Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Mihail Sebastian ca turnesol

de (17-7-2011)
1 ecou
Laszlo Alexandru, publicist şi polemist

Laszlo Alexandru, publicist şi polemist

Personalitatea complexă a lui Mihail Sebastian acţionează ca hîrtia de turnesol, atît asupra intelectualilor români din interbelic, cît şi asupra celor din prezent. Depoziţia lui lucidă, calmă, dar necruţătoare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor săi, intelectuali de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Simţul nuanţelor, inteligenţa şi sensibilitatea reprezintă de asemeni calităţi incontestabile ale diaristului. O asemenea apariţie surprinzătoare, ca un sîcîitor element de contrast în cîmpul literaturii române – obişnuită cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere şi compromisurile împinse uşor sub covor – pretindea o reacţie adecvată. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprihănită imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani.

Gheorghe Grigurcu ocupă una dintre cele mai amuzante poziţii, în galeria detractorilor lui Mihail Sebastian. Cronicarul literar a fost mai întîi impresionat de anvergura şi autenticitatea autorului şi, îndată după apariţia Jurnalului, în 1997, a emis o serie de judecăţi favorabile, întemeiate pe anumite pasaje clar delimitate ale capodoperei. Zece ani mai tîrziu, comentatorul şi-a dat seama că M. Sebastian este un obstacol incomod, în calea manevrelor de ascundere sau diminuare a extremismelor de dreapta. La sărbătoarea centenarului lui M. Sebastian (cîtă delicateţe!), Grigurcu şi-a dat obolul tipărind în România literară o palinodie. Tot ce elogiase, acum relativiza. Tot ce lăudase, acum critica. Şi, pentru ca totul să fie încă mai interesant, criticul îşi întemeia judecăţile negative pe exact aceleaşi citate care-i serviseră, zece ani mai devreme, pentru a aplauda.

Cîtă vreme exegeza slujeşte la mai buna cunoaştere a unui text literar şi – implicit – la mai buna cunoaştere a realităţii, ce preţ mai poate fi pus pe comentatorul ce manipulează citatele şi răstălmăceşte faptele, astfel încît ceea ce azi este alb, mîine devine negru? Pe analistul care îşi proiectează interesele ideologice, aservind şi exploatînd fără umbră de remuşcare operele artistice, pentru a denigra autorii?

Îndată după apariţia Jurnalului scris de Mihail Sebastian, Gh. Grigurcu nota încîntat, în legătură cu protagonistul însemnărilor, că avem în faţa ochilor “un exemplar specific, am spune: de rasă, al inadaptabilului, al individului care nu-şi găseşte un rost nici afară şi nici în sine”, aflat tocmai “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era teamă” (vezi rev. Viaţa românească, nr. 7-8/1997, reluat în vol. A doua viaţă, Buc., Albatros, p. 424). Zece ani mai tîrziu, în opinia sceptică a comentatorului nostru, autorul evreu confruntat cu tragedia Holocaustului nu ar face decît să-şi însceneze crizele existenţiale; pe modelul cutărui personaj depresiv al literaturii ruseşti, care se gîndeşte doar la plecare sau sinucidere, “realitatea psihică e îngroşată de poză” (vezi România literară, nr. 33, 34, 35/2007).

La prima lectură avusesem de-a face, în persoana lui Mihail Sebastian, cu un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf”. La a doua lectură, dimpotrivă, autorul este un “suspicios, anxios, frămîntat de varii motive” neserioase. Simţul autocritic exacerbat al lui Mihail Sebastian, ca dovadă concludentă a modestiei sale, era subliniat cu încîntare în primă instanţă: “are o părere cît se poate de proastă despre el însuşi. Încearcă senzaţii caracteristice de «silă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epavă», «un ratat»”. Cu ocazia centenarului marcat în presa literară, comentatorul deja îl vede pe M. Sebastian ca pe un ins “orgolios”, cu reacţii “scorţoase”.

Pasiunea constantă a dramaturgului interbelic pentru literatura străină era subliniată iniţial cu încîntare: “Jurnalul său ne îngăduie a-i reconstitui personalitatea printr-un joc de suprapuneri între literatură şi viaţă, joc de transparenţe emoţionale ce suprimă aproximaţia, reduc artificiul la un minim expresiv, înnobilîndu-l prin utilizarea sa în calitate de receptacol al «adevărului» faptic şi sufletesc”. După cîţiva ani, aceeaşi intensă frecventare a literaturii occidentale e marcată ca semn de falsitate şi frivolitate: “Afectarea proustiană a lui Sebastian e prin urmare una din insignele cu care a ţinut a se orna”.

Mihail Sebastian n-a ezitat să combine meditaţiile afectuos-admirative şi cele pipărat-sarcastice la adresa bunului său prieten Camil Petrescu. Portretul era lăudat de Gh. Grigurcu: “Un personaj central e, în Jurnalul de care ne ocupăm, Camil Petrescu, scriitor a cărui valoare nu e contestată, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, aşa cum îl ştim şi din alte surse. (…) A ne inflama disproporţionat în faţa unor fişe ce intersectează intimitatea subiectului cu cea a obiectului nu mi se pare înţelept”.  Zece ani mai tîrziu, Grigurcu face tocmai ce ne sfătuise să nu facem, adică se inflamează disproporţionat (şi ipocrit) pe seama descrierii de care are parte Camil Petrescu, “chipul cel mai prezent şi totodată cel mai violent şarjat, înghesuit într-o efigie caricată”. Mai întîi criticul ne asigurase de autenticitatea portretului, ce poate fi confirmat şi din alte surse. Ulterior acelaşi om mimează indignarea şi îşi acuză victima că se pretează la şarjă şi caricatură.

Eugen Ionescu ne-a ilustrat, într-un răsunător impuls de teribilism din perioada interbelică, felul în care unul şi acelaşi text literar (Maitreyi de Mircea Eliade) poate fi judecat pozitiv sau negativ, în funcţie de interesele comentatorului. Aceleaşi citate pot fi lipite în corpul demonstraţiei, pentru a se demonstra calităţi sau defecte, după cum criticul literar şi-o propune. Aşadar exegeza ar fi o inutilitate şi o pierdere de vreme, toţi urmărind doar demonstrarea propriilor preconcepţii, consolidarea propriilor interese de putere. Jocul extravagant al lui Eugen Ionescu, de odinioară, excludea din calcul ipoteza că la baza interpretării trebuie plasate buna-credinţă şi onestitatea. Acestea sînt singurele ingrediente care, din capul locului, îi conferă legitimitate îndemînării meşteşugăreşti a criticului.

Ceea ce Eugen Ionescu a aplicat sub formă de joacă ironică, pe spinarea lui Mircea Eliade, a venit acum Gheorghe Grigurcu să pună în scenă, cu o seriozitate atroce, în dauna lui Mihail Sebastian. Palinodia sa încruntată ideologic rămîne, însă, nerelevantă. Ea nu ne ajută să pricepem esenţa personalităţii lui M. Sebastian. Paginile tendenţioase ale lui Grigurcu dobîndesc, cel mult, roşeaţa găinarului prins în coteţul vecinului.

Ecouri

  • gad: (8-9-2011 la 04:11)

    Multumesc, ca cititor de romana.
    Superb scris.
    Dar,a rosit oare gainarul?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Tot In Polemica
107.21.135.68