Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

ICR a murit, trăiască ICR! Consideraţii la căpătâiul unui muribund

de (11-11-2012)
44 ecouri

“Romania sub forma unui vagin”, autor Benedek Levente

“Romania sub forma unui vagin”, autor Benedek Levente

Pe siteul Institutului Cultural Român a apărut de curând un mesaj către creatori, redactat şi semnat de noul preşedinte al instituţiei. Vechiul preşedinte, debarcat odată cu schimbarea Guvernului, e acuzat de a fi transformat instituţia într-una politică. Irelevant, căci, atunci când se va produce următoarea schimbare, probabil că natura acuzaţiilor va fi aceeaşi, doar numele acuzatului se va schimba. Dincolo de nume şi acuze, există câteva întrebări de fond, cărora va trebui să le găsim un răspuns. 1 Avem nevoie de un Institut Cultural Român? 2. Dacă da, ce ar trebui el să facă? 3. Cui ar trebui subordonat, pentru o mai bună funcţionare? 4. Ce avantaje concrete aduce o asemenea instituţie nu creatorilor, ci întregii culturi române?

La prima întrebare, cea mai simplă dintre ele, cu greu se poate răspunde altfel decât da. Orice ţară civilizată are un asemenea institut. În cazul României, după decenii de izolare în interiorul Cortinei de Fier, după momente în care exprimarea noastră culturală în afara graniţelor ţării s-a făcut pe criterii ideologice, se simte nevoia promovării unor repere culturale. Atunci când politicul dezamăgeşte, atunci când economiile respiră sacadat, cultura poate suplini un gol. Un gol de percepţie, dacă doriţi, sau de… imagine, dacă preferaţi, mai degrabă, noţiunea aceasta, atât de golită de sens! Dar, atunci când cultura se exprimă, mai ales când o face pe bani publici, politicul trebuie să tacă. În caz contrar, demersul e inutil. Aşadar, un Institut Cultural Român e necesar doar atâta vreme cât el transcende prin viziune şi proiecte orice schimbare politică.

Cât priveşte a doua întrebare, aici ni s-au dat până acum diverse răspunsuri. Unii cred că trebuie promovată cu precădere cultura contemporană, chiar avangarda. Se iau câţiva autori în viaţă, li se decontează traduceri şi deplasări, se vernisează câteva expoziţii în care falusul şi vaginul sunt elemente recurente şi, în felul acesta, ne înfăţişăm lumii ca nişte moderni ce suntem, încercând să arătăm că România nu este numai ţara lui Dracula, a folclorului şi a Mioriţei. O altă şcoală de gândire pare a ne propune o strategie opusă: ce-ar fi să ieşim în lume cu dansurile noastre populare, cu obiceiurile noastre, cu bucătăria noastră fără egal în Calea Lactee? Sa le spunem străinilor câte minunate lucruri am inventat noi, românii, în întreaga noastră istorie multimilenară!

Să le luăm pe rând. Când în memoria culturală a umanităţii exişti deja, atunci, evident, poţi promova cultura contemporană, căci ea vine pe un fond deja prezent. Când ai o Renaştere ca cea italiană, când ai un Romantism ca cel francez, când ai o filozofie ca cea germană sau o literatură ca cea rusă, nu mai e nevoie ca ele să fie, excesiv, promovate de institute culturale, pentru că fac parte deja din orice curriculum serios, oriunde în Europa. Te poţi concentra, în toate aceste cazuri, pe cultura experimentală, elitistă, chiar şocantă. Este acesta cazul nostru? În mod evident, nu. Momentele semnificative ale culturii noastre sunt doar pasager relevante pentru ceilalţi, aşadar, înainte de a finanţa sau gira artişti români ce ridică falusul şi vaginul la rang de artă modernă, trebuie să ne concentrăm pe acele zone, relativ puţine, în care am avut ceva de transmis umanităţii. În cazul unei literaturi ca cea românească, spre exemplu, a transmite ideea că dadaismul este o contribuţie românească (atât cât este, fără exagerări!), e mult mai important decât a finanţa traducerea nu ştiu cărui autor contemporan, poate valoros, dar obscur în termenii influenţei lui asupra culturii universale. Oricât de atinşi de aripa genialităţii ar fi muzicienii trupei Shukar Collective, promovaţi la un moment dat de Institutul Cultural Român, ei nu pot reprezenta cultura română pe bani publici pentru simplul motiv că sunt periferici. Trebuie să-şi aştepte frumos rândul, căci avem nume precum Ciprian Porumbescu sau Sergiu Celibidache (exemple aleatorii), creatori care au ceva de spus, care pot face parte, în mod realist, din patrimoniul cultural universal. Între timp, cei de la Shukar Collective pot concerta oriunde doresc, pe banii lor sau ai, bănuiesc, milioanelor de spectatori care nu mai pot dormi noaptea dacă nu aud minunatele lor producţii muzicale.

Pe de cealaltă parte, a promova bucătăria şi folclorul românesc, sub umbrela atât de largă şi, în consecinţă, labilă, a tradiţiei este un demers riscant, atâta vreme cât nu ne-am lămurit pe deplin câte dintre obiceiurile noastre sunt ale noastre şi câte sunt regăsibile, în diferite forme, în întreg spaţiul balcanic sau oriental. Resursele noastre financiare sunt atât de limitate, încât, inevitabil, trebuie să operăm o necesară prioritizare. Putem organiza festivalul sarmalei, dar mulţi se vor întreba de ce promovăm un produs cultural prezent în atâtea spaţii din Europa şi Orientul Mijlociu. La fel se întâmplă cu obiceiurile noastre tradiţionale, cu folclorul nostru, toate importante în felul lor, dar fără un potenţial important de reprezentare. Nu tot ceea ce trezeşte interesul glandelor lacrimare româneşti are acelaşi efect peste hotare. Aşadar, un Institut Cultural Român trebuie să aibă ca primă prioritate promovarea acelor valori ce au o oarece rezonanţă, ce se integrează conceptului european de unitate în diversitate. Exotismul horei, al Meşterului Manole (ambele realităţi culturale balcanice şi nu româneşti) şi al bucătăriei noastre sau genialitatea nu ştiu căror artişti români de stradă care expun, la New York, ponei cu svastici desenate pe spate, se pot promova pe bani privaţi sau, de ce nu, pe bani europeni!

Într-o ţară ca România, unde instituţiile importante funcţionează sub zodia provizoratului, dependente fiind de schimbările de Guvern, un Institut Cultural Român nu poate fi subordonat decât unui for care, în liniile lui esenţiale, supravieţuieşte acestora. A aşeza un Institut Cultural Român sub umbrela Preşedinţiei, a Parlamentului sau a Guvernului e, la noi, o loterie. Dacă Preşedintele e un intelectual cu o înţelegere, fie şi aproximativă, a propriei sale culturi, atunci lucrurile ar putea merge bine. Dacă, însă, el e un ilustru comandant de nave care citeşte greu şi înţelege şi mai greu, atunci evident tipul acesta de comportament s-ar putea reflecta şi asupra funcţionării Institutului.  Mi se vor da, poate, exemple de aiurea, unde sistemul funcţionează, însă diferenţa majoră e că, în România, Preşedinţia, Guvernul sau Parlamentul nu înseamnă nimic mai mult decât cel care le conduce temporar. Noi nu avem, şi nu de ieri de azi, instituţii, ci şefi care transformă instituţia în funcţie de propriul lor profil comportamental sau cultural. În vreme ce Academia Română, cu toate păcatele ei, e, totuşi, un for al elitelor culturale, dacă nu în totalitate integru, măcar, cel puţin cunoscător într-ale culturii române.

În fine, ce ne aduce nouă, ca ţară, un Institut Cultural Român? În primul rând, nu cred că o asemenea instituţie trebuie înfiinţată pentru creatori. Dacă statul român vrea să facă mecenat, are destule alte instrumente la îndemână, în special prin intermediul Ministerului Culturii, care de aceea şi există (pentru a proteja creatorii şi produsul cultural românesc). Un Institut Cultural e o interfaţă între noi şi ceilalţi, el nu face altceva decât să promoveze produse culturale canonice, a căror valoare a fost acreditată în timp. Nu avem nevoie de un Institut Cultural care să cultive talente, care să fie o agenţie de impresariat. O asemenea instituţie trebuie să lucreze cu personalităţi deja validate, nu la ele în comună sau pe scara blocului, ci la nivel internaţional. Avantajele imediate ale promovării culturii canonice sunt evidente: vom începe să ocupăm un loc în spaţiul vast al culturii europene sau în cel, şi mai vast, al culturii universale. Vom începe să existăm cu adevărat, căci, la nivelul duratei lungi a istoriei, nu rămânem în conştiinţa colectivă prin politicienii noştri, prin marii noştri capitalişti, prin muzicieni care isterizează stadioane, prin versificatori care excită conştiinţe gregare sau prin scriitori care vând bine la un moment dat, ci prin aceia care (se) mişcă (în) lumea ideilor, influenţând-o. Pare o viziune romantică, dar numai dacă ne încăpăţânăm să privim doar către mâine, nu şi către deceniile sau secolele care vor urma.

Dacă un Institut Cultural Român nu e capabil să aşeze în canonul universal valori româneşti, preferând să facă pariuri culturale, atunci e mai bine ca el să nu existe deloc. Să folosim banii necesari funcţionării lui pentru a înfiinţa cantine sociale şi a finanţa un program naţional micul şi berea. Ar fi mai onest şi, în termenii eficienţei, mai productiv.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • florin predescu: (12-11-2012 la 01:17)

    Un articol excelent. As vrea sa spun altfel – din perspectiva receptorului din afara Romaniei.

    Un enunt simplu vine sa defineasca un segment al realitatii propagarii culturii. Nu tot ce ne place noua acasa poate fi acceptat de cei din afara casei noastre.

    E nevoie de strategie de piata si de a avea un orizont de asteptare.

    Apropos de sarmale, am gatit mii de sarmale intr-un restaurant de mare volum. Clientilor de aici nu le place gustul acru, si cu multa grasime. Asa ca reteta a fost adaptata la cerinta lor, sa fie mai dulci – fie cu ketchup fie cu varza dulce.

    Poate veti rade sarmale cu ketchup !

    Dar iata ca romanii consuma PIZZA cu ketchup, o anomalie culinara.

    Petru Clej scria bine despre impresia ca noi suntem buricul pamantului. Si nu suntem.

    ICR-ul daca mai exista, ar face bine sa mai intrebe si intelectualii romani din diaspora. O colaborare, o cooperare civilizata, constructiva ar ajuta.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 12 Nu-mi place 4

  • Titina Nica Ţene: (12-11-2012 la 05:33)

    Eu nu am nicio spoeranţă că ICR va merge mai bine sub conducerea actuală. Nu am încredere în Dl. Marga, cel care la Universitate a promovat numai nepotismul. Aşa va proceda şi aici. Patapievici, dincolo de acuzele care i se aduc a fost foarte bun pentru ICR. Subordonarea politică este o găselniţă.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 14 Nu-mi place 6

  • Radu Stern: (12-11-2012 la 08:24)

    Autorul articolului mentioneaza de doua ori „falusul si vaginul*” inaltate la demnitatea de opera de arta. E consternant sa-ti dai seama ca, aflindu-ne deja intr-o epoca post-moderna, cineva poate inca sa nu inteleaga modernitatea, care a integrat provocarea in demersul ei estetic. Sa-i mentionezi pe dadaisti ca exemplu pozitiv care trebuie promovat si sa te indignezi contra „falusului si vaginului” in arta este nostim!

    In calitate de profesionist al domeniului cultural, care traieste in Occident de peste treizeci de ani si care n-a beneficiat niciodata de o colaborare cu ICR, pot sa atest ca promovarea culturii din Romania n-a cunoscut niciodata o epoca atit de fecunda ca cea a lui HRP, Mircea Mihaies si Tania Radu. Ce fel de cultura?

    Desigur, nu manelele, si nu „Romanasului ii place/ Sus la munte, sus la munte la izvor” ! HRP, MM, TR au promovat cultura vie, contemporana, care nu era deloc in decalaj cu ceea ce se petrecea in marile orase unde aveau loc manifestarile. In loc sa prezinte cultura romana dintr-o perspectiva etnografica, calusari, uratori, mititei, sarmale, momite si muraturi, ei au prezentat cultura de azi, integrind Romania in lumea culturala din afara.

    Activitatea institutelor ICR din strainatate a fost de la foarte buna la exceptionala.

    Primele propuneri ale d-lui Marga pot stirni risul, daca n-ar fi de fapt de plins.

    Ele amintesc de o epoca pe care o consideram terminata pentru totdeauna in care competenta celor care se ocupau cu promovarea culturii din Romania in strainatate se masura dupa gradul cu petlite albastre si dupa calitatea sarmalelor facute de neveste. Mai rau, promovarea inventiei „romanesti” a „caloriferului” aminteste de sinistrele texte protocroniste incurajate sub Ceausescu, care faceau de ris Romania in lumea intreaga afirmind, de pilda, ca „Sinai vine de la Sinaia”!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 15 Nu-mi place 5

  • doina jela: (12-11-2012 la 08:59)

    Iar poneiul si svastica? Iar Presedintele care citeste greu si intelege si mai greu? Iar un ICR care sa se laude cu dadaismul, cu Ionesco, cu Eliade si cu Cioran, valori canonice si consacrate? Altfel spus, iar Traiasca trecutul viitorul luminos al Romaniei? Eu zic sa traiasca direct Antena 3!

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 7 Nu-mi place 6

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2012 la 10:13)

    Domnule Radu Stern,

    Nu ma indigneaza nici modernitatea si nici post modernitatea. Ceea ce spuneam e ca, in opinia mea, trebuie promovat canonul (iar el include si modernul si postmodernul si douamiismul si fracturismul si paradoxismul si multe alte lucruri). Afirmam doar ca, in opinia mea, un Institut Cultural nu face pariuri pe autori si produse culturale neconfirmate, ci lucreaza cu cele care au deja un potential de exprimare in afara, acreditat si recunoscut.Textul acesta nu se plaseaza nici de partea lui Marga, nici de cea a lui Patapievici.
    Doamna Doina Jela,
    Poneiul si svastica sunt doar exemple. Pentru ca ele sunt deja in constiinta publica, am simtit nevoia sa le amintesc. Textul e, in principiu, despre altceva. Restul mentiunilor dvs. nu le prea inteleg. Ce are a face Antena 3? Daca doriti sa cititi textul in cheie politica, o puteti face, dar eu unul nu voi participa la o astfel de lectura.
    Un Institut Cultural Roman nu cred ca e infiintat pentru noi, vorbitorii de romana. Pentru noi, poate ca e deranjant apelul la canon, dar pentru cei care nu stiu mai nimic despre noi, cum credeti ca ar trebui sa incepem, dinspre contemporaneitate spre trecut sau invers? Orice abordare coerenta, repet, dedicata celor care nu cunosc foarte bine cultura romana, se face dinspre centrul canonului spre periferia lui. Cel putin asa cred eu.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 6 Nu-mi place 7

  • Stefan N. Maier: (12-11-2012 la 10:15)

    Domnule Stern, eu am inteles diferit mentionarea „falusului si vaginului” in articolul lui Ovidiu.

    El critica nu utilizarea acestei simbolistici in arta moderna ci faptul ca unii autori si promotori de arta isi inchipuie ca promovand respectivele simboluri este suficient pentru a patrunde in lumea moderna a artei. Foarte frecvent, pentru modul in care este folosita aceasta simbolistica sau imagistica explicita in productiile moderne de comunicare vizuala, exista o denumire mai adecvata si n-are nimic comun cu lumea ideilor: pornografie.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 3

  • Stefan Benedikt: (12-11-2012 la 10:23)

    Radu Stern pune punctul pe i. Realizarile ICR sub Horia Patapievici sunt si vor ramane fara egal pentru o lunga perioada de timp. Chestiunea cu poneiul si svastica a fost scapata de sub controlul si vigilenta celor de la ICR, ne-existand catusi de putin elementul premeditat. A fost facuta de un artist mural iranian care a strecurat „o soparla” neobservata. Dovada este ca trei luni mai tarziu, avea loc la acelasi ICR lansarea Raportului Final al Comisiei Elie Wiesel despre Holocaustul din Romania.

    Deschiderea culturii romanesti si contactul cu institutiile analoage, gen The Czech Center, The Goethe House, The Hungarian Cultural Center, The Polish Cultural Institute, etc. sunt fara precedent. Scopul de a internationaliza cultura romana a reusit pe deplin. Ceea ce ar putea deveni infricosator ar fi revenirea la „matca”, la elementul national, la ceea ce se cunoaste deja de secole. Un anumit echilibru trebuieste mentinut, pentru a impiedica alunecarea inapoi, in directia opusa si irelevanta a culturii romane pentru occident.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 3

  • Radu Stern: (12-11-2012 la 10:25)

    Domnule Ivancu,

    Se intelege perfect din prima lectura a textului dorinta Dvs. de a lucra cu valori sigure, confirmate in afara, deja canonice. Cu tot respectul, mi se pare nu numai naiv, ci imposibil. Cum sa ajunga sa fie canonice, acceptate ca valori universale, daca aceste creatii nu sint prezentate lumii din afara ? Un Institut cultural roman, ca si institutiile similare, de exemplu The British Council, trebuie sa faca pariuri, trebuie sa ia riscuri prezentind creatori contemporani.

    Valorile „canonice” citate de d-na Jela sint toate exemple de creatori care au parasit Romania si si-au facut cariera in strainatate ! ICR-ul trebuie si, sub conduerea lui HRP, s-a ocupat nu numai de ei, ci si de creatorii care traiesc in Romania.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 3

  • doina jela: (12-11-2012 la 10:32)

    Domnule Ivancu, poneiul si svastica, la fel ca vaginul si falusul, sunt intrate cum ziceti in constiinta publica printr-un matracaj de dezinformare de o virulenta si eficienta fara precedent care are legatura cu politicul, destituirea lui Patapievici are legatura cu politicul si faptul ca activitatea ICR a fost redus la aceste patru exemple, pe care le reluati, si ecoul lui in constiinta publica se explica prin acest matracaj practicat de Antena 3, e simplu. Ca si ideea ca Presedintele Basescu nu stie sa citeasca si nu pricepe, de o ireverenta fara precedent, vine cu o ingenua transparenta, tot de acolo. Daca Presedintele nu stie, s-a lasat consiliat de Plesu, care stia si a ales cel mai competent presedinte ICR pe care l-am avut vreodata. Cine i-a consiliat oare pe politicienii de azi sa-l aleaga pe dl. Marga cu protocronistele lui idei despre cultura? Cum vreti sa evitati legatura cu politicul in discutia noastra?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 7 Nu-mi place 5

  • Radu Stern: (12-11-2012 la 10:38)

    Domnule Maier,

    Intimplator, am organizat in 2000 o conferinta internationala cu participanti din SUA, Marea Britanie, Franta, Italia, Israel, Elvetia, etc., intitulata „Pornographie et/ou art dans la photographie contemporaine”. Am predat si multe cursuri despre pornografie. Un text sau o opera de arta vizuala nu devin in mod necesar pornografice doar pentru ca mentioneaza sau reprezinta „falusul si/sau vaginul”. Istoria reprezentarii organelor denumite de traditia iudeo-crestina „partile rusinoase” a fost studiata si ne amintim de tristul episod in care Daniele da Volterra a pictat izmene pe minunatele nuduri ale lui Michelangelo din Capela Sixtina, castingindu-si porecla de „Il Braghettone”, Izmenarul.

    Pornografia exista, fara doar si poate, dar ea se recunoaste cind exista o unica intentie de excitare sexuala, de obicei simplista. Textele erotice vor si ele sa excite, dar in mod subtil, utilizind un limbaj literar. Daca exista si alte elemente, cu un continut estetic complex, care insotesc dimensiunea excitarii sexuale, nu sintem in prezenta pornografiei

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (12-11-2012 la 11:18)

    @ Radu Stern
    De aceea am si folosit in interventia mea „foarte frecvent” si nu „intotdeauna”. Fara sa fi predat sau sa fi urmat cursuri despre pornografie, cred ca am o intuitie destul de buna ca sa fac diferenta. Mentin insa ca procedura colajului, in limbajul vizual al multor autori cu pretentii artistice, a organelor sexuale cu idei de tot felul, nu este o reteta pentru arta, din punctul meu de vedere. Cel mai contraproductiv exemplu recent este statuia aceea cu Traian si lupoaica, binecunoscuta.
    A deturna, pe de alta parte, ideea care ghideaza articolul, catre o discutie despre Patapievici (mai lipseste sa aducem in discutie „Omul recent”, despre care am o parere foarte proasta – nu ca ar conta) mi se pare o directie gresita.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 4

  • Stéphane Ionesco: (12-11-2012 la 11:30)

    Desigur că un Institut cultural nu se poate substitui Ministerului Culturii, ale cărui activităţi sunt mult mai întinse. Aceasta nu înseamnă că existenţa Institului este superfluă, sau că ar constitui un lux extravagant pe timp de criză. S-ar putea ca ICR să nu fi găsit un echilibru ideal între valorile culturale deja consacrate pe plan internaţional şi noile talente reprezentative ale generaţiei actuale. S-ar putea ca gustul dlui Patapievici să încline, un pic prea subiectiv, spre opere ce nu au făcut unanimitate pentru a fi prezentate pe plan internaţional. Dificultatea unui director de Institut cultural, consistă în modul de selecţie al creaţiilor ce merită promovate. Dependenţa de bugetul colectivităţii naţionale, impune o atenţie deosebită în privinţa subvenţiilor acordate creatorilor, diferită de mecenatul privat, unde preferinţele devin inatacabile. Implicaţia politică în distribuirea subvenţiilor este cvasi-inevitabilă. Chiar dacă Preşedintele Statului dispune de cunoştinţe limitate în domeniul artistic, consilierii de profil, au rolul să-i îndrume opţiunile pentru a evita erori de anvergură. După mine, „ejectarea” precipitată dlui Patapievici , vizibil politică, nu poate decât să arunce dubiul asupra noii administraţii a ICR-lui.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 2

  • George PETRINEANU: (12-11-2012 la 11:41)

    In calitate de amator neexperimentat am putut constata prezenta obstinata a Institutului Cultural in viata Stockholmului. Fara masuratori exacte, din cele pomenite de participanti (personal am fost prezent cam de putine ori la evenimente la ICR Stockholm), cred ca proportia a fost cam la fel de multi suedezi ca si romani. E foarte probabil de la suedezi s-a prezentat in primul rand ,,avantgarda” in care intra de buna seama si un numar de adepti ai cultului cu pricina mentionat de autorul articolului. A fost si mult ,,impresariat”. Pe de alta parte, cred ca tot ICR Stockholm a contribuit la aranjarea unei saptamani intregi de filme romanesti la Televiziunea Suedeza.

    Sunt in principiu de acord cu autorul ca e bine sa mizezi pe carti sigure.

    Personal mai cred totusi si in factorul de expunere pur si simplu cat si in a miza pe efectul ,,unde dai si unde crapa” in propagarea unui specific cultural.
    In atitudinea suedezului romanii, respectiv Romania sunt ca si inexistenti. Orice gest care sparge aceasta gheata poate fi benefic. Altfel suedezii au facut cunostinta cu Romania mai ades cand a fost vorba de probleme la care ei au vrut sa ajute, aceasta fiind pentru multi din ei poarta de intrare in zone mai agreabile ale culturii romanesti (scopul scuza mijloacele).
    Romanii care participa la activitatile ICR din Stockholm au la randul lor cunostinte suedeze si potential actioneaza ca ambasadori.

    Lasand chestiunea eficientei laoparte, sunt foarte importante sublinierile cu privire la ,,dilema” tutelarii institutului. Greseala principala este ca se pleaca de la ideea ,,militarizarii” lui, adica a controlului total. Cred ca e mai benefic ca o conducere a ICR sa faca propriile greseli, in cautarea unei retete optime, decat sa i se impuna linii de catre niste clanuri de politruci. Mai reiau o obsesie a mea, anume intr-o tara in care orice amarat de membru dintr-o amarata de televiziune locala trebuie sa depuna juramant (WOW!) in fata parlamentului, ceva e putred, e ca si cum ,,vidurile” au explodat.
    In cazul unor dileme si nelamuriri, s-ar putea da unui practicant absolvent de Filosofie din Romania o saptamana sa stdieze modelul celor mai importante institutii omoloage franceze, engleze, germane, spaniole, italiene, suedeze, USA (rus?) etc (zece ajung) si sa dezvaluie mecanismul tutelarii fiecaruia dintre ele. Tot din acest studiu s-ar putea calcula o medie aritmetica a strategiilor si misiunilor. Bine de stiut, ca sa avem ce omite, evita si chiar… copia.

    P.S. Am urmaritaparitia Caloriferului Primordial pe saitul ICR Stockholm dar vad ca se lasa asteptat. http://www.icr.ro/stockholm/

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • cristina jinga: (12-11-2012 la 13:19)

    Nu ştiu ce e mai rău între a pune costum de baie Afroditei şi armuri balerinilor lui Béjart, dintr-un exces de pudibonderie la o naţie care dovedeşte, altminteri, o apetenţă descătuşată pentru vulgar – poate tocmai contrastul acesta deranjează, în primul rând! – şi afişarea noastră, pe scena internaţională, ca popor involuat, izolat în dulcele plai carpatin, în care nu a mai tresărit nimic la curentele lumii moderne prea îndepărtate, prea abstracte pentru gândirea noastră molcomă, în ultimul secol? Un secol? Chiar aşa?
    Bun, şi dacă avem un secol de absenţă din plan cultural, mi s-ar părea un motiv foarte întemeiat să producem o explozie, o invazie, nu să ridicăm din umeri şi să spunem „nu ştim noi d-astea” (vă rog, nici în glumă să nu amestecaţi „cultura” cu „micii şi berea” – abia asta e obscen!). Cu atât mai puţin nu mi se pare normal să căutăm în lada de zestre a bunicii vreun covor oltenesc – sincer, asta nu mă reprezintă (sunt generaţie de mijloc), nici pe nepoţii mei nu-i reprezintă (14-18 ani) şi m-am săturat să le explic străinilor că mentalitatea românească pe care o ştiu ei din sursele lor e învechită, e a părinţilor noştri, e fără legătură cu realitatea, că „noi” suntem altfel, alţii.
    Pe cine vreţi să reprezinte Institutul Cultural Român? Pentru binele cui, cine să beneficieze în primul rând de existenţa lui? Promovăm părinţi şi bunici, ca un soi de reparaţie pentru toţi anii în care n-au avut parte de…? (Halal reparaţie, dacă acum trebuie să aibă iar o anumită culoare politică!) A promova rimează mai degrabă cu tinereţea, după mintea mea. Va întreb, cineva care dă ca exemplu căluşarii, fiindcă dansul ăsta are „o oarece rezonanţă”, chiar îi cunoaşte pe tinerii din România, ştie ce le place, ce vor, ce apreciază? Ce naiba face Academia pentru tineri? Câţi tineri sunt (veniţi de bunăvoie, nu aduşi de părinţi) într-o sală în care Academia se premiază fericită, în cerc?
    Să facem din ICR un for de propagandă a tradiţiilor e pur şi simplu o negare a realităţii, de-a dreptul ofensatoare pentru artişti, cei puţini pe care-i avem şi care îşi doresc altceva, nu să fie uitaţi, daţi la o parte sau înregimentaţi politic. (E cazul să precizez că vorbesc despre artişti, nu despre emisiunea tv „Românii au talent”?) Frumuseţea este că pe ei chiar îi interesează arta şi creaţia în sine, nu biografia lui X şi Y (oricât de frustrant e asta pentru cei care se străduiesc în sensul „datului în vileag”, „demascării” lui X şi Y) şi că toată zarva pur politică (s-o recunoaştem) din jurul descăpăţânării şi reîncăpăţânării ICR-ului pentru ei e doar atât: zarvă politică. Fără nicio legătură cu aspiraţiile lor.
    Mecenatul ICR-ului condus de domnul Patapievici le oferea o poartă deschisă, o şansă (mai apropiată sau mai îndepărtată, cert e că dacă trebuia „să convingă”, criteriile de apreciere erau altele decât culoarea politică şi etica sponsorilor).
    Mă îndoiesc că domnul Marga şi echipa cunosc vreun pictor român talentat, la vreo 30 de ani, sau vreun fotograf, sau vreun scenarist, sau vreun compozitor… ei, da, un compozitor bun, de 30 de ani, nu ştiu nici eu, dar ştiu unul de 45 (nu şi opţiunile sale politice, ghinion!), care e foarte bun, cu ploaie de premii „din străinătate”, dar care (şi) acum va trebui să cedeze locul lui Cirpian Porumbescu. Nu-i păcat? Mă îndoiesc că, dacă Palahniuk ar fi român, cu recurenţa sa de falusuri şi vaginuri, s-ar vedea vreodată tradus de ICR-ul domnului Marga. Mă îndoiesc că promovarea pe criterii de integritate, la propunerea unor personalităţi naţionale acreditate, va stimula fenomenul artistic în general. Zău, sună a producţie la hectar combinată cu Cântarea României. Domnilor, trăim în alt timp.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 2

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2012 la 15:58)

    Ma simt nevoit sa mai afirm o data: textul nu este despre domnii Patapievici sau Marga, ci despre ce cred eu ca ar fi onest sa faca ICR (in unele locuri chiar face asta!) ICR ar trebui sa aiba un profil care sa nu fie afectat de schimbarea Presedintelui sau.

    Doamna Doina Jela,
    In primul rand, numele presedintelui Basescu nu a fost rostit nicaieri in text. Daca dvs. il recunoasteti in vreuna dintre frazele textului, atunci asocierea explicita va apartine. Eu vorbeam in principiu despre faptul ca, intr-o tara ca Romania, institutiile sunt reduse la anvergura celui care le conduce. Poneiul si svastica, vaginul si falusul pot fi intrate in constiinta publica prin Antena 3, cum ziceti, dar ele exista ca realitati, nu sunt chestiuni fabricate, deci, invocarea lor e perfect legitima.Cat despre cat de mult se lasa consiliati presedintii de consilierii lor, aici nu cred ca aveti dreptate in exemplul dvs. Dl Plesu a recunoscut public ca nu a fost mereu ascultat ca si consilier al Presedintelui.

    Doamna Cristina Jinga,
    Ce spuneti dvs. e corect in principiu. Am spus in corpul textului ca nu cred ca ICR ar trebui sa promoveze „traditii”. Comparatia dvs. cu Chuck Palahniuk nu e onesta, pentru ca, de asemenea, in text, am specificat ca eu vorbesc acolo de specificul culturii romane, cu infinit mai putina vizibilitate deca cea americana. Tocmai asta era ideea; americanii sunt acolo, in constiinta publica, deci isi pot permite luxul de a promova ceva din exteriorul canonului (desi Palahniuk e deja in canon, deci exemplul nu e tocmai potrivit), pe cand noi nu.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 5

  • Vladimir Tismaneanu: (12-11-2012 la 16:43)

    Salut aceasta discutie onesta. Sigur, nu s-a rostit in articol numele vreunui om politic, presedinte ori premier, dar aluziile sunt stravezii. De aici si reactia corecta, cred, a doamnei Doina Jela. Cand stim ce efecte are prezenta lui Puiu Hasotti in fruntea Ministerului Culturii, cand stii care sunt preferintele geopolitice al actualului Presedinte al ICR, nu mai vorbesc de inclinatiile sale culturale, e normal sa sufli si-n iaurt. Adica sa te astepti la ce-i mai rau.

    Cred ca dl Radu Stern sugereaza o pista foarte importanta pentru o dezbatere fertila pe subiectul viitorului ICR. Este vorba de curajul sustinerii unor valori fara sanctionari academice (adica din partea Academiei Romane), pe baza de jurizari independente.

    Nu vorbim aici despre un ICR arhetipal, ci despre ceea ce-a existat pana in vara anului 2012 si ce exista acum. Ordonanta Guvernului legata de ICR a schimbat fundamental filosofia si menirea acestei institutii. A fost abandonat spiritul sincronismului lovinescian in favoarea unui neo-autohtonism pagubitor si pagubos. Popov cu radioul, pe vremea lui Jdanov, noi cu caloriferul, pe vremea lui Marga.

    Au avut loc concedieri scandaloase. S-a revenit, implicit si explicit, la poncifele celui mai penibil protocronism. Cititi Ordonanta si veti vedea ce doresc actualii guvernanti din partea ICR.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 1

  • Constantin V.: (12-11-2012 la 17:13)

    Am citit cu mult interes articolul si il apreciez in mod special. Cred ca este cea mai argumentata pledoarie impotriva ICR, care nu reprezenta cu nimic cultura romana si spiritul romanesc. Practic ICR era – sper ca nu mai este – o afacere de „familie”.

    Privitor la dilema: ce anume ar trebui promovat peste hotare, voi da doar doua exemple. In Olanda unde exista cateva randuri de butuci de vie exista o manifestare de – nu ati ghicit… – degustare a vinului. Este evident ca aceasta nu se adreseaza localnicilor.

    La un post TV am vazut cum se face vinul in Portugalia: satenii dintr-o cunoscuta localitate viticola zdrobesc strugurii cu picioarele. Aceasta „tehnologie” era practicata pana im urma cu 5-7 decenii si in Romania! Ceea ce vreau sa spun este ca NU trebuie sa avem complexe ca anumite traditii romanesti se mai practica si in alte tari. Cata vreme nu exista un „patent” oficial nu vad de ce sa nu le promovam fara nicio retinere.

    P.S. Este de inteles ca perdantii au „gasit” elemente de critica in articol. Puteau sa nu replice?! Oricat ar aprecia (chiar?!) strainii (ei?!) „modernitatile” prezentate lor, ca roman ma simt jenat.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 5

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2012 la 17:13)

    Domnule Vladimir Tismaneanu,

    Aluziile sunt, intr-adevar stravezii, dar ele nu se refera la Basescu, Marga sau Patapievici, ci, eventual la tipologiile umane pe care ei le reprezinta.Problema este, cred, cum sa construim o institutie care nu se modifica radical in functie de schimbarile politice. Or, asta se poate face printr-o definire foarte clara a publicului tinta si a scopului ICR. Cred ca o discutie dincolo de persoane e mai relevanta decat blocajul in contextul actual, cu actorii actuali. Deci, in acest sens, banuiesc ca textul de fata vorbeste daca nu despre un ICR arhetipal, atunci despre unul ideal, in viziunea subiectiva a autorului, desigur.
    A spune ca Patapievici a actionat pe linia protocronismului lovinescian si Marga va actiona pe linia autohtonismului, poate e prea reductionist, desi, in principiu, judecand dupa profilul intelectual al celor doi, aveti dreptate.
    O data in plus, fac precizarea ca nicaieri in text nu se militeaza in favoarea unuia sau altuia dintre ICR-uri (cel condus de Patapievici sau cel condus de Marga).
    Sustinerea valorilor cred ca trebuie facuta de Ministerul Culturii si alte institutii avand ca public tinta vorbitorii de romana. Un Institut Cultural Roman nu stiu daca trebuie sa sustina cretori, cat sa promoveze. Or, promovarea in exterior se face dupa niste criterii. Cred ca doua sunt importante: prezenta in canon si capacitatea produsului cultural de a exprima ceva in afara (deci, linia e a sincronismului lovinescian). A fi parte a canonului nu inseamna nicidecum a apartine protocronismului. Tristan Tzara este parte a canonului si nu e nicidecum protocronist. Totul e sa definim foarte bine ce vrem: un ICR care sa vorbeasca pentru romanii din diaspora (si asta cred ca e o directie gresita) sau un ICR care sa comunice intr-un limbaj modern, european, fara insa a face pariuri culturale riscante, mizand pe forme „exotice” de cultura contemporana. Acestea pot fi valoroase, geniale chiar, dar, pana cand ne lamurim daca sunt sau nu asa, pana ajung in canon, adica, ele ar trebui sustinute de Ministerul Culturii (care poate face mecenat) sau alte institutii, cu exceptia ICR, care cred ca are alt scop(cred ca asta e dezirabil).
    Cat despre concedieri, e adevarat, unele au fost scandaloase, dar altele au fost necesare. Orice concediere e scandaloasa pentru unii si necesara pentru altii. Ideea e sa cream un sistem, o strategie care sa nu permita nici concedieri scandaloase, nici angajari scandaloase. Iar asta cred ca se poate face prin scoaterea ICR de sub orice fel de umbrela politica, prin definirea foarte clara a obiectivelor.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 6

  • Matei Mircioane: (12-11-2012 la 18:15)

    Oricât s-ar strădui cineva să-şi îmbrace convingerile în argumente, logice, solide, măiestre, tot se simte care este tendinţa lui generală. Se simte direcţia „în care îl trage aţa”. Aici nu este vorba despre cuvinte bine alese, despre fraze convingătoare. Un bun scriitor (orator) poate demonstra orice. Poate demonstra că un război este bun sau necesar, că bolile, cutremurele, credinţa în zei, pedeapsa cu moartea etc. au părţile lor bune. Aici este vorba despre ce se simte dincolo de text.

    Problema se pune: eşti de partea creaţiei noi, originale, sau eşti de partea canonului. Canonul a oferit întotdeauna siguranţă, confort, stabilitate. Creaţia, şocantă, diferită, provocatoare, oferă disconfort, instabilitate, nesiguranţă şi risc. Adică, propune viaţa. Sigur, şi stabilitatea este bună. Dar cea mai sigură formă de stabilitate o reprezintă lespedea de mormânt. În plus, e şi validată la nivel internaţional.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2012 la 20:29)

    Domnule Matei Mircioane,
    Nu exista o opozitie intre canonul cultural si creatia noua, originala, asa cum ziceti. De regula lucrurile stau cam asa: produsul cultural nu se naste in canon, se manifesta in afara lui, devine apoi periferic si se instaleaza, daca o face, in cele din urma, in centru. Cand a ajuns in centru, carevasazica, are o oarece validare si reprezentativitate. Opinia mea e ca abia atunci trebuie sa faca obiectul de activitate al Institutului Cultural Roman. Pana atunci, sunt alte institutii care se ocupa de sprijinirea lui.
    „Problema” de care vorbiti dvs. nu exista pentru simplul motiv ca aici nu e vorba despre „de partea cui esti”, e vorba despre ceea ce unii sau altii considera ca ar trebui sa promoveze un Institut Cultural Roman, ca principiu, fara sa intram in detaliu si fara sa personalizam excesiv.

    Nu imi e foarte clara dizertatia pe seama modului in care un bun orator poate demonstra orice. Faptul de a vorbi sau a scrie bine ajuta atunci cand ai ceva de comunicat, dar nu cred ca doar stapanirea acestor tehnici e suficienta pentru a demonstra totul, asa cum ziceti.

    Cu riscul de a deveni excesiv repetitiv, constatand ca unele comentarii nu mai pornesc de la text, ci sunt simple prezumtii pe langa el, trebuie sa spun ca pledoaria pentru canon nu e o pledoarie pentru protocronism, pasunism sau traditionalism.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 4

  • Radu Stern: (13-11-2012 la 04:26)

    Domnule Ivancu,

    Cu riscul de a ma repeta, as dori sa intreb : cine stabileste canonul? Si mai ales cine-l valideaza international? Conditia necesara este ca aceste creatii sa fie in prealabil cunoscute pe plan international. Si asta e treaba Institutului cultural roman, daca se doreste ca aceasta institutie sa faca ceea ce fac institutiile corespondente din alte tari. Ordonanta Guvernului a schimbat aceasta misiune, care implica ceea ce Dvs. numiti „pariuri” si eu numesc o luare necesara de riscuri, indispensabila pentru promovarea unei culturi vii, contemporane „in the making”.

    In loc sa se prezinte imaginea unei tari dinamice, care a ales hotarit calea europeana, care trece prin modernitate, se propune o reintoarcere spre „adevaratele” valori romanesti! Care or fi acelea? Metafora excelenta a domnului Mircioane ne arata ca traditia, inteleasa ca absolut, poate insemna lespedea de mormint. Cine reprezinta cultura actuala din Romania? Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu ori, ca sa reiau exemplul domnului Constantin V., cei care regreta ca vinul nu se mai face zdrobind strugurii cu picioarele si ar dori ca aceasta traditie sa reinvie, sa speram totusi cu picioarele spalate in prealabil?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (13-11-2012 la 06:27)

    Domnule Radu Stern,

    Canonul e stabilit de comunitati profesionale, iar pe plan international se valideaza prin diverse recunoasteri ale unor asociatii profesionale de prestigiu. Canonul nu se creeaza prin promovarea celor care vor sa faca parte din el. S-ar ajunge, astfel, la un cerc vicios.

    Pariurile culturale sunt imperios necesare, eu doar spun ca nu cred ca asta ar trebui sa cada in competenta ICR, o institutie care ar trebui sa promoveze ceea ce deja are un potential bine definit. Pentru incurajarea creatorilor nu e nevoie de ICR. E o chestiune delicata, cum se ajunge in canon si cu ce criterii, sunt sute de pagini de scris despre asta. Repet, canonul nu implica exclusiv traditie. In textul acesta se vorbeste si de capacitatea unui produs cultural de a aduce plus-valoare culturii universale. Deci, nu e vorba de promovarea protocronismului. El e daunator si aici suntem de acord.

    Cat despre exemplele date de dvs. (sper ca nu le-ati inclus in categoria „pariuri culturale”), sunt perfect de acord cu ele. Ce scrieti nu intra nicidecum in contradictie cu textul meu pentru simplul motiv ca toate numele enumerate de catre dvs. (as mai putea adauga altele) sunt deja in preajma canonului. Sunt oameni a caror valoare este deja acreditata. Cartareascu e studiat in scoala, de exemplu. Deci, nu vad contradictia.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 5

  • Radu Stern: (13-11-2012 la 09:31)

    Domnule Ivancu,

    Toti cei care citesc prima Dvs. fraza nu pot decit de acord, e o evidenta !
    Cind insa afirmati ca „pariurile culturale” – va las responsibilitatea termenilor, eu as zice „experimente” – n-ar trebui sa fie de competenta ICR, faceti abstractie de functionarea mediului cultural. Toate celelalte institutii asemenatoare au ca prioritate promavarea culturii contemporane,a experimentarilor cele mai actuale.
    Numai DUPA promovarea lor in strainatate, acestea pot sau nu sa fie recunoscute degrupurile de experti internationali. Tocmai asta e treeaba ICR-ului, sa arate in afara granitelor cele mai interesante creatii ale artistilor din Romania. Componenta „experimentala” este un alement central al culturii occidentale actuale.
    Un ICR care-si indeplineste intr-adevar misiunea lui reala, nu cea „redefinita” de Ordonanta guvernamentala, nu trebuie sa se limiteze la creatii consensuale care, in general, sint rezultatul unor compromisuri mai mult sau mai putin „politically correct”.
    Ideal, ICR n-ar trebui sa fie in subordinea nimanui. Intitutia ar trebui sa fie o fundatie subventionata de Statul roman, dar nu subordonata direct ministrului culturii sau presedintelui sau, si mai rau, Senatului.. Directia executiva ar trebui sa fie numita de un consiliu de fundatie in care sa fie reprezentati personalitatile semnificative ale creatiei contemporane, care sa aiba mandat fix de 4 ani, care sa nu fie prelungit. Contractul directiei executive ar trebui sa fie posibil de prelungit. In acest fel, se evita crearea monopolului unei echipe. De fiecare data cind e vorba de acordarea de subventii, ICR ar folosi jurii in care sa fie reprezentati nu numai locali, ci si experti internationali.
    Aceasta organizare presupune ca statul sa inteleaga ca. in domeniul cultural, principiul „cine plateste, comanda” nu poate fi aplicat mecanic fara a castra creatia contemporana. Institutiile similare, toate subventionate de guvernele respective au, daca nu o independenta totala, o importanta autonomie care garanteaza libertatea de decizie.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (13-11-2012 la 10:45)

    Domnule Radu Stern,

    Prima fraza a comentariului meu era raspunsul la intrebarea pe care mi-ati adresat-o.
    Acum, in tot ceea ce spuneti, e o doza enorma de evidenta si bun simt. Lipseste, insa, ceva. Noi functionam cu totii in spatiul romanesc, unde a permite ICR sa promoveze cam tot ce vrea e o idee care se poate dovedi nefericita. Va pot da exemple, daca doriti. Asadar, in conditiile in care, la noi, institutiile sunt prea personalizate, ar trebui definita clar responsabilitatea ICR. Altfel, ne trezim cu promovarea Ioanei Nicolae ca poetesa de prim rang, statut pe care, printr-o coincidenta, il detine cam de cand a devenit sotia domnului Cartarescu. Sau, ne trezim ca la Varsovia, pentru zilele culturii romane, ICR invita trupa Shukar Collective care, intreaga seara, afiseaza pe un panou enorm mesajul in engleza „we are gypsies”. Aici vorbim de bani cheltuiti cu lipsa de rigurozitate sau cu rea credinta. Daca vreti, vorbim si despre cazuri in care comnicatele oficiale ale ICR despre anumite evenimente vorbesc despre implicarea studentilor de la Facultatile unde se studiaza romana, in conditiile in care ei nu au fost acolo, nefiind invitati. Lipsa, deci, crasa de sincronizare cu publicul-tinta. Pot continua la nesfarsit. Toate acestea se intampla pentru ca ICR, nu rareori, promoveaza dupa ureche, in functie de interesele diferitelor filiale sau ale centrului. In mod evident, s-au facut si lucruri bune, nimeni nu neaga asta.
    „Experimentele” sunt insasi ratiunea de e xista a unei culturi, sunt de acord. Nu fac abstractie de ceea ce se promoveaza in alte tari. Am spus in text ca atunci cand existi deja in constiinta culturala colectiva a umanitatii, evident ca iti poti permite sa promovezi experimente. Noi, insa, nu cred ca suntem acolo. Noi avem de luptat cu stereotipii, ne miscam in alt context. Totul tine, deci, de prioritizare. Cand banii sunt putini, intrebarea se pune, ce faci mai intai cu ei?
    A nu se intelege de aici ca nu inteleg importanta experimentului, a avangardei, a noului… Insa, una-i una, alta-i alta.
    Cat priveste autonomia institutelor de profil din Europa, aici nu aveti dreptate. Intamplator, stiu cazurile Institutului Camoes (Portugalia) si Institutului Cervantes (Spania). Dupa schimbari politice si criza economica, s-au transformat si ele destul de mult.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Radu Stern: (13-11-2012 la 12:38)

    Domnule Ivancu,

    Nu cunosc cazul doamnei Ioana Nicolae, asa ca nu pot sa ma pronunt.
    Sint insa foarte, dar foarte surprins de reactia Dvs. fata de mentiunea : „We are gipsies”. Rromii sint oficial recunoscuti ca minoritate nationala in Romania. Atunci unde e problema ? Puteti sa ne explicati ?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (13-11-2012 la 12:58)

    Domnule Radu Stern,

    Explicatia e simpla. Nu e vorba de rromi aici sau de faptul ca ei sunt recunoscuti ca minoritate nationala in Romania. E vorba despre faptul ca au fost cheltuite niste fonduri pentru a invita la Zilele Culturii Romane o formatie nereprezentativa, periferica. Ei puteau spune „we are aliens”, problema de fond ramane aceeasi. Aducem formatii de lautari periferice si le finantam cu bani ICR sau facem ceva care sa aiba legatura cu un canon anume? Ce promovam? Cei din sala, la incidentul cu pricina, s-au ridicat si au plecat, multi dintre ei.Era un exemplu in sprijinul ideii ca s-a promovat adesea dupa ureche, ca in cazurile pe care le mentionam si pe care spuneti ca nu le cunoasteti. Nu incercati sa interpretati ceea ce am spus intr-o cheie rasista; nu e vorba de asa ceva. E pur si simplu un exemplu de inadecvare si sper ca, macar dupa explicatiile acestea, il puteti citi in aceasta cheie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 5

  • Alexandru Leibovici: (13-11-2012 la 13:42)

    Înainte de a discuta care ar trebui să fie atribuţiile ICR-ului şi raportul acestuia cu politicul, ar trebui mai întâi stabilit că existenţa unei asemenea instituţie este într-adevăr justificabilă.

    Problema pe care o văd este că implicarea statului în cultură vine în contradicţie cu principiul libertăţii cuvântului, despre a cărui valoare nu mai trebuie să conving pe comentatorii acestui articol.

    După cum bine se ştie, statul nu are mijloace proprii: toate provin de la contribuabili. Impozitele sunt culese de la cetăţeni ca o obligaţie legală, sub ameninţarea pedepselor. Prin urmare, pentru a vorbi într-un limbaj mai crud, cultura – mai precis unii reprezentanţi ai ei – este încurajată cu bani luaţi prin constrângere. Sprijin material pentru artă este extras inclusiv de la oameni care nu au dorit să susţină în mod voluntar pe artiştii respectivi cumpărând în mod voluntar accesul la aceste opere.

    Să explic ce are asta cu libertatea cuvântului.

    Libertatea cuvântului înseamnă libertatea ca, prin mijloace proprii, să poţi răspândi ideile tale (inclusiv lucrări artistice), să ai acces la ideile altora şi să-i încurajezi prin asta.

    Dar asta implică şi faptul că nimeni nu te poate obliga să-ţi utilizezi aceste mijloace proprii pentru ca să fie încurajate idei (politice, artistice, filozofice, religioase…) la care nu aderi, care îţi sunt indiferente sau cărora le eşti categoric opus sau te scârbesc chiar ;-). Deci nu trebuie să poţi fi obligat să subvenţionezi lucrări artistice şi culturale de acest gen.

    Să admitem acum că statul şi-a asumat totuşi atribuţii în „ajutorarea”, „stimularea”, adică subvenţionarea culturii. Amatori de subvenţii există, practic, o infinitate, iar mijloacele sunt finite, deci nu pot fi satisfăcuţi toţi amatorii. Cum vor proceda cei ce trebuie să decidă? Dacă ar exista criterii obiective, sau cel puţin criterii de valoare la care aderă mai toată lumea, ar fi simplu. Dar eu nu cred că un acord cu privire la criterii şi beneficiari este posibil pe bază de argumente raţionale, şi atunci intervin în mod inevitabil alte considerente: preferinţele personale ale celor ce decid, relaţiile, preferinţele politice, mita.

    Eu nu cunosc lumea culturală, dar ştiu că o mare parte in banii UE nu au fost folosiţi deoarece cei care urma să întocmească dosarele de proiect ne aveau interes personal: „dar eu ce am din asta?” Tot aşa şi cu banii de cultură: „de ce să-ţi dau tocmai ţie?”

    Asta nu înseamnă că nu este voie, sau nevoie, ca cultura să fie încurajată, ci numai că această încurajare nu trebuie să vină din partea statului. Ea este încurajată de cumpărătorii lucrărilor respective (cititori, colecţionari, expoziţii private) şi de eventualii sponsori.

    Deci să rezum: am expus un argument de principiu contra amestecului statului în cultură (bazat pe un corolar al principiului libertăţii cuvântului), şi un argument practic (bazat pe lipsa unor criterii de valoare artistică obiective, sau la care să adere mai toţi). Acest ultim punct este foarte grăitor ilustrat de discuţia de aici între d-nii Radu Ştern şi Ovidiu Ivancu.

    Deci iată că există obiecţii contra principiului însuşi de implicare a statului în cultură, aşa că primul lucru care trebuie făcut înainte de a vorbi de atribuţiile ICR, etc., este de respins aceste obiecţii, şi anume ambele.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • cristina jinga: (13-11-2012 la 19:11)

    „Altfel, ne trezim cu promovarea Ioanei Nicolae ca poetesa de prim rang, statut pe care, printr-o coincidenta, il detine cam de cand a devenit sotia domnului Cartarescu.”

    Domnule Ivancu, întâmplător, am participat la redactarea volumului pentru copii „Aventurile lui Arik”, ceea ce m-a făcut să citesc şi celebrul (ştiu că nu vă place cuvântul, dar asta e, celebritatea se cântăreşte în exemplare vândute şi traduse) volum „Nordul”, apoi şi un volum de proză, „Pasărea pe sârmă”, din ceea ce a scris Ioana Nicolae. Am citit cam puţin, probabil, dar am putut să-mi fac o părere şi anume că ar fi fost o autoare la fel de bună şi dacă n-ar fi fost blondă. Are o sensibilitate şi o delicateţe aparte (vorbesc despre versurile şi stilul domniei sale), graţie cărora stă foarte bine, în sensul de contrapondere, între poeţii contemporani incisivi, iconoclaşti şi zgomotoşi. Bănuiesc că dumneavoastră n-aţi citit „Nordul” sau „Cerul din burtă”, nu?

    În altă ordine de idei (sau poate nu), faptul că aduceţi două exemple de „derapaje” ale ICR-ului ca să justificaţi curăţenia politică (agresivă) din ograda lui, iarăşi nu-i cinstit. Nu am acces la date, dar dacă trebuie, vă fac rost şi de acestea, însă pot să afirm, ca simplu spectator, că numărul investiţiilor inspirate, promovărilor de artişti pentru merite autentice şi al realelor succese înregistrate de ICR (cel puţin din 2009 încoace, de când le-am „aflat” eu) nu pot fi şterse cu buretele. Cu atât mai puţin nu cred că justifică uriaşa campanie de denigrare a instituţiei şi a tuturor membrilor conducerii sale, ori schimbarea statutului şi a regulamentului de funcţionare.

    Sugeraţi că s-au promovat „ei între ei”, în familie. Acuma, că oamenii valoroşi se recunosc şi se adună (ştiţi, qui se ressemble s’assemble), acesta este un fapt pe care nu politica şi obiectivele instituţiei ICR îl controlează şi cu atât mai puţin poate fi reglat de intervenţia Senatului. Că de autenticii merituoşi se mai lipesc şi alţi wannabes, de altă factură, nu ştiu ce să zic. Mă gândesc la Shukar: nu gust genul lor de muzică, deci nu ştiu să spun dacă sunt sau nu valoroşi, dar ştiu sigur că au un public (au fani şi în Portugalia). Iar dacă un om de cultură, nu?, şi un poet recunoscut ca Mircea Dinescu poate promova intensiv fanfara Mambo Siria (care creşte audienţa postului de televiziune unde e invitată, nu cum i s-a întâmplat, fatalmente, domnului muzician, compozitor şi profesor Dan Dediu), atunci mă gândesc că şi muzica asta reprezintă cumva o realitate pe care dacă o ignorăm „cu superioritate” nu înseamnă că nu mai există. De acord, mi-ar fi plăcut să aud că ICR-ul l-a sprijinit, cu aceeaşi bani, pe Dan Dediu, dar poate că domnul Dediu se descurcă singur, cu sau fără sprijin de la ICR, tot compozitor de elită rămâne. Ba chiar mă tem că dacă ICR-ul „aservit preşedinţiei” l-ar fi sprijinit pe Dan Dediu, multe năzbâtii aş fi auzit acum despre calitatea şi valoarea lucrărilor domniei sale.

    Cred că în „procesul ICR” mă deranjează mai curând o problemă de atitudine, care nu se manifestă de ieri. Tot ce a fost pe vremea (politică) celor de dinainte e brusc receptat negativ, trebuie neapărat denigrat, călcat în picioare, desfiinţat. Cu duşmănie. Aceasta este atitudinea iobagului obidit care odată intrat în conacul boierului, la răscoală, sparge, sfâşie şi arde tot, şi vioara Stradivarius, şi tablourile lui Rembrandt, la grămadă.

    Se invocă obsesiv „jaful” celor dinainte. Se invocă şi atât. Nu că aştept argumente sau dovezi, dar mă irită elucubraţii de tipul „miliardelor” din pensii risipite inconştient.

    Nu văd nedreptatea promovării lui Mircea Cărtărescu. Personal, m-aş simţi onorată dacă viitoarea mea pensie „s-a evaporat” pentru publicarea în 16 ţări a volumului „Orbitor”.

    Aţi dat două exemple de aberaţii ale ICR-ului de dinainte; aveţi şi contraexemple „pe ţeavă” ale ICR-ului actual?

    De fapt, poate ar fi mai bine să susţineţi necesitatea primenirii, din timp în timp, a oricărui for (şi atât). În asta v-aş susţine. E foarte bine venită câte o curăţenie generală şi o schimbare de ton. E progresist. Dar aprob schimbarea făcută cu temeiuri obiective şi ferme, nu cu suspiciuni veninoase şi mânie proletară – aici m-aţi pierdut. Artişti înjosiţi, cariere dezminţite, climat ostil… Înainte să văd „rezultatele” noii formule a ICR-ului, văd asta. Şi nu mai vreau să aprob.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (14-11-2012 la 01:36)

    Doamna Cristina Jinga,

    Nimeni nu a pomenit nimic de culoarea parului doamnei Ioana Nicolae.De asemenea, nici in text si nici in comentariile mele nu veti gasi niciun cuvant impotriva lui Mircea Cartarescu (ba dimpotriva).

    Deja repet a „n”-a oara, articolul acesta nu e un proces de intentie impotriva ICR-ului lui Patapievici sau Marga. Am spus ca s-au facut, desigur, si lucruri bune.

    Mircea Dinescu poate promova ce formatie doreste dansul, diferenta intre ICR si Mircea Dinescu e ca ICR o face pe bani publici, asa ca exigentele sunt mai mari.

    Problema nu e cine conduce ICR (daca cititi primul paragraf al textului, cam despre asta este vorba), problema e cum definim clar obiectivele acestui Institut, in asa fel incat deciziile despre ce se promoveaza sa nu mai fie decizii personale, influentate de gust sau alte lucruri.

    Daca ne incapatanam sa ramanem intr-o zona infantila, reducand totul la intrebarea „cine e mai bun, Patapievici sau Marga”, ne invartim inutil in cerc.

    Domnule Alexandru Leibovici,
    Cred ca si cultura, ca si multe alte lucruri in lumea asta, pot fi promovate in baza unor criterii (eu am propus in cazul acesta concret, canonul). Nu cred in ideea ca, fiind vorba de cultura, ar fi vorba doar exclusiv de gust. Nu e asa. Exista criterii, mai ales cand e vorba de bani publici. Pe bani privati, se poate promova orice, dupa gustul „filantropului” care finanteaza. Insa, selectia a ceea ce trebuie sa reprezinte cultura romana in afara tarii nu poate fi lasata la latitudinea subiectiva a unor cetateni. E bevoie de lucruri clare si de rigoare.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 4

  • Radu Stern: (14-11-2012 la 04:23)

    Domnule Ivancu,

    Eu nu „incerc” nimic, am citit doar cu nedumerire ce ati scris Dvs., care n-ati reprosat formatiei mentionate ca ar fi „periferica”, ci ca au avut tot timpul serii un ecran cu inscriptia „we are gipsies”.

    Pledoaria Dvs. pentru criterii clare si recomandarea „canonului”, definit ca recunoastere nationala SI internationala sufera de o problema logica pe care am mai exprimat-o : pentru a putea pretinde la o recunoastere internationala, aceste creatii trebuie mai intii sa fie promovate in afara granitelor, ceea ce este exact sarcina ICR-ului. In mod necesar, asta implica o luare de risc care face parte din misiune.

    Inainte de a fi devenit „sigure”, toate valorile au avut nevoie sa fie sprijinite de cineva. Ipoteza Dvs. ca selectia unui organism oficial, ca ICR, n-ar trebui sa depinda de „gust”, e, cu tot respectul, naiva. Ca unul care e des membru in diverse jurii, pot sa certific ca dependenta de gustul personal al celor care decid este inevitabila, fie ca e vorba de o institutie de stat sau de una privata.

    Daca personanele care decid sint competente, gustul lor este unul format, ceea ce nu numai ca nu este o problema, ci o calitate indispensabila luarii de decizie in acest domeniu.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Emilia Ivancu: (14-11-2012 la 06:08)

    Shukar Collective (2010) in cadrul Festivalului Culturii Romane la Poznan, organizat de ICR Varsovia. Seara se deschide cu piesa ` We Are the Gypsies’ – acelasi mesaj afisat pe un ecran urias in sala, alternat cu imagini din satele de etnici rromi, case paraginite, copii dezbracati si murdari, murdarie si dezastru in tot spatiul prezentat.

    A doua zi, in cadrul orelor demonstrative de limba romana, la care am predat eu si un coleg polonez, una dintre cursante se ridica si il intreaba pe colegul meu, care tinea ora respectiva: `De ce romanii isi spun tigani?` Colegul meu ii raspunde ca nu, nu isi spun astfel, e o confuzie. Cursanta raspunde: Cum nu, ca aseara cantecul din sala a fost We Are the Gypsies.

    Nu este o un exemplu menit sa ofenseze etnia rroma, dar pentru Festivalul Culturii Romane, intr-un spatiu in care la fiecare colt de strada este cate un rrom roman si in care aproape toata lumea functioneaza prin aceste stereotipii, este o gafa de-a dreptul sa vii cu un asemenea mesaj. Inchipuiti-va care a fost reactia colegilor polonezi dupa aceasta situatie, care au recomandat ICR Varsovia sa trimita formatia respectiva la Festivalul Culturii Rrome din Cracovia, ei singuri saturandu-se sa demonteze niste stereotipii ca apoi, statul roman, la modul oficial, sa vina sa le bata in cuie de-a dreptul.

    Sa nu mai spunem ca, de fiecare data cand am solicitat aducerea lui Griore Lese, de exemplu, la Poznan (chiar si pentru acest festival), raspunsul a fost negativ. ‘Nu, la Poznan prind numai ‘fanfarele”, asa a raspuns ICR Varsovia. Cu siguranta nu s-a facut o testare a publicului, va spun ca locuiesc de 5 ani la Poznan si singurul lucru pe care il poate face Shukar Collective este cel descris mai sus.

    Si cine poate spune ca Shukar Collective este ‘mai reprezentativ’ decat Grigore Lese?!

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 4

  • Ovidiu Ivancu: (14-11-2012 la 06:23)

    Domnule Radu Stern,

    Ma bucur ca am lamurit problema si ca nedumeririle dvs. si-au gasit un raspuns.

    Ceea ce spuneti dvs. in legatura cu misiunea ICR este, asa cum am mai spus-o, ilustrarea perfecta a unui cerc vicios: promovam produsul cultural X pentru ca astfel el sa fie cunoscut si sa faca parte din canon, justificand, in felul acesta, aposteriori, promovarea lui. Eu cred ca solutia onesta e alta. Lasam produsul cultural X sa fie promovat de alte institutii sau pur si simplu sa intre natural in circuitul cultural si, mai apoi, dupa ce isi va fi dovedit validitatea, ICR incepe sa il promoveze. Nu e aici nicio contradictie si nicio naivitate. E vorba de viziuni diferite asupra menirii aceluiasi organism cultural.

    In chestiunea gustului, fie nu m-am exprimat suficient de clar, fie undeva e un blocaj de comunicare intre noi. Evident ca membrii unui juriu tin cont de „gust” si evident ca, vorbind de membrii unui juriu de specialitate, „gustul” lor e prezumat, „format”, cum ziceti. Dar eu nu la tipul acesta de gust m-am referit. In cazul ICR cei care au decis, de multe ori, au luat decizii care exced competenta lor culturala. Abia aici apare problema. ICR are actiuni dintre cele mai diverse, iar cei care decid nu o fac intotdeauna in urma unei jurizari profesioniste. Sper ca acum explicatia este suficienta. Cat despre naivitate sau nu, si aceasta ma tem ca e o chestiune de gust, de aceea nu voi insista asupra epitetelor.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 5

  • Radu Stern: (14-11-2012 la 09:25)

    Doamna Ivancu,

    Pentru ce prezenta inscriptiei „We are gipsies” vi se pare o gafa de proportii ? Uitati oare ca misiunea ICR e sa prezinte cultura din Romania, ceea ce include in mod firesc cultura celor 19 minoritati nationale recunoscute ? Intr-o democratie, problema reprezentativitatii nu se pune cum o puneti Dvs. O formatie reprezentind cultura unei minoritati e tot atit de reprezentativa ca cea a etniei majoritare.

    Si din acest punct de vedere, politica institutiei condusa de HRP a fost ireprosabila. Imi amintesc de numarul special al revistei „Idei in dialog” consacrat culturilor minoritatilor conlocuitoare. Exemplar !

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (14-11-2012 la 13:05)

    Doamna Ivancu, inteleg ca enigma descrisa de dumneavoastra are dimensiuni complexe. Niste „Gypsies” apar pe scena si declara cu ajutorul textului de pe ecran ca sunt exact asta, niste gypsies.

    Cursanta poloneza isi exprima dilema: ori romanii la o manifestare culturala apar pe scena spunandu-si gypsies (wrong), or gypsies insisi apar pe scena (in loc de romani) tocmai la o manifestare romaneasca (wrong again).

    In viitor, daca nu se iau masuri, imi imaginez trupe de ceardas ardelenesc, tot pe scena ICR (sau mai bine zis pe scena inchiriata de ICR in Poznan) declarandu-se We arent Romanians. Asta ar fi picatura pentru cursanta poloneza. Presupunand ca aceasta va absolvi un curs de limba romana, ea se va putea declarea textual, „sunt poloneza, dar vorbesc romaneste – deci sunt o gypsy”.

    Scuzati-ma pentru off topic.

    P.S. La Stockholm la ICR a fost de cateva ori Herta Müller.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (14-11-2012 la 14:18)

    @Ovidiu Ivancu

    Deci ideea selectiei lucrărilor pe baza unor valori artistice la care să adere (mai) toţi membrii comitetelor şi comiţiilor respective este out. Într-adevăr, dv. sunteţi adeptul canonului, dl. Stern are alte criterii, incluzând provocarea, d-na Jinga preferă creatorii tineri, etc. [sunt, astea trei, criterii artistice??]

    După experienţa d-lui Stern, „dependenta de gustul personal al celor care decid este inevitabila”, şi nu este de aşteptat ca în România să fie mai bine, de exemplu „deciziile … sa nu mai fie decizii personale, influentate de gust sau alte lucruri” (cf. idealului dlui Ivancu). Deci vor fi „alte lucruri”, de exemplu cele pe care le-am enumerat, sau fiecare membru al comitetului dă câte o bucată din plăcintă câte unui candidat („ceilalţi – poate data viitoare…”), sau „azi facem după gustul tău, la anul – după al meu”, etc.

    Sunt convins că sunteţi din principiu un duşman al clientelismului, dar nu observaäi că subvenţionarea artei generează şi ea clientelism.

    Dv. credeţi că dacă e vorba de bani publici, comitetele vor avea „criterii”. Eu înclin să cred că mai degrabă „filantropii” (cum îi numiţi dv. – mi de pare că discern un oarecare dispreţ), fiind vorba de banii lor şi fiind filantropi voluntari, din vocaţie, vor fi cei care vor gestiona lucrurile mai bine. Vă rog să vă gândiţi la acest aspect!

    Şi mai gândiţivă la un alt lucru. Aţi pomenit în articol despre Renaşterea italiană, Romantismul francez, filozofia germană şi literatura rusă. Care din astea au avut nevoie de comitete şi comiţii care să le promoveze în străinătate (sau chiar în ţarile lor)? Şi invers: ce lucrări subvenţionate şi promovate au devenit patrimoniu cultural al umanităţii?

    Şi acum despre punctul meu principal: legitimitatea însăşi a amestecului statului în cultură. Constat că nu vă deranjează că oameni nevinovaţi 🙂 sunt constrânşi să-şi dea banii pentru răspândirea unor idei la care nu aderă, care le sunt indiferente sau cărora le sunt chiar categoric opuşi. Această chestiune n-aţi abordat-o nici dv., nici ceilalţi comentatori. Afirmaţia că „orice ţară civilizată” o face nu este nici suficientă. Şi nici adevărată.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • radu stern: (14-11-2012 la 15:12)

    Domnule Leibovici.

    Va rog sa-mi inbogatiti cunostiintele ; care sint tarile civilizate in care statul nu se preocupa de cultura ?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Emilia Ivancu: (14-11-2012 la 15:58)

    Domnule Radu Stern,

    Stim cu totii, cei care au spus cateva cuvinte in acest context, ca aici nu este vorba nici despre drepturile minoritatilor, nici despre domnul Patapieivici, pe care il apreciez, nici despre laudabilul numar Idei in dialog dedicat culturii minoritatilor. Este vorba despre a accepta ca au existat derapaje, decizii gresite, oameni nepotriviti in pozitii-cheie (si) in vechea, in unele cazuri noua/ aceeasi echipa ICR. Orice cititor care a citit ce am scris stie, in sinea lui, ce am vrut sa spun. Asa cum stiti si dumneavoastra, domnule Radu Stern.

    Domnule George Petrineanu,

    Ironia dumneavoastra (cred ca asa ati intentionat-o, dar, intr-un fel demonstreaza confuziile create de multe actiuni ale institutiilor romanesti) arata, in primul rand, faptul, destul de trist de altfel, ca nu se poate discuta la modul critic cu privire la ICR fara a se gandi la modul destul de invechit ‘Cine nu e cu noi e imptotriva noastra’. Se stie f bine ca, in orice situatie, ca sa-l citam pe polonezul Walesa, exista ‘si plusuri pozitive, si plusuri negative’ (sic!) Mai mult decat atat, aceasta atitudine de glob de cristal nu face decat sa aminteasca de bietul Eminescu, transformat de corifeii sai intr-o personalitate cu mai multe statui decat cititori. Banuiesc ca ati fi citit numarul Dilema, ultragiatul numar Dilema in care ‘bietul’ Eminescu era umanizat. A fost un numar necesar, domnule Petrineanu, asa cum bine se stie. Domnul Patapievici insusi, pe care, repet, il apreciez, a acceptat, drept e, in cadru restrans, ca ICR poate gresi, atunci cand, intalnindu-se cu bursierii straini veniti la stagiul de traducere, ca trei dintre ei erau…romani (ma scuzati pentru off-topic, din nefericire, stiu tot de la un student polonez, prezent la respectiva critica).

    Cat despre doamna Herta Muller, ma bucur si va felicit ca a fost invitata, de cateva ori chiar, la Stockholm. V-as sugera o schimbare, data viitoare chemati-i pe cei de la Shukar Collective si noi, vom spera ca vom reusi sa o aducem pe dna Herta Muller la Poznan, cu adevarat aici era multi cititori! Ar fi o alternanta de dorit, v-ar da si dumneavoastra ocazia sa ascultati cantecele lor, sunt sigur ca ati trai apoi sindromul Stendhal.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Alexandru Leibovici: (14-11-2012 la 17:28)

    @Radu Stern: „Va rog sa-mi inbogatiti cunostiintele: care sint tarile civilizate in care statul nu se preocupa de cultura ?”

    Vă mulţumesc pentru ecou.

    Iată, de exemplu SUA înainte de 1965 nu a fost, pare-se, o ţară civilizată. De aceea nici nu au existat până atunci artişti de valoare. Iar toţi pe care-i ştim de după 1965 sunt cunoscuţi numai şi numai datorită lui NEA (National Endowment for the Arts, înfiinţată în 1965), sau DCLA. Sau mă înşel? 🙂 În legătură cu asta întrebarea este: care sunt succesele răsunătoare ale artei subvenţionate de stat? Care dintre marii artişti au răzbit numai datorită pomenelor sustrase din buzunarele contribuabililor?

    Acea scurtă propoziţie este cea mai puţin importantă în comentariul meu, dar văd că distrage atenţia de la toate celelalte, adică de la esenţă. Păcat.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 6

  • radu stern: (14-11-2012 la 18:33)

    Doamna Ivancu,

    As vrea sa va pot da dreptate si sa spun ca : da, stiu ce vreti sa spuneti !
    Din pacate, eu n-am aceeasi facilitate de a va citi gindurile, asa cun se pare ca le cititi Dvs. pe ale mele, afirmind „ce stiu eu in sinea mea” ! Fiind mult mai slab in citirea gindurilor, eu trebuie sa ma limitez sa citesc ce scrieti. Si ce citesc, ma interpeleaza ! Contrar opiniilor Dvs., mie nu mi se pare o gafa promovarea unei formatii care-si revendica identitatea rroma in cadrul Zilelor Culturii Romane ! Exemplul pe care l-ati dat pentru a „dovedi” „deciziile gresite” ale ICR arata exact contrariul, el dovedeste deschiderea cu adevarat europeana a fostei conduceri ICR, care a inteles ca aceasta manifestare nu e retervata doar culturii etniei majoritare, ci priveste pe toti cetatenii Romaniei.
    Desigur ca sintem toti supusi greselilor eventuale si fosta conducere a ICR nu face exceptie. Bilantul ei e insa exceptional, macar daca toate institutiile din Romania ar avea pe jumatate eficacitatea pe care au avut-o !

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • radu stern: (14-11-2012 la 19:11)

    Domnule Leibovici,

    Raspunsul Dvs. imi aminteste de o istorioara pe care o povestea Abraham Lincoln :
    „Baietelul unui fermier vine intr-o dimineata la tatal sau si ii spune :
    Tata, tata, vino repede ! Argatul nostru John s-a inchis in hambar cu sora mea mai mare si am vazut printr-o crapatura ca si-a dat pantalonii jos ! Vino repede, caci o sa faca pipi pe paie si o sa le strice ! La care fermierul ii raspunde : Fiule,sa descrii just faptele nu inseamna ca no poti sa ajungi la o concluzie falsa ” !
    Istorioara se aplica perfect. Anul inffintarii NEA este corect, dar rationamentul pe care-l construiti plecind de la acest fapt e fals, ironia pe care o lansati se intoarce impotrtiva Dvs.; interpretarea pe care v-o propun e ca PINA Si SUA, o tara cu mentalitate mult mai individualista decit celelalte tari occidentale, a ajuns in sfirsit inaziazi, 1965 la concluzia ca e necesar sa aiba o agentuie federala care sa se ocupe cu promovarea culturii americane !

    Nu mai sintem insa in 1965, ci la sfirsitul lui 2012 ! Daca n-am fost destul de clar, va precizez acum ca intrebarea mea viza actualitatea, O reformulez : puteti sa ne spuneti care tara civlizata nu poseda o institutie pentru promovarea culturii in 2012 ?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (15-11-2012 la 07:20)

    Domnule Stern,

    Cunoaşteţi desigur istorioara cu Luna şi degetul. Problema, în context, era dacă o ţară poate fi civilizată şi fără subvenţionarea artei. Exemplul pe care l-am dat v-a surprins – sunt dezolat 🙂 -, dar este perfect pentru a exemplifica teza mea, care este cea enunţată mai sus.

    Acuma, pentru ca exemplul meu să se întoarcă într-adevăr contra mea, cum afirmaţi, este necesar să arătaţi că în prima jumătate a secolului 20 cultura în SUA era pe o pantă descendentă şi că numai subvenţionarea a salvat-o de la dispariţie. Şi mai trebuie să arătaţi că „sfârşitul anului 2012”, adică prezentul, are ceva special care să facă ca subvenţiile să devină absolut necesare.

    Faptul însuşi că a fost înfiinţată o agenţie federală care să se ocupe de subvenţionarea artei nu dovedeşte că a fost cu adevărat necesară. Mai trebuie, cum am spus, de arătat că (1) situaţia devenise catastrofală şi (2) că doar întroducerea subvenţiilor a salvat artele americane de la căderea în irelevanţă.

    Nu numai că nu aţi arătat aşa ceva, dar nici n-aţi venit (până acum?) cu vreun exemplu de succes al subvenţionării, de exemplu câteva nume de mari artişti care au răzbit numai datorită acestora.

    Introducerea subvenţionării federale în anii 1960 nu dovedeşte că ce a fost imoral până atunci a devenit moral şi necesar ulterior, ci doar că a devenit fezabilă din punct de vedere politic, şi asta datorită schimbărilor în mentalitate – de la self-reliance la entitlement, schimbare care continuă neabătut şi astăzi.

    În fine, constat din nou că nu doriţi să abordaţi problema de fond: moralitatea confiscării banilor de la unii pentru a subvenţiona pe alţii, precum şi implicaţia privitoare la încălcarea libertăţii cuvântului.

    Desigur, dv. aveţi toată libertatea să alegeţi la ce vreţi să răspundeţi răspundeţi şi la ce nu…

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 3

  • Radu Stern: (15-11-2012 la 12:18)

    Domnule Leibovici,

    Da, cunosc istorioara cu Luna si degetul si incep sa am impresia ca vorbiti despre deget ! Exemplul Dvs. nu m-a surprins de loc, infiintarea NEA fiind un fapt binecunoscut. Nu inteleg de ce postulati ca, pentru a fi necesara, creatia unei asemenea insitutii trebuie in mod necesar sa urmeze doar dupa „o perioada catastrofala” ! Daca mai privim si luna si nu numai degetul, cred nu e nevoie ca o situatie sa fie catastrofala pentru a putea fi ameliorata. O situatie buna poate dvenei si mai buna !

    Consider ca refuzul Dvs. de a raspunde la intrebarea mea cit se poate de explicita, adica : „puteti sa ne spuneti care tara civlizata nu poseda o institutie pentru promovarea culturii in 2012 ?” este, fara voia Dvs. un raspuns foarte clar : aceasta tara nu exista !

    Dreptul Dvs. sa socotiti suventiile culturale imorale. Conceptia mea e diferita, eu consider cultura un bun social indispensabil si, ca atare, sprijinirea si stimularea culturii devine o problema a intregii societati. Daca aplicam abordarea Dvs. a culturii la domeniul educatiei, ar trebui ca numai cei care au copii sa plateasca impozit pentru scoli, iar ceilalti, fara copii, sa fie scutiti de orice participare.

    Nu asta e abordarea societatii occidentale, care considera educatia, ca si cultura, o problema globala, care ii priveste pe toti, parinti sau celibatari. Cineva nu poate sa spuna : „Eu detest copii si nu e moral sa-mi se ia un imposit care sa plateasca educatia lor.” !

    Va place sau nu, practic, toate tarile dezvoltate au ajuns la concluzia ca este absolut necesar ca statul sa se ocupe de promovarea culturii.Tarile care au ales sa subventioneze si sa promoveze cultura considera asta un element de civilizatie. Desigur, aveti tot dreptul sa vedeti in aceasta un simptom al decaderii occidentale ! :-))

    Nu e nici locul si nici spatiul potrivit pentru a face istoria sociala a SUA, dar va reamintesc ca radacinile creatiei NEA se gasesc in The New Deal propus in anii 1930 de presedintele Roosevelt, adica o politica de subsidii federale adresate nu numai artistilor, ci si categoriilor sociale cele mai lovite de criza din 1929-1933. Deja atunci, artistii americani au inceput sa aiba un sistem de subventii, care s-a dezvoltat treptat si care a culminat cu creatia NEA.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (15-11-2012 la 18:04)

    Domnule Stern,

    „Exemplul Dvs. nu m-a surprins de loc, infiintarea NEA fiind un fapt binecunoscut.”

    Nu la înfiinţarea (resp. existenţa) NEA m-am referit ca fiind o surpriză pentru dv., ci la faptul că v-am dat ca exemplu (de ţară fără subvenţii pentru artişti) o perioadă din trecut a unei ţări. Că dv. vă aşteptaţi, respectiv vă gândeaţi, la un exemplu actual (2012, cum spuneţi)… n-am ce să fac. Iar exemplul meu era perfect valabil în contextul discuţiei noastre, în care întrebarea era dacă orice ţară civilizată trebuie să subvenţioneze artişti. Dacă cădem amândoi de acord că şi înainte de 1965 SUA era o ţară civilizată, atunci putem considera că exemplul cerut l-am furnizat.

    În legătură cu aceasta, mai importantă este observaţia că faptul că toată lumea face o chestie nu dovedeşte că acea chestie este demnă de a fi imitată. Spun asta pentru că autorul articolului expediază chestiunea oportunităţii ICR-ului cu exact acest gen de argument când scrie: „Orice ţară civilizată are un asemenea institut”.

    Un alt good news este că în ultimul dv. comentariu atingeţi, enfin!, punctul principal care este dacă este normal să ei cu forţa bani de la contribuabili ca să dai la artişti, inclusiv celor pe care un contribuabil particular îi detestă, sau celor care sunt mai înstăriţi decât el, etc.

    Dv. răspundeţi cu un DA hotărât şi aduceţi un număr de argumente: „cultura este un bun social indispensabil”, „toate tarile dezvoltate au ajuns la concluzia …”, precum şi argumentul de genul „ce-ar fi să aplicăm principiul dv. la educaţie”. Aţi fi putut adăuga alimentaţia, îmbrăcăminte-încălţăminte ş.a.m.d., care sunt şi ele, alături de artă, de importanţă vitală.

    Nu vreau să intru acum şi aici în acestă discuţie, care este de filozofie politică. Poate apare pe ACUM cândva un articol pe acestă temă, şi atunci putem discuta.

    P.S. Deşi nu este relevant pentru discuţia noastră, doresc să completez scurta istorie despre rădăcinile NEA, pe care o prezentaţi în ultimul paragraf, cu o informaţie care mi sa părut interesantă.

    În 1935 au fost demarate primele „Federal Art, Music, Theater, and Writers projects”, care erau de fapt gândite ca ajutoare sociale. În 1939 Congresul a sistat aceste ajutoare în urma numeroaselor proteste. După informaţiile mele, între 1939 şi 1965 nu au existat, practic, subvenţii federale.

    Înainte de NEA (1965) au mai fost încercări de a crea un Minister al Culturii, şi anume în anii 1950, cu argumente de genul „succesele URSS în domeniul artei necesită o contraofensivă din partea noastră” sau „nu ne putem permite să rămânem în urma ruşilor în acest domeniu”. Încercările au eşuat.

    Premiza încercărilor de mai sus, adică „succesele URSS în domeniul artei”, era, desigur, falsă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • George PETRINEANU: (16-12-2012 la 06:05)

    O scurta informatie de actualitate. Nu ca sa torn benzina pe foc la dezbaterile de mai sus pe marginea temei din articol ,,Cultural Marketing”.
    Ieri a avut loc la Oslo gala premiului Nobel pentru pace. Mi s-a parut interesanta lista participantilor. Acestia nu sunt, bineinteles, ,,reprezentati” ai unor tari ci au fost alesi de grupul de coordonare al galei dupa ,,alte principii”.

    1 h 58 min din sala Spektrum din Oslo.

    Kylie Minogue
    Laleh – Suedia (cantareata si compozitoare sudeza nascuta in Iran).
    Seal
    Jennifer Hudson
    Susanne Sundfør
    Ne-Yo
    Il Volo
    Milow
    Karpe Diem
    Fanfare Ciocarlia: romi, muzica balcanica dupa modelul initiat de Goran Bregovici.
    OqueStrada

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.126.39