caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Intern



 

Rǎzboi total în Parlament

de (10-10-2010)

Practic, de un timp încoace, în Parlament (mai ales în Camera Deputaţilor) pare cǎ dezbaterile nu se mai referǎ la conţinutul legilor, ci la diverse proceduri: ce trebuie pus pe ordinea de zi, dacǎ s-au numǎrat corect voturile, dacǎ e sau nu cvorum etc. Conţinutul e discutat mai degrabǎ la Curtea Constituţionalǎ, unde se constatǎ, cu o frecvenţǎ îngrijorǎtoare, cǎ legile propuse de Guvern şi aprobate în Parlament sunt în contradicţie cu legea fundamentalǎ – lucru ce ar fi trebuit sesizat mai înainte de cǎtre juriştii angajaţi de Guvern, Consiliul Legislativ, Comisia juridicǎ etc. Practic, din câte înţeleg, în forul legislativ lucrurile se petrec cam aşa: legile se împart în douǎ categorii – cele propuse de Guvern şi cele ale opoziţiei. Coaliţia de guvernǎmânt dispunând de mai multe voturi, prima categorie de legi este votatǎ, restul – nu. Restul e pierdere de vreme. Votul în sine e o chestiune pur stilisticǎ.

Am constatat asta cu ocazia mult comentatului vot de la Legea pensiilor. Coaliţia de la putere dispunea de suficiente voturi pentru a aproba legea. Opoziţia a fǎcut amendamente, ele au fost respinse, pe rând, conform aritmeticii majoritǎţii, dupǎ care deputaţii liberali şi social-democraţi au pǎrǎsit sala de plen, în care se dovedise cǎ voturile lor sunt insuficiente pentru a schimba o singurǎ virgulǎ din lege. Rǎmǎsese de îndeplinit gestul simbolic al votului final, n-avea nici un rost ca toţi deputaţii partidelor de la putere sǎ-şi mai piardǎ vremea prin salǎ, ca secretarii Camerei sǎ se osteneascǎ a numǎra mâinile ridicate. S-au pronunţat nişte cifre – atâtea voturi pentru, atâtea abţineri, atâtea împotrivǎ. Cǎ nu aveau nici o legǎturǎ cu ce se întâmpla în salǎ e nesemnificativ, se stabilise cǎ majoritatea existǎ. Nu a contat nici evidenţa panoramei sǎlii, care arǎta cǎ ordinul de mǎrime al deputaţilor prezenţi era altul decât cel din procesul-verbal. Tot prin vot s-a decis, ulterior, cǎ numǎrǎtoarea a fost bunǎ.

Dacǎ lucrurile stau aşa, adicǎ o datǎ ce s-a stabilit de ce parte e majoritatea, se ştie şi ce legi vor fi adoptate, mǎ gândesc cǎ, într-adevǎr, se cheltuiesc cam mulţi bani aiurea cu tot felul de comisii parlamentare, aparat administrativ, cazarea deputaţilor, încǎlzirea sǎlii de şedinţe etc. Ar fi suficient ca deputaţii sǎ se întruneascǎ o datǎ la începutul sesiunii parlamentare, sǎ stabileascǎ de ce parte e majoritatea, dupǎ care sǎ plece liniştiţi acasǎ. Lista legilor aprobate se poate stabili de cǎtre aparatul tehnic, dupǎ care acestea pot fi trimise spre promulgare. Eventual, sǎ rǎmânǎ câte un reprezentant al fiecǎrui partid, care sǎ depunǎ contestaţiile la Curtea Constituţionalǎ. Asta, dacǎ nu cumva se va vota o lege care sǎ spunǎ cǎ deciziile Curţii trebuie sǎ fie, şi ele, în acord cu hotǎrârea majoritǎţii (şi-aşa s-a plâns premierul cǎ singurii vinovaţi pentru majorarea TVA sunt deputaţii opoziţiei, care s-au gǎsit sǎ reclame neconstituţionalitatea unei legi). Sǎ uitǎm cǎ Parlamentul a fost creat ca un loc de dezbatere, al confruntǎrii argumentelor.

Toatǎ situaţia asta îmi aminteşte o povestioarǎ care circula în urmǎ cu un sfert de veac. Cicǎ la conferinţa pe ţarǎ a matematicienilor a venit Dictatorul însuşi, care, în finalul unui discurs înflǎcǎrat, a concluzionat: „Tovarǎşi, e timpul sǎ terminǎm cu prejudecǎţile matematicienilor burghezi, care ne împiedicǎ sǎ realizǎm mǎreţele obiective ce ne stau în faţǎ. Eu propun ca, de azi înainte, 2 şi cu 2 sǎ facǎ 7″. În aplauzele sǎlii, s-a votat o rezoluţie prin care rezultatul adunǎrii a 2 cu 2 a devenit 7. A existat, ce-i drept, un tânǎr matematician, bǎrbos şi-n blugi americani, care pe culoar a spus: „Bine, dar noi ştim cǎ 2 şi cu 2 fac 4!”. A fost turnat imediat, ridicat, trimis la Canal, sǎ înveţe dialectica de clasǎ a ştiinţei. Au trecut ani în care realizǎrile poporului erau erau din ce în ce mai spectaculoase (cǎci 2 şi cu 2 fǎceau întotdeauna 7), Dictatorul a murit, i-a urmat fiul sǎu, Tânǎrul Dictator, un tip cu vederi mult mai largi. S-a organizat o nouǎ conferinţǎ a matematicienilor şi Tânǎrul Dictator a venit la tribunǎ: „Tovarǎşi, trebuie sǎ recunoaştem cǎ în trecut s-au comis unele exagerǎri, cǎ adevǎrurile ştiinţifice au fost neglijate. A fost o eroare sǎ hotǎrâm cǎ 2 şi cu 2 fac 7. Trebuie sǎ ne recunoaştem greşelile şi, de azi, sǎ avem curajul sǎ spunem cǎ 2 şi cu 2 fac 5″. Aplauzele au fost nesfârşite, matematicienii se simţeau eliberaţi, un vânt de libertate bǎtea prin salǎ. Doar fostul tânǎr matematician, în aceiaşi blugi (mai jerpeliţi) şi cu barba albitǎ, a îndrǎznit sǎ spunǎ, în pauzǎ, unui grup de colegi: „Bine, dar 2 şi cu 2 fac 4!”. Reacţia colegilor (cei care-l turnaserǎ cu ani în urmǎ) a fost promptǎ: „Bagǎ-ţi minţile‑n cap, chiar vrei sǎ ne întoarcem la vremea când 2 şi cu 2 fǎceau 7?”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.226.248.180