S-a întâmplat odată să călătoresc în acelaşi compartiment de tren cu un fost deţinut politic. Am intrat în vorbă. Omul nu se temea să vorbească.
— E interesant de urmărit evoluţia comuniştilor, a activiştilor. Până prin 1960, erau oameni simpli, muncitori cu patru clase. Erau brutali, vulgari, intoleranţi, dar aveau măcar bunul simţ să admită că ei nu fac altceva decât să aplice politica Partidului. Singura lor calitate era o oarecare modestie. Actualii activişti însă, deşi sunt la fel de grosolani, intoleranţi şi limitaţi îşi dau aere de intelectuali. Au absolvit, de cele mai multe ori ajutaţi de Partid, o facultate sau cel puţin liceul urmat de şcoala de Partid, unii au pătruns în Academie, sunt profesori universitari şi ceea ce e şi mai grav, vor să umple golul creat în societate prin exterminarea adevăraţilor intelectuali în anii ’50.
Ştiam că Academia e o instituţie deocheată de vreme ce membrii ei acceptaseră să o aleagă în funcţia de preşedinte de onoare pe Elena Ceauşescu, savant cu patru clase, dar nu bănuiam dimensiunile prostiei sau în unele cazuri doar ale laşităţii prezente în cel mai înalt for ştiinţific al ţării.
Într-o zi, la facultate, am fost anunţaţi că după cursuri ne va onora cu prezenţa un mare economist, director în Consiliul de Stat al Planificării, omul căruia Academia îi decernase de curând un premiu special. Ilustrul personaj intenţiona să ne ţină o prelegere pe teme economice de strictă actualitate şi maximă importanţă. Marea majoritate a studenţilor s-a grăbit să părăsească facultatea la încheierea cursurilor, nedorind să participe la şedinţa de îndoctrinare. Abia vreo 50 de studenţi s-au adunat în amfiteatrul în care urma să aibă loc expunerea. Unii aveau funcţii şi erau oarecum obligaţi să participe, ceilalţi au venit din curiozitate.
După ce un cadru didactic a îndeplinit protocolul umilitor al prezentării invitatului, acesta şi-a început discursul:
— „… vreau să vă asigur că ceea ce veţi afla de la mine sunt noutăţi, sunt nişte probleme delicate care nu pot fi prezentate publicului larg (ne flatează amicul!)… Vreau să intru în problemă spunându-vă o glumă: în perioada interbelică un ţăran se mândrea că are o pereche de bocanci de cinci ani şi sunt încă buni… poanta era, că îi purta doar de două ori pe an, în târg. Până în marginea târgului mergea desculţ, iar în sat umbla ori desculţ, ori în opinci…
Am făcut un studiu foarte interesant. Cunoaşteţi cu toţii câte ceva despre grava criză de materii prime în care se zbate ţara, economia mondială. Vă prezint o statistică a cantităţii anuale de deşeuri reutilizabile pe cap de locuitor în câteva ţări din Europa: Germania Federală — 52 kg, Franţa — 49 kg, Marea Britanie — 51 kg, Italia — 50 kg, Olanda — 52 kg, Danemarca — 51 kg, cum vedeţi, anual în jur de 50 kg pe cap de locuitor. Acum vă rog să-mi spuneţi care credeţi că e cantitatea de deşeuri reutilizabile pe cap de locuitor produsă în România. Am făcut un studiu pe această temă şi am ajuns la rezultate incredibile. Câte kilograme de deşeuri reutilizabile pe cap de locuitor credeţi că avem anual în România?
Am fost lăsaţi câteva clipe să medităm. Mă gândeam ce vrea să ne spună economistul, oare ce descoperire? Că românii fac prea multe deşeuri? Din câte ştiu eu, românii nu aruncă aproape nimic, pentru că nu au ce…
Doar un coleg şi-a dat cu părerea:
— 200 kg?
Specialistul a izbucnit în râs.
— Ha, ha! Ar fi bine, dar din păcate nu-i aşa. 7 kg! Fantastic, nu-i aşa?! 7 kg!
Am ajuns la concluzia că trebuie să producem mai multe deşeuri!
Nu-mi venea să cred urechilor. Marele secret descoperit de omul căruia îi fusese decernat premiul special al Academiei, secret ce urma să revitalizeze economia naţională, era că românii trebuie să producă mai multe deşeuri!
Ştiam că Partidul ceruse diminuarea risipei, că în România se folosesc piese recondiţionate pentru realizarea de produse noi. Produse a căror calitate scade continuu, deşi se tot vorbeşte de „noua calitate”.
După ce şi-a terminat expunerea, invitatul s-a arătat dispus să răspundă unor eventuale întrebări, dar cine îndrăzneşte să pună întrebări dificile unei asemenea personalităţi?
Ştiam că e foarte probabil ca talpa unui pantof nou să ţi se dezlipească după ce l-ai purtat o zi şi mă gândeam că ar fi frumos să îl întreb pe onoratul invitat dacă un pantof nou căruia i se dezlipeşte talpa şi nu poate fi reparat, reprezintă, pentru domnia sa, un deşeu reutilizabil, dar mi-a fost frică. Totuşi am intervenit:
— Nu vă supăraţi, părerea mea este că există o corelaţie între nivelul de trai şi cantitatea de deşeuri pe cap de locuitor. Dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere?
Uitându-se la mine cu o privire asemănătoare cu a şarpelui care vrea să-şi paralizeze de frică prada, mi-a răspuns sec:
— Eu rămân la convingerea că trebuie să producem mai multe deşeuri!
