ACUM.TV

De mult prea multă vreme vedem la televiziunile româneşti de ştiri nenumăraţi cetăţeni aşezându-se la diverse cozi pentru a primi cine ştie ce produse. Oameni îmbulzindu-se în curţile bisericilor, cu ocazia vreunei sindrofii anume, călcându-se în picioare pentru nişte pachete care ajung ,de altfel, pentru toată lumea, înjurându-se creştineşte pentru puţină apă sfinţită… imagini deja familiare.  Opoziţia, ca orice opoziţie care se respectă, acuză guvernul de a-i fi adus pe români (aceasta este expresia favorită multora!) la sapă de lemn, alţi analişti ne sugerează că e ceva în neregulă cu fibra noastră naţională, că aşa am fost noi, românii, dintotdeauna. Am dubiile mele… nu văd legătura între bătaia pe moaşte de la Iaşi şi politicile guvernamentale şi am serioase probleme în a-mi imagina că, din timpuri imemoriale, românii au dezvoltat o masochistă plăcere de a sta la cozi.

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a publicat nu demult rezultatele unui studiu privind îngrijorările româneşti. Găsim aici unele răspunsuri la câteva angoase care bântuie azi societatea românească. După lectura studiului, un set de cifre mi-a atras atenţia pentru că, aparent, dacă îl acceptăm (şi nu văd de ce nu am face-o, cercetarea pare una serioasă), ne găsim în plin paradox. 93% dintre români se declară mândri că sunt români, iar 53 % afirmă că fac parte dintr-un „popor ghinionist”. Desigur, celor 53% le este necunoscut dictonul poetului latin Publius Vergilius Maro (în română, Virgiliu), „Audaces fortuna juvat!” („Norocul ţine cu cei puternici!”). Dincolo de aceasta, însă, a fi mândru că eşti ghinionist este, trebuie să recunoaşteţi, o sentinţa de care, vorba cronicarului, „se sparie gândul”… De unde vine această teză a marelui ghinion naţional? Ea are legătură, în istoria noastră recentă, cu teoria conspiraţiei. Cine a învăţat istorie sub comunism ştie cu certitudine că măreţia şi gloria noastră nu s-au putut realiza pentru simplul motiv că mai mereu am stat în calea marilor imperii care, toate laolaltă sau fiecare în parte, au complotat împotriva noastră. Ia să ne fi născut noi acolo, pe o insulă, ca britanicii, sau măcar având drept unici vecini pe spanioli (ca portughezii!) şi să vezi ce fapte de vitejie am fi înfăptuit!

Livrându-ni-se, zi de zi, ca unică scuză pentru tot soiul de eşecuri marele nostru ghinion, nu e firesc ca, în cele din urmă, 53% dintre români să îşi privească istoria ca pe un soi de loterie, trucată din când în când de marile puteri? Responsabilităţile individuale lipsesc cu desăvârşire atunci când crezi în teoria marelui ghinion. Să analizăm, din nou, datele. Foarte îngrijoraţi, conform sondajului, românii se arată faţă de: 1. Nivelul corupţiei (67%); 2. Sistemul de sănătate (53%); 3. Salarii (51%); 4. Conducerea ţării (47%) etc. Pe ultimul loc în topul îngrijorărilor personale se plasează, surprinzător, situaţia economică personală (27%). Cu alte cuvinte, marile îngrijorări merg înspre zone în care responsabilităţile individuale sunt restrânse, în vreme ce situaţia economică individuală, cea care depinde într-un covârşitor grad de opţiunile personale, gradul de calificare şi alegerile noastre de zi cu zi, nu pare a fi sursa unei îngrijorări majore. Căci, în vreme ce pentru corupţie, sistemul de sănătate şi salariu poţi învinovăţi clasa politică, pentru propria ta stare economică, responsabilităţile nu mai pot fi delegate atât de uşor! E comod să fii îngrijorat de sfere asupra cărora nu deţii controlul direct pentru simplul motiv că acolo vina personală poate să dispară simultan cu apariţia unui acar Păun (Guvernul, Ministrul cutare, Prefectul, Primarul, Poliţia etc.).

Sondajul ne mai spune şi altceva. Nu ceva eminamente nou, dar atât de grav încât mi se pare că trebuie menţionat de câte ori avem prilejul de a o face. Raportarea faţă de Stat. Statul e o entitate paternalistă, omniprezentă şi ubicuă. E un fel de Big Brother care trebuie să fie în toţi şi în toate. Unde individul eşuează, Statul trebuie să vină să-i oblojească rănile, să-l mângâie pe creştet şi să îi ofere alternative. Falimentul individual e de neconceput. Statul e acolo, mereu, pentru a ne arăta calea pe care trebuie să mergem, deciziile pe care trebuie să le luăm…  Studiul ne vorbeşte, în acest sens, şi despre nostalgiile românilor. 58% dintre respondenţi crede că situaţia economică astăzi e mai rea decât înainte de 1989 iar 63% dintre participanţii la sondaj consideră că erau mai fericiţi înainte de 1989. Problema fericirii, mai degrabă una filozofică decât sociologică, e, totuşi, aici, esenţială. Gradul de informaţii, de cunoştinţe la care aveam acces înainte de 1989 era categoric infim comparat cu ceea ce avem astăzi. Aşadar, lipsa informaţiei duce la fericire. Dacă nu ştim  de existenţa unei probleme suntem fericiţi, deşi, evident problema e acolo şi nu va putea fi rezolvată de vreme ce nu suntem conştienţi de existenţa ei.  Există o fericire a ignorantului, un confort al neştiinţei după care se tânjeşte azi copios.

În sinteză, în mod covârşitor (93%) suntem mândri că suntem români, deşi  suntem nefericiţi, nemulţumiţi şi îngrijoraţi de cum arată societatea românească astăzi, nemulţumiţi de direcţia în care evoluăm şi nostalgici după epoca cincinalelor şi a economiei planificate. Care e, deci, sursa mândriei? Ce resorturi o declanşează? Discursul… discursul asupra istoriei noastre, asupra mesianismului românesc, asupra relaţiilor privilegiate cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu alţi Apostoli şi Sfinţi, toate acestea sunt generatoare de mândrie naţională. Blocaţi în zona discursului, tapetat la nevoie cu nume sacre precum Decebal, Burebista, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Nicolae Ceauşescu etc., ne găsim raţiunea de a fi mândri. Trecutul nostru, împachetat în hârtie strălucitoare, e sursa cea mai importantă a fandoselilor noastre naţionale. Şi pentru că, prin ambalaj, se mai zăreşte din când în când produsul, ruginit şi murdar, avem nevoie de teoria conspiraţiei şi de cea a marelui ghinion naţional.  De nu erau ei romanii, de nu erau ei turcii, de nu erau ei austro-ungarii, de nu erau ei ruşii, unde am fi ajuns noi! Dacă am fi avut toată planeta pentru noi înşine, să nu ne mai supere nimeni, câte nu am fi reuşit să facem!

Statul la cozi, îmbulzeala pentru a atinge moaşte sau a lua primii apă sfinţită nu sunt, mă tem, consecinţe directe ale unei proaste guvernări în ultimii douăzeci de ani şi nici un soi de blestem din timpuri imemoriale, ci semne ale unei ignoranţe profunde. Nu am fost aşa dintotdeauna şi, evident, nu suntem condamnaţi de cine ştie ce ocultă internaţională să rămânem aşa pe vecie. E un vid temporar de educaţie. El se va umple când nu vom mai fi atât de mândri, când în locul mândriei se va instala pragmatismul, responsabilitatea individuală, luciditatea. Şi când faţă de Stat vom avea nu reacţia adolescentului confuz faţă de un părinte, ci atitudinea unui petent care îşi cere zi de zi drepturile, fără concesii şi fără sentimentalisme.

Acest articol a fost publicat duminică, 16 octombrie 2011 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.