Nu rezervasem cameră. Aproape niciodată nu telefonam în prealabil. Rar, foarte rar, mi s-a întîmplat să nu găsesc ceea ce căutam, mă miram de ce se încăpăţînează unii să-şi rezerve cameră la hotel cu multe luni înainte. Era destul să ştii ce vrei, să fii calm, întotdeauna cineva nu vine, sau e bolnav, sau a rezervat în mai multe locuri.
Acum eram la Lido, mă îmbrăcasem foarte elegant, sala de bal era plină de cunoscuţi şi necunoscuţi, dansam pe arii de operă – oare le selecţionaseră special pentru Sylvia? – de unde ştiam să dansez pe arii de operă?… Hotelul Lido se mutase în Eilat, dar era bine aşa, mai locuisem la Lido, la Bucureşti, camerele erau mari, paturile încăpătoare, baia pe gustul meu.
Dansam lipit de Sylvia, era un vals, nu-l recunoşteam, parcă în timpul valsului nu te lipeşti de parteneră, ea simţea că eram neliniştit, ştia că nu era doar emoţia revederii, după atîţia ani.
– Ce te framîntă?
– Cred că ar trebui să rezolv problema camerei, e prea multă lume şi în plin sezon aş putea avea surprize. De mult n-am fost la Eilat, acum, că au mutat hotelul aici, mi-e greu să cred că voi găsi chiar la Lido, dar măcar să ştiu că nu trebuie să plec la un hotel îndepărtat.
Sylvia îmi zîmbi, acelaşi surîs din anii ’70.
– Ţi-ai fi închipuit că ne vom întîlni la Eilat, şi încă la Lido?
– Doar o clipă, să mă asigur la recepţie că nu rămîn pe stradă, nu am dormit niciodată pe malul mării, pe nisip.
I-am luat mîna – parcă i-o ţineam prea tandru – şi ne-am îndreptat spre recepţia hotelului. Am fost recunoscut imediat:
– Aţi fost la noi, la Bucureşti, cu ocazia unui congres, vă ţin minte, eraţi mereu în întîrziere la micul dejun. Nu avem nici o cameră liberă, de cînd ne-am mutat la Eilat sîntem plini, a fost o idee excelentă.
Mi-am întors privirea către Sylvia. Nu, era prea de tot, voiam să fiu cu ea, să dansăm, să ne povestim cîte-n lună şi-n stele, iar acum mă trezesc că nu pot să gust momentul, că trebuie să rezolv ceva stupid, doar pentru că fusesem prea sigur de mine.
– Nu vă preocupaţi, nu va trebui să căutaţi în jur, oricum, Eilatul e aglomerat, dacă vă mulţumiţi cu o cameră mai modestă, totuşi confortabilă, pot să găsesc o soluţie.
Recepţionerul chelise, de cînd nu-l văzusem. Semăna cu Montefusco, şeful districtual din Milano, de pe vremea cînd mă întreţineam vînzînd oale şi tigăi, din casă în casă. Avea un surîs cam prea profesional, automat, ca un timbru lipit de scrisoare.
– Desigur, dar v-aş ruga să mă ajutaţi repede, aş dori să văd camera, să ştiu că pot să ma întorc la bal liniştit, să mă bucur de atmosfera festivă.
– Va exprimaţi în lozinci! – mi-o tăie brusc recepţionerul. Puteaţi să vă gîndiţi înainte. Vă fac o favoare. Nimeni nu ştie de existenţa hotelului unde veţi fi cazat. Trebuia renovat de mult, acum se ocupă de el soţia mea, veţi fi surprins, dar nu vă uitaţi la mine cu privirea asta de miel, înainte de sacrificare.
Începea să mă supere, sosia lui Montefusco, dar trebuia să înghit şi să tac. Mă voi socoti eu cu el mai tîrziu pentru tupeu.
– Du-te, te aştept aici, în loby, îmi spuse Sylvia, e păcat să pui la inimă, şi-aşa fumezi prea mult, întoarce-te repede, să nu mă simt singură.
Recepţionerul mă privi ironic, ştia bine că nu aveam de ales.
– Urcaţi cu liftul la ultimul etaj. Soţia mea vă aşteaptă, sper că nu veţi fi dezamagit, veţi fi cazat la hotelul Eden, l-am alipit cu gîndul de a-l renova, dar e încă acceptabil. Eden începe exact acolo unde se sfîrşeşte Lido.
Ma aflu într-o încăpere cenuşie, întunecată, umbre alungite, puţină lumină indirectă din stradă, faruri, felinare. Sînt la ultimul etaj. Dinspre lift, un fel de pantă, acoperită cu o mochetă pătată şi ruptă, duce, pe toată lungimea încăperii, către un zid – uşa de culoare bej, lemn scrijelit, vechi, tot peretele e, de fapt, un fel de uşă-armonică, sau doar multe uşi lipite, fără clanţe. Deasupra, chiar sub tavan, şi el înclinat în direcţia liftului, desluşesc cu greu urmele cuvîntului Eden, patru litere, amprenta lasată de timp. Aici am mai fost, e déja vu, parcă este intrarea de la vechiul cinematograf Eden din Tel Aviv, pe vremuri se proiectau aici filmele lui Bergman şi alte filme de calitate, apoi a decăzut, filme pornografice, s-a închis, au rămas doar urmele literelor, patru pete prăfuite. Dar Eden era şi un hotel, aşa e, am recunoscut intrarea în pantă, adevărat, urcam la ultimul etaj şi, de acolo, continuam la stînga, erau nişte trepte, acum le acoperă mocheta, se deschidea o uşă largă şi intram parcă într-un loby elegant, cu lămpi de cristal, lumini multicolore, reflectate de zeci de oglinzi, era ca o imitaţie a sălii oglinzilor de la Versailles, sau Chiemsee. Ce s-a întîmplat, cum a decăzut în halul ăsta hotelul Eden? Am fost aici cu părinţii, eram copil, dar îmi amintesc că, deşi se ajungea cam ciudat la intrarea în hotel, era o ambianţă plăcută, era luxos, chiar exagerat, chelneri cu mănuşi albe, tacîmuri şi farfurii Richard Ginori, semăna cu Villa d’Este din Como.
Nu vreau să intru în acest hotel, nici nu văd o intrare normală.
Ma întorc spre ascensor, dar coborîse deja la parter.
Vreau să-l chem, nu găsesc nici un buton, sînt singur în încăperea întunecată, azvîrlit între amintiri, copilărie şi adolescenţă, Bucureşti, Tel Aviv, Eilat, Sylvia e jos, la Lido, eu – între Lido şi Eden.
Brusc se deschid uşile de lemn şi o femeie brunetă, superbă, îmi întinde o mînă albă, marmoră moale şi caldă.
– Sînt Laura, probabil că nu mă ţii minte, vino, ţi-am pregătit camera.
Mă las condus de ea, recunosc hotelul Eden, degradat, fotolii ponosite, dar încă plin de lumină, zeci de copii se joacă şi se aleargă între mobilele de epocă.
– Hotelul Eden nu mai funcţionează, îmi explică Laura, îl ţinem doar pentru grupuri de elevi, în excursii cu şcoala. Nu-l vei găsi în nici un ghid, dar ştiam că vii, nu puteai pierde ocazia reîntîlnirii cu Sylvia.
Privesc dezorientat în jurul meu. Dintr-un colţ apare un bărbat mic şi pocit, cu faţa diformă, parcă trecuse un glonţ prin gura lui şi ieşise prin ochiul drept.
– El e ajutorul meu, îmi explică Laura, ţi-a dus deja valizele în cameră, sînt şapte valize, exact valizele cu care ai călătorit de la Sinaia la Bucureşti, în ’95.
Tac. Femeia asta ştie multe despre mine, cînd am cunoscut-o?
Îmi ia mîna şi mă conduce printr-un coridor lung , fără tablouri şi neluminat. Coridorul se termină cu un perete din ciment gri cu pete albe. Tipul pocit e în urma noastră, gîfîie sacadat, parcă e un dulău înrăit. Pentru o clipă mi se face teamă, dar mîna Laurei mă asigură că sînt în siguranţă. Totuşi mă întorc şi văd un cîine mare şi ameninţător, o privesc întrebător pe Laura, ea face un mic semn şi cîinele se preface într-un peşte plat, devine decor al mochetei, aceeaşi mochetă de la intrarea în hotel. Acum văd clar cei doi peşti de la Tabga, pe malul lacului Kineret, lînga Tveria, unde legenda spune că Isus a multiplicat peştii şi pîinile, pentru a hrăni lumea. Îmi amintesc de farfuriile armeneşti, unde era redat mozaicul bisericii de la Tabga.
– Sînt cu tine, linişteşte-te, cîinele ne deranja, ştiu, Tabga s-a transferat şi ea la Eilat, e mult mai comod pentru turişti. Dar aici, în hotelul Eden, nu vine nimeni, te vei simţi ca acasă. Mocheta e o imitaţie, uită de peşti, oricum, nu ai fost niciodată religios şi nu crezi în minuni.
În peretele cenuşiu zăresc o mică uşă din oţel. Laura scoate din decolteu o cheie de seif şi deschide portiţa. E foarte mică, exact de dimensiunile intrării de la Biserica Nativităţii de la Beit Lehem. Ne încovoiem şi pătrundem într-o cameră imensă, fără ferestre. În mijlocul ei două paturi rudimentare, din metal, unul e ca un baldachin. Pe ambele paturi sînt puse cele şapte valize ale mele. E acolo şi valiza roşie, şi cea albastră, şi geanta portocalie, cumpărată într-un moment de prostie, prin poştă.
Vreau să o întreb pe Laura cum au ajuns toate valizele acolo, dar remarc că unul din pereţii încăperii e din sticlă, apropiindu-mă, observ dedesubt, la un plan inferior, o altă încăpere, plină de paturi lunguieţe, în fiecare pat sînt cîte doi copii, dorm liniştiţi, deşi lumina e aprinsă.
– Tu îi vezi pe ei, dar ei nu te pot zări pe tine, îmi şopteşte Laura.
Camera asta era înainte încăperea de control a hotelului Eden, de aici se observa fiecare mişcare, se ştia ce doreşte fiecare dintre vizitatori, nu era nevoie nici măcar să sune vreun clopotel. Acum ştii de ce nu ai auzit niciodată sunînd clopotele de la Tabga…
Cu o mişcare bruscă, îndepărtă valizele de pe unul din paturi.
– Aici vei dormi azi, poate şi în continuare.
Am tăcut amîndoi. Treceau secunde, minute, liniştea devenea de nesuportat. Mă privea fix în ochi.
– Nu rămîn aici. Nu vreau, nu îmi place deloc, am bolborosit. Trebuie să mă întorc la Lido, mă aşteaptă Sylvia, cine îmi aduce valizele?
Laura mă privi uimită, parcă am observat şi o lacrimă în colţul ochiului.
– Nu poţi pleca acum, te aşteptam, ţi-am păstrat camera.
Sylvia s-a retras de mult în camera ei, la Lido, chiar nu-ţi dai seama de cît timp colindăm pe culoarele hotelului Eden?
Voiam să mă mişc, dar corpul nu mă asculta. Eram înlemnit, nu puteam să-mi desprind privirea din ochii Laurei, mă simţeam atras de ea, dar ştiam că nu trebuie să rămîn acolo. M-am uitat cu atenţie la Laura, era deosebit de frumoasă şi atrăgătoare, avea o rochie neagră, scurtă, traversată de un fermoar, de la decolteu pînă deasupra genunchiului. Am mai văzut fermoarul desfăcîndu-se, pe Laura, nudă, în faţa mea, am simţit mîna ei trăgîndu-mă spre patul acoperit de cearceafuri albe şi parfumul ei, Balenciaga, contopindu-se cu mirosul de mucegai al camerei.
— va urma —