Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Secundele mele



 

Un veac de singuratate (Cien anos de soledad), de Gabriel Garcia Marquez

de (19-11-2007)

Unul dintre cei mai importanti scriitori de limba spaniola din America Latina, Garcia Márquez (n. 1928), s-a nascut în Columbia, la Aracataca, si si-a facut studiile la Bogotá. Devenind ziarist, a fost corespondent de presa la Roma si Paris. A debutat în 1955 cu volumul Pleava. Au urmat: Colonelului n-are cine sa-i scrie, Funeraliile mamei-mari, iar, în 1967, romanul Un veac de singuratate, care a cunoscut un succes rasunator. Romanul ulterior, Toamna Patriahului, este o alegorie a puterii absolute. În 1982 a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatura.

UN VEAC DE SINGURATATE

Capodopera lui Garcia Márquez este un roman care îmbina realul si fantasticul, profunda meditatie filozofica si naratiune captivanta, într-o creatie unica, vie, tulburatoare, somptuoasa si plina de culoare.
Pe un prim-plan de semnificatii, romanul este povestea familiei Buendia si a satului ei, Macondo, localitate imaginara, dar careia arta autorului i-a imprimat toate atributele realitatii. Întemeierea sa se datoreaza lui José Arcadio Buendia, sotiei sale, Ursula, si câtorva familii prietene, care trecusera muntii în cautarea unei iesiri la mare. Actiunea cartii urmareste viata lui José Arcadio, întreprinderile sale îndraznete, temperate de prudenta Ursulei, viata fiilor – dintre care se remarca Aureliano, colonel si erou legendar al razboiului civil -, nepotilor si stranepotilor lor, pe parcursul a sase generatii. O data cu succesiunea generatiilor, este prezentata si viata satului, în care civilizatia înlocuieste treptat simplitatea naturala, culminând cu înflorirea artificiala adusa de instalarea companiei bananiere ce va fi urmata de declinul localitatii, recucerita de natura luxurianta.

Fragmentul de mai jos se situeaza la începutul romanului:

Multi ani dupa aceea, în fata plutonului de executie, colonelul Aureliano Buendia avea sa-si aminteasca de dupa-amiaza îndepartata, când tatal sau l-a dus sa faca cunostinta cu gheata. Macondo era pe atunci un catun cu vreo douazeci de case din lut si trestie, cladit la marginea unui râu, ale carui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca niste oua preistorice. Lumea era atât de recenta, încât multe lucruri nici nu aveau înca nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul.
În toti anii, în luna martie, o mica satra de tigani zdrentarosi îsi întindea cortul în apropierea satului si în larma fluierelor si tamburinelor facea cunoscute noile inventii. Începura prin a aduce magnetul. Un tigan voinic, cu barba stufoasa si cu mâini de vrabioi, care raspundea la numele de Melchiade, facuse în public o demonstratie grandioasa despre ceea ce numea a opta minune a înteleptilor alchimisti din Macedonia. Trecea din casa în casa, tragând dupa sine doi drugi de metal si toata lumea fu cuprinsa de groaza vazând cum caldarile, sobele, clestele si spirtierele cadeau singure de la locurile unde se aflau, cum crapa lemnariile din cauza cuielor si suruburilor care încercau cu disperare sa se smulga din ele, ba chiar obiectele pierdute de multa vreme apareau acolo unde fusesera cautate mai mult si se târau într-o debandada turbulenta dupa drugii de fier magici ai lui Melchiade. “Lucrurile au si ele viata, proclama tiganul cu un accent gutural; totul este sa le traiesti sufletul”.
(…) multi ani mai târziu, cu o clipa înainte ca ofiterul trupelor regulate sa fi dat ordin plutonului de executie sa traga, colonelul Aureliano Buendia avu timp sa retraiasca acea blânda dupa-amiaza de martie în care tatal îsi întrerupse lectia de fizica si ramase dintr-o data înmarmurit, cu bratul în vazduh, cu privirea fixa, aplecându-si urechea spre departari, spre fluierele, spre tamburinele si zurgalaii tiganilor care venisera din nou în sat pentru a prezenta ultima si cea mai uluitoare descoperire a învatatilor din Memfis.
Erau alti tigani. Barbati si femei care nu vorbeau decât limba lor, specimente splendide cu pielea unsa cu ulei, cu mâini de gânditor, ale caror dansuri si cântari raspândira prin ulitele satului o veselie nebuneasca, cu papagalii lor baltati care recitau romante italiene, cu gaina care oua o suta de oua de aur în ritmul tamburinei, cu maimuta dresata care ghicea gândurile, cu masina universala care servea atât la cusutul nasturilor cât si la potolirea fierbintelii, cu aparatul pentru uitarea amintirilor rele, cu emplastrul pentru a-ti omorâ timpul si cu alte mii de nascociri, atât de ingenioase si neobisnuite încât José Arcadio Buendia ar fi vrut sa inventeze o masina de memorat, ca sa nu uite nici una din ele. Acestea schimbara satul într-o clipita. Locuitorii din Macondo se simtira dintr-o data pierduti pe ulitele lor, asurziti de aceasta petrecere forfotitoare si zgomotoasa.
Tinând câte un copil de fiecare mâna, ca sa nu-i piarda în înghesuiala, izbindu-se de saltimbanci, cu dintii îmbracati în aur, si de jongleri cu sase brate, sufocat din pricina mirosurilor amestecate de gunoi si santal pe care le raspândea multimea, José Arcadio Buendia umbla ca un nebun, cautându-l peste tot pe Melchiade, pentru a-l ruga sa-i dezvaluie secretele acestui cosmar miraculos, (…) Mai târziu, alti tigani îi confirmara ca Melchiade pierise într-adevar de friguri, în dunele de la Singapur, si ca trupul lui fusese aruncat în marea Iavei în locul unde era mai adânca. Cât despre copii, lor nu le pasa de aceasta veste. Îsi bagasera în cap ca tatal lor îi va duce sa vada inventia minunata a învatatilor din Memfis, anuntata la intrarea unui cort care, dupa aceleasi spuse, ar fi apartinut regelui Solomon. Staruiara atât de mult încât José Arcadio Buendia plati cei treizeci de reali si-i conduse pâna în mijlocul cortului unde statea un urias cu pieptul paros si cu craniul ras, cu un inel de arama trecut prin nas si cu lant greu la glezne, pus sa pazeasca un sipet pirateresc. În clipa în care uriasul ridica capacul, din sipet rabufni un suflu înghetat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o multime nesfârsita de ace peste care tâsneau în stelute multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcentrat, fara sa uite totusi ca baietii asteptau din partea lui o explicatie pe loc, José Arcadio Buendia îndrazni sa emita una:
-Acesta este cel mai mare diamant din lume.
-Nu, corecta tiganul. Este gheata.
Fara sa înteleaga, José Arcadio Buendia îsi întinse mâna spre bloc, însa uriasul îi opri gestul.
-Înca cinci reali pentru a-l atinge, îi spuse el.
José Arcadio Buendia plati si apoi putu sa puna mâna pe gheata, tinând-o acolo câteva minute, cu inima saltând de bucurie si totodata de teama la contactul cu misterul. Nestiind ce sa spuna, mai plati înca zece reali pentru a permite copiilor sa cunoasca experienta miraculoasa. Micul José Arcadio refuza sa o atinga. Aureliano, dimpotriva, facu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar si-o retrase îndata:
-Frige, striga el înspaimântat.
Însa tatal sau nu-i dadu nici o atentie. Extaziat în fata acestei minuni autentice, îsi permise sa uite pentru o clipa insuccesul întreprinderilor sale delirante si de cadavrul lui Melchiade dat prada calmarilor. Mai plati înca cinci reali si, punând mâna pe blocul de gheata, asa cum jura un martor pe Evanghelie, striga:
-Iata marea inventie a epocii noastre !

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.136.90