caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici

de (1-8-2010)
5 ecouri

Îmi reproşasem întotdeauna faptul că, în relativ desele mele vizite în Polonia în ultimii ani, nu-mi făcusem timp pentru a merge la Auschwitz-Birkenau. Întotdeauna am crezut că cel mai potrivit mod în care ne putem vindeca de naivităţi şi clişee este contactul cu un soi de istorie vie. În lumea noastră victimele diferitelor ideologii fanatice au devenit statistică. Şi, ca întotdeauna când suntem înconjuraţi doar de cifre, proporţia catastrofei ne rămâne oarecum străină. De data aceasta, fie ce-o fi, am hotărât să merg la Auschwitz. Evident, nu îmi propusesem să scriu nimic despre această vizită. Ce-aş putea adăuga eu, mă gândeam, la multitudinea de texte semnate de puţinii supravieţuitori ai lagărului sau de rudele acestora?

Odată ce am ajuns acolo, însă, două lucruri m-au şocat atât de puternic încât am hotărât să scriu, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în legătură cu un subiect asupra căruia se exprimaseră înaintea mea oameni cu mult mai competenţi: 1 Ordinul de mărime al dezastrului. 2 Cinismul absolut gratuit de care au dat dovadă indivizi care, teoretic cel puţin, aparţineau, ca şi mine, speciei umane. Ura acumulată în toţi aceşti criminali de război este imposibil de explicat. Se pot construi teorii psihologice, psihiatrice sau de orice altă natură, am însă convingerea fermă că nicio astfel de teorie nu poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1940 şi 1945 la Auschwitz-Bilkenau. De la Cracovia, cu autobuzul, ajungi la Auschwitz în aproximativ o oră şi patruzeci de minute.

La poarta de intrare în lagăr se găseşte copia inscripţiei devenită deja cunoscută în lumea întreagă, „Arbeit Macht Frei”. Originalul a fost furat anul trecut.

Vedem locul în care prizonierii erau triaţi apoi barăcile în care erau obligaţi să stea în timpul nopţii după o muncă în câmp deschis de aproximativ 12 ore. Pereţii şi coridoarele sunt acoperite cu fotografii ale foştilor deţinuţi. Se poate citi data la care au intrat în lagăr şi data morţii. Cei care supravieţuiau trei luni se puteau socoti norocoşi. Gardurile de sârmă ghimpată, acum neelectrificate desigur, înconjoară locul, oferindu-i o identitate stranie, pe care o resimte acut fiecare vizitator.

Ori de câte ori ne intersectăm cu un alt grup, ei ieşind dintr-o baracă, noi tocmai intrând acolo, observ pe feţele lor diferite expresii ale stuporii, groazei şi îngrijorării. Intrând în fiecare încăpere din lagărul morţii înţeleg stupoarea („cum a fost posibil?”), groaza („de unde s-au declanşat atâtea mecanisme ale urii?”) şi, mai mult decât orice, îngrijorarea („dacă exemplare ale speciei umane au fost în stare de aşa ceva o dată, cine garantează că alte exemplare ale aceleiaşi speciei umane, de azi sau de mâine, nu vor încerca să procedeze la fel?”).

În vremuri de război, orice este permis, ar putea spune cinicii. Discutabil… Ce război poate justifica lipsa de respect faţă de cadavre, de exemplu, sau exploatarea lor feroce? Dinţii de aur ai deţinuţilor ucişi erau scoşi, aurul era topit şi trimis în Germania pentru susţinerea maşinii de război naziste, părul victimelor era la rândul lui folosit. La fel se întâmpla cu fiecare efect personal. Apoi, starea de război nu poate justifica nici experimentele lui Josef Mengele pe gemeni şi nici stupiditatea fără margini a unei idei precum „soluţia finală”. La câteva decenii distanţă, cine poate explica frenezia cu care ideile unui scelerat precum Hitler au fost masiv urmate şi puse în practică?

Citind jurnalul lui Mihail Sebastian şi alte documente ale epocii aflăm că până şi în România o importantă parte a elitei intelectuale privea extatic spre elucubraţiile unui Fuhrer care prezenta încă de pe atunci toate simptomele necesare unui bolnav psihic. Ce-ar fi făcut aceeaşi intelighenţie românească dacă ar fi văzut Auschwitzul, camerele de gazare si celulele de sufocare? Propaganda nazistă a funcţionat atât de bine, vor spune unii, încât sărmanii intelectuali nu au cunoscut adevăratele proporţii ale crimei. Fals… în totalitate fals. Decretele împotriva evreilor români, abuzurile împotriva lor se petreceau la lumina zilei, probabil sub geamurile sau la mică distanţă de casele acestei elite. Nimeni nu poate avea ca scuză neştiinţa.

Situaţia e oarecum similară cu cea a comandantului de la Auschwitz, Rudolph Höss. Acesta locuia la doar câteva sute de metri de lagăr, într-o casă spaţioasă, cu o grădină impresionantă. În vreme ce, la mică distanţă, deţinuţii agonizau zi de zi, el trebuie să îşi fi băut liniştit cafeaua în fiecare dimineaţă, având sentimentul datoriei împlinite şi imaginând noi şi eficiente mijloace de ucidere în masă. În România, cam în aceeaşi perioadă, intelectuali români aşteptau ca evreilor să li se interzică deţinerea de proprietăţi pentru a şi le însuşi mai apoi (vezi acelaşi jurnal al lui Mihail Sebastian). Simbolic, după război, Höss a fost condamnat şi mai apoi executat la câţiva zeci de metri de casa în care locuise. Mengele, însă, măcelarul cu pretenţii de medic, avea să moară de bătrâneţe, cărând după sine în mormânt şi dincolo de el soarta victimelor sale, sacrificate inutil şi inuman.

Conceput iniţial pentru a servi armatei poloneze, Auschwitzul a fost considerat neîncăpător. A fost construit, prin urmare, Birkenau. Aici, barăcile sunt de lemn. Se poate vedea la Birkenau unul dintre vagoanele care transportau deţinuţii către lagăr.

Mulţi dintre ei nu supravieţuiau călătoriei. Inscripţii în toate limbile folosite la Auschwitz-Birkenau vorbesc despre necesitatea unei reîmprospătări a memoriei.

În română se poate citi următorul text: „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în special evrei din diferite ţări europene”.

Vizitele la Auschwitz-Birkenau ar trebui să facă parte din programa şcolară obligatorie cel puţin în ţările europene care au furnizat lagărului victime inocente. Poate că în felul acesta nu s-ar mai idealiza gratuit extrema dreaptă şi imaginile unor oameni precum Hitler, Antonescu sau Zelea Codreanu. Are, însă, astăzi, cineva timp de asta? Nu cred… Altele par a fi priorităţile.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Kassovitz Toma: (2-8-2010 la 04:41)

    Ca de fiecare data cand aud numele de Auschwitz, am citit cu emotie articolul de fata. Soart6a m-a ajutat si n-am ajuns pana acolo si m-am intors. Am fost numai la Bergen-Belsen, dar Auschwitz-ul a venit dupa mine.
    Am vazut pe ultimii supravetuitori adusi pana la noi si pe ultimii gardieni, care au preluat lagarul nostru. Am vazut cu ochii mei pe Kramer, ultimul comandat al Auschwitzului. Am stat de vorba cu Dr. Klain, adjunctul lui Mengele si ma mir di azi ca acesti monstrii aratau si se comportau ca oamenii obisnuiti ca noi.
    Ma gandesc cu groaza si azi ca- fara sa stim – cei de langa noi, intr-o situatie data pot deveni aidoma lor. Trebuie sa fim foarte atenti!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • victor loghin: (3-8-2010 la 07:25)

    daca se doreste a se ridica macar un colt din draperia ce acopera aparent resorturile psihologice ale crimei de la Auschwitz va recomand citirea cu mare atentie a cartii Capesius, farmacistul de la Auschwitz de Dieter Schlesak Cu toate ca citisem si studiasem multe lucrari despre subiect, doar acum am patruns mai profund in acest univers dantesc

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • radu radoslav: (3-8-2010 la 11:56)

    Am 60 de ani. Prin 1964 am vizitat Auschwitz-ul. N-am inteles nimic pina cind am intrat intr-o sala unde se proiecta un film. Mi s-a facut rau si am vomitat. Mi-a fost rusine de mine, nu pentru ce am facut, ci pentru ca eram din aceasi specie cu cei care au savirsit acolo placerea urii. De atunci de cite ori apare un nou om politic gindesc daca nu cumva, daca nu cumva puterea il va conduce spre acelasi comportament. Care din colegii mmei este noul Albert Speer. Si mai ales ce voi putea face eu atunci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Varadi (Hirsch ) Judith: (3-8-2010 la 13:25)

    Aveam 18 ani cand am fost deportata la Auschwitz Birkenau, impreuna cu mama mea de 43 ani, fratele meu de 13 1/2 ani, dar numai eu am reusit sa indur detentia, apoi munca la o fabrica de munitii in doua ture de cate 12 ore plus drumul parcurs pe jos pina la fabrica si inapoi in noul lagar anexa a vestitului lagar Buchenwald, si mai apoi si marsul mortii aproape o luna pana la epuizare si trezirea si eliberarea de un soldat Rus inante de terminarea razboiului cu cateva zile.

    Imaginea Lagarului si a celor urmate s-a cuibarit adanc in subconstientul meu.

    Nu pot si nu vreau sa concep ca lumea indiferenta atuci, care a creat atatea minunatii si progrese s-a nu calce candva spre un drum de evolutie creatoare, sa elimine ura. Multe am pierdut, dar am militat cat am trait, pentru a demonstra , ca ” evreul ” umilit, poate sa se ridice sa munceasca pentru grupul in care este sortit sa traiasca, chiar daca este plin de boli suferinte aduse din tineretea pierduta.-

    M-a impresionat articolul initial, multumesc. Varadi-nasc Hirsch Judith,
    Oradea la o4.o8.2010

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (19-6-2012 la 11:49)

    trebuie salutat si felicitat autorul acestui inspaimantuitor articol , care in ciuda eforturilor sale de a fi rational . cumpatat , stapan definitiv pe emotiile sale , ne transmite -chipurile la rece-cea ce sa intamplat autentic in europa’CIVILIZATA”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
50.19.34.255