vedere a fi contactate. Cunoscand obsesia lui Ceausescu pentru putere si teama de a fi confruntat, eram constient ca aceasta informatie prezenta un interes deosebit pentru dictator si Securitate. M-am aflat astfel in fata unei dileme! Sa aleg intre propria-mi constiinta care imi dicta sa pasterz o tacere de mormant asupra actiunii grupului Apostol, sau divulgarea ei, care fara indoiala mi-ar fi “usurat substantial soarta”, ne fiind exclusa si posibilitatea ca in schimbul unei astfel de informatii sa obtin pana la urma, cine stie, chiar libertatea. Difuzarea “Scrisorii celor sase”, la 10 martie 1989, la posturile straine de radio, sta marturie optiunii mele.
In cadrul interogatoriilor au fost si momente, desi foarte rare, cand intrebarile anchetatorilor ma faceau sa zambesc in sinea mea. Astfel, in timpul unui inerogatoriu, am fost intrebat ce instructiuni am primit de la Tom Harvey in privinta exercitiilor de gimnastica pe care le faceam, in celula, in fiecare dimineata. “Ai fost instruit sa le faci? A facut parte din instructajul primit in cazul in care vei fi arestat si inchis? Dece nu vrei sa recunosti si sa ne spui adevarul?” Intr-adevar, zilnic faceam cateva exercitii de gimnastica, la inceput 10-15 minute iar apoi pana la o jumatate de ora. Am negat ideea unor instructiuni spunandu-le ca am vazut destule filme si am citti destule carti din care rezulta ca exercitiile de gimnastica se impuneau in situatia celei in care ma aflam, un regim de totala izolare si petrecandu-mi zilnic timpul intre lungile anchete si patru pereti ai celulei nr.9. Nu cred ca m-au crezut, pentru ca, din cand in cand, anchetatorii au reluat acest subiect.
In incheierea acestei intrebari, trebuie sa recunosc ca desi au trecut cinsprezece ani, nici astazi nu pot sa uit momentele de confruntare si de tensiune, de umilinta si de disperare, uneori de cosmar prin care am trecut in timpul anchetei in primavara, vara si toamna anului 1989. Am spus toamana, deoarece dupa ce am fost condamnat, ancheta a inceput din nou, tot cu aceeasi intensitate ca si inaite de proces.

Care a fost in fond relatia cu americanii?

Nu obisnuiesc sa discut sau sa dau detalii in legatura cu aceasta problema. Pot sa spun doar ca, atunci cand am ajuns la concluzia ca trebuie sa fac ceva pentru a ma confrunta cu sistemul, am luat hotararea sa folosesc pozitia si posibilitatile pe care le aveam, in directia subminarii regimului totalitar, fiind constient si asumandu-mi, totodata, riscurile de rigoare. De asemenea, am fost intotdeauna de parere ca, daca cineva nu era de acord cu sistemul, fiind decis – asa cum am fost eu – sa faca ceva impotriva acestuia, atunci trebuia sa actioneze din interior pentru subminarea lui, fiecare folosind in acest scop mijloacele si caile avute la dispozitie. Prin asta nu doresc, sub nici o forma, sa minimalizez contributia celor care au decis sa plece din tara si sa duca lupta impotriva dictaturii din afara. In ceea ce ma priveste am respins o astfel de optiune. De altfel, n-am intentionat niciodata sa plec din tara. In situatia in care ma aflam, o asociere cu o democratie occidentala, in cazul meu Statele Unite, angajata direct in lupta impotriva “Imperiului raului”, cum a definit fostul presedinte Ronald Reagan, recent decedat, sistemul comunist, a fost solutia cea mai buna pentru mine. Personal, intodeauna am sustinut teza ca Ceausescu, in ultima instanta, n-a fost decat un produs al sistemului comunist si, in consecinta, cu sau fara el, sistemul trebuia inlaturat. In acelasi timp, doresc sa precizez ca asocierea si colaborarea mea cu partea americana nu a vizat probleme privind securitatea nationala sau de natura militara a Romaniei.

Pentru ce ai fost condamnat?

Am fost acuzat de tradare, sau in termini juridici pentru transmiterea de secrete de stat unei puteri straine, in cazul de fata Statele Unite

Ce ai transmis americanilor au constituit intr-adevar secrete de stat?

Asa cum am spus colaborarea mea cu partea americana nu a vizat probleme militare sau de securitate nationala. Informatiile transmise vizau modul de functionare si de gandire a sistemului, politica acestuia, in special in sfera drepturilor omului si a libertailor religioase, informatii care eram convins ca prezentau interes si erau de natura sa contribuie la luarea de masuri in directia subminarii regimului totalitar si izolarea lui pe plan international. Au constituit cele transmise secrete de stat? In viata sunt momente cand trebuie sa te hotaresti cum sa actionezi, cu cine sa te asociezi pentru atingerea scopului urmarit. In cazul meu, cum am aratat mai sus, era vorba de subminarea regimului comunist din Romania. Restul pentru mine a fost o chestiune secundara. Dar ca sa-ti raspund la intrebare, aprecierea daca am transmis sau nu secrete de stat depinde de punctul cui de vedere privesti lucrurile. Din punctul de vedere al regimului totalitar, informatiile transmise de mine au fost calificate drept secrete de stat. De exemplu, in conditiile in care pozitia oficiala a guvernului roman era ca Romania nu accepta politica de emigrare, orice informatie care contravenea acestei pozitii oficiale constituia secret de stat. Astfel, prima acuzatie ce mi-a fost adusa de Procurorul militar – considerata probabil de ancheta ca cea mai importanta – a fost transmiterea partii americane de date cu privire la clauza natiunii cele mai favorizate in comertul cu SUA si cele referitoare la asa-zisa “problematica a drepturilor omului” afirmand ca “inculpatul a furnizat” serviciilor de spionaj american informatii cu privire la cererile de plecare definitiva din tara a unor cetateni, oferind astfel cercurilor americane posibilitatea de a exercita “presiuni” pentru rezolvarea cererilor respective si, in ultima instanta, “facilitand amestecul SUA in treburile interne ale Romaniei”. Pot fi date si alte exemple. De fapt, in afara materialului gasit asupra mea in momentul arestarii, nici una din acuzatiile ce mi-au fost aduse, nu au fost sustinute cu dovezi concrete, verificate si coroborate de ancheta. Ele insa au stat la baza condamnarii mele la pedeapsa capitala.

Ce poti sa spui depsre proces? Despre recursul care a avut loc?

Nu prea multe. Procesul s-a desfasurat in zilele de 20 si 21 iulie 1989 la Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti in urma caruia am fost condamnat la pedeapsa capitala. A fost un proces tipic al fostului regim. In primul rand, cu o saptamana inaintea procesului, am avut cateva repetitii, in care anchetatorii imi puneau intrebari si sugerau raspunsurle pe care urma sa le dau, asigurandu-ma ca la proces nu mi se vor pune alte intrebari. Mi-au declarat, de asemenea, ca daca nu voi accepta aceasta situatie, procesul nu va avea loc. In al doilea rand, nu am avut dreptul sa ma consult cu avocatii mei inainte de proces si nu am avut dreptul la martori. In al treilea rand, pentru ultimul cuvant mi s-au oferit numai doua minute si acelea considerate de ancheta ca prea multe pentru a recunoaste “crimele savarsite”. Am fost pus, totodata, sa semnez o declaratie ca voi folosi termenul “regret” in ultimul meu cuvant. A fost de fapt o parodie de proces, in care sentinta de condamnare la pedeapsa capitala, a fost comunicata completului de judecata, in scris, pe 20 iulie desi procesul a continuat si in cursul zilei de 21 iulie (conform documentelor pe care le-am obtinut dupa 1990). Cand colonelul de justitie Gica Ion Popa mi-a citit sentinta la moarte, desi m-a socat profund, nu m-am pocait si nici nu am cerut iertare. Ironia soartei este faptul ca judecatorul care m-a condamnat, colonelul de justitiei Gica Ion Popa, este una si aceeasi persoana care in decembrie 1989, urma sa condamne la pedeapsa capitala si pe sotii Ceausescu! Ma aflam in fata televizorului in noaptea din 25 decembrie – fiind deja eliberat – urmarind procesul Ceausestilor. M-a socat ascultand vocea judecatorului. Aceeasi voce monotona, acelasi limbaj, aceeasi atitudine detasata, numai numele condamnatilor erau altele. In iulie ma condamnase din ordinul dictatorului pentru ca “tradasem tara si conducerea” cum s-a exprimat la proces, in decembrie, il condamnase pe dictator si pe sotia lui pentru ca “tradasera tara si poporul” Cand in martie 1990 am auzit ca s-a sinucis ca urmare a unei “depresii psihice” nu m-a surprins. Multi au vorbit despre el ca despre un om “integru”, “inteligent”, “un magistart de exceptie si de o probitate profesioanla si morala de necontestat” Unii l-au declarat “Erou al Revolutiei”, in fond el i-a trimis la executie pe sotii Ceausescu. Nu l-am cunoscut. L-am vazut numai cand a prezidat completul de judecata care m-a condamnat la moarte. In consecinata, nu intentionez sa discut aprecierile facute la adresa lui. As fi curios doar sa stiu cand judecatorul Gica Ion Popa a actionat conform contiintei si “probitatii sale profesionale si morale de necontestat”? Atunci cand l-a condamnat pe dictator sau cand, ani de zile, i-a condamnat pe cei ce s-au opus regimului din dispozitia lui Ceausescu si a sistemului pe care l-a servit? Raspunsul la intrebare ramane un mister. Este un secret pe care l-a luat cu el in mormant, iar cei ce vor incerca sa raspunda, sper ca sunt constienti ca intra in domeniul speculatiei.
In privinta recursului acesta a avut loc pe 28 august la Sectia Militara a Tribunalului Suprem si adurat 14 minute. Sentinta de condamnare la pedeapsa capitala a ramas definitiva.

Cum ai reactionat si ce ai simtit in momentul condamnarii?

Dupa ce am fost eliberat si in anii care au urmat, aceasta a fost una dintre cele mai dese intrebari care mi-au fost puse. De fapt, efectul pronuntarii sentintei si cum de am rezistat unei astfel de tensiuni si nu mi-am pierdut mintile. Intotdeauna, primul instinct a fost acela, de a raspunde prin a ma prezenta intr-o lumina favorabila, chiar cu o anumita tenta de bravura. In fond, in conditiile in care regimul care te-a condamnat fusese invins, un raspuns de o asemenea maniera este usor de dat. Este mai usor sa spui ca ai fost tare si ca ai sfidat pe acuzatori, decat sa dezvalui momentele de framantare si char de slabiciune prin care ai trecut in acele clipe unice. Nu am apelat niciodata la bravada. As fi putut sa o fac dar nu ar corespunde realitatii. Cu toate ca eram convins ca ma astepta sentinata capitala, pronuntarea ei m-a socat, m-a ingrozit, m-a cutremurat. Confruntat cu moartea care devenise o perspectiva reala, m-am intrebat daca nu cumva cei care m-au anchetat au avut dreptate. Mi-am zis poate ca int-adevar am “gresit grav” lasandu-ma antrenat in actiuni “impotriva tarii” cum ma acuzau ei. In starea de framantare cu propria-mi constiinta, aceste intrebari m-au incoltit, sadind in capul meu, pentru cateva momente samanta idoieli. Pana la urma, desi coplesit de sentinta data, nu m-am lasat dominat de aceste clipe de slabiciune si de gandurile negre. Desigur, fiecare condamnat la moarte, se afla intr- o situatie unica. Numai el si nimeni altul, stie adevarul in legatura cu ceea ce a simtit in momentul condamnarii si, mai ales, in privinta motivelor care l-au determinat sa treaca peste o astfel de situatie intr-adevar unica in viata unui om. Eu nu pot sa vorbesc decat despre experienta prin care am trceut. In cazul meu trebuie sa recunosc ca mi-am pastrat cumpatul nu datorita atitudinii de bravada sau a sfidarii celor care ma acuzau, ci datorita convingerii in justetea cauzei in care am crezut.

Totusi pana la urma sentinta a fost comutata.

Intr-adevar, in a doua parte a lunii septembrie 1989, sentinta la pedeapsa capitala mi-a fost comutata la 20 de ani inchisoare. Dupa ce am fost eliberat am aflat ca acest lucru s-a intamplat ca urmare a interventiei fostului presedinte al SUA George W.H.Bush, pe langa Ceausescu in care il facea direct raspunzator pe fostul dictator in eventualitatea executarii mele. In ultimii ani am aflat ca, in timpul presedentiei sale, cu exceptia mea, George Bush nu a mai intervenit in favoarea unor cazuri similare, nici in Romania, si nici in alte foste tari socialiste. Nimeni, niciodata nu mi-a dat vreo explicatie de ce am fost singularizat in aceasta situatie.

Cum ai fost eliberat?

In jurul orei 14.00 in ziua de 22 decembrie au fost eliberati, cu exceptia mea, toti detinutii politici de la Rahova. Ramasesem singur in celua nr.9 si in intreaga inchisoare si ma plimbam de la un perete la altul al celulei, aproximativ sase pasi, nestiind ce sa fac. Candva dupa-amiaza am auzit trecand prin fata inchisorii coloane de demonstranti care scandau “Libertate! Libertate!”, dupa care s-a asternut o liniste totala. Deodata, in acea liniste, am auzit strigatul uneri femei: “Ceausescu a fugit!\” Si in acel moment mi-am dat sema ca istoria mi-a dat dreptate! Eliberarea s-a produs abia a doua zi, spre seara, fiind astfel ultimul detinut politic eliberat de la Rahova. Astfel, la 23 decembrie 1989, in cadrul radio jurnalului de dimineata, de la ora sapte, s-a transmis Comunicatul CFSN potrivit caruia “toti detinutii politici au fost eliberati, inclusiv Mircea Raceanu, caruia ii transmitem scuzele noastre de rigoare”. Cu toate acestea continuam sa zac in beciurile de la Rahova. Mai mult, in loc sa fiu eliberat conform comunicatului, conducerea inchisorii, pe de o parte, a facut cunoscut celor care s-au interesat de soarta mea, ca am fost mutat la inchisoarea Gherla, iar pe de alta parte, m-a supus in acea dimineata, in jurul orei zece unui interogatoriu condus tot de principalul meu anchetator. Dupa cateva interbari pe care mi le-a pus, i-am spus ca sunt la curent cu fuga lui Ceausesu si ca in ceea ce ma priveste ei au doua alternative: sa ma lichideze sau sa ma elibereze. I-am atras atentia ca in cazul in care vor hotari sa ma lichideze, sper ca sunt constienti ca isi asuma o raspundere deosebit de mare pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, vor trebui sa dea socotela, dupa care am cerut sa fiu dus innapoi in celula. Toata ziua am petrecut-o in celula fiind eliberat in jurul orei 18.00. Sentimentul de bucurie care m-a cuprins – faptul ca urma sa-i vad pe cei dragi, ca in curand cosmarul prin care am trecut urma sa se termine, si ca sunt din nou liber – nu poate fi decsris. Este un sentiment datator de viata si de sentimetul unei datorii implinite.

Ce s-a intamplat cu familia in timpul detentiei?

Sotia a fost data afara din serviciu si nimeni nu a mai vrut sa o angajeze. Abia la sfarsitul lunii aprilie i s-a dat o slujba la Institutul de Igiena si Sanatate Publica, zi in care Institutul a “angajat” si o agenta a Securitatii pe care a repartizat-o in acelasi birou cu Mioara ca sa o supravegheze. In perioada detentiei mele, Mioara a fost supusa si ea, unor lungi interogatorii si chiar inchisa in celule la Rahova. A doua zi dupa arestare si pana la 22 decembrie 1989, intreaga familie a fost sub o constanta supraveghere a Securitatii. Astfel, doua masini, in trei schimburi, cu opt agenti de securitate in fiecare schimb urmareau permanent, ziua si noaptea, ori unde s-ar fi deplasat Mioara. Doi agenti ai Securitatii o urmareau pe Ioana, fiica mea cea mare, in varsta de 20 ani, care urma cursurile Academiei de Stiinte Economice. Chiar si Andrei, fiul, care avea 11 ani, avea un agent de Securitate pe urmele lui ori unde mergea, ceea ce i speria pe copii cu care obisnuia sa se joace. Securitatea intercepta toate convorbirile telefoanece de la locuinta familiei si sistematic a indepartat de la intrarea in locuinta toate persoanele, cu exceptia rudelor apropiate. De asemenea, persoanele cu care Mioara statea de vorba pe starda erau fotografiate sau inregistarte pe video. Dupa 1989, bunul meu prieten, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, a scris intr-un articol, mai in gluma mai in serios, ca familia Raceanu fusese una din cele mai rentabile afaceri ale securitatii in cursul anului 1989, deoarece asigurase locuri de munca si salarii mari celor 30 de agenti insarcinati cu urmarirea familiei.

L-ai cunoscut pe Ceausescu, ai cunoscut alte persoane importante ale regimului?

Da, l-am cunoscut pe Ceausescu, am stat de vorba cu el, si am avut ocazia sa-l urmaresc de multe ori in contextul diferitelor actiuni, in SUA si Romania, legate de relatiile romano-americane. Mentionez, de exemplu, ca am fost martor si participant direct la cele patru vizite pe care Ceausecu le-a intreprins in SUA in anii 1970, 1973, 1975 si 1978. Am cunoscut foarte multe personalitati ale fostului regim, din perioada lui Dej si a lui Ceausescu, multe din acestea, prin natura muncii pe care am avut-o la Externe. Mentioez pe: Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras, Petre Borila, Maxim Bergheanu, Alexandru Barladeanu, Gheorghe Gaston Marin, Manea Manescu, Cornel Burtica, Gheorghe Radulescu, Gheorghe Oprea, Ioan Ursu, Susana Gadea, Ioan Stoian, precum si altii si bineinteles pe ministri de externe, cu care am lucrat direct: Avram Bunaciu, Corneliu Manescu, George Macovescu, Stefan Andrei, Ilie Vaducva, Ioan Totu.
(Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.81.223