caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Gardul

de (3-7-2012)

Din volumul de proze „Gardul – Pustiul dintre noi”    (www.lulu.com/dandavid)

Gardurile sunt făcute să ne separe, să ne delimiteze de împrejurul căruia chiar dacă noi îi aparţinem într-o oarecare măsură, el nu ne aparţine în aceiaşi măsură.

Când ne jucam în grădină la umbra gardului din cărămidă gros, înalt, care ne împrejmuia curtea spre cele două uliţe perpendiculare, Radu îşi grupa proprii soldaţi departe de soldaţii mei şi îi încercuia cu un val de ţărână. „Ăsta e gardul meu!” zicea şi din interiorul incintei astfel îngrădite îşi scotea soldaţii pe rând sau mai mulţi dintr-odată pe terenul de lupta pe care ne înfruntam. Mai trişa uneori şi îşi trecea pe furiş în propriul teritoriu câte unul dintre soldaţii mei izolaţi de grupul principal. Cum soldăţeii se asemănau între ei şi nu-i puteam recunoaşte, nici nu-i puteam revendica. Până când odată l-am prins şi i-am distrus gardul iluzoriu cu o singură mişcare furioasă a palmei. Eram mai mare decât fratele meu cu aproape doi ani. A fost un fel de agresiune transfrontalieră, un început de mic război fracticid la umbra gardului mare, adevărat, sub care ne confruntam.

Gardul acela a fost obsesia mamei. Imediat după ce părinţii mei, tineri învăţători veniţi în sat prin 1937 au cumpărat terenul, mama a decis să construiască gardul. Tata nu a fost de acord la început dar până la urmă a cedat insistenţelor mai ales că mama era susţinută şi de bunica, mama ei, care se oferise să participe la cheltuieli.

–          Ce casă, ce curte e aia, fără gard la drum?

–          Dar nu ai nicio casă încă, femeie! Este doar o bucată de

pământ pustiu şi o colibă dărăpănată. Ce gard îţi trebuie?

Au construit un gard ca de cetate. Cu fundaţie din piatră şi cu zid gros, înalt, din cărămidă deasupra. Din zece în zece metri avea stâlpi tot din cărămidă acoperiţi cu ţigle roşii. Gardul a costat mult; puteau construi o casă mai modestă cu miile de cărămizi şi cu munţii de piatră şi de mortar băgaţi în gardul acela.

Când l-au terminat au instalat o bancă din scânduri groase din stejar în faţa porţii dinspre uliţa principală şi stăteau duminica după amiază pe bancă. Îi salutau pe trecători cu o mulţumire care făcea să strălucească ochii căprui ai mamei.

Adesea m-am întrebat ce sorginte să fi avut obsesia aceasta a mamei noastre pentru garduri. Şi nu numai pentru gardul de la Bocşa. La fel şi-a împrejmuit şi proprietatea achiziţionată în Chitila lângă Bucureşti în timpul refugiului din anii 1940-1945. Tata era pe frontul de Est. Nici nu fuseseră săpate şanţurile pentru fundaţia casei pe care doreau să şi-o construiască acolo lângă şcoala la care funcţionau şi gardul era deja gata; solid, din cărămidă şi din ciment, impunător, roşu ca cerul incendiilor care mistuiau Bucureştiul în urma bombardamentelor americane, până la armistiţiul cu aliaţii din 1944 şi germane apoi, până când aceştia din urmă au fost împinşi spre Nord.

Răspunsul, probabil adevărat, l-am aflat mult mai târziu; de curând de fapt, bazat pe ultimele rezultate ale cercetărilor genetice:

Europa a cunoscut un influx masiv al populaţiilor venind din Sud-Est, de pe teritoriile actuale ale Iordaniei, Siriei, Israelului, Irakului, Turciei de Sud-Est, în urmă cu cca. 75.000 de ani şi acesta a continuat cu intensităţi diferite multe zeci de mii de ani.

Multe dintre aceste grupuri de populaţii au trecut prin sau pe lângă actualul teritoriu al României. Unele grupuri s-au stabilit în această zonă. Altele şi-au continuat drumul spre Nord, spre Vest sau Nord-Vest, stabilindu-se pe traseu sau urcând până în teritoriile actuale ale nordului Rusiei, Suediei, Norvegiei, Germaniei, Angliei.

Diferitele grupuri de populaţii au suferit dealungul miilor de ani mutaţii genetice care s-au transmis apoi nealterate urmaşilor. Pe baza acestor mutaţii genetice transmise urmaşilor prin cromozomii extrem de stabili în timp, X şi Y, se poate stabili ascendenţa genetică a fiecărei persoane care trăieşte astăzi pe Terra. Pe această bază savanţii au stabilit traseele migraţiilor populaţiilor dealungul istoriei umanitaţii şi modul în care s-a populat Planeta.

Curios, m-am decis să-mi comand un asemenea test. Cu surprindere am aflat că pe linie maternă strămoşii mei aparţin haplogrulului T, populaţii care s-au stabilit cu precădere în Nordul, Nord-Vestul, Centrul şi Vestul Europei. Pe linie maternă rudele mele îndepărtate au trecut pe actualul teritoriu al României şi se află astăzi cu precădere stabilite prin acele zone nordice, nord-vestice. În ţara noastră acest tip genetic nu este întâlnit foarte frecvent; ba mai degrabă foarte rar.

Şi acum, dacă reluăm firul povestirii şi ne imaginăm viaţa oamenilor din timpurile acelea îndepărtate, putem presupune că grupurile, triburile, familiile, migrând spre Nord sau Nord-Vest, nu au avut o viaţă paşnică. S-au războit între ele pentru stăpânirea teritoriilor, resurselor, până când s-au aşezat care pe unde au putut pune bazele unor formaţiuni sociale mai mari, mai puternice, în cadrul cărora să se poată afla în siguranţă.

Cum să fi trăit oare un mic grup de oameni, un sat să zicem, aparţinând grupului genetic T, rămas din cine ştie care motive şi cine ştie în ce împrejurări în mijlocul unei populaţii aparţinând în mare majoritate grupului genetic I? Fără discuţie, greu. Mereu în pericol de exterminare, mereu în defensivă. Li se va fi format acestora oare dealungul mileniilor care au urmat un instinct al salvării prin izolare de ceilalţi, instinct care s-a transmis de la o generaţie la alta?

Foarte probabil că da şi sunt convins că mama mea avea moştenit acest instinct; îl avea impregnat în fiecare celulă a corpului ei, în intimitatea fiinţei sale, în sufletul său. Şi nu îl putea evita prin recursul la argumente sau alte considerente raţionale. Probabil că nici nu dorea. Pentru că instinctele nu sunt ceva simplu, cum ar fi un obicei bun sau rău, un comportament sau o modalitate de comunicare, de a tranşa conflictele, o formă sau alta de educaţie, etc. Instinctul este o matrice fundamentală, este un dat implacabil. El a făcut posibilă perpetuarea speciilor; a omenirii de fapt.

Îmi explic astfel acum şi episodul cu mormântul bunicii. Când a murit bunica de la Badon, femeia prin care s-au transmis în familia noastră caracteristicile grupului genetic de tip T, mama a decis să-i construiască un mormânt considerat fastuos la vremea şi în colectivitatea respectivă. Mai precis o cruce de mari dimensiuni din marmoră neagră având încrustate inscripţii detaliate referitoare la persoana decedată. Împrejur un gard solid înalt din fier forjat sprijinit pe o fundaţie din beton de-a lungul perimetrului locului de mormânt. Sicriu din stejar gros bogat decorat şi altele de acest fel.

Primul element al locului funerar realizat integral la forma finală a fost gardul. Nu crucea. Cu o cruce provizorie simplă din lemn, pe care numele bunicii era scris cu vopsea neagră, în jurul unui teren pe care buruienile învinseseră florile în lupta pentru supravieţuire, gardul părea un imens inutil.

Din punct de vedere estetic şi stilistic cred că era o rămăşiţă a vizitelor mamei pe la Cimitirul Bellu din Bucureşti din timpul anilor de refugiu când se va fi gândit cum ar fi trebuit să arate mormântul mamei sale rămasă în Transilvania. În final ansamblul s-a întregit la nivelul intenţiilor iniţiale; cu o cruce din marmoră pe măsură şi a devenit un mormânt îngrijit.

Din generaţia următoare, să încep cu mine cu toate că nu sunt nici singurul nici exemplul cel mai elocvent.

Prin 1985 am primit de la Primăria din Ştefăneşti de lângă Piteşti o bucată de grădină în folosinţă pe termen nelimitat. Vre-o trei mii de metri patraţi. Era o pantă ca vai de ea, ne luată în proprietate de moştenitorii legitimi ai unei femei sărace care murise de curând. Cine avea nevoie de pământ atunci? Eram pe o lungă listă de aşteptare la Primărie. M-am hotărât să întemeiez o plantaţie de viţă de vie. Nici nu l-am arat bine în prima toamnă după ce s-a cules porumbul şi m-am şi grăbit să îngrădesc terenul. Aproape o sută cincizeci de stâlpi solizi din beton armat, sute de kilograme de sârmă ghimpată, poartă la stradă, totul aşa cum se cuvine.

Vecinii bănuiau că vreau să construiesc o vilă, ceva. Nu aveam puterea financiară să construiesc o casă dar în următorii doi ani până a crescut via mi-am improvizat o baracă simplă din tablă în care îmi adăposteam sculele. Gardul întrecea în valoare tot restul investiţiei. Monument inutil al unui impuls interior pe care nu l-am înţeles, căruia nu m-am putut opune

Peste trei ani în 1989 s-a schimbat lumea. În vara următoare nu am mai apucat să culeg prima recoltă sărăcuţă de struguri. Îndreptăţiţi de tradiţie şi de lege, moştenitorii legitimi au solicitat restituirea terenului. Au intrat normal în posesie fără nicio opoziţie sau solicitare de despăgubire din partea mea.

Să le fie de bine! mi-am zis.

Peste opt ani am vizitat locul în care îmi pusesem odată speranţa de a deveni viticultor la Ştefăneşti – Argeş.

Proprietarii nu făcuseră între timp mare lucru acolo dar gardul meu dăinuia iată, mai mult de un deceniu. Îl construisem temeinic fiind convins că un gard bun face valoarea gospodarului.

Peste douăzeci de ani, de data aceasta în America, fiica mea şi-a cumpărat o casă nouă frumoasă, mare, pentru familia ei destul de numeroasă. Aşa cum se obişnuieşte în această ţară, curţile caselor nu au garduri. Nici la stradă, nici către vecini. Unele dintre ele, cele foarte mari, mai au un gard simbolic în spatele curţii.

Nici nu a comandat încă toate lucrările de „remodeling” ale noii reşedinţe. Era departe momentul în care urma să se mute. A apărut gardul impresionant în jurul proprietăţii. La stradă se întindea de-alungul şoselei un gard metalic impozant, elegant şi costisitor, o poartă metalică dublă cu acţionare automată, cutie poştală pe stâlpul porţii, butonul soneriei. Construcţie temeinică, element inedit în peisajul cartierului tradiţional american.

Treceau vecinii şi se mirau de „fixul” noilor proprietari.

Mesajul genetic s-a transmis în mod automat între generaţii indiferent de condiţiile în care se manifestă.

La Bocşa în grădina părinţilor, la umbra gardului masiv din cărămidă roşie în faţa căruia mama ieşea la poartă şi se aşeza pe bancă să mai salute lumea de pe uliţă, să mai stea de vorbă cu vecinele, mă jucam de-a războiul cu Radu. Ne certam mai ales din cauza gardului din nisip pe care fratele meu şi-l tot consolida în jurul trupelor sale  de soldăţei de jucărie.

Nu am reuşit încă să-mi construiesc un gard al meu. Poate rândurile de faţă.

Gardul și calea bătută

S-a prăbușit vechiul nostru gard.
A căzut în genunchi
Ca un om învins de poveri, ori de timp.
La ce mai era bun?
Bunicul era mândru de gardul lui.
Nu era prea înalt;
Atât cât să se poată vedea bine gospodăria, din uliță.
Se rezema cu coatele pe gard,
Țin minte bine, stăteam lângă el,
Mai ales seara, după ce se întorcea de la muncă,
Ori duminica după vecernie.
Răspundea celor care i se adresau cu salut.
Eram mândru și eu.
După o vreme ulița a devenit drum județean, cale bătută.
Bunicul a îmbătrânit, nu mai trecea lume multă.
Gardul îl mai sprijinea cu câte-un bolovan, cu câte-un par.
După ce drumul a devenit autostradă bunicul s-a îmbolnăvit.
Privea la gardul șubred cu ochi umezi,
Ca la o rudă bolnavă, ca la un străbun.
A murit după aproape un an.
Casa a devenit o ruină.
Pământul s-a vândut pe aproape nimic,
Într-o tranzacție mai mare, numită „tun”.
Nimeni nu a mai avut grijă de gard.
Toamna trecută s-a prăbușit.
A căzut în genunchi,
Ca un om învins de poveri, ori de timp.
La ce mai era bun?

 

 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.94.253