Fenomenul de manipulare se realiza înainte de Revolta din 1989 prin un centru de comandă la cel mai înalt nivel. Micile centre locale nu aveau independenţă nici în chestiunile de detaliu. Erau supuse orbeşte celui de la
centru. Sigur că după decembrie 1989 toate structurile comuniste s-au destrămat şi, odată cu ele, şi centrul de comandă pomenit mai sus. Puterea a fost preluată de cei din eşalonul doi comunist.
Se mai poate vorbi atunci de un proces de manipulare postcomunist?
Desigur că orice regim politic foloseşte metoda manipulării, de exemplu prin propagandă. Problema esenţială este scopul procesului şi ce efecte va
avea asupra vieţii cetăţenilor. Sunt cunoscute efectele malefice ale manipulării din timpul comunismului şi
chiar imediat după, cu ocazia Mineriadelor. S-au emis multe speculaţii pe seama fenomenului de manipulare a minerilor relativ la descinderile lor in Bucureşti în 1990-1991 şi apoi în 1999.
Am fi naivi să credem că acest proces se rezumă numai la mineriade. El este mult mai general şi se aplică
atât global, cât şi pe plan local. Miza este prea mare pentru că oamenii să fie lăsaţi să gândească independent. Gândirea independentă este imprevizibilă şi deci greu de controlat (din păcate şi puterea creativă scade mult din cauza constrângerilor impuse de un control extern). Aşa că „marii manipulatori din umbră” au grijă să nu le scape nimic (sau să le scape cât mai puţin) din ceea ce fac indivizii.
Din nefericire, moştenirea comunistă îşi arată colţii şi în ziua de azi, prin intermediul „eşalonului doi” comunist (foşti activişti P.C.R., nomenklaturişti, securişti sau colaboratori de-ai lor etc.), care îşi au oameni infiltraţi cam în toate domeniile de activitate. Unii vor spune: nu e adevărat, domnule, sunt şi mulţi tineri – care erau minori înainte de 1989 – şi care sunt exponenţi ai lumii politice, oameni de afaceri, lideri în mass-media. O fi, dar cum s-au ridicat respectivii tineri? Iar se va spune – prin forţele
proprii! Pardon – cazurile acestea reprezintă doar excepţiile. Atunci de ce tineri foarte capabili iau drumul emigraţiei? Ei ştiu că, în general, chiar dacă participă la un concurs de angajare, tot acela cu părinţi sus-puşi sau
bogaţi va câştiga competiţia. Pentru că, din nefericire, angajările nu dispun de un mecanism de control, sau dispun, dar nu se aplica.
Manipulare în avalanşă
Dacă acel candidat, foarte bine pregătit profesional, nu este în grațiile examinatorilor sau ale instituţiei unde candidează, se vor încerca metode indirecte de a-l scoate din joc, prin manipulări de tot felul (se schimba data concursului, tematica, nu i se dă documentaţia corespunzătoare). Altfel spus, dragi ni-s bunii profesioniştii, dar numai dacă sunt „de-ai noştri”.
La fel poate păţi cineva care, prin atitudinea la locul de muncă, creează conflicte cu superiorii – indiferent dacă are dreptate sau nu. Imediat este luat „în vizor” – cum se spune. Forţele ostile lui se pun în mişcare în mod
diabolic şi începe marea manipulare – întâi i se dă de înţeles că dacă nu se linişteşte, va avea probleme. Hai să facem ipoteza că individul perseverează, alegând varianta „fie ce-o fi!”. Este ameninţat într-un mod
elegant – există şi aşa ceva! – că va fi sancţionat. Asta nu i-o va spune în mod direct vreun superior, ci un anumit coleg (sau colegi), desemnat în mod special pentru aceasta misiune: „ia spune-i prietenului tău
să nu ne mai creeze probleme căci va da de bucluc. Ia-l pe ocolite, să pară o discuţie ca-ntre apropiaţi”.
„Dar şefu, n-a mers, a zis că e o problemă personală şi va face cum crede de cuviinţă!”.
Atunci se trece la o etapă superioară – propaganda negativă. Se încăpăţânează, atunci să fie sănătos! Va fi arătat cu degetul de ceilalţi până nu va mai suporta. Sa fiarbă în suc propriu! Dar individul a auzit de guarda
e passa (Dante) şi are armă de apărare şi pentru această umilinţă: se face că plouă! Efect: zero!
Se pare că manipulatorii au de-a face cu un caz dificil. Trebuie să-şi lase orgoliul deoparte, să-şi strângă rândurile şi să facă un plan de bătaie eficient, folosindu-şi imaginaţia (dacă o au!) la maximum: se raportează
cazul la un nivel mai înalt, unde băieţii deştepţi de rang superior să propună o variantă salvatoare pentru a-l pune cu botul pe labe pe tipul care le strică liniştea.
Planul D
Se strâng rândurile, se dau telefoane, se pregătesc
zvonurile false, se instruiesc oamenii… În fond pe ce se bazează individul în a persista în atitudinea lui intransigentă? E ajutat de undeva, de sus? Are vreun as în mânecă? Aaa, e un maestru în meseria lui! Înseamnă că e recunoscut ca atare de alţi specialişti în domeniu. Atunci compromiteţi-l în ochii lor! Daţi sfoară în zonă că s-a îmbogăţit pentru că e mână în mână cu lumea „neortodoxă” locală, că ştiţi din „surse sigure” că realizările lui sunt de fapt ale altora – el e numai de faţadă etc. Tactica prinde, individul e tot mai izolat, dar… pentru puţin timp. Norocul îl ajută şi de data asta! Vine
cu ceva nou pe piaţă şi… anulează efectele planului D.
Iată deci un exemplu de „şicane cu repetiţie” menite să slăbească rezistenţa indivizilor şi să-i facă să zică: nu mai pot, sunt prea mulţi, foarte bine corelaţi, au influenţă… asta e, n-am ce face. Ţin la sănătatea şi familia mea. La ce bun să fac eu pe „Gică contra?” Sau mai bine îmi iau inima în dinţi şi… p-aci ţi-e drumul! Ubi bene, ibi patria!
Aceasta „presiune“ exercitată asupra indivizilor nu are limitări în spaţiu şi timp, acţionează la toate nivelele, în cele mai mici detalii. O frază aparent nevinovată şi pronunţată la un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit,
poate declanşa aprinderea unui beculeţ undeva, care poate avea urmări dintre cele mai nefaste, dacă eşti cumva, deja, „în vizor”.
Tendinţa de izolare a incomozilor are efecte indirecte şi asupra celor din jur. Din servilism, colegii de muncă vor înclina să dea dreptate superiorilor. Ce să-şi mai bată capul să afle dacă zvonurile ce roiesc în jur sunt adevărate sau false? Daca ele vin de la stăpânire, sunt adevărate! E obositor să căutăm ce spun şi alte surse sau măcar sa-l abordăm direct pe „incomod”, pentru a afla şi părerea lui (audi alteram partem!). Dacă ne vede vreun şef şi ne bănuieşte de colaboraţionism? Aşa că mai bine ne ţinem la distanţă.
Perfect, asta îşi şi doreau manipulatorii! Numai că „izolatul” are fler – din atitudinea subalternilor faţă de el poate intui the next move împotriva sa. În momentul în care „doza de ură” se amplifică, el va observa că portarul nu îi mai zâmbeşte când îl salută, că secretara face o grimasă când îi solicită o informaţie (chiar dacă e obligată să i-o dea!), că cei care totuşi îl mai salută o fac acum cu jumătate de gură, că alţii nu îl mai salută deloc, că mulţi îl privesc cu dispreţ…
În fond la ce te poţi aştepta de la persoane care
folosesc bârfa ca singura sursa de informaţie? Şi măcar dacă ar fi fost vorba de o bârfă condusă de amatori! Deci, ce să mai gândim, lăsăm superiorii sa gândească în locul nostru! O să fim acuzaţi de robotism (efectul maxim al manipulării), dar ce contează. Salariul merge…
Dacă totuşi, undeva „acolo, sus”, cineva îl iubeşte pe „izolat”, manipulatorii sunt nevoiţi, măcar pentru o perioadă, să dea înapoi, timp în care, de fapt, clocesc următoarea mişcare, că doar cel de „acolo, sus” mai are şi alte treburi… Ferească Dumnezeu ca „izolatul” să câştige un drept legal (să zicem o sumă de bani), în dauna societăţii unde lucrează! Răzbunarea superiorilor este cruntă.
„Care este termenul-limită? Cel mult o săptămână? Să aştepte”. Imediat înainte de scadenţă, cineva dispune: „Lăsaţi pe mâine la ora 14.00, poate între timp se îmbolnăveşte… Câştigăm timp. Cum, nu s-a îmbolnăvit? Amânăm pentru ora 15.00, într-o oră se pot
întâmpla multe. Poate face un atac de cord, un accident întâmplător…, e şi el om şi… scăpăm de datorie. Cum, până acum n-a păţit nimic? Lăsăm pentru 15.30, în vremurile astea… stres, căldură mare, atacurile cerebrale
sunt la modă. Poate avem noroc. E tot în picioare? Ultima strigare: 15.35. Unii au murit într-o clipă, aşa că 5 minute sunt suficiente să moară şi de mai multe ori, că tot se aude prin târg că ar avea şapte vieţi.…”
Se pare că „izolatul” are răbdare cât şapte. Aşteaptă indiferent şi… câştigă. „Şicanatorii” au epuizat toate variantele. Înainte de ocazia următoare vor trebui să-l citească mai bine pe Machiavelli. Retro Machiavelli! Iată deci o mostră de ce efecte poate avea o victorie. Nu degeaba spunea Titu Maiorescu, din câte reţin, că trebuie să fii foarte atent la adversari după ce ai obţinut un succes. Invidia lor poate avea urmări neplăcute.
Abilitatea extraordinară a „manipulatorilor din umbră“ care, înainte ca noi să ne dăm seama că am fost manipulaţi, ei deja încep să pună în practică o a doua
manipulare, sub altă formă şi folosind alte mijloace… Când totuşi o sesizăm, ei deja au început să lucreze la o a treia ş.a.m.d. Am putea spune că avem de-a face cu un proces de „manipulare în avalanşă“, foarte periculos pentru că ne transformă în „masa de manevră“, făcându-ne să credem că ceva e negru când, în realitate, este alb.
Rolul culturii
Cea mai puternică armă împotriva manipulării este cultura. Că doar nu s-a inventat ea, manipularea, în perioada comunistă! Exista şi în antichitate şi după, numai că atunci se respectau anumite limite. Sub comunism s-a renunţat la bariere, acceptându-se orice formă de manipulare, în special prin propagandă.
Cultura te ajută să ai o viziune largă asupra evenimentelor, să gândeşti sine ira et studio, pentru că altfel ura sau răzbunarea îţi pot întuneca mintea. Te
ajută să îţi menţii echilibrul în situaţii dificile, să obţii informaţii din mai multe surse pentru a trage concluzii. Te ajută să cântăreşti bine situaţiile înainte de a lua decizii importante.
Deşi se spune că istoria nu se repetă, există totuşi principii general valabile, aplicabile acum, ca şi, să zicem, pe timpul democraţiei ateniene. Dacă n-ar fi aşa, de ce atunci „Dialogurile” lui Platon se citesc si acum cu interes? Cu cât ai o cultura mai vastă, cu atât ai şanse mai mari să penetrezi dedesubturile procesului de manipulare, metodele folosite de toţi cei ce trag sforile pentru a-şi atinge scopul.
Tehnica manipularii a fost folosita, in special, de regimurile de mana forte, dictatoriale peste tot in lume. Romania a avut parte in veacul trecut de patru dictaturi: carlista, legionara, antonesciana si comunista.
Cele patru regimuri politice s-au succedat in mai putin de trei sferturi de secol. Cu alte cuvinte cam tot atata vreme cat tara a cunoscut regimul pluripartit si monarhia constitutionala moderna.
Dupa 1990 s-a mai scurs un deceniu plin de confuzii si balbe politice de neconceput.
Catinel-catinel, ajutati (si urechiati la nevoie!) de Matusa Europa sa speram ca vom absolvi macar liceul.