caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (15) – „Petrecerea” de 8 Martie

de (9-10-2015)

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

Luna martie se lasă în fiecare an … aşteptată. Şi parcă nu vine întotdeauna aşa cum ne-o dorim noi: cu mult soare de la început, cu multă căldură după zilele friguroase de iarnă. Dar suntem toţi bucuroşi, când soseşte luna martie; nădejdi noi înfloresc o dată cu ea.

Din primele zile ale acestui început de martie, întreaga şcoală e cuprinsă de febra pregătirilor. Se vorbeşte mult de muzică, de sala în care se va dansa, de meniul serii. Fiecare membru al acestei instituţii are de îndeplinit câte o misiune, în vederea bunei desfăşurări a petrecerii programate în cinstea zilei de 8 Martie – „Ziua Internaţională a Femeii”. Băieţii se ocupă de pick-up, de discuri, de radio, în timp ce fetele se îngrijesc de împodobirea sălii; am constituit şi un grup care pregăteşte mici surprize pentru colegele noastre …

Caracterul de comunitate închisă al şcolii noastre amplifică mult proporţiile evenimentului.

* * *

Sâmbătă seara, mesele au fost aşezate una lângă alta, formând un imens corp central, cu câteva ramificaţii laterale, în funcţie de spaţiul disponibil; feţele de masă de un alb imaculat, tacâmurile aranjate cu grijă, florile distribuite peste tot de o mână generoasă – toate acestea creează un cadru sărbătoresc.

La mese iau loc, mai întâi, oaspeţii – câţiva reprezentanţi ai Ministerului şi membrii Conducerii şcolii –, apoi cursanţii (locul fiecăruia fusese indicat cu precizie). Cecilia este situată departe de mine, între doi invitaţi de la Minister; şcoala noastră trebuie să se prezinte aşa cum se cuvine: să lase o impresie nu numai bună, ci şi plăcută …

După felicitările de rigoare, adresate de conducere, după toasturi şi câteva pahare de vin, unul dintre oaspeţi – om „cu experienţă” – vine cu propunerea ca, pentru buna desfăşurare a petrecerii, să se aleagă un conducător, o „tamadà”, cum se obişnuieşte la popoarele din Orient (obicei preluat şi generalizat repede, la reuniunile unor reprezentanţi ai ţărilor din „lagărul socialist”).

Ca să se amuze, probabil, câţiva îl recomandă pe Nicolae Costin, conferenţiarul de filosofie: respectivii văd în el un fel de albatros căzut pe pământ din sferele înalte ale gândirii ! Propunerea însăşi creează imediat o atmosferă de petrecere. După entuziasmul cu care este primită candidatura lui Costin la funcţia de tamadà, se poate constata uşor în ce măsură îl credeau ceilalţi potrivit pentru un asemenea rol: stângăciile la care se aşteptau din partea lui ar fi fost sursa principală a amuzamentului scontat …

El dovedeşte, însă, certe însuşiri de filosof: în primul rând, nu-şi pierde cumpătul. Demonstrând că nu e întotdeauna cu capul în nori, cum îl cred alţii, începe să-şi exercite rolul cu o autoritate absolută, aşa cum se cuvine: dispune ca un cursant – liderul „băieţilor veseli” – să reproducă unul dintre monologurile unui foarte popular comic (Tomazian); mie, care scriam aproape în întregime gazeta satirică „Ghimpele”, îmi cere să improvizez epigrame; unei conferenţiare tinere îi porunceşte să-i imite pe câţiva colegi din şcoală (Costin cunoaşte până şi amănuntele picante ale şcolii !), iar el promite că va relata „replici” filosofice. În felul acesta se improviza şi un program vesel.

Costin se ţine de cuvânt şi, inaugurând el însuşi această parte a petrecerii, reproduce câteva schimburi de cuvinte, încheiate cu vorbe de duh, bine alese, atribuite de tradiţie lui Socrate, Diogene Cinicul şi altor celebrităţi ale filosofiei.

În atmosfera generală de bună dispoziţie, „tamadàua” e răsplătită cu vii aplauze. Urmează improvizatul comic; el reproduce un monolog al comicului Tomazian. Succesul său este exprimat în ovaţii, i se cere să mai interpreteze un monolog. Succesul s-a repetat, buna dispoziţie e generală !

Vine rândul meu. Citesc întâi o epigramă dedicată celui ce-şi culege încă aplauzele; este o adaptare după Voltaire:

„Tomazian, doar pentru tine
Cresc azi flori în câmpul firii,
Tu culegi toţi trandafirii
Şi laşi ghimpii pentru mine !”

Poanta este că cel ce se produsese înaintea mea culege aplauze şi ovaţii, lăsând „înţepăturile” pentru mine; cuvântul „ghimpii” avea – în intenţia mea – înţelesuri multiple: în afara legăturii evidente cu titlul gazetei satirice, şi de aluzia la situaţia în care mă aflu, de a mă produce cu epigrame ce ar putea atinge unele susceptibilităţi, mă gândeam şi la împrejurarea că asupra Ceciliei se opresc foarte des privirile unuia dintre invitaţii din partea Ministerului.

Altă epigramă este o şarjă prietenească, ce vizează un coleg, care, nefiind prea chipeş la înfăţişare, speră totuşi să cucerească inima unei fete printr-o stăruitoare şi aproape ridicolă purtare cavalerească. El nădăjduieşte într-o romantică victorie a dragostei, neţinând seama de nici un fel de piedici!

Aceste improvizaţii îmi aduc o furtună de aplauze. Aş fi vrut ca Cecilia să-mi arate, într-un fel oarecare, că a înţeles substratul epigramelor. Ea a luat însă parte la aceste manifestări cu oarecare reţinere; probabil că s-a blocat, având unele bănuieli – justificate, de altfel – în privinţa „repertoriului” celei ce urma …

Când i-a venit rândul, conferenţiara a cules multe aplauze imitând, destul de reuşit, pe câţiva cursanţi (îngroşând bineînţeles unele gesturi sau ticuri specifice fiecăruia). A reprodus şi o convorbire telefonică a Ceciliei cu logodnicul, din care ea apărea ca o fiinţă poruncitoare şi răsfăţată: îi cerea acestuia, pe un ton de comandă, să-i aducă o jachetă, o umbrelă şi alte lucruri de la părinţii ei (mi se părea cel puţin neelegant să fie reprodusă în public o convorbire telefonică – ce nu trebuia nici măcar ascultată ! – şi cu atât mai mult una intimă). Cei de faţă râdeau …; e adevărat, însă, că Cecilia era bine prinsă în unele manifestări exterioare – în special tonul uşor repezit cu care vorbea uneori, în contrast cu gingăşia ce emana din trăsăturile chipului ei.

Au urmat şi alte momente – comandate de tamadà –, care ne-au binedispus: cântece solo sau în duet, recitări de versuri şi chiar „strigături” cu aluzii la unii dintre colegi … Toate au fost răsplătite cu vii aplauze.

* * *

Târziu, după ce s-a terminat masa, toţi au trecut la dans. Pe scări, am întrebat-o pe Cecilia dacă va veni la partea a doua a petrecerii.

– Nu ştiu, nu prea mă simt bine, mi-a răspuns.

Îi înţelegeam dispoziţia sufletească, după improvizaţia conferenţiarei; Cecilia a venit totuşi la dans. Văzând că intră în sală, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o cum se simte; era uşor indispusă.

– Poate că are să-ţi treacă indispoziţia, dansând. M-am înclinat şi am invitat-o; Cecilia mi se alătură. Îi sugerez să treacă uşor peste gluma conferenţiarei, asigurându-o că toată lumea o priveşte cu simpatie şi că, până la urmă, a fost situată încă o dată – într-un mod favorabil ei – în centrul atenţiei generale.

Cecilia este invitată şi de alţii la dans; între ei – şi unul dintre noii sosiţi, cu o înfăţişare de dandy, care o urmărise mereu cu privirile. Eu dansez acum cu Lili, prietena de nedespărţit a Ceciliei. Când se termină dansul, noul venit n-o mai aduce pe Cecilia lângă noi, de unde o luase, ci o conduce spre grupul prietenilor săi: aici e primită cu o atenţie curtenitoare.

Gestul mă irită; apoi mă miră şi faptul că Cecilia nu manifestă iniţiativa de a se întoarce lângă noi. Aştept un moment prielnic şi o invit din nou la dans. (În seara aceasta am „rivali” puternici şi pe deasupra impertinenţi !) Acum, când dansează cu mine, Cecilia pare marcată încă de indispoziţia de la începutul serii. Eforturile de a o face mai comunicativă nu prea dau rezultat … Am dedus că doreşte să pară indiferentă faţă de mine, să nu confirme bănuielile colegilor !

După terminarea dansului, noii veniţi şi-au continuat jocul: au invitat-o din nou. Cecilia nu s-a întors nici acum lângă mine şi prietena ei, din proprie iniţiativă.

După un sfert de oră, mai fac un efort de a o aduce lângă mine şi, înfruntând privirile grupului rival, o invit din nou. În timpul dansului, îmi dau silinţa să găsesc un subiect care să-i trezească interesul. Aduc vorba despre muzică, despre filme, o întreb ce ar vrea să facă mâine, duminică. Cecilia răspunde aproape exclusiv monosilabic: da, nu, nu ştiu …

În timp ce dansam cu Emilia, o colegă din grupa Ceciliei, partenera mă întreabă:

– Ce ai, ce te-a indispus în seara aceasta ?

Îi răspund în doi peri:

– Faptul că n-am primit un premiu pentru debutul meu artistic !

Emilia pufneşte în râs. Nu ştiu dacă răspunsul meu neaşteptat era cauza reală a acestei reacţii, ori dacă voia să-mi arate că ea cunoaşte situaţia în care mă aflu; mi s-a părut că Emilia pusese întrebarea cu o satisfacţie abia ascunsă…

Mă tot frământ, dar nu pot să-mi dau seama, nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat în această seară cu Cecilia. Ea, care a făcut, în unele ocazii, sacrificii pentru a mai rămâne o oră cu mine, mă priveşte acum cu nepăsare.

O invit din nou la dans. Îi spun direct, fără ocolişuri inutile:

– Cecilia, n-are rost să ne purtăm aşa … Mâine şi în zilele următoare, vom rămâne iarăşi noi doi. Hai mai bine să plecăm acum !

Cecilia ridică ochii oarecum surprinsă; fără să pară totuşi încurcată, răspunde:

– Bine, dar stai să se facă ora 12, mai e doar un sfert de oră; să nu zică fetele că am plecat prea repede şi le-am stricat seara, mai spune ea, spre a justifica acest sfert de oră, ca şi când în rest nimic nu s-ar fi întâmplat …

Cecilia se gândea la colege, nu voia să le strice seara … Oricum ar fi, promisese că vom pleca. Era şi timpul !

* * *

În aşteptarea orei 12 am ieşit afară, la aer. Am o acută senzaţie de oboseală. Mă plimb puţin prin aerul rece din curte.

A trecut sfertul de oră – Cecilia n-a apărut. A mai trecut un sfert. O caut în sala de dans, în celelalte încăperi, nu e; ieşind din nou afară, o zăresc, în sfârşit: vine dinspre dormitor, împreună cu Emilia. Cecilia îmi aruncă în grabă o invitaţie:

– Încotro ? Hai să dansăm !

Cuvintele ei au efectul unei lovituri prin surprindere. Aşa ne-nţelesesem ?

Am stat ţintuit locului minute în şir, privind bolta cerească – pe care licăreau, în depărtare, mii ori milioane de stele –, încercând să mă reculeg. Ce linişte este acolo sus ! Pare că timpul a încremenit; e o linişte rece …

Am pornit apoi, fără vreun motiv precis, spre sala de dans, de unde răzbăteau în ritmuri vioaie sunetele muzicii. Mergeam fără să mă grăbesc, dar totodată fără a şovăi.

Mă opresc în uşă. Cecilia se leagănă în ritmul dansului şi râde. Privirile ei alunecă peste mine indiferente, ca şi când nici nu m-ar fi zărit …

Mi-am spus că e prea mult şi am pornit spre dormitor, cu intenţia de a mă cufunda în somn; mi se părea a fi soluţia cea mai bună …

Dar nu pot închide ochii; zbuciumul meu nu mai conteneşte … Poate că ea, cunoscându-se, ştia că izbucnirile, exploziile ei în dragoste se consumă repede, ori se ştia răsfăţată, capricioasă … Presupunerile nu se mai terminau, orice devenise posibil ! Epitete groaznice îmi năvăleau în minte: fiinţă răzbunătoare, condusă de impulsuri, şi care uită cu uşurinţă tot …

Cum aş fi vrut să mă înşel !

Revedeam scene, examinându-le din unghiuri diferite, refăceam raţionamentele de zeci, poate de sute de ori, de parcă aş fi tot învârtit un caleidoscop, fără să ştiu când trebuie să mă opresc. Poate că vârtejul în care a intrat i-a depăşit intenţiile, poate că, angajată de bună voie – la început – în jocul celorlalţi, n-a mai avut, în cele din urmă, puterea necesară să se oprească la timp …

Mă întrebam: ar mai putea schimba ceva o explicaţie, o scuză, venite din partea ei ? E greu de anticipat acum, este chiar imposibil şi n-ar avea rost să mă hazardez în noi presupuneri. Numai ea, la începutul săptămânii viitoare, numai ea

* * *

În noaptea de duminică spre luni a nins. Dimineaţa, la reluarea cursurilor, curtea şcolii era învăluită într-o lumină albă, de zăpadă proaspătă. Puful de nea îi invită pe băieţi şi pe fete la joacă: în faţa clădirii în care învăţăm s-a încins repede o luptă cu bulgări de zăpadă şi răsturnări în puful moale. Cecilia loveşte cu curaj în dreapta şi în stânga, integrându-se, prompt, în această înfruntare tinerească.

Aştept din partea ei un gest concludent. Deşi mă simt rănit de purtarea ei inexplicabilă, deşi sunt, în mare măsură, decepţionat, mai întrevăd posibilitatea unei clarificări; încetul cu încetul, printre atâtea frământări, îndoieli şi suferinţe, s-a înfiripat, timid, o speranţă: Cecilia ar putea invoca un fapt care mie îmi scăpase, un element nou, neîntrevăzut de mine …

În pauza de prânz, toţi cursanţii au părăsit, ca de obicei, sălile. Am ieşit mai târziu, fără grabă, şovăitor; nici nu ştiam cum să mă port, când o voi întâlni pe Cecilia. O zăresc la capătul coridorului, vine de afară (probabil uitase ceva în sala de seminar). Se apropie şi mă întreabă (convenţional):

– Unde te duci ? La masă ?

Ne oprim amândoi. Cecilia schiţează un zâmbet, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit … Şi pentru că eu tac, face un pas spre mine, privindu-mă adânc în ochi („seducător”, îmi spun). Îmi servise o lecţie, acum venea şi se arăta iertătoare – asta spunea înfăţişarea ei. Constata apoi „surprinsă” că sufăr …

– Să respir aer curat, răspund eu la întrebarea pe care ea poate o şi uitase.

În momentul acela simţeam, într-adevăr, nevoia imperioasă – ce se manifesta fiziologic – de a respira aer rece. Privirile Ceciliei devin întrebătoare; are acum înfăţişarea omului supărat de nerecunoştinţă pentru gestul de împăcare. Se depărtează „nedumerită”.

În ziua următoare scena s-a repetat; aflându-ne singuri pe coridor, Cecilia mi-a zâmbit din nou, când am salutat-o. Era ceva mai puţin sigură decât prima oară.

Cum, numai de atâta este ea în stare ? mă întrebam eu, plin de mâhnire. Dacă mi-ar fi spus că a exagerat sâmbătă seara, mi-aş fi făcut mii de imputări, m-aş fi simţit zdrobit de generozitatea ei, aş fi adorat-o, i-aş fi cerut eu iertare! Aşa, ce mi-a demonstrat ? Că e obişnuită cu logodnicul, care-i înghite uşor toanele ?

Mă gândeam, seara, la Cecilia şi mă întrebam: cum poate trăi fără iubirea noastră ? Nu este ea tentată să vină şi să-mi spună ceva, un cuvânt, o întrebare ? Să-mi spună, de pildă: „Poţi ierta ?” ori, simplu de tot: „Mi-e dor de iubirea noastră !”

„Mi-e dor de iubirea noastră !” Cum mă răscoleau cuvintele acestea, pe care ar fi putut să le spună, dar nu le spunea !

Un gând mă urmărea la sfârşitul acestei săptămâni: oare Cecilia nu simţea pierderea ? Şi nu suferea ? Poate ea, cu adevărat, să rămână impasibilă, invocând destinul ? Vino şi spune ceva, Cecilia ! Nu mă lăsa să formulez acuzaţii nedrepte, nu mă lăsa să aştept, vino Cecilia, şterge totul, vino şi adă iubirea !

* * *

Sâmbătă după amiază, la terminarea unei săptămânii obligatorii de lucru – în timpul căreia doar m-am salutat cu Cecilia – am mai rămas în seminar câteva ore, cum obişnuiam în ultima vreme. Mă întrebam dacă Cecilia va mai veni, acum, să-mi ceară manualul de filosofie. Ştiam că la începutul săptămânii care urma avea seminar la această disciplină. În clădire e o linişte totală; când trece cineva pe coridor, paşii răsună ireal de puternic.

Citeam de o jumătate de oră, dar un punct de veghe al conştiinţei înregistra cel mai mic zgomot. Deodată, aud paşi grăbiţi, atât de cunoscuţi mie. Inima începe să bată mai puternic, unde se vor opri ? O ciocănitură în uşa mea. Spun „da”. Cecilia, îmbrăcată şi pieptănată cu grijă, are pe faţă un zâmbet, care nu reuşeşte totuşi să-i ascundă o oarecare incertitudine:

– Îmi mai împrumuţi manualul ? Vezi, m-am abonat …

– Mai întrebi, oricând vei dori …

Mă ridicasem de la masă şi aşteptam. Cecilia se oprise iniţial lângă uşă; se apropie.

– Ce citeai ?

– Un articol interesant despre cauzalitate şi finalitate, ilustrat cu multe date actuale din biologie.

Cecilia vine aproape, să ia manualul de pe masă; îşi aruncă puţin ochii asupra articolului. Împing revista în faţa ei.

Suntem acum unul lângă altul, mâinile noastre aproape că se ating. Îi simt respiraţia, văd cum i se ridică şi i se coboară pieptul. Ochii Ceciliei par să strălucească într-un chip deosebit. Poate că şi ea aude cât îmi bate inima de tare. Îmi dau seama că amândoi ne gândim la acelaşi lucru. Aştept; cred că şi Cecilia aşteaptă ceva. Dar eu nu pot să fac niciun gest. Cecilia ia deodată cartea, cu mişcări precipitate. „Pleacă”, îmi spun. Mă alarmez; s-o mai întreb ceva, indiferent ce.

– Ai de gând să iei cuvântul la seminar ?

– Trebuie, n-am vorbit ultima oară decât foarte puţin. După amiaza asta am să stau în şcoală să citesc, am mult de învăţat.

Iarăşi linişte, ne privim. Un licărit joacă în ochii ei. Acum e ultimul moment, când ar putea să facă gestul.

Tăcerea se prelungeşte prea mult.

– Mulţumesc pentru carte, la revedere.

– La revedere, succes la învăţat.

– Mulţumesc, asemenea.

Uşa se închide. Rămân nemişcat. În atmosferă mai pluteşte încă parfumul Ceciliei, iar ea se află în sala cealaltă, tot singură şi gândindu-se poate la mine …

Îmi cuprind capul în mâini şi încerc să mă cufund în lectură. Dar întrebări şi gânduri ţâşnesc dintre rânduri. Părea emoţionată, de ce atunci … ?

Ea mă condamnă – îmi spun; probabil îi par prea sever. Nu înţelegi, Cecilia, că severitatea pe care mi-o atribui este în realitate dorinţă de iubire ? Nu înţelegi că detest falsificarea, uşurinţa, că vreau o dragoste adevărată, o dragoste care să nu poată fi smulsă uşor din inimă ?

Va urma…

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Un caz de protecţie

Nu de mult se eliberează la noi un post mai important. Şeful s-a gândit să-l promoveze pe un tip cam...

Închide
44.210.151.5