caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Întâlnirea de la Paris

de (6-6-2010)
3 ecouri

M-am întors de la Paris, unde am fost pentru prima oară în viaţă. Am visat să văd Oraşul Luminilor încă din clasa a cincea, când răsfoiam cartea de franceză cu ilustraţii alb-negre spălăcite şi ascultam fascinată povestirile dirigintei care studiase acolo în perioada interbelică şi ne dezvăluia un tărâm magic impregnat de istorie, civilizaţie şi boemă.

Parisul sub ploaie

Mai întâi a fost o călătorie imposibilă din pricina paşapoartelor comuniste de necăpătat, iar apoi un voiaj mereu amânat fie din cauza dificultăţilor şi umilinţelor la care erai supus pentru a obţine viza, fie – după desfiinţarea vizelor – din superstiţie;  îmi visasem prea mult să ajung la Paris şi mă temeam să-mi împlinesc visul. Invitaţia de a participa în septembrie la o excursie în grup, căreia nu i-am dat curs, ne-a făcut să ne dăm seama că drumul la Paris era mult mai simplu decât îl imaginasem. Există o cursă aeriană directă care leagă Clujul de Paris (Beauvais) şi dacă îţi planifici totul din timp poţi obţine bilete de avion şi cazare la un hotel bun, la preţuri accesibile. Între 31 mai şi 4 iunie ne puteam permite să ne luăm liber de la serviciu, aşa că ne-am cumpărat biletele de avion şi ne-am rezervat hotelul. Patru zile pentru a vedea Parisul…Nici eu nu ştiam ce aveam să vizitez acolo. Voiam să străbat pe jos străzile pariziene, să poposesc în câteva muzee şi galerii, să-mi clătesc ochii cu peisajul din Cartierul Latin, să casc gura la vitrine, să adulmec atmosfera pariziană, să ascult vorbindu-se franţuzeşte, să ne bucurăm amândoi de cele patru zile petrecute în Oraşul Îndrăgostiţilor. Prietenii ne-au copleşit de sfaturi, ne-au înarmat cu ghiduri, prospecte şi hărţi ca să fim cât mai bine pregătiţi pentru întâlnirea cu Parisul… pe care un telefon avea s-o transforme în întâlnirea de la Paris.

Pe la mijlocul lui mai m-a sunat mătuşă-mea de la Paris (verişoara tatii s-a stabilit acolo în 1949 împreună cu soţul ei,  lectorul de franceză de la universitatea clujeană şi directorul Centrului Cultural Francez din Cluj, care s-a însurat cu ea în primăvara anului 1944 – cu câteva zile înainte de ghetoizarea evreilor clujeni – salvând-o de la deportarea la Auschwitz) şi aflând de vizita noastră, a insistat să contramandăm rezervarea la hotel şi să locuim la ea. Cum puteam deranja cu prezenţa noastră o doamnă de 91 de ani ?! Dar cum o puteam refuza, când ne-a demolat toate argumentele (ultimul – că Adi, soţul meu, fumează – fiind risipit cu replica : „Şi ce-i cu asta ? Şi eu fumez!”)?! În penultima zi ne-a sunat şi ne-a spus că ne aşteaptă la autogara de la Port Maillot cu taxiul, că doar n-o să ne lase să cărăm bagajele cu metroul…

Şi aşa s-a şi întâmplat. Ne-a întâmpinat şezând cuminte pe bordura trotuarului autogării (unde nu există sală de aşteptare şi nici bănci)şi citind un roman. Ne-a dus cu taxiul către locuinţa ei din apropiere de Avenue Voltaire, trecând pe axa Arcul de Triumf, Champs Éliseés, Place de la Concorde şi făcând câteva ocoluri pentru a ne arăta clădiri medievale şi piaţete fermecătoare, mai puţin cunoscute.

Locuieşte pe o străduţă liniştită, într-o casă veche de peste o sută de ani, cu statui în curtea interioară. Apartamentul ei, care aparţinuse unui cioplitor în marmură, are camere enorme cu şemineuri  şi oglinzi indecent de mari, cu un balcon de fier forjat şi vitralii la uşa de la balcon. Bucătăria zugrăvită în alb are pe pereţi farfurii de ceramică ardelenească, ardei uscaţi înşiruiţi pe aţă, orhidee la fereastră şi trandafiri proaspeţi în vază.

Natură statică în bucătăria Mătuşii

Mătuşa mea se mişcă cu graţia unei femei frumoase, uşor obosită de cele nouă decenii trăite, printre rafturile ticsite de cărţi şi sute de obiecte din cele mai diverse, de la o carapace de broască ţestoasă uriaşă, la statuete minuscule din Egipt, de la un albatros împăiat până la o ancoră de vapor din Marea Nordului, fiecare având povestea sa, pe care ne-o relata cu exactitate.

Mătuşă-mea s-a dovedit o amfitrioană desăvârşită.  Când ne trezeam ne aştepta cu masa pusă. După micul dejun copios ne întindea un pachet cu alimente (fructe, sucuri şi fursecuri dulci şi sărate) şi ne înarma cu câteva sfaturi utile, pentru periplul parizian. Seara ne alinta cu specialităţi franţuzeşti (friptură de raţă cu fasole, anghinare, foie gras, diferite sortimente de caşcaval, vin de Bordeaux alb şi roşu). După cină îşi aprindea ţigara (Gauloise) şi depăna amintiri. A scos albumele colbuite de pe rafturi şi ne-a vorbit despre anii copilăriei şi tinereţii, despre părinţii ei şi bunicii mei dinspre tată (pieriţi în Holocaust). Fotografiile vechi de peste o sută de ani au fost salvate atunci când s-au dus s-o ia pe mama ei de acasă, pentru a o ascunde în incinta Centrului Cultural Francez din Cluj. Mama nu voia să plece, spunând că va intra în Ghetoul de la Fabrica de Cărămizi (unde erau deja adunate toate rudele ei) pentru că autorităţile promiseseră că evreii nu vor avea de suferit; îi duc la muncă în Ungaria şi aveau să revină după război. Atunci Robert, soţul mătuşii mele, a smuls faţa de masă şi i-a poruncit soacrei: „Faceţi o boccea cu tot ce aveţi mai de preţ, de neînlocuit!”. Mama a luat fotografiile, scrisorile şi  diplomele fiicei (printre care cea mai recentă, cea de doctor în literatură franceză). Timp de şapte luni a stat pitită într-o cameră, fără a ieşi nici măcar în curte, ca să n-o vadă portăreasa şi să n-o denunţe. Mătuşă-mea era convocată zilnic la jandarmeria clujeană şi interogată despre locul unde se afla mama ei, însă clădirea centrului cultural nu putea fi percheziţionată. Soţul ei nu şi-a salvat numai soţia şi soacra, ci şi câţiva studenţi cărora le-a înlesnit fuga către graniţa de la Feleac. Peste ani statul Israel avea să-i confere titlul de Drept între Popoare, pe care avea să-l refuze declarând că nu făcuse nimic ieşit din comun, ci un gest normal, omenesc.

Încercările tinerei perechi nu s-au încheiat odată cu eliberarea Clujului de armata rusă. Trupele ruseşti de ocupaţie l-au reţinut pe Robert, considerându-l diplomat al regimului colaboraţionist de la Vichy (deşi nu era diplomat, ci ofiţer francez evadat  dintr-un lagăr de prizonier din Germania, care a fugit către răsărit.  Ajuns la Budapesta a contactat Legaţia Franceză care l-a numit lector la universitatea clujeană şi director al centrului cultural care nu avea angajaţi). Mătuşă-mea s-a dus la Bucureşti, a reuşit să pătrundă la Vâşinski şi să obţină salvarea soţului de la deportarea în Siberia.

De câteva ori am scos reportofonul încercând să fac un interviu cu mătuşă-mea, dar m-a refuzat ferm. „Despre mine să nu scrii, numele meu să nu-l pomeneşti, chipul meu să nu-l foloseşti în articolele tale! Viaţa mea n-are nimic deosebit, e la fel cu oricare alta. Ce ar fi de scris despre ea ?”

În ultima zi a vizitei ne-a condus cu taxiul la Port Maillot, tot pe un drum ocolit pentru a ne mai dezvălui câteva colţuri pitoreşti ale Parisului ei iubit. Apoi ne-am luat rămas bun cu speranţa unei vizite la Cluj, oraşul ei natal.

L'important c'est la roseIată-mă acasă după cele patru zile în care am bătut Parisul la pas, am vizitat muzeele şi galeriile, am adulmecat atmosfera pariziană, am poposit în parcuri şi grădini, am stat la măsuţele de pe terasele pitoreşti din Cartierul Latin sorbind o cafea şi privind agitaţia policromă din preajmă, umplându-mi ochii de Oraşul Visat. Dar cele mai preţioase au fost serile petrecute cu mătuşa mea, când stăteam la taclale  lângă un pahar de Bordeaux. Ea aprindea o ţigară (de la altă ţigară) şi ne depăna povestea vieţii din care se desprinde imaginea unei femei frumoase şi fragile,  înţeleaptă, temerară şi boemă, care şi-a păstrat farmecul şi la vârsta de 91 de ani ! Cum puteam să nu scriu despre ea, măcar aşa fără a-i pomeni numele ?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan Maier: (7-6-2010 la 16:13)

    Andrea, iti spune ceva filmuletul atasat?

    Stefan

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Daniel Macovei: (21-6-2010 la 20:42)

    Superb articol! Citindu-l am avut aceleasi emotii ca atunci cand am pus prima oara piciorul in orasul luminilor. Locuiesc in Paris dar zilnic descopar ceva inedit, dupa fiecare colt de strada te asteapta ceva nou, imi iubesc orasul.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (27-5-2012 la 13:34)

    parisul e un oras captivant, si d-ta stimata doamna andrea ghita ,l-ai inpodobit cu
    un articol minunat , numai putin atragator,vrednic de frumusetile si mrejele orasului .
    pentru mine e o adevarata placere sa-l citesc si sa-mi reamintesc de nenumeratele vizite petrecute in franta.
    iti multumesc cu drag ,irzhak bareket .

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.197.24