Confuzia, cel mai adesea intenţionat întreţinută, în legătură cu politica unor partide, care strict din motive electorale se revendică a fi creştine, sau mai exact democrat-creştine, este maximă în legătură cu naţionalismul. Cedând unei propagande antinaţionale şi anticreştine, duse de pe poziţia unei politici aşa-zis „corecte”, s-a renunţat la termenul de naţionalism ca şi cum aceasta ar înseamna o politică retrogradă, antiprogresistă, discriminatorie, într-un un cuvânt incorectă.
Ignoranţa, reaua-credinţă şi cedarea în faţa celei mai nocive doctrine globalizante, a condus la paralizarea opoziţiei faţă de alunecarea societăţilor occidentale pe panta acreditării unei politici de încurajare a hedonismului şi disoluţiei morale, făcându-le victime sigure în faţa asaltului catastrofic venind din toate cele patru puncte cardinale.
Un element semnificativ în această privinţă este tocmai atitudinea în faţa naţionalismului. Complexul de vinovăţie insinuat tuturor celor care ar dori să se situeze pe o poziţie bună, descurajarea eforturilor pozitive în această privinţă, sunt motivele care fac necesară punerea în evidenţă şi argumentarea unor adevăruri fundamentale şi anume:
1. O politică de inspiraţie creştină este o politică care cu necesitate trebuie să fie naţionalistă.
2. O politică naţionalistă de inspiraţie creştină nu poate să fie extremistă sau şovină. Între creştinism şi extremism sau discriminare există o contradicţie în termeni.
Voi argumenta aceste două afirmaţii fundamentale pentru o politică ce se vrea creştină. Pentru o corectă abordare a problemei puse în discuţie, să ne amintim că nu există o doctrină creştină universal-valabilă. În schimb există nişte exigenţe care trebuie cu necesitate respectate pentru ca o politică să fie creştină. Şi mai ales există nişte exigenţe pe care oamenii politici trebuie să le respecte dacă sunt şi vor să rămână creştini.
O astfel de exigenţă este, în domeniul discutat, necesitatea ca o politică de inspiraţie creştină să fie naţionalistă. În viziunea creştină, societatea omenească se constituie şi se înscrie pentru veşnicie în cer prin legăturile de dragoste dintre membrii ei. Nu solidaritatea, nu interesul mutual, ci dragostea dă măsura unei societăţi în viziunea creştină. Legăturile de dragoste dintre membrii societăţii nu sunt realităţi abstracte. Ele nu se pot globaliza, nu pot fi legături între o persoană şi societatea ca atare, între om şi umanitate. O astfel de legătură ar fi una sterilă, lipsită de orice valoare existenţială.
Dragostea care constituie fundamentul vieţii noastre se înalţă spre Dumnezeu prin intermediul semenilor noştri. Îl iubim pe Dumnezeu iubindu-ne şi servindu-ne semenii, iar înălţarea prin semenii noştri spre Dumnezeu se realizează prin trepte: familie, comunitate restrânsă, naţiune.
O politică bună, o politică creştină, trebuie să încurajeze aceste trepte ale dragostei. Astfel, naţiunea trebuie să fie încurajată în identitatea şi specificul ei, inclusiv prin fundamentarea unei ordini de drept care să i se potrivească şi care nu poate intra în contradicţie cu dragostea pentru ceilalţi oameni, dacă ne amintim că în viziunea creştină, trebuie să-i iubim pe toţi semenii noştri ca pe noi înşine.
Numai iubindu-ne şi servind propria noastră naţiune putem da ascultare poruncii mari a dragostei, deschizându-ne plenar spre toţi semenii noştri.
Este o eroare fundamentală aceea de a considera dragostea pentru propria naţiune ca un obstacol, nu ca o treaptă necesară pentru iubirea şi servirea tuturor.
Dimpotrivă, afirmând în mod eronat şi ipocrit că refuzăm să ne iubim propria naţiune pentru a nu discrimina pe alţii, ne îndepărtăm, cu necesitate, spre a nu iubi şi nu servi pe nimeni. Nu este nimic mai nociv pentru bogăţia legăturilor sociale decât pretenţia de a globaliza şi uniformiza în sufletul nostru pe toţi oamenii, trecând peste specificul fiecăruia. Nu este nimic mai sterilizant pentru viaţă decât uniformizarea şi globalizarea afecţiunilor noastre.
Prin urmare, o politică de inspiraţie creştină trebuie să încurajeze identitatea naţiunii şi să promoveze dragostea pentru ea şi să realizeze toate condiţiile care o definesc şi o apără, inclusiv cele ce ţin de legislaţie.
Fără treapta naţiunii, întreaga scară care trebuie să ne ducă în cer se prăbuşeşte în infern.
***
Trecând la a doua afirmaţie pe care doresc să o argumentez trebuie să arăt că nediscriminarea, toleranţa maximă, mergând până la dragostea pentru toţi oamenii nu se realizează micşorând dragostea noastră pentru propria naţiune, ci dimpotrivă.
Dragostea pentru propria noastră naţiune, ataşamentul puternic pentru specificul şi trebuinţele ei, fundamentarea unui climat spiritual şi moral favorabil dezvoltării ei nu sunt în nici un fel piedici pentru deschiderea faţă de toţi oamenii, faţă de toate naţiunile, ci dimpotrivă, premisele lărgirii dragostei. Iubiţi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă; cuprindeţi în dragostea voastră şi pe duşmanii voştri, ne îndeamnă Isus. Excluderea din dragostea noastră a unei categorii de oameni, indiferent pe ce criteriu, etnic, de clasă, de rasă etc. este o atitudine anticreştină. Extremismul în această materie, discriminarea, şovinismul sunt poziţii anticreştine. Toate aceste poziţii, de care din ignoranţă sau rea-credinţă sunt acuzaţi cei care îşi asumă un naţionalism luminat, dar viguros, de pe o poziţie creştină, constituie aşa cum am spus, o contradicţie în termeni. În realitate, cei care nu îşi iubesc propria naţiune şi nu îşi apără identitatea naţională nu pot iubi nici alte naţiuni.
Egalitarismul, globalizarea sterilizantă, eliminarea diferenţelor care sunt premisele dragostei dintre oameni sunt tocmai cele care deschid calea intoleranţei, a urii dintre oameni, a discriminării celor diferiţi faţă de o normă artificial impusă.
În concluzie naţionalismul, cu curaj asumat, de pe poziţia unui creştinism prin definiţie luminat, nu poate fi extremist, discriminatoriu sau şovin.
Naţiunea este o treaptă voită de Dumnezeu în scara care, depăşind egoismul, urcă spre cer.
Ignoranţa şi reaua-credinţă a iluminismului degradat, care îşi caută astăzi în zadar un fundament existenţial, este sursa conflictului şi dezordinii din lumea contemporană. Învinuirea naţionalismului luminat de învăţătura şi credinţa în Isus Cristos, ca sursă a relelor şi dezechilibrului din lumea contemporană este un neadevăr izvorât din cea mai crasă ignoranţă şi rea credinţă.
Complexul de vinovăţie indus celor care simt în sufletul lor valoarea naţionalismului – inhibat însă de aberaţiile aşa-zisului iluminism – este unul dintre elementele distructive ale societăţii noastre moderne. Acest complex care face ca mulţi să renunţe la a-şi manifesta şi susţine naţionalismul, ferindu-se în mod ridicol chiar de termenul de naţionalism, izvorăşte, iertaţi-mi duritatea expresiei, din laşitate semidoctă.
Foarte frumos scris articolul, domnule Boila. Intr-adevar un crestinism moderat nu ar trebui sa inspaimante pe nimeni. Oare?
Dar pana acum asocierea politicii cu nationalismul a creat probleme enorme! Nu numai miscarea legionara a sarit peste cal, dar tot asa au ajuns la extremism toate miscarile politice asociate cu religia. Daca nu credeti, analizati toate conflictele din lume din ultimii 50 de ani. Pretutindeni religia a fost prezenta: si in Irlanda de nord, si in Bosnia, Serbia, Croatia, Kossovo, dar si in toate tarile arabe, devenite ale mulahilor, apoi in Kashmir si India, in Pakistan etc. Pretutindeni se invoca vreo „carte sfanta” in numele careia sa lupte prostii. Religia ar trebui exclusa din politica, cu orice pretz! Nu degeaba americanii au o foarte buna separare intre biserica si stat, iar ca urmare sistemul lor este cel mai stabil din lume!
Dar apropo de afirmatiile dvs, ca nu trebuie sa existe o contradictie intre democratie si crestinism, precum si ca „un adevarat crestin” nu reprezinta un pericol pentru nici un grup social… Parca ati uitat de atacurile dvs de homofobie… Chiar nici un grup social nu este persecutat de crestini? In ciuda episodului biblic in care Ionatan il iubea pe David cu o iubire iesita din comun, declarand greva foamei cand stia ca iubitul lui e in pericol, totusi biserica dvs nu s-a cumintit in privintza atacurilor contra homosexualilor!
Stiu, veti spune ca Ionatan si David aveau o iubire sfanta. Dar biblia spune ca iubirea lor a fost mai puternica decat o iubire sexuala, cum este iubirea femeilor de catre barbati si invers!
Deci se referea la iubirea sexuala, pentru ca iubirea barbatilor cu femeile este sexuala!
Biserica catolica este homofoba in ciuda faptului ca, dupa sondajele Gallup si nu numai, intre 50 si 70& din preotii catolici sunt… homosexuali!
Termenul cel mai corect pentru aceasta situatie ar fi: IPOCRIZIE!!!
Stimate Domnule Aurel,
Dumneavoastră afirmaţi: “În toate conflictele din lume, în ultimii 50 de ani, religia a fost prezentă, toate mişcările politice asociate cu religia au ajuns la extremism.
Bineînţeles! Pentru a înţelege toate acestea să ne amintim:
1. Răul în lume nu are o existenţă autonomă: El este exagerarea unui aspect al binelui în dauna unui alt bine mai mare. Minciuna este exagerarea şi deci, implicit, denaturarea unui adevăr.
2. Răul cel mai mare rezultă din denaturarea binelui celui mai mare. Cea mai puternică realitate a omului este căutarea fericirii.
În decursul istoriei, răul politic major a constat din impunerea cu forţa, altora, a adevărului „tău”, făcută cu ajutorul terorii, a crimelor şi a silniciei de tot felul.
Ispita cea mai mare a fost impunea cu forţa a Adevărului cu A mare.
Este firesc, omeneşte vorbind, ca omul să dorească să-şi impună prin forţă, inclusiv prin forţa statală, adevărul aşa cum îl vede el privind drumul spre împlinirea destinului său: fericirea veşnică. Au trebuit milenii şi consumarea a nenumărate crime pentru a ajunge, cel puţin aşa sperăm noi, creştinii, la înţelegerea şi urmarea lui Cristos care ne-a spus simplu şi răspicat acum 2000 de ani că Dumnezeu a permis ca omul să aleagă liber calea spre adevăr şi că idealul spiritual valoros este cel la care omul ajunge în libertate, înfruntând căderile şi ispita şi că încercarea de a impune, inclusiv prin puterea statală, politică, adevărul, este sortită eşecului.
Dar această înţelepciune care este pe cale, sub ochii noştri, să se convertească în instituţii omeneşti, este astăzi ameninţată de eroarea contrară:
– aceea de a renunţa nu numai la impunerea cu forţa a Adevărului, ci la Adevărul însuşi.
Că toate conflictele, cu aspectele lor negative, au la bază şi o componentă religioasă, este absolut firesc, atâta vreme cât păcatul şi eroarea rezultă din exagerarea unui bine şi binele suprem este fructul unei căutări a absolutului. O singură soluţie există de a scăpa de primejdia căderii în păcat, fără a învinge ispita, anume moartea. Moartea singură ne oferă liniştea renunţării la luptă.
Cel mai stabil sistem din lume, după părerea dumneavoastră, este cel care, dacă tendinţele înlăturării Spiritului lui Dumnezeu din viaţa societăţii şi a noastră continuă, va desăvârşi ceea ce se vede deja: sinucideri, droguri, violenţe permanente, destrămarea familiei, căderea vieţii în zona întunericului, a căutării febrile şi unice a plăcerilor simţurilor şi a suferinţei fără virtutea ei mântuitoare.
Stabilitatea aceasta nu o doresc pentru cei dragi ai mei, în fond pentru nimeni.
***
Aberaţia acuzei că Biserica creştină, şi implicit şi eu prin scrierile mele, reprezentăm un pericol pentru un grup social, acela al homosexualilor, este atât de mare încât este greu să răspundem la ea.
Biserica lui Cristos nu este împotriva nici unui om din lume, cu atât mai puţin a unui grup social. Ceea ce am condamnat este păcatul.
Declarând păcat furtul nu însemnează că Biserica este împotriva grupului social al hoţilor de buzunare, de exemplu.
Puterea statală condamnă şi pedepseşte furtul de buzunare şi, chiar dacă Biserica acceptă cu părere de rău că această pedeapsă se impune ca mijloc de apărare a societăţii, ea nu se bucură şi aşteaptă nu pedeapsa, ci pocăinţa.
În privinţa homosexualităţii, deşi păcatul este evident, în condiţiile prezente, pedeapsa penală nu reprezintă o soluţie. De aceea, creştinii nu cer pedepsirea penală a homosexualilor, dar aceasta nu însemnează că păcatul a devenit moralitate şi că răul este normalitate şi că binele este rău. Aş spune că tocmai imposibilitatea şi inoportunitatea pedepsirii penale a homosexualităţii face ca să fie şi mai importantă înfierarea ei cu vigoare de către o societate care vrea să rămână sănătoasă moralmente şi peste tot să supravieţuiască.
Homosexualitatea este evident împotriva naturii, împotriva dragostei binecuvântate, împotriva creşterii normale demografice. Totuşi, noi creştinii, datorită unor condiţii de oportunitate, optăm pentru nepedepsirea penală a homosexualităţii, lăsând ca cei care păcătuiesc în acest fel, să-şi primească plata ruşinii binemeritate. Citez din Sfântul Apostol Pavel (26) „Din pricina asta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii.
(27)Tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit unii pentru alţii fapte scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
(28) Fiindcă n-au încercat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor neruşinate ca să facă lucruri neîngăduite.” (Romani, 1, 26, 27, 28)
Păcatul rămâne păcat chiar dacă este întovărăşit, sau tocmai de aceea, cu aspecte dorite şi frumoase, chiar dacă găsim în Vechiul Testament exemple ale acestor păcate deosebit de atrăgătoare. Chiar regele David a păcătuit greu, omorându-l de fapt pe Urie pentru a-i lua femeia, ceea ce nu însemnează că asasinatul făcut pentru a lua femeia celui omorât este un lucru plăcut lui Dumnezeu şi vrednic de urmat. Omul, în concepţia creştină, este chemat să colaboreze cu voia lui Dumnezeu, având posibilitatea ca prin raţiunea sa să înţeleagă, în anumite limite, voia Lui. Originea tuturor păcatelor este renunţarea de a realiza această voie a lui Dumnezeu urmărind maximul de plăcere a clipei. Homosexualitatea este cel mai manifest păcat, iar existenţa lui în mijlocul oamenilor, şi chiar al bisericii (preoţi şi ierarhi) este tristă şi chiar tragică pentru aceştia, dar aceasta nu schimbă cu nimic caracterul păcătos al faptelor lor. Avem obligaţia să înfierăm păcatul, să nu-l transformăm în bine, să luptăm împotriva lui şi să ne ridicăm ori de câte ori cedăm în faţa lui şi aceasta este numai în concepţia şi sub inspiraţia celui viclean ipocrizie.
marea” anagramă” a unor naţionalişti creştini este faptul că au legat această doctrină de însăşi Biserica Ortodoxă, omiţînd faptul că în România trăiesc sute de mii de (neo)protestanţi declaraţi” sectanţi periculoşi” şi care nu au altă vină decît faptul că ei cred ‘altfel’ decît Preafericitul, Preasfinţitul…Pe site-ul’Cuvântul Legionar” la rubrica Spiritualitate, legionarii au trecut subtitlul:”Pericolul sectelor”neînţelegînd că însăşi doctrina lor (legionară) îi recomandă ca fiind o secţiune protestantă vizavi de Biserica Ortodoxă. Legionarii calcă pe urmele lui Luther adoptînd poziţia de reformatori ai societaţii însă nu fac o distincţie clară între Credinţă(ceea ce cred) şi Biserică(organizaţia la care ader). Şi totuşi în aceeaşi publicaţie am găsit scris:”Singura concepţie politică în măsură să scoată ţara din oribila fundătură…este cea promovată de Mişcarea Legionară, în care interesele generale ALE SOCIETĂŢII, ALE NAŢIUNII, se suprapun, se confundă cu interesele FIECĂRUI ROMÂN ÎN PARTE, cu interesele FAMILIEI ROMÂNEŞTI ,cu interesele DIVERSELOR GRUPE SOCIALE.”( Cuvântul Legionar-August 2009,Pg.1) Da’… , cu protestanţii, ce-aţi avut?!