caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Inceput de drum … spre Vest (2)

de (31-10-2010)
4 ecouri

Mi-a fost absolut imposibil sa mananc ceva in avion. Prea multe sentimente si senzatii; continuam sa traiesc la intensitate maxima fiecare moment. Sute de ganduri navalisera deodata peste mine, insotite de temerile de care nu reuseam sa scap nicicum.

Incercam sa-mi aduc aminte cate ceva din listele mele cele multe, si … nimic! … un gol total; puzderie de intrebari fara raspunsuri. Aproape ca ajunsesem sa cedez in favoarea panicii, dar m-a mai linistit aroma cafelei din fata, careia i s-a alaturat imaginea Alpilor ce strapunsesera cu varfurile lor semete norii, unele dintre ele inca inzapezite. Incepusem sa ma intreb ce vad: Gotthard, Jungfrau, Matterhorn sau Monch, cine stie?

In filme vazusem ca pilotul anunta peste ce zona, oras , etc, survoleaza avionul. Nu era insa si cazul nostru. Nimeni nu dadea niciun fel de informatie, iar doua stewardese, matusalemice, rubensiene si vopsite ca sorcovele (mai mult ca sigur nevestele pilotilor!) vorbeau rastit si se purtau cu pasagerii si cu colegele lor mai tinere, ca sefele de tarla! La un moment dat ma gandeam sa le amintesc ca cei care platesc biletele platesc si salariile lor, dar nu ar fi avut niciun sens. Oricum n-ar fi inteles. Galagioase, indiferente, superficiale, pline de ele, obraznice si usoare cu duhul; pe scurt: o cauza pierduta!

Am aterizat la Zurich. Cerul acoperit si cele cateva picaturi de ploaie n-au reusit sa-mi atenueze nici bucuria si nici curiozitatea. Neoficial, puteam spune ca eram in Elvetia! Oficial, eram tot in Romania, pentru ca nu am avut voie sa iesim in tranzit. Pasagerii pentru Zurich au coborat dupa un control riguros al biletului si al vizei din pasaport, alti cativa au intrat in avion, apoi s-a inchis din nou usa, dupa care au inceput realimentarea aeronavei.

Afara, dintr-odata altceva: o pista bine ingrijita cu marcaje vizibile si de calitate. Totul, superorganizat.

Ma uitam in jur cu atat de multa atentie incat nici macar nu m-a deranjat ca eram inchisi ca animalele intr-o cusca. Abia scapasem din una mult mai mare si culmea ironiei, eram izolati, inchisi … in lumea libera!

Ma lipisem de ochiul ala de geam si incercam sa deslusesc ceva din interiorul aeroportului; panouri luminoase peste tot, colorate, porti de iesire telescopice conectate la avioane masive.

La Otopeni, Taromul nostru mi se paruse foarte mare in comparatie cu Antonovul cu care zburasem odata la Constanta; acum, pe pista, langa celelalte, arata ca o corcitura aparuta pe neasteptate la o expozitie a animalelor de rasa; mic, cu vopseaua matuita, zgariata; ruda saraca a celor din jur.

De unde eram noi parcati, undeva destul de departe astfel incat transportul pasagerilor sa fie posibil doar cu autobuzul, vedeam aeroportul in toata splendoarea lui: o caracatita uriasa ce reusise sa acapareze la capatul fiecarei tentacule o gaza metalizata: un avion.

M-a amuzat asemanarea si zambind, mi-am mutat gandul inapoi la listele mele, nu inainte de a urmari indeaproape momentul decolarii. Am profitat din plin de clipele de liniste de dupa si mi-am pus hartiile din plic in ordine: pasaport, bilet, invitatie, garantie. Apoi, toate traducerile legalizate. Iar in secunda urmatoare, ca lovita de trasnet…. panica! Panica totala! Amintindu-mi de „amabilitatea” granicerului de la Otopeni, am realizat ca nu am nicio traducere in olandeza! Daca trebuia sa am toate actele si in olandeza, vizate de Ambasada de la Bucuresti? Daca am omis paragraful din scrisoarea cu instructiuni? De ce nu ma atentionasera cei de la Ambasada? La avizier nu exista nicio informatie in sensul asta…

Sufocata de spaima, am reluat totul, punct cu punct; fiecare hartie, scrisoarea Companiei si mai ales pagina cu instructiuni …. Nimic! Daca uitasera ei?

Aceeasi voce stridenta si rastita ne-a anuntat sa ne pregatim pentru aterizare si apoi ne-a comunicat ca la Amsterdam cerul este partial senin, bate usor vantul si sunt…12 grade! Cum adica 12 grade? Purtam o rochita vaporoasa de vara si sandale; recapituland pe indelete „actiunea geamantanul” de la Bucuresti mi-am amintit ca aveam cu mine, in valiza, un singur sacou si ala de in. Plecasem de la 28 de gade. Nici macar nu ajunsesem la destinatie si aveam deja o problema; mare. Nu aveam hainele care-mi trebuiau.

Gatuita de ganduri sumbre si de griji, nici nu bagasem de seama cand a trecut restul timpului si la anuntul aterizarii pe Schiphol Amsterdam, panica mi s-a accentuat simtitor.

Trebuia sa-mi regasesc cat de cat echilibrul si mi-am impus sa-mi indrept gandurile catre altceva, asa ca am decis sa privesc in continuare pe geam; ce senzatie ciudata: sa plutesti deasupra norilor. Ca niste perne uriase, umflate si pufoase, ghemotoace imbietoare de bezea cu frisca spumoasa, o mare de vata de zahar pe o intindere necuprinsa de zapada neprihanita. Umbre ciudate, alb cat vezi cu ochii, si totul, imbaiat in soarele cald si cuminte al amiezei.

Avionul a inceput sa coboare si ma uitam cum cu fiecare secunda ne apropiam din ce in ce mai mult de masa aia de alb cufundandu-ne treptat ca intr-un labirint de ceata laptoasa si densa, ca mai apoi sa ne contopim cu ea, si asteptam ca-ntr-o poveste, ca Zana cea Buna sa apara, sa ne calauzeasca si sa ne arate calea catre lumina.

In scurt timp am inceput sa deslusesc forme si umbre, iar odata trecuti de nori am avut primele imagini ale Olandei: apa, foarte multa apa; ca o imensa panza de paianjen, canale de dimensiuni diferite unite intre ele si legate de mare. Verde, foarte mult verde, autostrazi serpuite, tivite cu iesiri inelare, case perfect aliniate, mici si egale. Simetrie perfecta.

Am aterizat pe Schiphol; daca ramasesem destul de uimita la aterizarea in Zurich, acum, nu mai aveam cuvinte. Asta nu era un aeroport ci un oras intreg; imens; totul iluminat, marcat , beculete colorate incastrate intr-un asfalt negricios, perfect, fara nicio zgarietura; de crapaturi nici nu putea fi vorba. Zone verzi cu gazon impecabil, stropit din loc in loc cu maci si flori de camp. Canale cu apa; ingrijite, desenate parca; la mal, un batlan; in apa, rate salbatice. Putin mai incolo, deloc intimidati de harmalaia avioanelor, doi iepuri de camp.

Am rulat pe pista schimband directia de cateva ori; la un moment dat, un podet cu paravan de protectie, transparent. Doar ajunsi pe el am vazut ca traversam peste o autostrada. Sub noi, zeci de masini treceau in viteza, nestingherite, ordonate in trei benzi pe fiecare sens.

Fara sarma ghimpata, fara caini vagabonzi, fara cai costelivi si mai ales…. fara soldati! Nicaieri, nici macar unul singur!

Si cu cat ne apropiam de cladire, incepeam sa-i deslusesc formele. Fatade de sticla. Geamuri imense, cum nu mai vazusem niciodata in viata mea, curate, umbrite de lamelele jaluzelelor comandate electric. Schelet metalic vopsit perfect; nimic cojit, nimic ruginit, nimic zgariat. Zeci de porti telescopice ca niste omizi lenese si greoaie; avioane lucioase, lustruite, majoritatea inscriptionate KLM se odihneau inhamate supus la fiecare iesire.

Taromul nostru s-a oprit tot la mijlocul pistei, aproape de una din extremitatile cladirii. Apoi a aparut scara si autobuzul. Dupa am aflat ca dimensiunea mica a avionului (Rom-Bac 1-11) nu permitea conectarea la o poarta telescopica.

Am intrat in aeroport auzindu-mi bataile inimii in urechi. Si iarasi ma sufoca emotia completata de panica hartiilor; eram atenta la fiecare sunet, fiecare pas, fiecare detaliu.

Nu aveam nici cea mai mica idee cum o sa trec granita fara traducerile in olandeza dar mi-am spus ca orice ar fi fost, exista cu siguranta o solutie, o rezolvare, indiferent in ce directie ar fi fost ea si in cel mai nefericit caz, m-ar fi trimis inapoi cu acelasi avion.

Prin urmare, m-am inarmat cu mult curaj …. ca mai apoi sa-mi parasesc temporar temerile, vrajita de tot ceea ce ma inconjura; panouri electronice uriase, informatie la fiecare pas. Am apelat din nou la biletul din geanta, bilet pe care-mi notasem descrierea reperelor din aeroport si precum mi se spusese clar in instructiuni, aveam de urmarit traseul catre „baggage claim area”.

Zeci de porti de iesire, benzi rulante pe ambele sensuri de mers, chioscuri cu de toate la tot pasul. Magazine elegante, luminoase, aerisite, curate, cu vanzatoare amabile si zambitoare. Nu-mi ajungeau ochii, ma tentau toate, m-as fi uitat cu orele peste tot; trebuia insa sa ajung nu numai la valiza dar mai ales la iesire, unde eram asteptata de Bart.

„Exit – baggage claim area 15 min.” Afisaje clare, explicite, dese, imposibil de ignorat. Ca sa te pierzi pe Schiphol Amsterdam trebuie sa fii ori analfabet, inapoiat mintal sau picat de pe alta planeta!

Aglomeratie, peste tot mii de oameni grabiti, agitati ca intr-un furnicar. Mi se spusese printre altele ca intre aeroport si hotelul unde urma sa fiu cazata, aproape de Companie, este o distanta de aproximativ 100 km asa ca am indraznit sa ma abat de la traseu si m-am oprit intr-o toaleta. Impresionant de curat si de modern; hartie igienica, servetele… la discretie; nimeni nu avea nevoie de ele acasa; chiuvete design, sapun lichid …… niciun robinet, niciun buton ! Aveam deja spuma pe maini si simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga de sub picioare. De momentele astea ma temusem cel mai mult; iesisem din avion de nici cinci minute si deja ma impotmolisem in prea multa civilizatie!

M-am uitat in oglinda si mi-am intalnit propria-mi privire: pierduta; licarire ciudata: un amestec de disperare si deznadejde. Incet, incet, mi-am facut de lucru cu sapunul din palma si incercand toate variantele posibile am reusit sa descopar pozitia care declansa prin fotocelula curgerea apei. Am lasat-o sa curga indelung pe maini ca si cum as fi vrut sa-mi indeparteze toate spaimele, racorindu-mi in acelasi timp gandurile.

Trecusem de primul hop. Doar cu foarte, foarte putin mai stapana pe mine decat eram la coborarea din avion, realizand ca voi avea „surprize” de genul asta la fiecare pas pe parcursul celor doua saptamani si cu inima cat un purice, mi-am continuat drumul spre iesire, pregatindu-ma pentru urmatorul soc: intalnirea cu granicerul olandez.

Ghiseul cu „all other passports”. Asteptam in liniste sa-mi vina randul si nu puteam intelege de ce unii calatori treceau la simpla prezentare a pasaportului fara sa li se puna nici macar o singura intrebare, iar altora li se verificau amanuntit toate actele.

Nici granicerul nu aducea in nicio privinta cu cel de la Otopeni. Tanar, blond, inalt si subtire, tuns scurt, foarte ingrijit. Uniforma impecabila. Nu sifonat, pungit, burtos si cu o camasa neschimbata cu zilele…. Maini curate cu unghii taiate frumos, fara ghiuluri, fara bratari.

Atent, foarte politicos, uneori glumet si ….. zambitor!

Tineam strans plicul cu acte si incercam sa-mi stapanesc pe cat posibil teama. Cand am ajuns in fata si i-am inmanat pasaportul, s-a uitat la el cu atentie, apoi, cu un zambet larg catre mine, m-a intrebat intr-o engleza impecabila: ” Prima oara in Olanda?”

„Da”. Ma pregateam sa-i dau celelalte hartii, incepand cu invitatia companiei, dar m-a oprit spunandu-mi: „Nu e nevoie de nimic altceva; aveti o viza business. Unde-i Compania, in ce oras?” Complicat de pronuntat si ca sa nu ma fac de ras i-am aratat adresa din scrisoare.

„Va asteapta cineva?”

„Da”

„Pacat. Plec in 20 de minute si v-as fi putut conduce eu. Stau aproape de hotelul respectiv si as fi avut astfel posibilitatea sa aflu cate ceva despre Romania.” … Si uitandu-se inca o data la pasaportul meu, continua: ” Bun venit in Olanda… Mira; frumos nume! Sper sa-ti placa la noi !”

Cu greu am reusit sa articulez un „multumesc mult”. Eram muta! Nu tu traduceri legalizate, mutre acrite, nu tu topenie, aroganta, pretentii absurde…

Fara comportamentul scortos si „vigilent” al celor de la Otopeni, care, sufocandu-se-n propria lor importanta, abuzau de pozitia si de slujba in exercitiul careia munceau cu o sila vizibila, fara respect pentru nimeni si nimic, si fara responsabilitate!

Cata diferenta!

Alte monitoare; aici am aflat banda la care ne ajungeau bagajele: nr 15. O alta excursie pana acolo, totul la fel de bine semnalizat. Sute de carucioare, intr-o ordine perfecta, asteptau parca sa vina in ajutorul pasagerilor. Mi-am recuperat valiza, am trecut de vamesii care n-au schitat nici macar un gest in directia noastra si m-am indreptat cu pasi grabiti catre iesire.

Dincolo de poarta, multa lume, multe flori si baloane colorate. Peste tot sute de ochi zambitori, luminati de bucuria revederii si a reintalnirii cu cei dragi. Altii aveau hartii pe care le tineau deasupra capului si pe care erau scrise cu litere de-o schioapa diverse nume. In jur, cafenele, chioscuri, magazine.

Privirea mi s-a oprit pe-un zambet cunoscut; era al Idei, sotia lui Bart. Venisera amandoi sa ma ia de la aeroport. Bart, ascuns in spatele unui buchet imens de flori, Ida cu o cutie mare cu bomboane de ciocolata. M-au imbratisat amandoi cu lacrimi in ochi de parc-as fi fost copilul pierdut demult si regasit printr-o minune, dupa care Ida mi-a intins o jacheta. Fusese sigura ca nimeni nu se gandise sa-mi trimita conditiile meteo si grijulie ca intotdeauna … m-a salvat!

Eram obosita, extenuata, sfarsita, de parca as fi carat eu avionul in spate pana la Amsterdam. Aveam senzatia ca plecasem de o suta de ani din Romania si doar acum realizam ca in adancul meu, batalia trairilor contradictorii ajunsese la apogeu.

Un amalgam de bucurie, teama, curiozitate, frica, mandrie, disperare, fericire, ambitie. Multa ambitie….

La iesirea din aeroport m-am oprit pentru cateva clipe, m-am uitat roata de jur imprejur si am tras adanc aer in piept. Ecranele mari din jur, reclamele luminoase, sirul de masini de lux pe post de taxiuri, autobuzele viu colorate , cladirile, florile, totul, absolut totul era socant de frumos si parea ireal.

M-am ciupit de mana sa fiu sigura ca nu visez, apoi am zambit.

Nu, nu visam …… era mult mai mult de atat: eram … „in filme” si respiram aer de Olanda!

Mi-am adus aminte de chiuveta din toaleta aeroportului si iarasi am zambit: un barbar de Bucuresti la portile Olandei!….

Realizam ca cele doua saptamani nu vor fi usoare, din niciun punct de vedere. Am mai tras inca o data puternic si adanc aer in piept, mi-am strans in brate buchetul de flori si i-am facut semn Idei ca putem merge spre masina.

Mie insa, in gand, mi-am promis la fel cum faceam de fiecare data inaintea concursurilor de gimnastica, in copilarie, ca voi castiga competitia si medalia, indiferent cat de complicat si de dificil va fi sa-mi fie drumul.

Vanturile nordului mi-au suflat salbatic prin par, am simtit caldura firava a soarelui de Iunie amestecata cu parfumul dulceag al florilor si m-am auzit soptind: „Holland…. Here I am!”

– va urma –

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Bogdan: (1-11-2010 la 07:55)

    Superb scris si fooaarte adevarat alta civilizatie

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghita: (1-11-2010 la 15:34)

    Citind articolul Mirei mi-am amintit de un exemplu sugestiv privind libertatea de „dincolo”, pe care mi l-a dat un prieten, care a emigrat in Israel prin 1985. Mi-a povestit la prima vizita in tara ca libertatea dorita i s-a infatisat prin rastelurile de ziare de pe aeroport, de unde putea cumpara fara vreo opreliste Le Monde, Times si alte ziare la care aici nici nu visam. Astept continuarea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George P.: (3-11-2010 la 16:06)

    O relatare unica. Sunt de invidiat acei care mai pot si la maturitate sa retraiasca ori de cate ori e cazul acel fior pe care ti-l dau locurile noi, necunoscute. Sa mai ai resursele sa te entuziasmezi de ceva care nu seamana cu ce ai vazut toata viata la bunica. Sa-ti permiti sa o faci, sa ai de unde fara sa te simti pagubit…
    Asa cum religia te invata sa-ti iubesti aproapele, sa te poti antrena sa iubesti toate locurile noi pe care le vezi. Pentru ca unele dintre ele, chiar unele cu aparenta ,,perfida” de umilinta, sunt dureros de frumoase.
    O povestire care ar putea fi doar bucurie pura daca nu ar s-ar iti si nelipsit umbre apasatoare… ca doar nu suntem orisice turisti blazati.

    Astept continuarea.

    Apropo de Schiphol Amsterdam pentru cine are ocazia, un pont. Cand e vreme senina, la vreo 20 de minute de aeroport, mai ales in cursele care vin dinspre nord, nu pierdeti ocazia si vedeti ingemanarea naturii olandeze – apa si pamant – cu localitatile si arhitectura. Se pot vedea blocuri de sticla cu picioroangele direct in apa iar acoperisurile unor grupuri de case arata in razele soarelui ca un nestemat greu cu ghinturi de platina.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira F: (14-11-2010 la 08:59)

    Andreei, lui Bogdan si George
    Multumesc mult pentru ecouri si pentru ca retraiti alaturi de mine, momentele mele de atunci. Sper sa va placa si continuarile; sunt 8 episoade.
    Vorbind de aterizarea la Schiphol Amsterdam, cred ca ceea ce se vede este Scheveningen (langa Haga) si provincia Flevoland care este in totalitate „pamant nou” scos din mare; cu orasele superbe, perfect desenate si afundate-n foarte mult verde. Schiphol este la 7m sub nivelul marii.
    Si pentru cei ce ajung la Amsterdam, un pont: la aprox. 20km Nord, e Volendam, un orasel vechi, absolut superb; si de acolo treceti (vara) cu vaporasul catre Marken; sat pescaresc uitat de vreme. Va garantez ca nu o sa regretati.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.230.119.106